3
UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA
Relații bancare
Suport de curs pentru studenţi
Lect.Dr. Sabău Marius Mircea
2018
ISBN:
4
5
CUPRINS
Capitolul 1 Pagina
MONEDA ȘI CREDITUL 9
1.1 Motivația studierii mecanismelor monetar-bancare 9
1.2 Moneda-definire, rol, funcțiiforme și clasificări 12
1.3 Funcțiile monedei 15
1.4 Formele monedei 20
1.5 Clasificarea monedelor 27
1.6 Indici ai masei monetare 29
1.7 Indici și indicatori ai inflației 33
1.8 Unitatea monetară 47
Capitolul 2
PRINCIPALELE ORGANISME FINANCIARE
INTERNAȚIONALE
52
2.1 Cadrul organizatoric actual 52
2.2 Fondul monetar internațional 53
2.3 Banca Mondială 58
2.4 Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare 59
2.5 Crearea și funcționarea sistemului monetar european 60
2.6 Moneda Euro. Avantaje și inconveniente 67
Capitolul 3
INSTITUȚIILE DE CREDIT 71
3.1 Rolul băncii 76
3.2 Contul bancar. Deschidere și operare ȋn cont 77
3.2 Tipuri de conturi 79
6
Capitolul 4
CREDITUL 81
4.1 Conținutul, caracteristicile și funcțiile creditului 81
4.2 Conceptul de dobândă 82
4.3 Calculul dobânzii 87
4.4 Prezentare DAE 100
4.5 Formele creditului 105
4.6 Forme special de creditare 112
Capitolul 5
INSTRUMENTE DE CREDIT ȘI DE PLATĂ 120
5.1 Ordinul de plată 120
5.2 Coduri bancare 130
5.3 Cambia, instrument de credit și plată. 134
5.4 Biletul la ordin 148
5.5 Acțiuni juridice pentru recuperarea cambiei 151
5.6 Cecul 155
5.7 Cardurile 163
Capitolul 6
MODALITĂȚI DE PLATĂ 167
6.1 Acreditivul 167
6.2 Incasso-ul documentar 170
6.3 Scrisoarea de garanție bancară 173
6.4 Modalități de plată prin mandat 174
7
Capitolul 7
RISCUL DE CREDIT 175
7.1 Analiza dosarului de credit pentru societățile
comerciale
175
7.2 Sursele de informații necesare analizei de credit 176
7.3 Analiza bilanțului societății comerciale 177
7.4 Elemente de analiză financiară 179
7.5 Analiza contului de profit și pierderi 181
7.6 Dosarul de credit 182
7.7 Determinarea performanței financiare de către
instituțiile de credit
184
7.8 Casieria bancară 194
Capitolul 8
PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA 209
8.1 Credite agricole 209
8.2 Credite pentru proiecte de dezvoltare rurală 216
8.3 Fonduri de garantare a creditelor 217
Capitolul 9
COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL
FONDURILOR EUROPENE
220
Capitolul 10
BANCA ELECTRONICĂ. MODALITĂȚI DE
PLATĂ MODERNE
224
BIBLIOGRAFIE 233
8
9
Capitolul 1: MONEDA ȘI CREDITUL
1.1 MOTIVAŢIA STUDIERII MECANISMELOR MONETAR-
BANCARE
Actualmente este atât de evident, încât nu mai trebuie demonstrat că, un
om bine informat va avea succes şi va şti să prevină o serie de riscuri băneşti la
care este expus în activitatea economică ce o desfăşoară.
„Astăzi informaţia este o problemă fundamentală, aşa cum, mai înainte,
era descoperirea”.1
Sub denumirea de monedă şi credit apare o bogăţie de idei, teorii,
informaţii şi multe dezbateri controversate. . O serie de preocupaţii se centrează
asupra intervenţiei monedei şi creditului, cu scopul de a ameliora sau corecta
cele patru mari dezechilibre:
- Inflaţia (devalorizarea monedei naţionale)
- Şomajul ( numărul persoanelor care caută şi nu găsesc un loc de muncă)
- deficitul bugetar ( cheltuielile mai mari decat veniturile)
- deficitul balanţei de plăţi (cheltuielile nu sunt neaparat mai mari decat
veniturile dar nu sunt corelate)
Aceste probleme sunt prezente cu diferite grade de intensitate în aproape
toate ţările şi sunt generate de politica monetară şi politica de creditare ce este
practicată.
În decursul timpului, rolul monedei şi a creditului a fost dezvoltat, la fel
şi funcţiile şi formele lor, încercându-se o raportare la condiţiile şi cerinţele
vremurilor respective.
1 Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-Napoca, 1981,
p.11, vol.1
10
În prezent, nu există o legătură prea strânsă şi nici chiar logică între
semnificaţia acestor cuvinte şi etimologia lor, care se apreciază a fi de origine
latină, după cum urmează:
moneda înseamnă aceea care avertizează
credito semnifică a avea încredere.
Primele ateliere de batere a banilor din metale preţioase erau în Templul
zeiţei Junon Monetu.
Legătura între monedă şi credit a fost studiată de mult timp şi de mulţi
oameni. S-au formulat o varietate de aprecieri, care însă nu s-au îndreptat doar
spre o unică concluzie, nici în trecut, nici în prezent.
Relaţia dintre monedă şi credit este exprimată prin constatarea că, cu cât
sistemul de credit este mai bine organizat într-o ţară, cu atât se recurge mai
puţin la moneda efectivă. Acordarea creditelor este legată de monedă prin
implicarea timpului, în sensul că, între data acordării creditului şi restituirea lui,
moneda se poate deprecia sau uneori poate să-şi mărească valoarea. Valoarea
este o noţiune dezbătută de filozofie, economie, sociologie, drept şi alte ştiinţe
şi discipline didactice pentru a înţelege şi a explica o serie de realităţi ale lumii
în care trăim. Valoarea ca motivaţie a acţiunilor umane a generat multe
concepte, teorii şi doctrine, între care cele vizând activitatea economică sunt
deosebit de interesante, pentru că, dezbat relaţia valorii cu moneda şi a monedei
cu creditul. Montesquieu (1689-1755) aprecia că banul e un semn al valorii şi
cui îi lipseşte să-l împrumute şi că celelalte lucruri se pot împrumuta şi
cumpăra, pe când banii – care fac preţul lucrurilor – se împrumută şi nu se
cumpără. E.Condillac (1715-1780) spunea că pune noţiunea valorii la baza
studiilor sale de economie politică, declarând că un lucru nu are valoare pentru
că el costă, ci el costă pentru că are o valoare şi că schimburile nu se fac între
valori egale.
11
Acordarea creditelor pune o problemă monetară importantă privind
valoarea ce trebuie restituită. Practic, debitorul trebuie să restituie ceea ce a
primit, ceea ce e arătat în convenţia de împrumut, inclusiv dobânda la care s-a
convenit. Dobânda este beneficiul realizat de creditor. Nivelul dobânzilor
influenţează valoarea şi volumul creditelor. Dobânzile ridicate reduc volumul
creditelor şi frânează procesul de investiţii. O parte din capitalul-marfă, atras de
dobânzile mari, se va transforma în capital bănesc şi apoi se va fructifica prin
acordarea de credite.
Valoarea fiind motivul acţiunilor umane, aprecierea monedei ca
„lubrifiant” al vieţii economice (W.Petty, 1623-1687) ne evidenţiază creditul ca
fiind un fenomen vechi şi cu multe forme. Aceste forme izvorăsc din nevoile pe
care omul le are încă din cele mai îndepărtate vremuri şi care au multiplicat
modalităţile în care oamenii îşi împrumută şi restituie cele de care au nevoie. Ca
formă a relaţiilor de schimb, creditul are în conţinut încrederea, iar
mijlocitoarele încrederii devin băncile. Cum băncile apar tot mai mult ca
intermediari între agenţii excedentari de fonduri şi cei deficitari, ele se
manifestă ca intermediari financiari monetari. Prin urmare, moneda şi creditul
se află într-o legătură strânsă, firească a cărei forme de manifestare este variată
prin multiplele aspecte practice şi teoretice.
Moneda, creditul şi băncile sunt obiecte de reglementare juridică,
statală, după cum practica monetară şi bancară a sublimat uzanţe, multe dintre
ele codificate pe plan internaţional, ca de exemplu: Regulile şi uzanţele
uniforme privind creditele documentare, Regulile uniforme privind cambia şi
biletul de credit etc. Cunoaşterea acestor reglementări şi uzanţe este de
importanţă pentru stăpânirea problemelor monedei şi creditului.2
2 V,Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998, p.12
12
În prezent se constată internaţionalizarea fluxurilor monetare şi
financiare concomitent cu tendinţa integrării monetare în diferite zone de pe
glob, dar şi pe plan general, global.
1.2. MONEDA – DEFINIRE, ROL, FUNCŢII, FORME ŞI
CLASIFICARE
1.2.1. Definirea monedei
Moneda este definită în general, dar şi prin extensie.
a) Definiţie generală – moneda este un instrument etalon legat de plată pentru
facilitarea schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător
general de valori care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului
şi care atunci când este confecţionată din metal preţios, îi garantează
greutatea şi titlul.
În spiritul acestei definiţii, cecurile, ordinele de plată, conturile
creditoare, obligaţiunile, decontările etc. sunt documente şi operaţiuni de
tehnică bancară, evidenţe contabile, vehicule monetare, dar nu monedă.
Definiţiile care fac deosebirea între bani şi monedă complică înţelegerea
conceptului de monedă. În aceste definiţii, banul este considerat ca „ceva”
concret, iar moneda ca „ceva” abstract, în acelaşi proces de circulaţie a
aceloraşi bunuri. Plăţile fără numerar nu ar suprima „moneda” ca instrument de
măsurare a valorii, dar ar presupune înlăturarea „banului” ca instrument de
schimb.
b) Definiţia extensivă – moneda este constituită de ansamblul
mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de
bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către toţi
şi totdeauna pentru a regla datoriile generate prin schimbul de mărfuri. Prin
13
active se înţelege dreptul de creanţă, adică dreptul unei părţi de a pretinde alteia
executarea unei obligaţii financiare. Moneda apare deci ca un activ care poate fi
deţinut (posedat, în proprietate), schimbat, împrumutat, conservat.
Această definiţie presupune că, pentru a fi acceptată de către toţi,
valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea acelora care o vor deţine,
încredere a cărei orizont acoperă o comunitate naţională sau se circumscrie
sferei internaţionale.
1.2.2. Rolul monedei
1) Unii cercetători şi practicieni susţin că moneda a fost şi este un mijloc care
duce spre un imens număr de scopuri, atribuindu-i în principal două roluri:
de a reprezenta orice valoare
de a măsura orice valoare.
2) Alţii neagă aceste roluri ale monedei şi-i atribuie numai însuşiri subiective,
definind-o ca o convenţie socială, artificială.
3) O a treia categorie văd în monedă un rol de liant pentru că însăşi moneda se
prezintă în dublă accepţiune: atât ca marfă, cât şi creanţă. Prezentându-se ca
marfă ea are însuşiri intrinseci deosebite şi o existenţă obiectivă. Apărând ca o
creanţă asupra emitentului sau a economiei ea este o expresie a voinţei
oamenilor. Deci, rolul monedei este de liant între marfă şi voinţa indivizilor.
Economia modernă se foloseşte foarte mult de monedă şi îi atribuie un
rol de maximă importanţă pentru că fluxurile monetare „irigă” procesele
economice. Moneda are o poziţie „cheie” în mecanismul de funcţionare al
oricărei economii naţionale şi a celei internaţionale, reflectând şi sintetizând
schimbările structurale din economie. În acelaşi timp, moneda a devenit
indispensabilă în raporturile zilnice şi pe termen dintre oameni, agenţi
economici şi economii naţionale.
14
În concluzie, rolul monedei a făcut ca economia să nu poate fi despărţită
de monedă, pentru că ele îşi condiţionează evoluţia şi dezvoltarea. În acest
context, moneda are un dublu rol:
1) de evaluare şi de reglare a schimburilor
2) de instrument de rezervă.
1. În cadrul schimburilor, moneda joacă un rol de etalon de măsură a valorilor,
facilitând calculul economic şi realizând o omogenizare a preţurilor pentru
ansamblul de bunuri şi de servicii prin furnizarea unei unităţi unice de măsură
cu care se poate evalua schimbul. Reglarea schimburilor se face prin monedă.
Exemplul dat de Jean-Pierre Faugère este elocvent în acest sens: „nu mai este
vorba despre a evalua (acel bun valorează 5000 EURO), ci de a schimba (acel
bun a fost schimbat contra sumei de 5000 EURO, sub formă de bancnote, de
cecuri etc….). Moneda sub diferitele forme (vezi pct.D) pe care le poate
îmbrăca, serveşte la reglarea schimbului. Recursul la o monedă permite
simplificarea şi înmulţirea schimburilor pentru că putem vinde fără a cumpăra şi
putem cumpăra fără a vinde. Agenţii economici oferă monedă atunci când cer
bunuri şi cer monedă atunci când oferă bunuri.
2. Rolul de instrument de rezervă – moneda permite disocierea vânzării unui
bun de cumpărarea altuia şi ca urmare constituie o rezervă de valoare pentru că
ea este un pod între prezent şi viitor. Acest rol este legat de stabilitatea monedei
şi apare evident în perioadele de inflaţie „galopantă”. În aceste situaţii, agenţii
economici preferă să recurgă la alte forme de active pentru a se proteja de
creşterea preţurilor (bunuri de consum, bunuri imobiliare, aur obiecte preţioase
etc.)
15
1.3. FUNCŢIILE MONEDEI
Există o apreciere generală că moneda îndeplineşte mai multe funcţii,
accentul fiind pus pe una din ele, potrivit epocilor şi şcolilor dominante ale
timpurilor respective.
Cele mai multe păreri converg în a atribui monedei trei funcţii ce se
bazează pe calitatea monedei de a fi convertită (transformată, schimbată)
într-un bun sau serviciu oarecare.
a) moneda – instrument unic al tranzacţiilor,
b) moneda – etalon al valorii,
c) moneda – rezervă a valorii
Cele trei funcţii pun în evidenţă atributul esenţial al monedei-lichiditatea
prin excelenţă.
a) Moneda – instrument unic al tranzacţiilor. Această funcţie îşi are originea în
specializarea muncii şi în disocierea trocului (flux real contra flux real( în două
operaţiuni:
- vânzare – flux real contra flux monetar. Acest flux permite obţinerea
de monedă, care apoi este utilizată pentru asigurarea celei de a doua operaţiuni:
- cumpărare – flux monetar contra flux real.
Fiecare agent economic apreciază că, existenţa prealabilă a unor încasări
în monedă este condiţia tuturor tranzacţiilor reale. Nivelul acestei încasări este
în raport cu termenul de plată şi capacitatea de a procura această încasare.
Această condiţie este valabilă fie că vrei să intri pe o piaţă, sau vrei consum, sau
investiţii, şi nu depinde de condiţiile echilibrului macroeconomic. Veniturile
muncii plătite de agenţii economici procură salariaţilor moneda. Cumpărările de
bunuri de consum retransferă agenţilor economici o parte din aceste încasări
monetare. Totodată, cumpărările de titluri de către cei care economisesc procură
agenţilor economici activele necesare pentru achiziţia de bunuri de investiţii. În
16
acest circuit, un rol important îl au băncile pentru că ele creează şi pun la
dispoziţie instrumentele de realizare a acestor tranzacţii.
Moneda s-a adaptat la exigenţele vieţii social-economice menţinându-se
ca intermediar al actelor de vânzare şi cumpărare. Aceste operaţiuni se
realizează pe baza unui preţ, care este expresia monetară a valorii. Valoarea este
dată monedei de puterea ei de cumpărare. Se afirmă că, moneda devine tot mai
mult putere de cumpărare, intrând cu această putere în angrenajul complex şi
dinamic al relaţiilor de schimb, al succesiunii estimărilor individuale, colective
şi publice. Moneda mijloceşte circulaţia mărfurilor. Înainte de a cumpăra
mărfuri, trebuie să cumpărăm monedă. Cine cumpără mărfuri în străinătate,
trebuie să-şi procure, pentru plata lor, moneda ţării respective sau o monedă de
cont anumită. Trebuie să observe ca să nu cumpere cu moneda procurată, pe
piaţa străină, o cantitate mai mică de mărfuri decât ar putea cumpăra cu moneda
naţională pe propria piaţă. Schimburile dintre două ţări se stabilesc deci, în mod
normal, prin raportarea între ele a puterilor de cumpărare, ale monedelor şi ale
mărfurilor respective.
Prin urmare moneda funcţionează ca instrument unic al tranzacţiilor.
Dicţionarele (unele) definesc moneda ca totalitatea instrumentelor care permit
efectuarea plăţilor, iar instrumentul de plată este explicat ca fiind înscrisul,
documentul de o formă specială, exprimat într-o anumită monedă, utilizat în
efectuarea operaţiunilor de plăţi prin intermediul băncilor.
b) Moneda- etalon a valorii
Diverse teorii au încercat să explice valoarea monedei, iar altele au
considerat drept inutilă afirmarea că moneda ar avea valoare.
Cu timpul s-a cristalizat şi generalizat utilizarea noţiunilor de valoare
reală şi valoare nominală a monedei. Prin valoare reală se înţelege metalul şi
mai ales puterea ei de cumpărare. Prin semnul şi puterea impusă de stat se
17
înţelege valoarea nominală. Valoarea monedei este de altă natură decât valoarea
unei mărfi. Moneda, afirmă V.Jinga, e o reprezentare anticipată a unui complex
imens de valori concrete nespecificate, un drept, o creanţă legală asupra acestor
valori. Având monedă, noi ne satisfacem indirect, în mod specific infinite
utilităţi.
„Atunci când moneda lipseşte, valoarea ei se afirmă şi mai puternic;
dacă n-ar avea o valoare-specifică, dar nu totdeauna intrinsecă ar putea moneda
să se facă aşa de mult dorită?
Într-o economie modernă, cu pieţe deschise, în care schimburile sunt
foarte frecvente şi generalizate, se fac continuu comparaţii ale valorii. Pentru a
decide corect şi raţional trebuie cunoscute raporturile în care fiecare marfă se
schimbă pe alte mărfuri, proces ce este posibil prin utilizarea monedei ca etalon.
Funcţia de etalon al valorii a fost iniţial îndeplinită de bunuri obişnuite,
apoi de metale preţioase de valute, pentru ca sa funcţioneze un nou tip de etalon
şi anume cel bazat pe puterea de cumpărare. Puterea de cumpărare reprezintă o
modalitate de exprimare a cantităţilor de mărfuri şi servicii, posibile a fi
achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o unitate monetară.
Valoarea esenţială a monedei rezide în puterea ei de cumpărare şi de
efectuare de plăţi. Moneda reprezintă un cumul de utilităţi indirecte posibile.
Moneda fiind un raport social şi valoric ea este purtătoarea unei investituri
legale. Utilizarea ei permite determinarea unei scări generale a preţurilor, adică
a raporturilor de schimb comparabile, printr-o măsură comună.
În schimburile dintre ţări, soldurile şi unele plăţi se lichidează cu aur şi
preţurile diferite ale acestui metal au un efect important asupra intensităţii
fluxurilor de mărfuri. Şi în acest caz rămân predominante puterile de cumpărare
ale unităţilor monetare naţionale ale ţărilor care fac schimburi între ele, întrucât
aceste puteri hotărăsc într-un sens sau altul importurile şi exporturile respective.
18
Dar şi aici, deseori, termen de raportare reciprocă rămâne tot aurul. O stabilitate
a puterii de cumpărare a unităţilor monetare avantajează enorm atât relaţiile de
schimb interne cât şi internaţionale. Şi dacă e să se înlesnească relaţiile dintre
naţiuni, ar trebui ca parităţile schimburilor să se aşeze pe baza parităţii puterilor
de cumpărare (V.Jinga). În sens larg, prin paritate se înţelege rata de schimb.
b) Moneda, intrument de rezervă a valorii
Moneda are funcţia de cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor
pe termen scurt pentru că, moneda este un activ fără riscuri.
Patrimoniul oricărui agent economic se compune din următoarele grupe
de active:
- active lichide (moneda / banii);
- active cvasimonetare (depozite la termen);
- active financiare (acţiuni, obligaţiuni ş.a.);
- active reale (bunuri imobiliare ş.a.).
În raport cu celelalte active, moneda are superioritate prin lichiditatea ce
o are şi care îi generează funcţia de rezervă a puterii de cumpărare, instrument
de tezaurizare şi instrument permanent de rezervă a valorii. Lichiditatea unui
activ depinde de două lucruri:
a) cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;
b) costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacţiei.
Literatura susţine că, moneda, în sens restrâns, la unul din capetele scării
lichidităţii are o lichiditate perfectă. Către celălalt capăt al scării lichidităţii
există active care necesită costuri mai mari sau mai mici pentru a fi
transformate în lichiditate. Lichiditatea este deci o noţiune complexă, deoarece
componentele sale pot furniza mesaje diferite, aspect care ne determină să-i
consacrăm un paragraf distinct.
19
Diferenţierea nuanţelor privind lichiditatea unui bun se poate observa
din enunţul următorului exemplu: presupunem că:
- activul A se vinde cu uşurinţă, dar implică cheltuieli substanţiale de
tranzacţie;
- activul B necesită mult timp de vânzare, dar nu implică cheltuieli de
tranzacţie;
- activul C poate fi vândut rapid cu cheltuieli reduse de tranzacţie, dar
preţul său este greu de anticipat.
Prin urmare, nuanţele sunt diferite şi este greu de stabilit care dintre cele
trei active A, B şi C este cel mai lichid şi care este mai puţin lichid.
Prin proprietatea de lichiditate, moneda primeşte superioritate în faţa
celorlalte active sau bunuri de rezervă, dar numai pe termen scurt pentru că,
valoarea monedei fluctuează în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. În
consecinţă, dacă se doreşte un activ care să confere putere de cumpărare stabilă,
mai mare asupra bunurilor decât asupra datoriilor, moneda nu reprezintă cu
siguranţă activul ideal.
Constatăm că, orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare
şi că anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine
decât moneda. În consecinţă, atunci când agenţii economici sau chiar
persoanele fizice acumulează bogăţii sub toate formele, ei acumulează o
anumită capacitate de schimb. Moneda se distinge în cadrul acestor bunuri prin
aceea că ea este imediat disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc.
Aplicată unui anumit activ (creanţe) sau unui portofoliu (ansamblul titlurilor de
valoare – acţiuni, obligaţiuni deţinute), lichiditatea caracterizează gradul de
certitudine al deţinătorului de a obţine în orice moment o sumă de monedă cel
puţin egală valorii nominale a acestora. Activele sunt cu atât mai lichide cu cât
sunt mai sigur realizabile, vândute în termen scurt şi fără pierdere.
20
1.4. FORMELE MONEDEI
Referitor la formele istorice ale monedei, cea mai mare parte a literaturii
de specialitate apreciază că acestea sunt:
a) moneda – marfă
b) moneda – metalică
c) moneda – fiduciară
d) moneda – scripturală
e) moneda – electronică.
Gh.Manolescu3 concentrează foarte bine aceste forme prin evidenţierea
tendinţei de dematerializare a monedei prin metamorfozarea acesteia de la
moneda metalică la cea electronică.
a)Moneda marfă
În perioada de început, funcţia monetară o îndeplineşte o varietate de
mărfuri: vite, peşti uscaţi, blănuri, pietre şlefuite, sare, scoici potrivit
specificităţii timpului şi regiunii geografice. Se menţionează în acest sens:
Egiptul – un cap de vită, Caldeea4 - unitatea de timp, Uruk5 – un spic de orz.
V.Jinga susţine că este greu, chiar imposibil să se fixeze data precisă a apariţiei
monedei, dar trebuie să examinăm trecutul, chiar şi sumar, pentru că, aceleaşi
cauze produc aceleaşi efecte şi totdeauna din trecut desprindem şi o seamă de
învăţăminte utile.
Se susţine că, odată cu începutul civilizaţiei lor, oamenii au stabilit
valoarea de schimb a produselor muncii lor, nu în comparaţie cu produsele
3 Gheorghe Manolescu – Moneda şi ipostazele ei – Editura Economică, 1997, pag.10-12 4 Caldeea (Chaldeea), regiune istorică situată în sudul Mesopotamiei, nucleul regatului
babilonian întemeiat prin nimicirea Imperiului Asirian (sec.7 î.Hr.) 5 Uruk – oraş sumerian (mileniu 4 î.Hr.), În Mesopotamia, pe valea fluviului Eufrat, al cărui
prim rege a fost, după legendă, Ghilgameş (c.2700 î.Hr.). Dovezi ale primei scrieri pictografice.
Azi, Erech (Warka) în Irak.
21
oferite în schimb, ci prin compararea lor cu un produs preferat. Iniţial pentru
efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor, a fost utilizat un bun material, o
marfă aleasă din multe altele, având calităţi adecvate: conservare,divizibilitate,
încredere, valoare de întrebuinţare. Inventarea monedei, spune Paul Bran, este
considerată de istoria economică ca o realizare tot aşa de mare ca şi inventarea
scrisului.
b) Moneda metalică Douăzeci şi cinci de secole, susţine V.Jinga, civilizaţia
mediteraneeană şi occidentală nu au cunoscut alt mijloc de schimb decât
moneda din metal.
Valoarea monedei era definită de greutatea unui metal preţios. Moneda
era acceptată de toată lumea pentru că metalele preţioase cucereau prin
frumuseţe, divizibilitate, raritate şi inalterabilitate. Iniţial „cântărită” şi
„socotită”, moneda metalică a fost apoi confecţionată de puterea ce domina
diferitele teritorii. Această putere, la început religioasă, apoi monarhică, şi-a
rezervat treptat dreptul emiterii semnelor monetare şi definirii etalonului
monetar. Moneda avea un conţinut de metal garantat şi era emisă de suveran
(împărat, rege, prinţ) la care se reîntorcea în parte prin plăţile făcute de datornici
prin impozitele fixate de suveran („Dă-i Cezarului, ce-i a Cezarului”).
Literatura6 susţine că, de-abia când a devenit aurul un metal monetar,
regele Cresus7 a decretat că el valorează de 13,33 ori mai mult decât argintul.
Acest raport nu diferă mult de acela care în secolul al 19-lea era la baza
bimetalismului.
6 R.Sédillot în „Le Monde”, Paris din 14 martie 1972, citat la pag.40 de V.Jinga în opera citată 7 Cresus – secolul VI î.Hr., ultimul rege al Lydiei. A supus oraşele greceşti din Asia Minor şi a
devenit legendar prin bogăţia sa, fiind primul care a bătut monedă de aur şi de argint. A fost
învins şi ucis de regele persan Cirus II. Se susţine că autorul prezumat al banilor ca monede
metalice de aur şi argint ar fi fost regele Lydiei, Gyges sau Phidon, regele din Argos care a
prezidat Jocurile Olimpice din anul 748 î.Hr. şi de asemenea în China circulau monede metalice
în secolul XI î.Hr. Ca în orice problemă legată de trecut, viitorul poate modifica părerea
prezentului.
22
După căderea Imperiului Roman, aurul monetar a dispărut aproape
complet în Occident. Negustorii şi bancherii italieni îl readuc în circulaţie abia
în secolul 13, iar descoperirea Americii aduce un aflux de aur şi o mare urcare a
preţurilor.
În urma utilizării dominante a aurului în scopuri monetare a crescut fără
doar şi poate valoarea de întrebuinţare a acestuia. Oscilaţiile ofertei de metal
preţios, odată cu descoperirea şi exploatarea minelor şi variaţiile cererii de
monedă metalică se repercutează asupra valorii sale, adică de monedă rezultând
dintr-un aflux de aur tinde să provoace urcarea preţurilor, exprimate în aur, fapt
ce corespunde unei scăderi a valorii aurului. Se susţine că după 1900 s-a extras
mai mult aur decât în tot timpul de până atunci. Aurul constituie etalonul ce
facilitează evaluarea unei monede şi prin urmare permite la scară internaţională
să se stabilească relaţii stricte între valorile a două monede, la fel definite în
raport cu un metal preţios.
„Moneda marfă” circulă efectiv sub formă de lingouri, de monede care
„valorează greutatea lor în aur”.. Crearea de monede se află la iniţiativa
posesorilor de aur şi argint. Băncile, la începutul apariţiei lor (secolul 15) erau
specializate în păstrarea şi manipularea monedei, deci un rol pasiv în crearea
monedei metalice. Acest regim consemnează dominaţia unei burghezii
comerciale şi industriale, deţinătoare a unei puteri, aceea de a crea moneda prin
luarea prin diverse mijloace de la suveran a puterii de a crea monedă. În timp
„baterea” monezii revine băncii.
Atunci când valoarea nominală a monedei este echivalentă cu valoarea
sa reală, discutăm în mod real, cu adevărat despre „o monedă metalică”.
În sistemele metalice, valoarea monedei este definită de greutatea unui
metal preţios. Practic sistemul monetar al aurului îşi are originea în Anglia,
23
unde o serie de dezbateri au adus doctrinelor monetare o contribuţie cu totul
remarcabilă şi plină de învăţăminte şi în zilele noastre.
Utilizarea monedei metalice este supusă la multe dificultăţi prin pierderi
de valoare, prin uzarea sau falsificarea banilor din aur, a greutăţilor generate de
păstrarea şi transportul lor. Omenirea va deveni tot mai conştientă că „baterea”
monedei din metale preţioase este o povară pentru fiecare formă economică
emitentă de monedă.
În zilele noastre această formă de monedă o regăsim doar sub forma
monedei divizionare.
c) Moneda fiduciară8
Este moneda de hârtie cu valoare convenţională, care are putere de
circulaţie în interiorul unei ţări.
De la moneda care avea valoare intrinsecă (aur, argint) dificultăţile
schimbului au determinat să se ajungă la o monedă fără valoare în sine, doar cu
o valoare pur simbolică, fixată de autoritatea publică. Această monedă ia forma
de bilete de bancă sau bancnote, adică bani de hârtie.
La origine, afirmă Gh.Manolescu, un simplu certificat de depozit de
monedă metalică la o bancă (suma biletelor neputând depăşi pe aceea a stocului
de metal), biletul se transformă într-o veritabilă monedă fiduciară, emiţându-se
bilete într-o valoare mult mai mare decât aceea conservată de metal, având la
bază încrederea că nu toţi deţinătorii de bilete vor solicita, în acelaşi timp,
conversia acestora în metalul din depozitele bancare. Realizată la început de
particulari şi de către bănci, emisiunea acestor bilete a devenit treptat privilegiul
statului, privilegiu încredinţat Băncii Centrale. În prezent, biletul nu mai poate
fi convertit în metal, neputând fi refuzat în cadrul schimburilor (curs forţat).
8 fiduciar – încredere, care are o valoare fictivă, convenţională, care se bazează pe încredere, din
latină fiducia, încredere
24
Necesitatea tot mai evidentă ca circulaţia acestor bancnote să fie
urmărită şi implicit controlată a determinat să se renunţe la multele bănci de
emisiune şi să se instituie un sistem centralizat pentru emisiunea acestora. Aşa
s-a trecut la actualul monopol al emisiunii. Banca Angliei a statuat, de la
început (1694) modul de confecţionare şi de circulaţie pe bază de depozit
metalic, a biletului de bancă, ea rămânând prototipul băncilor naţionale de
emisiune.
Realităţile au determinat o serie de situaţii când biletele nu au putut,
timp îndelungat, să fie schimbate în monedă metalică şi atunci s-a instalat
etalonul de hârtie, când moneda fiduciară s-a extins, ca mijloc legal de plată. La
început, biletele de bancă aveau acoperire metalică şi erau uneori convertibile în
aur, obligaţie pe care în general, din punct de vedere legal, statul nu şi-o asumă.
Odată cu neconvertibilitatea bancnotelor în aur s-a născut „de jure” moneda
fiduciară. Suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur a determinat o cvasi-
dispariţie a circulaţiei monedelor din aur şi din argint în folosul monedei
divizionare, a monedelor cu o valoare nominală superioară valorii reale.
Convertibilitatea în aur nu mai există astăzi nicăieri în relaţii interne,
doar în cazul anumitor operaţiuni comercial-financiare externe.
Unele ţări au retras din circulaţie prin diverse modalităţi mase enorme
de monede, mai ales după cele două războaie mondiale.
d) Moneda scripturală (bani de cont, monedă de cont, monedă de bancă)
Apare aproape concomitent cu banii de hârtie. Cronologic, aprecierile
converg spre secolul al 16-lea, când unele bănci din Europa occidentală
primeau în depozit monede de metal pe care le aşezau în pungi, eliberând
recipise de depozit şi suma respectivă în creditul contului deponentului.
Moneda de cont ia o tot mai mare dezvoltare şi utilizare.
25
Se creează modalităţi tot mai variate de „circulaţie fără numerar” şi
apare pentru viitor tendinţa să rămână singura formă a banilor ca instrument de
schimb. Acest aspect alimentează controverse şi confuzii legate de „înlocuirea”
banilor şi respectiv a monedei.
Iniţial, moneda era, deci, în pungi, ceea ce astăzi am zice că s-au
metamorfozat în depozite, respectiv în conturi, dublate de o procedură de
înregistrare în contabilitate. Dănilă Prepeleac din povestea lui Ion Creangă
renunţă şi la gâsca schimbată pe capră pentru a primi o pungă goală pentru care
păstrarea şi transportul nu mai ridică nici un fel de inconvenient.
Moneda scripturală câştigă tot mai mult teren, o parte tot mai însemnată
a schimburilor se operează prin debitul unui cont bancar şi prin creditul unui alt
cont, chiar dacă se creează impresia că această monedă scripturală are în
contrapartidă rezerve de bancnote în seifurile băncilor. Reglementarea
datoriilor se face tot mai mult prin virament, prin transfer între conturi. Riscul
este minim ca cererea de bancnote din depozite să fie solicitată de către toţi
deponenţii în acelaşi timp, moneda scripturală va fi creată de bănci, prin
acordarea de credite care vor alimenta conturile.
e) Moneda electronică
A apărut ca efect al progreselor tehnologiei informaţiei şi ca alternativă
la modalităţile de plată tradiţionale şi pentru că este de dată relativ recentă în
practica bancară (finele secolului 20), ea nu se regăseşte definitivă expres în
toate dicţionarele limbii române editate şi reeditate după anul 1990. Dicţionarul
Enciclopedic de Management, autor Iulian Ceauşu, ediţia I, 2000, defineşte
astfel moneda electronică: „Denumire dată cartelelor magnetice care sunt
eliberate de unele bănci, clienţilor titulari de conturi în loc de numerar sau
cecuri. Modalităţi de funcţionare: „ONLINE” necesită o legătură cu ajutorul
terminalelor între bancă şi locul de folosire al cartelelor; „OFFLINE” folosirea
26
unor cartele cu memorie şi de către titularul de cont dar şi de către cel care
primeşte astfel sumele de bani”.
Cunoscută şi sub denumirea de cartelă magnetică sau card sau chiar
„port-moneu electronic”, moneda electronică are şi asemănări şi deosebiri cu
celelalte forme de monedă.
Gh.Manolescu în cartea „Moneda şi ipostazele ei” arată că moneda
electronică, ca inovaţie tehnologică permite stocarea unei puteri de cumpărare
într-o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de către bănci titularilor de
conturi fiind utilizate pentru efectuarea plăţilor. Suma stocată într-o cartelă
magnetică (eventual într-un „semn” electronic) prezintă o diferenţă esenţială
faţă de moneda scripturală, deoarece „sediul” monedei nu mai este un depozit la
vedere, individualizat, ci chiar cartela însăşi, a cărei simplă deţinere este dovada
creanţei purtătorul asupra emitentului (banca). Această caracteristică apropie
această sumă stocată de monedele de aur sau argint, diferenţiindu-se, totuşi sub
două aspecte:
- nu au curs legal,
- nu pot fi reutilizate (precum, de exemplu, bancnotele)
În cazul unui card monoprestator (utilizabil pentru achiziţionarea unui
singur tip de bun sau serviciu) emis, de exemplu într-un magazin, reglarea
cardului este un simplu transfer a puterii de cumpărare a clientului către agentul
economic, fără creare de monedă.
Dacă acest card este emis de un stabiliment bancar, emiterea cardului se
reduce la o transformare a formei monedei: în loc să deţină bancnote sau un
depozit, posedă un card. Şi aici, substituirea unei forme monetare cu o alta nu
este însoţită de o creare de monedă.
- În schimb, dacă acel card multiprestator este emis de către un agent ne-
financiar – o grupare de societăţi de distribuţie, de exemplu -, se produce o
27
formă de creare de monedă. Emitentul cardului primeşte în momentul vânzării
acestuia, semne monetare pe care le poate folosi, şi nu este debitat în folosul
agenţilor economici decât pe măsura plăţilor. În acest interval coexistă puterea
de cumpărare a emitentului cardului şi cea a clientului. O nouă putere de
cumpărare a fost creată.
Abordând ipostaza conceptuală a monedei Gh. Manolescu arată că
evoluţia monedei a condus la apariţia monedei imateriale (dispariţia totală a
suportului material), sub forma cărţilor de credit, facilităţilor de casă, linii
automate de credit, creditele confirmate, permiţând efectuarea de cumpărări sau
reglarea datoriilor în acelaşi fel ca biletele sau conturile; frontiera dintre creditul
automat şi monedă devine foarte fluentă.
1.5 . CLASIFICAREA MONEDELOR
Clasificarea formelor de reprezentare a monedei se face în principal în
funcţie de cinci criterii, după cum urmează:
a. după circulaţia efectivă:
- monedă materială
de metal – azi, divizionară
de hârtie, azi, bancnote
- monedă scripturală
de cont inclusiv cea electronică
b. după unitatea emitentă:
- monedă creată de
agenţi economici
guvern
bănci – bilete de bancă
- monedă scripturală
28
c. după valoarea instrinsecă:
- monedă cu valoare integrală
- monedă semn
d. după obligaţia ce şi-o asumă unitatea emitentă:
- monedă convertibilă
- monedă neconvertibilă
e. după capacitatea liberatorie (stabilită juridic):
- monedă legală – moneda naţională
- monedă facultativă – de regulă o monedă străină
- monedă fracţionară
Exemplificăm în continuare acele monede despre care nu s-a făcut în
mod expres referire despre care nu s-a amintit.
Moneda creată de agenţii economici nu se regăseşte actualmente în viaţa
economico-socială, pentru că ea este legată de sistemul monetar bazat pe aur şi
care permitea transformarea în monedă a lingourilor de aur ce se prezentau în
acest scop la Monetărie.
Moneda creată de tezaur se referă atât la moneda divizionară, cât şi la
creaţia monetară de ansamblu în care statul îşi exercită rolul prin politicile
monetare promovate.
Moneda creată de bănci priveşte atât banca centrală prin emiterea
biletelor de bancă, cât şi băncile comerciale prin crearea monedei de cont sau
scripturală.
Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de
metal preţios egală cu ceea ce i se atribuie prin valoarea nominală.
Moneda semn are valoare fiduciară, fiind acceptată în circulaţie prin
încredere reciprocă, pentru că i se atribuie o anumită putere de cumpărare, ce
este imprimată pe monede sau alte forme de hârtie.
29
Moneda convertibilă prezintă două etape în evoluţia monetară
raportându-se la preschimbarea bancnotelor în metal preţios. Iniţial
convertibilitatea era internă, iar apoi în etapa a doua, care se regăseşte şi în
prezent ca unică formă de convertibilitate, fiind doar cea externă.
Moneda neconvertibilă este în exclusivitate moneda care circulă numai
în cadrul graniţelor naţionale.
Moneda fracţionară se referă la moneda divizionară şi la perioada
monometalismului aur, când moneda de argint avea capacitate liberatorie
limitată şi circula în paralel cu cea de aur.
1.6. INDICI AI MASEI MONETARE
Banii ,,accelerează’’ comerţul prin creşterea vitezei de circulaţie a
bunurilor. Potrivit ecuaţiei schimburilor (M × V = P × T), (Relatia Irving
Fisher) cantitatea de bani (M), multiplicată de un număr de ori, schimbă
câştigul într-o perioadă dată (V) şi este identic egală cu volumul total al
comerţului (T), înmulţit cu preţurile medii ale acestor mărfuri (P).
P = preţul mediu al tuturor componentelor lui T;
T = tranzacţiile intermediare de monedă;
M = cantitatea de monedă în circulaţie;
V = viteza medie de circulaţie a monedei.
În ceea ce priveşte viteza medie de circulaţie a monedei , masa monetară
trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia tranzacţiilor).
PIB
Astfel, se măsoară raportul (în care M reprezintă media
M
30
cantităţii de monedă din fiecare lună şi care este denumită generic, viteza de
circulaţie a monedei.
Această formulă mai poate fi explicată şi prin raportul dintre volumul
valoric al tranzacţiilor dintr-o anumită perioadă raportat la masa monetară.
Inflaţia este determinată de apariţia ȋn circulaţie a unei cantităţi
excedentare de monedă , care creează un dezechilibru urmată de creşterea
generalizată şi continuă a preţurilor.
Inflaţia apare atunci când : creşterea preţurilor are un caracter general,
nu este temporară, și are un caracter exponenţial adica o creştere de preţuri
determină la rândul ei o nouă creştere rapidă şi de o valoare aproximativ egală.
Nivelul general al preţurilor poate creşte şi datorită faptului că cererea
globală creşte mult mai mult decāt oferta, excesul de cerere putând duce la ceea
ce se numeşte „spirala inflaţionistă „ sau „cercul vicios al inflaţiei „ . Īn cazul
apariţiei spiralei inflaţioniste preţul bunurilor creşte şi īn consecinţă
consumatorii/salariaţii solicită o creştere a veniturilor .
Cererea excesivă ȋl face pe producător să crească preţul bunurilor şi
seviciilor pe care le produce adāncind tot mai mult efectele unei asemenea
situaţii.
Economiştii mai sunt de acord şi cu alte cauze importante a inflaţiei
dintre care amintim:
- Deficitul bugetar apare atunci când statul are cheltuieli mult mai mari
decât veniturile curente, iar pentru a acoperi cheltuielile, se ȋmprumută de la
banca centrală . Ȋn consecinţă masa monetară aflată ȋn circulaţie va creşte fără
ca nivelul producţiei să fi crescut, pentru că statul se ȋmprumută pentru a
consuma şi nu pentru a produce .
31
- Creditul bancar apare când băncile acordă o serie de ȋmprumuturi fără
a analiza serios destinaţia creditelor, este posibil ca banii astfel viraţi să producă
efecte inflaţioniste similare banilor īn numerar ;
- Intrarea īn circulaţie a unor sume de bani din economiile non-bancare.
