Vânzarea internaţională de mărfuri Domeniul de aplicare al Convenţiei 1. Domeniul temporal de aplicare al CV ONU asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri CV a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei ONU, organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din 16.12.1978 a Adunării Generale a ONU. CV are 4 părţi: - prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile generale - a II-a parte: Formarea contractului - a III-a parte: Vânzarea mărfurilor - a IV-a parte: Dispoziţii finale Conform art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la CV, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a CV. Prevederile CV au caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părţile la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea CV, chiar dacă statul al căror persoane juridice sunt este stat contractant.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Vânzarea internaţională de mărfuri
Domeniul de aplicare al Convenţiei
1. Domeniul temporal de aplicare al CV ONU asupra contractului de vânzare
internaţională de mărfuri
CV a fost adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980, ca act final al Conferinţei ONU,
organizată în acest scop, în conformitate cu Rezoluţia 33/93 din 16.12.1978 a Adunării
Generale a ONU.
CV are 4 părţi:
- prima parte: Domeniul de aplicare şi dispoziţiile generale
- a II-a parte: Formarea contractului
- a III-a parte: Vânzarea mărfurilor
- a IV-a parte: Dispoziţii finale
Conform art. 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la
CV, să declare că nu aderă la partea a II-a şi a III-a a CV.
Prevederile CV au caracter supletiv, dedus din textul art. 6, conform căruia părţile
la un contract de vânzare internaţională pot exclude aplicarea CV, chiar dacă statul al
căror persoane juridice sunt este stat contractant.
CV a intrat în vigoare la 1.01.1988, prin aplicarea prevederilor art. 99, paragraful
1. Conform dispoziţiilor aceluiaşi articol, paragraful 3, CV de la Viena înlocuieşte legea
uniformă asupra formării contractului de vânzare internaţională de obiecte mobile
corporale, ambele adoptate la Haga în 1964 şi la care România nu a fost parte.
România a aderat la CV prin Legea 24/1991, iar prevederile CV i-au devenit
aplicabile începând cu 1.06.1992. Aderarea s-a făcut la întreaga CV, iar România nu a
făcut nicio rezervă sau declaraţie, chiar dacă unele din prevederile CV sunt contrare
dispoziţiilor din legislaţia internă.
CV se aplică, în ceea ce priveşte partea a II-a, care vizează formarea contractului,
numai ofertelor, respectiv propunerilor de a contracta, intervenite după intrarea sa în
vigoare în statele contractante. Partea a III-a din CV, care vizează executarea contractului
de vânzare internaţională, se aplică exclusiv contractelor încheiate după intrarea în
vigoare a CV în statele contractante, prin aplicarea prevederilor art. 100.
2. Domeniul de aplicare personal
Ratione personae, CV se aplică în oricare dintre cele 2 cazuri enumerate
alternativ în art. 1, para. 1, lit. a şi b.
a. CV se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. Ea nu
defineşte noţiunea de sediu, astfel încât sediul se determină conform dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. În cazul în care
sistemul de drept este dreptul român, noţiunea este definită în art. 40 din Legea 105/1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
State contractante sunt toate statele care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la CV,
conform prevederilor art. 91.
Din dispoziţiile art. 1 paragraful 1, lit. a, rezultă că primul criteriu de aplicabilitate
este acela al internaţionalităţii contractului de vânzare-cumpărare. Alte criterii menţionate
în paragraful 3 al art. 1, cum ar fi naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al
părţii nu prezintă relevanţă pentru aplicarea CV. De asemenea, nu prezintă relevanţă nici
alte criterii, cum ar fi faptul că marfa e în tranzit internaţional, sau că locul încheierii sau
executării contractului este în state diferite, sau oferta ori acceptarea parvin din state
diferite.
Pentru a funcţiona criteriul internaţionalităţii contractului, este necesar ca sediul
părţilor, aflat în state contractante diferite, să fie cunoscut până în momentul încheierii
contractului.
Situaţiile speciale în care o parte are mai multe sedii, sau nu are niciun sediu, sunt
reglementate în art. 10 lit. a şi b. Conform textelor, dacă o parte are mai multe sedii, se ia
în considerare sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi cu executarea sa,
ţinând cont de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de părţi în orice moment
anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului. Dacă o parte nu are sediu,
criteriul este înlocuit cu cel al reşedinţei sale obişnuite.
b. CV se aplică când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea
legii unui stat contractant. Dispoziţiile art. 1, paragraful 1, lit. b lărgesc, în mod
considerabil, sfera de incidenţă a CV. Astfel, CV este aplicabilă şi în situaţia în care, deşi
nicio parte, sau numai una din părţi, îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant,
norma de drept internaţional privat trimite, prin punctul său de legătură, la legea unui stat
contractant.
