Psihologie socialăI Note de curs INTRODUCERE ................................................................................................................ 3 Defini ii ......................................................................................................................... 3 Obiectul de studiu ........................................................................................................... 4 Orientări în psihologia socială ........................................................................................ 5 Niveluri de analizăîn psihologia social ă ........................................................................ 6 Istoric .............................................................................................................................. 7 Relatiile psihologiei sociale cu alt e discipline umaniste............................................... 10 1. Relaţia cu psihologia general ă .............................................................................. 10 2. Relaţia cu sociologia ............................................................................................. 10 3. Relaţia cu antropologia cultural ă .......................................................................... 11 4. Relaţia cu politologia ............................................................................................ 11 5. Relaţiile cu ecologia.................. ............................................................................ 11 Subramuri ale psihologiei sociale ................................................................................. 11 METODE DE ANALIZĂÎN PSIHOLOGIA SOCIAL Ă ................................................ 12 Observaţia ..................................................................................................................... 12 Experimentul................................................................................................................. 12 Metoda statistică ........................................................................................................... 13 Metoda sociometrică ..................................................................................................... 13 Cercetarea operaţională................................................................................................. 14 FORMAREA IMAGINII DE SINE.................................................................................. 14 Defini ii ....................................................................................................................... 14 Sursele autocunoa şterii ................................................................................................. 15 1.Intro spec ia ................................................................................................... 15 2.Percep ia propriului comportament .............................................................. 16 3.Interac iunea social ă ..................................................................................... 17 Comparaţia socială ............................................................................................................ 17 Repere ale grupului ........................................................................................................... 17 MODALITĂ ILE PERCEP IEI DE ALTUL... ............................................................. 18 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
6. Psihologia socială este studiul interac ţiunilor comportamentelor prezente sau trecute,
reale sau imaginare, în context social, precum şi studiul rezultatelor acestor interacţiuni
(stările şi procesele psihice obiective, personalitatea, situaţiile de grup) – (S.CHELCEA).
Psihologia socială încearc ă s ă realizeze o mediere între subiect şi obiect, ţinând
cont de influenţa socială, bazându-se pe legătura conjugată a spa ţiului individual şi social.
În definiţiile de mai sus men iunea situaţiei sociale trimite spre prezenţa celuilalt, a
grupului, fie ea reală sau imaginar ă.
Obiectul de studiu al psihologiei sociale îl constituie persoana în context social,
analizată prin:
impactul social asupra comportamentului individual;
raporturile personalităţii în iniţierea şi cristalizarea unor fapte sociale.
Altfel spus, obiectul psihologiei sociale este interac iunea umană, ”omul
rela ional” având interac iuni cu (A. Neculau):
- al i oameni (cu care comunică)
- grupuri concrete (familia, grupul de joacă, coală, muncă etc.)
- mediul cultural-ideologic (societatea)
Pentru S. Moscovici, problema fundamentală a psihologiei sociale este conflictul
dintre individ i societate, felul în care el rezistă la presiunile majorit ă ii, opozi iadintre lider i grupul său, discu iile din cadrul unui grup în vederea luării unei decizii
etc, obiectul mai concret fiind dat de fenomenele ideologice (cogni ii i reprezentări
sociale) i de fenomenele de comunicare socială (schimburile de mesaje lingvistice i
nonlingvistice).
Sociologii iau din ce în ce mai mult în calcul palierul psihic al fenomenelor
sociale, pe care îl includ în structura şi dinamica faptelor studiate.
Psihologia şi sociologia studiază fenomenele pe baza unei grile binare, organizat ă
după schema: subiect individual →obiect – pentru psihologie şi după schema: subiect
colectiv→obiect – pentru sociologie.
În schimb, psihologia socială practic ă o gril ă în 3 termeni:
Anii ‘80 si ’90 cupind tendin ele actuale în mi carea de idei din psihologia
socială:
1. cre terea influen ei orientării cognitiviste - prin studiul valorilor, atitudinilor,
credin elor (beliefs), teoria disonan ei cognitive.
2. perspectiva comparativistă – compara ii pe axa timpului istoric, prin reconstituirea
contextelor de via ă cotidian ă i a mentalit ă ilor unor segmente temporale trecute i
prin studierea diversită ii culturale.
3. eviden ierea caracterului interdisciplinar al psihologiei sociale - apare necesitatea
împrumuturilor de date, concepte i teorii din istoriografie, antropologie culturală i
sociologie
4. cre terea aplicabilită ii cuno tin elor de psihologie social ă în domenii precum
sănătatea, juridicul, marketingul etc., atât pe linie directă, a colabor ării dintre psihologiisociali si organe de decizie din diverse sectoare ale vie ii sociale, cât si indirect, în
sensul că speciali ti pe anumite probleme (s ănătate, dezvoltare locală, mediatori ai
conflictelor intergrupale) utilizează achizi ii ale psihosociologiei.
Relatiile psihologiei sociale cu alte discipline umaniste
1. Relaţ ia cu psihologia generală
Psihologia sociala studiaza procesele si fenomenele care se produc intr-un spatiu
relational in zona de interferewanta dintre social si individual.De exemplu nu se mai abordeaza
emotiile in sine ca procese psihice general umane ci modul cum se produc si se manifesta acestea
in cadrul grupurilor si multimilor.
