Tema 1_2 Sociologie

1

TEMA 1: SOCIOLOGIA - ȘTIINȚA DESPRE SOCIETATE (4 ore)

1.1.Definirea sociologiei

Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa socialului.

Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce înseamnă social şi altul ce provine din

limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.

De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri în funcţie de nivelul de cunoaştere şi de explicare a socialului.

Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de „sociologie” într-un studiu intitulat:

„Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a

societăţii”.

Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.

George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care are drept obiect studiul global al

relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.

Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui Petre Andrei „sociologia studiază în

mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând

fazele şi tipurile sociale realizate”.

Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al

fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.

Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele

sociale”.

Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că „sociologia este o ştiinţă despre societate”.

Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind elementele fundamentale privitoare la

specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.

Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de cunoaştere şi anume societatea. Numai că

societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei , ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume

conferă specificitate sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe sociale este

perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea. Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca

totalitate, ca întreg, studiind ansamblul faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.

Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a vieţii umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii

globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-

global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:

- teoria generală a socialului.

- teorie a societăţii globale

- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.

Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea asupra vieţii sociale, descoperirea

disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului şi comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu

care se confruntă societatea.

1.2. Apariția și dezvoltarea sociologiei ca știința.

Preocuparea oamenilor privind soluţionarea problemelor sociale, funcţionarea societăţii s-a manifestat din cele mai vechi

timpuri.

În mod firesc, în funcţie de realităţile concrete din fiecare epocă istorică, din fiecare societate, de nivelul atins de cunoaştere în

general, au fost formulate diverse idei despre societate, realitatea socială, relaţii sociale etc.

Perioada antică

În China s-au impus şcoli de gândire care datorită particularităţilor societăţii chineze antice poartă o amprentă distinctă.

Doctrina politică, socială, juridică, morală în China antică a fost ridicată pe trepte de indiscutabilă autoritate atât la vremea respectivă,

cât şi până în zilele noastre de diversele studii şi lucrări elaborate de mari spirite precum Confucius, Mao-tzi, Lao-tzi ş.a.

Confucius (551-499 î.Ch.), una dintre cele mai importante personalităţi ale gândirii antice chineze a contribuit doctrinei

politice, a filosofiei şi moralei, a cunoaşterii sociale în general. Cunoscut ca un mare etician, a imprimat doctrinei sale (doctrina

confucionistă) principii şi norme privind relaţiile sociale, legile unei mai bune guvernări.

Mao-tzi (479-381 î.Ch.) a fost un adversar al confucionismului, al inechităţii sociale şi politice. El a emis teza normalizării

stării de lucruri din societate prin întronarea principiului iubirii universale.

Lao-tzi (sec.IV-III î.Ch.) a fost fondatorul doctrinei daoiste conform căreia în natură şi societate acţionează o lege generală

„dao” care se manifestă independent de voinţa oamenilor şi care are ca finalitate realizarea unui proces raţional şi ordonat al întregii

activităţi umane.

Epoca Greciei antice este legată de numele unor mari gânditori precum: Homer, Hesiod, Democrit, Socrate, Platon, Aristotel

ş.a. Gândirea din perioada respectivă a captat şi va capta în continuare atenţia celor care vor să cunoască apariţia şi dezvoltarea cugetării

omeneşti. În cultura greaca antică au fost elaborate teze esenţiale pentru gândirea socială, teze care au fost preluate şi valorificate de

sociologi în epoca modernă.

Platon (427-347 î.Ch.) elev a lui Socrate şi reprezentant de seamă al idealismului a prefigurat în lucrarea sa „Republica”

contururile unei societăţi perfecte. El a prezentat structurile societăţii respective, forma de guvernământ şi organizarea economică. O

societate perfectă poate fiinţa, în opinia lui Platon, numai dacă este condusă de filozofi care nu trebuie să aibă nici o proprietate şi nici

familie, pentru că numai în acest mod se putea preveni corupţia, mita şi nepotismul.