Dacă există posesori de depozite monetare non-bancare şi dacă există deja
inflaţie aruncarea pe piaţă a unor noi cantităţi de bani constituie un factor
potenţial de inflaţie. Ȋn ceea ce privește formele inflaţiei,
ȋn literatura de specialitate se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor
inflației. Din punct de vedere al intensității ȋntâlnim:
-inflația moderată caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor și
serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lentă și progresivă a banilor , fără
zguduiri economice
- inflația deschisă ȋn care creșterea anuală a prețurilor este ȋntre 5% și 10% și
este ȋnsoțită de creșteri economice mai reduse sau chiar stagnări
-inflația declarată , ȋn care prețurile cresc anual cu 10%-15%
- inflația galopantă, ȋn care prețurile și tarifele cresc anual cu mai mult de 15% ,
provocând mari dezechilibre economice și sociale
-hiperinflația , forma cea mai periculoasă și excesivă a inflației la care prețurile
cresc la intervale scurte de timp , antrenând dezechilibre generale ȋn economia
națională
- dezinflația se manifestă prin ȋncetinirea durabilă și autoȋntreținută a ritmului
de creștere a nivelului general al prețurilor
-creșterea economică neinflaționistă este o inflație moderată ȋnsoțită de o
creștere economică mai mare decât inflația
-creșterea economică inflaționistă relevă un ritm pozitiv de creștere a producției
naționale , insoțit de o rată a inflației mai ȋnaltă decât cea a dinamicii economice
32
- stagflația desemnează acea situație din economia ȋn care coexistă inflația cu
lipsa de creștere economică
-slumpflația sintetizează coexistența inflației galopante cu recesiunea
economică
Inflația prin ofertă reprezintă dezechilibrul inflaționist dintre cerere și
ofertă este explicat adeseori prin insuficiența ofertei , prin penuria de bunuri
materiale și servicii pe piață.
Inflația prin costuri exprimă acea creștere inflaționistă a prețurilor
datorată creșterii elementelor ce intră ȋn prețuri (materii prime , salarii ,
beneficii).
Hiperinflaţia este, după cum am afirmat şi anterior , cel mai periculos tip
de inflaţie . Spunem aceasta deoarece īn perioadele ȋn care se manifestă apar
următoarele dezechilibre grave :
- Deficitul bugetar al statului atinge cote colosale şi astfel īn această
perioadă statul nu mai are credibilitate .
- Cantitatea de monedă creşte excesiv pentru a putea acoperi perţurile
care cresc exponenţial .
- Moneda naţională ȋşi pierde exclusiv valoarea ȋn raport cu monezile
străine.
33
1.7. INDICI ŞI INDICATORI AI INFLAŢIEI
Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul : indicilor ,
care exprimă schimbarea generalizată a preţurilor , sau cu ajutorul unor
indicatori care au īn vedere creşterea masei monetare aflată īn circulaţie .
Cei mai importanţi indicatori şi indici sunt:
a) Indicele general al preţurilor şi tarifelor de consum (IPC) , este acel indice
prin care se măsoară modificarea ponderată a preţurilor tuturor produselor
exprimat printr-un raport procentual īntre preţul produsului la momentul actual
şi preţul aceluiaşi produs la un moment trecut conform relaţiei : IPC=P1/
P0•100 unde P1-nivelul curent al preţurilor P0-nivelul preţurilor la un moment
trecut . Fiind un fenomen de creştere generalizată a preţurilor , rata inflaţiei este
dedusă de cele mai multe ori din indicele general al preţurilor folosindu-se
relaţia :
R(inf)=IPC-100 sau Rinf= (P1-P0)/P0•100 unde :
b) Puterea de cumpărare a monedei este în cadrul naţional sau extern,
internaţional o reprezentare a modalităţii de exprimare a cantităţilor de mărfuri
şi servicii, posibile a fi achiziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o
unitate monetară. Puterea de cumpărare reprezintă valoarea monedei şi decurge
din nivelul preţurilor, deci este variabilă întrucât valoarea bunurilor şi
serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate, diferă. Puterea de
cumpărare este un indice care permite, de regulă, comparaţia în timp, de la o
perioadă la alta, pentru o ţară dată, sau în unele împrejurări chiar între ţări.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ
prIIPC
1
34
unde:
IPC - indicele puterii de cumpărare
Ipr – indici de preţ
Pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri în situaţii diferite de timp
şi loc, avem nevoie de cantităţi diferite de monedă, întrucât conjunctura pieţei
este diferită, respectiv raportul cerere-ofertă variază în funcţie de mai mulţi
factori. Relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi o masă monetară fixă sau
invers, dintre cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare este
reliefată de fluctuaţiile de preţ. De exemplu, dacă în două momente succesive
T2 şi T3 indicii de preţ au fost IT2=1,11 şi IT3=1,66 faţă de perioada T’1=1, vom
aprecia indici ai puterii de cumpărare (IPC) diferiţi.
60,066,1
1
90,011,1
1
3
2
T
T
IPC
IPC
Valorile 0,90 şi 0,60 exprimă, generalizat, ca indici, gradul de
depreciere monetară, ceea ce înseamnă că, puterea de cumpărare a monedei s-a
diminuat, în proporţiile respective, ca urmare a creşterii preţurilor.
Literatura de specialitate explică indicele ca fiind o cantitate care
măsoară, într-un mod sintetic evoluţia unei mărimi (sau ansamblu de mărimi) în
timp sau în spaţiu. Când este vorba de a măsura evoluţia unei mărimi simple,
deci care se exprimă printr-un număr unic, indicele reprezintă raportul între
valoarea luată de această mărime şi o altă valoare, fie aceea luată într-o
perioadă anterioară – denumită “perioada de bază a indicelui” -, fie aceea luată
într-un alt loc geografic ales ca referinţă (în cazul indicelui de preţ, de obicei o
ţară). Practic însă, de cele mai multe ori, se caută reprezentarea evoluţiei unui
ansamblu de mărimi şi nu a unei mărimi simple: de exemplu, se măsoară
35
evoluţia preţurilor unui ansamblu de produse sau de servicii, a producţiei
industriale sau a producţiei agricole dintr-o ţară etc. În acest caz, se reţine ca
indice o medie ponderată a indicilor elementari, care măsoară evoluţia
diferitelor mărimi simple ce compun mărimea complexă.
Practica utilizează în două planuri indicii de preţ:
a) Pe de o parte, indicii de preţ folosiţi sunt de trei tipuri:
- indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul
modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor. De
exemplu, cazul energiei electrice sau a combustibililor;
- indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele
şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei (exemplu: făina, metalele,
oţelul);
- indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de
cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această
categorie sunt incluşi şi indicii preţurilor de consum care au o importanţă
deosebită prin construcţia lor la determinarea puterii de cumpărare.
b) Pe de altă parte în economie se stabilesc şi se urmăresc statistic mai multe
serii de indici: indicii preţului cu ridicata, indicii preţurilor de producţie,
indicii preţurilor de consum ş.a.m.d.
Indicii preţurilor de consum reprezintă, în toate ţările, indicele cel mai
utilizat pentru a exprima puterea de cumpărare întrucât are ca element de
referinţă preţul la consumator şi deci exprimă mai real puterea de cumpărare
a populaţiei. Indicele preţurilor de consum se deosebeşte de ceilalţi indici de
preţ pentru că preţurile de consum include impozitele indirecte sau taxele
(ex. T.V.A. – taxa pe valoare adăugată), care influenţează, în unele cazuri
semnificativ, puterea de cumpărare a populaţiei. Preţurile de consum sunt o
formă de expresie a preţurilor naţionale şi sunt deci influenţate de condiţii
36
specifice de formare, astfel ele exprimă şi măsura în care statul îşi propune
să-şi realizeze obiectivele şi gradul în care, prin politica fiscală, aceste
sarcini sunt transferate, prin preţ, asupra consumatorilor. Caracteristic
acestui indice este faptul că în fiecare ţară el se referă la un număr de
produse sau servicii considerate într-o anume pondere, astfel că indicele
preţurilor de consum este un “coş” bine structurat. Practica din ţările
puternic dezvoltate evidenţiază prin ponderile utilizate aspecte semnificative
ale standardului de viaţă. De exemplu, în Franţa, indicele preţurilor de
consum stabilit în 1990 a luat în calcul 145.000 preţuri structurate pe 266 de
poziţii, iar în Anglia indicele general al preţurilor de consum stabilit în 1986
a avut în vedere 130.000 de preţuri aferente la 600 de poziţii.
Puterea de cumpărare a monedei este calculată la nivel naţional, iar pe
plan internaţional este adesea utilizată puterea de cumpărare a monedei
pentru fundamentarea economică a cursurilor de schimb.
Moneda emisă şi pusă actualmente în circulaţie pe plan naţional şi
internaţional are drept corespondent un etalon format din contribuţia
bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei ţări. Această multitudine de
bunuri şi servicii nu poate fi redată sub forma fizică a valorii de
întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare.
Literatura menţionează în acest context că, valoarea etalon cuprinsă în
puterea de cumpărare este înmagazinată în dimensiunile cantitativ calitative
ale valorilor de întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare. În
comparaţie cu etalonul aur, care era cuantificat fizic printr-o cantitate de
metal, etalonul putere de cumpărare apare ca o noţiune abstractă, ce nu
poate fi cuprinsă vizual, fiind o multitudine de componente. Metodele
practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi pe
37
această bază a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile
multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.
A. La nivel naţional. Pentru aceasta se utilizează aşa numitul “coş” de
bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat
în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă ar fi cazul să
raportăm puterea de cumpărare la un bun, atunci ar fi relativ simplu. De
exemplu, puterea de cumpărare se măsoară prin cantitatea din acel bun ce
poate fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun “x” este
echivalentă cu trei unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/3 din
acel bun, adică inversul preţului monetar a bunului “x”. Dacă însă ne
referim, cum este de fapt în realitate, la toate bunurile, atunci trebuie să
considerăm "coşul” ca un produs nou, cu un preţ “P”, egal cu media
ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component, respectiv:
P = Ai . Pi
în care Ai – este ponderea fiecărui produs în total tranzacţii
Pi – este preţul monetar al produselor
Considerând didactic un “coş” format dintr-un număr de 15 produse
considerate reprezentative în cadrul tranzacţiilor interne ale unei ţări. Preţul
se exprimă în EURO sau dolari SUA şi poate fi apreciat fie preţul cu
amănuntul, fie cel cu ridicata, după cum urmează (Tabel 1.1):
38
Tabel 1.1: Exemplu coș de produse
Produsul Ponderea Preţ Valoare
(preţ x pondere)
1 0,05 123 6,15
2 0,08 451 36,08
3 0,08 478 38,24
4 0,12 451 54,12
5 0,05 451 22,55
6 0,07 459 32,13
7 0,10 78 7,80
8 0,05 45 2,25
9 0,07 758 53,06
10 0,01 99 0,99
11 0,07 4.562 319,34
12 0,05 145 7,25
13 0,05 554 27,70
14 0,08 458 36,64
15 0,07 547 38,29
TOTAL 1,00 x 682,50
Puterea de cumpărare a monedei este, potrivit celor menţionate mai sus
egală cu 1/682,50 unităţi monetare, respectiv cu o unitate monetară poate fi
39
cumpărată a 682,50-a parte din “noul produs” format în mod convenţional
pe bază de coş de 15 produse. Stabilirea valorii unei monede prin această
modalitate presupune a fi respectate două cerinţe concretizate în menţinerea
structurii coşului şi stabilitatea relativă a preţurilor componente. Referitor la
structura coşului de produse şi servicii, marea diferenţă este dată de cât
trebuie să fie alocat pentru hrană şi întreţinere. Astfel, în ţările slab
dezvoltate sau în curs de dezvoltare, această pondere ajunge să depăşească
80% şi prin urmare un individ sau o familie nu mai are resurse sau are foarte
puţine pentru a cheltui pentru ridicarea standardului de viaţă, în timp ce
ţările dezvoltate ponderea o au cheltuielile alocate pentru menţinerea şi
consolidarea prosperităţii întrucât, în general, preţurile produselor şi
serviciilor necesare pentru întreţinerea de zi cu zi sunt foarte mari, iar
puterea de cumpărare a monedei acestor ţări este mai mare. În acest context,
literatura de specialitate exemplifică ponderea principalelor cheltuieli, în
cadrul unui “coş de 1000 de puncte”, după cum urmează:
1. Hrană …………………………………………..….. 167
2. Alimente în afara casei ………………………….. 46
3. Alcool şi tutun …………………………………….. 114
4. Cheltuieli privind locuinţa, încălzirea, lumina …. 218
5. Bunuri gospodăreşti ……………………………… 73
6. Servicii gospodăreşti …………………………….. 44
7. Îmbrăcăminte şi încălţăminte …………………… 74
8. Bunuri şi servicii personale ……………………… 38
9. Costuri de transport ……………………………… 149
10. Bunuri şi servicii pentru timpul liber ……………. 77
_______________
TOTAL 1000
40
Coşul de consum aferent tuturor familiilor este stabilit în procente, după
cum urmează în 12 capitole de cheltuieli:
1. Alimentaţie la domiciliu ……………………………21,47
2. Tutun …………………………………………………1,36
3. Îmbrăcăminte ………………………………………...7,93
4. Locuinţă, încălzire, lumină ………………………….11,12
5. Echipament, întreţinerea locuinţei ……………………8,39
6. Sănătate ……………………………………………….8,30
7. Transport, telecomunicaţii …………………………...18,67
8. Distracţie, cultură, învăţământ ………………………...8,51
9. Igienă, articole personale ………………………… …..4,60
10. Alimentaţia în afara domiciliului ……………….…….6,87
11. Hotel, concedii ……………………………………......2,11
12. Servicii financiare, alte servicii ……………………….0,67
___________
TOTAL 100
B. La nivel internațional
Calculul puterii de cumpărare al monedei vizează calculul cursului
economic al monedei unei ţări în raport cu moneda altei ţări. În acest scop
cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a
mărfurilor comerciale de o ţară în tranzacţiile cu o altă ţară (i) utilizând
relaţia:
CRS = Ai . Cri
în care:
CRS = cursul real de schimb
41
Ai = ponderea produsului “i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei
ţări sau în totalul produsului social al ţării respective
Cri = cursul de revenire realizat la produsul “i” în relaţiile cu ţara de
referinţă
Cursul de revenire este raportul între preţul intern complet de export în
moneda naţională (ex. lei) pe unitate de produs şi preţul extern franco –
frontiera ţării (ex. România) obţinut pentru această unitate, exprimat în
valută (ex. dolari, EURO). Cursul de revenire este un indicator al
rentabilităţii exportului sau importului, indicând cheltuiala internă care se
efectuează pentru obţinerea unui dolar, EURO etc. Cu cât cursul de revenire
este mai ridicat, cu atât eficienţa exportului este mai redusă. Cursul de
revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară
pentru fiecare produs, după formula:
BP
APCr
i
ii unde
PiA şi PiB sunt preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a
ţărilor luate în analiză.
Din punct de vedere didactic pentru a explica modalitatea de calcul a
cursurilor, presupunem că A este întotdeauna ţara pentru care se calculează
cursul real al monedei sale în raport cu moneda din ţara de referinţă, ţara B,
în cazul nostru. Astfel:
- A şi B sunt ţările asupra cărora se face analiza;
- Ma şi Mb sunt etaloanele monetare ale celor două ţări;
- P1, P2, P3, P4, P5 sunt produsele luate în calcul pentru ţara A;
- P1, P2, P4, P5, P6 sunt produsele luate în calcul pentru ţara B;
42
Pentru a calcula cursul economic al monedei ţării A (Ma) în raport cu
moneda ţării B (Mb), determinăm cursul real al Ma în raport cu Mb folosind
ordonarea tabelară a datelor:
Tabel 1.2: Calculul cursului de revenire varianta 1
Nr
crt
Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de
revenire
% Media
ponderată
1 P1 456 145 3,14 0,24 0,75
2 P2 485 215 2,26 0,28 0,63
3 P3 650 498 1,31 0,15 0,20
4 P4 425 315 1,35 0,14 0,19
5 P5 452 256 1,77 0,19 0,34
TOTAL 1,00 2,11
Rezultatul poate fi interpretat astfel: pentru o unitate monetară a ţării B,
deţinătorul trebuie să cedeze 2,11 unităţi monetare ale ţării A.
Dacă vom calcula cursul economic al monedei ţării B (Mb) în raport cu
moneda ţării A (Ma), vom determina cursul real al Mb în raport cu Ma
ordonând datele astfel (Tabel 2.3):
43
Tabel 2.3: Calculul cursului de revenire varianta 2
Nr
crt
Produse Preţ în Ma Preţ în Mb Curs de
revenire
% Media
ponderată
1 P1 145 456 0,32 0,24 0,07
2 P2 215 485 0,44 0,28 0,12
3 P3 498 650 0,74 0,15 0,11
4 P4 315 425 0,57 0,14 0,10
5 P5 256 452 0,67 0,19 0,11
TOTAL 1,00 0,51
Rezultatul poate fi interpretat în felul următor: pentru o unitate monetară a
ţării A deţinătorii trebuie să cedeze 0,51 unităţi monetare ale ţării B.
Pentru a servi corect ca indicator de rentabilitate, cursul de revenire trebuie
calculat pe baza unor preţuri interne cât mai apropiate de valoare şi a unor
cursuri valutare fundamentate din punct de vedere economic (Cursul valutar
este sinonim cu cursul de schimb). În acest sens există două abordări:
a) cursul de revenire brut la export calculat după formula:
Pext
PCR
în care:
CR = curs de revenire brut la export
P = preţul complet de export în lei
44
P ext = preţul extern al mărfii în valută, franco-frontiera ţării de unde se
face exportul
b) cursul de revenire net ce exprimă raportul dintre preţul intern
complet de export exprimat în moneda ţării respective, diminuat cu
valoarea materiilor prime şi materialelor exportabile şi a celor
provenite din import şi preţul extern obţinut franco-frontiera ţării
exportatoare, exprimat în valută.
Atât practica economică, dar mai ales literatura de specialitate, actualmente
discută problematica comportamentului cursurilor de schimb în funcţie de
diferenţa ce se impune a fi subliniată între:
- cursul nominal şi
- cursul real.
Cursul nominal este abordat ca un concept monetar care măsoară
preţurile relative pentru două monede naţionale, el având importanţă în
analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă şi echilibrarea
pieţelor pe termen scurt în care funcţionează regimul cursurilor flexibile
numite şi flotante. Menţionăm că, din punct de vedere calitativ există trei
noţiuni diferite:
- cursuri valutare stabile
- cursuri valutare fluctuante
- cursuri valutare flotante (flexibile)
În condiţiile Sistemului monetar internaţional care a fost aplicat între
1944 şi 1971, cursurile valutare (de schimb) au avut un caracter fluctuant,
adică s-a admis o mişcare limitată faţă de paritate. Prin paritate înţelegându-
se raportul dintre greutăţile în aur fin sau alt metal pur a două monede
exprimate în acelaşi conţinut (aur, argint). Limitele de fluctuaţie se cunosc
45
sub denumirea de limite de intervenţie, pe motivul că, respectarea lor
presupunea intervenţia pe piaţă a autorităţilor monetare, care este în general
banca naţională sau centrală. Practic, sistemul funcţiona astfel: dacă tendinţa
cursului valutar era de depăşire a uneia din limitele stabilite, autoritatea
monetară era obligată să pună în vânzare din rezerva internaţională valuta
prea solicitată sau invers, să cumpere valuta prea mult oferită. Această
intervenţie instituţionalizată asigura echilibrul între cerere şi ofertă şi
rămânea pentru un timp între limitele admise. Acest sistem al cursurilor
fluctuante a fost în vigoare până în 1971. Începând cu 1973, principalele
monede cu largă circulaţie internaţională au fost scoase din sistemul
cursurilor fluctuante şi trecute la sistemul cursurilor flotante (flexibile) în
cadrul căruia cursul valutar se formează liber pe pieţele valutare în funcţie
de cerere şi ofertă. Actualmente, odată cu introducerea EURO, sfera
valutelor s-a restrâns.
Cursul real măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale şi
se foloseşte pentru analiza evoluţiei comerţului exterior, a cererii şi ofertei
reale, a preţurilor. Prin utilizarea cursului real se poate stabili influenţa
devalorizărilor interne, fie ele libere, fie dirijate, asupra producţiei reale,
asupra cererii sau exportului. Veniturile din export, de exemplu, pot creşte
substanţial în termeni nominali, dar dacă costurile au crescut în aceeaşi
măsură este evident că, nu s-a schimbat nimic în ceea ce priveşte
competitivitatea.
Cursurile de schimb exprimă preţul monedelor naţionale care se
modifică până la nivelul la care preţul mărfurilor similare din alte ţări este
mai mult sau mai puţin egal. Relaţia dintre preţurile mărfurilor
comercializate în diferite ţări şi cursul de schimb reprezintă conţinutul
teoriei parităţii puterii de cumpărare. Cursul real de schimb este o bună
46
aproximaţie pentru gradul de competitivitate – o creştere în termeni reali,
respectiv o apreciere a monedei naţionale duce implicit la determinarea
competitivităţii pe piaţa externă şi invers.
În practică, teoria parităţii puterii de cumpărare este aplicată cu ajutorul
unui indice specific, numit de deflaţie, exprimat în preţuri de consum sau
preţuri de producţie. Deflaţia este definită ca o politică de restrângere a
cererii, care urmăreşte frânarea creşterii preţurilor sau provocarea scăderii
acestora. Politica deflaţionistă atenuează sau lichidează inflaţia, dar şi
încetineşte, temporar, ritmul dezvoltării economice. Deflaţia se poate realiza
fie prin comprimarea semnelor fiduciare şi, mai ales a biletelor puse în
circulaţie, fie prin reducerea creditelor sau prin creşterea taxei scontului.9
Abaterile cursurilor reale de schimb de la nivelul parităţii puterii
de cumpărare se datorează atât unor cauze structurale, cât şi celor
conjuncturale, tranzitorii. În grupa cauzelor structurale sunt cele care
determină schimbări în preţurile relative de echilibru, cum ar fi progresul
tehnic, productivitatea, creşterea economică etc. Cauzele tranzitorii sunt
cele legate de vitezele cu care au loc ajustările spre echilibru pe diferite
pieţe de bunuri sau de capitaluri. Abaterile de la paritatea puterii de
cumpărare apar ca urmare a diferenţelor de ritm în ajustarea cursurilor de
schimb comparativ cu preţurile şi salariile.
9 Scontul este operaţiunea prin care o bancă comercială primeşte un efect de comerţ (cambie) de
la beneficiar înainte ca acesta să fi ajuns la scadenţă. Depunătorul cambiei primeşte de la bancă
suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobânda (taxa scontului) calculată de la scontare până la
scadenţă, când debitorul plăteşte suma respectivă. Banca comercială va reesconta cambia la
banca centrală şi astfel îşi va reînnoi lichidităţile de la banca centrală. În măsura în care taxa
(rata) scontului reprezintă preţul la care băncile vând o parte din lichidităţi deţinătorilor de
efecte, este normal ca autorităţile monetare să o supravegheze şi să acţioneze periodic asupra
nivelului acesteia. De aceea, băncile centrale fixează taxa scontului central în funcţie de
“impulsurile” pe care doresc să le imprime pieţei monetare.
47
În concluzie, determinarea puterii de cumpărare, interne şi externe, se
confruntă cu o serie de dificultăţi referitoare la corectitudinea indicelui
preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar.
1.8 . UNITATEA MONETARĂ
Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor
monetare naţionale. Această definire s-a realizat diferit în funcţie de etalonul
care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei
elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de
schimb.
a. Valoarea paritară. În cadrul sistemelor monetare bazate pe aurul
monedă şi ulterior pe aur-devize, valoarea paritară este definită invariabil prin
cantitatea de metal preţios care se atribuie prin lege unei unităţi monetare.
Exemplu: $ SUA era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 grame
aur, pentru ca în 1934 în urma devalorizării să se stabilească la 0, 888671 grame
aur, menţinut până în 1971. De asemenea, leul de aur instituit prin legea din
1867 ca unitate monetară naţională, era definit prin 290 miligrame aur fin,
pentru ca în urma stabilizării monetare din 1929 conţinutul să fie fixat la 9
miligrame aur fin.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii
valorii paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. Exemplu: prin statutul din
1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a
monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea la conţinutul
valoric al unei alte monede naţionale care îndeplinea funcţia de etalon şi de
rezervă în cadrul Sistemului Monetar Internaţional.
48
Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii valorilor
paritare prin raportarea la DST (Drepturi Speciale de Tragere). Definirea în
DST a valorilor paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede.
În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost etalonul monetar,
numitorul comun, respectiv modalitatea de definire a valorii paritare. În schimb,
exprimarea valorică a monedelor naţionale consemnată, de altfel în normele
monetare a fost menţinută ca element constitutiv al sistemelor monetare.
Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de
autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin
majorarea (revalorizarea) conţinutului în aur al monedelor naţionale.
Începând cu anii 1973 – 1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile
paritare. Această decizie a fost luată datorită escaladării contradicţiei care exista
între rigiditatea lor, modificările intervenind la intervale mari de timp şi variaţia
continuă a valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Ele au fost
menţinute pentru simplul motiv că un sistem monetar stabil avea nevoie de un
punct fix de referinţă pentru orientarea cursurilor de schimb. Odată, însă, cu
trecerea la cursurile flotante şi cu generalizarea lor, acest principiu de
funcţionare al organizării monetare devine inutil, renunţându-se de fapt la
exprimarea în aur a unităţilor monetare naţionale.
Unele ţări au încercat, înainte de a renunţa la valorile paritare fixe, să
adapteze mărimea lor la realitate, introducând în practica monetară valorile
paritare variabile (glisante) şi mobile. În primul caz, s-a procedat la ajustarea
periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al monedelor în
funcţie de cotaţia lor liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia constă în
modificarea anuală a conţinutului valoric al monedei în cauză în raport de
tendinţele pieţei.
49
În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe puterea de cumpărare,
atât pe plan naţional, cât şi internaţional, aurul a fost demonetizat. În condiţiile
create de noul etalon, monedele naţionale îşi îndeplinesc funcţiile monetare şi
circulă prin raportarea directă a acestora în funcţie de puterea lor de cumpărare.
Practica monetară a impus treptat definirea unităţii monetare prin puterea sa de
cumpărare, aceasta jucând rolul de etalon monetar. Mecanismele actuale de
evaluare a monedelor în circuitul lor naţional şi internaţional utilizează în
exclusivitate puterea de cumpărare pentru definirea unităţilor monetare,
respectiv pentru stabilirea raporturilor valorice dintre ele.
b. Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi
monetare. Stabilirea raportului valoric, între două unităţi monetare, adică a
parităţii monetare, era posibilă numai în condiţiile în care fiecare din cele două
monede avea o valoare paritară. Deci, paritatea se exprima ca raport între
valorile paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul de definire a
elementelor care o determinau, astfel:
- În cazul în care valorile paritare erau definite invariabil printr-o
cantitate de aur, paritatea obţinută prin raportul dintre ele se numea paritate aur
sau metalică şi reprezenta, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede.
Exemplu: pornind de la valorile paritare ale ₤ (2,48828 grame aur) şi $ SUA
(0,888671 grame aur) existente în vigoare la 18 septembrie 1949, se poate
determina paritatea dintre cele două monede, astfel:
2,48828 0,888671
= 2,80 $/₤ sau = 0,357143
₤/$
0,888671 2,48828
50
şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.
- dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într-
o valută (de regulă $ SUA), prin raportarea lor rezultă paritatea valutară.
Exemplu: cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între
$ şi alte două monede erau de:
1$ = 180 franci congolezi;
1$ = 10 rupii indiene.
- valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:
1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;
1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.
- paritatea valutară dintre cele două monede:
0,10
= 18 franci congolezi / 1 rupie indiană sau
0,00555
0,00555
= 0,0555 rupii / 1 franc congolez.
0,10
- în situaţia a treia şi ultima, în care monedele îşi definesc valoarea
paritară în DST, paritatea dintre ele se numeşte paritate DST.
c. Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se
realizează prin mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime,
paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au
fost menţionate, aşa cum am arătat, în condiţiile etalonului aur (cu variantele
sale) multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se
51
în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). Cursul reprezintă, deci, preţul
unei monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care
se compară valoric.
În perioada de aplicare a etalonului de aur, comparaţia unităţilor
monetare se realiza, deci, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA). În cadrul
sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale
unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon,
mult mai complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de
cumpărare printr-o singură unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au
implicat reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.
După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune determinau aşa-
numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs
înlocuind cursul oficial (la paritate). În prezent, acest curs este cunoscut sub
forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în
explicarea cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă
sau alta.
52
Capitolul 2. PRINCIPALELE ORGANISMELE MONETARE
ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE
2.1. CADRUL ORGANIZATORIC ACTUAL
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a relevat necesitatea găsirii
unui etalon valutar solid sau a unei valute internaţionale, precum şi a unui
organism internaţional deziderat realizat parţial prin Conferinţa de la Bretton
Woods (SUA-1944), organizată sub egida O.N.U., la care s-au pus bazele
noului Sistem Monetar Internaţional (F.M.I.), având ca centru instituţional două
organisme financiar-valutare internaţionale: Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) şi Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.).
F.M.I. a fost conceput ca o instituţie pentru promovarea cooperării
monetare între ţările membre şi crearea unei stabilităţi valutare, stabilirea unui
sistem multilateral de plăţi internaţionale, echilibrarea balanţei de plăţi ale
ţărilor membre etc.
B.I.R.D. s-a constituit ca un organism de tip nou, destinat: finanţării
investiţiilor în ţările membre, acordarea de împrumuturi pentru reconstrucţie şi
dezvoltare. Ulterior, prin înfiinţarea a două instituţii specializate, şi anume:
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.) şi Corporaţia Financiară
Internaţională (C.F.I.), cele trei bănci au constituit un grup de bănci
interconectate, cunoscute sub numele de Bancă Mondială.
Dacă activitatea monetar-financiar internaţională, se desfăşoară în jurul
acestor două instituţii centrale, varietatea problemelor şi a situaţiilor din diferite
ţări a făcut necesară intervenţia şi înfiinţarea şi a altor instituţii de profil, care
completează cadrul organizatoric al acestei activităţi modernizându-se totodată,
o mai veche instituţie financiar-monetare cu băncile centrale europene i-a impus
numele de bancă a băncilor.
53
Sistemul Monetar European (S.M.E.) constituit în 1979 preconiza
intervenţii asupra cursurilor valutare, prin facilităţi de credite, în vederea
stabilităţii acestora, în acest sens creându-se Fondul European de Cooperare
Monetară (F.E.C.O.M.) prin mobilizarea unei părţi a rezervelor valutare ale
ţărilor participante, băncile centrale participante SME fiind obligate să depună
20% din deţinerile lor în aur primind echivalentul lor în ECU (unitate de cont a
SME, a cărei valoare se determină prin coşul valutar a monedelor ţărilor
membre).
2.2 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
F.M.I. s-a înfiinţat oficial la 27 septembrie 1945, după ratificarea
acordurilor de la Bretton Woods şi comunicarea parităţilor de către fiecare stat
membru fondator; a început să activeze la 1 martie 1947; a fost întemeiat pentru
a ajuta ţările slab dezvoltate, dar apoi s-a transformat într-o instituţie de
intervenţie monetară la discreţia statelor celor mai puternice din Occident a
„grupului celor zece” şi în primul rând a S.U.A.
F.M.I. nu este o bancă. Fondul foloseşte în operaţiunile lui numai
capitaluri proprii rezultate din totalitatea cotelor vărsate de membrii; el nu poate
împrumuta capitaluri străine pe pieţele financiare.
Organism interstatal, jucând un rol major în lumea contemporană în
sprijinul ţărilor care se confruntă cu dificultăţi economice. FMI are în prezent
148 ţări membre (România din 1972) şi vizează următoarele obiective:
promovarea cooperării monetare internaţionale; facilitarea desfăşurării
echilibrate a schimburilor internaţionale; evitarea manipulării cursurilor
valutare în scopuri incorecte; eliminarea restricţiilor valutare, care frânează
dezvoltarea comerţului internaţional etc.
54
Organismele de conducere ale FMI sunt: Consiliul guvernatorilor
(format din reprezentanţii ţărilor membre), Consiliul administratorilor (din 21
de membri), Directorul General (ales prin consens). Elementul de bază al FMI îl
constituie cotele parte, ce reprezintă fondurile pe care statele membre se obligă
să le pună la dispoziţia acestuia, cote care determină şi numărul de voturi de
care dispun ţările membre, precum şi nivelul împrumuturilor. Ţara membră care
are un deficit ce nu poate fi acoperit din propriile rezerve monetare
internaţionale poate apela la împrumuturi FMI, cedând în schimb moneda
proprie. În prezent, FMI exercită o fermă supraveghere a politicii valutare ale
membrilor săi şi elaborează orientări specifice pentru a-i ghida pe membrii săi
în privinţa acestor politici.
Cotele părţi se varsă în proporţie de 25% în DST sau valute convertibile,
iar 75% în moneda naţională, acestea devenind proprietatea Fondului, fiind
utilizate în conformitate cu dispoziţiile statutare. Ţările membre beneficiază,
pentru acoperirea eventualelor necesităţi, de trageri pe tranşe şi de un acord de
credit special numit stand-by (de susţinere), în baza căruia beneficiarul dispune
de o linie de credit.
În 1969, FMI a emis un instrument nou de tragere, numit drepturi
speciale de tragere (DST), activ de rezervă pusă la dispoziţia băncilor centrale
de către FMI prin sistemul alocărilor şi reprezentând, implicit, un instrument de
plată internaţional. DST nu era un instrument monetar efectiv, ci o unitate de
cont de tip coş valutar, format din 5 monede de largă audienţă internaţională:
dolarul american, marca germană, francul francez, yenul japonez şi lira sterlină.
DST sunt unități monetare de cont care au funcția de echilibrare a
lichidității pe plan international, emise de FMI. DST face parte din categoria
monedelor internaționale, dar nu pot fi utilizate ca mijloc de plată direct, ci prin
convertibilitate ȋn alte valute, având o circulație limitată la autoritățile monetare
55
: FMI, bancile centrale, BRI. Emisiunea de DST este determinată de analize
privind volumul comerțului internațional, structura acestuia, situația balanțelor
de plăți externe ale țărilor membre ale FMI și mărImea rezervelor valutare. DST
se emit numai sub forma banilor de cont, emisiunea de DST este cuantificată pe
baza studiilor efectuate de FMI și repartizată ȋn contul țărilor membre ȋn funcție
de mărimea cotelor de participare ale acestor țări la constituirea resurselor
fondului monetar. Tările care primesc alocări de DST ȋn baza emisiunilor
realizate pot utiliza sumele respective printr-un mecanism specific, denumit
mecanismul DST ȋn vederea obținerii unor ȋmprumuturi ȋn valută de la țările
membre cedând suma echivalentă ȋn DST. Această monedă internatională,
DST, are urmatoarele funcții:
-mijloc de rezervă, alături de rezervă de valute, rezervă de aur, poziția
de rezervă la FMI,
-mijloc de evaluare (fiind un etalon al prețurilor), mijloc de creditare,
-mijloc de plată (numai ȋn relațiile dintre țările membre ale FMI, ȋntre
acestea și deținătorii autorizați de fond, ȋntre țările membre și FMI).
DST se utilizează ca:
- etalon monetar;
- instrument de rezervă;
- mijloc de plată pentru anumite operațiuni ȋntre FMI și membrii săi;
- mijloc de procurare de monede naionale convertibile.
Indeplinirea unora din aceste funcții este condiționată de volumul alocărilor de
DST, decizia de emisiune bazându-se pe nevoile de creștere a lichidității
internaționale pe termen lung. O țară care primește DST le poate utiliza pentru:
mărimea, corespunzător cotei alocate, a rezervei ei monetare oficiale;
procurarea directă sau indirectă (prin intermediul FMI și la indicația acestuia) a
unei monede convertibile emisă de o altă țară membră la fond; plata de dobânzi
56
și comisioane; emiterea de valori mobiliare pe termen lung și garantarea unor
obligații financiare etc.
Utilizările practice ale DST. Cel mai frecvent Drepturile Speciale de Tragere
sunt folosite ȋn următoarele operațiuni:
· Obținerea de valute prin tranzacții bazate pe acord direct ȋntre membri, chiar și
atunci când nu este necesară finanțarea balanței de plăți. Orice valută se poate
obține contra DST, schimbul efectuându-se la cursul zilnic al acestuia.
· Incheierea de acorduri "swap" prin care un membru poate transfera altuia DST
ȋn schimbul altui activ de rezervă, cu excepția aurului, cu obligația de a restitui
valuta la o dată viitoare și la un curs stabilit de comun acord.
· Efectuarea de operatiuni "forward" prin care o țară membră a FMI poate vinde
sau cumpara DST cu obligația plății la o dată viitoare ȋn schimbul oricăror
active monetare, cu excepția aurului, la un curs la termen previzionat ȋn
momentul ȋncheierii tranziției.
Extinderea ȋn viitor a operațiunilor cu DST pornește de la necesitatea
creșterii rolului lor ȋn cadrul sistemului monetar internațional și a ȋnlocuirii
treptate a monedelor naționale din funcțiile lor internaționale. O asemenea
perspectivă este posibilă dacă avem ȋn vedere avantajele care le oferă calitatea
sa de instrument monetar și anume: grad de stabilitate mult mai ridicat decât cel
al monedelor naționale; emisiunea lui nu conduce la apariția deficitelor de
balanță de plăți și nici la propagarea fenomenelor monetare negative de pe
piețele naționale pe plan internațional; o dozare conștientă a emisiunilor de DST
ȋn funcție de nevoile efective de lichiditate și un control strict din partea FMI;
nu are ca efect imobilizări de active monetare comparativ cu alte tipuri de
rezerve (aur, monede naționale), DST atribuindu-se gratuit.
Paralel cu aceste avantaje exista, in prezent, anumite limite ȋn sporirea
rolului lor ȋn cadrul sistemului, determinate de faptul ca DST nu indeplinește
57
toate funcțiile monetare și nu circulă decât ȋntre autoritățile monetare. La
acestea se adaugă criteriul actual de repartizare a alocărilor de DST ȋn funcție
de cotele de participare și că poate fi supus unor presiuni inflaționiste sau
deflaționiste dacă deciziile de emisiune ale FMI se bazează pe unele evaluari
eronate.
DST au fost definite până la data de 1 Octombrie 2016 ca un coş de
valute ce a constat în Euro, Yen Japonez, Dolar U.S.A şi Lira sterlină.
Compoziţia coşului este revăzută la fiecare 5 ani de către un comitet executiv,
pentru a se asigura reflectarea importanţei fiecărei valute în sistemul financiar şi
de comerţ internaţional. La revizuirea din Noiembrie 2005, ponderea valutelor
în coşul DST a fost evaluată pe baza valorii exporturilor de bunuri şi servicii şi
pe baza rezervelor deţinute de către ţările membre FMI.
Ȋncepând de la 1 Octombrie 2016, FMI a determinat cele 5 monede în
funcţie de care va fi stabilit coşul DST precum şi ponderile valutelor în coş.
Acestea sunt: yuanul cu o pondere de 10,92% în DST, dolarul de 41,73%, euro
de 30,93%, yenul japonez de 8,33%, iar lira sterlină de 8,09%. Așadar moneda
chinezească (Yuanul) a fost introdusă ȋn acest coș, ca o recunoaștere a puterii
financiare a Chinei.
Datorită crizelor economice din ultima perioadă şi a devalorizării
dolarului există opinii potrivit cărora această monedă să fie înlocuită cu DST.
Astfel, Drepturile speciale de tragere (DST) ale Fondului Monetar International
(FMI) ar putea deveni, pe termen lung, moneda globală pentru rezervele
valutare
Activitatea FMI este de trei tipuri. Supravegherea implică monitorizarea
evoluțiilor economice și financiare și furnizarea de consiliere, ȋn special ȋn
scopul prevenirii crizelor. Fondul ȋmprumută, de asemenea, țările cu dificultăți
ȋn balanța de plăți, pentru a asigura finanțare temporară și pentru a sprijini
58
politicile ce țintesc corectarea problemelor. Imprumuturile pentru țările cu
venituri mici sunt destinate reducerii sărăciei. A treia atributie a Fondului este
asistența tehnică pe care o furnizează țărilor și formarea de personal ȋn această
arie de expertiză. FMI are, de asemenea, un rol important ȋn lupta ȋmpotriva
spălării banilor și contraterorism.
România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul
1972,(Sursa BNR) având în prezent o cotă de participare de 1 030,2 milioane
DST (0,43% din cota totală).
2.3. BANCA MONDIALĂ
Banca Mondială este cea mai mare instituţie de finanţare a dezvoltării
din lumea întreagă. Grup de trei bănci (BIRD, AID, CFI), Banca Mondială
acordă împrumuturi pentru ţările din Europa şi Asia Centrală.
BIRD (Banca internaţională pentru reconstrucţie şi dezvoltare) este un
organism financiar interstatal, cu o funcţie complementară aceleia a FMI, având
un rol proeminent în finanţarea şi promovarea dezvoltării economice a ţărilor
membre, prin acordarea de împrumuturi pentru investiţii, în vederea realizării
unor proiecte economice şi prin realizarea de licitaţii internaţionale pentru
adjudecarea de către ţările membre a lucrărilor finanţate de bancă. Beneficiul
realizat de BIRD se reinvesteşte în împrumuturile acordate ţărilor în curs de
dezvoltare.
S-a hotărât să se înfiinţeze la Conferinţa de la Bretton Woods şi şi-a
început activitatea la Washington în iunie 1946.
AID (Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) acordă împrumuturi
foarte avantajoase, denumite credite pentru a le diferenţia de împrumuturile
BIRD, uneori fără dobândă, pe termene foarte lungi (<50 ani), creându-le ţărilor
solicitante posibilităţi de redresare economică.
59
CFI (Corporaţia Financiară Internatională) completează operaţiunile
BIRD pentru sprijinirea întreprinderilor particulare din ţările membre în curs de
dezvoltare, asigurând un sprijin complex (financiar, juridic, tehnic) necesar
creşterii sectorului privat.
În cazul BIRD, capitalul este format prin subscrierile ţărilor membre
(din care numai 10% efectiv vărsat), însă cea mai mare parte din fonduri se
constituie prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi bonuri de tezaur pe piaţa
financiară internaţională şi din credite pe termen scurt, mediu şi lung.
În ceea ce priveşte destinaţia, aceste fonduri sunt orientate spre
împrumuturi pe termen lung (15-20 ani) pentru realizarea proiectelor de
investiţii, cu respectarea unor condiţii riguroase privind utilizarea şi garantarea
lor.
Pe lângă împrumuturile directe, BIRD desfăşoară şi programe de
refinanţare, fondurile sale fiind asociate cu cele furnizate de alte instituţii
financiare pentru finanţarea proiectelor şi programelor specifice ţărilor membre.
2.4 BANCA EUROPEANĂ DE RECONSTRUCŢIE ŞI
DEZVOLTARE
BERD este o instituţie financiară cu sediul la Londra, fiind creată în
1989, în cadrul Consiliului European de la Strasbourg.
Îmbinând rolul de organism financiar internaţional cu cel al activităţii
unei bănci de afaceri, această bancă îşi propune să supravegheze privatizările,
fuzionările, achiziţionările în toate ţările Europei Centrale şi de Est, sprijinind
îndeosebi obiective publice, destinate dezvoltării, precum şi extinderea
sectorului privat, încurajând, totodată, ţările occidentale să investească în
Europa de Est.
60
Membrii fondatori sunt 40 de ţări (printre care şi România) şi organisme
financiare (Banca Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă). Membrii
BERD sunt obligaţi să verse în 5 ani 30% din capital, moneda de lucru este
ECU, însăţi contribuţiile membrilor în dolari sau yeni.
