Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente
neuro-psiho-motorii
Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente
neuro-psiho-motorii
Note de curs
Introducere
Conceptul de dezvoltare se refera la modificarile secventiale
care apar intr-un organism pe masura ce acesta parcurge traseul de
la conceptie la moarte. In acest proces sunt implicate trei
categorii de factori: factori biologici, programati ereditar,
factorii de mediu si cei educogeni. In general dezvoltarea umana
are loc pe trei paliere:
dezvoltare fizica, care presupune modificari in inaltime si
greutate, modificari ale organelor interne si creierului,
modificari ale scheletului si musculaturii etc. Toate aceste
modificari au o influenta majora asupra dezvoltarii intelectuale,
fizice si a personalitatii fiecaruia;
dezvoltare cognitiva, care consta in modificari aparute la
nivelul perceptiei, invatarii, memoriei, limbajului,
rationamentului etc. si care influenteaza dezvoltarea motorie si pe
cea emotionala;
dezvoltare psihosociala, presupune modificari la nivelul
personalitatii, trairilor emotionale si in relatiile cu
ceilalti.
In determinarea dezvoltarii psihofizice a copilului, rolul
principal apartine interactiunii dintre ereditate, factorii de
mediu si educatie. Evolutia si dezvoltarea copilului se desfasoara
pe etape, perioade, cicluri de dezvoltare diferite sub toate
aspectele. Acest proces nu se poate desfasura decat prin
parcurgerea tuturor etapelor, fiecare etapa prezentand un set de
oportunitati fara de care nu ar fi posibila parcurgerea etapelor
care urmeaza.
Dezvoltarea motorie si psihomotorie a copilului este parte a
dezvoltarii sale generale somato-psihice, de aceea in mod normal nu
exista discrepante majore intre dezvoltarea psihomotorie si cea
cognitiva care se sustin si se stimuleaza reciproc. De aceea orice
anomalie in conduita psihomotorie atrag atentia asupra unor
tulburari la nivelul proceselor psihice elementare sau superioare.
Cele doua miscari esentiale (mersul si prehensiunea) cunosc o
dezvoltare stadiala iar orice intarziere evidenta constituie un
semnal de alarma. Adesea, mai ales la varste mici, aceste elemente
sunt foarte importante in stabilirea unui diagnostic.
Definitii
Deficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate,
in forma si functiile fizice ale organismului, care tulbura
cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica
aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare a
organismului la efortul fizic si diminueaza capacitatea de munca
productiva a individului. Deficientele fizice se caracterizeaza
prin modificari morfologice mai mult sau mai putin accentuate,
produse in forma si structura corpului si manifestate prin o
incetinire in crestere sau printr-o crestere excesiva, prin o
tulburare a dezvoltarii sau prin o dezvoltare disproportionata,
prin deviatii, deformatii sau alte defecte de structura, urmate sau
precedate de tulburari functionale.
In categoria deficientelor fizice sunt cuprinsi infirmii motori
sau locomotori, cei care sufera de unele boli permanente, cronice,
cum ar fi cele cardiovasculare, respiratorii, diabet s.a. care
influenteaza negativ capacitatea fizica precum si persoanele cu
deficiente senzoriale (surzii si orbii). In lipsa altor anomalii,
deficientii fizici sunt normali sub aspect intelectual dar pot
dobandi o personalitate fragila, cu conflicte si tensiuni
interioare, cu dificultati de relationare si de integrare in viata
social-profesionala daca sunt inclusi intr-un mediu nefavorabil.
Aceste deficiente sunt considerate o forma de deficienta de
dezvoltare.
Cauzele deficientelor fizice si psihomotoriiCauzele sunt foarte
variate si pot afecta in mod diferit organismul. Acestea pot fi
sistematizate dupa criteriile folosite:
a) dupa originea cauzelor, pot fi
- cauze interne, determinate de procesele de crestere si
dezvoltare, de natura functiilor psihice, organice, somatice;
- cauze externe, raportate la conditiile de mediu, de viata si
de educatie ale individului.
b) dupa caracterul direct/indirect avem cauze cu actiune directa
care intereseaza elemente proprii deficientei si cauze indirecte,
care produc o afectiune morfologica sau functionala, putand afecta
tot organismul sau anumite regiuni ale corpului.
c) cauze predispozante, favorizante si determinante. Cauzele
favorizante si predispozante sunt legate de ereditate, de
influentele nocive suferite de fat in perioada intrauterina,
debilitetea congenitala, imaturitatea si nasterea prematura,
accidentele obstetricale. In aceasta categorie pot fi inclusi si
factorii care influenteaza negativ starea de sanatate si
functionarea normala a organelor (conditiile de igiena si de viata,
regimul alimentar necorespunzator, dormitul in paturi prea moi sau
prea tari, regimul defectuos de viata, bolile cronice,
interventiile chirurgicale, anomaliile senzoriale s.a.
Factorii determinanti sunt cei care determina dezvoltarea
deficientelor fizice si psihomotorii. Acestia pot fi grupati dupa
momentul actiunii lor in factori care actioneaza in perioada
intrauterina, in timpul travaliului si in perioada copilariei.
Clasificarea deficientelor fizice si psihomotorii
Clasificarea este dificila. Nu se foloseste un criteriu unic si
se prefera o tipologizare a defectelor fizice dupa mai multe
criterii.
a) dupa prognosticul lor se pot deosebi deficiente neevolutive
(fixate definitiv, statice, greu de corectat) si deficiente
evolutive in sens pozitiv sau negativ, care pot fi corectate mai
usor;
b) dupa gravitatea lor avem deficiente fizice usoare (atitudini
deficiente), deficiente medii (morfologice si functionale, de ex.
cifoze, lordoze, scolioze, disproportii intre segmente) si
deficiente accentuate (modificari patologice ajunse intr-un grad
avansat de evolutie, de ex. malformatii ale aparatului locomotor,
paralizii);
c) dupa localizarea si efectele deficientei putem avea
deficiente functionale si deficiente morfologice.
E Verza face o clasificare a deficientelor morfologice globale
in: deficiente de crestere, de nutritie, de atitudine, ale
tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor si articulatiilor. In
ceea ce priveste deficientele morfologice partiale, Acelasi autor
deosebeste deficiente ale capului, fetei, gatului, toracelui,
abdomenului, spatelui, coloanei vertebrale si bazinului, ale
membrelor superioare si inferioare.
In categoria deficientelor fizice functionale includem:
deficiente ale aparatului neuromuscular (paralizii, tulburarile de
mers, de echilibru, de ritm si de coordonare a miscarilor) si
deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului
(cardiovascular, digestiv, endocrin, sexual, s.a.).
Robanescu (1976) ofera o alta clasificare a deficientelor
fizice: a) de origine osteoarticulara; b) de origine neurologica;
si c) bolile cronice evolutive articulare.
Dupa cum se cunoaste, realizarea oricarei actiuni motrice
presupune executie, receptie si prelucrare de informatie, sub
controlul si dominarea psihicului, deci psihomotricitate. Aceasta
este o functie complexa, de mare importanta in reglarea voluntara a
actiunilor. Componentele psihomotricitatii sunt: schema corporala,
lateralitatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea
si structura spatio-temporala, perceptia si reprezentarea
miscarii.
1. Elemente de psihomotricitate
1.1. Introducere in psihomotricitate
Psihomotricitatea este considerata in literatura de specialitate
ca o functie complexa, o aptitudine care integreaza atat aspecte
ale activitatii motorii, cat si manifestari ale functiilor
perceptive. Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza
in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare
fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost
supus pe tot parcursul copilariei. Ca functie complexa ce determina
reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include
participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura
atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de
raspuns. Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face
posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale,
manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare
interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie
corporala), adaptarea educativa. Referindu-se la psihomotricitate,
A. De Meur a evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate,
intelect si afectivitate, iar C. Paunescu a spus ca psihologia
demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si
invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea
mintala a persoanei .
Din punct de vedere al psihomotricitatii corpul uman poate fi
privit ca un mijloc de relatie cu sine, cu altii si cu mediul
inconjurator. De aici rezulta cele trei directii principale ale
psihomotricitatii:
relatia cu sine cuprinde in special coordonarea posturala bazata
pe reflexe cu componentele sale spatiale, ritmice si
energetice;
relatia cu alte persoane este importanta deoarece Eul corporal
este perceput doar in functie de un partener privilegiat care
asigura un cadru protector (mama);
relatia cu mediul inconjurator depinde de legatura afectiva
dintre mama si copil. In cadrul acestei legaturi mama ofera
copilului posibilitatea studierii lumii exterioare si a obiectelor.
Acestea devin elemente intermediare ale relatiei cu alte persoane.
Exprimarea privilegiata a copului se realizeaza prin intermediul
jocului.
Ren Zazzo considera ca educatia psihomotrica constituie o
educatie de baza in scoala elementara intrucat ea conditioneaza
intregul proces de invatare scolara. Procesul de invatare nu poate
fi eficient daca copilul nu are constiinta corpului sau, nu
cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este
stapan pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si
stabilitate a gesturilor si miscarilor sale. Initierea oricarui
program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa fie
precedata de o evaluare a achizitiilor psiho-motrice de care
dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o
comparatie cu cele pe care ar trebui sa le aiba.
Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea.
Aceasta se realizeaza de catre muschi in stransa legatura cu SNC si
SNP. In acest mecanism complex muschii realizeaza efectiv
acomodarea organismului la modificarile permanente ale mediului
exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si
interior, SN integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele
nervoase eferente ajung la muschii cu care intra in legatura prin
intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt
contractiile musculare care se traduc prin mers, precum si prin
miscari de orice alt ordin : mimica, vorbire, etc. Deci miscarea
reprezinta o deplasare a corpului sau a unor segmente ale sale din
pozitia de repaos prin contractia musculaturii.
Miscarea face parte din viata psihica datorita legaturilor care
exista intre sistemele de contractii musculare si impresiile
corespunzatoare. Asadar deosebim doua domenii cu rol important in
miscare: cel al corpului propriu si al relatiei sale cu lumea
exterioara. C. Albu spunea despre miscare: Miscarea presupune o
actiune efectuata cu un anumit scop, fiind astfel un indiciu al
unei activitati umane constiente. Discutand despre miscare trebuie
sa aducem in discutie si sensibilitatea oprganismului.
Sensibilitatea corpului este denumita sensibilitate proprioceptiva,
iar cea dirijata spre exterior este exteroceptiva. Organele
sensibilitatii exteroceptive sunt simturile. Acestor doua forme de
sensibilitate le corespund activitati musculare deosebite, dar
legate intre ele. Sensibilitatea proprioceptiva este legata de
reactiile de echilibru si de atitudini, bazate pe contractia tonica
a muschilor. Se pare ca exista o legatura si un fenomen de
reciprocitate intre tonusul muscular si sensibilitatea
corespunzatoare.
Sensibilitatea exteroceptiva si si activitatea musculara se
gasesc la cele doua extremitati ale unui circuit. Intre ochiul care
priveste si mana care-l apuca nu exista similitudini de organ.
Exista totusi sisteme complexe de conexiuni nervoase intre impresia
vizuala si contractia musculara. Aceste conexiuni apar dupa
maturizarea organica a centrilor nervosi si se perfectioneaza prin
exercitiu.