Concepte de baza din psihologia generala sunt preluate de psihologia sociala, dar si
aceasta ofer ă psihologiei genereale date pentru. prelucrari si generalizari.
2. Relaţ ia cu sociologia
În timp ce psihologia socială studiaz ă individul inserat, implicat în diverse contexte de
relaţionare socială, cu accent pe fenomenele provocate la nivelul individual de către implicarea
socială, sociologia se interesează de mul ţimi, de dinamica lor generală, la nivel statistic.
relatările martorilor, în conducerea procesului de către judecător, certările de psihosociologie
a delincven ei
- psihologia social ă a a religiei ;
- psihologia social ă aplicat ă în via ţ a cotidiană.
METODE DE ANALIZĂ ÎN PSIHOLOGIA SOCIAL Ă
Observa ţ ia
Observaţia este o metodă fundamental ă a cunoa şterii ştiinţifice şi empirice, constând
din înregistrarea riguroasă şi planificată a desf ăşur ării naturale a unui proces, fenomen,
comportament sau acţiune, f ăr ă interven ţia obsevatorului în desf ăşurarea acestora.
Eficienţa observaţiei ca metodă de cunoa ştere depinde atât de calităţile personale ale
observatorului (spiritul de observaţie, capacitatea de concentrare, calităţile atenţiei, volumul şi
fidelitatea memoriei, capacitatea asociativă şi de analiză, ş.a), cât şi de modul cum se
pregăteşte şi se desf ăşoar ă activitatea de observare.
Observaţia poate fi simplă sau complex ă, în funcţie de numărul factorilor şi
dimensiunilor avute în vedere, directă sau indirect ă în func ţie de prezenţa nemijlocită a
observatorului, sau de utilizarea unor sisteme de înregistrare automată, video sau audio,continuă sau discontinu ă, prin secvenţionarea planificată a activit ăţii de observaţie în unităţi
temporale determinate.
Observaţia poate fi folosită în combina ţie cu experimentul, ancheta socială, interviul.
Capcane care pot surveni în timpul aplicării observaţiei în psihologia socială:
- prezenţa observatorului poate determina modificarea comportamentului persoanei observate;
- observatorul are tendinţa de a interpreta faptul observat din perspectiva propriei
personalităţi; ca urmare, într-un demers ştiinţific bazat pe observaţie trebuie efectuată de-
subiectivizarea – observatorul trebuie sa se elibereze de orice schemă preconceput ă.
Experimentul
Metoda experimentală vizeaz ă crearea în conditii riguros prestabilite a unei situa ii
experimentale în cadrul careia se poate determina cantitativ influen a unui factor (V.I –
variabila independentă) asupra altor factori implica i în producerea unui fenomen (V.D –
variabila dependentă).
Clasificarea experimentelor
- după locul de desf ăşurare pot fi de laborator sau naturale (de teren). Ultimele ofer ă
avantajul reducerii gradului de artificialitate specifică experimentelor de laborator, dar se
pierde implicit posibilitatea realizării unui control riguros asupra tuturor variabilelor, existând
totdeauna posibilitatea apariţiei unor factori aleatori, pe care cercetătorul să nu-i poat ă
identifica, totodată, desf ăşurarea în condiţii naturale a unei situaţii experimentale reduce şansa
reproductivităţii acesteia.
- în funcţie de modul de ini ţ iere a experimentelor , acestea pot fi provocate sau
invocate. Cele provocate implică proiectarea şi realizarea intenţionată a unei situa ţii
experimentale, în momentul ales de cercetător, pornind de la anumite ipoteze de lucru,experimentul invocat presupune efectuarea unei analize sistematice asupra situaţii
psihosociale produsă spontan, în anumite condi ţii social-istorice, dar asupra desf ăşur ării
căreia cercetătorul deţine suficiente date relevante, obţinute prin intermediul participanţilor,
martorilor, documentelor,etc.
- în funcţie de dimensiunea temporal ă avute în vedere, experimentele pot fi sincronice,
prin stabilirea parametrilor unui fenomen aşa cum se prezintă la un moment dat, sau
diacronice, prin care se evidenţiază dinamica fenomenului.
Metoda statistic ă
- prin aplicarea unor metode standardizate se ob in valori, se calculează corela ii
între factori, dispersiile, abaterile standard, dependen a func ionala dintre două sau mai
multe variabile etc.
Metoda sociometric ă
- studiază componentele psiho-afective în rela ţiile interpersonale. A fost elaborată de
Moreno. Testul sociometric constă într-un set de întreb ări prin care se solicită subiec ilor s ă-
i exprime preferin a, respingerea sau indiferen a fa ă de ceilal i membrii ai grupului.
Succesul metodei depinde, în mare masur ă, de crearea unui climat de acceptare a
P.Iluţ a pus în eviden ţă o corela ţie ridicată între sinele ideal şi cel normativ,
rezultând că aspira ţia spre schimbare a indivizilor este influenţată de sistemul de valori
promovat la nivel social.