Pentru argumentul că CV nu distinge, e admisibilă orice legătură a normei
conflictuale, atât subiectivă, cât şi obiectivă, cum ar fi, de exemplu, locul încheierii sau
executării contractului în state diferite.
Acest criteriu are un regim juridic special, în sensul că, prin aplicarea art. 95 din
CV, orice stat poate declara, în momentul în care devine parte la CV, că nu aderă la acest
criteriu. Într-o asemenea ipoteză, pentru statul care a făcut rezerva la aderare, rămâne
incident exclusiv criteriul prevăzut în art. 1, para. 1, lit. a.
3. Domeniul de aplicare material / Obiectul Convenţiei
Ratione materiae, CV se aplică exclusiv contractului de vânzare de mărfuri.
Textul legii uniforme nu defineşte noţiunea de contract de vânzare, dar trăsăturile
esenţiale ale acestuia rezultă din reglementarea obligaţiilor părţilor contractante prin
articolele 30 şi 53.
De asemenea, CV nu defineşte noţiunea de marfă. Din reglementarea CV, în
ansamblul său, rezultă că prevederile sale vizează vânzarea de bunuri mobile corporale.
Această concluzie rezultă implicit din faptul că înlocuieşte legile uniforme adoptate la
Haga în 1964 şi care se refereau, prin titulatura lor, la vânzarea de bunuri, respectiv
obiecte mobile corporale.
Reglementând domeniul material de aplicare a CV, art. 2-4 acoperă două categorii
de situaţii juridice:
a. Se enumără tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor;
b. Se precizează aspectele privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu
intră sub incidenţa prevederilor CV.
a. Tipurile speciale de contracte, în raport cu obiectul lor
Sunt considerate vânzări şi, în consecinţă, supuse prevederilor CV, contractele de
furnizare de mărfuri care urmează a fi fabricate sau produse. Conform art. 3, în sfera de
reglementare intră contractele de vânzare având ca obiect bunuri viitoare.
Totuşi, nu sunt considerate vânzări contractele care au ca obiect bunuri viitoare,
dacă partea care le comandă furnizează, în mod esenţial, elementele materiale necesare
fabricării sau producerii lor.
Conform dispoziţiilor art. 2 din CV, aceasta nu guvernează următoarele tipuri
speciale de vânzări:
- Vânzarea de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică.
Sunt exceptate situaţiile în care vânzătorul, în orice moment, înainte de încheierea
sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie
împrejurarea că mărfurile sunt cumpărate pentru această folosinţă specială.
Excepţia este justificată în considerarea faptului că aceste operaţiuni, în
majoritatea sistemelor de drept, nu constituie acte de comerţ şi sunt, în general,
supuse reglementărilor privind protecţia consumatorului.
- Vânzarea la licitaţii. Această excepţie rezidă în faptul că vânzările la licitaţie sunt
supuse, de regulă, unor reglementări speciale, de drept intern, cu caracter
imperativ. Pe de altă parte, într-un asemenea tip de vânzare, cumpărătorul nu
poate fi identificat decât în momentul adjudecării, şi deci nu se poate cunoaşte
dacă operaţiunea prezintă sau nu un caracter comercial.
- Vânzarea de sub sechestru sau efectuată în orice alt mod, de către autorităţile
judiciare, supuse unor reguli cu caracter imperativ, în majoritatea sistemelor de
drept.
- Vânzarea de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi monede. Noţiunea de „valori
mobiliare” diferă în multe sisteme de drept, respectiv în această categorie unele
sisteme de drept includ şi creanţele, iar cesiunea de creanţă este exceptată expres
de la aplicarea CV.
- Vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare, aeronave. Excepţia se bazează pe
argumentul că, în numeroase sisteme de drept, aceste bunuri sunt asimilate unor
bunuri imobile şi sunt supuse unor formalităţi de înregistrare, care le conferă un
regim juridic special de circulaţie.
- Vânzarea de electricitate.