Astfel putem spune ca intre psihic si miscare se formeaza si
exista legaturi foarte stranse. De altfel dupa cum subliniaza si
Paunescu, psihomotricitatea constituie o directie complexa de
dezvoltare a persoanei, care rezulta din interactiunea si
interconexiunea dintre dispozitivele neuropsihologice (in special
la nivel cortical si periferic) ce asigura elaborarea si executia
miscarii, dintre procesele mentale si afective si sub coordonarea
constiintei.
Asadar psihomotricitatea este formata din:
miscari care sunt strans legate de psihic si implica
personalitatea in totalitate;
si in acelasi timp psihicul este strans legat de miscarile care
ii conditioneaza dezvoltarea.
C. Buica considera ca cele mai importante elemente ale
motricitatii sunt considerate a fi mersul si prehensiunea:
Mersul reprezinta o deplasare a intregului corp intr+o directie
oarecare, care nu se rezuma doare la miscari alternative ale
picioarelor, ci implica intrarea in miscare a mai multor grupe
musculare. Este o deprindere automatizata complexa fiind, alaturi
de respiratie una dintre cele mai coordonate scheme motorii;
Prehensiunea este un act motor mai fin si mai complicat decat
mersul deoarece implica o integrare functionala foarte inalta a
centrilor motori din SNC. Exista mai multe forme de prehensiune,
cea mai complexa fiind cea formata din police si index care permite
activitati psihomotorii complexe ca scrisul, cusutul. etc.
1.2 Componente de baza ale psihomotricitatii
A. Conduitele motrice de baza
Aceste conduite sunt mai mult sau mai putin instinctive, deci
mai mult sau mai putin controlate cortical. Conduitele motrice de
baza cuprind coordonarea oculo-motorie, echilibrul static si
dinamic si coordonarea dinamica generala
A.1. Coordonarea oculo-motorie
Coordonarea este un proces complex iar termenul adecvat ar fi
cel de coordonare senzorio-motorie. Inca din primele etape de viata
copilul trece prin anumite stadii senzorio-motorii iar coordonarea
intre campul vizual si cel motor este un element constituant
indispensabil acestor etape de dezvoltare.
Dupa H. Walon exercitii senzorio-motorii apar la nivelul tuturor
domeniilor senzoriale si motorii: tactile-kinestezice,
vizualo-motorii, audio-fonice. Aceste legaturi au un dublu rezultat
adica, leaga foarte bine efectul perceptibil de miscarile care-l
produc si fac mai usor de recunoscut. Consecintele unor astfel de
exercitii sunt considerabile, determinand formarea unor legaturi
intre campurile senzoriale si motorii.
Relatii mult mai diversificate se dezvolta intre seria
perceptiva si cea motorie. Exemplu cel mai concludent pe care il da
acelasi autor este cel al succesiunii auditive si vocale pe care
copilul le realizeaza prin gangurit. Sunetul produs mai mult sau
mai putin intamplator va fi perfectionat, repetat si in cele din
urma din ele se dezvolta fonemele folosite in limba vorbita
ulterior.
Treptat coordonarea ochi-mana se dezvolta si se perfectioneaza,
permitand controlul si ameliorarea gesurilor. Se delimiteaza astfel
un nou univers reprezentat de spatiul vizual. De asemena
capacitatea de a localiza o sursa sonora se suprapune peste
impresia vizuala si peste verificarea manuala a copilului. In acest
mod progresiv se va realiza structurarea mediului inconjurator.
Coordonarea oculo-motorie reprezinta suportul pe care se cladeste
prehensiunea.
La un gest bine adaptat si controlat, Pick considera ca intervin
urmatorii factori:
precizia legata de echilibrul general si de independenta
musculara
posibilitatea de repetare a aceluiasi gest fara pierderea
preciziei
independenta dreapta-stanga
adaptarea la efortul muscular
adaptarea senzorio-motrica
adaptarea ideo-motrica.
Toate aceste calitati sunt valabile la aceiasi persoana, ele
evolueaza pe plan fiziologic, in functie de maturizarea
neuro-motorie ca si de antrenament.
Piaget insista asupra importantei miscarii in trecerea de la
perceptii la reprezentari. De asemenea el insista asupra
importantei motricitatii in elaborarea gandirii si a
reprezentarilor spatiale. Construirea initiala a unor actiuni
presupune coordonarea miscarilor oculare, in lipsa careia ordinea
nu poate fi perceputa. Ulterior este necesara coordonarea
miscarilor mainilor cu cele ale ochilor pentru consolidarea
activitatii perceptive prin manipulare. Motricitatea spontana a
nou-nascutului este necoordonata si involuntara. Ulterior se ajunge
la descoperirea corpului si a mainii.
Etapele formarii prehensiunii (Bizouard) la copilul mic
sunt:
la 3 luni prehensiunea este doar o miscare reflexa, involuntara,
reprezinta mai mult un reflex de agatare;
la 4-5 luni copilul prinde un obiect cu priza cubito-palmara,
gestul este nesigur deoarece mana planeaza asupra obiectului;
catre 6 luni apare flexia degetelor, realizandu-se prehensiunea
digitalo-palmara;
la 9 luni priza devine radio-digitala;
abia in jurul varstei de 1 an copilul foloseste pensa
police-index, ceea ce reprezinta adevarata prehensiune.
Dupa cum putem vedea prehensiunea este un act complex care
evolueaza pentru a ajunge la forma definitiva pe parcursul unui an.
Dupa varsta de un an antrenamentul se realizeaza prin manipularea
diferitelor obiecte, iar ulterior prin desen. Evolutia desenului
copilului reprezinta un element de maturizare functionala, dar si
de antrenament.
In activitatea de desen motricitatea manuala controlata de
vedere este doar suportul unor procese complexe de abstractizare.
G. Tanasescu considera ca in aceasta activitate actul motor este
doar purtator de semnificatii ce depasesc pura miscare.
Desenul evolueaza de la cerc la dreptunghi, patrat, triunghi si
romb. Posibilitatea desenarii corecte a unghiurilor rombului este
un element de maturizare ce demonstreaza posibilitatea invatarii
scrisului. Dezvoltarea motricitatii membrului superior si a
coordonarii oculo-motorii are o importanta majora in invatarea
scrisului, scrisul find o activitate complexa in care intervin mai
multi factori:
maturizarea sistemului nervos stimulata de ansamblul
exercitiilor motorii;
dezvoltarea psihomotorie generala si in special cea legata de
sustinerea tonusului si coordonarii miscarilor;
dezvoltarea activitatii fine ale degetelor si mainilor.
Achizitia prehensiunii ii permite copilului sa actioneze asupra
lumii exterioare pentru a o cunoaste. Mana este organul care
permite investigarea, cunoasterea si exprimarea realitatii.
Activitatea senzorio-motrica se desfasoara in spatiu care va fi
perceput unitar si omogen.
A.2. Echilibrul static si dinamic
Simtul echilibrului este complex si permite aprecierea pozitiei
capului fata de corp si pozitia corpului fata de mediul
inconjurator. Unii stimuli ai receptorilor vestibulari ajung la
constiinta doar dupa ce au provocat reflexe tonice sau de
redresare. Sunt si excitanti ce ajung la scoarta cerebrala si
formeaza senzatii de echilibru si de orientare a miscarilor
corpului. Aceste senzatii sunt legate intre ele, iar colaborarea si
actiunea lor reciproca determina sa se considere ca exista un simt
compus denumit simt proprioceptiv.
Senzatiile de echilibru si de miscare a corpului sunt de mai
multe feluri dupa Epuran:
senzatia de verticalitate si de inclinare a corpului va informa
asupra pozitiei capului si a corpului in raport cu linia verticala.
Senzatia apare dupa excitatia nervoasa de catre otolite a
terminatiilor nervoase din utricula si sacula;
senzatia de miscare rectilinie, este destul de putin simtita la
nivelul corpului, ea aparand doar la inceputul si sfarsitul unei
miscari, sau atunci cand viteza variaza;
senzatia de rotatie apare tot la inceputul si sfarsitul unei
miscari sau cand apare o acceleratie sau un inceput de franare.
Atunci cand miscarea de rotatie se prelungeste senzatia perceputa
este intensa si apar reflexe motorii si vegetative. Senzatiile
aparute sunt foarte persistente si pot determina aparitia senzatiei
de ameteala.Aceasta are un caracter de reflex vegetativ provocat de
o miscare accelerata, circulara, laterala sau transversala.
Echilibrul static si controlul postural
Se realizeaza prin contractia unor grupe musculare ale
trunchiului in raport cu pozitia capului in spatiu. Aceasta se
realizeaza printr-o activitate coordonata de sistemul nervos
central si in cadrul careia intervin sistemul vestibular,
sensibilitatea profunda constienta si inconstienta, sistemul
extrapiramidal si analizatorul vizual.
Sistemul vestibular culege informatii referitoare la pozitia
capului in spatiu. Sensibilitatea proprioceptiva transmite
informatii cu privire la pozitia segmentelor corporale si tot pe
aceasta cale se transmit stimulii determinati de variatiile de
presiune la nivelul plantar. Sistemul extrapiramidal intervine in
controlul contractiei musculare, iar analizatorul vizual are rol in
perceperea modificarii relatiilor dintre corp si mediu.
Raspunsurile motorii datorate actiunii reflexelor de postura
formeaza mobilitatea principala, iar reflexele sunt considerate
reflexe primitive deoarece sunt eliberate de controlul cortical.
Pornind de la natura receptorilor senzitivi, Magnus a sistematizat
reflexele de postura in:
reactii statice locale provocate de stimuli gravitationali;
reactii statice segmentare a caror origine este legata de
efectele unei miscari asupra extremitatii opuse;
reactii statice generale ce determina pozitia capului si a
trunchiului in spatiu.
Reactia statica locala reprezinta un mecanism de mentinere a
pozitiei ortostatice ca raspuns la actiunea fortelor
gravitationale.
Epstein considera considera ca in momentul in care copilul
capata pozitia verticala el trebuie sa-si reconsidere intregul
corp. Toate relatiile corporale vor fi modificate:
se va schimba viziunea asupra ceea ce il inconjoara deoarece
inaltimea privirii nu mai este aceiasi;
apare modificarea pozitiei spatelui;
talpile suporta presiunea intregului corp ceea ce determina
senzatii noi;
apare un nou centru de greutate ce va fi plasat cu precizie in
interiorul poligonului de sustinere.
Realizarea acestor modificari este foarte solicitanta si intr-o
prima etapa se insoteste de reactii de echilibrare, evidente mai
ales la mers.
Dupa Lapierre, pozitia de echilibru mecanic este cea in care
verticala centrului de greutate cade in interiorul poligonului de
sustinere. Aceasta conditie este permanent realizata pentru
mentinerea echilibrului global al corpului. Notiunea de poligon de
sustinere este simpla si este data de echilibrul pe cele doua
talpi. In echilibrul static talpile sunt departate la 12 centimetri
una de alta. Este lungimea unui pas de 6 centimetri la dreapta si 6
centimetri la stanga, delimitand astfel un patrulater deasupra
caruia centrul de gravitate se poate deplasa.
Centrul de gravitatie al corpului nu este compatibil cu cel al
unui corp inert. El este permanent modificat prin miscari
oscilatorii discrete. Corpul este supus continuu unor contractii
musculare inconstiente, miscarile oscilatorii efectuandu-se in plan
sagital, frontal si orizontal.