2.5 CREAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI MONETAR
EUROPEAN
Dificultăţile legate de fluctuaţiile cursului valutar, au condus autorităţile
monetare europene spre căutarea unei zone de stabilitate monetară. Consiliul
European de la Copenhaga, din 7-8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6-7
iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de
Consiliul European , în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la
12 martie 1979. La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU
şi pe definirea cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum si pe un
mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
Denumirea monedei de ECU provine de la denumirea engleză
European Currency Unit şi evocă o monedă franceză veche confecţionată din
aur, care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată numai
marilor demnitari.
Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor
participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de
nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea
unui curs central denumit “pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de
61
fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era de ±
2,25%.Aceste fluctuaţii au luat numele de „şarpe valutar”
Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în
ianuarie 1990. Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în
octombrie 1990, iar escudo-ul portughez, în aprilie 1992.
Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de
schimb trebuiau să definească valoarea propriei monede în raport cu toate
monedele ce aparţineau sistemului. Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o
bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de fluctuare, antrena
intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie şi
banca ţării a cărei monede se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda
naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit
între băncile centrale; fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte
bănci, cu un termen de rambursare de 75 zile.
Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile
dintre ele sumele în ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul
depozitelor constituite la acest fond.
Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a
constituit un organism de compensare miltilaterală între băncile centrale
europene, prin acordarea de credite pe termen scurt. Contribuţia băncilor
centrale la fond era reprezentată de 20% din rezervele în aur şi $ ale ţărilor
respective.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în
care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia
oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de
divergenţă, sau semnal de alarmă.
62
Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au
manifestat în anii 1992 şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină
părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi peseta.
Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane;
marca germană, al cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele
europene, dar şi faţă de dolarul SUA a fost “beneficiara”, pe termen scurt, a
crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile contra francului francez
au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de fluctuare la
± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb
între monedele europene.
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate,
comparativ cu mecanismul “şarpelui valutar”, prin posibilitatea de realiniere a
cursului şi prin intervenţia fondului FECOM, în susţinerea cursurilor.
Totodată, s-a procedat la reconsiderarea raportului dintre ECU şi $, de
fiecare dată când necesităţile au impus asemenea redefiniri.
De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţă
de $ s-a modificat astfel:
- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)
- 1ECU = 0,90039 $ (aprilie-august 1986)
- 1 ECU = 1,01564 $ (august-ianuarie 1987)
- 1 ECU = 1,08643 $ ( după ianuarie 1987).
♦ Moneda ECU; cursul pivot şi marjele de fluctuare
Încă de la înfiinţare, ECU a fost unitate de cont şi a reflectat media
puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate.
Fiecare ţară membră putea stabili, în raport de puterea de cumpărare a
monedei sale, un curs faţă de ECU, denumit curs central.
63
Din compararea a două cursuri centrale rezultau cursuri pivot bilaterale,
fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în sistem. Cursurile efective, de piaţă,
puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ± 2,25%. Valoarea exactă a ECU
se determina zilnic de către o comisie special desemnată în acest sens.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile
comunitare în următoarele scopuri:
♦ pentru stabilirea bugetului;
♦ pentru exprimarea tarifelor vamale;
♦ pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor
private sau publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
♦ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
♦ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
♦ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
♦ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între
autorităţile monetare.
Ponderea monedelor în cazul ECU a fost reconsiderată, de regulă, la 5
ani. În tabelul următor (Tabelul 2.1) se prezintă ponderile în ECU ale
monedelor, în diferite momente, de la înfiinţare, până în 1994, evidenţiindu-se
şi momentele de intrare sau ieşire din sistem a unora dintre ele.
64
Tabel 2.1: Evoluția compoziţiei ECU
Moneda
componen
tă
13.03
1979
17.09
1984
21.09
1989
08.10
1990
17.03
1994
Curs central
faţă de
ECU/1994
DM 33 % 32,5 % 30,5 % 30,36 % 32,32% 1,9496
FF 19,8 % 19,8 % 19,4 % 19,33 % 20,27% 6,5388
₤ 13,3 % 15 % 12,1 % 12,6 % 11,45% 0,7867
Lira
italiană 9,5 % 10,2 % 9,9 % 9,87 % 7,96% 1793,19
Gulden
olandez 10,5 % 10,1 % 9,6 % 9,87 % 10,13% 2,1967
Franc
belgian 9,6 % 8,5 % 8,1 % 8,09 % 8,30% 40,2123
Coroană
daneză 3,1 % 2,7 % 2,5 % 2,52 % 2,62% 7,4367
₤
irlandeză 1,1 % 1,2 % 1,1 % 1,11 % 1,07% 0,8086
Drahme
greceşti 0,8 % 0,70 % 0,51% 264,513
Peseta
spaniolă 5,2 % 5,15 % 4,34% 154,250
Escudo
portughez 0,8 % 0,78 % 0,70 % 192,854
100% 100% 100% 100% 100% 100%
Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune
Monetară în Europa. Aceasta a fost din punctul de pornire al Tratatului de la
65
Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o
monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale
SME s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în
aprilie 1988, Consiliul European solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de
Jacque Delors, să “studieze şi să propună etapele concrete necesare pentru
înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii:
a) O primă soluţie constă în menţinerea în sistem a unor diferite
monede naţionale, între care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.
b) Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie
utilizată o monedă comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost
poziţia Marii Britanii care considera că moneda ECU i-ar putea reveni un astfel
de rol.
c) Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia
înfăptuirea monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
prima etapă îşi propune ca obiectiv “sporirea performanţelor
economice şi monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce
priveşte domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării
pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;
a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi
înfiinţarea unor noi instituţii europene, din care, Sistemul European
al Băncilor Centrale (SEBC);
pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe,
transferarea competenţelor băncilor centrale către SEBC şi
înfiinţarea monedei unice.
66
♦ Acordul de la Maastricht
În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o
întâlnire europeană la care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat,
care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel
de “Uniune Europeană” (UE), care reuneşte.
a) Comunitatea Europeană
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie
♦ Tratatul cuprinde 2 părţi:
o parte consacrată realizării uniunii economice şi monetare
o parte consacrată realizării uniunii politice
♦ Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii
monetare sunt:
sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul intră în
competiţie, iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în
tranzacţiile internaţionale;
diminuarea variabilităţii şi incertitudinii ratelor de schimb
implică o alocare mai eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
reducerea costurilor de tranzacţionare (nu mai sunt antrenate
costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de
schimb);
îmbunătăţirea competitivităţii;
sporirea stabilităţii interne – (de exemplu, va exista doar o
singură rată a inflaţiei) comparativ cu 15, cât reprezintă
numărul ţărilor membre ale SME;
scăderea anticipată a ratelor dobânzilor şi inflaţiei.
67
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii
Economice şi Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru
liberalizarea mişcării capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de
convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune
sănătoasă a finanţelor publice.
2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor
instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost
creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, cu
scopul de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura
coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un
Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară
a ţărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar
European a fost desfiinţat şi transformat în Banca Centrală
Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al Băncilor Centrale.
Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de
îndeplinirea unor criterii de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale media ratei inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele
mai stabile preţuri;
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din P.I.B.-ul
acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale
faţă de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;
68
5) ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25%
faţă de ECU), prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie
integrată în SME de cel puţin doi ani. Modul de îndeplinire de către
statele U.E. a criteriilor de convergenţă stipulate în Tratatul de la Maastricht,
pentru anul 1997, se prezintă astfel (Tabel 2.2):
Tabel 2.2 : îndeplinirea de către statele U.E. a criteriilor de convergenţă
Ţara Inflaţia Deficit public
(% din P.I.B.)
Datoria publică
(% din P.I.B.) SME Dobândă
Belgia 1,6 3,3 130,6 da 6,7
Danemarca 2,2 1,4 70,2 da 7,4
Germania 1,3 4,0 60,8 da 6,3
Grecia 8,4 7,9 110,6 nu 15,1
Spania 3,8 4,4 68,7 da 9,5
Franţa 2,1 4,0 56,4 da 6,6
Irlanda 2,1 1,6 74,7 da 7,5
Italia 4,7 6,6 123,4 nu 10,3
Luxemburg 1,3 - 0,9 7,0 da 7,0
Olanda 1,2 2,6 78,7 da 6,3
Austria 1,7 4,3 71,7 da 6,5
Portugalia 3,0 4,0 71,7 da 9,4
Finlanda 0,9 3,3 61,3 da 7,4
Suedia 1,6 3,9 78,1 nu 8,6
Marea Brit 3,0 4,6 56,3 nu 8,0
U.E. 2,7 4,4 73,5 - 7,6
Referinţe 2,6 3,0 60 da 8,7
69
Datele din tabel evidenţiază următoarele aspecte:
Statele care au îndeplinit cerinţele impuse au fost: Germania, Franţa,
Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Finlanda, Irlanda, Luxemburg.
Suedia, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia nu au aderat la Uniunea
Europeană Monetară în faza iniţială, iar Grecia, deşi nu a îndeplinit criteriile de
convergenţă, le-a indeplinit în anul 2001. Conform unui protocol anexat la
Tratatul de la Maastricht, Marea Britanie beneficiază de clauză de opţiune,
conform căreia poate trece la cea de a treia etapă când consideră că e cazul.
Cazul Danemarcei este special, întrucât în iunie 1992, prin
referendumul organizat, populaţia şi-a exprimat dezacordul cu privire la acest
tratat. În urma refuzului, Consiliul European a luat act de neparticiparea acestei
ţări.Alte state, precum Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovacia şi Cipru sunt
avute în vedere pentru lărgirea U.E., până la integrarea completă în U.E.M.,
întrucât moneda EURO îndeplineşte un rol important în economia lor
2.6. MONEDA EURO. AVANTAJE ŞI INCONVENIENTE
♦ Lansarea monedei EURO
Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea
monedei unice “EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii
paşi:
faza 1: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări
membre UE, acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul ’97.
faza a II-a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii
Centrale Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor
care au aderat. Moneda EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale;
iniţial, EURO este admisă doar ca monedă scripturală; plăţile cash continuă să
70
se realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în cadrul
împrumuturilor publice.
faza a III-a: a debutat la 1 ianuarie 2002 prevedea punerea în circulaţie a
biletelor şi a monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale
timp de 6 luni.
faza a IV-a: s-a derulat după 1 iulie 2002, când EURO a devenit singurul mijloc
de plată.
De la 1 ianuarie 1999, toate referirile la ECU, utilizate în contracte şi
alte instrumente juridice au fost înlocuite cu EURO, utilizându-se pentru
conversie, raportul 1/1 (! ECU = 1 EURO);
♦ Efectele introducerii monedei EURO
Multe sectoare ale economiei au trecut la sistemul EURO încă de la 1
ianuarie 1999. Tot de la această dată tranzacţiile între sectorul bancar şi băncile
centrale se fac în EURO. Toate pieţele de capital ale statelor participante îşi
operează operaţiile în noua monedă. Guvernele utilizează EURO pentru
stabilirea noilor bugete. Cele mai mari firme, au trecut la utilizarea EURO încă
de la începutul procesului datorită beneficiilor care sunt multiple:
eliminarea costurilor şi a riscului schimburilor internaţionale;
transparenţa preţurilor care duce la o mai bună concurenţă cu privire
la vânzări şi servicii;
standardizarea contabilităţii şi a altor sisteme.
utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor
comerciale, permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile
cursului de schimb;
dispariţia necesarului de rezerve în cadrul băncilor centrale naţionale
pe plan intracomunitar. Se pot realiza economii importante, estimate
la 200 miliarde de dolari.
71
Capitolul 3. INSTITUȚIILE DE CREDIT
Conform ordonanţei de urgenţă 99/2006 privind instituțiile de credit și
adecvarea capitalului, instituție de credit ȋnseamnă:
a) o entitate a cărei activitate constă ȋn atragerea de depozite sau de alte fonduri
rambursabile de la public și ȋn acordarea de credite ȋn cont propriu;
b) o entitate, alta decât cea prevazută la lit. a), care emite mijloace de plată ȋn
formă de monedă electronică.
Moneda electronică - valoare monetară reprezentând o creanță asupra
emitentului, care ȋndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) este stocată pe un suport electronic;
b) este emisă ȋn schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai
mică decât valoarea monetară emisă;
c) este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul
Pentru a se înregistra ca şi instituţie de credit agentul economic trebuie să se
adreseze Băncii Naţionale a României care este autoritatea competentă cu
privire la reglementarea, autorizarea si supravegherea prudenţială a institutiilor
de credit. Instituțiile de credit, persoane juridice romane, se pot constitui și
functiona cu respectarea dispozițiilor generale aplicabile instituțiilor de credit și
a cerințelor specifice prevăzute în legislaţie, în una din următoarele categorii:
a) bănci;
Băncile – joacă rolul de intermediari financiari principali în relaţiile
economisire – investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică.
b) organizaţii cooperatiste de credit;
Cooperativa de credit este instituția de credit constituită ca o asociație autonomă
de persoane fizice unite voluntar ȋn scopul ȋndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor
72
comune de ordin economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară, cu
precadere, pe principiul ȋntrajutorării membrilor cooperatori;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
Economisirea și creditarea ȋn domeniul locativ, un concept nou pe piața bancară
românească, presupune acceptarea de depozite de la clienți și acordarea acestora
de credite cu dobânda fixă pentru activități ȋn domeniul locativ. Produsul
urmărește ȋncheierea unui "contract de economisire-creditare" ȋn baza căruia
clientul economisește o sumă reprezentând "suma minimă de economisire" și
dobândește dreptul de a primi un credit cu dobanda fixă. Produsul este oferit ȋn
lei. Suplimentar, statul plătește o primă de 25% din depunerile anuale, primă
care nu poate depăși ȋnsă, 250 Euro. (OUG215/2008). La finalul perioadei de
economisire, clientul beneficiază de un credit a cărui valoare va fi egală cu
diferenţa dintre suma totală contractată şi suma economisită incluzând
dobânzile şi primele acordate clientului;. Dobânda pe care banca o va percepe
pentru ȋmprumutul acordat este va fi fixă pe toată perioada creditului indiferent
de fluctuațiile dobânzilor pe piața monetară. Raiffeisen Banca pentru Locuințe
SA este prima bancă din România ȋnființată potrivit legislaţiei privind
economisirea și creditarea ȋn sistem colectiv pentru domeniul locativ. Pentru a
beneficia în mod constant de prima de stat, contractele de economisire creditare
trebuie să aibă o durată de minimum 5 ani,
d) bănci de credit ipotecar;
Ipoteca este acea convenţie legală prin care o forma de proprietate asupra unui
ACTIV este transferată sau transmisă creditorului de către debitor drept gaj sau
garanţie pentru creditul acordat. La rambursarea împrumutului, proprietatea
revine înapoi la debitor. Debitorul menţine în limitele stabilite prin convenţie
controlul asupra activului respectiv, putând de exemplu să-l vândă în scopul
73
restituirii creditului. Această formă de convenţie este foarte uzuală în domeniul
cumpărării de locuinţe şi în sectorul agricol. (conform www.capital.ro)
e) Institutie de credit specializată ȋn acordarea de credite ipotecare
pentru investiții imobiliare. Aceasta nu pot atrage depozite de la public.
Resursele financiare le procură, ȋn principal, prin emisiunea de obligațiuni
ipotecare (www.conso.ro)
Legislaţia interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără
personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze ȋntr-o
activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public,
ȋntr-o activitate de emitere de monedă electronică ori ȋntr-o activitate de
atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor
unor grupuri de persoane constituite ȋn vederea acumulării de fonduri colective
și acordării de credite/ȋmprumuturi din fondurile astfel acumulate pentru
achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.
Banca Națională a României nu poate acorda autorizație unei instituții de credit,
dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al
capitalului inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care
nu poate fi mai mic decât echivalentul ȋn lei a 5 milioane euro (OU 99/2006).
1) Instituțiile de credit pot desfășura, ȋn limita autorizației acordate,
următoarele activități:
a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor
comerciale, inclusiv forfetare;
Factoringul reprezintă operațiunea prin care un client, numit „aderent” transferă
proprietatea creanțelor pe care le deține din facturi comerciale, către o altă
entitate numită „factor” (instituție de credit sau instituție financiară nebancară),
74
ȋn vederea obținerii de finanțare imediată. Rezultă deci, că „factorul” are rol de
finanțator. Dacă operațiunea de factoring reprezintă o modalitate rapidă de
finanțare, ȋnseamnă că, ȋn mod implicit, este generatoare de credite de termen
scurt. Aderentul urmarește să-și ȋncaseze prețul facturilor ȋnainte de scadență,
iar factorul urmarește să obțină un beneficiu, de obicei un anumit procent din
facturile pe care le decontează ȋn avans.
factoring cu regres (scontare)– ȋn caz de neplată factorul iși va recupera
sumele neȋncasate, de la aderent, prin exercitarea dreptului de regres, respectiv
prin debitarea contului curent al aderentului sau prin valorificarea garanției;
• factoring fără regres – cand factorul plătește aderentului, de regulă, un
procent (ȋn general, procentul se situează ȋn jurul valorii de 80%) din
contravaloarea acceptată a facturilor imediat după emitere, iar societatea ȋși
asumă și riscul de neplată a facturii. Acesta este produsul cu cel mai mare
succes, deoarece oferă intreprinderilor un avantaj extrem de important: ȋn cazul
ȋn care propriul client nu plătește factura la timp, aceasta devine exclusiv
problema bancii. Procentul de 80% se poate modifica ȋn funcție de situația
financiară a intreprinderilor. "Costul creditului este puțin mai mare decât o linie
de credit tradițională. Acesta depinde ȋn mare parte de trei factori: valoarea
plăților, numărul de facturi și numărul de clienți pe care o societate ȋi include in
sistemul de factoring. Serviciile de factoring există ȋn România de mai mulți
ani, fiind promovate ȋn special de BCR, BRD și UniCredit. De curând, a fost
ȋnființată și prima instituție financiară nebancară de profil, Compania de
factoring, ȋn acționariatul căruia se regăsește cu 50% și Banca Transilvania și
deasemenea ING oferă ambele variante de factoring prin intermediul unei
societăți specializate ING Commercial Finance.
Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen
mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei
75
serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste
creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele
sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte
imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri
pentru export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu.
Diferenţa dintre forfetare şi scontare e următoarea: în cazul forfetării
banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de
banca de scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se realizează de
către instituţii specializate (scontarea se face de către băncile comerciale),
costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai
mari), scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor
forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la banca
Centrală sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont).
c) leasing financiar;
d) operațiuni de plăți;
e) emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri
de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanții și asumare de angajamente;
g) tranzacționare ȋn cont propriu și/sau pe contul clienților, ȋn condițiile legii,
cu:
1.instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
2.valuta;
3.contracte futures și options financiare;
4.instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;
5.valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;
76
h) participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare,
prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de
servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și
alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și
prestarea altor servicii de consultanță;
j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;
k) custodie și administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piața interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe ȋn domeniul
creditării;
n) ȋnchiriere de casete de siguranță;
o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;
p) dobândirea de participații la capitalul altor entități;
r) orice alte activități sau servicii, ȋn măsura ȋn care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care
reglementează respectivele activități, dacă este cazul.
3.1 ROLUL BĂNCII
Banca este o instituție ce a evoluat ȋn timp ȋncercând să găsească
mijloacele adecvate pentru a ușura efectuarea operativă și sigură a plăților ȋn
spațiu și timp și a găsi procedurile necesare schimbării unor active prezente
proprii sau colectate, pentru active mai multe in viitor. Bancile acționează atât
ca intermediari ȋntre cei care dispun de resurse și cei care au nevoie temporară
de ele, cât și ca mandatari ai clienților pentru efectuarea diferitelor servicii
bancare, financiare și uneori de asigurare și administrative.
77
3.1.1 Funcțiile băncii10
Ca funcții principale ale băncii menționăm următoarele:
funcția de păstrare și conservare a valorilor;
funcția de asigurare a mecanismului plăților interne și externe;
funcția de atragere și colectare de resurse (de agregare);
funcția de transformare a resurselor la vedere sau pe termen scurt ȋn
resurse pe termen lung;
funcția de plasare ȋn credite, pe piața monetară și piața financiară;
funcția de substituire a “riscului total sau zero” cu “risc foarte mic”.
3.2 CONTUL BANCAR. DESCHIDERE ȘI OPERARE ȊN CONT
Pentru a se apăra ȋmpotriva riscului de pierdere sau de furt, o persoană
poate depune suma de bani pe care o deține ȋntr-o bancă spre păstrare fizică
ȋntr-un seif sau ȋntr-un depozit bancar, spre păstrare și fructificare, fiind
purtătoare de dobândă.
Pe baza unui contract cu banca, clientul poate să depună o sumă de bani
ȋn bancă sau să o retragă. Suma este ȋnscrisă ȋntr-un cont la vedere sau pe
termen, pe numele său și poate fi recuperată la simpla cerere, sau după un
anumit preaviz. Inregistrarile ȋn creditul și ȋn debitul contului vor reflecta
depunerile și retragerile, precum și transferurile ordonate din contul respectiv
ȋn alte conturi. Ȋn principiu, soldul contului nu poate fi decât zero sau creditor,
caz ȋn care relația dintre client și bancă se prezintă ca o relație ȋntre creditor și
debitor. Pe baza unei convenții, ȋnsoțită de cele mai multe ori de garanțiile
corespunzătoare, soldul contului respectiv poate fi debitor, ȋn anumite perioade,
10 Cf Ilie Simon Tehnici şi Operaţiuni bancare
78
caz ȋn care relația dintre client și bancă se prezintă ca o relație ȋntre debitor și
creditor. Se observă că banca, ȋn relațiile cu clienții, poate juca rol și de debitor
și de creditor.
Orice persoană are dreptul de a deschide un cont bancar, acest drept
fiind considerat ca parte a drepturilor omului, și este legiferat corespunzător ȋn
fiecare țară. La deschiderea unui cont, banca verifică identitatea (nume și
prenume, data și locul nașterii, naționalitate, domiciliu, codul numeric personal)
persoanei cu care ȋncheie contractul privind deschiderea contului respectiv.
Bancherul poate să se informeze și asupra situației personale sau profesionale
(www.birouldecredit.ro). Ȋn plus, banca trebuie să se asigure de capacitatea
juridică a clientului său, adică de aptitudinea acestuia de a ȋncheia acte juridice
(protecția minorilor de către părinți, tutela, incapabilii majori, interzisii legali,
etc.). Informațiile esențiale despre client sunt concentrate pe un formular
denumit specimen de semnătură, ce servește la verificarea autenticității
ordinelor scrise transmise băncii de clientul respectiv, și, ȋn special, la
verificarea prin compararea acestei semnături cu aceea de pe cecurile emise de
el. Banca ține un registru al tuturor conturilor deschise, ȋn ordinea deschiderilor
lor. Depunerile efective de monedă ȋn cont se transformă din moneda fiduciară
(bilete de bancă și monezi metalice) ȋn monedă scripturală (operațiuni bazate
pe depozite sau credite bancare), iar in zilele noastre ȋn așa numită monedă
electronică. Ținerea conturilor de către bancă se reflectă ȋn extrasul de cont, ce
detaliază operațiunile ȋnregistrate ȋntr-o perioadă dată. Anumite bănci oferă
deținătorilor de carduri bancare emise pe baza unor conturi la vedere,
posibilitatea de a cunoaște soldul contului, precum și ultimele ȋnregistrări ȋn
creditul și debitul contului respectiv, adică un extras de cont detaliat.
79
3.2.2 Garantarea sumelor depuse ȋn bancă
Riscul pentru depunătorul de bani ȋn bancă rămâne, și acesta se
manifestă atunci când banca respectivă intră ȋn faliment. Totuși, clientul se
bucură de asigurarea depozitului său bancar până la o anumită limită. Potrivit
directivei UE ȋn acest domeniu, asigurarea depozitelor bancare se face până la
suma de 100.000 euro.
3.2.3 Procura de operare ȋn cont
Titularul contului, ȋn calitate de mandant poate da procura unuia sau
mai multor mandatari pentru a opera ȋn contul său, dar ȋși asumă ȋntreaga
responsabilitate pentru toate operațiunile de debitare și creditare efectuate.
Procura poate fi parțială, adică să fie valabilă numai pentru creditarea contului
sau generală, pentru toate tipurile de operații bancare. De asemenea, procura ce
se dă mai multor persoane poate stipula ca acestea să poată acționa separat
(fiecare poate acționa singur) sau ȋmpreună (toți mandatarii trebuie să acționeze
ȋn același timp).
3.3 TIPURI DE CONTURI
Conturile pot fi la vedere sau pe termen, deschise de rezidenți sau de
către nerezidenți, exprimate ȋn lei sau ȋn valută. Ȋn relațiile lor cu banca, clienții
pot deschide conturi și ȋn numele mai multor persoane, fiecare dintre ele
operând ca și când ar fi singur titular, ȋnsă toate rămân responsabile solidar
pentru operațiile efectuate.
Vărsămintele ȋn cont pot să fie făcute de către titular sau de către orice
altă persoană, ȋn timp ce retragerile din cont nu pot să fie efectuate decât de
către titularul de cont sau mandatarul sau. Ȋn condițiile ȋn care banca diversifică
relațiile sale cu persoanele fizice și juridice ȋn calitate de clienți ai lor, oferindu-
80
le tot mai multe servicii, contractul dintre client și bancă poate lua forma unei
convenții de cont curent, practicată ȋn special pentru agenți economici și pentru
intreprinzători individuali. Ȋn acest caz, se prevede posibilitatea ca soldul
acestui cont să poată fi și debitor, stabilindu-se, de obicei și un anumit plafon
pentru o perioadă dată, și bineȋnțeles și o anumită garanție ce poate fi o cauțiune
personală a managerilor sau altă formă convenită.
Contractele bancare ȋncheiate, ȋn general cu persoanele fizice, prevăd că
acestea pot avea conturi la vedere (depozite bancare la vedere) și conturi pe
termen, numite și depozite bancare pe termen. De obicei, la depozitele bancare
la vedere nu se acordă dobândă, sau se acordă o dobândă foarte mică. Titularii
de cont curent trebuie să plătească dobânda atunci când contul este debitor. Ȋn
calculul acestei dobânzi se ține seama și de data valorii după cum urmează:
pentru operațiunile de creditare, dobânda se calculează la 1-2 zile după
ȋnscrierea lor ȋn cont, ȋn timp ce pentru operațiunile de debitare dobânda se
calculează cu o zi sau mai multe ȋnainte. Clienții pot avea și conturi ȋn devize
străine, cu respectarea reglementărilor ȋn vigoare.
81
Capitolul 4. CREDITUL
4.1.CONȚINUTUL, CARACTERISTICILE ȘI FUNCȚIILE
CREDITULUI
Conform “Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări”11 creditul reprezintă
încrederea pe care o persoană, numită creditor, o acordă altei persoane, numită
debitor, căreia îi dă, în prezent, bani sau alte valori pentru a le restitui mai
târziu în valori echivalente sau în alte forme, la o dată determinată, numită
scadenţă, cu o anumită dobândă. De asemenea, creditul reprezintă mobilizarea
capitalului bănesc temporar disponibil şi a economiilor populaţiei prin
intermediul băncilor şi punerea lor la dispoziţia agenţilor economici şi a
persoanelor fizice, pentru un anumit timp şi cu plata unei dobânzi.
Elementele constitutive ale creditului, care ajută la determinarea cât mai
precisă a conţinutului termenului de credit12 :
participanţii la raportul de credit, adică debitor şi creditorul, denumiţi în
literatura de specialitate “subiectele raportului de credit” ;
Părţile contractante sunt reprezentate de către debitor şi creditor. Există o
mare diversitate a participanţilor la raporturile de credit, aceştia putând fi
grupaţi în următoarele categorii: agenţii economici, populaţia şi statul.
promisiunea de rambursare constituie un element esenţial al raportului de
credit şi reprezintă angajamentul de restituire a creditului, angajamentul
debitorului faţă de creditorul său de a rambursa, la scadenţă, atât capitalul
împrumutat cât şi dobânda aferentă, ca preţ al creditului.
termenul de rambursare (scadenţa) este o trăsătură caracteristică a
creditului. Există o mare varietate de scadenţe de creditare: de la termene
11 Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag 474 12 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002, pag 117.
82
foarte scurte de 24 ore ce se pot regăsi la creditele de pe piaţa interbancară
până la termene medii şi lungi, de la 20 la 30 de ani regăsite în cazul
împrumuturilor obligatare, sau termene ce pot ajunge până la 50 de ani (noi
reglementări pe plan internaţional) regăsite în cazul împrumuturilor privind
construcţiile de locuinţe.
costul creditului (dobânda) reprezintă trăsătura definitorie a creditului care
arată caracterul oneros al transferului de fonduri dintre creditor şi debitor. În
literatura de specialitate, se regăseşte ca “preţul” capitalului utilizat sau
“chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru folosirea capitalului împrumutat.
Garantarea creditelor este o caracteristică legată de rambursabilitatea
acestora. Garanţiile creditului îmbracă mai multe forme dintre care
amintim :
- garanţiile reale – în acest caz obligaţia debitorului se garantează prin
afectarea unui bun al debitorului în vederea executării obligaţiilor
asumate. In categoria garanţiilor reale intră ipoteca – reprezintă un drept
real asupra unui imobil, fără deposedarea de acesta.
- garanţiile personale – este garanţia unei terţe persoane de a plăti datoria
debitorului către creditor când debitorul nu o poate plăti el însuşi.
4.2. CONCEPTUL DE DOBÂNDĂ
Dobânda este preţul capitalului de împrumut şi reprezintă partea pe care
debitorul o cedează creditorului pentru folosirea temporară a capitalului
acestuia (plata pentru valoarea de întrebuinţare a acestei mărfi speciale).
Dobânda constituie latura specifică şi principală a manifestării relaţiilor de
credit; ea este strâns legată de capital, de timp şi de risc.
83
4.2.1 Formele dobânzii
Dobânda îmbracă mai multe forme atât datorită diversităţii
participanţilor la raportul de credit cât şi diversităţii activităţilor economice.
Din punct de vedere al băncii se pot deosebi două categorii de dobânzi:
- dobânda bonificată
- dobânda percepută
a). dobânda bonificată – nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite bancare;
rata dobânzii bonificare are un nivel mai mic decât rata dobânzii percepută la
credite.
Nivelul dobânzilor bonificate este influenţat de următorii factori13:
- rata inflaţiei
- rata dobânzii de refinanţare (taxa oficială a scontului)
- ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale
b). dobânda percepută – exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care
beneficiază de creditele acordate.
Factorii de influenţă ai dobânzii percepute sunt următorii:
- erodarea monetară;
- nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
- gradul de risc;
- profitul bancar;
În economia de piaţă, există o mare diversitate de tipuri de dobânzi şi
anume:
Dobanda de referinţă (înainte de februarie 2002 se numea taxa oficială a
scontului) este dobânda cu care banca centrală reescontează cambiile prezentate
de băncile comerciale şi acordă împrumuturi băncilor (dobânda de refinanţare).
13 N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit 1, Editura ASE, Bucureşti 2002
84
Are nivelul cel mai mic din economie. Rata dobânzii de politică monetară ( sau
rata dobânzii de referinţă a BNR) este de 2% (începând din 9 ian 2018) şi
reprezintă nivelul ratelor dobânzilor aferente facilităţilor permanente acordate
de către BNR (facilitatea de depozit şi facilitatea de credit). Se înscrie, într-un
coridor simetric de +/ -1 punct procentual faţă de rata dobânzii de politică
monetară astfel:
a) Facilitatea de credit sau creditele Lombard sunt o facilitate prin care
BNR acorda lichiditati in lei bancilor comerciale pe termen foarte scurt
scurt,(o zi) pentru acestea practicand o dobanda cu 1 punct procentual
peste rata de politica monetara adică 2 + 1= 3 puncte procentuale
(Operaţiuni Repo). Operaţiunile repo- sunt tranzacţii reversibile,
destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la
instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată
ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
b) BNR preia lichidități ȋn lei ale bancilor comerciale pe termen foarte
scurt (o zi) ,contra colateral pentru acestea practicând o dobândă cu 1
punct procentual sub rata de politică monetară adică 2% - 1% = 1% (din
9 ianuarie 2018 ) (operațiuni reverse repo) Operaţiunile reverse repo
sunt- tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul
cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru
tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată
ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
Exercițiu: Conform BNR rata dobânzii de politică monetară a fost la 20 nov
2003 de 21,25%, 7% la 1 august 2007, 10,25% la 1 aug 2008 si 7% ȋn martie
2010, 1,75% ȋn octombrie 2016. Cum explicaţi aceste creşteri şi scăderi?
85
-Dobânzile BNR cu referire la Rezervele Minime Obligatorii (RMO). Băncile
comerciale constituie depozite la banca centrală în procent de minim 8%
(ianuarie 2018) din depunerile clienţilor în lei şi minim 8% (fata de 25% in
2010) din depunerile clienţilor în valută (ianuarie 2018). În România, începând
din 24 noiembrie 2017, banca centrală acordă băncilor comerciale, dobânzi
pentru rezervele constituite în lei în valoare procentuală de 0,10% (2,65%/an in
2010) respectiv 0,02% (1,19 %/an in 2010) pentru cele în euro şi 0,10% in USD
(0,71% in 2010). Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei
sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a
lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa
monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera
expansiunea creditului în valută. (bnr.ro) Între dobânda bonificată şi dobânda
percepută există o strânsă dependenţă, deoarece dobânda percepută se stabileşte
pornind de la nivelul dobânzii bonificate şi ţinând cont de nivelul marjei
dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.
Taxa privată a scontului este dobânda la care băncile comerciale scontează
cambiile prezentate de agenţii economici şi la care acordă credite acestora;
Dobânda practicată între întreprinzători – are nivelul cel mai mare din
economie şi se referă la dobânda practicată la vânzarea mărfurilor pe datorie în
cadrul creditului comercial;
Dobânda practicată la depunerile bancare – are un nivel inferior dobânzii
percepute la creditele bancare;
Dobânda practicată de diferite institute speciale de credit în vederea creării
unor avantaje pentru unele sectoare, are un nivel inferior dobânzii practicate la
creditele acordate de celelalte bănci;
Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de
societăţi comerciale pe termen scurt;
86
Dobânda practicată la efectele guvernamentale şi la alte efecte emise de
societăţi comerciale pe termen mediu şi lung.
Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata
inflaţiei se realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
Dobânda reală (dr.) reprezintă venitul obţinut de către cei care acordă
împrumuturi. Valoarea dobânzii reale se determină prin înmulţirea valorii
împrumutului (C) cu rata dobânzii reale (re).
Crd rr
Rata dobânzii reale se calculează prin ajustarea ratei dobânzii nominale
(ren) cu rata inflaţiei (li).
- rata dobânzii nominale este exprimată prin rata curentă, de piaţă;
- rata dobânzii reale este determinată ca diferenţă între dobânda nominală
şi gradul de eroziune a capitalului, ca urmare a procesului inflaţionist.
Rata dobânzii reale se calculează astfel:
1inflatieirata+1
nominale dobanzii rata+1rr
Ştiind că dobânda nominală se determină după relaţia :
Crd nn ,
dobânda reală se poate calcula pornind de la dobânda nominală, astfel:
ni
innr
rr
rrdd
1
Dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers
proporţională cu ritmul inflaţiei.
Dacă rata inflaţiei este de 14 % şi rata dobânzii de 24%, dobânda reală va fi:
87
%7,8114%+1
24%+1rr
Nivelul dobânzii reale este influenţat de o serie de factori precum: deficitul
bugetar, cursul de schimb, balanţa de plăţi, presiunea fiscalităţii în economie.
Dobânda real-pozitivă este dobânda calculată în aşa fel încât să
compenseze efectele inflaţiei. Aceasta poate genera inflaţie la cote
exponenţiale.
Dobânda real-negativă se manifestă atunci când rata nominală a
dobânzii nu acoperă rata inflaţiei.
4.3. CALCULUL DOBÂNZII
Determinarea dobânzii are o importanţă deosebită. În practică există trei
metode de calculare a dobânzii şi anume:
1. dobânda simplă sau dobânda compusă se calculează pentru creditele
bancare acordate şi pentru depozitele constituite;
2. dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de
comerţ;
3. dobânda aferentă conturilor curente.
1. Dobânda simplă şi dobânda compusă se calculează pentru depozitele
constituite şi pentru creditele bancare acordate.
Dobânda simplă se utilizează în cazul în care este luată în considerare o
perioadă mai mică de un an, cu o singură achitare a dobânzii, la scadenţă
(dobânda nu este capitalizată).
Relaţia de calcul este:
100365
dz rnC
D “valoarea dobânzii zilnice”
D – dobânda în sumă absolută;
88
C – capitalul împrumutat (sau valoarea depozitului);
nz – numărul de zile pentru care se realizează creditarea (depozitul);
rd – rata dobânzii în procente.
În cazul în care perioada de timp este exprimată în luni, relaţia va
deveni:
10012
dz rnC
D “valoarea dobânzii lunare”
În cazul calculării dobânzii anuale se utilizează următoarea formulă:
100
drCD
“dobânda anuală”
Dobânda compusă se practică în situaţia în care perioada de creditare
este mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă Această
perioadă poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un
an
a). perioada este alcătuită dintr-un număr de ani întregi:
t0 t1 t2 … … tn
CI Cf1 Cf2 Cf
La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. La sfârşitul primului an
(t1), vom avea:
1001
1001
d
i
d
iif
rC
rCCC
la sfârşitul celui de-al doilea an vom avea:
89
2
1112100
1100
1100
1100
1100
d
i
dd
i
d
f
d
fff
rC
rrC
rC
rCCC
după “n” ani, în momentul tn, vom avea:
n
dif
rCC
1001 ,
unde n - numărul de ani avuţi în vedere.
Termenul 100
1 dr este regăsit în literatura de specialitate şi sub
denumirea de coeficient de fructificare (k).
În acest caz, relaţia de calcul va deveni:
n
if kCC
1n
kiCiCfCD
D - dobânda percepută sau bonificată
Cf - capitalul final
Ci - capitalul iniţial
k – coeficient de fructificare
n – numărul de ani cât durează depunerea sau fructificarea.
b). perioada este mai mare de un an, perioada cuprinzând şi părţi fracţionare
de an:
t0 t1 t2 … … tn’ zile tn
CI Cf1 Cf2 Cf’ Cf
90
La momentul iniţial t0 se avansează capitalul iniţial Ci. După n ani (tn’)
vom avea un capital (Cf’), vom avea:
ndr
iCfC
1001'
la sfârşitul perioadei vom avea:
1003601
1001
1003601'
100360
'''
rdtzn
rd
iC
rdtz
fCrdtzfC
fCDfCfC
În determinarea dobânzii nu există o regulă privind perioada de timp
luată în considerare drept etalon. Astfel se pot întâlni trei uzanţe14:
- uzanţa germană în care anul = 360 zile, luna = 30 zile
caracteristica 360/360 se aplică în Germania, Elveţia,
Scandinavia.
- uzanţa engleză în care anul = 365 zile luna = se ia numărul
de zile exact din calendar, caracteristica 365/365 se aplică în
Regatul Unit al Marii Britanii
- uzanţa franceză în care anul = 360 zile, luna = se ia numărul de
zile exact din calendar caracteristica 365/360 se aplică în Franţa
şi SUA.
14 Pavel Ungurean – Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag 68.
91
2. Dobânda determinată în cazul scontării şi reescontării efectelor de
comerţ
Dobânda se determină pe baza următoarei relaţii:
100360
rsnzVNSD , unde
D(S) - dobânda sau scontul;
V - valoarea nominală a titlului de credit;
nz – numărul de zile până la scadenţă;
rs– taxa scontului, rata dobânzii în procente.
3. Dobânzile aferente conturilor curente se determină prin următoarele
metode de calcul
- metoda directă
- metoda indirectă
- metoda în scară sau hamburgheză
Conturile curente prezintă, în general, solduri creditoare, însă pot exista
situaţii în care băncile au posibilitatea efectuării unui volum de plăţi mai mare
decât disponibilităţi existente în contul curent, în acest caz contul curent având
sold debitor. Pentru aceste solduri debitoare băncile percep o dobândă
superioară celei bonificate pentru disponibilităţi.
1. Metoda directă
Presupune parcurgerea următoarelor etape:
separarea operaţiunilor creditoare şi debitoare (operaţiile de plăţi se
înregistrează în debitul contului, iar încasările în creditul contului);
determinarea numărului de zile cuprins între data efectuării operaţiei şi
momentul închiderii contului (nz);
92
stabilirea numerelor de dobânzi, creditoare sau debitoare:
N = C * nz
Determinarea numerelor de dobânzi se face pe fiecare operaţie (în cazul în
care fiecare operaţie are loc în altă zi) sau pe rulaj zilnic al operaţiilor (în
cazul în care într-o zi au loc mai multe operaţii);
stabilirea totalului numerelor de dobânzi creditoare şi a totalului numerelor
de dobânzi debitoare TND, TNC.
dacă rata dobânzii este unică se stabileşte soldul numerelor de dobânzi
SN.
se stabileşte valoarea divizorului fix:
dfix
rD
100365
se determină dobânda:
în cazul dobânzii unice:fix
N
D
SD
în cazul în care avem rate ale dobânzii diferite pentru debit şi credit, relaţia
devine:
dc
fixC
NCc
fixD
NDd
DDD
D
TD
D
TD
;
se înregistrează în contul curent şi se stabileşte soldul final al contului
curent.
Problemă 1:
Un client îşi deschide cont curent la o bancă în data de 14 aprilie având
scadenţa în data de 31 august. Banca efectuează următoarele încasări şi plăţi în
contul curent al clientului său:
93
14 aprilie – alimentarea contului cu suma de 65.000 u.m.
20 mai – plata unor sume în contul administraţiei publice locale, în
sumă de 43.000 u.m.
7 iunie – plata unei facturi în favoarea unui furnizor, în sumă de
51.000 u.m.
29 iunie – încasarea sumei de 130.000 u.m.
11 iulie – încasarea unei sume reprezentând recuperarea unor creanţe
în valoare de 35.000 u.m.
31 iulie – virarea din cont a sumei de 60.000 u.m.
18 august – efectuarea unei plăţi în sumă de 25.000 u.m.
a). banca practică o dobândă creditoare de 10% anual şi o dobândă
debitoare de 15%.
b). banca practică o dobândă unică de 13% anual.
Rezolvare:
Separarea operaţiilor în cont şi stabilirea numerelor debitoare sau
creditoare.
Operaţii creditoare
Data
Suma
Nr. zile până la 31
august
Numere de dobânzi
creditoare
14.04 65.000 16+31+30+31+31=139
zile
65.000 139 = 9.035.000
29.06 130.000 1+31+31=63 zile 130.000 63 = 8.190.000
11.07 35.000 20+31=51 zile 35.000 51 = 1.785.000
Sume C 230.000 Total numere C
19.010.000
94
Operaţii debitoare
Data
Suma
Nr. zile până la 31
august
Numere de dobânzi
debitoare
20 05 43.000 11+30+31+31=103
zile
43.000 103 = 4.4290.000
7.06 51.000 23+31+31=85 zile 51.000 85 = 4.335.000
31.07 60.000 31 zile 60.000 31 = 1.860.000
18.08 25.000 13 zile 25.000 13 = 325.000
Sume D 179.000 Total numere D
10.949.000
soldul sumerelor este creditor:
230.000 – 179.000 = 51.000 u.m.
a). calculul dobânzii se realizează după relaţia:
fixdivizor
numeresolddobanda
dobanziiratafixdivizor
100360
u.m.,...
creditoaredobanda 62805
10
100360
00001019
.15624
15
100360
00094910u.m,.