Excepţiile prevăzute de art. 2 din CV sunt interpretate restrictiv, conferindu-se
prioritate prezumţiei de aplicare a CV.
b. Aspecte privind contractul de vânzare, care intră, respectiv nu intră sub incidenţa
prevederilor CV
CV nu guvernează toate elementele contractului de vânzare-cumpărare, ci
exclusiv aspecte legate de forma contractului şi drepturile şi obligaţiile părţilor. Per a
contrario, CV nu reglementează nici validitatea contractelor, ori vreuna din clauzele sale,
respectiv nu reglementează problema uzanţelor comerciale aplicabile contractelor
comerciale.
De asemenea, CV nu guvernează nici efectele pe care contractul le generează
asupra proprietăţii mărfii vândute. Problema juridică a transferului de proprietate asupra
mărfii va fi guvernată de dispoziţiile dreptului intern, determinat conform normei
conflictuale a forului.
Conform dispoziţiilor art. 5, CV nu se aplică nici răspunderii vânzătorului pentru
decese sau leziuni corporale, cauzate cumpărătorului persoană fizică, prin fapta mărfii
aflate în proprietatea sa.
Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba
contractului
I. Interpretarea contractului
CV instituie mai multe reguli de interpretare a contractului de vânzare
internaţională de mărfuri:
1. Conform prevederilor art. 7, para. 1, la interpretarea contractului se va lua în
considerare caracterul său internaţional şi necesitatea de a promova respectul bunei-
credinţe în comerţul internaţional.
Problemele juridice privind domeniile guvernate de CV, dar care nu sunt
rezolvate în mod expres în conţinutul său, vor fi interpretate în conformitate cu principiile
generale din care CV se inspiră, sau în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea
aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat.
2. Contractul se interpretează conform indicaţiilor şi celorlalte manifestări de voinţă, care
denotă intenţia unei părţi, cu sublinierea că cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore
această intenţie.
Consacrarea acestei norme de interpretare este o expresie a influenţei sistemului
de drept romanist, pentru că se regăseşte explicit în toate codurile civile de inspiraţie
franceză.
În cazul în care intenţia unei părţi contractante nu poate fi stabilită, indicaţiile şi
celelalte manifestări de voinţă trebuie interpretate conform cu semnificaţia pe care le-ar fi
abordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire profesională şi aflată într-o situaţie
asemănătoare.
Criteriul comparaţiei cu o persoană rezonabilă constituie o influenţă a sistemului
de drept anglo-saxon.
Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau a intenţiei unei persoane
rezonabile, se ţine cont de circumstanţele pertinente şi, în special, de negocierile
prealabile între părţi, de obişnuinţele comerciale stabilite între ele, de uzanţele comerciale
aplicabile şi de întregul comportament ulterior al părţilor.
3. Art. 9 din CV prevede că părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de
obişnuinţele stabilite între ele.
Referitor la uzanţe, cu excepţia unei stipulaţii contrare, părţile sunt considerate că
s-au referit în mod tacit în contract la orice uzanţă pe care o cunoşteau, sau pe care ar fi
trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod
regulat respectată de părţi la contracte de acelaşi tip şi în aceeaşi ramură comercială.
Textul art. 9 permite deci posibilitatea aplicării uzanţelor comerciale şi în temeiul
voinţei tacite, sau chiar prezumate a părţilor.
II. Forma şi proba contractului
Conform art. 11 din CV, forma contractului de vânzare nu este supusă niciunei
rigori procedurale. Convenţia prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat
şi nici constatat în scris şi nu este supus niciunei condiţii de formă.
CV respectă principiul simetriei juridice, în sensul că, prin art. 29, dispune că un
contract poate fi modificat sau reziliat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără o
condiţie specială de formă a unui act juridic. În cazul în care un contract încheiat în formă
scrisă conţine o clauză care stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie
efectuată tot în formă scrisă, modificarea sau rezilierea produce efecte juridice numai
dacă este constatată printr-un înscris.
Cu privire la proba contractului, CV consacră principiul libertăţii absolute a
probei, în sensul că un contract de vânzare internaţională poate fi dovedit prin orice
mijloace, inclusiv prin martori.
Conform art. 12 şi 96 din CV, un stat contractant al cărui legislaţie cere ca acest
tip de contract de vânzare să fie încheiat sau constatat în scris, poate oricând să declare că
dispoziţiile art. 11 şi 29 nu sunt aplicabile, dacă una dintre părţi îşi are sediul în acel stat.