Notiunea de linie de gravitate are o valoare practica deosebita
deoarece datorita ei apare notiunea dinamica de miscare pentru
mentinerea echilibrului static. Centrele de gravitatie segmentare
se pot deplasa in diferite planuri ale spatiului dar rezultanta lor
oscileaza doar vertical. Oscilatia verticala este de-a lungul
acestei linii de gravitatie a carei proiectie trebuie sa cada in
interiorul poligonului de sustinere. Linia de gravitatie pleaca de
la tragus, ajunge in mijlocul labei piciorului trecand prin fata
anterioara a umarului.
Atitudinea corporala se constitue dintr-o obisnuinta posturala
ce apare progresiv in cursul dezvoltarii psihomotorii a copilului,
ea nu este nici constienta nici voluntara. Atitudinea normala se
constitue pe o baza complexa si este inregistrata la nivelul
centrilor ideo-motori sub forma unei scheme de atitudine
corporala.
Din punct de vedere static se poate defini un principiu general
al echilibrului considerat normal. Conform acestiu principiu, o
atitudine in care fiecare segment ocupa o pozitie vecina cu cea de
echilibru mecanic, este o atitudine normala. Prin pozitia de
echilibru mecanic se intelege pozitia in care verticala centrului
de greutate cade in interiorul poligonului de sustinere. Aceasta
conditie este realizata permanent pentru echilibrul global al
corpului, dar echilibrele segmentare se pot realiza de o manierea
diferita, prin sisteme de compensare reciproca.
Caracteristicile echilibrului normal:
fragilitatea, deoarece contractiile de echilibrare sunt de mica
intensitate si de scurta durata. In aceasta situatie centrul de
gravitate trece usor dintr-o parte in alta a liniei de
echilibru;
economicitate, fiind necesar un efort minim pentru mentinere si
restabilire;
Echilibrul dinamic
Conform definitiei, Ducroquet, mersul reprezinta o modalitate de
deplasare in care se pastreaza permanent contactul cu solul, pe
cand in alergare si in salt corpul ramane pentru un moment
suspendat.
Cele doua membre inferioare pot fi considerate ca bratele unui
compas sau ca doua coloane ce sustin trunchiul. Aceste doua coloane
sunt ridicate si reasezate pe sol prin contractia musculara.Din
aceasta reasezare pe sol se poate desprinde ideea de durata si
presiune ce poate depasi considerabil greutatea corporala. In
realizarea mersului intrevine atat calea piramidala cat si
extrapiramidala, sistemul vestibular, sensibilitatea profunda si
sistemul muscular.
Primii pasi ai copilului sunt foarte diferiti de cei ai
adultului. Atunci cand copilul mic sta in picioare, capul face o
usoara miscare anterioara. In aceasta miscare, capul este urmat de
gat, umeri si trunchi, iar membrele inferioare raman pe loc. Cu o
clipa inainte sa cada, copilul avanseaza un picior si porneste pe
varfuri, facand doi, trei pasi. Wallon considera ca de fapt copilul
mic alearga dupa centrul sau de greutate.
La om comparativ cu animalele, primul pas este tardiv si apare
in medie la 12 luni. La aceasta varsta copilul merge cu o mare baza
de sustinere. Mersul la copilul mic se face prin jocul
articulatiilor sagitale, fara miscarea bazinului. Miscarea
bazinului va fi folosita mai tarziu in jurul varstei de 12-13
ani.
Adolescentul adopta un mers legat de unele elemente
constitutionale. Bazinul larg necesita balansarea sau translatia
umerilor in timpul mersului. Gambele scurte necesita folosirea
precoce a pasului pelvin si a miscarilor compensatorii la nivelul
umerilor. Din contra, gambele lungi permit tanarului sa pastreze o
tinuta rigida a trunchiului si o alura mai putin mobila. Dupa ce
mersul devine mai bine controlat si apoi automat, miscarile devin
suple, postura corporala corecta, balansul minim. Astfel putem
urmari tinuta corpului, aspectul estetic al acestuia si armonia
miscarilor.
Catre senescenta apare o scadere a elasticitatii ligamentare,
relativa rigiditate vertebrala explica absenta posibilitatilor de
compensare a pasului pelvin, care din acest motiv dispare. Tendinta
de dezechilibrare va determina adoptarea unui mers cu baza larga de
sustinere. Practic mersul unei persoane in varsta seamana cu mersul
din prima copilarie: pas scurt, largirea bazei de sustinere,
folosirea bastoanelor de sustinere, adica intr-o anumita masura
revenirea la mersul cu patru puncte de sprijin.
In timpul mersului segmentele corporale se gasesc intr-o pozitie
apropiata de cea de echilibru. Ele vor putea fi mobilizate fara
inertie in orice directie, fiind un echilibru de disponibilitate ce
permite adaptarea la mers. La fiecare pas membrul din fata
receptioneaza dezechilibrul la care membrul din spate a plasat
corpul.
Dupa Ducroquet, mersul se realizeaza in patru faze:
1. In prima faza ambele membre inferioare se sprijina pe sol si
sunt departate ca bratele unui compas. Aceasta faza este denumita
sprijin dublu cu elan posterior. Membrul inferior posterior este
cel propulsor, adica cel dinamic ce asigura inaintarea;
2. Faza a doua este de oscilatii adica o etapa in care membrul
inferior posterior se desprinde de pe sol si va incrucisa celalalt
membru catre anterior. Este o perioada de oscilatii in jurul
centrului de gravitate, iar greutatea corporala este sprijinita pe
un singur picior;
3. In faza a treia, membrul inferior deplasat revine pe sol
inaintea celui stabil si va primi intreaga greutate corporala.
Aceasta etapa se numeste de sprijin dublu anterior de receptie.
Membrul interior care a inaintat are rolul de a masura, frana si
echilibra avansarea;
4. Faza a patra de sprijin unilateral este cea in care membrul
inferior care a franat si amortizat miscarea devine unicul
suport.
In mod sintetic cei patru timpi ai mersului sunt reprezentati de
elan, oscilatie, receptie si sprijin unilateral.
Un echilibru dinamic corect este esential pentru toate
coordonarile dinamice generale mai ales pentru executia unor
gesturi. Exista o transa legatura intre problemele echilibrului
static si dinamic pe de o parte, si starile de anxietate si
insecuritate. Lupta pentru mentinerea echilibrului consuma energie
obosind psihicul si distargand atentia. Pentru a se ajunge la mers
este necesar un exercitiu sustinut si dobandirea simtului
echilibrului. Acest simt este invatat treptat atunci cand copilul
incearca sa se ridice si sa-si mentina pozitia verticala.
A.3. Coordonarea dinamica generala
O miscare coordonata presupune control si echilibru. Activitatea
coordonata este automata, neperceputa constient, desi ea poate fi
realizata si constient. Coordonarea consta in achizitia capacitatii
de asociere a miscarilor in vederea asigurarii unor acte motrice
eficiente. Pentru ca miscarea sa fie adaptata unui scop, ea trebuie
sa se desfasoare armonic in timp si spatiu, deci trebuie sa fie
coordonata.
Dupa Epstein, coordonarea reprezinta invatarea unei capacitati
motrice fundamentale ce permite asociere la maxim a miscarilor
celor patru membre. Acest element este obiectul unei invatari
permanente care dureaza mai ales in prima copilarie. Coordonarea
miscarilor apare doar prin repetari permanente si se dezvolta
treptat pe masura ce copilul creste. Controlul activitatii
coordonate este realizat prin mecanismul de feed-back al
proprioceptiei si centrilor subcorticali. Coordonarea miscarilor
poate fi antrenata, ajungandu-se la rezultate remarcabila la
sportivi si muzicieni.
Miscarea voluntara apare prin combinarea permanenta a factorilor
motori si senzoriali. Activitatea corticala are rolul ei important.
Miscarile complexe si rapide sunt elaborate in timp sau
automatizate. Astfel pentru o singura miscare gandita sunt necesare
cam 300ms, si o persoana poate gandi constient in acelasi timp doar
2-3 miscari simple.
Miscarile unui adult sunt formate din scheme de miscare ce devin
treptat precise si automatizate. Intr-o schema de miscare intra in
actiune treptat anumite grupe musculare. In perioada de invatare a
miscarii sunt antrenate si grupe musculare care nu sunt necesare
executiei miscarii. Treptat iradierea este limitata la nivelul
centrilor nervosi ce controleaza miscarea respectiva. Pentru
realizarea coordonarii schemei de miscare se foloseste invatarea
prin incercare si eroare, folosind multe repetitii. Schema de
miscare va fi memorata sub forma engramelor ce reprezinta secvente
ale unui program motor memorizat si reutilizat la solicitarea
corticala. Prin aceste engrame se pot explica miscarile rapide,
controlul fiind facut in sistemul cortical motor, aria premotrica.
Se poate vorbi de engrame motorii sau scheme ale functiei motorii
de abilitate.
Informatiile de la periferie sunt conduse la nivelul acestor
engrame, astfel ca erorile aparute sunt rapid corectate. Engramele
permit realizarea miscarii dorite, dar se vor inhiba si sinapsele
ce nu sunt necesare in schema miscarii dorite. Cu cat engramele
sunt mai bine fixate, cu atat activitatile musculare capata viteza
de executie, intensitate si complexitate.
Mersul, alergarea, saritura, catararea, aruncarea si prinderea
sunt coordonarile de baza in activitatile copilului.
Coordonarea dinamica generala este materializata prin
deprinderile motrice avand ca suport calitatile motrice (forta,
viteza, rezistenta, indemanare). Afirmatia se sprijina pe analiza
modului in care copilul mic reuseste ca in noianul de miscari
dezordonate, sa-si perfectioneze miscarile coordonate voluntar. La
inceput miscarile copilului sunt dezordonate, dar treptat el
dobandeste capacitatea de a-si mentine capul, de a sta in sezut, de
a se catara pentru a sta in picioare si apoi de a executa primii
pasi. La baza evolutiei spectaculoase a copilului sta controlul
motor in care, coordonarea dinamica generala joaca un rol
important. Apare o asociere de miscari executate cu intreg corpul,
in care rolul principal ii revine coordonarii dinamice
generale.
Deprinderile motrice constitue activitati voluntare care joaca
un rol deosebit in mentinerea echilibrului dintre organism si
mediul inconjurator, fiind caracteristice sau componente ale
actelor invatate care prin exersare dobandesc indici superiori de
executie (coordonare, precizie, viteza, usurinta, plasticitate,
automatizare).
Particularitatile deprinderilor motrice:
Unicitatea si ireversibilitatea - in procesul de formare al
deprinderilor motrice trebuie respectata asigurarea stabilitatii
stimulilor care se vor repeta in aceleasi conditii. Practic nu
putem respecta acest deziderat deoarece a doua repetare a actiunii
este influentata de prima executie
Inlantuirea elementelor in cadrul unei actiuni complexe, fiecare
miscare este dependenta de cea precedenta si o conditioneaza pe cea
care urmeaza.
Originalitatea executiei actele motrice chiar si cele
automatizate nu se repeta identic.