În cazul interacţiunilor sociale, devin vizibile aprecierile celorlalţi faţă de propria
persoană. Aceste impresii pe care indivizii le sesizează mai mult sau mai pu ţin exact sunt
înglobate în imaginea de sine.
Se diferen iază:
1) imaginea proprie de sine
2) imaginea social ă de sine (aprecierea celorlal ţi receptată de individ =
metapercep ie).
Investigarea rolului pe care metapercepţia îl are în formarea conceptului de sine
s-a realizat prin studii care compar ă imaginea proprie de sine cu imaginile sociale (modulîn care individul crede că este v ăzut de persoanele apropiate) şi cu impresiile celorlalţi
despre acea persoană. R.Tome a desf ăşurat un astfel de studiu având ca subiecţi
adolescenţi. Pune în evidenţă o corela ţie strânsă între imaginea proprie de sine şi
metapercepţia şi mai scăzută, între metapercepţie şi părerea realistă a celorlal ţi.
Astfel, metapercepţia apare la această vârst ă mai degrab ă ca o proiec ţie a imaginii
proprii de sine asupra imaginii grupului, ar ătând că feed-back-ul evaluativ furnizat de
ceilalţi nu pare să fie atât de important odat ă ce a fost cristalizat ă reprezentarea sinelui.
În concluzie, formarea conceptului de sine se bazează pe:
1. sesizarea de către persoană a propriilor gânduri şi sentimente,;
2. observarea şi analiza propriului comportament;
3. observarea şi analiza dinamicii succeselor şi eşecurilor;
4. comparaţia cu altul;
5. înscrierea în reperele oferite de grup;
6. sesizarea impresiei pe care ceilalţi o au despre sine.
Studii timpurii cu privire la atitudini au fost întreprinse în anii 1920. Bogardus
(1925) a elaborat o scal ă a distan ţ ei sociale care m ăsoar ă sentimentele unei persoane fa ţă
de diferite grupuri etnice. Sunt şapte itemi referitori la diferite grade de acceptare socială,
cum ar fi: acceptarea rudeniei, acceptarea vecinătăţii, acceptarea de a munci împreună,
admiterea ca cetăţean.
Subiecţii stabilesc la ce distanţă ar accepta diferite na ţionalităţi. Între timp,
prejudecăţile etnice americane favorizau pe englezi, canadieni, irlandezi, scoţieni şi
japonezi. Cele mai puţin favorabile atitudinii erau cele faţă de evrei, negri, greci,
mexicani şi turci. Bogardus a repetat studiul în 1947, cu rezultate similare. Katz şi Braly
(1933) au cerut unui grup de 100 studenţi de la Universitatea Princeton să atribuie
tr ăsături pentru zece naţionalităţi diferite. S-a observat un mare acord stereotip chiar şi
atunci când studenţii nu fuseser ă niciodat ă în contact cu respectivele grupuri etnice (ex,
turcii au fost caracterizaţi ca foarte religioşi, chinezii ca foarte superstiţioşi, americanii
harnici şi italienii artişti). Guilford (1931) a cercetat prejudecăţile etnice a peste 1000 de
studenţi din universităţi de-a lungul întregii ţări. El a descoperit că existau acorduri
stereotipice strânse ale atitudinilor.
O aplicaţie mai recentă a scalei distan ţei sociale o reprezintă studiul lui Rockeach
şi colab., (1960), în care subiecţii trebuiau să m ăsoare cât de prietenoşi s-ar simţi faţă de persoane care aveau păreri diferite de ale lor în probleme importante. Rezultatele au
indicat că atitudinea lor fa ţă de acestea se baza mai mult pe similaritatea credin ţelor decât
pe cea de rasă sau religie. Cu toate acestea, când condi ţiile nu sunt atât de potrivite sau
destul de controlate, este probabil ca prejudecata socială s ă fie înc ă un factor izbitor, mai
ales în ceea ce priveşte relaţiile sociale intime.
Valori şi atitudini
Valorile sunt principii generale şi abstracte despre ceea ce este preţuit, având
valoare prescriptivă pentru comportament şi aprecierea situaţiilor, evenimentelor,
persoanelor; sunt centrale în universul spiritual simbolic al societăţii şi în structura
Inducerea unei stări afective pozitive s-a dovedit eficientă pentru crearea unor
impresii mai favorabile despre ceilalţi.
3) transmiterea unor conținuturi prin canale şi forme diferite
c. SUBIECTUL receptor – care, confruntat cu un mesaj, îl va analiza pentru a-şi forma o
opinie. Evaluarea se poate realiza în 2 moduri de procesare:
- o rută central ă: receptorul consumă timp şi energie pentru o evaluare critică a
conţinutului mesajului pe baza cunoştinţelor anterioare despre acel subiect.
- o rută periferic ă: implică procese care au la baz ă efecte marginale şi nu
evaluarea critică a con ţinutului (sunt influente aspecte precum: caracteristici ale sursei,
forma mesajului, dispoziţia receptorului).
Schimbările atitudinale induse pe ruta periferică sunt mai pu ţin stabile şi prezic în
mai mică m ăsur ă comportamentul, comparativ cu cele antrenate prin procesarea
cognitivă, sistematică a mesajului.