Aristotel (383-322 î.Ch.), cel mai strălucit discipol al lui Platon a formulat în scrierile sale: „Etica Nicomachica”, „Politica” şi

„Constituţia atenienilor”, idei care au premers demersul sociologic. El este cel care a definit omul ca „animal social” (zoon politikon). A

2

susţinut că viaţa socială are un scop al său propriu şi un mecanism de autoreglare. A explicat arhitectura societăţii pe baza legăturii

intime dintre economie, etică şi politică, cele trei discipline care guvernează lumea. A elaborat teza conform căreia raporturile din

societate trebuie să se bazeze pe legi pentru că, dacă oamenii sunt inegali de la natură, trebuie să fie egali în faţa legilor, aceasta fiind o

condiţie a unei bune funcţionări a societăţii.

Condiţiile economice, sociale şi politice din Roma antică au creat o gândire social-politică proprie societăţi, creatoare a unei

mari civilizaţii şi a unui impariu care a dominat secole dea rândul lumea antică. Cei mai cunoscuţi gânditori romani, în scrierile cărora

se întâlnesc idei sociologice au fost Seneca, Cicero, Salustius, Titus Lucretius Carrus, Polybios. O parte din aceştia precum Cicero,

Salustius, chiar şi Seneca au avut puţine idei originale, ei au preluat foarte multe teze şi idei din scrierile filosofilor greci, îndeosebi din

operele lui Socrate şi Platon

Seneca, preocupat de doctrina etică, a promovat în plan politic o filosofie sceptică, fatalistă faţă de inegalităţile sociale, care

sunt predestinate şi fac inutile încercările de schimbare. Este autorul unor principii precum: „Homo sacra res homini (omul este lucru

sfânt pentru semenii săi)” şi „Neminem despexeris” (Nu dispreţui pe nimeni).

Polybios a analizat structura de clasă a statului roman, formele de guvernământ, raporturile dintre cetăţeni şi stat, fiind

considerat unul dintre primii reprezentanţi ai teoriilor care susţin dezvoltarea organică a societăţii.

Epoca feudală

Un număr însemnat de istorici, sociologi şi politologi neagă existenţa oricărui progres în perioada Evului mediu în gândirea

social-politică. Dominaţia neta a societăţii feudale de către biserică este considerată cauza acestei stagnări. Nu împărtăşim acest punct

de vedere întrucât dezvoltarea istorică a lumii din perioada Evului mediu nu poate fi redusă doar la evoluţiile specifice spaţiul european.

Procesul cunoaşterii nu a înregistrat niciodată o întrerupere bruscă şi categorică pe tot globul. Gândirea social-politică a cunoscut o

amplă afirmare în alte regiuni ale lumii precum China, India, Asia mică, ţările arabe etc. În aceste ţări au fost formulate valoroase teze

şi idei, concepţii şi filozofii sociale, morale şi religioase care au îmbogăţit cunoaşterea în general, inclusiv în domeniul social.

Epoca modernă

Această epoca s-a caracterizat ca fiind perioada revoluţiilor burgheze, a înlăturării monarhiilor absolutiste şi a instaurării

principiilor statului de drept. În asemenea condiţii, realitatea socială a devenit obiect de studiu sistematic. Gândirea socială a fost

influenţată în mod direct de viziunea mecanicistă asupra realităţii, de raţionalitatea de tip cartezian.

Thomas Hobbes (1588-1679) a căutat să cunoască societatea cu ajutorul metodelor specifice geometriei, definind viaţa socială

pe baza principiilor mecaniciste. „Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” reprezintă lucrarea sa de bază în

care susţine că tendinţa de bază a naturii umane este spre autoconservare şi putere. Din această cauză starea naturală a societăţii, când

statul nu exista, se caracteriza prin anarhie, concurenţă, agresivitate şi individualism. Conform acestei stări, omul are „dreptul natural”

de a utiliza orice mijloc pentru a-şi asigura existenţa, principiu exprimat prin aserţiunea „homo homini lupus (omul este lup pentru

semenii săi)”. Întrucât aplicarea practică a acestui principiu ar însemna dezagregarea socială, Thomas Hobbes a ajuns la concluzia că

omul dispune de o „lege naturală”, bazată pe raţiune, care îi interzice să facă „ceea ce ar putea conduce la nimicirea propriei lui vieţi”.