La baza deprinderilor motrice sta formarea noilor coordonari a
activitatii centrilor nervosi. Formarea si consolidarea
deprinderilor motrice parcurge anumite etape datorita faptului ca
stereotipul dinamic se formeaza si perfectioneaza treptat.
Din punct de vedere fiziologic in formarea deprinderilor motrice
distingem urmatoarele etape:
1. Etapa miscarilor inutile, a lipsei de coordonare. Actele
izolate se reunesc intr-o actiune unitara, dar apar o serie de
miscari inutile; actiunea este imperfect coordonata si se
realizeaza cu o cheltuiala mare de energie. In scoarta cerebrala
apar zone intinse de excitatie, pe cand inhibitia este slaba. Apar
miscari generalizate la nivelul aparatului locomotor.
2. Etapa miscarilor rigide, incordate. Miscarile sunt executate
in concordanta cu scopul actiunii, dar necesita contractii
musculare puternice. Uneori miscarile pot fi eronate sau
inutile.
In aceasta etapa apare o diferentiere a proceselor de excitatie
si inhibitie la nivelul scoartei. In consecinta iradierea
procesului de excitatie se reduce, si apare un proces de
concentrare. Inhibitia duce la proces de selectie si sistematizare
a actului motor.
3. Etapa stabilizarii. Rigiditatea dispare, activitatile se
realizeaza usor cu precizie si rapiditate. In scoarta cerebrala
procesele de excitatie si inhibitie sunt delimitate, iar alternanta
lor se realizeaza intr-o succesiune bine delimitata.
Sub raport psihologic, studiul formarii deprinderilor motrice
trebuie realizat in concordanta cu procesele fiziologice. Astfel
Fitts formuleaza trei etape:
etapa cognitiva in care subiectul percepe modelul, isi
contureaza indicatori clari, dar raspunsul este instabil;
etapa de organizare in care operatiile coordinative
receptor-efector sunt bine organizate, viteza si coordonarea
progreseaza, iar deprinderea este relativ bine stabilizata;
etapa de perfectionare in care activitatea este autonoma iar
deprinderile capata stabilitate
Din punct de vedere metodic etapele nu trebuie confundate cu
mecanismele fiziologice ale deprinderilor motrice. Cunoasterea
etapelor fiziologice ale deprinderilor permite explicarea celor
psihologice, si pe pbaza lor se desfasoara procesul
instructiv-educativ. Epuran considera urmatoarele etape ale
instruirii:
formarea reprezentarii miscarii;
invatarea miscarii;
fixarea deprinderilor si perfectionarea lor.
Etapele formarii deprinderii nu trebuie privite izolat. Ele sunt
in stransa legatura si interdependenta influentandu-se reciproc in
cadrul acestui proces.
B. Conduitele neuromotrice
Neuromotricitatea considera miscarea in faza sa de realizare,
adica de la stimularea neuronului piramidal cortico-motor, pana la
contractia musculara ce determina deplasarea oaselor in jurul
articulatiilor. Sistemul neuromotor este un sistem ierarhizat avand
la baza muschiul iar in etajul superior cortexul. Intre aceste doua
segmente se intercaleaza centrii nervosi cu functii din ce in ce
mai complexe.
La fiecare nivel exista legaturi senzitivo-motorii automatice
datorita carora o excitatie senzitiva poate declansa un raspuns
motric. In constructia automatismelor motor-senzoriale, ce stau la
baza activitatii motrice controlate, mecanismele proprioceptive au
un rol esential. Ele conditioneaza in particular variatiile
tonusului in celor trei manifestari esentiale: tonusul de fond, de
actiune si de comportament motor.
B.1. Tonusul muscular
Tonusul muscular poate fi definit ca starea de semicontractie in
care se gaseste un muschi in repaus. El rezulta dintr-o activitate
de origine reflexa (reflex miotatic) a carui arc se inchide la
nivelul maduvei. Ca orice reflex are un element receptor, o cale
aferenta, un centru, o cale eferenta si un element efector.
Dupa Mamo, activitatea tonica musculara se diferentiaza in:
tonusul de repaus ce reprezinta contractia musculara usoara a
muschiului in repaus si care este determinat de activitatea reflexa
medulara;
tonusul de postura reprezinta contractia musculara necesara
asigurarii pozitiei corpului in raport cu capul. El este realizat
prin controlul superior la nivelul cerebelului, a nucleilor
cenusii, neocortex si a formatiunii reticulare;
tonusul de atitudine asigura contractia musculara necesara
mentinerii intr-o anumita pozitie a corpului si a membrelor fata de
pozitia capului. El se afla sub control cerebelos;
tonusul de comportament motor in care controlul este asigurat la
nivelul complexului hipotalamus-cortex cerebral
La copilul mic aceasta functie a tonusului atinge numai prin
etape succesive dezvoltarea completa. Centri nervosi de care depind
aceasta functie nu ajung toti la maturizare in acelasi timp.
Echilibrul lor functional se schimba odata cu varsta. In acesti
centri pot sa persiste diferente in functie de individ. Din aceste
considerente rezulta tipuri motorii si psihomotorii diferite.
Relatiile care exista intre manifestarile tonusului si psihic sunt
legate prin intermediul echilibrului, a atitudinilor si datorita
conexiunilor ce exista in creierul mijlociu, de centrii
sensibilitatii afective si cei ai diferitelor automatisme.
In perioada copilariei se modifica natura si distributia
periferica a tonusului. La nou-nascut predomina tonusul flexorilor,
el nu poate sa-si intainda complet membrele iar pumnul este strans.
Treptat hipertonia membrelor cedeaza si copilul incearca sa le
intinda. Extensia membrelor este legata de cresterea tonusului pe
muschii extensori. Catre luna a 7-a sau a 8-a extensia este
inlocuita de flexie datorata mielinizarii fascicolului piramidal ce
progreseaza de sus in jos. In acest fel impulsurile scoartei ajung
pana la nivelul centrilor medulari ai membrelor inferioare. Aceasta
alternanta reprezinta un exemplu al schimbarii produse de
integrarea unor centri nervosi in alti centri nervosi.
Actiunea alternata sau combinata a diversilor centri nervosi se
manifesta prin reactiile din periferie, deci la nivel muscular.
Structura musculara singura nu poate explica efectele contractile
variate ce apar in muschi.
Elementele constitutive ale muschilor sunt miofibrilele si
sarcoplasma. Miofibrilele sunt instrumentul activitatii clonice,
adica a miscarilor involuntare manifestate sub forma de contractii
musculare de mare amplitudine si de scurta durata, iar sarcoplasma
ar fi instrumentul activitatii tonice. In acest fel Wallon incearca
sa explice diferentele functionale prin diferente organice. Totusi
tonusul muscular nu este simplu, iar rolul tonusului in mecanismul
motor este diferit.
Renvier considera ca exista doua tipuri de muschi. Unii sunt
specializati in mentinerea statiunii bipede, iar altii sunt
adaptati la miscarile dinamice. Este vorba de fapt de predominanta
unei functii si nu de o functie unica, deoarece muschii de
sustinere participa activ la unele miscari dinamice si invers.
1. Muschii predominant cinetici (de miscare) au un tonus scazut,
sunt foarte elastici si contractili, au o coloratie palida, sunt in
general lungi, subtiri si au o rezistenta scazuta la oboseala.
Aceste caracteristici le permit o adaptare optima la miscarile
dinamice rapide, de mare amplitudine, dar de intensitate si durata
mica. Este vorba in mod special de muschii bratelor si ai
gambelor.
2. Muschii predominant tonici (de sustinere) au un tonus
crescut, sunt mai putini elastici si contractili, au o culoare
rosie inchisa, sunt scurti, grosi si au o rezistenta deosebita la
oboseala. Aceste caracteristici fac ca acesti muschi sa fie bine
adaptati la contractiile lente, sustinute de mica amplitudine dar
de mare intensitate. In aceasta categorie intra muschii
antigravitationali, adica muschii gatului, ai coloanei vertebrale
si cei abdominali. Acesti muschi intervin in mentinerea statiunii
bipede, iar contractia tonica a acestora conditioneaza atitudinea
generala a corpului.
Dupa Arcan avem o impartire a tonusului in tonus de repaus, de
postura si de actiune:
Tonusul de repaus este definit ca starea de tensiune usoara sub
care se gaseste in mod normal un muschi in activitatea de repaus.
Intensitatea sub care se gaseste aceasta tensiune este variabila si
se armonizeaza in fiecare moment. Acesta stare de tensiune desi se
manifesta mai ales in repaus, apare si in toate activitatile
cinetice sau posturale. Tonusul de repaus este prezent in pozitia
culcat.
Tonusul de postura poate fi considerat ca o forma de contractie
statica. El reprezinta forta tesaturii de fond, a activitatii
motrice si posturale, pregatind miscarea, fixand atitudinea,
sustinand gestul, mentinand statica si echilibrul (Lapierre). Din
reglarea automata a tonusului de postura rezulta atitudinea care
face parte din motricitatea generala. Tonusul postural se
evidentiaza prin cercetarea reflexelor de postura.
Tonusul de actiune se observa in timpul miscarilor voluntare. El
insoteste miscarea dandu-i sprijinul necesar progresiei sale
constante si dozarii exacte. Raspandit in tot corpul tonusul
asigura echilibrul necesar executarii fiecarui gest, realizand
atitudini stabile, fie mobile, in functie de fazele actului motric.
Tonusul de actiune depinde de pragul de excitabilitate, adica de
intensitatea minima a unei excitatii pentru a obtine o
contractie.
B.2. Senzatii proprioceptive
Excitantii specifici ai receptorilor analizatorului motor sunt
reperezentati de contractiile musculare, de presiunile si
tractiunile exercitate asupra tendoanelor si articulatiilor.
Sensibilitatea proprioceptiva este legata de reactiile de echilibru
si de atitudinile bazate pe contractia tonica a muschilor. In
timpul unei miscari simtul kinestezic ofera informatii asupra
caracteristicilor ei, dand scoartei posibilitatea de comanda pentru
urmatoarea actiune. Excitatiile ajung pe calea sensibilitatii
proprioceptive in cerebel, la mezencefal, la talamus si asigura
reflexele tonice de postura sau caracterul coordonat al
miscarii.
Simtul kinestezic informeaza scoarta despre:
pozitia partilor corpului
miscarea partilor corpului
rezistenta intalnita la miscare
Pozitia partilor corpului este cunoscuta la nivel cervical
indiferent de miscarea efectuata. Astfel, daca ridicam un brat
reusim sa-l ridicam si pe celalalt in aceiasi pozitie chiar daca
tinem ochii inchisi.
Simtul kinestezic ne permite sa avem permanent un control asupra
pozitiei corpului si a segmentelor corporale in timpul efectuarii
unei actiuni, mai ales cand au un grad inalt de complexitate
Miscarile partilor corpului depind de nivelul de pregatire, de
experienta motrica, de gradul de dificultate al actiunilor motrice.
Treptat experienta subiectului se imbunatateste, el devine mai
capabil sa perceapa directia, amplitudinea, rapiditatea, miscarii
precum si forta necesara realizarii ei.
Simtul kinestezic joaca un rol important in cadrul miscarilor
statice, regaland intensitatea contractiilor in functie de actiunea
unor factori externi.
Rezistenta intalnita de segmentele corporale in miscare sau
rezistenta ce trebuie invinsa prin miscare, permite compararea a
doua greutati sau aprecierea presiunii sau tractiunii exercitate
concomitent sau alternativ asupra corpului sau segmentelor.