..debitoaredobanda
La data de 30 iunie, soldul contului va fi:
(230.000 – 179.000) + (5.280,6 – 4.562,1) = 51.718,5 u.m.
95
b). calcularea dobânzii în cazul în care banca practică o dobândă unică de 13%:
fixdivizor
numeresolddobanda
dobanziiratafixdivizor
100360
.9112
13
100360
0000618u.m.
..dobanda
La data de 30 iunie, soldul contului va fi:
(230.000 – 179.000) + 2.911 = 53.911 u.m.
2. Metoda hamburgheză
Se concretizează în parcurgerea următoarelor etape:
înregistrarea sumei operaţiilor în cont în ordine cronologică;
stabilirea soldului contului curent la sfârşitul fiecărei zile în care au loc
operaţii de încasări şi/sau plăţi;
stabilirea numărului de zile (nz) cât timp soldul contului rămâne
nemodificat;
calcularea numerelor de dobânzi prin ponderarea soldului contului curent la
fiecare moment cu numărul de zile în care acesta se menţine nemodificat;
stabilirea totalului numerelor de dobânzi debitoare şi creditoare şi
determinarea soldului numerelor de dobânzi;
calcularea divizorului fix;
dfix
rD
100365
determinarea dobânzii:
fix
N
D
SD
96
în cazul în care avem TND şi TNC, vom calcula:
dc
fixC
NCc
fixD
NDd DDD
D
TD
D
TD ;;
înregistrarea în cont a dobânzii şi stabilirea soldului final al contului curent.
Problemă:
Utilizând exemplul anterior să se stabilească dobânda, să se înregistreze
în contul curent şi să se determine soldul final al contului curent la 31 august,
folosind metoda hamburgheză de calcul a dobânzii la conturile curente.
Nr. Data Suma Nr. zile până la
operaţiunea următoare
Numere de
dobânzi
1. 14.04 65.000 C 16 + 20=36 zile 2.340.000 C
2 20.05 43.000 D
Sold ct curent 22.000 C 11 +7=18 zile 396.000 C
3. 7.06 51.000 D
Sold ct curent 29.000 D 22 zile 638.000 D
4. 29.06 130.000 C
Sold ct curent 101.000 C 1+11=12 zile 1.212.000 C
5. 11.07 35.000 C
Sold ct curent 136.000 C 20 zile 2.720.000 C
6. 31.07 60.000 D
Sold ct curent 76.000 C 18 zile 1.368.000 C
7. 31.08 25.000 D
Sold ct curent 51.000 C 13 zile 663.000 C
Soldul sumelor 51.000 C Soldul numerelor de
dobânzi
8.061.000 C
a) calculul dobânzii:
97
u.m.265,8
15
100360
638.000dD
.m.u4,416.2
10
100360
000.699.8cD
D = 2.416,4-265,8 = 2.150,6 u.m.
La închiderea contului, soldul creditor se determină astfel:
51.000 + 2.150,6 = 53.150,6 u.m.
b). banca practică o dobândă unică =13%
.m.u911.2
13
100360
000.061.8dobanda
Soldul contului, la închiderea acestuia va fi:
51.000 + 2.911 = 53.911 u.m.
ROBID (Romanian Bucharest Interbank Bid Rate) (în trecut BUBID
Bucharest Interbank Bid Rate )– rata medie a dobânzii la care băncile
comerciale româneşti acceptă depozite pe piaţa interbancară, fiind determinată
pentru o săptămână, o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. Băncile
comerciale sunt obligate să afişeze aceste dobânzi potrivit normelor din 1 iulie
1995 stabilite de Banca Naţională a României.
ROBOR (Romanian Interbank Offered rate)( în trecut BUBOR -
Bucharest Interbank Offered Rate) – rata medie a dobânzii la care băncile
comerciale plasează depozitele pe piaţa interbancară adică rata medie a
dobânzii pentru creditele ȋn lei acordate pe piața interbancară și este stabilită de
98
către BNR. Băncile comerciale care îşi desfăşoară activitatea în România sunt
obligate să afişeze această rată, potrivit deciziei Băncii Naţionale a României
din data de 1 iulie 1995. Ratele ROBOR se afişează pentru plasamente de o
săptămână, o lună, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an. În acelaşi timp, Banca
Naţională a României publică în fiecare zi nivelul de referinţă al acestei rate a
dobânzii.
Ratele dobânzilor de referință ale pieței monetare interbancare
ROBID/ROBOR vor fi calculate ȋn continuare, zilnic, ca medie aritmetică a
ratelor de dobândă afișate de un număr de 10 bănci comerciale. Aceste 10 bănci
comerciale sunt selectate potrivit criteriilor de performanță definite anterior,
lista fiind actualizată la fiecare 6 luni. Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este
calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare
participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute
înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un participant
pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt
participant timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de
către ȋmputernicit.
Rata ROBOR pentru fiecare scadenţǎ este calculată de ȋmputernicit ca
medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare participant la Fixing pentru
depozitele plasate într-un interval de 15 minute înainte de fixing după
eliminarea extremelor. Rata cotată de către un participant pentru fixing
reprezintǎ rata la care sunt oferite depozite în RON unui alt participant timp de
15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către ȋmputernicit.
Ratele ROBID şi ROBOR stabilite la Fixing sunt publicate de ȋmputernicit în
aceeaşi zi în termen de 5 minute de la Fixing.
LIBOR USD (London InterBank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la
creditele ȋn USD, practicată de băncile de pe piața interbancară londoneză.
99
EURIBOR- (Euro Interbank Offered Rate) reprezinta rata dobânzii la creditele
ȋn EUR, practicată ȋntre principalele banci europene.
Ne ȋntâlnim ȋn ultima perioadă foarte des cu această noțiune mai ales
dacă suntem ȋn situația de a contracta un credit imobiliar/ipotecar sau de nevoi
personale cu ipotecă, ȋn euro.
Ȋn calculul dobânzii după perioada de promoție (rata fixa 1 an/6 luni/
3luni) intră această cotație sub forma de Euribor3M/6M+Marja fixă. Calculul
ratei dobânzii la credit reprezintă o sumă de Euribor la 3 luni sau la 6 luni și o
marjă fixă care variază de la un produs de creditare la altul.
Cotațiile zilnice ale EURIBOR sunt publice pe diverse site-uri, dar
există un site dedicat-hhttttpp::////wwwwww..eeuurriibboorr--rraatteess..eeuu//ccuurrrreenntt--eeuurriibboorr--rraatteess..aasspp,
unde putem studia evoluția acestui indicator, deosebit de important ȋn calculul
ratei dobânzii la creditul contractat de noi. Marja fixă este cea care diferențiază
produsele de creditare și un mod de selecție a creditului imobiliar/ipotecar ca
nivel de dobândă dupa perioada promotională.
Atât LIBOR, EURIBOR cât și ROBOR , ROBID se stabilesc pentru perioade
diferite de timp cum ar fi: (cf: http://www.conso.ro/ghiduri/6/dobanda-anuala-
efectiva.html)
a) O/N – 1 zi incepând din data fixingului
b) T/N – 1 zi incepând din ziua lucrǎtoare urmǎtoare datei fixingului
c) 1W - 1 săptămână începând cu data valutei spot
d) 1M - 1 lună începând cu data valutei spot
e) 3M - 3 luni începând cu data valutei spot
f) 6M - 6 luni începând cu data valutei spot
g) 9M - 9 luni începând cu data valutei spot
h) 12M - 12 luni începând cu data valutei spot
4.4 PREZENTARE DAE
100
Dobânda anuală efectivă exprimă sub formă procentuală costul total al
unui credit. Acesta este un concept impus atât ȋn Uniunea Europeana, cât și ȋn
Statele Unite, fiind implementat pentru a permite consumatorilor să compare
ușor costul creditelor. Cel mai ușor mod de a ȋnțelege ce ȋnseamnă DAE este să
analizăm un caz concret. De exemplu, dacă ȋntregul cost al creditului ar fi
format doar din dobândă, atunci cel mai bun credit se poate alege prin simpla
comparare a ratelor de dobândă, urmând să alegem ȋmprumutul cu dobânda cea
mai scăzută.
Ȋn realitate, băncile percep o serie ȋntreagă de comisioane, care fac
dificilă compararea creditelor. Să presupunem că o bancă acorda un credit, care
are o rată a dobânzii de 10% și un comision inițial de 3%, ȋn timp ce alta
practică o dobândă de 11%, cu un comision lunar de 0,1%, aplicat la sold. Care
este mai scump? Greu de spus deoarece ȋn această formă datele nu pot fi
comparabile. Rolul DAE este tocmai de a aduce la același numitor comun toate
costurile unui credit. Mai precis, DAE transformă și comisioanele aferente unui
ȋmprumut sub forma unei dobânzi anualizate. Ȋn acest fel, devine posibilă
compararea a două credite, indiferent de tipul comisioanelor percepute. Iar
diferența dintre DAE și rata dobânzii se datorează, ȋn mare parte, acestor costuri
suplimentare: comisioane inițiale, lunare, anuale, prime de asigurare de viață,
etc.
Nu trebuie confundat DAE cu rata dobânzii, deoarece ele joacă roluri
diferite. DAE este doar un indicator care se exprimă ȋn forma procentuală și nu
este folosit ȋn calculul dobânzii plătite de client. El poate fi comparat cu clasa
energetică de la electrocasnice. Un aparat cu clasa A consumă mult mai puțin
decât unul cu clasa C. La fel, ȋn cazul ȋmprumuturilor, un credit cu DAE mai
mic este mai ieftin decât unul cu DAE mai mare.
4.4.1 Comparare costul creditelor
101
Ȋn principiu, cu cât DAE este mai scazută, cu atât creditul este mai
ieftin. Ȋnsă, pentru a utiliza corect DAE ȋn compararea creditelor este extrem de
important ca acest indicator să fie calculat pentru aceeași suma ȋmprumutată și
termen de rambursare la nivelul tuturor ofertelor comparate. Acest lucru este
necesar deoarece DAE se poate modifica foarte mult de la un exemplu la altul.
Cea mai mare influență asupra DAE o are durata de rambursare. Cu cât
aceasta este mai mare, cu atât DAE scade. Acest lucru se ȋntâmplă ȋn special ȋn
cazul creditelor cu comisioane mari percepute la acordare. De exemplu, un
credit de 10.000 lei are o rată a dobânzii de 10% și un comision inițial de 5%.
Dacă durata de rambursare este de 3 ani, atunci DAE este de 14,6%. Ȋn schimb,
dacă perioada de creditare se extinde la 5 ani, atunci DAE scade la 13,1%. Și,
cu cât termenul se extinde, nivelul DAE coboară spre valoarea ratei dobânzii
(10%, ȋn cazul de față).
Astfel, ȋn cazul ȋn care DAE nu este calculat pentru același termen de
rambursare, comparația poate fi uneori ȋnșelătoare. Ȋn plus, tendința băncilor
este de a lansa credite cu perioade de rambursare cât mai ȋndelungate, iar atunci
când afișează valori estimative pentru DAE ȋn pliante, tind să calculeze acest
indicator pentru perioada de rambursare maximă.
La cealalta extremă, sunt ȋmprumuturile cu o perioadă de rambursare
foarte scurtă. Pentru exemplul de mai sus, dacă termenul de rambursare este de
numai 6 luni, atunci DAE urcă la 32,2%. Astfel, ȋn cazul ȋn care o persoană
solicită un credit pe termen scurt, este firesc ca DAE afișată pentru ofertele
băncilor să aibă valori mai mari decât ȋn mod normal.
Suma ȋmprumutată influențează la rândul său valoarea DAE, ȋnsă
impactul este relativ limitat. Ȋn acest caz, DAE se modifică dacă banca percepe
comisioane ȋn suma fixă, indiferent de valoarea creditului. Cele mai frecvente
costuri de acest gen sunt taxele de analiză a dosarelor de credit. Acestea au ȋnsă
102
valori mici comparativ cu costul total al creditului, astfel ca impactul nu este la
fel de spectaculos ca ȋn cazul duratei de rambursare.
4.4.2 Costuri incluse ȋn DAE
Ȋn general, băncile includ in DAE costul cu dobânda, comisioanele
plătite la acordare, precum și cele lunare sau anuale, taxa de analiză a dosarului,
comisionul de acordare a creditului, comisioane de administrare, procesare sau
închidere a dosarului, costul interogării la Biroul de Credite, comisionul de risc,
asigurarea de viaţă etc. dar băncile nu sunt obligate să includă anumite costuri
în DAE, aşa că nici nu o fac..Legea dă dreptul băncilor să excludă anumite
costuri, iar băncile nu ratează nici un prilej de a putea afisa propriilor clienți un
cost mai mic decât concurența. Partea bună este că aceste omisiuni nu au o
pondere importantă ȋn costul total al creditelor și, ȋn plus, sunt cam aceleași la
toate băncile.
Indiferent de tipul creditului, băncile nu includ ȋn DAE cheltuielile cu
deschiderea și administrarea contului curent. Ȋnsă deschiderea unui astfel de
cont este obligatorie la orice bancă atunci când se contractează un ȋmprumut. Ȋn
ultimul timp, politica de tarifare a băncilor pentru aceste produse este de a
stabili comisioane lunare. Valoarea lor pornește de la 0,5 lei pe lună și poate
urca până la 2 lei pe luna sau chiar mai mult. Un alt cost exclus este comisionul
cu retragerea de numerar. Ȋn cazul ȋn care o persoană dorește să retragă ȋn
numerar banii aferenți ȋmprumutului, banca o taxează de regulă cu 0,5%.
Pe lângă aceste costuri, la creditele auto, băncile nu includ ȋn DAE
primele plătite pentru polița casco și costul cu ȋnregistrarea garanției. Aceasta
din urmă este exclusă de fapt ȋn cazul oricărui credit garantat cu un bun mobil.
Ȋn ceea ce privește creditele de nevoi personale, asigurarea de viață este inclusă
ȋn DAE, dacă ȋncheierea ei este obligatorie pentru a beneficia de credit. Unele
103
bănci se folosesc ȋnsă de un truc pentru a nu include această asigurare,
precizând că asigurarea poate fi ȋnlocuită cu un girant.
4.4.3 De ce este DAE cel mai bun criteriu de alegere a creditelor?
Cea mai frecventă greșeală atunci când se compară două credite este de
a folosi drept criteriu de departajare rata lunară. Acesta este modelul prin care
se vând creditele ȋn special ȋn magazine, multe dintre ele fiind ȋmprumuturi
scumpe. Rata lunară este indicatorul pe care orice bancă ȋl poate controla ȋnsă
foarte usor. Simpla extindere a perioadei de rambursare face ca rata lunară să
scadă foarte mult, creând falsa impresie că este un imprumut ieftin. De
exemplu, un credit de 5.000 lei acordat la o rată a dobânzii de 10%, are o rată
lunară de 160 lei dacă este acordat pe 3 ani. Același ȋmprumut acordat la o rată
a dobânzii de 25%, dar pe o perioadă de 5 ani, are o rată lunară de numai 145
lei. Astfel, un ȋmprumut de peste două ori mai scump, poate fi «aranjat» astfel
ȋncât să pară extrem de tentant. Pe lângă acest aspect, rata lunară nu reflectă
costul total al creditului. Ea nu include comisioanele plătite la acordare sau
comisioanele anuale, dacă este cazul. De asemenea, nici rata dobânzii nu
reprezintă un criteriu relevant pentru a compara costul creditelor. Importanța
comisioanelor ȋn costul total al creditelor a crescut considerabil ȋn ultimii ani,
pe fondul restricțiilor impuse de BNR la acordarea de credite pentru populație.
Ȋn acest condiții, multe bănci au transferat o parte din costul cu dobânda ȋn
comisioane.
Un indicator mai util decat cele menționate mai sus este suma totală de
rambursat. Aceasta include toate costurile pe care le implică un credit, fiind
astfel mult mai relevantă decât rata lunară sau rata dobânzii. Ȋnsă spre deosebire
de DAE, suma totală de rambursat nu ține cont de valoarea ȋn timp a banilor.
Inflația face ca valoarea ȋn timp a banilor să se modifice. O bancnotă de 100 lei
nu are aceeași valoare ȋn prezent ca ȋn urmă cu un an. Ȋn plus, valoarea banilor
104
este influențată și de costul de oportunitate. Cei 100 lei deținuți ȋn prezent pot fi
plasați ȋntr-un depozit bancar, astfel că peste un an valoarea lor va fi majorată
cu dobânda primită la depozit
Ȋn ceea ce privește achizițiile imobiliare există multe soluții de achiziție
disponibile, iar una din cele mai folosite de cumpărători rămâne CallBuy, adică
"locuirea cu chirie ȋn viitorul tău apartament". Această soluție vine ȋn ajutorul
celor care nu pot sau nu vor să contracteze acum un credit, sau pur și simplu nu
au avansul necesar achiziției." Ȋnchiriezi acum, cumperi cand poti".Dintre pașii
de urmat partea cea mai grea o reprezintă alegerea apartamentului. Apoi se
ȋncheie un contract de ȋnchiriere pe maximum 48 de luni, plus o promisiune de
vânzare-cumpărare care garantează ca apartamentul nu va fi cumpărat de
altcineva. Tot ȋn acest stadiu se achită o garanție și un avans de minim din
valoarea apartamentului. Decizia de cumpărare a locuinței se ia ȋn momentul ȋn
care banca aprobă dosarul sau când chiriașul este sigur de achiziția pe care
urmează sa o facă. Ȋn acel moment, toata garanția și o parte semnificativă din
chiria lunara (ȋn funcție de numărul lunilor petrecute ȋn apartament și de
cheltuielile dezvoltatorului care platește impozit pe apartament ȋn acest timp) se
consideră avans pentru achiziția locuinței. Soluția de achiziție CallBuy le mai
oferă un avantaj: din prețul final de achiziție se va scade și uzura
apartamentului, ȋn funcție de cât timp acesta a fost folosit.
4.5. FORMELE CREDITULUI
Creditul cunoaşte mai multe forme dintre care amintim următoarele:
Creditul bancar - este creditul pe care deţinătorii de capital bănesc,
dejagat temporar din procesul producţiei îl acordă sub formă de împrumuturi
băneşti. Creditul bancar procură mijloace financiare necesare diferitelor
105
sectoare de activitate economică. Spre deosebire de creditul comercial care se
acordă din capitalul ocupat în producţie sau în circulaţie, creditul bancar se
acordă din capitalul inactiv, nefolosit (veniturile rentierilor şi economiilor altor
categorii sociale depuse la bancă. În calitatea lor de intermediare, băncile
(pentru care acordarea creditelor şi primirea lor este fundamentul activităţii) se
împrumută între ele pentru a da apoi cu împrumut.
Creditul de trezorerie – poate fi întâlnit în cazul în care banca dă
posibilitatea efectuării unui volum de plăţi din contul curent care depăşeşte
volumul disponibilităţilor existente. Soldul contului curent fiind în acest caz,
sold debitor.
Linia de credit – realizează finanţarea pe termen scurt prin acordarea
unui credit în limita unui plafon aprobat de către bancă.
Se acordă în lei şi în valută, clienţilor persoane juridice, indiferent de forma de
proprietate. Aceştia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să înregistreze o situaţie financiară corespunzătoare, să aibă un serviciu
bun al datoriei şi o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate;
- să fie clienţi permanenţi ai băncii şi să efectueze plăţile şi încasările prin
bancă;
- să dispună de capital social vărsat de cel puţin 10 milioane lei, iar
plăţile şi încasările să aibă caracter permanent.
Perioada de valabilitate este între 180 zile şi 365 zile, cu posibilitatea prelungirii
valabilităţii pe noi perioade, iar nivelul dobânzilor este negociabil
Funcţionează după sistemul revolving, creditul rambursându-se zilnic pe baza
încasărilor.
Volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se
determină în funcţie de cifra de afaceri aferentă perioadei creditării şi durata
medie de încasare a clienţilor interni şi externi.
106
Credite pentru facilităţi de cont – este oferit persoanelor juridice cu
un standing financiar ridicat, care, din motive justificate economic, nu pot face
faţă plăţilor.
Se acordă în lei pe o perioadă scurtă sau foarte scurtă (maximum 30 de zile),
prin cont separat de împrumut în limita unui plafon de 5.000 milioane lei, iar
dobânda este ca şi în cazul celorlalte credite pe termen scurt. Drept garanţie se
acceptă gajul general asupra patrimoniului şi cesionarea în favoarea băncii a
fluxului de lichidităţi derulat prin bancă.
La stabilirea volumului creditului se au în vedere încasările medii
zilnice din ultimele 3 luni realizate de client, precum şi previzionarea încasării
creanţelor până la rambursarea creditelor
Clientul rambursează creditul din disponibilităţile şi încasările realizate
în contul curent, iar dacă nu a rambursat la scadenţă creditul, nu mai poate
beneficia pe o perioadă de 3 luni de la scadenţă, de o nouă facilitate de cont.
Avantaje:
- acoperirea decalajului între încasări şi plăţi;
- fluidizarea plăţilor;
- costuri reduse ale finanţării
Credit pe descoperit de cont (overdraft) – se acordă agenţilor
economici în lei în baza unui contract de credit stand-by pentru achitarea unor
obligaţii stringente cât şi în scopul prevenirii înregistrării de interdicţii bancare.
Este o formă de împrumut acordată în condiţii deosebite, în principal
marilor companii cu un prestigiu recunoscut pe termen foarte scurt (de maxim 7
zile). Se acordă în contul curent, în limita unui plafon, în prezent la Banca
Comercială Română acest plafon este de 5.000 milioane lei/client. Se poate
acorda integral sau în tranşe, pe măsura apariţiei obligaţiilor de plată.
107
Garantarea creditului se va face cu garanţii acoperitoare însoţite de
cesionarea încasărilor în favoarea băncii. Dobânda este mai mare decât dobânda
practicată la creditele pe termen scurt, de exemplu la BCR acesta dobândă
depăşeşte cu 50% dobânda la creditele pe termen scurt.
Pentru a beneficia de creditul pe descoperit de cont, clientul trebuie să
înregistreze un standing financiar ridicat şi un serviciu bun al datoriei faţă de
bancă, să nu înregistreze datorii restante către buget sau partenerii de afaceri şi
să figureze în evidenţa CIP.
Avantajul creditului pe descoperit de cont constă în asigurarea resurselor
necesare pentru achitarea unor obligaţii stringente şi prevenirea înregistrării de
interdicţii bancare.
Creditul rotativ „roll-over” – reprezintă creditul care se acordă în
relaţiile bancare internaţionale pe perioade medii şi lungi. Creditul se acordă la
întreaga valoare la data negocierii şi se rambursează în rate trimestriale sau
semestriale. Dobânda este variabilă. Deşi sunt consimţite pe o durată de câţiva
ani, utilizările se efectuează sub formă de avansuri pe termen scurt reînnoibile.
La încheierea fiecărei perioade parţiale, avansurile pe termen scurt sunt
prelungite în mod succesiv pentru încă o nouă perioadă scurtă, până ce termenul
mediu stabilit iniţial ajunge la scadenţă. Aceste perioade parţiale depind de
posibilităţile de refinanţare ale creditorilor şi de nevoile debitorului.
Caracteristica acestui credit constă în faptul că fondurile care se acordă cu
împrumut sunt procurate de banca creditoare de pe piaţa eurovalutelor de la alte
bănci, sub forma creditelor pe termen scurt, prin refinanţare periodică la
intervale de trei luni, şase luni, un an.
Creditul ipotecar – reprezintă un credit garantat cu proprietăţi
imobiliare (imobile sau terenuri de construcţii în mediul urban şi terenuri
108
agricole în mediul rural). Se acordă în completarea surselor proprii necesare
constituirii, reabilitării, consolidării sau extinderii imobilelor.
Se garantează cu ipotecă de rangul I asupra imobilului pentru care se
asigură creditul, imobilul fiind asigurat la o societate de asigurări agreată de
bancă. Se acordă pe o termen mediu şi lung, perioada putând să ajungă până la
25 de ani.
Creditul ipotecar se acordă de regulă de băncile ipotecare proprietarilor
funciari, proprietarilor de imobile şi antreprenorilor de construcţii de locuinţe În
caz de neplată a împrumutului, creditorul are dreptul să ceară prin justiţie
scoaterea în vânzare, prin licitaţie publică, a bunului imobil ipotecat, iar din
preţul obţinut să-şi reţină suma împrumutată împreună cu dobânda şi
cheltuielile prilejuite de judecată şi de vânzare.
Creditul comercial – este specific economiei de piaţă şi reprezintă
creditul pe care-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor sub forma
amânării plăţii. Datorită creditului comercial, întreprinzătorii îşi pot desface
producţia fără să mai aştepte până când cumpărătorii au resurse financiare.
Totuşi, creditul comercial este limitat de rezerva de capital a furnizorului care
să-i permită continuarea activităţii, precum şi de regularitatea încasărilor
contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit comercial.
Creditul de consum – constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri
de consum personal de valori mari şi cu folosinţă îndelungată. Există o strânsă
legătură între creditul de consum şi cel bancar, în general, comercianţii
recurgând la creditul bancar pentru a dezvolta vânzarea în rate.
Credit privat – credit care se acordă reciproc între diferite firme
capitaliste sau persoane particulare în baza aşa ziselor efecte comerciale sau de
credit (cambii, bilete de ordin etc.). Creditul privat poate fi de mai multe feluri:
comercial, bancar, ipotecar etc.
109
Creditul funciar – credit acordat pe termen lung în baza garantării lui
cu o proprietate imobiliară urbană sau rurală; se amortizează eşalonat prin
amortizare.
Creditul de stat (public) – forma deosebită a creditului în care, în
calitate de debitor apare statul, iar în cea de creditor, de regulă, marile bănci.
Creditul de stat sau creditul public cum se mai numeşte, se acordă pe baza
efectelor publice (obligaţiuni ale statului, bonuri de tezaur) în vederea acoperirii
deficitelor bugetare.
Bon de tezaur – titlul de obligaţie emis de stat pentru a obţine
împrumuturi de la cetăţeni sau bănci în vederea acoperirii unor nevoi imediate
ale bugetului. Ele sunt emise pe termen scurt, sunt aducătoare de dobânzi şi pot
fi transmisibile şi scontate.
Scont – operaţiune bancară specifică economiei de piaţă şi legată de
circulaţia cambiilor, sau altui efect de comerţ (ex poliţe), care constă în
cumpărarea de către o bancă comercială a unei cambii de la beneficiarul ei
înainte de ajungerea la scadenţă. Banca plăteşte vânzătorului suma înscrisă pe
cambie, mai puţin dobânda (taxa de scont) socotită din momentul scontării până
la scadenţă. Operaţiunea se lichidează la scadenţa cambiei, când banca
încasează de la debitor suma înscrisă în cambie. Întrucât cambia exprimă în
general o tranzacţie comercială livrarea pe credit a unei mărfi de către
producător sau comerciant, scontul transformă creanţa în capital bănesc înainte
de scadenţă, accelerând circuitul capitalului. Prin operaţiunea de reescont
efectuată de banca centrală a unei ţări se are în vedere aprovizionarea cu
mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale. Pe baza vânzării la banca
centrală a unui portofoliu de cambii scontate de ele, băncile comerciale obţin, în
schimb, mijloace băneşti înainte de scadenţele cambiilor respective.
110
Operaţiunea astfel efectuată echivalează cu un credit. Creditele de reescont sunt
considerate drept un regulator al circulaţiei băneşti dintr-o ţară capitalistă.
Creditul intern – relaţia de credit ce ia naştere în cadrul pieţei interne,
atât debitorul cât şi creditorul fiind cetăţeni ai aceleiaşi ţări.
Creditul internaţional – creditul contractat pe piaţa externă, debitorii şi
creditorii locuind în state diferite. Creditul internaţional se dezvoltă pe baza
comerţului internaţional şi al relaţiilor de cooperare între state.
Creditul de confirmare (stand-by credit) – reprezintă o linie de credit
care urmăreşte asigurarea cu anticipaţie a efectuării de trageri în cadrul unei
anumite sume, la momentul apreciat ca fiind oportun de către beneficiarul
creditului şi durata unei perioade determinate, fără să mai fie nevoie de o nouă
examinare a poziţiei împrumutului. Astfel de credite au fost puse la dispoziţia
FMI începând din 1961 pe baza acordurilor generale de împrumut de către
principalele ţări dezvoltate, reunite în „Grupul celor zece”15
Creditul obligatar – este una din cel mai vechi forme ale creditului.
Creditul obligatar reprezintă relaţii economice bancare în care debitorii sunt
organele statale sau agenţii economici emitenţi de obligaţiuni, pe de-o parte, şi
creditorii, adică subscriptorii şi deţinătorii acestor obligaţiuni pe de altă parte,
care în acest fel îşi angajează capitalurile, în vederea obţinerii unui venit.
Creditul obligatar se caracterizează prin următoarele elemente: emitentul,
mărimea creditului, numărul de titluri emise, valoarea nominală, preţul de
emisiune, valoarea de rambursare, durata de viaţă a împrumutului, data
subscrierii, rata dobânzii nominale, condiţii de amortizare etc.
Ca noţiuni generale despre credit mai este necesar să cunoaştem ce
înseamnă:
i. rambursarea creditelor;
15 Grupul celor 10 cuprinde următoarele ţări: SUA, Anglia, Japonia, Canada, Franţa, Belgia,
Olanda Italia, Garmania, Suedia.
111
ii. garanţie bancară;
iii. garantarea creditelor;
iv. gaj.
a) Rambursarea creditelor este un principiu de bază al creditelor potrivit
căruia creditele trebuie să se restituie la termenele (scadenţele) stabilite
în contractul de creditare.
b) Garanţie bancară înseamnă girul băncii pentru clientul său care îi dă
acestuia posibilitatea să obţină credit de la o terţă persoană. Garanţia
bancară presupune obligaţia asumată de bancă ca în caz de neplată la
termen de către client a sumelor împrumutate, să restituie împrumutul
din resursele sale. Garanţia se dă în schimbul unei asigurări
corespunzătoare.
c) Garantarea creditelor reprezintă cantitatea corespunzătoare de bunuri
materiale sau resurse financiare prevăzute să se realizeze în perioadele
viitoare, cu care se garantează şi din care se rambursează creditul.
Practic, garantarea creditelor se face cu documentele care atestă
existenţa bunurilor respective sau a veniturilor ce se vor realiza.
d) Gaj este noţiunea ce se referă la bunul mobil depus de către un debitor
la dispoziţia creditorului său drept garanţie pentru plata la termenul
convenit a unei datorii sau pentru executarea unei lucrări. Sub aspect
juridic, gajul constituie un contract prin care debitorul remite
creditorului său un lucru mobil pentru siguranţa datoriei. În caz de
neplată a datoriei la termen (scadenţă) creditorul poate vinde obiectul
depus drept gaj. Din preţul obţinut, creditorul garantat cu gaj, are
posibilitatea despăgubirii înaintea altor creditori.
4.6. FORME SPECIALE DE CREDITARE
112
Pe lângă formele clasice de creditare a comerţului internaţional, prin
eliminarea limitelor cerute de aceste au luat fiinţă şi s-au dezvoltat diverse
forme speciale de finanţare pe termen scurt sau pe termen lung. Dintre formele
de finanţare pe termen scurt amintim factoringul, iar pe termen lung leasingul.
În ţara noastră numărul băncilor a crescut semnificativ în ultimii ani, la
băncile româneşti adăugându-se băncile cu capital mixt şi băncile străine. Prin
urmare a crescut şi concurenţa între ele. Pentru a se face mai atractive clienţilor,
acestea au început să ofere produse şi servicii bancare tot mai diversificate şi în
concordanţă cu componentele mai noi ale activităţii economice.
A). Factoringul
Factoringul este o formă a cooperării bancare internaţionale16 în care, pe
baza unei convenţii intervenite între părţi, un organism specializat prestează
anumite servicii privind problemele financiare, acordă credite pe termen scurt
(până la 3-4 luni), efectuează operaţiuni bancare de casă specializate pentru
participanţii la producerea, exportarea şi importarea de mărfuri şi servicii.
Factoringul este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat
între factor şi aderent ( exportator ) prin care primul, în schimbul unui
comision, preia în proprietatea sa creeanţele aderentului prin plata facturilor
acestuia reprezentând dovada efectuării tranzacţiei cara are ca obiect bunuri sau
servicii livrate pe credit.
Efectuarea operaţiunilor de factoring presupune participarea
următoarelor părţi:
- factorul, respectiv banca specializată;
- aderentul, furnizorul, vânzătorul de mărfuri sau servicii;
- cumpărătorul.
16 Definiţia factoringului conform Lexiconului de finanţe, bănci, asigurări – Gh. Bistriceanu
113
Factoringul este operaţiunea prin care firmele specializate se angajează
să încaseze facturile neîncasate de către societăţile comerciale contra unui
comision.
Prin operaţiunile de factoring banca asigură efectuarea următoarelor
servicii: finanţare pe baza facturilor, administrarea creanţelor, colectarea
creanţelor la scadenţă, protecţie împotriva riscului de neplată.
Sunt destinate persoanelor juridice, indiferent de forma de proprietate şi se
acordă pentru creanţele comerciale materializate în facturi provenite din livrări
de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii. Se acordă atât în lei cât şi
în valută.
Factoringul de export se bazează pe transferul de proprietate la bancă a
creanţelor deţinute de către exportatori (clienţi ai băncii) asupra importatorilor.
În practică, în cazul factoringului de export, se utilizează plata imediată a unui
procent din valoarea facturilor clientului ( 80% la BRD ), iar restul ( din care se
scade comisionul şi dobânda ) se plăteşte în momentul în care importatorul
achită factura.
Sunt acceptate creanţele certe şi exigibile, fiind excluse creanţele cu
scadenţă depăşită, creanţele viitoare sau condiţionate, creanţele ce rezultă din
vânzarea în consignaţie, creanţele al căror termen de încasare depăşeşte
reglementările legislative.
Figura 4.1 Schema de derulare a factoringului17:
17 Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale, Editura Dimitrie
Cantemir, 2000, pag. 380
Exportator Importator
Factor de
export
1
2
3 4
5
7
6
8
114
1. se încheie contractul de factoring între exportator şi factorul de export;
2. exportatorul livrează mărfurile către importator;
3. exportatorul cedează creanţele sale factorului de export;
4. factorul de export achită exportatorului aderent contravaloarea
creanţelor cedate după ce şi-a reţinut dobânda aferentă;
5. factorul de export cedează creanţele sale factorului de import;
6. factorul de import achită contravaloarea creanţelor reţinând dobânda
aferentă;
7. factorul de import remite clientului său, importatorul, documentele spre
încasare;
8. importatorul plăteşte import factorului.
Avantajele exportatorului:
evaluarea riscurilor de neîncasare a exporturilor prin evaluarea bonităţii
importatorilor şi urmărirea evoluţiei acestora pe întreaga perioadă a
contractului de factoring, prin intermediul serviciilor unui factor din
străinătate, evaluarea riscurilor pe importatori şi aprobarea unor limite de
Factor de
import
- acoperirea
riscurilor;
- finanţare;
- gestionarea
creanţelor
- evaluează riscul de
importator;
- garanteză limita de
finanţare pe importator;
- încasează facturile de
la importator - gestionarea
creanţelor.
115
finanţare pe fiecare importator în parte şi, de asemenea, prin preluarea
riscurilor de neîncasare a exporturilor;
Selecţia clienţilor importatori viabili;
Gestiunea optimă a conturilor “clienţi”;
Eliminarea problemelor şi costurilor legate de urmărirea încasării
exporturilor;
Exportatorul nu mai are obligaţia de repatriere a valutei;
Finanţarea rapidă, fără garanţii a exporturilor efectuate (80% din valoarea
facturilor şi 20% la data încasării);
Eliminarea riscurilor de curs valutar;
Instrument de promovare a exporturilor, exportatorul având posibilitatea să
acorde creditul furnizor importatorilor săi.
B). Leasingul
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii, cu precădere în SUA şi în
ţările Europei Occidentale, ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi
prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în special a exportuilor.
Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere)
de către societăţi financiare specializate sau direct de către producători.
Leasingul are în vedere să răspundă unor clienţi cărora le lipsesc fondurile
proprii sau împrumutate pentru cumpărarea unor bunuri.
Trebuie precizat faptul că în România, până în prezent, nu există bănci
specializate de leasing, unele bănci româneşti şi-au extins domeniul de creditare
şi asupra unei laturi mai aparte a activităţii economice: activitatea de leasing.
Băncile de leasing au apărut în 1952 în S.U.A. Denumirea lor diferă de la ţară la
ţară: bănci de leasing, instituţii financiare de leasing, bănci bail în Franţa. Rolul
băncilor de leasing îl îndeplinesc băncile comerciale.
116
Operaţiile de leasing s-au dezvoltat rapid în ultimii ani datorită
simplităţii lor şi avantajelor pe care acestea le conferă. Posibilitatea de a utiliza
echipamente moderne, de mare randament, de a depăşi unele obstacole de
import, de a nu plăti drepturi de proprietate industrială sunt câteva atuuri ale
leasingului.
În condiţiile actuale ale intensificării concurenţei internaţionale în
diferite sectoare economice şi ale progresului tehnic foarte rapid, operaţiile de
acest tip se transformă într-o formă optimă de efectuare a unor importuri şi de
înlocuire operativă, rapidă a unor utilaje şi instalaţii depăşite moral.
Leasingul permite păstrarea secretului de fabricaţie a unui produs,
precum şi ivirea oportunităţii de a efectua unele afaceri în unele ţări sau regiuni
unde politica comercială nu permite exportul unor produse.
Operaţiile de leasing au, de regulă, ca obiect bunuri imobile, precum şi
bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil:
- mijloace de transport (nave, aeronave, camioane, vagoane, etc.),
- utilaje de ridicat,
- echipamente de transport,
- automobile,
- tehnică de calcul,
- echipamente medicale,
- echipamente industriale specializate,
- echipamente energetice,
- instalaţii şi utilaje de extracţie,
- maşini agricole,
- hale şi chiar uzine întregi.
117
Există mai multe criterii de clasificare a leasingului, cea mai importantă
fiind cea prevăzută de OG nr. 51/199718,ccoommpplleettaattaa ccuu LLeeggeeaa NNrr.. 228877 ddiinn 66
iiuulliiee 22000066 care clasifică leasingul în funcţie de măsura în care riscurile şi
beneficiile aferente titlului de proprietate a unui activ în regim de leasing revin
locatorului sau utilizatorului, astfel având:
o leasing financiar;
o leasing operaţional.
A). leasingul financiar – este operaţiunea de leasing care îndeplineşte
una sau mai multe din următoarele condiţii:
riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se
transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care
acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;
perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin
75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul
de proprietate nu este transferat.
Leasingul financiar poate fi la rândul lui cu plata integrală sau cu plata
parţială.
- în cazul leasingului cu plata integrală, ratele sunt astfel calculate încât
după încheierea perioadei de închiriere să se acopere integral preţul de
achiziţie al mijlocului fix plus alte cheltuieli (inclusiv dobânda) şi
profitul societăţii de leasing.
18 O.G. nr.51/ 1997 privind operaţiunile de leasing
118
- în cazul leasingului cu plata parţială, chiriile nu acoperă întreaga
valoare a activului fix, profitul societăţii de leasing precum şi alte
cheltuieli ale acesteia. La sfârşitul contractului de leasing locatarul are
obligaţia de a plăti activul fix la o valoare reziduală.
B). leasingul operaţional – este operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile de mai sus şi presupune o închiriere pe o
perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta pentru:
prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de
leasing;
încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing.
La acest tip de leasing nu există o relaţie directă între preţul la care a fost
achiziţionat activul fix de către societatea de leasing şi chiria percepută.
Riscurile şi beneficiile aferente titlului de proprietate îl privesc pe locator
(proprietar). În cadrul acestei forme de leasing care presupune recuperarea
numai parţială în perioada de leasing a preţului bunului contractat, durata de
închiriere este mai redusă decât cea de funcţionare a bunului.
Atunci când obiectul leasingului îl constituie o clădire, datorită duratei mari de
viaţă a acesteia şi perioada de leasing poate fi mare. În acest caz, dacă la
sfârşitul leasingului titlul de proprietate nu se preia de către locatar, cea mai
mare parte a riscurilor şi recompenselor este preluată de către societatea de
leasing, motiv pentru care acest tip de leasing este considerat operaţional.
După poziţia furnizorului în contractul de leasing, acesta poate fi :
o leasing direct;
o leasing indirect.
A). leasingul direct se realizează prin încheierea contractului direct între
producător şi utilizatorul unui bun. Finanţarea este asigurată de către furnizor.
Acest tip de leasing se practică mai ales în situaţia în care se urmăreşte intrarea
119
pe o anumită piaţă cu produse noi, în condiţiile în care piaţa respectivă este deja
saturată cu produse de calitate bună.
În mod experimental, producătorii oferă spre testare clienţilor produsele
noi, iar după expirarea contractului, utilizatorul are dreptul la tripla opţiune:
restituirea bunului, prelungirea contractului sau cumpărarea la valoarea rămasă.
B). leasingul indirect este organizat prin intermediul societăţilor
de leasing specializate. Acestea preiau funcţia de creditare şi pe cea de prestare
de servicii. Societăţile de leasing se interpun între producători şi utilizatori.
Tendinţa manifestată este cea de specializare a acestor firme de leasing pe
anumite categorii de produse.
Capitolul 5: INSTRUMENTE DE CREDIT ŞI DE PLATĂ
5.1 ORDINUL DE PLATĂ
Ordinul de plată (engl. payment order) este o dispoziție necondiționată,
dată de emitentul acesteia unei bănci receptoare de a pune la dispoziția unui
beneficiar o anumită sumă de bani. Ordinul de plată (OP) este instrumentul
efectiv care circulă ȋntre emitent și beneficiar, prin intermediul sistemului
bancar, fiind purtătorul transferului de fonduri ȋntre cei doi parteneri. Ordinul de
plată presupune ca emitentul să aibă disponibilități ȋn cont la banca sa ȋn sumă
120
cel puțin egală cu transferul și comisionul aferent sau dacă nu are cont să
depună la bancă suma necesară.
5.1.1 Caracteristicile ordinului de plată
Ȋn legislația românească, ordinul de plată pe suport hârtie este
reglementat prin Regulamentul BNR nr.8/1994. Ordinul de plată se editează de
banca centrală sau băncile comerciale potrivit unor standarde stabilite de banca
centrală (dimensiunile blanchetei, calitatea hârtiei, înscrisurile obligatorii,
organizarea textului numai pe orizontală etc). Pe faţa formularului, informaţiile
sunt grupate în mai multe zone care cuprind un anumit număr de câmpuri (spaţii
pentru informaţii), iar pe verso sunt rezervate spaţii pentru băncile intermediare
privind confirmarea acceptarii. Pe un ordin de plata este obligatorie înscrierea
urmatoarelor mentiuni: denumirea instrumentului “ordin de plata”; data
emiterii; ordinul necondiţionat de a plăti (“plătiţi”); moneda şi suma de bani;
numele plătitorului şi codul IBAN; numele beneficiarului şi codul IBAN; banca
emitentă şi codul BIC; banca colectoare şi codul BIC; semnătura olografă a
emitentului sau a persoanei împuternicite; referinţe privind conţinutul economic
al plăţii. Deosebit de acestea, pe ordin pot fi înscrise şi elemente facultative,
precum data finalizării plăţii, alta decât cea normală, ordinul expres ca plata să
se facă printr-un anumit sistem de plăţi sau o anumită bancă intermediară, codul
unic de înregistrare sau codul numeric personal al emitentului. Nu pot fi
înscrise însă elemente care să restricţioneze plata, iar existenţa acestora
determină nulitatea ordinului.