Probabilitatea de a recurge la evaluarea critică a argumentelor sau la focalizare pe
aspectele exterioare conţinutului mesajului depinde de motivaţia persoanei (gradul de
implicare) şi de capacitatea de a înţelege mesajul, fiind importantă şi dispoziţia de
moment a receptorilor.
Atunci când mesajul include argumente bine structurate, logice, valide, impactulva fi mai mare asupra persoanelor motivate şi capabile să evalueze aceste argumente.
Când mesajul include argumente insuficiente, efectul va fi mai mare asupra
persoanelor care se simt mai puţin interesate de temă şi care nu au capacitatea de a
analiza mesajul.
Rezistența la schimbare
Subiectul receptor dezvoltă şi mecanisme specifice de rezistenţă la persuasiune, în
func ie de tăria pe care a avut-o atitudinea iniţială, prin:
- expunerea selectivă = procesul prin care, con ştient sau nu, persoana evită
acele informaţii care sunt în dezacord cu normele, atitudinile lor şi caută
preferenţial informaţii ce susţin convingerile anterioare;
- distorsionarea mesajului (sunt reţinute informaţii care convin etc);
- respingerea în bloc a comunicării;
- mecanismul inoculării → rezisten ţa la schimbare poate fi mărită prin
asimilarea unor argumente mai slabe ale poziţiei sursei, care îl imunizează
pe receptor faţă de încercarea ulterioar ă a sursei de a-l influen ţa;
- prevenirea şi întâmpinarea argumentelor.
Schimbări atitudinale spontane
O altă cauz ă a schimb ării atitudinilor este discrepanţa ce apare între elementele
cognitive, evaluative şi comportamentale ale atitudinii specifice. Când aceste discrepanţe
nu sunt induse deliberat de o instanţă extern ă persoanei, eventualele modific ări ale
atitudinilor sunt considerate spontane (autopersuasiune).
Studiile s-au centrat asupra explicării proceselor ce au loc în cazul neconcordanţei
dintre diferitele evaluări f ăcute pentru obiectul atitudinii şi a neconcordanţei dintre
atitudine şi comportament.
Una din teoriile care încearcă s ă explice aceste neconcordan e este „teoria
disonan ţ ei cognitive” (L.Festinger), care afirm ă c ă atunci când individul constat ă o
discrepanţă între componentele atitudinii sau între atitudine şi comportament, se va
str ădui să o rezolve, întrucât ea este tr ăită ca o tensiune, ca un disconfort psihic, unul din principalele moduri de rezolvare fiind schimbarea atitudinilor.
În situaţia disonanţei cognitive se produc o serie de restructur ări cognitive,
schimbările atitudinale fiind de aşteptat să apar ă în anumite condi ţ ii (Cooper & Fazio):
comportamentul în dezacord cu atitudinea trebuie să produc ă efecte negative
nedorite;
responsabilitatea personală pentru apari ţia acestor efecte, apreciată prin prisma
libertăţ
ii de decizieşi prin probabilitatea de apari
ţie a acestor efecte, s
ă fie
ridicată;
prezenţa activării fiziologice;
activarea fiziologică s ă fie atribuit ă ac ţiunilor personale.
Teoria disonanţei cognitive vine în contradicţie cu teoria autopercep ţ iei (D.Bem).
Teoria disonanţei cognitive consider ă c ă schimbarea atitudinilor se produce pentru c ă
faptului că persoana este retras ă şi nu face eforturile necesare să-şi atragă prietenii
(atribuire internă). Există, deci, diferite atribuiri f ăcute pentru succes şi eşec depinzând de
situaţia de actor sau observator a persoanei care face atribuirea.
Există, de asemenea, tendin a să atribuim propriile succese unor cauze interne
(am trecut pentru că sunt foarte inteligent, am studiat din greu şi mă simt, în general, un
tip grozav) i eşecurile noastre cauzelor externe (n-am reuşit deoarece testul nu acoperea
nimic din ce am învăţat din curs) . Ultima afirmaţie, de obicei, se aude la acele persoane
care într-un fel nu sunt capabile să asimileze informa ţiile prezentate şi le utilizează în
contexte diferite, lipsindu-le, din nefericire, abilitatea de a trece de la concret la abstract.
Unele activităţi sau situaţii incurajează atribuirile interne privitoare la rezultate (de
exemplu, competiţii sportive). În astfel de situaţii, indivizii pot să-şi apere stima de sine şi
sănătosul narcisism de atac, schimbându-şi atribuirile pe o dimensiune stabil-nestabil(Grove şi colab., 1991). Astfel, o prezentare slabă la un examen poate fi atribuit ă unui
factor instabil, ca oboseală sau grip ă, sau condiţii de iluminat, care ar implica faptul că
succesul la examenul viitor este posibil.
Când vine ocazia să evalu ăm succesele şi eşecurile colegilor noştri are loc
fenomenul invers: vom spune că cealalt ă persoan ă a reu şit datorită unor circumstan ţe
exterioare asupra cărora respectiva persoană nu are control real, ca de exemplu, norocul,
în timp ce eşecul ar decurge din caracteristicile interne.