C. Structuri si conduite perceptiv motrice
Psihomotricitatea presupune o optica psihologica ce considera
miscarea in faza de elaborare: reprezentarea mentala, impulsul
psihologic, controlul derularii actului. Aceasta elaborare pune in
joc toti factorii psihici constienti sau inconstienti proprii
individului: perceptie, inteligenta, memorie, afectivitate,
etc.
C.1. Schema corporala
Termenul de schema corporala este ambiguu, fapt amplificat de
utilizarea unor termeni sinonimi ca imaginea corpului,
reprezentarea propriului corp, schema posturala, imagine de sine,
etc.
Conceptia unei organizari globale este greu de definit deoarece
se regasesc termeni ca schema corporala legati de realitatea
neurologica, si termeni ca imaginea de sine ce evidentiaza o
realitate psihica. Diferentierea este greu de facut, studiile
realizate de H. Wallon se orienteaza catre o incercare de
clasificare a relatiilor existente intre corpul vizual si corpul
kinestezic, de identificare a unei imagini exteroceptive si a unei
trairi proprioceptive.
Notiunea de imagine corporala trebuie deosebita de notiunile
apropiate de origine neurologica sau genetica. In neurologie prin
imaginea corpului se intelege un proces integrator superior al unei
competente sau achizitii. Este vorba de identificarea, localizarea,
orientarea corecta a diverselor parti ale corpului. In acest caz
este mai corect sa folosim notiunea de schema corporala pentru a
evita confuzia.
Notiunea de imagine corporala este des utilizata in neurologie
pentru a explica senzatia de membru fantoma, apoi in psihiatrie
pentru a explica distorsiunile senzatiilor corporale in unele
psihoze. In final ea a fost folosita de psihologi care s-au
preocupat de imaginea corporala la copil. Achizitia progresiva a
unei imagini corporale depinde de achizitii multiple vizuale sau
kinestezice, cognitive, afective si sociale. Sinteza finala a
dezvoltarii imaginii corporale consta in perceperea propriului corp
ca unic si diferit de al celorlati.
In general exista doua modalitati de percepere a propriului
corp. Prima modalitate priveste corpul prin prisma proprietatilor
fizice si spatiale si a fost denumita imaginea spatiala a corpului.
In cea de-a doua modalitate sunt incluse perceptiile,
reprezentarile si afectele legate de propriul corp si formeaza o
imagine afectiva a corpului.
Lapierre considera ca trebuie sa facem o distinctie intre corpul
propriu si schema corporala. Prin corpul propriu intelegem
reprezentarea mentala pe care si-o face fiecare persoana despre
propriul corp, constientizarea fiecarei parti a corpului,
constientizarea situatiei lor si constiinta unicitatii corpului.
Notiunea de schema corporala este mai larga, organizarea corporala
nu este izolata ci se extinde si asupra relatiilor spatio-temporale
pe care copilul le are cu lumea inconjuratoare.
Eul corporal se formeaza pornind de la urmatoarele elemente:
schema corporala bine elaborata, care este un element neurologic
si este imprimata la nivelul sistemului nervos;
o reprezentare psihica a corpului ce va permite realizarea unor
strategii de operare;
o experienta afectiva a corpului, adica trairea unor satisfactii
sau neplaceri.
Definitia clasica a schemei corporale a fost data de Porot, si
reprezinta imaginea pe care o are fiecare despre corpul sau,
imagine totala sau partiala, perceputa in stare statica sau
dinamica sau in raportul partilor corpului intre ele si, mai ales,
a raporturilor acestuia cu spatiu si mediul inconjurator.
Schema corporala se construieste putin cate putin datorita
achizitiilor senzoriale si kinestezice. Aceste achizitii sunt
integrate progresiv in viata cognitiva a copilului. Caracterul
fundamental al schemei corporale este legat de faptul ca ea pune in
relatie doua spatii esentiale: cel al propriului corp si spatiul
obiectiv inconjurator.
Formarea schemei corporale incepe de la nastere prin ingrijirile
acordate de mama, ingrijiri legate de nevoile biologice ale
copilului: alimentatie, curatenie, siguranta afectiva. Aceste
ingrijiri sunt insotite de un contact cutanat si de comunicare
verbala. Repetarea acestor ingrijiri duce putin cate putin la
realizarea unei constientizari generale si globale a corpului,
chiar daca copilul este incapabil sa se situeze si sa reproduca
pozitia partilor corpului. El capata astfel o cunoastere a corpului
care este mai mult sau mai putin precisa in functie de varsta si
maturizarea nervoasa.
Perceptia schemei corporale se face pe plan static si
dinamic:
pe plan static perceptia se face prin cunoasterea diferitelor
parti ale corpului;
pe plan dinamic prin cunoasterea posibilitatilor si limitelor
praxice.
Schema corporala nu este perceputa si creata decat plecand de la
miscari. De asemenea ea nu este anatomica ci functionala. Dupa
Boulch, schema corporala reprezinta organizarea senzatiilor legate
de propriul corp in relatie cu elementele mediului exterior.
Aceasta organizare este punctul de plecare a diverselor
posibilitati de actiune a subiectului. Ele implica:
perceptia si controlul propriului corp;
o lateralitate bine afirmata;
independenta segmentelor corporale in raport cu trunchiul si
unele fata de celelalte;
controlul respiratiei.
Muchielli considera ca acest ansamblu ce formeaza schema
corporala se dezvolta foarte lent la copil si nu este dezvoltat
normal decat catre varsta de 11-12 ani. Constructia si integrarea
schemei corporale se realizeaza in trei etape (Lapierre):
1. Prima etapa este cea de diferentiere a eului corporal in care
copilul isi percepe propriul corp
2. Etapa urmatoare este cea de unicitate a eului corporal sau
perioada denumita de Wallon stadiul oglinzii. Catre 6 luni copilul
are revelatia propriei imagini atunci cand priveste o oglinda.
Pornind de la aceasta imagine el isi poate construi o imagine
spatiala asupra propriului corp, avand ca element de referinta
imaginea altor persoane si mai ales imaginea mamei. Este prima
perceptie constienta din care se va naste perceptia de corp in
spatiu si care va servi ca element de baza pentru intreaga
organizare a perceptiilor.
3. A treia etapa este cea de identitate a eului corporal, in
care copilul se identifica pe sine corporal. Daca pana la 3 ani el
vorbeste despre sine la persoana a treia, acum el vorbeste despre
sine la persoana intai. Aceasta etapa se termina catre varsta de 6
ani cand copilul se afirma ca o personalitate distincta.
Construirea schemei corporale este influentata de actiunea unor
variabile distincte:
Temporalitatea este importanta deoarece nu ne putem imagina
constiinta corpului fara a ne referi la notiunea de prezent;
Limbajul permite generalizarea experientelor motrice si fixarea
lor sub forma unui sistem de reprezentari;
Imaginea in oglinda sau imaginea reflectata are un rol important
deoarece este precisa, permitand confruntarea cu propria
identitate.
Dupa alti autori cum ar fi A. De Meur, dezvoltarea schemei
corporale parcurge 4 etape:
Descoperirea propriului corp sau trairea corporalitatii. La
inceput copilul percepe propriul corp global, ca un tot. In aceasta
etapa nu este vorba de cunoasterea numelor diferitelor parti ale
corpului, ci de posibilitatea de miscare libera, de a se simti bine
in propria piele. Aceasta traire se structureaza incepand de la doi
ani si jumatate, permitand copilului sa execute miscari globale si
precise.
Cunoasterea partilor corpului apare dupa ce copilul a luat
cunostiinta globala cu propriul corp. Copilul va invata diferitele
parti ale corpului prin perceptiile traite si prin modalitatile ce
permit abstractizari. Aceasta se face de o maniera interna,
simtaind fiecare parte din corp, si externa, vazand fiecare segment
in oglinda, jucandu-se cu mainile si picioarele, vazand o imagine
sau un alt copil. Aceasta etapa incepe la 2,5 ani continuand pana
la 4 ani.
Orientarea spatio-corporala apare dupa varsta de 4 ani, cand
copilul isi perfectioneaza simturile, percepe orientarile si
pozitiile pe care le poate lua fiecare segment corporal, si poate
asocia diferitele segmente corporale cu obiectele corespunzatoare
(mana cu manusa). Aceasta etapa dureaza aproximativ un an.
Organizarea spatio-corporala apare dupa varsta de cinci ani.
Copilul isi poate folosi toate posibilitatile sale corporale. El va
putea executa miscari complkexe ce solicita o buna perceptie
corporala, o analiza a miscarii, coordonarea acesteia si memorarea
unui sistem de actiuni motrice. Din acest moment copilul executa
miscari cu un scop determinat, care solicita precizia gestului si o
buna orientare in spatiu. Tot din aceasta etapa copilul intelege
semnificatia unor gesturi executate de altii (mimica) si isi poate
exprima sentimentele prin gesturi. Este o etapa destul de lunga
care dureaza pana la opt ani.
Organizarea relatiilor spatiale intre obiecte este posibila doar
dupa stabilirea eului corporal.
Organizarea corporala este elementul de baza pentru perceptiile
corporale. Notiunea de timp se naste din miscare si el este
perceput ca o modificare mai mult sau mai putin durabila, mai mult
sau mai putin rapida a raporturilor spatiale.
C.3. Structura si organizarea spatiala
Orientarea spatiala reprezinta structurarea mediului exterior
prin raportare la sine ca element de referinta si apoi la alte
obiecte sau persoane statice sau in miscare.
Spatiul este perceput si construit pe plan mintal ca urmare a
sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor si deplasarilor.
Spatiul se organizeaza plecand de la nivelul senzori-motor al
perceptiilor de actiune, pe baza cunoasterii schemei corporale
proprii, recunoasterea stanga-dreapta (6 ani), a schemei corporale
a partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii imtre ele. Pentru a
opera cu aceste relatii, este necesar un nivel de dezvoltare
mintala de cel putin 8-9 ani. Deci, dupa Paunescu, structurarea si
organizarea spatiala este strans legata de dezvoltarea tuturor
structurilor perceptiv-motrice.
Notiunea de spatiu este complexa si apare progresiv in timpul
dezvoltarii psiho-motrice a copilului. Dezvoltarea incepe prin
diferentierea eului corporal in raport cu mediul inconjurator. Se
dezvolta un spatiu interior in cadrul caruia schema corporala se va
diferentia treptat. Aceasta perceptie a spatiului corporal este
atat proprioceptiva cat si exteroceptiva.
Dupa perceptia propriului corp, apare posibilitatea perceptiei
spatiului exterior. Acest spatiu exterior este explorat pornind tot
de la perceptiea exteroceptiva si proprioceptiva simultana.
Perceptia exteroceptiva presupune vizualizarea obiectului iar
proprioceptiva presupune gestul facut pentru a-l apuca. Spatiul
extern este perceput ca o distanta fata de eul corporal si
solicitand un anumit gest pentru apucarea obiectului si, de
asemenea o anumita directie in raport cu corpul ( sus, jos, fata ,
spate). Situarea si orientarea corpului face apel la notiunea de
reversibilitate. La baza intregii relatii corp-obiect stau
notiunile de simetrie si asimetrie:
obiectul este departe de mine, deci eu sunt departe de el,
simetrie;
obiectul este in fata mea, deci eu sunt in spatele lui,
asimetrie;
Perceptia spatiului permite orientarea in cele mai diferite
situatii. Obiectele cu care copilul vine in contact in spatiu au
marime, forma, volum. Treptat copilul percepe profunzimea si
miscarea obiectelor, ceea ce ii permite adaptarea la
particularitatile lor.