Pentru ca oamenii să trăiască în comun, să conlucreze şi să fie egali între ei s-a impus necesitatea unui contract social între aceştia. În

baza acestui contract social, fiecare om renunţă la dreptul său natural şi se supune unor reguli (morale, etice, economice, juridice,

politice etc.) valabile pentru toţi membrii societăţii. Garantarea respectării acestui contract poate fi dată de Leviathan (o formă de

guvernare absolutistă exercitată de un monarh). T. Hobbes afirmă că statul este rezolvarea tuturor problemelor.

John Locke (1632-1704) a conceput statul constituit tot pe baza unui contract. Spre deosebire de Hobbes care îi acorda statului

puteri absolute, J. Locke a susţinut necesitatea ca statul să fie călăuzit şi să fiinţeze pe baza unor criterii şi principii morale. Acest

filozof a conturat într-o formă empirică o idee esenţială dezvoltată apoi de sociologi: separarea puterilor în stat etc.

Charles de Montesquieu (1689-1755) a dezvoltat în lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, ideea lui J. Locke privind separarea

puterilor în stat: legislativă, judecătorească şi executivă.

Jean Jaques Rousseau (1712-1778)– a dezvoltat teoria contractualistă. A combătut pe teoreticienii englezi care afirmau că

omul este rău şi corupt de la natură, întrucât aşa se naşte. A susţinut că omul se naşte bun, liber şi egal, dar este corupt de societate, de

civilizaţie. „Omul se naşte liber, dar pretutindeni trăieşte în lanţuri”, aceasta fiind efectul condiţionărilor de tot felul pe care societatea le

impune membrilor săi. Pentru ca societatea să se manifeste ca un „corp moral şi colectiv” în care oamenii pot convieţui liberi şi în

deplină egalitate, ei trebuie să devină parteneri într-un contract social. Oamenii participă la acest contract social detaşându-se de

interesele lor, iar statul trebuie să fiinţeze pe baza democratice.

Immanuel Kant (1724-1804) a dezvoltat o teorie a statului bazată pe gândirea sa despre morală. Considerând că libertatea este

singurul drept înnăscut al omului, statul trebuie să existe şi să funcţioneze numai pe această raţiune.

G.W.F. Hegel (1770-1831) a dezvoltat în cadrul sistemului său filozofic idei despre societate. Formulând pentru prima dată

legile dialecticii, el a arătat că lumea se mişcă de la simplu la complex şi această mişcare nu se face oricum, ci în temeiul unor

contradicţii continue care acţionează şi în societate. Hegel a confirmat în opera sa caracterul contradictoriu al dezvoltării sociale,

zigzagurile şi hăţişurile prin care trece gândirea umană în efortul său de explicare a lumii.

Auguste Comte (1798-1857) fondator al sociologiei, a formulat conceptul de sociologie ca „ştiinţă a societăţii”. În studiul său

asupra societăţii, filozoful francez a împărţit societatea în statica socială – bazată pe structura societăţii şi dinamica socială – orientată

către analiza schimbărilor sociale şi a dezvoltării instituţionale. Auguste Comte a conceput societatea ca un organism bazat pe ordine,

dependentă de existenţa comunităţii de idei împărtăşită de membrii săi. El a afirmat că sociologia este ştiinţa preocupată de cunoaşterea

realităţii sociale, distinct de biologic şi organic. A elaborat o ierarhie a ştiinţelor în care matematica ocupa locul prioritar, urmată de

astronomie, fizică, chimie, biologie, iar sociologia - o considera ca fiind cea mai complexă.

Herbert Spencer (1820-1903), un alt fondator al sociologiei, a fost puternic influenţat de Auguste Comte. A preluat de la

filosoful francez viziunea privind împărţirea societăţii în statica socială şi dinamica socială şi ideea că aceasta este un organism colectiv.