Influenţa considerabilă a modelelor propuse pentru fenomenul atribuirii cauzale a
apărut, însă, odată cu teoriile propuse de Jones şi Davis (1965) şi Kelley (1968).
Modelul inferen ţ ei corespondente (Jones şi Davis 1965) - vizează explicarea
modului de gândire a unui observator, referitor la ceea ce încearcă s ă realizeze o persoan ă
printr-o acţiune determinată (vizeaz ă heteroatribuirea).
Autorii pornesc de la ideea că observatorul stabile şte o corespondenţă între:
evenimente, comportament observat;
intenţia ţintei;
dispoziţiile sale stabile.
Pentru ca observatorul să aib ă certitudinea c ă acel comportament al ţintei a fost
1) persoana ţintă (actorul social) s ă fie con ştient de efectele acţiunii sale şi să fi dorit
acţiunea;
2) să posede capacit ăţile necesare pentru a îndeplini acţiunea;
3) să fi avut libertatea de alegere.
Comportamentele ce nu respectă aceste condi ţii sunt considerate neinformative. În
cazul în care observatorul consider ă c ă ac ţiunea a fost intenţionată, atribuirea unor
tr ăsături stabile se realizează dup ă urm ătorul algoritm:
a) observatorul reperează efectele ac ţiunii;
b) compar ă aceste efecte cu efectele ac ţiunilor posibile, dar neefectuate de actor,
pentru a determina efectele comune şi efectele specifice;
c) observatorul atribuie o dispoziţie stabilă actorului, bazându-se pe efectele
specifice ale acţiunii alese şi ale acţiunilor neefectuate.Limite ale modelului:
se aplică doar în cazul heteroatribuirii;
în unele cazuri este posibilă inferarea dispozi ţiei stabile chiar şi atunci când nu este
prezentă inten ţia.
Modelul covarian ţ ei (Kelley, 1968)
Procesul atribuirii cauzale se derulează dup ă principiul: efectul prezent esteatribuit factorului prezent, iar absenţa efectului este atribuit absenţei factorului.
Evenimentul observat (efectul) este analizat în funcţie de 4 factori:
persoana în interaţiune cu obiectele;
obiectul;
modalităţi temporale de acţiune;
modalităţi situaţionale de interacţiune persoană/obiect.
Pe baza acestor factori, efectul va fi evaluat din punct de vedere al:
- caracterul specific, distinct al efectului în relaţia cu obiectul;
- constanţa efectului în timp;
- constanţa de-a lingul situaţiilor;
- consensul întrepersoane cu privire la acest efect.
Atunci când persoana concluzionează c ă efectul este specific pentru rela ţia cu acel
obiect, este constant în timp şi de-a lungul situaţiilor şi există un consens ridicat în
legătur ă cu efectul, atribuirea va fi de tip extern (persoana va ajunge la cunoa şterea
proprietăţilor stabile ale mediului). Când consensul este scăzut şi specificitatea slabă,
atribuirea va fi de tip intern.
Problema este că atribuirile sunt f ăcute de cele mai multe ori într-un mod simplu
şi economic. Pentru a justifica faptul că analiza cauzal ă nu este întotdeauna complet ă,
Kelley a introdus termenul de „schemă cauzal ă” (= concepţie generală a persoanei
privind felul în care anumite tipuri de cauze interacţionează pentru a produce un tip de
efect special).
Încercări de sinteză dintre teoria inferenţ ei corespondente şi
modelul covarianţ ei
Jones & McGillis, 1976 aduc o completare: când atribuim o intenţie şi o dispoziţie
stabilă suntem influen ţaţi şi de a ştept ările pe care le avem în privin ţa comportamentului
actorului social. Aceste aşteptări pot fi de 2 tipuri:
aşteptări bazate pe categoria de apartenenţă a ţintei (aşteptări stereotipice,
normative);
aşteptări bazate pe caracteristicile individuale ale persoanei, cunoscute pe baza
reacţiilor sale anterioare (aşteptări structurale).
Astfel, autorii arată c ă teoriile atribuirii nu pot face abstrac ţie de apartenenţele la
anumite categori sociale ale actorilor sociali. Se poate vorbi astfel, de un stil atribuţional
specific membrilor unor grupuri, care este influenţat de practicile sociale.
Teoria social ă a atribuirii (Deschamps, 1974)
Acestă teorie consider ă c ă dimensiunea social ă a procesului de atribuire intervineîn acţiunea simultană dintre categorizarea actorului ( ţintei) şi categorizarea
observatorului. Fiecare din ei se pot considera ca reprezentanţi ai celor 2 categorii şi
relaţia ditre ei devine la nivel simbolic, relaţie între 2 grupuri.
Postulatul de bază al acestei perspective este c ă atribuirile, în baza categoriilor
sociale, conduc la r ăspunsuri etnocentrice (în favoarea grupului propriu şi în defavoarea
outgroup-urilor) – group serving bias.
Există şi excepţii - în cazul categoriilor sociale defavorizate apare uneori tendinţa
de subevaluare a propriului grup (pentru cazul în care persoana apar ţinând grupului
defavorizat consider ă c ă statutul inferior al grupului este legitim şi stabil).