Perceptiile se realizeaza prin colaborarea mai multor
analizatori, din care cel vizual si motor joaca un rol important.
Perceptia marimii si formei obiectelor in spatiu se realizeaza prin
legatura dintre analizatorul vizual si cel kinestezic. Componenta
kinestezica permite ca prin contractii ale muschilor sa se
realizeze o acomodare a cristalinului, pentru a aduce pe retina o
imagine clara a obiectului si pentru realizarea convergentei si
paralelismului celor doua axe ale ochilor. Perceptia volumului
obiectelor si profunzimea asezarii lor pune foarte bine in evidenta
colaborarea dintre analizatori.
Dupa A. De Meur structura spatiala se formeaza in patru
etape:
1. Cunoasterea notiunilor este prima etapa in care copilul
invata sa se deplaseze in spatiul sau familiar, sa situeze adecvat
obiectele, sa le deosebeasca si sa le ordoneze dupa criteriul
marimii. Tot in aceasta etapa el incepe sa perceapa formele,
marimile si greutatile obiectelor. Aceasta etapa dureaza de la doi
la patru ani si jumatate
2. Orientarea spatiala este urmatoarea etapa care apare la
varsta de 4 ani si dureaza un an. Este o perioada importanta si cu
multiple implicatii in invatarea scolara. In acest moment se
consolideaza si notiunea de stanga-dreapta. Copilul invata sa
orienteze obiectele si sa foloseasca diversi termeni spatiali:
inainte, inapoi, sus, jos. Treptat el percepe ce este orientat in
acelasi sens si aseaza obiectele intr-o anumita succesiune in
functie de o pozitie data .
3. Organizarea spatiala este cea de-a treia etapa ce incepe de
la 5 ani pana la 6 ani. In acest moment copilul cunoaste notiunile
spatiale si se dezvolta capacitatea de orientare si de combinare a
mai multor orientari, de cunoastere a pozitiei oblice, de ocupare a
unui spatiu prevazut, de respectare a unui traseu.In acest moment
copilul isi organizeaza spatiul in care traieste in vederea
realizarii unui anumit obiectiv.
4. Intelegerea relatiilor spatiale apare dupa varsta de 5-6 ani.
Aceasta intelegere se bazeaza pe rationamentele ce se formeaza in
momentul perceperii anumitor realitati spatiale. Este etapa de
formare a structurii spatiale in care copilul intelege tot ce este
la fel si intelege criteriul dupa care este alcatuita o
succesiune.
In concluzie putem spune ca structura spatiala permite:
Cunoasterea situarii propriului corp in mediul inconjurator;
Cunoasterea relatiei existente intre obiecte;
Permite persoanei sa se organizeze in functie de mediul
inconjurator si sa organizeze obiectele unele in raport cu
altele.
C.4. Structura si orientarea temporala
Structura si orientarea temporala, reprezinta dupa A. De Meur,
capacitatea unei persoane de a se situa in functie de succesiunea
evenimentelor, de durata intervalelor, de ritm, de cadenta,
reluarea ciclica a unor perioade de timp si de ireversibilitatea
timpului. In functie de succesiunea evenimentelor, copilul invata
notiunile de inainte, dupa, in timpul, iar in raport de durata
intervalului, el percepe perioadele lungi sau scurte, cadenta
rapida sau lenta, ritmul regulat sau neregulat. Reluarea ciclica a
unei perioade de timp, cuprinde notiunea de zi, saptamana, luna ,
anotimp.
Organizarea timpului se face tot plecand de la schema corporala.
Realizarea structurii temporale este strans legata de structurarea
spatiului, deoarece durata unei miscari separa doua perceptii
spatiale succesive.
La prescolar dezvoltarea perceptiei de timp evolueaza indoua
etape:
Cea de definire a timpului;
Cea de orientare verbala in timp.
Prima etapa este cea a definirii timpului prin actiuni si
contiguitati. Cea de-a doua se caracterizeaza prin orientare
verbala in timp , astfel copilul foloseste termeni ca : acum,
atunci, imediat, dupa. Timpul este imaterial, el nu poate fi
exprimat in durata sa, obiectivat, decat prin sunet. Atunci cand
sunetul se accentueaza la intervale regulate, el devine tempo, iar
atunci cand revine si se accentueaza la intervale neregulate se
numeste structura ritmica.
Tempoul reprezinta cantitatea ciclurilor repetate in unitatea de
timp. Putem vorbi de tempo si in actele motrice in care ciclurile
nu se repeta cu rigurozitatea celor din alergare. Astfel intr-un
joc putem vorbi de un tempo rapid atunci cand actiunile sunt
rapide, au o mare densitate in unitatea de timp sau cand se schimba
repede.
Ritmul reprezinta o forma specifica de organizare a timpului.
Termenul de ritm rezulta din activitati si notiuni diferite. Ritmul
nu este un termen univoc ci este un termen generic, in sensul ca
exista un sens general al cuvantului ritm cu doi poli principali:
periodicitate si structura. Perceperea ritmului presupune sesizarea
alternarii regulate in timp a anumitor grupe de stimul si
reliefarea unora prin accentuare. In ritm intalnim intervale
regulate de timp care se repeta intre elementele cu rol de reper.
In aceste intervale delimitate de repere, actiunile se pot succede
chiar neregulat. Ca si structura spatiala, ritmul se elaboreaza pe
doua planuri distincte, perceptiv si reprezentativ.
Structurarea orientarii temporale parcurge dupa A de Meur, patru
etape:1. Ordinea si succesiunea este prima etapa si apare incepand
de la 4 ani cand copilul intelege unele elemente temporale:
- ce se petrece inainte, dupa, acum;
- in ce ordine trebuie facute anumite gesturi;
- ce trebuie facut initial si ce ulterior;
- foloseste ordinea cronologica a unor imagini succesive din
viata obisnuita.
2. Durata intervalelor este etapa urmatoare ce apare tot dupa
varsta de 4 ani. In acest moment copilul trebuie sa deosebeasca
activitatile care dureaza mult de cele care dureaza putin, percepe
notiunea de timp si scurgerea timpului, face diferenta intre o ora
si o zi, etc.
3. Revenirea ciclica a unor perioade este perceputa tot dupa
varsta de 4 ani cand copilul percepe si asociaza anumite activitati
cu zilele, saptamanile sau anotimpurile. Astfel copilul asociaza
paltonul sau cizmele cu iarna. In aceasta etapa el introduce in
vocabularul sau intrebarea cand.
4. Ritmul reprezinta ultima etapa de dezvoltare si cuprinde
notiunile de ordine, succesiune, durata, alternanta. Din acest
motiv ritmul reprezinta un stadiu de sine statator. Perceperea
ritmului apare dupa varsta de 4-5 ani. In acest moment copilul
percepe ritmul scrisului, percepe structura ritmului care i se cere
intr-o activitate.
Conduita necesara se formeaza cu dificultate. Ea presupune
capacitatea de a se situa in functie de succesiunea evenimentelor
(inainte, in timpul, dupa), de durata intervalelor,de ritm,
cadenta. Tulburarile structurii temporale se pot manifesta in
incapacitatea de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor,
incapacitatea de organizare a timpului, lipsa de percepere a
intervalelor, inexistenta unui ritm regulat.
CTulburari ale psihomotricitatii
Tulburarile de psihomotricitate cunosc o paleta extrem de
variata care se pot grupa in urmatoarele categorii (dupa Paunescu
& Musu):
Tulburari ale motricitatii: intarzieri in dezvoltarea motorie,
marile deficite motorii, debilitatea motrica, tulburari de
echilibru, de coordonare, de sensibilitate.
Tulburari de schema corporala, de lateralitate, de
orientare,organizare si structurare spatiala, de orientare si
structurare temporala.
Instabilitate psihomotorie.
Tulburari de realizare motrica : apraxia, dispraxia, disgrafia
motrica.
Tulburari psihomotrice de origine afectiva.
Recuperarea psihomotrica se numara printre cele mai recente
metode utilizate in domeniul terapeutic, ocupand un loc important
in sistemul metodelor de recuperare atat in psihiatria infantila
cat si in psihopedagogia speciala. Importanta ei este mare atat
pentru copilul normal, cat si pentru cel cu deficienta, considerand
corpul sub dublul aspect: de instrument de actiune asupra lumii si
de instrument in relatie cu altul.
Depistarea copiilor cu deficiente este un act complex care
cuprinde cel putin doua aspecte: cunoasterea si orientarea spre un
specialist in vederea precizarii diagnosticului. In acest sens,
cunoasterea se refera la sesizarea unor simptome, a unor
particularitati morfo-functionale care diferentiaza sau incep sa
diferentieze copilul cu handicap de restul copiilor. In multe
cazuri insa, diferentierea nu este clar conturata, exista
incertitudini si indoieli. Depistarea nu inseamna numai cunoasterea
unor simptome, ci presupune si orientarea lui spre un specialist in
vederea precizarii diagnosticului. Este un fapt bine stabilit,
depistarea copiilor cu deficiente trebuie facuta cat mai precoce,
depistarea precoce fiind unul din imperativele majore ale
medico-psihopedagogiei celor cu deficiente. Depistarea precoce se
considera pana la 6 ani, adica pana la punerea problemei
scolarizarii copiilor.
Organizarea unei depistari precoce active si eficiente implica
pe de o parte o buna cunoastere a dezvoltarii psihomotrice a
copilului normal, dar si existenta unor instrumente accesibile in
vederea determinarii periodice a nivelului de dezvoltare
psihomotrica a copilului. Dezvoltarea psihomotorie se examineaza de
regula la copii mici (0-5 ani) si sta la baza depistarii precoce a
copilului cu deficiente.
Tulburarile motrice intra intotdeauna ca element important in
structura tabloului psihopatologic al copilului deficient mintal.
Exista o legatura logica intre deficienta mintala , nivelurile si
tulburarile de motricitate: cu cat gradul deficientei mintale este
mai pronuntat, cu atat si nivelul motricitatii este mai scazut si
tulburarile sunt mai variate si mai grave, si invers. Eficienta
motrica a deficientilor este unul din parametrii principali pe care
se construieste pregatirea pentru munca si prin aceasta integrarea
profesionala si sociala a acestora.
Pentru activitatea terapeutic-recuperatorie, o importanta
deosebita o are diagnosticarea precoce, care da posibilitatea
instruirii rapide a tratamentului, astfel incat sa se evite
formarea cailor motorii incorecte si vicierea consecutiva a
impulsurilor proprioceptive. Diagnosticul precoce stabilit
determina instituirea imediata a masurilor terapeutice.