Ordinele de plată se emit pe suport hârtie sau electronic având structuri
diferite, respectiv cele pe suport hârtie au un format standard tipărit (formular),
ȋn timp ce modelele electronice se prezintă sub forma unor mesaje codificate.
121
Structura unui ordin de plată pe suport hârtie se prezintă în schema de
mai jos
Figura 5.1. Ordinul de plată
122
Ordinul de plată pe suport hârtie
Dispoziţia de plată a emitentului trebuie sa fie necondiţionată de
anumite restrictii (ex. prezentarea la banca a unor documente) si nici nu poate
prevede ca plata sa se faca la cererea beneficiarului. O particularitate importantă
o constituie faptul că ordinul de plată este revocabil de către emitent până în
momentul acceptării lui de către banca colectoare (destinatară). Această
caracteristică reprezintă o facilitate pentru emitent dar ridică suspiciuni pentru
beneficiar cu privire la capacitatea de plată a partenerului. In practica bancară,
instrumentele de plată revocabile sunt considerate de rang inferior.
5.1.2 Circuitul ordinului de plată
Circuitul operațional ȋncepe cu emiterea de către plătitor a ordinului de
plată şi se încheie cu transferul sumei în contul beneficiarului de către banca sa.
Ȋn circuitul ordinului de plată de la plătitor la beneficiar se pot interpune mai
multe bănci care efectuează succesiv următoarele operaţiuni:
(a) recepţia - operaţiunea prin care o bancă recunoaşte primirea
ordinului de plată şi validitatea acestuia (integritate fizică, informaţii obligatorii
de identificare şi transfer de fonduri, nu conţine stersaturi, modificări,
condiţionări);
(b) autentificarea - procedura de recunoaștere a persoanei pe care
emitentul ordinului de plată o autorizează să semneze autentic, prin
confruntarea semnăturii ȋnscrise pe document cu cele din fișa specimenului de
semnatură, precum și prin diverse procedee convenite cu banca pentru
prevenirea plăților neautorizate; (c) acceptarea (autorizarea) - procedura prin
care o bancă recunoaște ca valabil un ordin de plată recepționat, obligându-se să
execute serviciul de a transfera fondurile la termenele și ȋn conditțile dispuse de
emitent;
123
(d) refuzul - procedura utilizată ȋn cazul ȋn care banca receptoare
consideră că nu este posibil să execute ordinul de plată dat de către emitent;
(e) executarea –procedura de emitere de catre banca receptoare a unui
ordin de plată pentru a pune ȋn aplicare un ordin de plată acceptat anterior;
executarea presupune debitarea contului emitentului și după caz: (i) creditarea
contului beneficiarului dacă ambii parteneri au conturi la aceiași unitate
bancară; (ii) transmiterea ordinului de plata ȋntr-un sistem de plăți; (iii)
transmiterea ordinului de plată către banca corespondentă.
Ȋn activitatea bancară de plăți foarte important este să se cunoască
momentul finalizării decontării care ȋnseamnă și stingerea obligației debitorului.
Acest moment este considerat atunci când transferul de fonduri a fost ȋnregistrat
ȋn contul beneficiarului.
Ordinul de plată circulă de la banca emitentă la banca colectoare ȋn mod
direct (via compensare) sau prin intermediul altor bănci corespondente, dar nu
mai mult de două bănci diferite. Cel mai imporatant moment ȋn cadrul unei
bănci este acceptarea (autorizarea), prin care toate băncile din lanțul de
circulație se ȋncarcă de gestiune, inclusiv banca colectoare. Acest angajament se
ȋnscrie ȋn ordinul de plată de fiecare bancă participantă prin mențiunea
“acceptat” și sub semnătura persoanei autorizate și aplicarea ștampilei băncii
respective. Ȋn practica bancară, ȋn special ȋn cea internațională, se folosește
procedeul de confirmare a recepției sau acceptării pentru a ȋntări
responsabilitatea băncii receptoare. Ȋn situația ȋn care nu se acceptă ordinul de
plată, are loc refuzul care poate fi determinat de anumite cauze: completarea
eronată a formularului, neconcordanțe ȋntre suma ȋn cifre și ȋn litere, duplicat
greșit, nerespectarea unor prevederi din acordul de plăți ȋncheiat de banca
emitentă cu cea receptoare etc. Refuzul trebuie transmis băncii emitente
ȋnaintea datei normale de execuție.
124
Toate aceste operațiunui (a-e) constituie un transfer de credit la
realizarea căruia iau parte mai multe entități numite participanți, astfel:
- emitentul (plătitorul) – instituția/persoana nonbancara care emite un
ordin de plată pe cont propriu și are un cont deschis la banca inițiatoare;
- beneficiarul – persoana desemnată prin ordin de plată de către plătitor
să primească o sumă de bani și poate fi un client al băncii colectoare sau banca
colectoare;
- banca inițiatoare – prima unitate bancară căreia i se adresează ordinul
de plată al emitentului și la care acesta are deschis contul;
- banca emitentă – orice bancă, cu excepția băncii colectoare, care emite
un ordin de plată, inclusiv banca inițiatoare;
- banca colectoare – ultima bancă din lanțul transfer-credit care
recepționează și acceptă ordinul de plată pentru a pune la dispoziția
beneficiarului suma de bani ȋnscrisă ȋn acesta;
- banca intermediară – orice bancă emițătoare sau receptoare, alta
decât banca emitentă și banca colectoare, care intervin ȋn relația transfer-
creditului;
Aceste noțiuni se folosesc frecvent ȋn activitatea de procesare a
ordinelor de plată și ȋn relațiile dintre bănci.
Ȋncepând cu introducerea compensării automate din anul 2005 ordinul
de plată pe suport hârtie nu va mai funcționa decât ȋn relația client -
sucursală/agenție a băncii emitente. La sucursală/agenție se debitează contul
emitentului și ordinul de plată se transmite sub forma unui mesaj electronic
către centrala băncii emitente care va participa la compensarea automată pe plan
central. Ȋn acest fel, sucursala/agenția s-a descărcat de gestiune și s-a ȋncărcat
centrala băncii emitente. După efectuarea compensării are loc transferul de
fonduri ȋntre conturile centrale ale celor două bănci participante și bineȋnțeles
125
descărcarea și ȋncărcarea de gestiune. Fondurile se transmit apoi
sucursalei/agenției băncii colectoare care trebuie să crediteze contul
beneficiarului. Ȋn acest moment se finalizează transferul de credit. Circuitul
ordinului de plată se prezintă ȋn schema 5.2.
Figura 5.2 Circuitul ordinului de plată
1
Banca centrală
Cont B 7 Cont A
Banca B Colectoare
(centrală)
Sucursala
agenţie
Casa de compensaţii Banca A
emitentă
(centrală)
Sucursală/
agenţie
Emitent
9
5 5
3
6
1
4
2
8
Beneficiar
126
Operațiunile care au loc ȋn circuitul ordinului de plată, așa cum sunt
reglementate de banca centrală, sunt următoarele:
1- ȋntre plătitor și beneficiar se ȋncheie un contract având ca obiect
activele transferate;
2- plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hârtie și ȋl remite
băncii sale (sucursala/agentie);
3- sucursala/agenția emitentului recepționează, autentifică, acceptă și
execută OP, debitând contul curent al acestuia;
4- sucursala/agenția emitentului transmite OP pe suport electronic
centralei sale (banca A)
5- banca A prezintă OP electronic la compensare
6- soldul net dupa compensare se transmite băncii centrale pentru
decontare
7 - la banca centrală are loc virarea fondurilor din contul băncii emitente
(A) către banca colectoare (B)
8 - centrala băncii colectoare (B) transferă fondurile către
sucursală/agenție
9- sucursala/agenția creditează contul beneficiarului și cu această operațiune se
finalizează plata.
Prin acest circuit ordinul de plată mijloceste transferul fondurilor iar plata
este definitivă. Ȋn circuit pot interveni 1-2 bănci intermediare diferite și ca
urmare mai multe compensări, ceea ce prelungește circuitul ordinului de plată.
Ȋn cazul ȋn care ambii parteneri au conturile la aceiași bancă dar la unități din
județe diferite, compensarea nu mai este necesară, circuitul fiind prin sucursala
băncii centrale, iar dacă partenerii au conturile la aceiași unitate bancară
decontarea de face direct și imediat.
127
Economistul Stefan Dumitrescu, unul din cei mai distinși economiști din
perioada interbelică care a studiat sistemul de plăți național și a adus importante
contribuții la elaborarea acestuia, defineste compensarea ca “un sistem de
lichidare de creanțe prin concentrarea tuturor debitelor pentru toți debitorii și
tuturor creanțelor pentru toți creditorii, către un singur debitor și creditor, unde
făcându-se apoi diferența se obține, pentru fiecare participant, un simplu și un
singur sold debitor sau creditor, dupa natura soldului operațiunilor compensate"
(St. Dumitrescu, Plățile fără numerar, 1931).
Casele de compensații sunt instituții specializate ȋn asemenea operațiuni și
pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. Controlul băncii
centrale se exercită prin contul dechis la aceasta de casa de compensație prin
care transferă fondurile băncilor ȋn conturile lor de la banca centrală. La
sfârșitul compensării soldul casei de compensații devine nul.
Ȋn sistemul centralizat există o singură casă de compensații care
organizează decontarea ȋn mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor
participante iar decontarea se face prin banca centrală. Ȋn sistemele
descentralizate există mai multe case de compensare care calculează poziția
netă a două sau mai multe bănci, iar decontarea se face prin alte bănci, de regulă
bănci de prim rang agreate de banca centrală. Indiferent de sistem, casele de
compensații se numesc agenți de compensare iar băncile care asigură
decontarea, agenți de decontare. Deci, compensarea reprezintă numai prima
etapă a decontării derulată printr-o entitate nonbancară, iar etapa a doua o
constituie transferul de fonduri ȋntre băncile participante prin intermediul unei
instituții bancare, alta decât băncile participante, transfer care finalizează plata.
Sistemul național de plăți a fost creat ȋn anul 1995 de banca centrală și ca
o componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel
național.Casa de compensaţii funcţionează în România în cadrul băncii centrale.
128
5.1.3 Obligațiile părților implicate ȋn circuitul ordinului de plată
Ȋn circuitul ordinului de plată sunt implicate următoarele părți: emitentul,
banca emitentului, bancile intermediare și banca colectoare. Aceste entități au
anumite obligații stabilite de banca centrală pentru a asigura desfășurarea
normală a transferului de fonduri.
Obligațiile emitentului. Un emitent este obligat printr-un ordin de plată
numai dacă acesta a fost emis de el sau de către o persoană care are mandatul de
a-l reprezenta. Emitentul are obligații ȋn legătură cu emiterea corectă a ordinului
de plată și asigurarea fondurilor pentru ordinul emis.
Obligațiile băncii inițiatoare privesc validarea ordinului de plată
(receptie, autentificare, acceptare) și efectuarea transferului ȋn aceiași zi sau ȋn
ziua lucrătoare următoare, returnarea sumei ȋn caz de nefinalizare și plata
penalizărilor de ȋntârziere. Plata obligației băncii emitente față de instituția
bancară intermediară se consideră efectuată ȋn una din situațiile următoare:
- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a debitat contul emitentului;
- ȋn momentul ȋn care banca emitentă a creditat contul casei de
compensații;
- ȋn momentul ȋn care banca centrală creditează contul băncii receptoare
ȋn cadrul decontării finale;
- printr-un alt procedeu legal stabilit, acceptat de părțile implicate in
tranzacție (compensare bilaterală, transfer de fonduri).
Obligațiile băncii intermediare (alta decât banca destinatară) decurg
din momentul acceptării ordinului de plată, care poate fi:
- momentul recepției, dacă există un acord ȋntre ea și emitent ȋn acest
sens;
- momentul inștiințării emitentului despre acceptarea ordinului de plată;
129
- momentul executării prin creditarea contului casei de compensații.
Obligațiile băncii receptoare se referă la: executarea ordinului de plată ȋn
ziua bancară ȋn care l-a acceptat sau cel mai târziu ȋn ziua bancară următoare;
dacă ordinul de plată prevede un anumit termen de plată, executarea se va face
la acea dată; ȋnștiințarea emitentului, ȋnainte de expirarea perioadei de executare
(cele două zile bancare), despre imposibilitatea executării ordinului de plată sau
a ȋntârzierii ȋn finalizarea transferului, solicitând instrucțiuni suplimentare.
Obligațiile băncii colectoare decurg, de asemenea, după acceptare care
poate avea loc:
- momentul recepției, dacă există un acord cu banca emitentă;
- momentul ȋnștiințării băncii emitente despre acceptare;
- momentul executării prin creditarea contului beneficiarului.
După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligația de a
pune fondurile la dispoziția beneficiarului, chiar ȋn ziua de accept sau ȋn ziua
următoare. Potrivit normelor băncii centrale, ordinul de plată se execută ȋn
aceași zi ȋn cazul ȋn care ambii parteneri au conturi la aceiași bancă și cel mai
târziu a doua zi bancară lucrătoare dacă sunt la bănci diferite. Ziua bancară este
ziua ȋn care se debitează sau se creditează conturile clienților și trebuie să fie o
zi bancară lucrătoare (ȋn unele tări sunt anumite zile ȋn care nu se lucrează,
altele decât cele oficiale, ca de ex. ziua unui sfânt al bancherilor). Ȋn cazul ȋn
care partenerii au conturi la bănci diferite executarea se poate face ȋn a doua zi
bancară lucrătoare. Penalitățile pentru ȋntârziere se calculează la nivelul
dobânzii de referință a băncii centrale la care se adaugă un punct de dobândă.
Beneficarul dobânzilor de ȋntârziere, ȋn cazul finalizării plății, este furnizorul
care primeste transferul cu câteva zile peste durata stabilită de normele băncii
centrale
130
Refuzul. Dacă ordinul de plată nu poate fi executat, banca emitentă
trebuie să-l anunțe pe emitent despre refuz, cel mai târziu ȋn ziua bancară
următoare ultimei zile a perioadei de execuție. Refuzul poate fi determinat de
incoerența datelor obligatorii, introducerea unor clauze neadmise de normele
legale sau anumite instrucțiuni care practic nu se pot executa sau generează
costuri suplimentare, prelungirea decontării. Refuzul se comunică ȋn scris
emitentului (comunicare de refuz) cu motivarea cauzelor acestuia, cel mai târziu
ȋn a doua zi a perioadei de execuție. Un ordin de plată ȋși pierde valabilitatea
dacă nu este nici acceptat nici refuzat la finele celei de a treia zi bancare
lucrătoare.
5.2 CODURI BANCARE
Codul IBAN (International Bank Identification Number)
Un cod IBAN este de forma :
RO 00 AAAA 1B31 0075 9384 0000
Primele 2 caractere sunt litere și reprezintă țara : ȋn cazul nostru RO , adica
România
Urmatoarele 2 caractere sunt cifre și reprezintă : 2 caractere de verificare
Urmatoarele 4 caractere sunt litere și reprezintă : codul instituției
Ultimele 16 caractere identifică ȋn mod unic unitatea teritorială a instituției și
contul clientului deschis la respectiva unitate teritorială.
Codul IBAN este un standard internațional pentru numerotarea codurilor
bancare. A fost adoptat pentru prima oară de către Comitetul European pentru
Standarde Bancare iar ȋn prezent este cunoscut ca ISO 13616:2003. IBAN-ul
consistă dintr-un cod de țară ISO 3166-1 de două litere, urmat de doua cifre de
control, și până la 30 de caractere alfanumerice pentru codul contului bancar
domestic (BBAN - Basic Bank Account Number).
131
Pentru România, primele patru caractere ale codului BBAN constituie
codul național al băncii de care aparține contul respectiv. Lungimea codului
BBAN este fixată de comitetul băncii naționale al fiecărei țări și trebuie sa fie
aceeași pentru toată țara.
Ȋn format electronic codul IBAN trebuie să nu conțină spații sau alte
caractere despărțitoare, iar atunci când este tipărit pe hârtie este exprimat ȋn
grupuri de câte patru caractere, cu ultimul grup de lungime variabilă.
Un IBAN este alcătuit astfel :
|RO| |XX| |yyyy| |ZZZZZZZZZZZZZZZZ|
|__| |__| |____| |________________| : : : :
: : : --> 16 caractere care identifică ȋn mod unic
unitatea
: : : teritorială a instituției și contul clientului
: : : deschis la respectiva unitate teritorială
: : : (alfanumerice, majuscule)
: : :
: : --> 4 caractere de identificare a instituției (alfabetice,
: : majuscule), reprezentând primele patru caractere ale codului
: : BIC al instituției
: :
: --> 2 caractere de verificare (numerice, de la 0 la 9)
:
--> codul de țară (2 caractere alfabetice, majuscule) - pentru România este
RO.
http://www.banci24.ro/operatiuni/102-ce-este-codul-swift-si-bic.html
132
Pentru a asigura acuratețea tranzacțiilor ȋn sistemul automat SWIFT,
S.W.I.F.T. (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunication) a
dezvoltat codul BIC (Bank Identifier Code), cod ce este caracteristic și unic
fiecărei bănci ȋn parte. Această metodă de identificare a băncilor, ȋn sistemul de
tranzacționare, a fost recunoscută și de către Organizația Internatională pentru
Standardizare (ISO).
Codul swift este format din 8 sau 11 caractere, acestea incluzând codul
BIC al băncii, țara, locația și codul sucursalei, astfel codul swift este de forma
următoare BANK RO BU XXX.
Pentru exemplu dat ( BANKROBUXXX), vom explica ce reprezintă fiecare
grup de caractere ȋn parte, astfel:
- BANK - reprezinta codul bancii (BIC), cod ce este format din 4 caractere
(doar litere);
- RO - codul ISO al tarii (doar litere), in cazul nostru Romania (RO);
- BU - codul locatiei (litere sau numere), BU este codul pentru Bucuresti;
- XXX - codul sucursalei (litere si numere), XXX se foloseste pentru codul
centralei.
Ȋn continuare vom exemplifica câteva coduri swift pentru centralele
băncilor:
- pentru centrala Băncii Transilvania avem BTRLRO22XXX, unde BTRL -
codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, XXX - codul centralei
- pentru BRD-GSG avem BRDEROBUXXX, unde BRDE - codul băncii, RO -
codul țării, BU - codul locației, XXX - codul centralei
- pentru Banca Comercială Română RNCROBUXXX, unde RBC - codul
băncii, RO - codul țării, BU codul centralei, XXX - codul sucursalei
O parte dintre băncile românești au coduri swift și pentru anumite
sucursale din cadrul rețelei. Ȋn cazul unui cod swift pentru o anumită sucursală
133
acesta se formează tot ca cel pentru centrală, cu singura excepție ca, ȋn loc de
XXX (codul centralei), se introduce codul sucursalei respective. Astfel mai jos
avem câteva exemple concrete:
- BTRLRO22BBB - codul SWIFT al Bancii Transilvaia Sucursala Obor,
Bucuresti, unde BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BBB
- codul sucursalei BT Obor;
- BTRLRO22BVA - codul SWIFT al Băncii Transilvania Sucursala Brașov,
unde BTRL - codul băncii, RO - codul țării, 22 - codul locației, BVA - codul
sucursalei BT Brasov;
- RNCBROBUTM0 - codul SWIFT al BCR Timișoara, unde RNCB - codul
băncii, RO - codul țării, BU - codul locației, TM0 - codul sucursalei.
Pentru aflarea codului SWIFT, există câteva site-uri care au listate
codurile SWIFT ale centralelor băncilor din România, dar este recomandat să se
folosească următoarele metode de verificare a unui cod SWIFT:
1. La adresa de internet http://www.swift.com/bsl/freequery.do (BIC Portal din
cadrul organizației S.W.I.F.T.). Astfel, există posibilitatea de a căuta după codul
BIC sau, o căutare mai avansată, după cuvintele cheie pentru banca, locul
centralei și țara interes.
2. Ȋn general, băncile pun la dispoziție un număr de telefon la care clienții pot
suna pentru a afla anumite informații. Aflând numărul de telefon și sunând la
acesta se poate afla de codul swift al băncii respective.
134
5.3. CAMBIA INSTRUMENT DE CREDIT ȘI PLATĂ
Cambia – reprezintă un titlu de credit, de obicei pe termen scurt, care
pune în legătură trei persoane: trăgătorul , trasul şi beneficiarul. Este un
instrument de plată folosit în economia de piaţă prin care emitentul, numit
trăgător dă ordin unei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat unei a
treia persoane numită beneficiar, o sumă de bani determinată, la o anumită dată
numită scadenţă şi într-un anumit loc.
Cambia cuprinde trei participanţi la relaţia de credit: trasul (plătitorul),
trăgătorul (creditorul) şi beneficiarul. Formula consacrată în cazul cambiei este:
„plătiţi…”
În legislaţia românească prin Legea nr. 83/1994 adoptată de BNR s-a
modificat esenţial conţinutul legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin. Astfel, cambia a devenit un instrument de plată care poate fi procesat şi
prin activitatea de compensare multilaterală a instrumentelor de plată pe suport
de hârtie (prin aplicarea prevederilor Regulamentului BNR nr. 10/1994).
Cambia modernă are formă şi standard de conţinut bine stabilite şi
circulă de la beneficiar la tras prin intermediul societăţilor bancare unde aceştia
îşi au deschise conturile curente. Prin Normele specifice cambiei, faţa şi verso-
ul cambiei sunt împărţite în părţi distincte care au dimensiuni şi locuri precis
fixate.
Conform Legii cambiei şi biletului la ordin 58/1934 pentru ca o cambie
să fie validă trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii:
1. denumirea cambiei – înscrisă ca titlu,
- poate figura în cuprinsul textului
- obligatorie prezenţa denumirii şi scrierea ei în aceeaşi limbă în
care e redactată cambia
135
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată
- caracterizarea prin necondiţionare a ordinului înseamnă că de
fapt acesta nu poate fi afectat, restrâns prin alte elemente
cuprinse în text; orice condiţionări , limitări sau contraprestaţii
ducând la anularea cambiei.
- suma se specifică în litere şi în cifre, iar dacă între cele două
exprimări cantitative şi calitative există diferenţă, se va considera
valabilă suma înscrisă în litere.
3. numele trasului (al plătitorului) – trebuie precizat amănunţit şi
complet numele trasului, prenumele, toate elementele privind
numele, care sunt cuprinse în actele de identitate al plătitorului
pentru o cât mai rapidă identificare şi localizare.
În unele cazuri, trăgătorul se poate identifica pe sine ca tras, ori
poate indica mai multe persoane trase cumulativ.
4. scadenţa – stabileşte termenul de plată la emiterea cambiei (e
obligatorie)
- trebuie să fie certă, unică şi posibilă, şi să rezulte cu precizie din
text
- poate fi de mai multe feluri:
la vedere (la cerere, la prezentare), termenul stabilit
de lege pentru încasarea cambiei la vedere este de un
an;
la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la
vedere, de la prezentarea pentru acceptare sau, în
cazul neacceptării, de la data protestului;
la un anumit termen de la data emiterii;
la o dată fixă – an, lună, zi.
136
5. locul plăţii – arată locul unde trebuie făcută plata; este determinat
prin indicarea unei localităţi. Dacă nu se indică localitatea, atunci
locul plăţii este considerat domiciliul trasului.
6. numele beneficiarului – calitatea de beneficiar poate fi atribuită
purtătorului, sau chiar şi trăgătorul poate fi beneficiar.
7. data şi locul emiterii – pe cambie trebuie să indice o singură dată a
emiterii, absenta acesteia atrăgând nulitatea cambiei. Locul emiterii
se face prin indicarea unei localităţi, iar în cazul lipsei acestei
menţiuni se consideră localitatea de domiciliu a trăgătorului.
Înscrierea datei emiterii are o multiplă utilitate:
reprezintă termenul de la care se determină dobânda
datorată;
asigură constatarea capacităţii legale a semnatarilor.
permite determinarea valabilităţii drepturilor
semnatarilor de a angaja acţiunea cambială (acţiunea
de regres).
8. semnătura trăgătorului
- semnătura trebuie să fie autografă şi manuscrisă, trăgătorul având
obligaţia de a scrie numele şi prenumele;
- în cazul persoanelor juridice, trăgătorul trebuie indicat prin
denumirea completă a firmei, a numelui şi a calităţii celui care
semnează, dar semnătura trebuie să fie manuală.
Excepţii de la obligativitatea menţiunilor:
Prin lege sunt stabilite cazurile în care se acceptă lipsa unor menţiuni
obligatorii, cambia rămânând valabilă:
lipsa menţiunii privind scadenţa – fiind considerată în acest caz o
cambie la vedere,
137
lipsa menţiunii privind locul plăţii →se ia în considerare localitatea
indicată lângă numele trasului,
lipsa menţiunii privind locul emiterii → considerându-se în acest caz
ca loc al emiterii cambiei, localitatea indicată lângă numele
trăgătorului.
Figura 5.3 Schema de circulaţie şi operaţiile unei cambii
Furnizorul (ulterior trăgătorul, emitentul cambiei) livrează marfa
clientului său fără a o încasa pe loc. În momentul în care furnizorul se
aprovizionează, simplifică circuitul plăţilor şi emite cambiaprin care debitorul
său (trasul) va plăti direct creditorului său (beneficiarul cambiei). Acesta pentru
avalizare
TRAS TRĂGĂTOR
OR emitere
acceptare
BENEFICIAR
BENEFICIAR
2
BENEFICIAR
n
BANCA COMERCIALĂ
BANCA CENTRALĂ
girare
girare
scontare
reescontare
AVALIST
plată
protest şi regres
Credit comercial
Credit bancar
138
a nu aştepta scadenţa poate stinge o datorie a sa prin transmiterea titlului prin
girare. Calitatea cambiei creşte o dată cu creşterea operaţiilor de girare. Prin
transmiterea cambiei de la un ultim beneficiar către o bancă comercială (
operaţie numită scontare), creditul comercial se transformă în credit bancar.
Dacă, mai departe banca comercială transferă titlul băncii centrale (operaţie
numită reescontare), acesta din urmă va încasa la scadenţă suma de la tras.
Operaţiile bancare şi nebancare ale cambiei sunt următoarele:
Emiterea cambiei
- trăgătorul realizează emiterea cambiei prin înscrierea menţiunilor în
cambie şi prin semnarea ei, după care o transmite beneficiarului,
trăgătorul având un drept de creanţă asupra trasului. Emiterea se
realizează la valoarea nominală (suma împrumutului + dobânda
aferentă).
Girul cambiei
Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei
persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu
predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu. Pentru a circula
prin gir este necesar să existe acordul de voință al trăgătorului exprimat prin
ȋnscrierea pe cambie a mențiunii “la ordin” sau nu se face nici o mențiune. Dacă
trăgătorul ȋnscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, ȋnseamnă că acesta nu
este de acord cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată. Pentru
gir, ȋn sistemul bancar circulă două expresii, una de origine italiana “giro” (gir)
și alta de origine franceza “endossement” (andosament), ambele cu acelasi
ȋnțeles. Ȋn legislația noastră se folosește noțiunea de gir și respectiv operațiunea
de girare.
139
- Girul poate fi definit ca un mod specific de circulaţie a cambiei,
având mai multe caracteristici19:
- din punct de vedere juridic poate fi asimilat cu o nouă
obligaţie, asumată de către trăgător, prin care girantul ordonă
din nou trasului să plătească la scadenţă beneficiarului o
anumită sumă de bani;
- trebuie înscris pe cambie şi semnat de girant (pe verso); din
această motiv această operaţie mai poartă denumirea de
andosare;
- girul poate fi făcut şi în folosul trasului, trăgătorului sau
oricărui obligat;
- trebuie să fie ferm şi necondiţionat;
- nu poate fi parţial din valoarea cambiei, ci numai integral.
Caracteristicile cambiei rămân, ȋn continuare, aceleași și ȋn operațiunile
de girare, titlul păstrând aceiași putere circulatorie. Astfel, dispoziția de plată ȋși
menține calitățile de: (a) necondiționalitate și (b) indivizibilitate. Posesorul
titlului este protejat prin lege ȋn sensul că orice condiționalitate este nulă și deci
nu se ia in considerare, ceea ce dă mai multă ȋncredere acestuia și ȋl apără de
eventuale situații care i s-ar putea opune. Ȋn al doilea rând, girul nu se poate
fracționa, adică nu se poate gira numai o parte din valoarea cambiei și orice
operațiune de acest fel devine nulă.
Girul se dă pe verso-ul cambiei, sub forma unor mențiuni scrise și
semnate, care din punct de vedere juridic reprezintă o declarație scrisă și
subscrisă și cuprinde: numele girantului, numele giratarului, data și semnătura
girantului. Prin girare se transmite dreptul de creanță către un alt beneficiar
19 Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003, pag 188.
140
(giratar) care poate ȋncasa suma inscrisă pe titlu, la vedere sau la termen. Forma
standard a girului se prezintă ȋn figura 5.4.
Figura 5.4 Dosul cambiei (partea de pe verso)
Girul ȋn circulație poate fi de mai multe feluri, care sunt variante ale
girului obișnuit, după cum urmmează:
Girul ȋn plin este girul obișnuit, completat cu toate datele și semnat prin
care se dă dispoziție debitorului să plătească un alt beneficiar.
Girul ȋn alb sau girul la purtător este girul care nu are ȋnscris numele
giratarului, acesta fiind purtătorul, ȋn schimb celelalte elemente (girant,
semnătura acestuia și data) sunt obligatoriu de menționat. Girul ȋn alb permite
posesorului să ȋl transmită către altă persoană fără a lua asupra sa nici o
răspundere cambială, deoarece numele său nu figurează pe titlu. Girul ȋn alb se
completează ȋn momentul prezentării la ȋncasare.
141
Girul de ȋntoarcere se adresează către un obligat principal ȋn procesul
cambial (tragător sau tras), situație ȋn care acesta poate avea, atât calitatea de
creditor, cât și de debitor. De exemplu, dacă girul este dat ȋn favoarea
trăgătorului iar trasul nu a acceptat cambia, trăgătorul devine creditor al
girantului dar și debitor al acestuia, creanța cambială stingându-se. Dacă girul
se dă ȋn folosul trasului, acesta este pe de o parte debitor față de girant ȋn
calitate de tras și pe de altă parte creditor al girantului pe baza girului primit.
Girul cumulativ/alternativ ȋn cazul ȋn care pe titlu se ȋnscriu mai mulți
giratari. Ȋn cazul girului cumulativ exercitarea drepturilor cambiale urmează să
se facă de către toți giratarii, prin acordul comun al acestora, iar ȋn cazul girului
alternativ oricare dintre giratari care se află ȋn posesia girului poate exercita
drepturile cambiale.
Girul ȋn favoarea băncii cunoscut ca operațiune de scontare prin care
posesorul cambiei poate obține prin gir resurse de la o bancă, ȋnainte de
scadență, prin girarea ȋn favoarea băncii.
Girul pentru procura (gir pentru ȋncasare) este o formă ȋn care
giratarul mandatează o altă persoană pentru a ȋncasa banii, pe baza mențiunii
scrise “pentru procură” sau “pentru ȋncasare”. De fapt, se face o nouă girare ȋn
care giratarul devine girant iar mandatarul giratar.
Girul pentru garanție se dă de către beneficiar pentru a garanta
anumite obligații, ca de exemplu garanția pentru buna execuție a unor lucrări de
investiții. Ȋn acest scop pe cambie se face mențiunea “valoare ȋn garanție” sau
“valoare ȋn gaj”. Posesorul cambiei, ȋn baza unui gir ȋn garanție, poate să
execute toate drepturile care decurg din cambie. Ȋn caz de faliment al girantului,
posesorul cambiei cu girul ȋn garanție este avantajat, intrând ȋn rândul
creditorilor preferențiați.
142
Girul ulterior scadenței/ulterior protestului. Girul ulterior scadenței
produce aceleași efecte ca și girul anterior, ȋnsă girul ulterior protestului
produce numai efectele unei cesiuni ordinare. Ȋn acest al doilea caz, girantul
garantează numai existența creanței nu și plata acesteia. Ȋn ambele cazuri,
girantul cedează cambia la un preț mai scăzut datorită problemelor apărute cu
ȋncasarea acesteia, urmând ca giratarul să se preocupe de recuperarea sumei
ȋnscrise ȋn cambie.
Efectele girului. Cambia odată emisă, cu cei trei participanți – trăgător,
tras și beneficiar- intră ȋn circuitul cambial prin girare, trecând de la o persoană
la alta. Numărul circuitelor nu este limitat, acestea desfășurandu-se ȋn funcție de
relațiile dintre parteneri și de perioada până la scadență. Rolul cambiei este de a
circula cât mai mult și de a contribui la stingerea mai multor raporturi
financiare, lărgind astfel aria de utilizare. Răspunderea solidară pe care giranții
o acceptă, ȋntărește ȋncrederea ȋn cambie și o face mai atractivă pentru viitorii
utilizatori. Transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a
tuturor drepturilor care izvorăsc din titlu, raporturile schimbându-se mereu ȋntre
creditor și debitor.
Practica cambială ȋndelungată a creat ȋnsă și unele situații de excepție
care ȋl protejează pe girant. Astfel, girantul se poate exonera de garanția de
acceptare și plata față de giratari prin ȋnserarea unei clauze ȋn textul girului prin
formula “fără garanție”, “fără răspundere” sau “fără obligo”. Giratarul care
primește o astfel de cambie dobândește proprietatea asupra ei dar nu se va putea
ȋndrepta ȋmpotriva girantului pentru plata titlului. Aceasta este o situație mai rar
ȋntâlnită și giratarul ȋși asumă o responsabilitate destul de mare. Girantul mai
poate interzice un nou gir prin expresia “fără gir ulterior” inserată ȋn textul
cambiei. Ȋn acest caz, girantul nu răspunde de persoanele cărora cambia le-a
fost girată ulterior. Girantul se protejează astfel de participarea la procesul
143
cambial a unor persoane cu o situație financiară ȋndoielnică care ar putea crea
eventuale situații nefavorabile.
5.3.1 Avalul
Avalul este o garanție dată de o persoană, denumită avalist, care
garantează plata pentru unul din obligații cambiali, numit avalizat, pentru toată
suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea. Avalul se folosește atunci
când sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt
disponibile suficiente informații despre bonitatea acestuia. Ȋn asemenea situații,
beneficiarul solicită avalizarea cambiei.
Avalul nu este o parte componentă a cambiei, ci un accesoriu al acesteia
și are caracter facultativ. Avalul poate fi dat de orice persoană, inclusiv de cele
din procesul cambial, cu excepția trăgătorului și acceptantului, care sunt deja
obligate cambial și nu se pot obliga a doua oară. De exemplu, girantul, care este
o persoană inclusă in procesul cambial, poate avaliza o cambie, deoarece prin
gir a transmis cambia giratarului și a iesit din circuit. Raporturile dintre avalist
și avalizat nu decurg din cambie, acestea sunt raporturi personale, de afaceri,
bancare etc. De cele mai multe ori avalul se dă de către bănci, care sunt instituții
cu capacitate financiară recunoscută, au experiență ȋn domeniul cambial și al
garanțiilor și inspiră mai multă ȋncredere.
Avalul se dă, fie pe fața cambiei prin nominalizarea persoanei avalizate
urmată de semnătura avalistului, fie pe verso-ul cambiei prin nominalizarea
persoanei avalizate și prin ȋnscrierea formulei “pentru aval” sau “pentru
garanție”, urmată de semnătura avalistului. Ȋn cazul ȋn care nu se
nominalizează persoana avalizată, avalul se cosidera dat ȋn favoarea
trăgătorului. Avalistul la rândul său poate fi garantat cu un alt aval și apare ȋn
poziția de co-avalist. Ȋn cazurile ȋn care cambia are o valoare mai mare se pot
144
da mai multe avaluri pentru aceiași persoană, deci avaluri pe sume parțiale.
Avalul nu se poate fi condiționat și nu poate aduce schimbări elementelor
fundamentale ale cambiei. Obligația avalistului este o obligație cambială
autonomă care decurge din cambie și nu poate fi afectată de raporturile dintre el
și avalizat. Ca urmare, ȋn caz de neplată, posesorul cambiei se poate ȋndrepta
direct asupra avalistului ȋn limita sumei garantate. După efectuarea plății,
avalistul dobândește toate drepturile cambiale ale celui garantat, cât și a celor
obligați față de acesta. Ȋn practică, cele mai multe avaluri se dau de către
băncile la care clienții au deschise conturile. Băncile avalizează cambiile
(tratele) prezentate de clienți pe baza unor garanții depuse ȋn bancă – depozite,
titluri, cambii - contra unui comision care să acopere cheltuielile de
administrare legate de asemenea operațiuni și gradul de risc. Ȋn cazul ȋn care
avalul se execută, banca se poate ȋndrepta ȋmpotriva garanției depuse de
avalizat sau poate acorda un credit pe termen scurt cu o dobândă mai mare
decât dobânda curentă ca urmare a gradului de risc mai mare al clientului din
asemenea operațiuni.
Avalul cambiei
Avalul este garanţia personală, prin care o persoană, numită avalist,
garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele obligate în cambie,
numită avalizat.
De cele mai multe ori se acordă de către bănci în schimbul plăţii unui
comision şi a unei prime de acoperire a riscului neplăţii. În lipsa menţiunii
persoanei avalizate, această garanţie este valabilă pentru trăgător.
Avalul se înscrie pe cambie în parte stângă jos, în aval de tras.
Acceptarea cambiei
Acceptarea cambiei se realizează prin înscrierea pe cambie a cuvântului
“acceptat…” şi semnarea de către tras.
145
Acceptarea este actul prin care trasul se obligă în scris să plătească la
scadenţă suma înscrisă pe cambie , acesta devenind obligatul principal. Această
operaţie trebuie datată pentru a se dovedi înscrierea în cadrul termenului de
acceptare.
Este o operaţie specifică pentru cambie, biletul la ordin fiind o promisiune de
plată a debitorului.
Prezentarea cambiei spre acceptare se poate realiza în toată perioada
dinaintea scadenţei. În cazul în care cambia are scadenţa la un anumit termen de
la vedere, acceptarea este obligatorie. Termenul stabilit prin lege pentru
prezentarea la acceptare fiind de maxim un an. În cazul în care beneficiarul nu
face această operaţiune, trasul este eliberat de obligaţie.
Plata cambiei
Plata cambiei este exigibilă la scadenţă. Plata fiind cea care stinge
obligaţia cambială. Cambia poate fi plătită la data scadenţei şi în următoarele
două zile lucrătoare, ulterioare scadenţei.
Plata se face fie prin prezentarea beneficiarului, fie prin compensare.
De regulă, plata se realizează la scadenţă, dar este posibilă şi plata anticipată cu
acordul părţilor; sunt admise, de asemenea, şi plăţile parţiale, caz în care trasul
plătitor solicită o menţiune pe cambie.
Confirmarea plăţii are loc obligatoriu prin înscrierea menţiunii “achitat”
pe care o face posesorul cambiei şi o semnează, după care este restituită
trasului.
Protestul şi regresul cambial
Protestul cambial este constatarea printr-un act autentic al neacceptării
la prezentare, sau al neplăţii la plată. Protestul este constat de către executorul
judecătoresc pe cambie şi se realizează la domiciliul trasului sau la judecătorie.
146
Actele de protest se înregistrează în registrul special de la judecătorie,
urmând a fi transmise Camerei de Comerţ, spre a fi făcute publice şi a fi
reţinute în bazele de date ale băncilor.
Pentru a exercita regresul, protestul trebuie să îndeplinească formalitatea
numită “protest”. Regresul este acţiunea declanşată de posesorul cambiei
împotriva celorlalţi obligaţi în cambie şi a avaliştilor.
Acţiunea de regres contra trăgătorului, girantului sau avalistului, poate fi
exercitată la scadenţă, iar înainte de scadenţă, numai facultativ, în următoarele
situaţii:
- refuzul acceptării de către tras
- falimentul trasului
- falimentul trăgătorului.
Solidaritatea răspunderii implică posibilitatea de a solicita prin justiţie plata
oricărui obligat în cambie.
Scontarea
Scontarea este operaţia de cedare prin gir a unei cambii deţinute de o
persoană particulară sau o societate comercială către o bancă comercială în
vederea achitării ei.
Beneficiarul cambiei, având nevoie de disponibilităţi, recurge la una din
posibilităţile de a obţine bani prin vânzarea cambiei. Banca întrând în procesul
cambial îşi asumă riscuri, motiv pentru care analizează siguranţa cambiilor
înainte de acceptare printr-o selecţie severă. În cazul în care banca acceptă
cambia, o va prelua la valoarea actuală, adică la valoarea nominală diminuată
cu dobânda de scont practicată de bancă
Va = VN – Scont
Scontarea este o operaţie de creditare, de transformare a creditului
comercial în credit bancar
147
Reescontarea
Reescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă
cambiile pentru achitare băncii centrale, adică la revând acesteia.
Ca şi în cazul scontării, reescontarea se realizează la valoarea actuală a
reescontului, adică:
Var = VN – reescontul
unde reescontul este dobânda pe care banca centrală şi-o reţine pentru creditarea
băncii comerciale de la reescontare până la scadenţă. Portofoliu de reescont este
constituit din totalitatea cambiilor prezentate la reescont.
Pensiunea
Pensiunea este o operaţie de credit prin care băncile avansează
prezentatorilor, sub formă de împrumut, sume reprezentând valoarea actuală a
cambiilor, cu condiţia răscumpărării lor de prezentatori la termenele convenite,
În cazul pensiunii titlurile rămân în posesia prezentatorilor, banca evitând astfel
riscurile ce decurg din participarea la procesul cambial.
Gajarea
Gajarea este operaţiunea în care cambiile sunt prezentate băncii drept
garanţie mobiliară a unui împrumut pe care băncile îl vor acorda posesorului
cambiei.
Mărimea împrumutului este inferioară mărimii cambiilor, iar termenul de
rambursare precede scadenţa cambiei, la rambursare, prezentatorului
restituindu-i-se cambiile gajate şi urmând să le încaseze el de la tras.
148
5.4. BILETUL LA ORDIN
Datorită conţinutului şi funcţionării asemănătoare, cambia şi biletul la
ordin sunt reglementate de aceeaşi lege, Legea Cambiei şi biletului la ordin.
Biletul la ordin este un titlu de credit prin care emitentul, numit tras, se
obligă să plătească beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani
determinată, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc. Spre deosebire de
cambie, biletul la ordin este un instrument de plată în care sunt implicate două
persoane: debitorul – emitentul biletului care îşi asumă propria obligaţie de
plată (formula consacrată este “voi plăti în schimbul acestui bilet la ordin suma
de…”) şi beneficiarul. Această obligaţie trebuie să fie clară, precisă şi
necondiţionată.
Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul
cambiei. Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiuni
obligatorii prevăzute în Legea cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934:
1. denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului;
2. promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de bani;
3. scadenţa;
4. locul unde trebuie efectuată plata;
5. numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (numele
beneficiarului);
6. data şi locul emiterii;
7. semnătura emitentului (plătitorul, trasul).
149
Figura 5.5 Biletul la ordin
Biletul la ordin este considerat, din punct de vedere juridic, instrument
de debit, ca şi cambia, putând fi compensat şi decontat în conformitate cu
Regulamentul nr. 10/1994 emis de BNR.
În urma relaţiilor comerciale dintre furnizor (creditor) şi clientul
acestuia, apare creditul comercial prin care beneficiarul mărfii, nedispunând de
surse financiare emite un bilet la ordin, urmând să achite marfa ulterior. Biletul
la ordin poate fi transmis prin operaţia de girare de la beneficiarul iniţial al
biletului către alţi beneficiari. Dacă unul din beneficiari păstrează biletul la
ordin până la scadenţă încasează de la tras valoarea nominală a acestuia Oricare
dintre beneficiari poate, însă, să transmită biletul la ordin unei băncii comerciale
pentru a-l încasa înainte de scadenţă. În urma operaţiei de scontare, banca achită
beneficiarului prezentator al biletului la ordin, valoarea actuală. Banca, dacă
păstrează titlul, încasează la scadenţă valoarea nominală a titlului de credit.
Creditul comercial se transformă în credit bancar prin intrarea băncii comerciale
150
în circuitul cambial. Banca comercială reescontează titlul la banca centrală,
urmând ca acesta să încaseze biletul la ordin la scadenţă.
Operaţiile la care este supus un bilet la ordin sunt aceleaşi ca şi în cazul
cambiei, circuitul fiind următorul (Figura 5.6):
Figura 5.6 Circuitul biletului la ordin
Credit comercial
Credit bancar
TRĂGĂTOR=TRAS BENEFICIAR
BENEFICIAR
2
BENEFICIAR
n
BANCA COMERCIALĂ
BANCA CENTRALĂ
girare
girare
scontare
reescontare
AVALIST
plată
protest şi regres
151
5.5 ACȚIUNI JURIDICE PENTRU RECUPERAREA CAMBIEI
Ȋn materie judiciară privind cambiile, obligatul principal este
acceptantul, respectiv trasul și avaliștii acestuia, față de care se ȋntreprinde o
acțiune cambială directă (protestul), iar dacă debitul nu se lichidează acțiunea
cambială (regresul) se ȋndreaptă către trăgător, iar acesta către giranți.
5.5.1 Protestul
Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului
negativ a prezentării cambiei spre acceptare și plată. Actul de protest se
ȋntocmește la cererea posesorului cambiei la judecătoria unde este locul plății.
Protestul de neplată se face contra acceptantului care este obligatul principal
pentru plata cambiei, contra trasului sau a domiciliatarului când plata urmează a
se face printr-un terț dacă este vorba de o cambie neacceptată.
Protestul se adresează prin executorul judecatoresc ȋn una din cele două
zile lucrătoare care urmează zilei de scadență. Executorul judecătoresc constată
ȋn mod public refuzul de plată din partea obligatului principal și ȋl consemnează
pe cambie. Locul de dresare a protestului poate fi domiciliul trasului sau
judecătoria locală. Ȋn cazul ȋn care nu se poate identifica domiciliul persoanelor
contra cărora se adresează, protestul se face la judecătoria de la locul plății și se
numește “protest ȋn vânt”
Ȋn actul de protest se ȋnscriu următoarele elemente obligatorii: data
(ziua, luna și anul) și ora protestului; numele și prenumele persoanei care a
cerut ȋntocmirea protestului; numele și prenumele persoanei sau persoanelor
contra cărora s-a ȋntocmit protestul; locul ȋn care protestul a fost ȋntocmit și
cercetările care au fost făcute; transcrierea exactă a textului cambiei dacă
152
protestul nu a fost făcut pe titlu; somația de plată și răspunsurile primite;
semnătura executorului judecătoresc.
Protestele se ȋnregistrează ȋntr-un registru special la judecătorie.
Săptămânal, judecătoriile transmit către Camera de Comerț și Industrie a
județului, tabele cu protestele de plată adresate ȋn săptămâna expirată care
cuprind următoarele elemente: data protestului; numele și prenumele persoanei
ȋmpotriva căreia s-a făcut protestul; numele și prenumele persoanei care a cerut
protestul; numele și prenumele trăgătorului; suma datorată; scadența titlului
protestat. Datele devin astfel publice și reflectă incapacitatea de plată a
societăților comerciale obligate ȋn procesul cambial. Aceste informații sunt
folosite de partenerii de afaceri ai debitorilor, precum și de bănci care ȋși iau
măsuri de protecție, cum ar fi livrarea mărfurilor numai pe baza unor certificări
bancare privind existența disponibilului, limitarea accesului la credite, garanții
suplimentare etc. De asemenea, Centrala Incidentelor de Plăți, de pe lângă
banca centrală, pe baza informațiilor de la Camera de Comert și Industrie
organizează fișiere de date privind titlurile cambiale protestate și poate furniza
informații băncilor comerciale privind aceste titluri.
5.5.2 Regresul
Regresul este acțiunea cambială prin care posesorul cambiei se
ȋndreaptă contra celorlalți obligați cambiali și a avalistilor lor, alții decât
acceptantul și avaliștii săi. Regresul presupune că posesorul s-a ȋndreptat mai
ȋnainte, prin acțiune directă, asupra acceptantului și avaliștilor săi, dar
rezultatele nu sunt satisfacatoare (debitul persistă, total sau parțial) iar acum se
ȋndreaptă către ceilalți participanți (trăgător, giranți, avaliști) pe baza
principiului cambial al răspunderii solidare.
153
Pentru a fi declanșată, acțiunea de regres trebuie să ȋndeplinească două
condiții obligatorii:
(a) constatarea refuzului de plată din partea obligatului principal printr-un act de
protest;
(b) introducerea acțiunii ȋn termen. Acțiunea de regres se desfășoară, ȋn
principiu, după expirarea scadenței când plata a fost refuzată sau neonorată. Ȋn
practică, se ȋntâlnesc situații ȋn care plata devine aleatorie ȋnaintea scadenței și
deci acțiunea de regres nu trebuie să mai aștepte scadența. Asemenea situații pot
fi: refuzul, parțial sau total, al acceptării; falimentul trasului; incapacitatea de
plată a trasului; falimentul trăgătorului, ȋn cazul cambiei neacceptate. Acțiunea
de regres poate fi adresată de posesor ȋmpotriva trăgătorului dacă obligația nu s-
a stins integral, de trăgător contra girant și de girant sau avalist contra alți
giranți sau avaliști. Deci principiul solidarității funcționează și determină o
succesiune de acțiuni de regres. Pentru a face mai atractivă cambia, trăgătorul,
giranții sau avaliștii pot ȋnscrie pe cambie, sub semnatură, clauza “fără protest”
sau “fără cheltuieli”, ceea ce ȋnseamnă că aceștia sunt de acord să se treacă
direct la acțiunea de regres, sărind peste faza de protest. Efectele acestei clauze
se diferențiază ȋn funcție de cel care a făcut mențiunea. Astfel, dacă această
clauză este făcută de trăgător ea produce efecte față de toți ceilalti semnatari, iar
dacă este facută de un girant sau un avalist are efecte numai față de aceștia.
Posesorul titlului poate solicita de la debitorii cambiali:
(a) plata sumei datorate și dobânda până la scadență dacă aceasta a fost
menționată ȋn cambie;
(b) dobânda legală de la scadență până la data plății; (c) cheltuielile de protest.
Ȋn schimbul plății, debitorul de regres poate cere de la posesorul cambiei,
restituirea acesteia cu mențiunea “achitat”, actul de protest și contul de
ȋntoarcere.
154
Contul de ȋntoarcere este un document adițional cambiei care atestă
dobânzile pretinse și cheltuielile efectutate ȋn acțiunea de regres (taxe de
protest, acționare la instanțele judecătorești, executare și diverse cheltuieli
pentru care posedă documente).
Ȋn procesul cambial, posesorul cambiei a avut permanent dreptul de a
ȋncasa sau de a ȋntreprinde o acțiune de recuperare ȋn cazul refuzului de plată.
Legea prevede ȋnsă și unele limitări legate de timp sau de lipsa de intervenție ȋn
care regresul nu mai este posibil, respectiv posesorul decade din drepturile de
regres, astfel:
- neprezentarea la plată a unei cambii la vedere sau la un anumit timp de
la vedere, ȋn termen de un an de la data emiterii;
- neȋntocmirea protestului de neacceptare sau de neplată;
- neprezentarea la plată ȋn cazul clauzei “fără cheltuieli”.
Prin aceste fapte posesorul pierde drepturile de regres dar ȋși menține
drepturile pentru acțiunea directă contra acceptantului și avalistului acestuia.
5.5.3 Executarea silită
Cambia are valoare de titlu executor pentru suma ȋnscrisă pe titlu
ȋmpreună cu dobânda și cheltuielile de protest aferente. Executarea silită se face
pe cale juridică și urmează o procedură specială, după cum urmează:
- posesorul cambiei solicită judecătoriei investirea cu formula
executorie;
- judecătoria, după verificarea formală a cambiei, dispune aplicarea
formulei executorii pe titlu;
- judecătoria adresează debitorului o somație de plată care cuprinde
transcrierea cambiei și a sumei datorate;
155
- debitorul poate face opoziție la executare ȋn termen de 5 zile și se
adresează aceleiași judecătorii; motivele de opoziție sunt destul de
limitative, respectiv dacă există probe de nulitate a cambiei și dacă
există motivația de ȋnscriere ȋn fals;
- opoziția se judecă ȋn ședință publică de urgență;
- partea care se consideră neȋndreptățită poate face apel contra hotărârii
ȋn termen de 15 zile de la pronunțare.
Potrivit normelor juridice, execuția silită are loc ȋn timpul acestei
proceduri. Dacă se constată că posesorul cambiei nu avea dreptul sa ceară
executarea silită, acesta va fi obligat prin hotarâre judecătorească să restituie
suma ȋncasată. Executarea silită prin somație este o formă operativă de
soluționare a problemelor care apar ȋn procesul cambial și care nu prezintă
complicații. Ȋn practică, această modalitate este preferabilă acțiunilor de drept
comun care durează o perioadă mult mai mare.
5.6. CECUL
Cecul este un instrument de plată utilizat de către titularii de conturi
bancare care deţin disponibil corespunzător în aceste conturi, adică cel puţin
valoarea cecului. Acest disponibil a fost constituit anterior printr-un depozit
bancar din operaţiuni de încasări sau prin obţinerea unui credit bancar.
Cecul poate utilizat pe baza “Reglementărilor privind cecul” ale BNR şi
Normelor cadru nr. 7/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi
celelalte societăţi de credit cu cecuri.
Cecul este creat de trăgător care dă ordin băncii sale, numită tras, să
plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane, sau
beneficiarului însuşi în calitate de beneficiar.
156
Cecul este completat de mână sau dactilografiat şi trebuie să conţină
următoarele elemente (Figura 5.7):
1. denumirea de cec trecută în textul titlului;
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată de bani;
3. denumirea şi adresa plătitorului (tras);
4. locul unde trebuie efectuată plata;
5. data şi locul emiterii;
6. numele, adresa şi codul fiscal al plătitorului (tras);
7. semnătura emitentului;
8. numărul contului trăgătorului;
9. codul unităţii băncii trase;
10. numărul contului beneficiarului, ultimul posesor al cecului, unitatea
societăţii bancare în care acesta are deschis contul şi codul acesteia dacă
plata se face într-un cont bancar;
11. semnătura trăgătorului (conformă cu cea din fişa specimenului de
semnături).
Cecul nu poate fi tras decât asupra unei societăţi bancare, putând fi emis
numai dacă trăgătorul are disponibilităţi la tras. În vederea evitării fraudelor
spaţiul neutilizat la suma de plată se completează cu “*” sau se barează. Băncile
primesc cecurile si le plătesc posesorilor lor dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile de plată
Cecul este un instrument de plată la vedere, trasul (banca) nu îşi asumă nici
un fel de obligaţie. În cazul prezentării la plată a unui cec fără acoperire, banca
atenţionează clientul – trăgător, urmând ca acesta să răspundă chiar civil sau
penal, retrăgându-i-se dreptul de utilizare de cecuri pe viitor.
157
Figura 5.7 Elementele definitorii ale CEC-ului
Există mai multe tipuri de cecuri şi anume:
cecul nominal – în care se specifică numele beneficiarului;
cecul la purtător – posesorul are dreptul de a încasa suma în
momentul prezentării;
cecul de virament – servesc pentru efectuarea plăţilor între
conturile a doi titulari;
cecul acceptat – este cecul prin care o bancă certifică beneficiarului
existenţa disponibilităţilor în cont;
cecul barat – se trasează de către posesor sau trăgător două linii
paralele sau oblice pe faţa cecului. Aceasta implică o încasare a
acestuia în bancă, doar în cont, nefiind posibilă încasarea directă în
numerar.
158
Acest cec are două forme:
cec cu barare generală – nu prezintă nici o menţiune între cele două linii;
nu poate fi plătit de tras decât unei bănci sau unui client al trasului.
cec cu barare specială – între cele două linii este menţionată denumirea
unei bănci; nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise între cele două
linii paralele, iar în cazul în care acesta este trasul, unui client al acestei
bănci.
Cecul barat prezintă o securitate sporită, motiv pentru care este acceptat în
compensarea multilaterală la noi în ţară.
Figura 5.8 Elementele definitorii ale CEC-ului barat
cecul circular – este un instrument de plată la ordin emis de o bancă
autorizată asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci, pentru
sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul
emiterii. Este plătibil la vedere, banca emitentă fiind atât trăgător cât
şi tras.
159
Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra
unităților sale bancare sau asupra altei bănci. Cecul circular se folosește ȋn cazul
unor plăți ȋn numerar ȋn alte localități decât cea a clientului pentru a se evita
transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul
obține de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare cu care
se prezintă ȋn localitatea de destinație la o unitate a aceleiași bănci sau dacă nu
există, la o bancă corespondentă aflată ȋn relații cu banca clientului și ȋncasează
cecul. Prin cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul ȋn
favoarea beneficiarului care este și clientul său. Plata se poate efectua la oricare
din locurile indicate pe cec de către banca emitentă. Sursa de fonduri o
constituie disponibilitățile aflate ȋn contul beneficiarului la banca emitentă. De
cele mai multe ori, ȋn cecul circular, banca emitentă este atât trăgător cât și tras,
iar ȋn cazul ȋn care sunt bănci diferite, ȋntre acestea trebuie să existe o convenție
de plăți. Pentru a emite cecuri circulare banca trebuie să ȋndeplinească anumite
condiții: autorizarea de către banca centrală; depunerea la banca centrală a unei
cauțiuni, ȋn titluri de credit garantate de stat, ȋn valoare de 40% din totalul
sumei cecurilor circulare emise și aflate ȋn circuit; existența disponibilului ȋn
conturi ale primitorilor de cecuri. Cecul circular, ca instrument de plată, trebuie
să cuprindă următoarele mențiuni obligatorii: denumirea de “cec circular”;
promisiunea necondiționată a bancii de a plăti la vedere o anumită sumă de
bani; numele primitorului (clientul băncii); data și locul emiterii; semnătura
autorizată a băncii. Cecul circular este valabil o perioadă de 30 zile de la
emitere și se plătește la vedere. Posesorul care nu prezintă cecul la plată ȋn acest
interval decade din dreptul de regres. Circuitul cecului circular se ȋncheie ȋn
momentul ȋn care acesta a ajuns din nou la banca emitentă. Banca centrală
restituie cauțiunea ȋn schimbul prezentării cecului circular cu mențiunea
“achitat”.
160
Cecul de călătorie este tipul de cec care are ȋnscrisă o anumită sumă
care se poate ridica ȋn numerar de la o bancă sau o agenție de turism ca
mandatară a unei bănci. Cecul de calatorie, așa cum arată și numele, se
folosește ȋn activitatea de turism și ȋnlocuiește transportul banilor, fiind un
instrument de transformare a banilor scripturali ȋn bani efectivi, respectiv
numerar. Cecul de călătorie se poate emite ȋn moneda locală sau valută și poate
fi pe durată determinată sau nedeterminată. Modelul unui cec de calatorie se
prezintă ȋn figura 5.9.
Figura 5.9 Elementele definitorii ale CEC-ului de călătorie
Ȋn acest circuit, succesiunea operațiunilor este următoarea:
- trăgătorul (banca) vinde cecurile de călătorie unei persoane, denumit
posesor, debitând contul acesteia; posesorul semnează fiecare cec ȋn
fața trăgătorului;
- posesorul prezintă cecurile la ȋncasare la o unitate bancară sau la o
agenție de turism;
161
- posesorul semnează din nou pe cec pentru ȋncasarea sumei de bani;
identitatea dintre cele două semnături confirmă legalitatea cecului;
- trasul ȋncasează contravaloarea cecurilor de la unitatea bancară
trăgătoare
Se achită la achiziţionarea cecurilor un comision perceput în funcţie de
valoarea cecurilor (0,5%- 1%), iar dacă se doreşte preschimbarea cecurilor în
numerar se va plăti un comision de 1% -1,5%.
Utilizarea cecului de călătorie presupune următoarele operaţii:
- cumpărarea cecurilor de către posesor de la banca sa;
- posesorul cecului semnează pe fiecare cec, în momentul
achiziţionării lor;
- posesorul remite cecul unei terţe persoane, beneficiar, pentru plata
unor servicii aferente sau băncii plătitoare pentru încasare în
numerar. Posesorul semnează din nou pe fiecare cec, identitatea
semnăturilor este o condiţie de acceptare la plată;
- beneficiarul încasează de la banca locală suma înscrisă pe cec, iar
banca locală recuperează suma de la banca emitentă.
În vederea eliminării inconvenientelor legate de multitudinea cecurilor
de călătorie existente în circulaţie, băncile europene au introdus un cec uniform
numit Eurocec însoţit de o carte pentru garantarea plăţii. Eurocecul este astfel
un mijloc de plată ce poate fi folosit pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii
şi pentru retragerea de numerar.
Cecul este un instrument de plată care poate fi compensat şi decontat, de
către BNR. Circuitele pentru compensarea cecurilor sunt identicele cu cele
pentru compensarea ordinului de plată, ce urmează a fi prezentat, principala
diferenţă constând în aceea că beneficiarul este cel care prezintă cecul la bancă.
162
Odată cu introducerea și generalizarea sistemelor moderne de plată (
cardul electronic) acest mijloc de plată este tot mai puțin folosit.
Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este înfiinţată şi funcţionează, din 3
februarie 1997, în baza Regulamentului nr.3/1996 al BNR privind organizarea
şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.
Incidentul de plată este un act fraudulos care produc riscuri de neplată
sau care pot afecta finalitate decontării, fiind avute în vedere următoarele
instrumente de plată: cecul, cambia şi biletul la ordin. Societăţile bancare
transmit CIP toate incidentele de plată pe care le-au sesizat, urmând ca acestea
să fie înscrise în fişiere specifice.
Centrala Incidentelor de Plăţi organizează şi gestionează, pentru
scopurile utilizatorilor şi pentru interesul public, următoarele fişiere:
1. Fişierul naţional de cecuri;
2. Fişierul naţional de cambii;
3. Fişierul naţional de bilete la ordin.
În fişierul naţional de cecuri sunt cuprinse incidente generate de:
emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase;
emiterea unui cec fără existenţa de disponibil în vederea onorării integrale
sau parţiale a cecului în momentul prezentării sale spre încasare;
emiterea unui cec cu o dată falsă;
emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă;
emiterea unui cec circular sau de călătorie la purtător;
emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.
În fişierul naţional al cambiilor şi cel al biletelor la ordin sunt cuprinse
incidentele de plată generate de:
refuzul la acceptare sau la plată al cambiei;
refuzul la plată al biletelor la ordin;
163
declararea cambiilor sau a biletelor la ordin pierdute, furate, distruse.
Legat de aceste instrumente de plată, pe lângă riscurile amintite, există
aşa-numitele riscuri majore, în acest scop fiind constituit pentru cec, cambie şi
bilet la ordin Fişierul naţional al persoanelor cu risc.
Persoanele cuprinse în unul din cele trei fişiere sunt sancţionate cu
amendă şi închisoare. Consultarea acestor informaţii poate fi realizată de către
orice client al unei societăţi bancare, în baza unei cereri tip completate şi depusă
la bancă, iar răspunsul este furnizat de către Centrala Incidentelor de Plăţi, în
câteva momente, pe cale electronică.
5.7. CARDURILE (CĂRȚILE DE PLATĂ)
Cardul este un suport de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat care semnalează că deţinătorul lui ar putea avea acces la dreptul
de a-l folosi pentru plată, drept conferit de emitent. Un card este acceptabil de
către comerciant ca mijloc de plată a obligaţiilor asumate de către utilizator la
procurarea mărfurilor, consumuri de servicii sau obţinerea de avansuri în
numerar.
Cardul este un instrument cu ajutorul căruia se poate efectua plata unui
produs sau serviciu, având la bază un sistem organizat pe baze contractuale
între deţinător, emitent şi comerciantul sau prestatorul de servicii. De asemenea,
cu ajutorul anumitor carduri, deţinătorul poate dispune sau retrage numerar în şi
din contul său personal. Este, deci, un instrument de plată fără numerar, prin
care un posesor poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii
cumpărate de la comercianţii abilitaţi să îl accepte sau prin utilizarea căruia
poate obţine lichidităţi de la banca emitentă.
Există mai multe tipuri de carduri şi anume:
a). după modul de stocare a informaţiilor avem:
164
Carduri magnetice
Cardurile magnetice emise de bănci, comercianţi etc., prezintă caracteristici
comune pentru toate sistemele naţionale de plată prin acest instrument şi
anume:
- sunt confecţionate din material plastic şi au aceleaşi dimensiuni
tipizate şi standardizate de ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare);
- prezintă pe partea din faţă denumirea şi simbolul emitentului şi o
hologramă tridimensională vizibilă la lumina ultravioletelor;
- prezintă pe partea din faţă numărul cardului, numele posesorului
autorizat şi data expirării;
- pe verso prezintă o bandă magnetică şi un panel de semnătură.
Culorile de fundal şi desenul hologramei se aleg de fiecare emitent. În
afara numelui posesorului imprimat în relief, apar cuvintele marcă pentru
identificarea tipului cardului şi simboluri ce indică tipul de posesor.
Cardul cu microprocesor
Cunoscute sub numele de carduri inteligente (SMART CARDS) cu
memorie sau cu circuite integrate, acestea includ în substanţa lor o capsulă
operculată în care sunt poziţionate dispozitivele electronice.
Astfel confecţionat, dispozitivul nu depăşeşte mărimea unei pastile
medicamentoase plate şi nu afectează eleganţa cardului.
Acest tip de card oferă o atracţie suplimentară pentru comercianţi. Securitatea
sporită, printr-o mai bună identificare a posesorului şi a solvabilităţii sale,
exclude obligaţia prezentării unui act de identitate sau a unui contact telefonic
cu centrul de autorizare. Paralel acestei creşteri a securităţii plăţii, comercianţii
sunt sensibilizaţi şi de o reducere a comisionului impus de bănci. Aceste
motivaţii legate de fiabilitate şi de noile tehnologii se lovesc, însă, de cifra
165
ridicată pe care o presupune o investiţie necesară pentru a echipa fiecare punct
de vânzare.
De asemenea, comparativ cu cardul magnetic prezintă şi alte avantaje:
- calitatea cardului de a primi şi stoca date, concentrate într-un sistem
informatic centralizat;
- dezvoltă şi servicii bazate pe calităţile relaţionale ale
microprocesorului.
b). după funcţiile îndeplinite se disting:
Cardul de credit (credit card).
Este un instrument de plată care confirmă faptul că posesorului i-a fost
deschisă o linie de credit pentru o anumită perioadă şi pe baza căreia poate face
plăţi sau retrageri de numerar până la un plafon prestabilit. El permite, deci,
reglarea plăţii prin prelevarea din depunerile viitoare în monedă scripturală.
Creditul se întinde pe un termen relativ scurt (câteva săptămâni) şi poate fi
gratuit sau pe un termen mai lung (până la câţiva ani), caz în care este însoţit de
o dobândă al cărei nivel este apropiat de cel practicat pentru orice credit de
consum.
Este un instrument de plată şi în acelaşi timp un credit pe termen scurt
prin care utilizatorii îşi pot satisface dorinţele chiar dacă nu dispun de sumele
necesare.
Cardul de debit (debit card).
Este un instrument de plată care permite posesorului să dobândească
bunuri sau servicii prin debitarea directă a contului său personal.
Cardul de debit se emite în baza unui cont bancar al clientului titular al
cardului. Cardul de debit este folosit asemenea numerarului, în sensul că
titularul poate efectua plăţi în limita disponibilităţilor sale băneşti din cont sau,
dacă a încheiat în prealabil o convenţie cu banca, un credit în descoperit de cont
166
(pentru ca banca să autorizeze plăţi şi după ce propriile sale fonduri au fost
cheltuite).
Printre sistemele mondiale majore care asigură cu succes globalizarea
plăţilor prin carduri se pot aminti : VISA International, Europay International,
American Express, MasterCard International, Diners(Belgia), JCB etc. Aceste
sisteme mondiale sau regionale au asigurat sub forma unor organizaţii non
profit, generarea unui comportament de plăţi “uniform” excluzând orice barieră
naţională, monedă tradiţională sau comportament financiar particular.
167
Capitolul 6. MODALITĂŢI DE PLATĂ
Putem realiza o ierarhie a preferinţelor exportatorului în funcţie de
modalitatea de plată, astfel avem următoarea ordine: avansul, acreditivul
documentar, incasso documentar şi pe ultimul loc ordinul de plată. În schimb,
preferinţa importatorului referitoare la modalitatea de plată este inversă
preferinţei exportatorului, şi anume: ordin de plată, incasso documentar,
acreditiv documentar şi avans
6.1. ACREDITIVUL
Acreditivul este o modalitate de plată prin care plăţile între agenţii
economici se efectuează pe baza documentelor ce atestă livrarea mărfurilor,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, în baza unui contract comercial
ferm.
Acreditivul constă în angajamentul de plată asumat de banca emitentă,
în numele cumpărătorului (ordonatorului), de a plăti furnizorului
(beneficiarului) contravaloarea mărfurilor livrate, a lucrărilor executate sau a
serviciilor prestate, cu condiţia prezentării documentelor de expediere a
mărfii/executare a lucrărilor/de prestare a serviciilor, în strictă conformitate cu
termenele şi condiţiile prevăzute în acreditiv.
Operaţiunea de derulare a acreditivului documentar se desfăşoară sub
incidenţa unui document elaborat de Camera de Comerţ Internaţională de la
Paris, intitulat „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele
documentare”, cunoscut si sub denumirea „Publicaţia 500”. Acest document a
fost revizuit în repetate rânduri, ultima revizuire din 1993, se aplică de la 1
ianuarie 1994. Aceste reguli şi uzanţe se aplică dacă părţile contractante fac
referire expresă la „Publicaţia 500”.
168
Acreditivul conferă siguranţă părţilor implicate în tranzacţia comercială
(ordonator, beneficiar), deoarece plata se efectuează numai contra documentelor
solicitate în cadrul acreditivului, documente ce trebuie să fie în strică
conformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului.
Părţile implicate în derularea acreditivului sunt următoarele:
1. Importatorul (ordonatorul), care dă instrucţiuni băncii sale cu privire la
deschiderea acreditivului, pe baza contractului de vânzare-cumpărare;
2. Banca emitentă (ordonatoare), care deschide acreditivul;
3. Banca exportatorului (notificatoare), care aduce la cunoştinţa clientului
său deschiderea acreditivului, transmiţându-i o copie a scrisorii de
deschidere a acreditivului;
4. Exportatorul (beneficiarul), care expediază mărfurile şi apoi prezintă la
banca sa documentele de expediere întocmite în strictă conformitate cu
condiţiile din acreditiv.
Deschiderea acreditivului se face la cererea cumpărătorului, din
disponibilităţile proprii sau credite bancare, domicilierea acreditivului putând fi
făcută la banca cumpărătorului, a furnizorului sau la o bancă terţă.
Încetarea valabilităţii acreditivului are loc în cazul:
- expirării termenului de valabilitate;
- utilizării integrale a creditului;
- prin anulare, la cererea cumpărătorului, cu acordul beneficiarului
şi al băncii confirmatoare.
Acreditivul poate fi :
acreditiv simplu – clientul plătitor solicită băncii sale deschiderea unui
cont de acreditiv din disponibilul acestuia sau din creditul disponibil în
vederea achitării obligaţiilor faţă de furnizor;
169
acreditivul documentar – la solicitarea clientului plătitor, banca se
obligă să rezerve banii necesari şi să achite obligaţiile faţă de furnizor
cu condiţia prezentării documentelor care atestă expedierea mărfii,
executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor pentru care s-a deschis
acreditivul respectiv.
Acreditivul documentar, prin natura sa, este o tranzacţie separată de
contractul de vânzare. Băncile nu îşi asumă responsabilităţile sub forma,
suficienţa, falsificarea, autenticitatea documentelor.
În practică, se deosebesc următoarele tipuri de acreditive documentare:
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment,
indiferent de termenul de valabilitate al acestuia, dar până la
prezentarea documentelor de export la banca desemnată ca executor al
acreditivului.
Acreditivul irevocabil prin angajamentul pe care-l conţine şi prin baza
sa juridică constituie o garanţie că plata se va efectua contra documente
întocmite în strictă concordanţă cu clauzele şi condiţiile prevăzute în
textul acreditivului.
Derularea plăţii prin acreditiv documentar implică parcurgerea mai
multor etape şi anume:
1. încheierea între parteneri a contractului comercial şi stabilirea ca
modalitate de plată acreditivul;
2. cumpărătorul (ordonatorul) dă ordin băncii sale de deschidere a
acreditivului. În cererea de deschidere a acreditivului acesta va
preciza documentele pe ca furnizorul trebuie să le prezinte băncii
pentru a putea fi efectuată plata, precum şi valoarea
acreditivului;
170
3. se deschide acreditivul; se înştiinţează banca furnizorului de
deschiderea acreditivului şi condiţiile de acces la contul
respectiv;
4. la primirea sumei şi a condiţiilor de acces, banca furnizorului
(banca domiciliară), avizează exportatorul, comunicându-i toate
elementele specifice contului şi accesului la acreditiv;
5. confirmarea furnizorului, către banca sa, a concordanţei datelor
din acreditiv cu clauzele contractului comercial şi livrarea
mărfurilor;
6. remiterea de către furnizor, către banca sa, a documentelor
referitoare la livrarea mărfurilor prevăzute în acreditiv;
7. banca furnizorului controlează concordanţa documentelor cu
condiţiile acreditivului şi plăteşte contravaloarea mărfurilor,
creditând contul furnizorului;
8. banca furnizorului expediază băncii emitente a acreditivului
(banca cumpărătorului) documentele;
9. banca cumpărătorului remite acestuia documentele de plată
pentru a intra în posesia bunurilor.
6.2. INCASSO-UL DOCUMENTAR
Incasoo-ul documentar este modalitatea de plată pa baza căreia
furnizorul sau prestatorul de servicii transmite băncii sale documentele care
atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, banca acestuia remiţându-le
spre plată cumpărătorului prin banca acestuia.
Pe plan internaţional incasso-urile se derulează în baza Normelor
Uniforme pentru Incasso, Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de Comerţ,
fapt ce îi conferă o anumită protecţie.
171
Avantajele incasso-ului sunt următoarele:
- utilizarea incasso-ului este mai sigură decât a ordinului de plată simplu,
este şi mai puţin costisitor decât acreditivul;
- în cazul incasso-urilor simple trasul are posibilitatea de a vinde marfa
înaintea efectuării plăţii;
- nu necesită blocarea disponibilităţilor clientului în calitate de tras, din
momentul avizării incasso-ului, plata se va efectua către furnizor numai
la primirea instrucţiunilor de plată de la importator.
Părţile implicate într-un incasso sunt:
- ordonatorul (vânzătorul) care încredinţează ordinul de încasare băncii
sale;
- banca remitentă (a vânzătorului) – banca căreia ordonatorul îi
încredinţează ordinul de încasare;
- banca colectoare – banca însărcinată cu încasarea, orice bancă alta
decât banca remitentă, implicată în ordinul de încasare;
- banca prezentatoare – banca însărcinată cu prezentarea documentului
trasului;
- trasul –cumpărătorul sau cel căruia trebuie să i se prezinte documentele
în conformitate cu ordinul de încasare şi care trebuie să efectueze plata.
Organizarea plăţii prin incasso-ul documentar presupune un risc
important pentru exportator, acesta expediind bunurile contractate fără o
garanţie concretă şi anticipată expedierii respective. Între partenerii relaţiei
economice externe trebuie să existe relaţii de încredere, verificate prin legăturile
economice anterioare.
172
Operaţiunile declanşate de incasso-ul documentar pot fi grupate patru
etape20
1. încheierea contractului. în contractul de comerţ exterior încheiat între
importator şi exportator se stipulează în mod expres folosirea incasso-
ului ca modalitate de plată.
2. Exportatorul procedează, conform contractului, la expedierea bunurilor
destinate importatorului. Concomitent întocmeşte documentele care
atestă expediţia şi fundamentează relaţia de plată internaţională. Aceste
documente se depun la banca comercială care îl serveşte pe exportator.
3. Banca remitentă expediază documentele primite spre banca
importatorului, declanşând ordinul de încasare contra documente. Banca
cumpărătorului îl anunţă pe acesta de sosirea documentelor şi i le
înmânează contra avizului de plată.
4. Pe baza avizului de plată primit de la tras (importator), banca sa va
transfera sumele în vederea stingerea datoriei internaţionale prin
intermediul sistemelor informatice şi de comunicare care leagă cele
două bănci.
Plata prin incasso nu presupune nici un fel de obligaţie de garantare a
plăţii, singura protecţie a exportatorului este faptul că importatorul nu poate
intra în posesia mărfurilor decât după ce achită mărfurilor şi deţine astfel
documentele care îi atestă proprietatea asupra mărfurilor.
20 M. Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit - teorie şi practică,
Editura Universitaria, Craiova, 1998
173
6.3. SCRISOAREA DE GARANȚIE BANCARĂ
Sunt documente emise de către bănci din ordinul clienţilor lor, debitori,
în favoarea creditorului, prin care banca se angajează să-l despăgubească pe
beneficiarul garanţiei în cazul în care ordonatorul garanţiei nu-şi îndeplineşte
obligaţia asumată sau şi-o îndeplineşte defectuos.
Garanţiile bancare pot fi emise direct, de către banca ordonatorului, sau
indirect, în cazul în care banca ordonatorului deleagă o altă bancă să emită
scrisoarea de garanţie.
În practica bancară au apărut mai multe tipuri de garanţii bancare, în
funcţie de obiectul contractului respectiv, şi anume: garanţii bancare pentru
licitaţii, garanţii bancare de bună execuţie a livrării mărfurilor, garanţii bancare
de restituire a avansului în cazul nerespectării obligaţiilor şi altele.
Obiectul scrisorii de garanţie îl constituie garantarea respectării
obligaţiilor contractuale rezultate din operaţiuni de comerţ, acordarea de
credite, participarea la licitaţii interne sau internaţionale în vederea achiziţiilor
de bunuri, servicii.
Se acordă pe termen scurt (până la 12 luni), mediu şi lung, atât în lei cât
şi în valută, în funcţie de termenii contractului comercial care stă la baza
emiterii scrisorii de garanţie. Eliberarea scrisorii de garanţie se comisionează în
funcţie de valoarea sa, de perioada de valabilitate şi de formele de garanţie
acceptate de către bancă (ipotecă, gaj, cesiune de creanţă, depozit colateral).
Avantajele utilizării sunt legate de:
- eliminarea riscului legat de neonorarea obligaţiilor asumate prin
contractul comercial;
- eliminarea neîncrederii dintre partenerii de afaceri, în cazul în care
aceştia sunt la începutul colaborării sau contractul se derulează pe o
perioadă mai mare de timp.
174
6.4. MODALITĂȚI DE PLATĂ PRIN MANDAT
Practica şi literatura de specialitate ne oferă o accpţiune nuanţată pentru
„direct debit” şi „standing order” ca modalităţi de plată prin mandat
Prin această modalitate de plată, banca achită în baza mandatului scris al
beneficiarului şi acordul prealabil al clienţilor săi, persoane juridice sau
persoane fizice, plata contravalorii unor servicii, produse, rate cu caracter de
regularitate (plăţi de energie electrică, abonamente telefonice etc.)
Clientul îşi deschide cont la bancă şi încheie un contract prin care
autorizează banca să efectueze plata facturilor. Clientul va pune la dispoziţia
băncii toate informaţiile cu privire la tranzacţiile sale cu benefiaciarul sumei.
Clientul comunică prestatorului de servicii modalitatea în care se va
realiza plata, cu precizareacontului şi a unităţii bancare unde acesta va trebui să
transmită documentele în vederea plăţii şi totodată va stabili modalitatea de
transmitere a documentelor.
Furnizorul transmite documentele băncii, din care rezultă contravaloarea
prestaţiei pe fiecare client şi în sumă întreagă. Prin aceste documente furnizorul
solicită băncii plata serviciilor. De asemenea, clientul, se obligă să asigure
existenţa în contul său a disponibilităţilor băneşti necesare efectuării plăţilor.
Banca plăteşte furnizorului prin intermediul băncii acestuia.
Avantajele plăţilor prin mandat:
- permite economisirea timpului şi evitarea riscului neplăţii la termen a
unor furnizori;
- banca asigură confidenţialitatea şi corectitudinea tranzacţiilor;
- banca oferă siguranţa ordonării şi fluidizării plăţilor curente.
175
Capitolul 7 RISCUL DE CREDIT
Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala
operaţiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o
parte integrantă activităţii de creditare. De aceea, volumul de provizioane
constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a
riscului asumat de aceasta.
7.1 ANALIZA DOSARULUI DE CREDIT PENTRU SOCIETĂŢILE
COMERCIALE
În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei
obiective:
1. să decidă dacă va finanţa sau nu.
Din informaţiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de
credit trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze:
- capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce
perioadă;
- capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt
decelate eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja
de siguranţă.
- modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de scadenţa
împrumutului.
2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor
debitorului.
Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de
ciclul de exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare
propus. Sunt examinate:
176
- nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
- formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
- tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.
3. utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială
completă şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.
7.2 SURSELE DE INFORMAŢII NECESARE ANALIZEI DE CREDIT
a) situaţiile financiare
În cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate
obţine şi indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea
de informaţii financiare.
Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de
rezultate, însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor
financiare derulate în decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu
banca, sunt solicitate stările financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de
activitate. În cazul în care societatea este deja client al băncii, vor fi solicitate
doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi previziuni pentru anul
în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în
care sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate
recunoscută de audit contabil şi financiar.
b) analizele economice şi sectoriale
Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se
asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:
- tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;
- ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;
- perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
177
- nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;
- factorii de influenţă ai competitivităţii;
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi
indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al
întreprinderii. Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.)
nu au nici un sens dacă nu există criterii care să permită analiza calităţii lor.
Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele excedent
de trezorerie, aşa că se justifică cunoaşterea sectorului economic în care se
încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule financiare. De
exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în
sine dacă ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare
analizele sectoriale.
Analizele sectoriale sunt furnizate de :
- serviciile de studii economice ale băncilor;
- organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,
asociaţiile profesionale etc;
- presa specializată.
c) informaţii complementare
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în
analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.
7.3 ANALIZA BILANŢULUI SOCIETĂŢII COMERCIALE
Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a
resurselor necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din:
- bunuri conservate o perioadă lungă şi vom vorbi despre activul imobilizat.
Acesta este constituit din:
178
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul
de comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în
cadrul altor societăţi.
- bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune
din:
d) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau comercializării;
e) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);
Pasivul conţine resursele societăţii comerciale. Ele pot fi proprii sau
împrumutate. În acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele
stabile, adică cele care pot fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de
exploatare, care trebuie rambursate pe termen scurt.
Capitalul este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări
ulterioare sub formă de rezerve.
În analiză trebuie identificaţi creditorii societăţii, care pot fi:
- alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare
stabile);
- bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi
scont);
- creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de societatea
analizată;
- furnizorii;
- statul.
179
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată
lichidităţii,adică capacităţii societăţii comerciale de a face faţă tuturor plăţilor
imediate. Sunt studiate fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor
cu utilizările lor.
Regula urmărită este ca resursele stabile ale întreprinderii să acopere activul
imobilizat. Diferenţa dintre resursele stabile şi activul imobilizat constituie
fondul de rulment al societăţii.
FR=RS – AI unde :
FR – fondul de rulment
RS – resursele stabile
AI – activul imobilizat
Dacă FR > 0, societatea comercială dispune de o marjă de siguranţă pentru a
face faţă eventualelor riscuri. Invers, dacă FR < 0, societatea comercială îşi
finanţează o parte din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt. Se
manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu există resursele pe termen
scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie. Analiza dosarului de
creditare pune astfel în evidenţă necesitatea unui credit de trezorerie.
7.4 ELEMENTE DE ANALIZĂ FINANCIARĂ
Analiza solvabilităţii este esenţială. Societatea este solvabilă dacă în orice
moment valoarea totală a patrimoniului său este superioară datoriilor. Vom
analiza astfel activul net al întreprinderii:
AN= Total activ – Total datorii
Un activ net negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate,
însă există situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei
acţionarilor de a-şi distribui dividende superioare.
180
Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a
debitorului.
Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de
ramura din care face parte.
Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital
sau cashflow/ fonduri împrumutate au o bună capacitate de previzionare a
riscului debitorului. Categorii de rate utilizate în analiză:
- rate de apreciere a profitabilităţii:
a. marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi valoarea
vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru societatea
comercială, prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este depăşit
de cel al preţurilor de vânzare;
b. ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ cu cel al
concurenţilor;
c. lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
d. lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar + Clienţi) / Pasive
curente
e. perioada de încasare a creanţelor – indică eficienţa colectării creanţelor şi
reprezintă, practic, durata creditului furnizor pe care compania îl acordă
clienţilor săi; se măsoară în zile, iar formula de calcul este creanţe/vânzări x 365
f. perioada medie de plată a furnizorilor – este un indicator similar cu cel
anterior, exprimând durata creditului furnizor pe care compania îl primeşte de la
furnizorii săi, formula de calcul fiind: furnizori/costul de producţie x 365.
- rate financiare:
g. gradul de acoperire a dobânzilor – evidenţiază capacitatea debitorului de a
genera profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
181
h. gradul de îndatorare – exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul
total. În general, se poate considera că există o relaţie directă între această
pondere şi riscul financiar al respectivei companii.
7.5 ANALIZA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERI
Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare
în cursul anului financiar. Analistul de credit va identifica fazele ciclului de
producţie al societăţii comerciale:
1. întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le
revinde direct;
2. întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă,
energie electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe.
Volumul lor ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
3. întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.
Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului
financiar. Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri
înregistrează tot ce s-a vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la
momentul închiderii anului nu toţi clienţii au plătit încă. Facturile care urmează
a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul de rezultate cât şi în
postul „creanţe asupra clientelei” din activul bilanţier. În acelaşi timp, pentru
stocurile existente se constituie provizioane.
Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:
- fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (cifra
de afaceri, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc.);
- fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.
182
Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor
indicatori. Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF), care
ne dă informaţii despre capacitatea societăţii de a-şi rambursa împrumutul.
În acelaşi timp, analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei
rate:
1. fonduri proprii / total bilanţ;
2. fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1;
3. datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3.
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF, pornindu-se
de la excedentul brut din exploatare (EBE):
7.6. DOSARUL DE CREDIT
Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate
pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de
urmărire pe care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.
a) prezentarea societăţii:
- nume social şi număr la registrul comerţului;
- sector de activitate;
- repartiţia capitalului;
- conducători;
- istoric;
- organigrama grupului dacă este cazul;
- tipul şi suma angajamentelor pe care le are banca asupra companiei, precum şi
angajamentele băncilor concurente.
b) prezentarea sectorului de activitate:
- caracteristicile produselor/serviciilor;
1. tipurile de produse/servicii;
183
2. modul de producţie;
3. modul de aprovizionare şi principalii furnizori – sunt efectuate comparaţii cu
termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
- caracteristicile concurenţei;
1. grad de concentrare;
2. modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie,
mărci;
3. modul de distribuţie – cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute,
structura clientelei.
4. principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară,
acţionariat;
- caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile
sectorului,
puncte tari puncte slabe – analiza SWOT;
- poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
1. competitivitate, nivel tehnologic;
2. rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.
c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele
aspecte:
- riscul afacerii;
- evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;
- solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
- finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica
banca;
- finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
- analiza modului de gestionare a societăţii – studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4
exerciţii financiare;
184
- evoluţia rentabilităţii;
- formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
- determinarea capacităţii de rambursare;
- previziuni pentru anul în curs.
d) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze
fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a
dezavantajelor respectivei tranzacţii.
7.7 CLASIFICAREA ACTIVELOR ŞI DETERMINAREA
PERFORMANŢEI FINANCIARE A UNEI ENTITĂŢI ECONOMICE DE
CĂTRE INSTITUŢIILE DE CREDIT
1. Clasificarea activelor unei instituţii de credit
Clasificarea creditelor este un instrument esenţial al managementului riscului de
credit, aceasta fiind în mod normal stabilită de autorităţile de reglementare.
Creditele şi plasamentele se împart în următoarele categorii :
a) standard;
b) în observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
instituţiilor de credit);
c) substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
institutiilor de credit);
d) ȋndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din afara sectorului
instituţiilor de credit);
e) pierdere.
Clasificarea creditelor şi plasamentelor se face prin aplicarea simultana a
următoarelor criterii:
a) serviciul datoriei;
185
b) performanta financiara;
c) iniţierea de proceduri judiciare.
Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii este următoarea:
a) pentru creditele acordate clienţilor din afara sectorului instituţiilor de
credit:
Tabelul 7.1: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii
Clasa
Datorie
A
B
C
D
E
0–15
zile
Standard /
Pierdere
Observaţie
/ Pierdere
Sub-
standard/
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
16–30
zile
Observaţie
/ Pierdere
Sub
standard /
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
31–60
zile
Sub-
standard/
Pierdere
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
61–90
zile
Îndoielnic
/ Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Minim
91 zile
Pierdere/
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Pierdere /
Pierdere
Cele două variante delimitate cu semnul „/” reprezintă alternativa: „S-au inițiat
proceduri juridiciare/ Nu s-au inițiat proceduri juridiciare”
b) pentru creditele şi plasamentele acordate clienţilor din sectorul
instituţiilor de credit:
186
Tabelul 7.2: Corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi criterii
Performanţa
financiară
Serviciul datoriei
A
Bănci Organizaţii
cooperatiste de
credit
0 – 7 zile
lucrătoare
0 – 30 zile
lucrătoare
Standard /
Pierdere
Nu s-au iniţiat
proceduri
judiciare
S-au
inițiat
proceduri
judiciare
minimum 8
zile lucrătoare
minimum 31
zile lucrătoare
Pierdere /
Pierdere
Creditele acordate unui debitor și/sau plasamentele constituite la acesta
se încadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiului
declasării prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai
slabe dintre categoriile individuale de clasificare.
Refinanţarea unui credit aflat în portofoliul băncii nu conduce la
încadrarea acestuia într-o categorie de clasificare superioară după refinanţare.
Reeşalonarea unui credit aflat în portofoliul băncii conduce la încadrarea
acestuia într-o categorie de clasificare inferioara cu o clasă, cu excepţia
creditelor care au fost clasificate în categoria pierdere şi după reeşalonare sunt
clasificate în aceeaşi categorie.
187
2. Evaluarea performanţei financiare
Evaluarea performanţei financiare a entităţilor persoane fizice şi a entităţilor
economice din afara sectorului instituţiilor de credit, clienţi ai Băncii şi, în
funcţie de punctajul obţinut, se determină categoria de performanţă financiară
care contribuie la stabilirea categoriei de clasificare a creditului începând cu
luna acordării creditului, precum şi ulterior.
Categoriile de performanta financiara sunt notate de la A la E, după cum
urmează:
1) ȋn cazul clientelei din sectorul instituţiilor de credit, performanța financiară
este încadrată ȋn categoria A;
2) ȋn cazul clientelei din afara sectorului instituţiilor de credit, performanţa
financiară este încadrată ȋn categorii de la A la E, ȋn ordinea descrescătoare a
calităţii acesteia. Evaluarea performanței financiare a unei entităţi conduce la
încadrarea entităţii ȋn cauză ȋntr-una din cele cinci categorii de performanță
financiară. Înscrierea ȋn baza de date categoria de performanță financiară
aferentă fiecărui client, se face cu ocazia determinării/reevaluarii performanței
financiare a acestuia.
7.7.1. Evaluarea performanţei financiare a unei entităţi persoană fizică
Încadrarea performantei financiare a entităţilor persoane fizice în categoriile de
performanta se face conform următoarelor criterii:
a) categoria A:
- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc minim;
188
b) categoria B:
- persoanele fizice beneficiare de credite care ȋn baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc redus;
c) categoria C:
- persoanele fizice beneficiare de credite care în baza scoringului de stabilire a
bonităţii clientului, efectuat la acordarea creditului, a obţinut un punctaj care a
condus la încadrarea in clasa de risc mediu;
d) categoria D - persoanele fizice in a căror situaţie financiara au intervenit
modificari si, ca urmare a acestora, nivelul veniturilor certe cu caracter de
permanenta, obtinute dupa deducerea tuturor celorlalte obligatii de plata, nu mai
permite rambursarea la termen a fiecarei rate (principal şi dobanda) pentru
imprumuturile luate; a obtinut un punctaj care a condus la incadrarea in clasa de
risc mare;
e) categoria E - persoanele fizice in situatia carora au aparut modificari extreme
(de ex: pierderea sursei de venit, decesul acestora, etc), obţinând un punctaj care
a condus la incadrarea in clasa de risc foarte mare.
Categoria de performanță financiară a unei entităţi persoană fizică se determină
potrivit art.4 din Regulamentul B.N.R. nr.3/2007 21 modificat prin
regulamentele 2 si 11 pe 2009, privind limitarea riscului de credit la creditele
destinate persoanelor fizice, prin analizarea capacităţii de rambursare a
clienţilor pe baza unui nivel al veniturilor considerate eligibile de către
împrumutători, care nu poate depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului
anterior şi care este stabilit pe baza fişei fiscale puse la dispoziţia clientului de
21 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 14/03/2007, şi modificat prin
Regulamentul BNR nr. 11/2008 publicat în MOF nr. 617 din 22/08/2008 şi Regulamentul BNR
nr. 2/2009 publicat în MOF nr. 40 din 22/01/2009.
189
către angajator, în cazul salariaţilor şi al persoanelor care obţin venituri
asimilate salariilor, şi/sau, după caz, a documentului fiscal depus de către client
la unităţile administraţiei financiare. În situaţia în care nu există obligaţii legale
de punere la dispoziţia clientului a fişei fiscale de către angajator ori, după caz,
obligaţii legale de depunere de către client a documentului fiscal la unităţile
administraţiei financiare, împrumutătorii stabilesc venitul aferent anului
anterior pe baza adeverinţei de venit ori a altor documente justificative. Prin
excepţie, se pot lua în calcul venituri ce depăşesc nivelul stabilit, numai după
obţinerea de la client a documentelor justificative care să demonstreze
caracterul de continuitate în viitor a acestora. Documentele justificative trebuie
să dovedească modificările intervenite în situaţia veniturilor clientului, cum ar fi
schimbarea încadrării în funcţie, schimbarea locului de muncă sau modificări cu
impact semnificativ asupra creşterii volumului afacerilor persoanelor care obţin
venituri din activităţi independente.
Evaluarea creditului prin punctaj scoring este un mijloc statistic de evaluare a
clienţilor cu scopul de a accepta un demers standardizat pentru determinarea
bonităţii clienţilor. În acest scop sunt necesare:
- stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri,
stabilitatea la locul de muncă şi de domiciliu, vârsta, starea civilă, studiile,
comportament în relaţiile cu banca şi în calitate de debitor ş.a.).
- statuarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor
într-un calificativ comun, de expresie globală.
Fiecărui element din fişa scoring îi este alocat un punctaj.
Punctele alocate sunt totalizate, iar banca stabileşte un prag de la care se poate
acorda creditul.
Mai jos este reprodus un model de formular tip scoring (Tabelul 7.3):
190
Tabelul 7.3 Formular de tip scoring de stabilire a bonităţii clientului
Nr
crt
Criteriul Categoria Punctaj
acordat
1. Venituri totale certe, cu
caracter de permanenţă,
ale clientului şi ale
membrilor familiei
clientului ale căror
venituri sunt luate în
calcul
Puncte obţinute
- peste 5.000 lei
- între 3.000, exclusiv şi 5.000 lei,
inclusiv
- între 1.000, exclusiv şi 3.000 lei,
inclusiv
- până la 1.000 lei, inclusiv
25
20
15
10
…….
2. Domeniul în care îşi
desfăşoară activitatea
clientul
Puncte obţinute
- instituţii financiare, instituţii
bancare, societăţi de asigurare-
reasigurare, case de asigurări de
sănătate, case de pensii, instituţii
publice (ministere, poliţie, armată,
etc.), etc.
- servicii şi comerţ
- industrie şi construcţii
- agricultură
5
4
3
1
…..
3. Ocupaţia actuală a
clientului
- funcţie de conducere
- personal calificat cu studii
superioare
5
4
191
Puncte obţinute
- personal calificat fără studii
superioare şi pensionari
- persoane care realizează venituri
din activitatea agricolă şi care nu
se încadrează în nici una dintre
categoriile de mai sus, personal
necalificat, etc.
3
1
…..
4. Vechimea în muncă a
clientului
Puncte obţinute
- peste 5 ani
- între 2 ani şi 5 ani
- între 6 luni şi 2 ani
- până la 6 luni
5
4
3
1
…..
5. Vârsta clientului
Puncte obţinute
- între 18 şi 25 de ani
- între 26 şi 45 de ani
- între 46 şi 60 de ani
- peste 60 de ani
3
5
4
1
…..
6. Situaţia familială a
clientului
- căsătorit(ă), cu cel mult 2
persoane în familie care nu
realizează venituri
- căsătorit(ă), cu mai mult de 2
persoane în familie care nu
realizează venituri
- necăsătorit(ă), divorţat(ă),
văduv(ă), cu cel mult 2 persoane în
familie care nu realizează venituri
5
3
4
192
Puncte obţinute
- necăsătorit(ă), divorţat(ă),
văduv(ă), cu mai mult de 2
persoane în familie care nu
realizează venituri
1
…..
7. Situaţia locativă a
clientului
Puncte obţinute
- proprietate
- părinţi, copii, alte rude şi afini
- chirie fond locativ de stat
- particular cu sau fără plata chiriei
5
4
3
1
…..
8. Garanţiile propuse
Puncte obţinute
- ipoteci şi/sau depozite colaterale,
a căror valoare acoperă integral
sau în proporţie de cel puţin 80%
valoarea garanţiilor acceptate de
bancă
- asigurare de risc
financiar/garanţie emisă de un
fond de garantare
- ipoteci şi/sau depozite colaterale,
a căror valoare acoperă în
proporţie mai mică de 80%
valoarea garanţiilor acceptate de
bancă; garanţii reale mobiliare
- numai giranţi
25
20
15
10
…..
9. Relaţia clientului cu
băncile
- instrumente de economisire la
bancă
- instrumente de economisire la
alte bănci
5
4
3
1
193
Puncte obţinute - credite la bancă
- credite la alte bănci
…..
10. 1. Gradul de risc
determinat pe baza
datelor înscrise în
raportul de consultare
al B.C. şi C.R.B.,
pentru client şi membrii
familiei clientului ale
căror venituri sunt luate
în calcul
Puncte obţinute
- fără grad de risc şi grad de risc
minim
- grad de risc mediu
- grad de risc mare
- grad de risc foarte mare
25
20
5
0
…..
Total punctaj obţinut
…..
Veniturile certe, cu caracter de permanenţă, realizate de client şi/sau de
oricare dintre persoanele semnatare ale contractului de credit (membrii familiei
clientului sau giranţii, după caz) sunt exprimate în aceeaşi monedă cu cea a
creditului? DA NU
În cazul în care se bifează caseta “NU”, chiar dacă punctajul obţinut permite
încadrarea la categoria A de risc, încadrarea clientului se va face cel mult la
categoria B de risc.
194
Tabelul 7.4: Categorii de risc
Total punctaj Aprecierea Categoria
finală de risc
peste 86 de puncte risc minim A
între 70 şi 85 puncte risc redus B
între 50 şi 69 puncte risc mediu C
între 45 şi 49 puncte risc mare D
sub 45 puncte risc foarte mare E
7.8 CASIERIA BANCARĂ
Activitatea de casierie bancară este o formă a circuitului numerarului
prin care acesta trece de la un client la altul prin intermediul casieriei bancare.
Totodată, ȋn bancă, numerarul se depozitează, se elimină bancnotele și
monedele uzate și se ȋnlocuiesc cu altele noi, se verifică autenticitatea acestora
și se repun ȋn circulație, populația și agenții economici având mai multă
ȋncredere ȋntrucat provin de la bancă. Activitatea de casierie este cea mai veche
activitate bancară și este prezentă aproape ȋn toate băncile comerciale, ceea ce a
format imaginea că banca ȋnseamnă ȋn primul rând casierie. Ȋn practică,
activitatea de casierie se organizează după două concepte diferite privind
relațiile cu clienții: ghișeul unifuncțional și ghiseul multifuncțional.
Ghișeul unifuncțional presupune ca toate operațiunile de ȋncasări și
plăți, indiferent de valoarea acestora, să se efectueze prin ghișeele de casierie,
iar operațiunile de cont legate de același instrument prin ghișeele operative de
contabilitate. Ȋn acest concept, clientul trebuie să se prezinte la două ghisee
pentru un singur serviciu (ex. plata facturii de energie electrică), ceea ce
ȋnseamnă un timp mai mare de staționat ȋn bancă, așteptarea la două ghișee și o
aglomerare a spațiului bancar. Infrastructura se caracterizează printr-un număr
195
mare de boxe de casierie și un spațiu mai mare pentru activitatea de casierie.
Acest sistem se practică, de regulă, ȋn sistemul nostru bancar.
Ghișeul multifunctțonal permite ca toate operațiunile de cont și cele de
casierie, dar numai de valori mai mici, să se efectueze la un singur ghiseu.
Avantajele sunt multiple, atât pentru clienți cât și pentru bancă, respectiv
operativitatea se mărește semnificativ, timpul de staționare ȋn bancă se reduce și
crește posibilitatea deservirii unui număr mai mare de clienți. La casierie
urmează să se efectueze numai operațiunile de valori mai mari, ca plățile pentru
salarii, ridicările de numerar de către alte bănci, colectarea numerarului de la
agenții economici. Acest sistem se practică ȋn țările cu economii dezvoltate și a
ȋnceput să se extindă și ȋn celelalte țări.
7.8.1 Infrastructura compartimentelor de casierie
Activitatea de casierie presupune existența unei infrastructuri formată
din boxe de casierie, echipamente de numărat bani, sortat și verificarea
autenticității, sisteme de supraveghere și alarmă, mijloace de transport bani,
precum și un personal bine pregătit perofesional și de o corectitudine
ireproșabilă.
Compartimentul (blocul) de casierie se caracterizează ȋn primul rând
prin departajarea de restul spațiilor bancare printr-o construcție solidă care să nu
permită efracția, folosind pentru comunicare cu celelalte compartimente o
singură ușă metalică cu sistem automat de acces. Spațile se organizează, de
regulă, pe două paliere: primul palier este destinat boxelor de casierie, spațiilor
pentru numărat și verificat bani și birourilor, iar al doilea palier se foloseste
pentru tezaur și garajul pentru mașina de transpot valori.
Boxele de casierie sunt spații ȋnchise care permit activitatea unui singur
casier și constituie linia de contatct cu clienții (engl. front office). La partea
196
inferioară, boxele au un blindaj metalic, iar la partea superioară un geam
antiglonț care asigură o protecție totală. Accesul se face printr-o ușă securizată
care ȋn timpul programului rămâne permanent ȋnchisă. Relația cu clientul se
stabilește printr-un sertar de primit sau restituit banii și prin microfon. Ȋn
interior, boxa este dotată cu mobilier de lucru, computer cu imprimantă, mașini
de numărat bani și verificat autenticitatea bancnotelor, un seif pentru depunerea
banilor ȋncasați și un echipament pentru declanșarea alarmei. Ȋntrucât boxa este
ȋnchisă, aceasta se conectează la sistemul de aer condiționat al băncii.
Spațiile de numărat bani sunt birouri obișnuite, dotate cu mese, fiecare
loc de muncă fiind separat prin geamuri. Ȋn aceste birouri se instalează și
echipamentul automat de numărat, sortat și ȋmpachetat bani, denumit sorter
care ȋnlocuiește ȋn cea mai mare parte munca numărătorilor de bani.
Tezaurul este seiful central al băncii ȋn care se păstrează valorile
banesti. Acesta este o construcție solidă din zidărie sau beton prevăzută cu o ușă
cu blindaj de fier și cu sistem mecanic sau automat de ȋnchidere cu chei sau
cifru. Tezaurul este format din două compartimente: ante-tezaurul, un spațiu
care ȋnconjoară tezaurul cu rol de protecție și spațiu pentru primit și eliberat
bani și tezaurul propriu-zis ȋn care se află rafturi și casete pentru depozitarea
banilor și a altor valori. Tezaurul este dotat cu echipamente pentru aerisire,
prevenirea incendiilor și sisteme de alarmare. Ȋn unitățile bancare mai mici care
au un volum mai redus de numerar se amenajează camere-tezaur, adică
ȋncăperi mai mici și cu un grad de rezistență mai scăzut și fără ante-tezaur, ȋn
care se află case de bani, dar care au același sistem de securitate ca și tezaurele.
Sistemul de alarmă asigură protecția, atât a compartimentului de
casierie, cât și a băncii ȋn general. Sistemul de alarmă este format din mai multe
subsisteme: subsistemul camerelor de luat vederi care se bazează pe un anumit
amplasament al acestora pentru a menține sub observație punctele principale
197
(casierii, tezaur, coridoare de transport bani, garajul de ȋncărcat/descărcat sacii
cu monedă, spațiile din holul cu publicul și spațiile de la bancomate) și pe
casetele de ȋnregistrare; subsistemul anti efractie se referă la protejarea
ferestrelor și ușilor din exterior prin mai multe procedee ca montarea unui grilaj
de fier, aplicarea pe geam a unei folii anti efracție, amplasarea de senzori de
observație; subsistemul anti glont cuprinde blindajele metalice și geamurile anti
glonț de la casierii și echipamentele de alarmare din interiorul băncii (pedale,
butoane); subsistemul control-acces protejează intrările ȋn casierie și tezaur prin
casete de acces pe bază de coduri; subsistemul anti incendiu este format din
senzori de fum amplasați ȋn toate ȋncăperile care la o anumită concentrație de
fum declanșează alarma; subsistemul pentru mașinile de transport valori
cuprinde stații de emisie–recepție montate pe mașini iar una la sediul băncii și
telefoane mobile. Toate aceste subsisteme sunt conectate la un dispecerat din
sediul băncii, dotat cu monitoare de televiziune cu circuit ȋnchis, telefoane fixe
și mobile. Dispeceratul este ȋn legătură permanentă cu sediul poliției locale care
recepționează orice alarmă care se declanșează.
7.8.2 Tipurile de casierii
Activitatea de casierie este mai complexă decât pare la prima vedere, incluzand
mai multe feluri de operațiuni: ȋn lei și valută, ȋn bancă și ȋn afara băncii, cu
metale prețioase, păstrare de valori, colectare numerar, transport bani ȋn
interiorul țării și ȋn afară. Aceste tipuri de operațiuni determină o grupare a
casieriilor ȋn funcție de mai multe criterii, după cum urmează:
(a) după caracterul activității
- casierii universale (ȋncasări și plăți);
- casierii specializate (ȋncasări lei, plăți lei, operațiuni valutare,
schimb valutar);
198
(b) după relația cu clienții
- casierii operative;
- casierii de circulație;
(c) după programul de activitate
– casierii cu program de zi;
- casierii serale;
(d) după activitatile nonmonetare
– casierii speciale (metale prețioase);
- casierii pentru valori depuse la păstrare;
(e) după locul de funcționare
– casierii pentru ȋncasări ȋn lei ȋn afara sediului băncii (ȋn magazine
comerciale);
- casierii de schimb valutar ȋn afara sediului băncii (aeroporturi, gări,
puncte de trecere a frontierei).
Organizarea casieriei este atributul conducătorului unității bancare (ȋn
practică se delega atribuția directorului adjunct) care are ȋn subordine casierul
șef, controlorul-verificator, casierii operativi (inclusiv casierul de pe mașinile de
transport valori) și verificatorii de bani. Ȋn zona casieriei, accesul este interzis
oricărei persoane din bancă și cu atât mai mult celor din afara băncii. Accesul
este permis numai directorului/directorului adjunct și deținătorilor de chei,
precum și organelor de control ale băncii delegate ȋn acest scop. Pentru a se
evita anumite suspiciuni, la ȋnceperea programului de lucru, ȋntreg personalul
casieriei, inclusiv șeful de serviciu, predă valorile bănești aflate asupra lor unei
persoane special desemnate și se conseamnează ȋntr-un registru suma depusă.
La plecarea din bancă, sumele se restituie persoanelor care le-au depus.
199
7.8.3 Casieriile operative
Casieriile operative sunt ghișeele care vin ȋn contact cu clienții și care
efectuează toată gama de operațiuni bancare de casierie, potrivit specificului
acestora. Personajul principal este casierul care vehiculează zilnic, sume destul
de mari sub formă de ȋncasari și plăți și care reprezintă banca ȋn relațiile cu
clienții. Casierul ȋși desfășoară activitatea ȋn boxa de casierie care se ȋnchide ȋn
timpul programului de lucru cu cheia (dublura acesteia se ține ȋn tezaur) sau mai
modern are plăcuță de acces cu cod. Fiecare casier dispune de anumite
instrumente de lucru, precum: caseta personală care este o cutie de oțel cu
ȋncuietoare ȋn care se păstrează sumele de bani, până la o anumită limită,
rămase la sfârșitul zilei după predarea numerarului la tezaur; ștampila personală
care se aplică pe documentele interne de casierie pentru a se cunoaște cine a
procesat documentul.
Operațiunile de ȋncasări. Depunerile de numerar la ghișeele băncii se fac
pe baza documentului foaie de vărsământ cu chitanța care se editează la
computer de administratorul de cont la solicitarea clientului, ȋnscriindu-se
denumirea acestuia, numărul de cont și suma care se depune. Concomitent,
operațiunea se ȋnscrie de administratorul de cont ȋn jurnalul de casă. Clientul se
deplasează la casierie unde depune numerarul iar casierul numară și verifica
bancnotele. Daca nu sunt probleme, casierul ȋnscrie (la computer) monetarul
(structura pe cupiuri a numerarului) pe foaia de vărsământ cu chitanța și
eliberează clientului un exemplar ca dovadă a operațiunii făcute. Un alt
exemplar de pe foaia de vărsământ cu chitanța rămâne la casierie ca document
al operațiunii și se arhivează.
Foaia de vărsământ cu chitanța se folosește de regulă de către persoanele
fizice și agenții economici care depun sume mai mici. Agenții mai mari, precum
magazinele comerciale sau benzinăriile, folosesc sistemul genților sigilate iar
200
depunerile se fac pe baza documentului borderou ȋnsoțitor. Ȋntre bancă și
agentul depunator se ȋncheie o convenție scrisă ȋn care se menționează
condițiile de pregătire a numerarului, sigilare a genților, predarea acestora și
documentele aferente. Clientul mai depune băncii și specimenul sigiliului care
va fi folosit ȋn relația cu banca. Casierul colector de pe masina de transport
valori preia de la sediul clientului geanta sigilată si borderoul ȋnsotitor,
verificând numai integritatea genții și aplicarea sigiliului convenit. La bancă,
administratorul de cont al unității economice verifică dacă borderoul ȋnsoțitor
este corect ȋntocmit, ȋnregistrează ȋn jurnalul de casă suma primită și trimite
borderoul la casierie. Casierul ia in primire geanta sigilată și verifică
integritatea acesteia și dacă sigiliul corespunde cu specimenul existent ȋn bancă.
După aceea, casierul semnează de primire și aplica ștampila pe exemplarul care
se restituie clientului. Casierul predă controlorului verificator de bani geanta
sigilată care este verificată din nou dupa care se procedează la desigilare și
numărare. Operațiunile de primire a genților de către casier și de predare se
ȋnscriu ȋntr-un registru al casierului și un registru similar al controlorului
verificator. Ȋn situația ȋn care gențile se predau la casa cu program prelungit sau
la casa serală, procedurile sunt aceleași cu cele de la casa de zi, cu deosebirea că
operațiunile se ȋnregistrează in jurnalul de casă și ȋn cont cu data zilei
urmatoare. Casele cu program prelungit și casele serale vin ȋn sprijinul clienților
prin serviciile oferite ȋn afara programului de lucru, ceea ce constituie un
avantaj considerabil. Ȋn același timp, sumele rămase peste noapte ȋn conturile
băncilor reprezintă resurse atrase fără costuri care aduc un spor de venit.
Operațiunile de plăți. Operațiunile de eliberare a numerarului (plăți) se
efectuează pe baza următoarelor instrumente de plata: cec, ordin de plata,
cambie, bilet la ordin. Ȋn vederea efectuării plăților, casierul primește un avans
ȋn numerar din casa de circulație (casierul șef), mărimea acestuia fiind
201
dimensionată ȋn funcție de volumul ȋncasărilor și plăților estimate a se realiza.
Dacă ȋn cursul zilei apar unele deficite de numerar ca urmare a unor decalaje
ȋntre ȋncasări și plăți, casierul primeste un nou avans, de data aceasta de la
controlorul- verificator.
Instrumentul cel mai frecvent folosit este cecul emis de titularul de cont
pentru obținerea de numerar, deci o plată pentru bancă și o ȋncasare pentru
client. Clientul se prezintă la administratorul de cont care verifică: completarea
corespunzatoare a cecului, concordanța semnăturii cu specimenul existent ȋn
bancă și existența disponibilului ȋn contul curent, după care semnează,
ștampilează cecul și ȋnregistrează operațiunea ȋn jurnalul de casă. Cecul
ȋmpreună cu jurnalul de casă este transmis la șeful serviciului contabilitate sau
ȋnlocuitorul acestuia pentru supervizare (control preventiv) care după o nouă
verificare semnează pe cec. Odată ȋndeplinite aceste obligații, cecul se predă la
casierie, iar jurnalul la administratorul de cont pentru ȋnregistrare ȋn contul
curent al titularului. Casierul verifică dacă identitatea clientului corespunde cu
cea de pe cec, valabilitatea cecului, după care ȋnscrie monetarul pe cec, solicită
beneficiarului să semneze pentru primirea numerarului și efectuează plata.
Casierul semnează pe verso cecului și pune stampila personală, iar pe fața
cecului aplică ștampila cu mențiunea “plătit”. Banii primiți de client se numără
la ghișeul de casierie, iar dacă sunt sume mai mari (ex. salarii) numărarea are
loc ȋn spații special amenajate sub supravegherea unui salariat al băncii. Pentru
a se evita anumite situații dificile, clientul trebuie să declare sumele aflate
asupra lui pe verso documentului de acces ȋn bancă.
Ordinul de plată se folosește ȋn special de persoanele fizice pentru
ridicarea de numerar din cont, la schimbul valutar, răscumpărarea certificatelor
de depozit, precum și pentru redistribuirea numerarului ȋntre unitățile băncii sau
depunerea excedentului la unitățile băncii centrale. Ordinul de plată se editează
202
de administratorul de cont la cererea clientului, se ȋnregistrează ȋn jurnalul de
casă și se transmite la casierie pentru plată. Circuitul, verificarea, semnarea și
efectuarea plății sunt similare cu cele pentru cec.
Pentru operațiunile de ȋncasări și plăți ȋn valută se folosesc aceleași
documente ca și pentru cele ȋn lei, respectiv foaia de vărsământ cu chitanța și
ordinul de plată și se utilizează procedee similare de circulație a documentelor
și ȋnregistrare ȋn contabilitate. Pentru operațiunile de schimb valutar din lei ȋn
valută sau din valută ȋn lei se folosește buletinul de schimb valutar.
Ȋnchiderea operațiunilor de casierie. La sfârșitul zilei casierii operativi
ȋntocmesc situația centralizatoare a ȋncasărilor și plăților care se confruntă cu
jurnalul de casă de la contabilitate. Diferența dintre ȋncasări și plăți reprezintă
soldul de ȋnchidere al zilei de lucru care trebuie să corespundă cu monetarul.
Situațiile de ȋncasări și plăți se semnează, ștampilează și ȋmpreună cu
documentele ȋnsoțitoare se predau casierului șef, iar numerarul se predă
controlorului-verificator. Atât casierii operativi cât și controlorul-verificator
consemnează ȋn registre separate sumele predate/primite pentru numărare. Ȋn
cursul zilei, controlorul verificator primește banii de la casierii operativi și după
numărarea și verificarea acestora se fac pachete de 100 de bancnote legate cu
banderole pe care se aplică ștampila numărătorului de bani. Pachetele se
ambalează ȋn grupuri de câte 10 pachete cu aceiași cupiura. Banii astfel pregătiți
se predau la tezaur ȋn gestiunea casierului sef. La sfârșitul zilei, atât casierii
operativi cât și controlorul verificator predau casierului șef situațiile cu
ȋncasările și plățile și respectiv cu banii primiți și predați la tezaur și soldul
rămas. La sfârșitul zilei, casierul șef are situația de ansamblu, atât a casieriei,
cât și a tezaurului.
203
7.8.4 Casa de circulație
Casa de circulație reprezintă totalitatea operațiunilor de ȋncasări și plăți
efectuate prin casele operative, grupele de verificatori, precum și rezerva de
casă la dispoziția unității băncii. Casa de circulație nu este un ghișeu sau o boxă
de casierie, ci poate fi definită ca o casă centrală a unității bancare, fără
activitate operativă, ȋn care se centralizează ȋntreaga activitate de casierie și se
stabilesc soldurile zilnice de numerar care se depun ȋn tezaur. Persoana care
asigură gestiunea casei de circulație este casierul șef (casierul central).
Casa de circulație ȋncepe să funcționeze prin preluarea de la tezaur a
unei părți din rezerva de casă, a genților sigilate și a registrelor de evidență a
operațiunilor de casierie. Partea din rezerva de casă se distribuie casierilor
operativi pentru a putea ȋncepe activitatea zilnică, gențile sigilate se predau
controlorului-verificator pentru verificare și numărare iar registrele ramân la
casierul șef pentru ȋnregistrarea operațiunilor de casierie. Acest transfer de
gestiune de la tezaur la casa de circulație și ȋn cadrul acesteia de la casierul șef
la casierii operativi și controlorul verificator se ȋnscrie ȋn registele care se țin
pentru fiecare tip de operațiune (ex.registrul pentru evidenta numerarului
gestionat și manipulat de personalul casieriei, registru de predare-primire a
genților cu numerar și goale, registru “situația casei de circulație și a altor valori
existente ȋn tezaur”, situația zilnică a mișcării mijloacelor de plată străine,
registrul de evidență a deponenților și a casetelor ocupate cu valori etc.). La
sfârșitul zilei, casierii operativi și controlorul verificator predau casierului șef
situațiile de mișcare a numerarului și soldurile respective care se operează ȋn
registre și are loc descărcarea de gestiune a acestora. Documentul principal de
evidență al casei de circulație este Registrul “Situația casei de circulație și a
altor valori existente ȋn tezaur” ȋn care se ȋnscriu zilnic, ȋn forma centralizată,
ȋncasările, plățile și soldul, structura pe cupiuri a soldului și celelalte valori
204
existente ȋn tezaur. Ȋn situație se mai ȋnscrie plafonul de casă (limita superioară
a numerarului care poate fi păstrat de unitatea bancară) și soldul casei de
circulație, stabilindu-se devierile (+/-) față de plafon. Aceste informații sunt
deosebit de utile pentru managementul numerarului, atât pe plan local, cât și
central. Activitatea de casierie din bancă este destul de complexă și se
desfășoară după reguli stricte care asigură operațiunile cu clientela, circulația,
procesarea, depozitarea și transportul numerarului ȋn condiții de deplină
securitate. Fluxul operațional ȋncepe cu tezaurul și se dirijează către casa de
circulație unde are loc activitatea de ȋncasări și plăți, verificare și procesare a
banilor apoi se ȋndreaptă către sectorul de transport valori pentru expedierea
excedentului sau primirea deficitului și se ȋncheie tot cu tezaurul. Această
activitate se prezintă ȋn Figura 7.5, cu următoarele fluxuri de circulație:
1.Directorul/directorul adjunct stabilește fluxul de circulație al numerarului,
precum și mijloacele de transport valori și comunică informațiile casierului șef;
2 Casierul șef organizează preluarea avansurilor de către casa de circulație;
3 Casierul șef ȋmpreună cu celelalte persoane autorizate deschid tezaurul;
4 Casierul șef eliberează din tezaur avansurile și alte valori pe care le predă
casierilor operativi, iar gențile sigilate de la casa serală se predau verificatorului
sef;
5 Casierul șef organizează transferul la tezaur a sumelor și a altor valori de la
casieriile operative și verificatorul șef;
6 Expedierea sumelor excedentare și a bancnotelor uzate;
7 Primirea sumelor colectate sau a celor pentru alimentarea tezaurului cu
fonduri;
8 Casierul șef transmite directorului/directorului adjunct situațiile privind
ȋnchiderea casei de circulație și a tezaurului.
Figura 7.5: Activitatea de casierie ȋn bancă
205
Pentru estimarea volumului de operațiuni care se vor derula zilnic prin
casa de circulație se folosește graficul de ȋncasări și plăți ȋn numerar ȋntocmit pe
o perioadă de o lună. Acesta cuprinde cerințele zilnice de numerar ale clienților,
precum și ale băncilor deservite pe bază de convenție. Excedentul sau deficitul
zilnic se reglementează prin sucursalele teritoriale ale băncii centrale. Graficul
de ȋncasări și plăți in numerar s-a dovedit a fi un instrument deosebit de util ȋn
managementul resurselor.
Rezerva de casă reprezintă reținerile de monedă de către fiecare unitate
bancară, ȋn cantități suficiente pentru a efectua la timp operațiunile de plăți ale
clienților. Aceasta se stabilește la nivelul mediei zilnice de plăți dintr-o lună
reprezentativă și poate varia ȋn funcție de factorii specifici locali. Rezerva de
casă reprezintă o imobilizare de fonduri și trebuie să se mențină la un nivel cât
Director/ Dir. adjunct
Casier şef
Case operative
CASA DE CIRCULAŢIE
Tezaur
Verificare -Procesare
Transport valori
1 8
2 3
4
5 6
7
206
mai scăzut ȋntrucât nu este aducătoare de venituri, iar excedentul să se
redistribuie ȋn cadrul băncii sau să se plaseze la alte bănci.
Redistribuirea excedentului de casă se face potrivit planului transmis de
centrala băncii comerciale care cunoaște cerințele unităților din rețea, deci o
redistribuire intrabancară. Planul de redistribuire se elaborează pe baza
principiului costului minium de transport și securitate, stabilindu-se traseele
cele mai avantajoase. Ȋn ce privește plasarea pe piață, aceasta are loc numai la
nivel central, unitățile excedentare primind cea mai mare parte a veniturilor
realizate. Practica a dovedit că, excedentul este o sursă sigură de venit deoarece
nu implică riscuri majore de plasament și veniturile sunt imediate. De aceea,
unitățile bancare cu excedent sunt și cele mai profitabile iar realizarea unui
excedent cât mai mare rămâne un obiectiv prioritar pentru orice manager de
bancă. Băncile elaborează politici de trezorerie și ȋn același timp criterii de
stimulare a creșterii excedentului.
Transportul numerarului. Ȋn cadrul serviciilor oferite de bănci se ȋnscrie
și colectarea numerarului de la clienți, ȋn special magazine comerciale și stații
de benzină. Activitatea de colectare este autorizată de banca centrală și organele
de poliție. Colectarea se face ȋn genți cu ȋncuietori cu chei sau cifru care sunt ȋn
posesia ambelor părți, bancă și client. Transportul se asigură de bancă cu mașini
blindate, special amenajate, denumite mașini de transport valori, ȋnsoțite de
casierul colector și de un angajat al jandarmeriei. Mașina este dotată cu
aparatură de comunicații cu banca si poliția, iar persoanele ȋnsoțitoare poartă
echipament de protecție anti glonț și au armament de apărare asupra lor. Ȋn
anumite cazuri, mașina de transport valori este ȋnsoțită de o altă mașină de
protecție cu personal de la jandarmerie. Mașina de transport valori se
deplasează după un intinerariu dinainte stabilit și trebuie să țină legatura
permanent cu dispeceratul băncii. Ȋn unele țări, activitatea de colectare a banilor
207
nu este recunoscută ca o activitate bancară și se desfășoară prin firme
specializate, care dispun de dotarea necesară și sunt autorizate de poliție.
7.8.5 Tezaurul bancar
Păstrarea numerarului și a altor valori se face ȋn mod obligatoriu ȋn
tezaur iar ȋn lipsa acestuia ȋn case de bani de fier, prevăzute cu cel puțin două
chei. Tezaurul este locul cel mai bine protejat din bancă și cu un regim riguros
de acces si control. Din acest motiv, tezaurul inspiră ȋncredere, atât personalului
băncii, cât mai ales clienților care au depozite, titluri de valori, documente sau
alte bunuri de valoare.
Bancnotele se păstrează pe cupiuri ambalate ȋn gropuri iar moneda
metalică ȋn săculeți pe multipli de monedă. Atât bancnotele cât și moneda
metalică deteriorate se păstrează separat ȋn vederea transmiterii la banca
centrală. Metalele prețioase se păstrează ȋn casete, pe feluri de metale și titluri.
Același procedeu se aplică și la valorile deținute de persoanele fizice sau
juridice, cu precizarea că mai ȋnainte de a fi introduse ȋn tezaur casetele se
sigilează ȋn prezența deponentului. Ȋn tezaur se mai pastrează titluri de valoare,
acțiuni, certificate de depozit, carnete de cecuri și alte imprimate destinate
vânzării. Gențile cu numerar primite la casa cu program prelungit sau la casa
serală se păstrează până a doua zi, când se predau la casierie pentru desfacere și
numărare.
Deținerea cheilor și a sigiliilor de la tezaur. Tezaurele sunt prevăzute cu
trei chei, cu danturare specială, care se dețin de casierul șef, contabilul șef și
directorul/directorul adjunct. Deținătorii de chei mai au și câte un sigiliu de
metal pe care este gravată funcția lor cu care se sigilează, personal, tezaurul.
Cheile și sigiliile se pastrează de fiecare deținător ȋn seifuri separate ȋn cadrul
băncii, iar dublurile se depun ȋn casete sigilate la o altă unitate a băncii.
208
Deschiderea tezaurului se face de cei trei deținători de chei ȋn prezența
pazei care are acces numai ȋn ante-tezaur. Mai ȋntâi se verifică integritatea
sigiliilor și apoi se dezarmează sistemul de alarmare și se descuie ușa. Accesul
ȋn tezaur este permis numai celor trei deținători de chei și a personalului băncii
care transportă bunurile. Numele persoanelor care au intrat ȋn tezaur se ȋnscrie
zilnic ȋntr-un registru.
Ȋnchiderea tezaurului se face tot de către cei trei deținători de chei.
Directorul/directorul adjunct are obligația să verifice, prin sondaj, concordanța
valorilor cu documentele și registrele ȋntocmite de casierul șef. Ȋn prezența
pazei se ȋncuie ușa, se aplică sigiliile și se armează sistemul de alarmare.
Persoanele care au participat la ȋnchiderea tezaurului semnează ȋn registrul de
predare-primire pentru paza tezaurului. Gestiunea tezaurului revine casierului
șef. Acesta tine registrele de evidență privind activele din tezaur și mișcarea
acestora, pe fiecare tip de activ, organizează primirile sau eliberările de numerar
și alte active către casierii operativi, colectarea numerarului de la unitățile
subordonate și de la clienți, expedierea excedentului către alte unități ale băncii
ori sucursala băncii centrale sau alimentarea cu numerar de la aceasta, precum
și transportul bancnotelor depreciate la banca centrală.
Directorul/directorul adjunct, contabilul șef și casierul șef sunt
principalii factori de decizie ȋn managementul numerarului, organizarea
activității și relațiile cu clienții. Activitatea de casierie necesită o bună
organizare, o disciplină riguroasă și un personal bine calificat. Băncile cu un
compartiment de casierie puternic au și un segment de piață mai mare și sunt
apreciate mai bine de populație.
Capitolul 8: PIAȚA CREDITELOR RURALE ȊN ROMÂNIA
209
8.1 CREDITE AGRICOLE
La sfârșitul anului 2006 s-au identificat următoarele tipuri de credite cu
destinația credite agricole:
A)Banca Transilvania
1. Creditul multianual pentru finanțarea fermelor vegetale și zootehnice
Creditul este destinat pentru acoperirea necesarului de capital de lucru pentru:
plata furnizorilor pentru activitatea curentă ȋn ferme cu culturi vegetale
sau zootehnice;
cheltuieli generate de ȋnființare\ȋntreținere culturi;
achiziția de animale destinate populării fermelor;
achiziția de furaje;
achiziția de piese de schimb pentru utilaje și echipamente;
salarii, alte cheltuieli curente.
Creditul poate fi utilizat inclusiv pentru preluarea soldului creditelor pentru
capital de lucru, contractate la alte banci. Faptul că acest credit se reȋnnoieste
anual, fără o nouă analiză și o nouă instituire de garanții, determină reducerea
costurilor anuale de finanțare a fermierilor și permite acoperirea mai multor
cicluri de producție.