În concepţia sa societatea este analogă organismului biologic. Instituţiile sociale (familia, religia, statul etc.) sunt asemănător structurate

cu organele corpului uman precum: inima, ficat, creier etc. Evoluţia societăţii are loc identic cu evoluţia organismului. Astfel, precum

un organism şi societatea cunoaşte toate etapele de la naştere până la moarte, ceea ce este reflexul unor legităţi. Prin această idee, H.

Spencer a pus bazele teoriei sistemice despre societate. Abordând tema progresului social, Spencer a fost adeptul selecţiei şi evoluţiei

3

naturale a societăţii. După el evoluţia socială este divergentă şi nu lineară şi în anumite contexte sociale şi culturale ea înregistrează

procese de regres şi stagnare. De aceea a susţinut ideea neintervenţiei guvernului în adoptarea unei legislaţii care să influenţeze selecţia

naturală , argumentând că dezvoltarea istorică este o luptă pentru existenţă, un proces de supravieţuire a celui mai puternic.

Karl Marx (1818-1883) nu s-a considerat sociolog, ci gânditor şi activist politic cu preocupări ştiinţifice multiple(economie,

sociologie, filosofie, antropologie). Opera sa a influenţat puternic gândirea sociologică. Utilizarea politică a concepţiilor sale a

distorsionat percepţia lor corectă, fie printr-o exagerare ridicolă, fie printr-o neîntemeiată ignorare.

Spre deosebire de Herbert Spencer care a văzut dezvoltarea societăţii pe calea evoluţiei naturale, Karl Marx a conceput această

dezvoltare prin revoluţie. Orice societate, afirma Marx, cunoaşte inevitabil transformări radicale, ceea ce determină, periodic,

manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea evoluează nu numai spontan ci şi prin intervenţia directă a omului. În concepţia

sociologică marxistă, sistemul social este dublu structurat. Marx consideră că fiecare societate este caracterizată printr-un anumit mod

de producţie, care este format din mijloace de producţie şi relaţii de producţie, care interacţionează dialectic. Structura societăţii

(relaţiile de producţie) este determinată de infrastructură (adică de mijloacele de producţie). La rândul ei, structura determină o anumită

suprastructură (componentele politice, ideologice, legale şi religioase ale unei societăţi). Rolul dinamizator în schimbarea socială

revine mijloacelor de producţie, care produc schimbarea relaţiilor de producţie şi, prin intermediul acestora, schimbarea suprastructurii.

În concepţia lui Marx, întreaga istorie se prezintă ca o luptă între clasele sociale. Această luptă de clasă se manifestă în orice societate

bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În cadrul forţelor de producţie ritmul progresului este mai rapid datorită

tehnologiilor, a modului de organizare a producţiei, ceea ce duce la apariţia unor clase noi, mai capabile să gestioneze progresul realizat

în sfera producţiei materiale. Noua clasă luptă împotriva vechilor clase care îşi apără poziţiile conducătoare. În acest mod, Marx a

fundamentat una dintre principalele perspective din sociologie: conflictualismul.

Emil Durkheim (1858-1916) a fost unul dintre principalii fondatori al sociologiei. A configurat obiectul de studiu al acesteia. A

fost preocupat de ameliorarea stării sociale, de realizarea ordinii şi consensului social, de modul cum rezistă (durează) societăţile în

timp, de descoperirea factorilor care asigură funcţionarea acestora. Pornind de la observaţia că societatea este o entitate independentă de

individ, Emile Durkheim a investit grupul uman ca realitate socială fundamentală. Faptele ce au loc în grup constituie obiectul de studiu

al sociologiei pentru că acestea sunt independente de individ în aceeaşi măsură ca şi fenomenele şi procesele studiate de ştiinţele naturii.

Pentru el, faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care trebuie tratate ca „lucruri”, adică exterioare individului şi impunându-i-se

acestuia în mod constrângător. Socialul nu poate fi explicat decât prin social. În concepţia lui societatea este prioritară şi nu individul.

Prin activitatea şi opera lui Emile Durkheim, sociologia a dobândit mai multă rigoare, un statut academic şi universitar recunoscut. El a

argumentat necesitatea înlăturării din ştiinţă a prenoţiunilor, a stabilit regulile analizei tipologice, ale analizai comparate şi a

fundamentat explicaţia sociologică deterministă.