Erori în procesul de atribuire cauzal ă
Teoriile propuse pornesc de la presupunerea caracterului logic, raţional, valid al
judecăţii umane, însă cercet ările au pus în evidenţă faptul c ă maniera ştiinţifică de a
analiza realitatea nu se regăseşte în cazul actorilor sociali.
Aceştia adoptă strategii de simplificare a proces ării informaţiilor, bazate pe
principiul eficienţei şi al nevoii de protejare a imaginii despre sine. Individul
supraestimează unele explica ţii cauzale, asociază informa ţii care în realitate nu pot fi
corelate şi acordă importan ţă diferit ă unor informa ţii în aceeaşi măsur ă relevante.
Toate aceste distorsiuni (BIAS) sunt cunoscute sub denumirea de erori ale
procesului de atribuire, cu toate că acest termen de eroare este discutabil (sunt abateri de
la modelele propuse, normative). Explicaţiile trimit spre nevoia de prelucrare eficientă,
economică a informa ţiilor, spre utilitatea pe care un anumit tip de explicaţie îl are pentruindivid (argumente de factur ă cognitiv ă şi motivaţională).
Eroarea fundamentală a atribuirii o reprezint ă tendin ţa de a supraestima influenţa
factorilor dispoziţionali, stabili şi de a subestima rolul factorilor situaţionali în explicarea
comportamentelor celorlalţi. Are în vedere modul în care se realizează atribuirea în cazul
propriului comportament (autoatribuire) şi în cazul comportamentului celorlalţi
(heteroatribuire).
Uni autori consider ă c ă între cele 2 situa ţii nu există nici o diferen ţă (Kelley şi
Bem).
Pentru Jones şi Nisbett între cele 2 situaţii apar unele diferenţe: comportamentul
celuilalt tinde să fie v ăzut mai degrabă în termeni de cauzalitate intern ă, iar
comportamentul propriu va fi explicat mai des prin atribuiri externe.
Pornind de la aceste dimensiuni a diferen iat apoi 4 factori ce pot explica
fenomenele sociale:
1. un factor intern, instabil i controlabil (ex. efortul)
2. un factor intern, stabil i necontrolabil (ex: aptitudinile, capacită ile)
3. un factor extern, instabil i necontrolabil (ex. norocul)
4. un factor extern, stabil i necontrolabil (dificultatea sarcinii)
AGRESIVITATEA
Defini ii
Agresivitatea poate fi considerată o caracteristic ă a acelor forme de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-
psihologice sau mixte (Mitrofan).
Actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, masină, mobilă etc.), fiin a uman ă
(individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele.
Opusul agresivită ii este comportamentul prosocial, care presupune cooperare,
toleran ă, echilibru.
După inten ia celui care ini iaz ă o ac iune agresiv ă „agresivitatea este orice act
f ăcut cu inten ia de a r ăni o altă persoan ă, fie în sens fizic, fie în sens psihologic”
(Kimble).
Agresivitatea nu trebuie confundată cu comportamentul antisocial, ca
delincven a i infrac ionalitatea (Mitrofan). Conduita boxerului nu este orientată
antisocial i, cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă. Invers, nu orice
comportament antisocial, inclusiv infrac ional, poate fi caracterizat prin agresivitate -sunt comise infrac iuni prin inac iune, deci f ăr ă agresivitate.
Agresivitatea nu trebuie confundată nici cu violen a - de cele mai multe ori,
comportamentul agresiv este si violent, dar sunt i cazuri de conduită agresiv ă (este clar ă
inten ia de a vătăma, de a face r ău) în forme non-violente (ex. otr ăvirea lentă a unei
persoane este o conduită agresiv ă, dar non-violentă).
implica i în activitatea vulcanică). La fel cum activitatea vulcanică poate declansa
dezastre sau poate crea un teren fertil, si conflictul, în măsura în care este abordat cu
grijă, poate avea rezultate creative.
Pentru Marilyn Fryer conflictul constituie parte integrantă a activit ă ii umane.
Pentru a explica de ce conflictul (în sensul său de incongruen ă) este natural i
inevitabil, trebuie inut cont de două aspecte cheie ale comportamentului uman:
cogni ia i interac iunea socială.
1. Cogni ia umană este adeseori descris ă de psihologi ca o activitate de în elegere.
O modalitate prin care în elegem lumea în care tr ăim este prin rezolvarea problemelor,
cu alte cuvinte, rezolvând situa ii neclare sau confuze. Cu cât examinăm mai profund
cogni ia umană, cu atât este revelată ac iunea de rezolvare a problemelor. Rezolvarea
conflictelor are însă multe aspecte în comun cu rezolvarea problemelor, cele dou ă
concepte putând fi considerate în mare măsur ă sinonime (ex. amândou ă implic ă o
încercare de a face fa ă discontinuit ă ii i de a diminua dificultă ile, pentru ca
progresul să poat ă avea loc).