Suplimentar, prin art. 12 se prevede că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile acestui
articol, nici să-i modifice efectele, prevedere care conferă art. 12 un caracter imperativ,
fiind singurul articol din CV cu acest caracter.
Formarea contractului de vânzare internaţională de mărfuri
Sub aspect terminologic, CV utilizează noţiunea de „formarea contractului, care
constituie şi titlul părţii a II-a, pentru întregul proces de realizare a consimţământului.
I. Oferta de a contracta
Oferta de a contracta este definită în art. 14 ca fiind propunerea de încheiere a
unui contract, care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie adresată uneia sa mai multor persoane determinate;
- să fie suficient de precisă; (în literatură, o propunere a fost considerată suficient de
precisă dacă: denumeşte mărfurile şi expres sau implicit stabileşte cantitatea şi preţul, sau
oferă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate)
- să demonstreze voinţa autorului ofertei de a se angaja juridic, în caz de acceptare.
Conform art. 15, oferta îşi produce efectele în momentul în care ajunge la
destinatar.
O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la
destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta.
CV utilizează noţiunea de „retractare” distinct de noţiunea de „revocare”. Pe fond,
cele două noţiuni exprimă aceeaşi instituţie juridică, şi anume aceea de renunţare a
ofertantului la ofertă. Deosebirea constă în sfera lor de aplicare în timp, în raport cu
momentul ajungerii ofertei la destinatar.
- retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai
târziu în acelaşi timp cu oferta;
- revocarea devine operantă după momentul ajungerii ofertei la destinatar, respectiv până
la încheierea contractului.
CV adoptă principiul revocabilităţii ofertei şi stabileşte doar cazurile de excepţie
în care aceasta nu poate fi revocată. O ofertă poate fi revocată, până la încheierea
contractului, dacă revocarea ajunge la destinaţie înainte ca destinatarul să fi expediat
acceptarea sa. Prevederile art. 16 necesită două precizări:
- momentul încheierii contractului se determină în conformitate cu prevederile art. 23,
coroborate cu art. 18, paragrafele 2,3;
- CV instituie o condiţie suplimentară pentru ca oferta să poată fi revocată, şi anume
ajungerea la destinatar înainte de expedierea acceptării.
Observăm deci că se abandonează teoria recepţiei în favoarea unui element din
sistemul expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un
moment anterior încheierii contractului. Condiţia suplimentară este aplicabilă numai în
cazul acceptării exprese.
Această soluţie constituie o influenţă a sistemului de drept anglo-saxon, în cadrul
căruia teoria expediţiei acceptării guvernează momentul încheierii contractului.
Conform art. 16, cele două cazuri în care oferta nu poate fi revocată sunt:
1. dacă se prevede că oferta este irevocabilă, prin fixarea unui termen determinat pentru
acceptare, sau într-o altă modalitate;
2. dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă, şi dacă a
acţionat în consecinţă.
Pentru determinarea intenţiei acceptantului, va fi luată în considerare noţiunea de
persoană rezonabilă, aflată într-o situaţie similară.
Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa a ajuns la
ofertant.
22.03.2007
II. Acceptarea ofertei
Conform art. 18 din CV, acceptarea ofertei este definită ca fiind o declaraţie sau o
altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă consimţământul acestuia
cu privire la ofertă. Definiţia cuprinde atât acceptarea expresă cât şi acceptarea tacită.
Inacţiunea, respectiv tăcerea, nu echivalează acceptare. Remarcăm deci că prin CV se
adoptă o regulă similară celei din dreptul român.
În practica arbitrală s-a considerat însă că exclusiv inacţiunea nu produce efecte
juridice, fiind excluse excepţiile întemeiate pe lege, voinţa părţilor, uzanţe, sau
obişnuinţele stabilite anterior între părţi.
În cazul acceptării exprese, textul CV distinge între formarea contractului între
absenţi sau între persoane prezente. Prima situaţie, în cazul contractului între absenţi,
acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine
ofertantului, respectiv ajunge la destinatarul său. Se observă împrejurarea că CV adoptă
sistemul recepţiunii. Prin excepţie, acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o
conţine nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat, sau în
absenţa unei clauze exprese într-un termen rezonabil, ţinând cont de împrejurările
tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de ofertant.