Max Weber (1864-1920), fondator al sociologiei, a desfăşurat o activitate ştiinţifică diversă: economie, istorie, politologie,

sociologie. O contribuţie importantă a adusă de Weber la dezvoltarea sociologiei o reprezintă conceptul de tip ideal. Potrivit lui Weber,

prin acest concept – tipul ideal- pot fi evidenţiate trăsăturile esenţiale ale unui fenomen, eliminate aspectele minore, dar şi reliefarea

similarităţilor majore , prin simplificare şi generalizare. Pentru Weber nucleul sociologiei îl constituie acţiunea socială definită ca fiind

o comportare umană orientată către alţi oameni, în care agentul uman acţional dă un sens subiectiv faţă de tot ceea ce face. Spre

deosebire de E. Durkheim sau K. Marx care abordează socialul/societatea numai ca fapt social sau forţe sociale, M. Weber

argumentează necesitatea cunoaşterii realităţii sociale prin acţiune modelatoare a agentului uman concret, prin acţiune socială.

1.3. Obiectul de studiu a sociologiei

Sociologia este o ramura a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi instituţionalizare s-a făcut la

cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin

industrializare, profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără precedent, concretizate atât în apariţia

unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi

extinderea la nivel de societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia, divorţialitatea,

naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse au avut consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a

vieţii indivizilor, situaţie ce a impus nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie - atât a fenomenelor

respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre

societate, a sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea

europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate de aceste schimbări.

Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă: una statică, ca factor constitutiv şi de

stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat ma i mult o

intenţie epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia ansamblul legilor fundamentale care

guvernează în social.

Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod sistematic de adaptare şi de evoluţie.

Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi anume „faptele sociale”. În studiul

„Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes

intrisec, autonom. Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte sociale nu este

întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi

privit paralel cu celelalte părţi componente (fapte sociale) ale acestui tot.

Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt,

Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a.

Aceşti gânditori au mari merite în efortul făcut pentru:

1. a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu

2. a se preciza raporturile cu alte discipline

3. elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.

Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei. Studiul realităţilor sociale arată că

anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum: familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii,

4

mecanismele de funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după constituirea sociologiei ca

ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant, sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.

În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane din cadrul

acestora, precum şi comportamentul uman în interiorul grupurilor şi comunităţilor umane.

Drept urmare în cadrul cursului se vor studia probleme referitoare la acţiunea socială, structura socială, grupurile sociale,

organizaţia, socializarea, grupurile de vârstă, genul social, relaţiile interetnice, rasiale şi naţionale, familie, religie, devianţă, cultură etc.

Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi

aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100,

dintre care enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii,

sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia

artei, sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al ramurilor sociologiei scoate în relief

două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai

precis şi nuanţat al obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei de a evolua ca ştiinţă a

socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii

sociale.

1.4. Problematica sociologiei

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din latinescul socius (tovarăş, asociat) şi grececul logos (ştiinţe,

teorie) şi a fost menit să înlocuiască termenul de “fizică socială”, utilizat de Saint-Simon (magistrul lui A. Comte). Cel care decide

realizarea acestei substituiri este părintele sociologiei, A. Comte : “ Consider că trebuie să îndrăznesc a folosi de acum acest termen nou

(sociologie), echivalent expresiei mai vechi de fizică socială, pentru a putea arăta printr-un singur nume această parte complementară

filosofiei … care se referă la studiul pozitiv al totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”1. Sociologia – continuă A.

Comte – “urmăreşte raporturile ditre real şi himeric, util şi ceea ce este de prisos, siguranţă şi nedumerire, constructiv şi metafizic,

relativ şi absolut”2.

Într-o primă aproximare, sociologia este ştiinţa despre societate, ea descrie şi explică fenomenele şi procesele ce intervin în

colectivităţile umane.