În sens psihologic, atât rezolvarea conflictelor, cât i rezolvarea problemelor in
de încercarea de a face fa ă incongruen ei, nepotrivirilor dintre ceea ce este i ceea ce
ar putea fi. O asemenea incongruen ă invadeaz ă activitatea uman ă i este esen ial ă
func ionării umane, motivându-ne să încerc ăm să atingem noi obiective.2. Interac iunea socială. Conflictul între indivizi sau grupuri tinde s ă fie desf ăsurat
în termenii puterii lor relative. Deoarece toate rela iile umane variază în func ie de
amploarea i tipul puterii exercitate de protagoni ti, orice rela ie prezintă poten ialul
unui conflict. Oamenii îsi pot exercita puterea prin resursele de care ace tia pot dispune,
prin experien a lor, prin munca, charisma sau capacitatea de coerci ie asupra celorlal i
- sau prin orice altă combina ie a acestora, într-o societate foarte stabil ă, puterea asupra
tuturor îi poate apar ine permanent aceluia i individ sau acelora i indivizi, într-o
societate mai dinamică, bazele puterii se transfer ă în func ie de viteza schimb ării, în
timp ce în societă ile anarhice este dificil de precizat cine de ine puterea.
Puterea este însă exercitat ă continuu, într-un mod sau altul, la toate nivelurile
Pentru fiecare dintre acestea, modelul distinge între manifest i nemanifest, adică
vizibil sau cunoscut i invizibil i necunoscut. Modelul lui Tillet este un instrument
analitic simplu, oferind crearea perspectivei = a vedea conflictul dintr-o varietate de
unghiuri. Având o perspectivă mai larg ă, analistul este mai capabil să recunoasc ă p ăr ile
constitutive ale conflictului i să se ocupe de ele.
O observa ie importantă a lui A. Tidwell este cea referitoare la condi ion ările
sociale ale conflictului. Trei zone de preocupări speciale emerg din mediul social în care
survine controlul conflictului. Acestea sunt:
1) comunicarea,2) istoria
3) studiul adversarului.
1) În general, textele despre rezolvarea conflictului se axează pe importan a
comunicării în controlul conflictului (Tidwell). Ele fac acest lucru în ideea că, într-
adevăr, comunicarea este o resursă util ă folosit ă în înf ă ptuirea rezolvării. Comunicarea
este însă un element esen ial atât în conflict, cât si în solu ionarea lui.
O confuzie obi nuită este concentrarea asupra no iunii de comunicare. Ni se propune să ne imagin ăm doi negociatori într-o camer ă, unul vorbind idis, celălalt limba
arabă. Ei vorbesc, dar nu pot în elege ce spune celălalt. Unii ar putea spune că ace ti
negociatori nu reu esc să comunice, dar afirma ia ar fi o eroare. Comunicarea are loc,
indiferent dacă cei doi negociatori vorbesc aceea i limb ă sau nu. Ei primesc reciproc
ceva fundamental, chiar dacă nu au f ăcut schimb de propuneri de negociere – ei î i
comunică unul altuia inten iile. Ceea ce nu a avut loc este comunicarea „efectiv ă”.
Oricine analizează conflictul trebuie s ă in ă cont de impactul pe care mediul
comunica ional îl are asupra întregului proces. Comunicarea nu face doar să scoat ă la
lumină metodele pe care oamenii le folosesc pentru a interac iona, dar i s ă furnizeze o
în elegere vitală a evolu iei conflictului.
În desf ăsurarea lui, conflictul se bazează pe comunicare; comunicarea este
conduita conflictului, atât pentru luptă, cât i pentru ob inerea de noi suporteri.
Comunicarea se află i în inima procesului de solu ionare, f ăr ă comunicare rezolvarea
neputându-se realiza.
În vreme ce rezolvarea reclamă comunicare, îns ă o bun ă comunicare duce în mod
garantat la rezolvare. Altfel spus, un conflict „bun” este tot atât de dependent de
comunicare, ca i rezolvarea în sine. Unul din rolurile cheie pe care comunicarea le
joacă în conflict este de a ajuta la împ ăr irea universului uman în câmpuri sau în păr i
aflate în conflict. Comunicarea este un proces prin care păr ile utilizează puterea, fie
prin propagarea unor convingeri proprii despre lume, fie prin clasificarea diferitelor
păr i în moduri diferite.
2) Istoria joacă un rol important în influen area mediului social în care este controlat
conflictul. Locul istoriei în în elegerea conflictului i în controlul acestuia este un
domeniu insuficient studiat. Studii istorice asupra conflictului există în interiorul unor
discipline, cum ar fi stiin a politică. Pu ini autori au scris despre rolul istoriei în
conflict, în pofida faptului că istoria joac ă un rol crucial în procesul de controlare a
conflictului.
A ignora istoria conflictului seamănă cu a ignora o linie de falie geologic ă ce
str ă bate centrul ora ului – po i construi pe ea, ora ul poate rezista un timp, dar în cele
din urmă se va pr ă bu i (Tidwell).
Ultimele studii asupra rezolvării conflictului cheltuiesc o energie considerabilă pentru a examina comportamentul participan ilor i a examina strategiile conflictului,
nereu ind să dea o explica ie adecvat ă a motivului i modului în care p ăr ile au ajuns
la alegerile pe care le-au f ăcut.