Precocitatea interventiei terapeutice este hotaratoare in
obtinerea unui rezultat optim. Primul care examineaza copilul este
medicul pediatru care ingrijeste respectivul copil inca din
perioada intrauterina. Deficienta trebuie recunoscuta cu mult
inainte ca ea sa fie vizibila pentru parinti. Recuperarea si
readaptarea copilului cu deficienta neuromotorie, si nu numai, se
poate concepe numai printr-o munca de echipa. Pentru certificartea
diagnosticului sau pentru elucidarea lui, ca si pentru stabilirea
celei mai corecte atitudini terapeutice, pediatrul trebuie sa
apeleze la consult. Copilul va fi trimis la un specialist neurolog
sau ortopedist, dupa natura afectiunii sale, sau la un
neuro-psihiatru. Medicul respectiv, la randul sau, va avea nevoie
de consultul altor specialisti, care sa completeze intregul tablou
clinic al pacientului( exemplu:defectologi, ergoterapeuti,
protezisti, chirurgi ortopezi). Sunt necesare si unele examene
complementare, radiografii, EEC, EKG, audiograme, analize biologice
de laborator. Din punct de vedere psihologic, este bine sa fie
ferit copilul de examinari multiple, inutile, de prezenta unor
aparate complicate. Decizia necesitatii unui examen suplimentar, ca
si interpretarea lui trebuie sa apartina exclusiv medicului.
2. Deficiente fizice si neuro-motorii
Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezinta
deficiente fizice suficient de grave pentru a impiedica sau a face
dificila derularea normala a vietii cotidiene. In general, cand se
vorbeste de deficiente fizice, se au in vedere infirmitatile
motorii, dar pot fi incluse in aceasta categorie si deficientele
functiei cardio-respiratorii, care influenteaza negativ capacitatea
fizica. In Clasificarea Internationala a deficientelor,
incapacitatilor si handicapurilor, varianta experimentala adoptata
de OMS, deficientele scheletului si ale aparatului de sustinere
sunt interpretate intr-un sens larg, cu excluderea organelor
interne ca o reflectare a dispozitiei corpului si a partilor sale
vizibile, incluzand alterarile mecanice si functionale ale fetei,
capului gatului, trunchiului si membrelor, precum si lipsa totala
sau partiala a membrelor.
Exista mai modele de clasificare a deficientelor fizice si
neuro-motorii.
Deficientele si deformarile care nu afecteaza miscarile
corpului, cum ar fi diformitatile nasului, ale capului, tumori,
depigmentari, cianoze sunt incluse in categoria deficientelor
estetice, acestea fiind considerate a avea consecinte in relatiile
sociale. Astfel, principalele deficiente ale scheletului si ale
aparatului de sustinere, prezentate pe scurt, sunt:
a) deficiente ale fetei, capului, gatului
- deficiente mecanice si motrice ale maxilarului - ocluzie,
prognatism, timus (contractie spastica involuntara a muschilor
mandibulei ce impiedica deschiderea gurii);
- paralizie faciala, miscari involuntare ale fetei (ticuri,
miscari automate), miscari anormale ale capului, torticolis;
b) deficiente ale staticii si posturii: devierea coloanei
vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze), miscari involuntare ale
corpului, miscari bizare sau stereotipe, cum ar fi balansarea sau
leganarea;
c) deficiente ale staturii si corpolentei: nanism, gigantism,
achondroplazie, obezitate;
d) deficiente mecanice si motrice ale membrelor superioare:
anchiloze, articulatii instabile, dislocari si intepeniri cu
reducerea sau pierderea miscarii;
e) deficiente mecanice si motrice ale membrelor inferioare,
cauzate de lungimea inegala: luxatii congenitale de sold,
deficiente ale genunchiului, gleznei, piciorului etc.;
f) paralizie spastica a mai multor membre (hemiplegii,
paraplegii, tetraplegii);
g) paralizie cu flascitatea membrelor;
h) alterari ale axei membrelor: restul unui membru asemanator
amputarii ce se poate manifesta ca un defect de dezvoltare (amelie,
facomalie, apodie) sau ca rezultat al interventiei chirurgicale.n
unele studii, deficientele fizice sunt grupate, alaturi de
deficientele senzoriale, in categoria deficientelor somatice sau
biologice. Clasificarea deficientelor fizice nu este deloc o
sarcina usoara, un criteriu unic de clasificare fiind greu de
identificat si de aceea se prefera tipologizarea deficientelor
fizice in functie de mai multe criterii:a) din punctul de vedere al
prognosticului (evolutiei) deficientei fizice vorbim despre:
deficiente neevolutive (statice, fixate definitiv, foarte greu de
corectat) si despre deficiente evolutive (care progreseaza sau
regreseaza, putand fi corectate, intr-o proportie mai mare sau mai
mica, mai usor sau mai greu);
b) din punctul de vedere al gravitatii exista:- deficientele
fizice usoare, care includ micile abateri de la normalitatea
corporala si sunt considerate atitudini deficiente globale sau
segmentare, care prin executarea de miscari corective (de timpuriu)
se pot corecta destul de usor si total (ex.: deficienta cifotica,
gatul inclinat lateral sau inainte, umerii adusi inainte sau
asimetrici, torace in flexiune, picioare abduse sau adduse etc);-
deficientele de grad mediu, in care sunt inglobate defectele
morfologice si functionale stationare sau cu evolutie lenta, care
se corecteaza partial sau raman nemodificate; cele mai multe
asemenea deficiente sunt de tip segmentar (ex.: cifoze, lordoze,
deformatii ale abdomenului, toracelui etc), existand insa si
deficiente medii globale (ex.: hiposomii, disproportii intre
segmente etc);- deficientele accentuate, care constau in modificari
patologice ajunse intr-un stadiu avansat de evolutie; cele mai
multe deficiente de acest tip sunt determinate in viata
intrauterina (ex.: malformatiile aparatului locomotor) sau ca
urmare a unor paralizii, traumatisme osoase si articulare, a unor
infectii ale oaselor, muschilor, articulatiilor sau ale vaselor de
sange;c) din punctul de vedere al localizarii si al efectelor
deficientei avem:- deficiente morfologice (cand este afectata forma
corpului sau a segmentelor lui);- deficiente functionale (cand sunt
afectate structura si functionarea organismului).
Ambele categorii mari de deficiente pot fi subimpartite in
functie de intinderea si de profunzimea deficientei in: deficiente
globale (generale sau de ansamblu) si deficiente partiale
(regionale, segmentare sau locale).DEFICIENTELE MORFOLOGICE
GLOBALEE. Verza clasifica deficientele morfologice globale in:
deficiente de crestere (hiposomie - nanism, hipersomie - gigantism,
intre inaltime si greutate de exemplu, disproportionalitate - intre
cap si trunchi de exemplu), de nutritie (obezitate, debilitate
fizica), de atitudine (atitudine global insuficienta, de exemplu:
rigida sau global asimetrica), deficiente ale tegumentelor (palide
sau vinetii, uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu
hipertricoza - pilozitate pe tot corpul,), deficiente ale
musculaturii (hipotonii sau hipertonii), deficiente ale oaselor,
ale articulatiilor.DEFICIENTELE MORFOLOGICE PARTIALEA doua
categorie de deficiente fizice morfologice - dupa E. Verza - sunt
deficientele morfologice partiale in care sunt incluse: deficiente
ale capului (ex.: cap macrocefal - supradimensionat in raport cu
corpul, cap microcefal - subdezvoltat in raport cu corpul, cap
brahicefal - fara proeminenta occipitala, cap doliocefal - cu
diametrul antero-posterior alungit si cu o "sa" la mijloc, cap
hidrocefal etc), ale fetei (fata prea ovala, prea alungita, latita,
cu cicatrici, malformatii, cu pareze, fata cu afectiuni ale ochilor
- strabism, ochi infundati sau prea apropiati etc, sau ale nasului,
urechilor, fata cu dinti vicios implantati etc), deficiente ale
gatului (un gat prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea
subtire, gat cifotic, lordotic sau scoliotic, gat rasucit -
torticolis, gat cu relief tiroidian accentuat etc), deficiente ale
trunchiului/ale toracelui (prea lung, prea scurt, ingust, prea
larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu
stern infundat), ale abdomenului (un abdomen prea proeminent,
strangulat, cu hernii sau prea moale), ale spatelui (spate cifotic,
scoliotic, asimetric), deficiente ale coloanei vertebrale, ale
bazinului (cazut prea mult in jos, inclinat lateral etc).
O alta categorie de deficiente morfologice partiale sunt cele
ale membrelor superioare, care pot fi inegale (in lungime sau
grosime), asimetrice, ramase in flexie/extensie, cu umeri prea
ingusti/largi, prea cazuti sau "teposi", sau "adusi", cu brate
inegale, cu coate in flexie/entensie, in O sau in X, cu antebrate
curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu
anomalii sau cu omoplati asimetrici etc.Tot deficiente morfologice
partiale sunt si deficientele membrelor inferioare, membre care pot
fi inegale, cu contracturi, cu solduri cu relief accentuat sau
asimetrice, cu genunchi ramasi in flexie/extensie sau asimetrici,
cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice, cu glezne strambe, in
X sau scobite si cu degete "in ciocan" - in flexie cu sprijin pe
unghii - sau strambe, suprapuse sau deformate etc
DEFICIENTELE FUNCTIONALEA doua mare categorie de deficiente
fizice este reprezentata de deficientele functionale, in care
includem:- deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele
forme si grade de paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de
ritm, de coordonare a miscarilor);- deficiente ale marilor aparate
si functiuni ale organismului (ale aparatului respirator - ex.:
insuficienta respiratorie, ale aparatului cardiovascular - ex.:
hipertensiune arteriala, ale aparatului digestiv si functiilor de
nutritie - ex.: obezitate, ale sistemului endocrin - ex.:
insuficienta sexuala, nanism, deficiente ale organelor de
simt).
O alta clasificare a deficientelor fizice (motorii) este oferita
de Robanescu (1976), care imparte aceste deficiente in trei
categorii:a) deficiente fizice de origine osteo-articulara - in
care sunt incluse malformatiile congenitale (ex.: luxatie
congenitala de sold, amputatie congenitala, picior stramb
congenital), deformarile osoase aparute in timpul procesului de
crestere (inegalitatea membrelor, rahitism, cifoze, scolioze etc.)
sau sechelele temporare sau definitive ale accidentelor mai ales
cele de circulatie si postcombustie);b) deficiente fizice de
origine neurologica care sunt reprezentate de: infirmitatea motrica
de origine cerebrala (ce presupune pareze, paralizii spastice,
probleme de coordonare, miscari involuntare-sincinezii, tulburari
de echilibru la care se adauga si tulburari asociate de genul
epilepsiei, tulburarilor senzoriale, instrumentale - ex.: executia
gesturilor etc), bolile neuronului motor periferic (sechelele de
poliomelita si afectiunile neurologice evolutive-miopatiile,
distrofiile neuromusculare);c) bolile cronice evolutive articulare
(polioartritele reumatismale ale copilului si artropatiile din
hemofilie).in categoria tulburarilor de psihomotricitate includem
toate tulburarile lateralitatii (ex: incrucisata, contrariata), ale
conduitelor motrice de baza (ex: ale mersului, saritului, ale
controlului postural), tulburarile de realizare motrica (apraxia -
pierderea capacitatii de executie a gesturilor, a miscarilor
adaptate unui scop, dispraxia -incapacitatea de coordonare a
gesturilor, disgrafia motrica - afectarea vitezei si a fortei
scrisului etc), tulburari ale conduitelor perceptiv-motrice {ale
orientarii spatiale - necunoasterea termenilor spatiali, perceperea
gresita a pozitiilor in spatiu, orientarea incorecta in spatiu,
lipsa memoriei spatiului si ale orientarii temporale), tulburari
ale schemei corporale (presupunand necunoasterea partilor corpului
sau incapacitatea de folosire a lor etc), instabilitatea
psihomotorie (exces de miscare si incapacitate de orientare si
urmarire a unui obiect in miscare), tulburari ale conduitelor
motrice fine (ex: incapacitate de concentrare si de perseverare
intr-o actiune anume).