Pentru ipoteza contractului între persoane prezente CV prevede că o ofertă
verbală trebuie acceptată instantaneu.
Acceptarea tacită este reglementată prin paragraful 3 al art. 18 şi constă în
îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care acesta poate dovedi că
acceptă oferta, fără însă a comunica actul de acceptare ofertantului. Actul de acceptare
tacită poate viza expedierea mărfurilor, sau plata preţului.
Momentul producerii efectelor acceptării tacite coincide cu momentul în care
actul este îndeplinit. Textul prevede şi o condiţie simetrică cu cea de la acceptarea
expresă, şi anume ca actul de acceptare tacită să fie efectuat în termenul de acceptare
indicat de ofertant, sau, în absenţa unui termen expres, într-un termen rezonabil, care se
calculează ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi rapiditatea mijloacelor de
comunicare utilizate de către ofertant.
Cu privire la conţinutul acceptării, CV instituie o regulă, o excepţie de la regulă,
şi o excepţie la excepţie, care are drept consecinţă revenirea la regulă.
Regula: un răspuns care tinde să constituie acceptarea unei oferte, dar care conţine
completări, limitări, sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei reprezintă o respingere a
ofertei şi constituie o nouă ofertă. Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă.
Excepţie: constituie acceptare şi un răspuns care tinde să fie acceptarea unei
oferte, dar conţine elemente adiţionale sau diferite faţă de conţinutul acesteia, care însă
nu alterează, în mod substanţial, termenii ofertei.
CV consideră ca fiind elemente complementare sau diferite preţul, plata,
cantitatea şi calitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii
unei părţi faţă de cealaltă parte şi rezolvarea litigiilor.
Prin excepţie la excepţie: un răspuns care, deşi nu alterează substanţial termenii
ofertei, nu va vi echivalat ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere
nejustificată, a relevat verbal diferenţele, sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în
acest scop (art. 19 CV).
Modalitatea de calcul a termenelor de acceptare
Dacă ofertantul a stabilit un termen de acceptare, acesta se calculează diferit, în
raport cu mijlocul de comunicare utilizat de ofertant, conform distincţiilor menţionate în
art. 20.
Dacă termenul de acceptare a fost stabilit prin telegramă sau scrisoare, acesta
începe să curgă din momentul în care telegrama este predată pentru expediere sau de la
data menţionată pe plicul scrisorii.
Dacă termenul de acceptare este stabilit de ofertant prin telefon, telex, sau alte
mijloace de comunicare instantanee, termenul curge din momentul în care oferta parvine
destinatarului.
CV nu stabileşte modul de calcul al termenelor, acest aspect fiind reglementat de
sistemul de drept care constituie lex causae în speţă.
Acceptarea tardivă
Acceptarea tardivă nu este definită expres în CV, dar este unanim acceptat că
aceasta constituie o acceptare ce parvine destinatarului, după expirarea termenului
menţionat de ofertant, sau a termenului rezonabil.
Cu privire la efectele acceptării tardive, CV distinge între două situaţii:
1. Dacă acceptarea tardivă este datorată unei culpe a acceptantului, ea produce totuşi
efectele unei acceptări, dacă ofertantul îl informează de îndată pe acceptant că este de
acord, fie verbal, fie printr-un aviz sau o notificare pe care i-o adresează.
2. În cazul în care scrisoarea sau alt înscris echivalent conţinând o acceptare tardivă
demonstrează că aceasta a fost expediată în condiţii în care, dacă transmiterea ar fi fost
corectă, ar fi parvenit în timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efectele unei
acceptări regulate, cu excepţia cazului în care ofertantul îl informează pe destinatarul
ofertei că el consideră oferta caducă. Conform textului art. 21, în acest caz, este
reglementată situaţia în care acceptantul a expediat acceptarea în termen şi ea ar fi
parvenit ofertantului în termen, dacă nu ar fi intervenit un viciu de transmitere.
Acceptarea poate fi retractată, dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care
a produs efecte juridice, sau chiar în acel moment. Cu alte cuvinte, întrucât efectul
acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate avea loc cel
mai târziu până în momentul încheierii contractului.
Conform art. 23 din CV, contractul se consideră încheiat în momentul în care
acceptarea ofertei produce efecte juridice. Coroborând textele CV, rezultă că:
1. în cazul acceptării exprese, între persoane absente, momentul este acela în care