3) Studiul adversarului furnizeaz ă o important ă leg ătur ă între starea intern ă,
impulsurile si motiva iile individului i societate în ansamblul ei (A. Tidwell).
Oameni care nu s-au înfruntat de ani de zile î i vor face deodată o mul ime de
necazuri. Totusi, într-un fel, având du mănii acumulate, oamenii cer ajutorul liderilor
lor. Este foarte important de tiut în ce conflict este implicat cineva, atunci când î i face
du mani. Este o dinamică necesar ă în dezvoltarea i men inerea unui conflict. Este
aproape ca i cum procesul creării de du mani injectează energie emo ional ă într-un
Studiul creării unui du man difer ă de studiul oponentului. Toate conflictele bi-
sau multilaterale comportă oponen i, adic ă cel pu in o parte împotriva c ăreia un actor
se angajează. Un oponent este foarte diferit de un du man, în sensul că un oponent nu
este o entitate încărcată de evalu ări, producătoare de emo ii, ci, mai degrabă, un actor
care face alegeri de variante dintr-o gamă de variante posibile, împotriva c ăruia o altă
parte face acela i lucru, într-un efort de a ob ine un anumit rezultat pe care i-l
doreste.
Sistemul du măniilor se refer ă la procesul prin care sunt crea i du manii. Un
du man este un oponent, dar nu numai atât. Un du man este o entitate încărcată de
evaluări i generatoare de emo ii, care prime te conota ii valorice negative specifice.
Îndu mănirea este procesul creării de asocia ii valorice negative cu un oponent. Aceste
asocia ii valorice negative au multe surse, dar indiferent de sursa du măniei, ea semanifestă prin divizarea lumii între „noi” si „ei”. Pentru noi în ine manifest ăm o mare
în elegere, în timp ce în elegerea ”celorlal i” nu este tot atât de conciliantă.
Conduita proastă a oponen ilor nostri este atribuit ă caracterului i personalit ă ii
acestora, pe când aceea i comportare a noastr ă este scuzat ă i explicat ă prin factori
situa ionali. Scuzarea alia ilor concomitent cu condamnarea oponen ilor are la bază o
eroare de atribuire.
Această eroare de atribuire demonstreaz ă faptul c ă du m ănia debutează în minte
i nu în lumea fizică. A. Tidwell îl citează pe Keen: „La început, noi cre ăm du manul.
Înaintea armei vine imaginea. Ne gândim ca ceilal i să moar ă, apoi inventăm toporul de
luptă sau rachetele balistice, cu ajutorul c ărora să-i ucidem cu adevărat” (Keen).
Ne iertăm mai u or propriile gre eli, decât pe cei care gre esc împotriva
noastr ă. A a stând lucrurile, probabil că suntem prizonierii naturii noastre, inap i s ă
procedăm altfel. Sau probabil că putem s ă ne schimb ăm i să sc ă păm de eroarea de
atribuire.
Aceste trei elemente, comunicarea, istoria i du mănia exercită presiuni asupra
noastr ă, atunci când încercăm să control ăm conflictul. Fiecare dintre ele ne influen ează
capacitatea, oportunitatea i voin a de a-l rezolva.
Atunci când nu se iau măsuri pentru a rezolva situa iile conflictuale, se poate
na te frustrarea. Sursele de frustrare pot exista în individ (ex. prin stabilirea de scopuri
nerealiste) sau pot veni din exterior. Frustrarea poate avea ca rezultat o gamă larg ă de
comportamente mal-adaptative, nu doar agresivitate i apatie (Hilgard i Atkinson,
1967). Acolo unde este bine îngropat un conflict intern, poate fi necesar ă psihoterapia
(Barron, 1990).
Când decidem ce e de f ăcut în fa a unei situa ii conflictuale, trebuie să cânt ărim
riscurile implicate. Sturner (1987, 1990) arată c ă oamenii difer ă prin modul în care
tratează riscurile, în privin a volumului analizei i ac iunii la care se angajeaz ă. El a
clasificat astfel de comportamente în:
- comportament de ascundere - atât analiza, cât i ac iunea sunt la un
nivel scăzut;
- comportament de evitare - analiz ă superioar ă, dar ac iune slabă;
- comportament impulsiv – ac iune bogat ă, analiză de nivel sc ăzut;
- comportament de risc calculat - analiz ă i ac iune de nivel ridicat.
Sturner argumentează c ă riscul calculat este în mod normal op iunea cea mai
dezirabilă, dar el avertizează asupra pericolului persisten ei în acest tip de comportament
pentru o perioadă prea mare de timp, ceea ce duce la epuizare.
Celor care persistă excesiv în „comportamentul de ascundere", Sturner le
recomandă s ă înceap ă prin exersarea confrunt ării cu provocări de mică anvergur ă.
Celor care persistă în „comportamentul de evitare" le recomand ă exersareamentală a performan ei lor, practicarea lu ării unor decizii de mică importan ă i
trecerea progresivă la altele de importan ă m ărită.
Celor care tind să fie impulsivi le recomand ă exersarea calmului, acordarea
aten iei la detalii i utilizarea abilită ii analitice. Desigur, „nimic din toate acestea nu