Creditul se acordă persoanelor juridice care activează ȋn domeniul
agricol, ȋn sectorul vegetal, cât și ȋn zootehnie, și care au nevoie de capital de
lucru pentru activitatea curentă. Pot accesa finanțarea fermierii care activează ȋn
domeniul agricol de cel puțin 24 de luni și care exploatează o suprafață de
minim 100 ha, respectiv pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1
000 porci/serie, peste 50 000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete
păsări pentru ouă.
2. Creditul pentru ȋnființarea și ȋntreținerea culturii
210
Facilitatea de creditare finanțează până la 75% din cheltuielile de
ȋnființare/ ȋntreținere a unei culturi vegetale. Fondul de Garantare a Creditului
Rural – IFN S.A. acoperă până la 80% din garanțiile creditului, iar, pentru
diferență, sunt acceptate garantii de tipul: gaj pe cultura finanțată, gaj pe utilaje,
ipotecă asupra sediului companiei, spațiilor comerciale, terenuri intravilane,
spații de locuit.
Termenul de acordare este 12 luni, corelat cu tipul culturii finanțate.
Condiții de eligibilitate
Ferma funcționează de cel puțin 24 de luni;
Administratorul are experiență ȋn domeniul agricol sau există personal
angajat care are experiență ȋn agricultură;
Suprafața exploatată este de minim 100 ha;
Firma deține/prezintă adeverința APIA din care să rezulte suprafața pe
care o are ȋn folosință sau pentru care beneficiază de subvenții;
Conform ultimului bilant contabil, evoluția cifrei de afaceri a firmei este
pozitivă sau ȋnregistrează o scădere de maxim 15%;
Compania ȋnregistrează, conform ultimului bilant contabil
anual, rezultate din exploatare pozitive;
Firma nu ȋnregistrează ȋntârzieri mai mari de 15 zile calendaristice, ȋn
ultimele 12 luni, la plata creditelor contractate;
Nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/acționarilor majoritari
sau a administratorului societății, ȋn ultimele 12 luni;
Compania nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont;
Firma nu ȋnregistrează datorii bugetare restante;
Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare;
Compania este stabilă financiar.
3 Creditul pentru achiziția de teren agricol
211
Destinatia acestui credit este achiziția de teren agricol. Suplimentar,
banca poate acorda un credit pe termen scurt pentru acoperirea cheltuielilor
notariale și a cheltuielilor pentru ȋntabulare.
Valoarea creditului nu poate depăși 85% din valoarea investiției. Achiziția
terenurilor se poate face ȋn tranșe, pe măsura negocierii cu proprietarii
vânzători. Durata maximă a creditului este de până la 10 ani iar creditul este
destinat persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de cel puțin 24
de luni, care exploatează o suprafață de minim 100 ha și care doresc să ȋsi
consolideze suprafețele cultivate prin achiziția unor suprafețe deja arendate
și/sau să ȋși crească suprafețele cultivate prin achiziția unor terenuri adiacente
celor aflate deja ȋn exploatare.
Valoarea creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții,
gradul maxim de finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Terenul
achiziționat poate constitui garanție pentru creditul contractat, ȋn măsura ȋn care
este ȋntăbulat. Pot fi luate ȋn garanție și alte imobile sau utilaje. Fondul de
Garantare a Creditului Rural poate să garanteze până la 50% din necesarul de
garanții.
4. Credit pentru spațiile de depozitare și producție
Creditul este destinat pentru construirea sau achiziția de magazii și spații de
depozitare, depozite frigorifice, silozuri, sere, grajduri și adăposturi pentru
animale, precum și pentru modernizarea sau extinderea acestora.
Perioada de acordare este de:
până la 10 ani pentru construire sau cumpărare
până la 7 ani pentru modernizare sau extindere.
Creditul se adresează persoanelor juridice care activează ȋn domeniul agricol de
cel puțin 24 de luni, și care exploatează o suprafață de minim 100 ha, respectiv
pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte, 1.000 porci/serie, peste
212
50.000 capete păsări de carne/serie sau 30.000 capete păsări pentru oua.
Valoarea creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de investiții, gradul
maxim de finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului. Garantarea
creditului se va realiza prin garanții imobile, gajuri și\sau obiectul investitiei.
5 Creditul pentru achiziția de utilaje și echipamente agricole se
adresează celor cu activitate ȋn zootehnie și culturi vegetale și are ca destinație
achiziția de utilaje agricole pentru pregătirea terenului, ȋnsămânțare, efectuarea
de tratamente pentru ȋntreținerea culturii, recoltare, precum și achiziția de
echipamente pentru hrănirea și adaparea animalelor, ventilație și ȋncălzire, săli
de muls, tancuri de răcire a laptelui etc.
Durata creditului este de până la 7 ani. Se poate opta pentru un grafic de
rambursare cu minim doua scadențe, corelate cu perioada de
recoltare/valorificare a producțiilor. Bunul achiziționat poate constitui garanția
creditului, dacă acesta este nou, iar valoarea finanțării este de până la 85% din
valoarea ȋnscrisă pe factura bunurilor cumpărate. Creditul se adresează fermelor
care funcționează de cel puțin 24 de luni și care au ȋn exploatare o suprafață
de minim 100 ha, respectiv pentru fermele de animale: 50 de vaci pentru lapte,
1 000 porci/serie, peste 50 000 capete păsări de carne/serie sau 30 000 capete
păsări pentru ouă. Valoarea creditului va fi corelată cu valoarea proiectului de
investiții, gradul maxim de finanțare fiind de 80-85% din valoarea proiectului.
Creditul se poate garanta cu bunul achiziționat sau/și cu alte garanții imobile,
gajuri.
6.Credite Apia
Se acordă pentru persoanele fizice și juridice.Pentru persoanele fizice,
valoarea creditului este de maxim 90% din subvenția rămasă de ȋncasat de la
APIA iar durata creditului este până la plata subvenției de către APIA.
213
Modalitate de rambursare - rambursarea creditului (principal si dobanda) se va
face integral ȋn momentul ȋncasării sumelor cuvenite de la APIA. Dobânda este
variabilă, Robor 6M+2,5pp, ȋn momentul de față ( la data de 28 octombrie
2016) este 3,450% și se va actualiza trimestrial.
6.b Pentru persoane juridice, Valoarea creditului e de maxim 90% din subvenția
rămasă de ȋncasat de la APIA iar durata creditului e până la plata subvenției de
către APIA. Valoarea minimă a creditului e de 4 000 lei.
Pentru obținerea creditului de la APIA trebuie ȋndeplinite următoarele condiții:
firma să nu ȋnregistreze restanțe mai mari de 15 zile la creditele
existente, ȋn ultimele 6 luni
firma să nu ȋnregistreze popriri active sau suspendate pe cont
firma să nu fie ȋn interdicție de a emite cecuri bancare
firma să nu figureze ȋn Buletinul Procedurilor de Insolvență
7 Creditul pentru finanțarea fermelor de vaci de lapte.
Finanțarea acoperă nevoile de dezvoltare ale fermei prin:
Creditul de capital de lucru – pentru achiziția de furaje, premix-uri sau
acoperirea altor cheltuieli curente (salarii, obligații bugetare etc.)
Creditul pentru investiții - pentru modernizarea fermei (achiziția de săli
de muls, tancuri de răcire, echipamente etc.) sau pentru achiziția de noi
efective
Valoarea maximă a finanțării este de 300.000 lei, dar nu mai mult de 20%
din valoarea anuală, a contractelor de livrare lapte ȋncheiate cu
procesatorii.Durata finanțării este de până la 24 de luni ȋn cazul creditului de
capital de lucru, respectiv 48 de luni pentru creditul pentru investiții.
Creditele pot fi garantate și cu garanție FGCR/FNGCIMM ȋn proporție
de 80% din valoarea acestora.
Obținerea acestor credite se face ȋn următoarele condiții:
214
ferma functionează de cel puțin 24 de luni
ferma are istoric de colaborare, de minim 12 luni, cu procesatorii de
lapte actuali
ferma are personal cu experiență ȋn domeniu de minim 6 luni
nu au existat schimbări ȋn structura asociaților/ acționarilor majoritari ȋn
ultimele 12 luni
firma nu ȋnregistrează popriri active sau suspendate pe cont
Firma nu este in interdicție de a emite cecuri bancare.
B) Banca Raiffeisen oferă două tipuri de credite:
1. Creditul pentru capitalul de lucru ȋn agricultură
Este o sursă de finanțare pe termen scurt. Se pot finanța cheltuielile de
ȋntreținere și de ȋnființare, recoltare și asigurare a culturilor agricole efectuate ȋn
regim propriu sau de către terți, cheltuielile cu furnizorii de energie electrică,
apă, irigații și cu fondul de salarii.
Creditul se poate ȋn anuității sau rate de capital egale, lunare,
trimestriale, semestriale sau cu altă frecvență, ȋn funcție de ciclul agricol și de
nevoile tale, ȋnsă nu ȋn mai puțin de 2 rate pe an.Suma minima e de 7.000 Euro
(credit acordat exclusiv ȋn Lei) acordat prin trageri unice sau multiple.
Perioada de rambursare este de 12 luni, cu posibilitate de reutilizare și
prelungire corespunzătoare a scadenței iar pentru până la 20% din limita
acordată nu e necesară prezentarea de documente justificative.
Perioada utilizare e 6 luni de la acordare iar ca și garanții se paote
constitui un mix ce include terenuri, imobile și/sau fonduri de garantare,
echipamente, utilaje, ipoteca mobiliară asupra conturilor curente, garanție
personala de tip fidejusiune, ȋn conformitate cu reglementările băncii.
2. Creditul pentru investiții ȋn agricultură
Creditul poate fi utilizat ȋn scopul achiziției de terenuri agricole,
silozuri, tractoare, combine și alte echipamente cu specific agricol.
215
Perioada maximă de rambursare a creditului e de până la 120 luni,
existând și o perioadă extinsă de grație de până la 12 luni. Creditul se poate
garanta inclusiv cu obiectul achiziției.
Suma minima e 7.000 Euro și sunt posibile trageri multiple. Perioada de
rambursare corelată cu durata investitiei, e de maxim 120 luni (termen mediu
sau lung).
Perioada de grație e de maxim 12 luni, ȋn funcție de sezonalitatea
afacerii și de data la care este functională investiția. Avansul e minim 15% din
investiție, fără TVA.
Modalitate de rambursare: anuități sau rate de capital egale, lunare,
trimestriale, semestriale sau cu alta frecvență, nu mai puțin de 2 rate pe an.
Creditul se poate lua atât ȋn lei cât și ȋn euro iar garanțiile pot include terenuri,
imobile și/sau fonduri de garantare.
C) LIBRA BANK
1. Creditul Hotar garantat cu terenuri agricole se adresează fermierilor
proprietari de terenuri sau care intentionează să achiziționeze terenuri agricole
pentru dezvoltarea fermei.
Fermierii pot accesa creditul indiferent de domeniul de activitate:
cultura mare, creșterea animalelor, legumicultură, vii sau livezi etc.
Perioada maxima de acordare a creditului maxim 84 de luni pentru
proprietarii de terenuri si maxim 180 de luni pentru cei care doresc sa
achizitioneze un teren agricol sau sa realizeze alte investitii ;
Modul de utilizare a creditului se face prin virament ȋn contul clientului,
pentru proprietarii de teren sau virament ȋn contul vânzătorului ȋn cazul
achizițiilor; Modul de rambursare se efectuează printr-un plan de plată sezonier,
minim 3 rate pe an la recoltă iar ȋn restul anului rate zero. Moneda creditului
este ȋn lei. Ca garanții se pot aduce terenuri agricole, grad de acoperire cu
garantii 110%.
216
2.Creditul Gospodar este un credit pentru activitatea curentă sau investiții
ce vine ȋn sprijinul fermierilor care au nevoie de finanțare rapidă pentru
susținerea activității, indiferent de domeniu: cultura mare, creșterea animalelor,
legumicultură, vii sau livezi etc. Beneficiarii creditului sunt fermieri, asociații,
societății agricole si cooperative agricole, IMM-uri. Creditul se acordă pentru
finanțarea activității curente sau a investițiilor;
Perioada maximă de acordare a creditului e de 18 luni fără a justifica
utilizarea cu documente doveditoare, 60 luni cu justificare, iar modul de
utilizare are loc prin virament ȋn contul clientului, de unde acesta face retrageri
de numerar sau plăți;
Modul de rambursare se face printr-un plan de plată sezonier, minim 3 rate
pe an la recoltă iar in restul anului rate ZERO. Moneda creditului este ȋn lei, iar
ca garanție se poate aduce ȋn proporție de 80% de la Fondul de Garantare
(FGCR, FNGCIMM) și 20% alte garanții.
Creditele de la BCR sunt următoarele:
1. Subvenții APIA de la BCR pentru zone defavorizate.
2. Creditul BCR pentru activități agricole și nonagricole
3. Credit de investiții BCR pentru sectorul agricol
4. Subvenții APIA de la BCR pentru bunăstarea păsărilor și porcinelor
8.2 CREDITELE PENTRU PROIECTE DE DEZVOLTARE RURALĂ
Creditele pentru proiecte de dezvoltare rurală sunt credite care satisfac
diverse nevoi de finanțare ale intreprinzătorilor, de activitate curentă, sau de
investiții. Creditele se pot acorda din surse FIDA (Fondul Internațional pentru
Dezvoltare Agricolă organism al ONU) sau BIRD (Banca Internațională pentru
Reconstruție și Dezvoltare), pentru ȋmbunătățirea și stabilizarea mediului
economic al comunităților rurale din zona Proiectului prin promovarea
217
intreprinderilor implicate direct ȋn sau care deservesc sectorul agroalimentar și
furnizarea de credite și servicii de dezvoltare rurală pentru acestea pentru
accelerarea transformării economice a economiei rurale, prin creșterea fluxului
de investiții de capital către acest sector.
8.3 FONDURI DE GARANTARE A CREDITELOR
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici
şi Mijlocii (FNGCIMM) a fost înfiinţat în decembrie 2001, în baza Legii
133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii. Considerand agricultura ca unul dintre
sectoarele importante care poate contribui la relansarea economică sustenabilă,
FNGCIMM SA ȋși concentrează capacitatea de garantare cu prioritate spre
susținerea finanțării acestui domeniu. Cadrul legal care favorizeaza orientarea
strategica a Fondului catre domeniul agricol este constituit de: Legea 329/2009,
OUG 79/2009, OG 20/2013, OUG 43/2013, Legea 218/2005, OUG 92/2013 și
HG 936/2013.
Se garantează 50% din valoarea limitei de credit, până la o sumă de 5.000.000
lei /IMM pentru maximum 36 luni. Cel mai mic cost ROBOR 3M + 3,5% pe
an.
Fondul de Garantare a Creditului Rural FGCR-IFN-SA s-a constituit în
februarie 1994, potrivit Legii nr. 31/1990, ca o societate comercială pe acțiuni,
în urma negocierilor Comisiei Comunității Europene și Guvernul României,
reprezentat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, concretizând
programul Comisiei Europene de sprijinire a procesului de privatizare a
agriculturii în România și s-a înscris ca IFN în anul 2006, în baza Legii nr.
93/2009.
FGCR – IFN S.A. facilitează accesul la finanțare al sectorului agro-alimentar și
218
contribuie la realizarea proiectelor și împlinirea planurilor de viitor ale
fermierilor din România. Fondul are următoarele obiective :
- sprijinirea absorbției fondurilor europene;
- sprijinirea dezvoltării și consolidării fermelor de familie;
- stimularea accesului producătorilor agricoli, procesatorilor privați de produse
agricole la credite destinate finanțării capitalului de lucru, a proiectelor de
dezvoltare rurală finanțate prin FEADR și achiziției de terenuri agricole.
Beneficiarii fondului sunt:
a) IMM–urile, definite conform Legii nr.346/2004 cu modificările si
completările ulterioare, inclusiv persoanele fizice autorizate ,
întreprinderi individuale şi familiale, care desfăşoară activităţi
economice, constituite conform OUG nr. 44/2008.
b) asociațiile, societăţile agricole si cooperativele agricole constituite
conform Legii nr. 36/1991 privind societatile agricole si alte forme
de asociere in agricultura si Legii cooperatiei agricole nr. 566/2004.
c) categoriile de beneficiari publici si privati ai PNDR 2014 – 2020.
d) persoanele fizice în calitate de producători agricoli.
Suma garantată de FGCR în cazul beneficiarilor privați reprezinta maxim 80%
din valoarea creditului pe termen scurt, mediu și lung/ acordului de
garantare/documentului contractual, diferenţa pana la 100% şi dobânda aferentă
urmând să fie garantată de împrumutat/terț garant.
Creditele destinate achiziției de terenuri agricole pot fi garantate de FGCR
numai ȋn condițiile OUG nr. 43/2013, privind unele măsuri pentru dezvoltarea
şi susţinerea fermelor de familie şi facilitarea accesului la finanţare al
fermierilor, procentul maxim de garantare este de 50% din valoarea creditului,
diferența de garanții necesare pentru acoperirea integrală a creditului și a
219
dobânzilor aferente vor fi asigurate de imprumutați cu terenurile achiziționate
și/sau de alte bunuri aflate ȋn proprietatea ȋmprumutatului.
Suma garantată de FGCR separat si/sau împreună cu alte fonduri de
garantare nu poate depăşi dupa caz 80% sau 50% din valoarea
creditului/valoarea fiecarui acord de garanție bancară. Suma maximă care poate
fi garantată de către FGCR pentru fiecare solicitare individuală de garantare a
instituției finanțatoare nu va depăși echivalentul a 2,5 milioane Euro,
denominați ȋn lei la cursul leu/Euro de la data solicitării de garantare transmisă
de bancă. Suma garantată de FGCR pe ȋmprumutat, aferentă fiecărei finanțări,
reprezintă suma maximă până la care FGCR răspunde ȋn cazul producerii
riscului garantat, ȋn limita garanției acordate prin contractul de garantare.
220
Capitolul 9: COFINANȚARE BANCARĂ ȊN CADRUL FONDURILOR
EUROPENE
Finanțările nerambursabile sunt destinate sprijinirii desfășurarii unor
activități – importante pentru anumite segmente ale societății sau pentru
dezvoltarea de ansamblu a organismului economic și social - din domenii
pentru care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare
suficiente accesibile ȋn mod curent (de exemplu, reabilitarea infrastructurii ȋn
regiuni sărace, recalificare profesionala, sprijinirea dezvoltării sectorului ONG
ȋn calitate de partener al autorităților publice) sau din domenii ȋn care există ȋn
mod tradițional o nevoie de resurse financiare mai mare decat disponibilitățile
(de exemplu, activitățile cu caracter social). Cele mai multe finanțări de acest
tip sunt acordate României de alte state sau instituții internaționale. Sistemul
finantarilor nerambursabile publice externe este una din componentele
mecanismelor mai ample de colaborare dintre diverse state, el având caracterul
unui ajutor acordat pentru sprijinirea rezolvării unor situații excepționale ȋn care
statul beneficiar al acestui ajutor nu are expertiza sau resursele umane și
materiale necesare pentru a ȋncerca o rezolvare eficientă pe cont propriu. Din
acest motiv, resursele financiare propriu-zise sunt ȋnsoțite de o intreagă
metodologie specifică care trebuie respectată ȋn procesul de acordare a
finanțărilor și prin care se urmarește implementarea unor elemente de filosofie
socială care și-au dovedit validitatea ȋn situații similare ȋntâlnite ȋn alte state.
Din costul total al proiectului, beneficiarul trebuie să acopere cofinanțarea
pentru susținerea executării investiției, formată din cheltuielile neeligibile și
partea care ȋi revine din cheltuielile eligibile. Documentele necesare
demonstrării cofinanțării sunt cuprinse in Manualul privind eligibilitatea
cheltuielilor și ȋn Ghidul Solicitantului. De asemenea, cheltuielile eligibile
pentru fiecare proiect ȋn parte vor fi stabilite de către Autoritățile de
221
Management ȋn conformitate cu regulile naționale de eligibilitate. Astfel, ȋn
momentul lansării unei "cereri de proiecte", Autoritatea de Management va face
cunoscută și lista cu cheltuielile eligibile pentru acele proiecte. Cum
functionează sistemul finanțărilor rambursabile (creditelor)? Un finanțator -
autoritate publica, agent economic (cel mai adesea de tipul unei bănci), ONG -
care dispune de un excedent bănesc, hotăraște să-l investească ȋn diverse
activități (fie activități cu o rentabilitate mai ridicată, fie pentru a sprijini un
anumit sector de activitate a cărui dezvoltare ȋi poate aduce ȋn viitor avantaje
importante, fie pentru a răspunde unor nevoi sociale - de exemplu, construcția
de locuințe). Aceste sume sunt destinate sprijinirii temporare a acestor activități;
ȋn schimbul acestui sprijin, finanțatorul solicita, pe lângă creditul acordat inițial,
și o plată suplimentară (dobânda). Finanțatorul ȋși stabileste grupul de
beneficiari potențiali și elaborează un sistem de evaluare și ierarhizare a
acestora, după criterii care să-i asigure atingerea obiectivelor vizate. Evaluarea
presupune, de regula, elaborarea unui dosar de credit, care cuprinde o
prezentare a solicitantului și a scopului pentru care solicită finanțarea
rambursabilă. Dosarele prezentate sunt evaluate de finanțator, luându-se decizia
acordării de credite solicitanților și proiectelor care ȋntrunesc criteriile de
creditare specifice fiecărei instituții finanțatoare. Acordarea finanțării presupune
ȋncheierea unui contract de creditare, ȋn care se stabilește și modalitatea ȋn care
este acordat creditul și forma sub care va fi el rambursat de beneficiar. Pentru
primirea banilor după câștigarea unui proiect, trebuie ținut cont de anumite
aspecte:
- Suma obtinută poate diferi de suma solicitată inițial, ȋn cazul ȋn care
finanțatorul a solicitat modificarea bugetului.
- Finanțarea va fi obținută numai după semnarea contractului de
finanțare ȋntre finantator și beneficiar (câștigător al licitației).
222
-Modalitatea de acordare a creditului, stabilită de comun acord cu
beneficiarul ȋn funcție de nevoile specifice de finanțare, este prevazută ȋn cadrul
contractului de finanțare și poate presupune acordarea creditului fie ȋn tranșă
unică, fie ȋn tranșe succesive.
- Nerespectarea prevederilor contractului de finanțare poate duce la
ȋntreruperea plăților efectuate de finanțator sau finanțatorul poate solicita
rambursarea anticipată parțială sau ȋn totalitate a sumelor deja plătite.
Dintre creditele existente pe piață amintim:
1. EUROBRD IMM Investiții BRD - Groupe Societe Generale
Acest credit de investiții vine ȋn completarea surselor proprii ale
interprinderilor mici și mijlocii, pentru finanțarea componentei de contribuție
proprie aferentă finanțărilor obținute prin fonduri europene. Clienții solicitanti
de credit trebuie pe de o parte să ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse
de entitatea finanțatoare de fonduri europene, iar pe de altă parte trebuie să
ȋndeplinească criteriile de eligibilitate impuse de normele de creditare ale BRD.
Perioada de grație este de maxim 24 luni, corelată cu perioada de execuție a
proiectului finanțat. Finanțează 75% din valoarea investiției și oferă o perioadă
extinsă a creditului, de până la 10 ani ȋn funcție de obiectul finanțat
Garanțiile acceptate de bancă sunt flexibile, incluzând garanții reale
imobiliare sau mobiliare, garanții personale, precum și garanții emise de
Fondurile de Garantare cu care BRD are ȋncheiate convenții. Rambursarea se
stabilește ȋn strictă corelație cu planurile de implementare a proiectului și
fluxurile de numerar generate de afacerea clientului.
2.ProCredit Bank Creditul AgroInvest - Fonduri Europene este un
produs menit să cofinanțeze investițiile făcute ȋn cadrul proiectelor finanțate
prin F.E.A.D.R.. Astfel, Creditul AgroInvest permite finanţarea integrală a
223
proiectelor de investiţii în agricultură, pe o perioadă maximă de 15 ani. Cu
creditul AgroInvest se pot finanţa construcţii de solarii,
sere sau depozite, achiziţia de teren arabil, achiziţia de tractoare, combine,
instalaţii zootehnice, autoutilitare şi orice alte utilaje agricole.
Creditul se acordă atât ȋn EUR, cât și ȋn LEI și are o valoare minima de
5.000 EUR / 20.000 Lei. Potențialii beneficiari ai creditului pentru fermieri sunt
producătorii gricoli (gospodăriile din mediul rural), precum și orice societate
comercială cu activitate agricolă. Astfel se pot achiziționa - tractoare, combine,
mașini agricole, utilaje sau echipamente; tehnologii și utilaje pentru zootehnie;
materiale și echipamente pentru irigații, achiziție sau construcție de imobile.
Perioada de grație (doar ȋn cazurile ȋn care rambursarea se face ȋn rate
lunare): grație totală maxim 6 luni; și grație standard (plata lunară a dobânzii)
maxim 12 luni.
Ca și garanție se poate depune orice garanție acceptată de către bancă,
fără obligativitatea unei ipoteci pentru credite până ȋn 30.000 EUR / 120.000
Lei (inclusiv) cu maturități până ȋn 5 ani; Garanțiile imobiliare trebuie să
acopere cel puțin 75% din valoarea creditului pentru credite până ȋn 30.000
EUR / 120.000 Lei (inclusiv) cu maturități peste 5 ani; garanțiile imobiliare
trebuie să acopere cel puțin 75% din valoarea creditului pentru sume peste
30.001 EUR / 120.001 Lei (inclusiv) indiferent de maturitatea creditului.
3. EUROBRD AGRI Suport BRD - Groupe Societe Generale Credit destinat
finantarii decalajului de plati existent intre platile catre furnizorii de
echipamente / servicii efectuate in cadrul proiectului si incasarile de la APDRP.
Finantare pana la 100% din valoarea grantului UE obtinut. Valuta finantarii este
lei. Perioada de creditare este de maxim 3 ani. Se stabileste in functie de
perioada de executie a proiectului, corelata cu perioada de decontare a
fondurilor nerambursabile. Garantiile acceptate de banca sunt flexibile,
224
incluzand garantii reale imobiliare sau mobiliare, garantii personale, precum si
garantii emise de Fondurile de Garantare cu care BRD are incheiate conventii
(FGCR, FNGCIMM). Rambursarea se stabileste in stricta corelatie cu
termenele de esalonare a incasarilor fondurilor nerambursabile.
4. Creditul subvenție APIA de la BCR
Este destinat finanțării capitalului de lucru necesar desfasurării activităților
curente, până la momentul plăţilor efective efectuate de către APIA.
Beneficiarii eligibili pot fi clienți corporate, micro, PFA, ȋntreprinderi
individuale, ȋntreprinderi familiale, alte persoane juridice beneficiari ai
subvențiilor APIA/ajutoarelor naționale tranzitorii care dețin la BCR un cont
de depozit colateral cesionat ȋn favoarea băncii, ȋn care urmează să se ȋncaseze
sumele aferente subvenției și desfășoară activitate ȋn domeniul agricol
indiferent de vechimea companiei.
Moneda se acordă ȋn lei iar valoarea creditului e de până la maxim 90% din
suma de încasat de la APIA, în funcție de convenția aplicabilă încheiată de
BCR cu APIA. Perioada de grație la plata dobânzii până la momentul plăților
efective efectuate de către APIA.
225
Capitolul 10: BANCA ELECTRONICĂ MODALITĂȚI DE PLATĂ
MODERNE
Dezvoltarea tehnicii de calcul din ultimele decenii a influențat direct
metodele și tehnicile utilizate ȋn domeniul financiar bancar. Volumul
tranzacțiilor efectuate utilizând mijloace electronice deține ponderea cea mai
mare. Explozia tehnologiilor informației și comunicațiilor a determinat băncile
să se adapteze noului val. Au apărut astfel pe piață Internet banking-ul cu
variantele sale, home banking și mobile banking-ul. Băncile ȋși concentrează
eforturile către comunicațiile mobile si prin Internet cu o creștere anuală
impresionantă Obiectivul major este să ofere clienților un nivel ȋnalt al
serviciului, cu timp scăzut de răspuns, indiferent unde se găsesc aceștia și ce
canale bancare folosesc. Tranzacțiile bancare prin telefonia mobilă (mobile
banking) au șanse mari de implementare ȋn România deoarece folosința
telefoanelor mobile s-a generalizat.
Internet Banking, Mobile Banking și Home Banking, sunt servicii puse
la dispoziție de băncile românești, soluții ȋn plină ascensiune. Prin noile
instrumente bancare sunt simplificate operațiunile efectuate de clienți, persoane
fizice sau juridice, cum sunt plățile facturilor, viramentele, transferurile de bani
dintr-un cont ȋn altul, facilitându-se operațiunile bancare de la distanță, ȋn
mediul online, folosind Internet-ul.
1. Internet-bankingul
Apariția internetului este considerată ca cel mai important eveniment din
a doua jumătate a secolului XX din punct de vedere al impactului ȋn economie
și societate.
226
Operațiunile bancare prin Internet au apărut după anul 1990, iar ȋn
România din anul 2000 și acestea sunt strâns legate de comerțul electronic și
plata electronică a serviciilor. Internet-banking-ul mărește foarte mult gradul de
libertate al celor care fac plăți sau transferă fonduri, nefiind legați de drumul la
calculator conectat la Internet, deci emitentul instrucțiunii de plată poate să nu
posede la domiciliu un calculator. Internet-banking-ul ofera posibilitatea nu
numai a efectuării operațiunilor bancare, dar și a obținerii informațiilor
financiar-bancare necesare pentru gestionarea fondurilor și luarea deciziilor.
Din acest punct de vedere, Walter Wriston, președintele Citicorp, afirma ȋn
1985 că „informația despre bani este mai valoroasă decât banii insăși”.
Internetul pune pe deplin ȋn valoare această resursă.
Noțiunea de Internet banking este definită de unele instituții financiare
internaționale de specialitate (Electronic Banking Group din cadrul comitetului
de la Basel, Office of the Comptroller of Currency – SUA) ȋn mai multe
variante cu același conținut: furnizarea de servicii bancare prin mijloace
electronice.
Internet banking-ul, uneori este denumit serviciu bancar online și
reprezinta o formă mai avansată de PC banking. Internet banking utilizează
Internetul ca și canal de distribuție prin care se dirijează activitatea bancară, de
exemplu;: transferarea fondurilor, plata facturilor, vizualizarea soldurilor
conturilor de economii, plata ipotecilor și cumpărarea instrumentelor financiare
și a certificatelor de depozit. Serviciile bancare de Internet sunt cunoscute ca
fiind servicii virtuale (cyber, net).
Internet-banking-ul poate fi utilizat de la orice calculator conectat la
internet, indiferent unde se afla acesta. Operatiunile tranzacționale care se pot
efectua prin internetul bancar sunt următoarele:
- depozite la termen
227
- plăți din cont (ordine de plata);
- plăți prin carduri;
- transferuri de fonduri;
- schimburi valutare;
- vizualizarea conturilor;
- acces la informații financiar-bancare . Deja, băncile au ȋnceput să sară
peste etapa primară a E-banking-ului, direct la Internet Banking.
Operațiunile efectuate nu depind de un orar sau de un anume loc și nu
este necesară deplasarea la sediul unei bănci, de aceea reprezintă una dintre cele
mai avantajoase metode de verificare a stării contului sau soldul cardului.
Pentru a face această operațiune sunt suficiente o conexiune la internet și un
abonament la una dintre băncile care acordă această facilitate. Este un serviciu
ȋmpărțit pe mai multe tipuri: administrare conturi, extrase de cont, ordine de
plată ȋn valută sau ȋn lei, carduri, taxe și informatii financiar-bancare.
Noțiunea de internet bancar reprezintă furnizarea de servicii bancare
prin mijloace electronice tip internet si mărește mult gradul de libertate al celor
care ordonă plăți și transferuri.
Internetul bancar este un canal de comuncație prin care se pot efectua
plăți prin diferite instrumente de plată (card, ordin de plată electronic),
constituirea sau desființarea de depozite, transferuri de fonduri ȋntre conturi sau
tranzacții mai complexe (cash management).
Principala problemă care trebuie avută ȋn vedere de către o bancă ȋn
momentul ȋn care implementează internet banking este securitatea
comunicațiilor prin Internet. Procedura care trebuie urmată pentru a beneficia
de serviciu este strictă, tocmai pentru o siguranță maximă.
Avantajul pe care ȋl au utilizatorii serviciului de Internet-banking ȋl
reprezintă faptul că toate datele referitoare la firma către care se face plata se
228
completează automat. Firma care ordonă plata prin internet este de ajuns să
scrie numele destinatarului banilor. Ȋn cazul ȋn care către acesta au mai fost
făcute transferuri ȋn trecut, restul datelor sunt completate automat din memoria
calculatorului, timpul de completare scăzând astfel de patru ori.
Internet-bankingul se integrează, simplu, ȋn sistemul de management
bancar existent, permitând clienților aflați la distanță să realizeze operațiuni
precum cele cu ordine de plată, vânzări-cumpărări de valută, creare, alimentare
sau retragere de depozite, autorizări sau verificări ale operațiunilor efectuate,
etc.
Internetul devine pentru bănci și un canal de distribuție a produselor și
serviciilor bancare precum consultări de conturi, viramente, ordine de bursă,
etc, contribuind și la ȋmbunătățirea și diversificarea lor. Prin intermediul
acestuia, banca poate realiza o ofertă adaptată cerințelor clienților, ȋncercând o
accentuare a fidelității clientelei ȋn ceea ce privește serviciile bancare și
construind produse și servicii personalizate.
Totuși, dincolo de importanța ofertei pe Internet, studii realizate ȋn
Statele Unite ale Americii demonstrează că utilizatorii băncii pe Internet sunt
mai educați (80% au studii superioare), mai tineri (80% au sub 44 de ani) și au
venituri anuale mai mari decât media. Valorificarea Internet-banking-ului de
către aceste persoane este determinată de posibilitatea obținerii de informație
mai multă și mai precisă și, ȋn principal, de câștigurile mai mari ce pot fi
obținute. Bancile care implementează această tehnologie ȋși câștigă o mai bună
imagine pe piață, pot avea un raspuns rapid la cerințele pieții, prin dezvoltarea
și livrarea mai rapidă de noi produse către clienți și, ȋn cele din urmă atrag un
număr mai ridicat de clienți grație avantajelor oferite acestora.
Din punctul de vedere al clientului individual, dar mai ales al celui
instituțional, Intemet-Banking-ul oferă costuri reduse pentru accesul și folosirea
229
diferitelor produse și servicii bancare, comoditate ridicata, viteză și timp de
decizie (clientul poate aștepta până ȋn ultimul minut pentru a iniția un transfer
de fonduri), precum și posibilități sporite de administrare a fondurilor (prin
accesul la obținerea de informații privind istoricul conturilor). Evaluarea
avantajelor oferite de Internet a constituit subiectul a diverse studii. De
asemenea, costurile tranzacțiilor sunt mult mai mici pe Internet față de rețeaua
teritorială de agenții bancare. Explicația acestor rezultate constă ȋn fapul că
Internetul necesită costuri fixe scăzute, tranzacțiile sunt tratate automat, de aici
nerezultând o creștere a cheltuielilor cu personalul. Pe de alta parte, o rețea
bancară traditională impune costuri fixe și costuri directe ridicate. Principalele
atu-uri ale Internet-ului, constând ȋn confort, cost scăzut, accesibilitate și
posibilitatea comparării ofertelor sunt elementele ce ȋl vor impune, ȋn viitor, ȋn
domeniul financiar-bancar. Pe lângă considerațiile anterioare, prin Internet,
clientul poate avea acces non-stop la conturile sale și poate realiza tranzacții
folosind un computer conectat la rețea și un browser. Ȋn plus extinderea rapidă a
Internetului aduce pentru industria bancară multiple posibilități de dezvoltare.
2. Home-banking-ul
Home banking-ul este un serviciu electronic care va permite efectuarea
operațiunilor bancare curente de la orice computer având o conexiune de tip
Internet instalată pe un computer obișnuit sau pe unul portabil. Este primul
dintre aceste servicii care ȋl scutesc pe omul de afaceri de drumurile zilnice la
bancă. El permite utilizatorului să facă de acasă, din fața calculatorului,
operațiuni ȋn contul bancar. Astfel, clientul nu mai este obligat să meargă la
bancă, să stea la coadă la ghișeu să completeze formulare, să le semneze, să le
ștampileze, să le ȋnmâneze funcționarului bancar, ȋntr-un cuvant, să piardă timp
foarte prețios.
230
Operațiunile care se pot efectua pornesc de la vizualizarea soldurilor
conturilor firmelor, ajungând până la plăți, transferuri și schimb valutar, creare
depozite la termen etc. O altă facilitate de care beneficiază utilizatorii o
reprezintă interfața care se realizează ȋntre softul instalat ȋntre acest serviciu și
programul de contabilitate al firmei. Astfel, tranzacțiile realizate sunt automat
ȋnregistrate și ȋn contabilitate.
3. Mobile-banking-ul
Mobile-banking - instrument de plată cu acces la distanță care
presupune utilizarea unui telefon mobil, și a unor servicii oferite de către
operatorii de telecomunicații. Mobile banking, tehnologia de ultimă oră ȋn ceea
ce privește furnizarea serviciilor financiare promite să revoluționeze modul de
efectuare a tranzacțiilor. Explozia fără precedent atât pe plan mondial cât și ȋn
România a numărului de telefoane mobile a făcut ca tot mai multe bănci să ia ȋn
calcul dezvoltarea unei platforme de mobile-banking, care s-ar putea constitui
ȋntr-o alternativă chiar mai avantajoasă decât Internet banking-ul. Mobile
banking-ul face parte din categoria plăților electronice pentru persoanele fizice,
posesoare de carduri, care se adresează numai băncii emitente a cardului. Ȋn
România, mobile banking-ul a fost introdus ȋn 1999. Și aceasta, ȋn primul rând,
pentru că telefonul devine un accesoriu aproape indispensabil, incomparabil
mai ușor de manevrat decât un computer. Problemele de securitate din prezent
sunt pe cale să fie depășite prin implementarea tehnologiei 4G, iar singura
problemă care mai ramâne să fie rezolvată este legată de adaptarea datelor
transmise pentru a putea fi afișate pe display-ul telefonului.
Operațiunile bancare prin telefonul mobil (mobile banking) reprezintă o
alternativă a internetului ȋn sensul că se pot transmite instrucțiuni bancare din
orice loc și ȋn orice moment prin telefonul mobil, deci fără un terminal PC
231
conectat la o rețea. Mobile banking-ul este un canal de operare de către un
posesor de telefon mobil care poate transmite mesaje scrise la o bancă pentru
obținerea de informații și efectuarea de operațiuni bancare și poate primi mesaje
scrise sau sonore de răspuns. Serviciile bancare oferite prin telefonia mobilă
folosesc tehnologii standard privind plățile prin carduri, precum și tehnologii
standard sau vocale pentru operațiuni de transfer ȋntre conturile curente și cele
de card și consultanță bancară. Tranzacțiile sunt inițiate ȋn baza calității de
deținător de card și de cont curent pe care clientul o are față de bancă.
Operațiunile bancare care se pot efectua prin m-banking sunt
următoarele:
- consultare privind soldul conturilor de card (disponibil sau credite) și
limita de creditare disponibilă;
- consultare privind produsele și serviciile bancare: depozite, credite,
dobânzi, scoring, cursuri valutare etc;
- efctuarea de plăți intrabancare pentru servicii furnizate de anumite
companii;
- transfer de fonduri (ȋn lei și valută) ȋntre conturile de card și ȋntre contul
curent și cel de card;
- obținerea unui extras de cont și lista ultimelor tranzacții;
- solicitarea blocării contului de card ȋn cazul pierderii/furtului cardului;
- avertizarea clientului la tranzacțiile efectuate din contul său de card la
ATM sau POS peste o anumită sumă;
- avertizarea clientului la epuizarea disponibilului, limitei de creditare sau
modificarea limitei de creditare.
Serviciile bancare sunt disponibile pe ȋntreaga perioadă de valabilitate a
cardului iar aria de utilizare este zona ȋn care operează rețeaua de telefonie
mobilă. Pentru efectuarea operațiunilor de m-banking, clientul trebuie să posede
232
un telefon mobil și să aibă un abonament pentru acest serviciu la reteaua de
telefonie mobilă. Ȋn vederea utilizării serviciilor m-banking, clientul trebuie să
ȋncheie o convenție cu banca emitentă a cardului ȋn care se prevăd drepturile și
obligațiile părților, un user name și o parolă ca elemente de securitate, precum
și alte caracteristici de tehnică operativă specifice serviciului.
Ȋntrucât ecranul telefonului este destul de mic se folosește o structurare a
mesajelor folosind simboluri și cifre, ca de exemplu: SC sold cont, TF transfer
fonduri, CD card debit, CC card credit, NC numar cont (cifre), S suma (cifre)
etc. Lista mesajelor structurate se transmite clientului de către bancă la
semnarea convenției cu instrucțiunile de folosire. Pentru efectuarea
operațiunilor se urmărește meniul afiliat, pas cu pas, și ȋn final se apasă pe tasta
“enter”. După tastarea mesajului apare pe ecran “send to” pentru care se
tastează codul rețelei și se apasă pe tasta “ok”.
233
BIBLIOGRAFIE
Cărți de specialitate:
Paul Bran, Ionela Costică – Relații financiare și Monetare Internaționale,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Elena Drăgoescu, Relaţii valutare, financiare şi de credit internaţionale,
Editura Dimitrie Cantemir, 2000
Gheorghe Bistriceanu, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
Gheorghe Manolescu- Moneda și ipostazele ei, Editura Economică, 2007
Ilie Simon Tehnici și operațiuni Bancare Suport de curs ASE București
Ioan Trenca, Metode şi tehnici bancare, ed 4-a Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj -
Napoca, 2008
Ioan Trenca, Ioan Bătrâncea (coord), Transferuri bancare. Edit Risoprint Cluj-
Napoca, 2007.
Marian Opriţescu, J. Hurtupan, C. Spulbăr, P. Ungureanu – Monedă şi credit -
teorie şi practică, Editura Universitaria, Craiova, 1998
Nicolae Dardac, T. Vâşcu, Monedă-credit , Editura ASE, Bucureşti 2002
Pavel Ungurean – Dobânda-Ghid practic, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999
Sabina Funar s.a –Monedă și Credit AcademicPres Publishing House 2004
Ștefan Dumitrescu, Plățile fără numerar, Editura cartea românească, 1931
Teodor Roşca, Monedă şi credit, Editura Altip, Alba-Iulia, 2003
Vasile Turliuc, V.Cocriş – Monedă şi credit, Ed.Ankarom, Iaşi, 1998
234
Victor Jinga – Moneda şi problemele ei contemporane, vol.1, Ed.Dacia Cluj-
Napoca, 1981
Site-uri Internet:
http://files.finantare.ro
www.bancatransilvania.ro
www.banci24.ro
www.birouldecredit.ro
www.bcr.ro
www.bnr.ro
www.capital.ro
www.conso.ro
www.euribor-rates.eu
www.fgcr.ro
www.fngcimm.ro
www.librabank.ro
www.raiffeisen.ro
http://www.rasfoiesc.com/business/economie/finante-banci/Banca-Electronica-
Modalitati-d85.php
www.swift.com