Cauzele deficientelor fizice si psihomotorii prezinta o mare
varietate si pot sa afecteze in grade diferite organismul. Pot fi
sistematizate dupa diferite criterii in mai multe categorii. a.
Astfel, dupa un prim criteriu, al originii cauzelor, acestea pot fi
impartite in interne si externe. Cauzele interne sunt determinate
de procesele de crestere si de dezvoltare, de natura functiilor
somatice,organice si psihice, iar cauzele externe sunt raportate la
conditiile de mediu, de viata si de educatie ale individului.b. In
functie de caracterul direct/indirect exista cauze cu actiune
directa, care intereseaza elementele proprii ale deficientei, si
cauze indirecte, care produc o afectiune sau deficienta morfologica
saufunctionala, putand afecta tot organismul (deficiente globale)
sau limitandu-se doar la anumite regiuni, segmente sau portiuni ale
corpului (deficiente regionale sau locale). c. Frecvent se
utilizeaza si criteriul de impartire a cauzelor in predispozante,
favorizante si determinante (declansatoare). Cauzele favorizante
sau predispozante (care pot cauza deficiente fizice) sunt in
legatura cu ereditatea. Descendentii prezinta, de regula, asemanari
morfologice si functionale cu ascendentii si colateralii (fratii,
surorile si rudele apropriate). Acest fenomen biologic este si mai
evident atunci cand tipurile constitutionale ale inaintasilor sunt
relativ identice si cand conditiile de mediu si de viata prezinta
asemanari. Tot in aceasta grupa, a cauzelor predispozante, putem
incadra si influentele nocive pe care le sufera organismul fatului
in viata intrauterina.
Debilitatea congenitala si imaturitatea, nasterea prematura si
accidentele obstetricale pot constitui baza unor deficiente care se
manifesta nu numai imediat dupa nastere, ci si mai tarziu, cu
repercusiuni in viata ulterioara. a. Favorizanti pentru producerea
deficientelor fizice sunt socotiti si factorii care influenteaza in
sens negativ starea de sanatate si functionarea normala a
organelor, mai ales in perioadele de crestere si de dezvoltare
activa a copilului. Astfel de cauze slabesc rezistenta
organismului, scad capacitatea functionala a aparatului de sprijin
si de miscare si diminueaza rolul reglator al sistemului central.
Printre aceste cauze favorizante se numara: conditiile inadecvate
de igiena si viata, lipsa de organizare a activitatii si lipsa
repausului, regimul alimentar necorespunzator, nivelul scazut de
aer si de lumina in locuinta, hrana insuficienta, imbracamintea
incomoda, defectuos confectionata, lipsa unei educatii rationale si
un regim defectuos de viata, lipsa de supraveghere si de control
din partea parintilor si a educatorilor, bolile cronice,
convalescentele lungi, interventiile chirurgicale dificile,
debilitatea fizica, tulburarile cronice (organice si psihice),
anomaliile senzoriale (mai ales ale vazului si auzului).
b. Factorii determinanti (declansatori) sunt cei care prin
aparitia si actiunea lor determina dezvoltarea deficientelor fizice
si psihomotorii. Ei pot fi impartiti in:
a) factori care actioneaza in perioada intrauterina:
- infectii ale mamei cu caracter cronic - sifilis, paludism,
tuberculoza, intoxicatii lente - cu alcool, medicamente, saruri
radioactive, tulburari endocrine si neuropsihice ale mamei, carente
alimentare sau de vitamine, boli ale sangelui etc;
- temperatura prea joasa sau prea ridicata a mediului,
umiditatea excesiva, actiunea razelor X asupra mamei (implicit
asupra farului), traumatismele fizice ale abdomenului gravidei,
conditiile neadecvate, grele, stresante de viata si de munca ale
mamei, varsta inaintata a parintilor (mai ales a mamei) etc.
b) factori care actioneaza in timpul travaliului:
- eforturile excesive ale mamei;
- durata crescuta a travaliului;
- interventii traumatizante care sa determine congestii si
hemoragii cu urmari grave pentru copil.
c) factori care actioneaza in perioada copilariei:
- bolile si accidentele care produc anomalii morfologice si
functionale (mai ales la nivelului aparatului locomotor);
- atitudinea defectuoasa a corpului copilului (necorectata de
parinte sau de educator) se poate permanentiza si determina
deficiente ale coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze);
- tulburarile de metabolism, cele hormonale;
- leziunile prin arsuri si prin degeraturi;
- atrofiile musculare etc.In lipsa altor dizabilitati, copiii ce
prezinta asemenea deficiente pot fi normali din punct de vedere al
capacitatilor intelectuale, gradul de deficienta motorie nefiind in
raport direct cu inteligenta, dar prin situatia lui de exceptie,
copilul cu handicap fizic e mai vulnerabil decat copilul ce nu
prezinta asemenea handicap. In scoala integrata, activitatea
educationala este centrata asupra copilului. Acceptand ca
diferentele dintre oameni sunt normale, invatamantul trebuind
adaptat la cerintele copilului si nu invers, trebuie incluse si
dezvoltate programe de readaptare care sa favorizeze independenta
personala. Readaptarea presupune un ansamblu de masuri care sa
garanteze confortul fizic si psihologic. Deficientul trebuie
instruit sa-si foloseasca mecanismele compensatorii si sa-si
dezvolte propriile forte disponibile.Pentru a avea succes in
activitatea cu acesti copii, este nevoie, ca si pentru toti
ceilalti copii cu cerinte speciale, de colaborarea familiei, de
atitudinea intelegatoare a tuturor celor ce intra in contact cu ei,
astfel incat sa atinga un nivel de dezvoltare cat mai ridicat
posibil, sa-si accepte handicapul si sa-si dobandeasca acele
capacitati ce sunt necesare pentru a surmonta obstacolele carora
trebuie sa le faca fata si sa fie pregatiti pentru o viata
autonoma. Simplul fapt de a fi impreuna cu copiii fara deficiente,
in lipsa unei sustineri suficiente, nu sporeste ci diminueaza
sansele de reusita.
In situatiile in care este nevoie de masuri speciale de
semiprotezare si protezare, familia va fi consiliata in vederea
folosirii acestora, ortezele sau protezele fiind adaptate
individual. Ortezele sunt aparate sau dispozitive care controleaza
sau mentin o postura: atele de pozitie pentru mentinerea posturii
functionale in paralizii, corsete pentru diferite afectiuni ale
coloanei, aparate ortopedice. Protezarea presupune inlocuirea unor
organe sau segmente dintr-un organ cu un aparat sau dispozitiv de
inlocuire - antebrat, mana, membru inferior etc.
Problemele principale privind integrarea scolara a copilului cu
handicap fizic privesc: deplasarea acestuia la scoala, folosirea
instrumentului pentru facilitatea scrierii la cei cu probleme grave
de prehensiune, alegerea accesoriilor pentru a putea sa execute
activitatea intr-o postura care favorizeaza normalitatea tonusului
muscular, pentru cei cu afectiuni motorii. Includerea copiilor cu
acest tip de handicap este chiar recomandata, deoarece are darul de
a stimula performantele scolare ale tuturor, ca urmare a cerintelor
comune ce exista, faciliteaza intelegerea acestora de catre copiii
normali, ceea ce va avea ca efect protejarea acestora in cadrul
grupurilor sociale obisnuite. Este neceasr insa ca scolile sa fie
dotate cu rampe pentru accesul elevilor cu scaune, carucioare fara
de care nu se pot depalasa, scarile sa aiba mecanisme speciale
pentru urcare, sau, in lipsa acestora, clasele care primesc astfel
de elevi sa fie amplasate la parter, toaletele sa aiba cabine
speciale. La aceasta din urma categorie de copii, dificultatile
sunt accentuate de faptul ca urmarile acestor afectiuni nu vizeaza
numai motricitatea ci si alte tipuri de tulburari:
- tulburari senzoriale: vizual, auditive, tactile;
- tulburari de vorbire, ce pot cuprinde peste jumatate din
numarul lor;
- deficiente intelectuale;
- anxietate, tulburari afective, ce au ca rezultat distorsiuni
ale infatisarii prin contractiile permanente ce le implica.
Copilul spastic prezinta o hipersensibilitate accentuata, avand
contractii musculare intense la zgomote bruste sau la oricare
stimul neasteptat. La copilul atetozic miscarile involuntare sunt
declansate mai ales de stimuli emotionali excesivi. Anxietatea este
accentuata de faptul ca in acest tip de afectiuni este afectata
identitatea corporala, experienta sinelui, care se castiga prin
miscare, senzatie de confort si de echilibru. Educatorul trebuie sa
i se adreseze cu multa delicatete, sa evite abordarile neasteptate,
sa-si expuna intentiile gradat, activitatile sa fie cat mai
atractive, astfel incat, absorbit de aceasta, sa devina mai putin
anxios si mai sigur in miscari.
Printre dizabilitatile motorii, distingem infirmitatea motorie
de origine cerebrala si dizabilitati motorii de origine
non-cerebrala, sau putem diferentia intre dizabilitatile temporare,
definitive si evolutive. De multe ori tulburarile motorii au o
etiologie foarte eterogena, psihomotricitatea fiind atinsa in
diferite grade iar la toate aceste putandu-se adauga dizabilitati
senzoriale si mintale.
2.1. Infirmitatea motorie cerebrala
Termenul de infirmitate motorie cerebrala a fost propus in 1954
de G. Tardieu, pentru a distinge subiectii purtatori de sechele
motrice datorate leziunilor cerebrale infantile, de subiectii cu
encefalopatie ce prezentau deficienta mintala profunda si tulburari
motorii asociate. In literatura de specialitate in limba engleza
termenul utilizat este cel de paralizie cerebrala si poate grupa la
un moment dat cele doua tipuri de tulburari. De fapt distinctia
intre cele doua categorii nu a fost intodeauna foarte precisa si
clara. Unii autori considera ca la fiecare doua cazuri o
dizabilitate intelectuala poate fi observata.
IMC este un termen utilizat pentru a descrie un grup de
afectiuni cronice ce sunt prezente la copii sau adulti si care se
manifesta prin imposibilitatea partiala sau totala in a mentine
controlul posturii si miscarii. Aceasta limitare este rezultatul
unei leziuni cerebrale survenita inainte in timpul sau putin dupa
nastere. Leziunea nu este evolutiva, dar efectele sale se vor
interfera cu dezvoltarea normala cerebrala si psihologica din
primul an de viata.
Descrierea tulburarilor
Asa dupa cum numele il indica, persoana cu infirmitate motorie
cerebrala sau paralizie cerebrala se caracterizeaza prin importante
dificultati motrice care pot altera mentinerea mersului, a posturii
si autonomia motorie