În viziunea lui J. Szczepanski, această ştiinţă “a dezvoltat” două teorii cu o sferă generală : a) teoria structurilor sociale şi b)

teoria dezvoltării (a tuturor transformărilor, deci şi a progresului şi a regresului).

Teoria structurilor sociale, precizează sociologul polonez, mai sus amintit, studiază elementele grupurilor şi colectivităţilor,

principiile alcăturii lor, subordonarea reciprocă a elementelor şi forţele care indică funcţionarea lor, coeziunea internă a grupurilor,

forţele care determină dezagregarea grupurilor.

Teoria dezvoltării studiază fenomenele şi procesele care au loc în diferite grupuri şi colectivităţi : cum se desfăşoară, cum

evoluează în timp.3

Sfera cercetărilor sociologice, conchide Szczepanski, cuprinde următoarele tematici speciale:

a) Instituţiile sociale (ale educaţiei, politice, ştiinţifice, juridice, economice, industriale, religioase, familia) ;

b) Diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane (colectivităţile teritoriale : sat, oraş categorii profesionale, clasele

sociale, diferite organizaţii, colectivităţile culturale etc.) ;

c) Fenomene şi procese sociale (devianţă socială , procesele mobilităţii şi stabilităţii sociale, conflictele sociale etc.).

“Studierea acestor domenii duce la apariţia unor discipline ale sociologiei denumite sociologii particulare”.

În Dictionnaire critique de la sociologie, R. Boudon şi Fr. Bourricaud grupează planul sociologiei în opt capitole mari :

- Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);

- Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie, capitalism, partid);

- Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă);

- Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune multor discipline (structură, sistem);

- Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism, structuralism);

- Pobleme teoretice majore (control social, putere).

- Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);

- Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei.

Sociologul american A. Inkels a realizat o anchetă sociologică, pentru a desprinde problematica sociologică comună existentă în

numeroase manuale de sociologie, tratate, antologii, reviste de specialitate, antologie etc. pe care le-a investigat. Cercetarea sa s-a

bucurat de aprecierea specialiştilor şi s-a concretizat în stabilirea următoarei “table de materii” a sociologiei :

- perspectiva sociologică

- metoda ştiintifică în ştiinţele sociale.

* Unităţile primare ale vieţii sociale:

- acte sociale şi relaţii sociale;

- personalitate individuală;

- grupurile;

- comunităţi (urbane şi rurale);

- asociaţii şi organizaţii;

- populaţia;

- societatea

* Instituţiile de bază

- familia şi rudenia ;

- economia;

- politica şi dreptul;

- religia;

5

- educaţia şi ştiinţa;

- recreaţia şi bunăstarea;

- arta şi expresia;

* Procesele sociale fundamentale

- diferenţiere şi stratificare;

- cooperare, acomodare, asimilare;

- conflict social;

- comunicare;

- socializare şi îndoctrinare;

- evaluare socială;

- control social;

- devierile sociale (crimă, sinucidere);

- integrarea socială;

- schimbarea socială.

Fundamentată pe studiile sociologiei americane, această clasificare a făcut şi obiectul multor critici.

În sociologia românească, dorim să menţionăm contribuţia pe care a adus-o H. Stahl la elaborarea unei matrice cu probleme ale

sociologiei, ordonate pe 5 capitole, şi anume :

* Natura fizică şi umanizată ;

* Populaţia ;

* Viaţa economică;

* Viaţa politică şi juridică;

* Viaţa culturală.

În opinia Asociaţiei Sociologice Americane)4, “ariile de competenţă” ale sociologiei sunt în număr de 35.

1.5. Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane.

Specificul unei ştiinţe, în general, este dat de următoarele elemente:

- obiectul de cercetare

- aria tematică şi aparatul conceptual

- perspectiva de abordare a obiectului de studiu

- metodele de investigaţie

- finalitatea cercetării ştiinţifice

Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După cum s-a arătat mai sus, specific pentru

sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un întreg, ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a

diversităţii şi simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului de fapte, fenomene, relaţii şi

procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii, mişcări şi lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii

societăţii ca întreg.

Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul de abordare a obiectului obiectul de

studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele

particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea

ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate

aspectele ei.

Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe socio-umane.

Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini,

necesităţi, sentimente, precum şi prin procese ca: învăţare, percepţie etc.

Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile comportamentelor individuale şi de grup, stările şi

procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în

procesele de grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor sociale, a structurilor, interacţiunilor şi

organizării din societate.

Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva biologică şi socială.

Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.

Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor recunoscute de societate la un

moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua

studiază societăţile arhaice.

Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi serviciilor şi acordă o mică importanţă

interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din sfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor

relaţii sociale, de afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.

La începuturile ei, sociologia a încercat să includă în interiorul ei şi probleme de economie politică. Ca ştiinţă în sine, economia

politică era renegată. A. Comte acuza economia politică abstractă de “sterilitate”, de incapacitatea de a studia “pozitiv” fenomenele

sociale, aflate într-o profundă conexiune. Pe de altă parte, Stuart Mill, filosof şi economist contemporan cu “părintele” sociologiei,

susţinea existenţa unei opoziţii metodologice între sociologie şi economie şi a imposibilităţii reconcilierii lor, prima fiind o ştiinţă

generală a societăţii, cealaltă studiind doar un domeniu al socialului şi înregistrând progrese remarcabile.

În secolul XX, economia se caracterizează printr-o tendinţă de lărgire a domeniului său de analiză. În acest sens, F. Perroux

(1955) definea economia ca “o cunoaştere ştiinţific controlată, care analizează şi reduce tensiunile dintre oameni” şi precizează totodată,

6

că aceste tuturor energiilor cosmice în serviciul tuturor energiilor, care merită să fie numite umane. Necesitatea extinderii orizontului

analizei economiei este sesizată şi de F.A. Hayek, atunci când susţine că “un economist trebuie să înţeleagă logica întregii societăţi,

altfel el nu poate fi un mare economist şi, mai mult decât atât, el riscă să devină dăunător, chiar periculos”.

Astăzi, numeroase metode şi tehnici de cercetare sunt utilizate deopotrivă de sociologi şi economişti (experimentul, testul

sociometric, sondajul de opinie, etc.), fapt ce demonstrează caducitatea opoziţiei metodologice (dintre cele două discipline) susţinute de

S. Mill. De altfel, sociologii clasici germani G. Simmel şi M. Weber sugerau că şi sociologii pot învăţa lecţii de metodă de la

economişti.

Conexiunea dintre economie şi sociologie se reflectă şi în faptul că mulţi sociologi sunt şi economişti în acelaşi timp (ex. V.

Pareto, K. Marx etc.). Pe de altă parte, domeniul economic reprezintă un subsistem important al societăţii şi, de aceea, cercetarea

sociologică nu-l poate ignora. Chiar şi apariţia sociologiei este legată de necesitatea soluţionării problemelor economice şi sociale create

de industrializare (şomaj, inflaţie, crize economice etc.). La rândul ei, cercetarea economică oferă sociologului informaţii utile despre

fenomenele economice, evoluţia, consecinţele, implicaţiile lor sociale.

Activitatea economică face, în principal, obiectul sociologiei economice şi a subramurilor sale: sociologia industrială, agrară,

comercială, financiară etc.

Acest fapt nu înseamnă, însă, că obiectul celor două discipline se confundă. Obiectul sociologiei îl constituie socialul şi doar în

particular economicul iar scopurile celor două ştiinţe sunt diferite. Pe de altă parte, extrapolarea modelului clasic al lui homo

oeconomicus la analiza tuturor fenomenelor sociale (“care presupune dirijarea comportamentului persoanei de o raţionalizare definită în

mod strict”), este nepermisă şi eronată. Încercările economiştilor de a aplica acest model în cazul divorţurilor, căsătoriei sau crimei au

condus la rezultate discutabile, deoarece în destule cazuri indivizii s-au aflat în imposibilitatea de a stăpâni prin proceduri raţionale

complexitatea faptelor sociale.

Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de guvernare, comportamentul politic, structurile

de putere, mişcările politice, participarea politică etc.

Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia include în câmpul de investigare, alături

de problemele specifice ştiinţelor politice şi aspecte ce sunt studiate de toate celelalte ştiinţe socio-umane.

Putem concluziona că sociologia este o ştiinţă socială care intră într-o mulţime de conexiuni cu toate celelalte ştiinţe sociale.

Multitudinea perspectivelor de studiere a socialului şi a interrelaţiilor dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale sunt sugestiv

prezentate de sociologul S. Jonas în schema de mai jos : 10

2

4 lingvistică 6

antropol. psihologie

şi etnolog. 1

5 sociologie 7

economie istorie

3

geografie

umană

1.6. Perspective în sociologie

Studiul societăţii, a părţilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea de către sociologi a generat o diversitate de

concepţii sociologice. Lucru este absolut firesc, întrucât, pe de o parte, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu, rezultat al

interacţiunii intelectuale a unui număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viaţa socială are o infinitate de aspecte şi poate fi privită

din unghiuri foarte deferite. Astfel conceptele şi concepţiile sociologice s-au grupat în moduri diferite de abordare şi explicare a

societăţii, fapt care a dus la delimitări teoretice majore şi a constituit premize pentru naşterea perspectivelor sau curentelor sociologice.

Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un anumit punct de vedere. Este o cale de a privi

societatea, de a studia viaţa socială şi de a o explica: este o construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în

societate.

Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul, funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul.

1.6.1 Perspectiva evoluţionistă a fost prima formulată în sociologie, fiind fundamentată în special pe lucrările lui Auguste

Comte şi Herbert Spencer. Această perspectivă explică originea societăţilor şi creşterea lor din punct de vedere evoluţionist.

Evoluţionismul a avut o mare răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a intrat într-o lungă perioadă de ignorare.

În ultimii ani se înregistrează o semnificativă reconsiderare a acestei perspective sociologice.

1.6.2. Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguate Comte, Herbert Spencer, Emile Durkheim,

Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a fost perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw

Malinowski a pus bazele funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe un întreg compus din mai

multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcţiune. Conform acestei perspective societăţile tind spre

echilibru, spre menţinerea ordinii. Atingerea echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare parte a

7

sistemului. Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se dezechilibrează şi poată să moară. Funcţionalitatea sistemului se asigură prin

controlul social. Fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie socială clară. Dar instituţiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente,

sunt părţi fundamentale ale societăţii care se prezintă sub forma unui sistem complex şi relativ stabil. Schimbarea socială se produce

numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Nu sunt acceptate mişcările sociale bruşte sau revoluţionare.

Anumite părţi ale societăţi nu-şi pot îndeplini funcţiile şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, diferite elemente ale socialului pot

fi funcţionale şi disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este ambivalent; el poate fi funcţional prin încurajarea creşterii competenţei

profesionale, a performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă pentru cei ce se ocupă de asistenţa şomerilor, dar poate fi , în

acelaşi timp, disfuncţional prin problemele sociale pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă, etc.

Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se asigure un consens social, adică un acord al

membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine, drept şi moral. Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în

obţinerea consensului social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a organizării sociale, a raporturilor dintre

componentele sistemului şi rolul fiecărei componente. Capacitatea explicativă a acestei perspective este redusă în ceea ce priveşte

analiza proceselor sociale şi a schimbărilor care au loc în societate. Funcţionalismul insistă asupra consensului, integrării şi stabilităţii şi

nu acordă importanţa necesară conflictelor, instabilităţii şi neintegrării. Funcţionalismului i se reproşează conservatorismul la care

ajunge în cele din urmă.

1.6.3. Perspectiva conflictuală derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel, Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins.

Aceşti gânditori explică evoluţia şi funcţionarea societăţii prin conflict. Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării

sociale şi îşi concentrează analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa resurselor de bogăţie, putere şi

prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de interese contrare, structură ce este determinată de lupta continuă dintre

indivizi sau grupuri.

Dacă funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi care trebuie înlăturat, adepţii conflictului îi

atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând schimbarea socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă.

Principalul iniţiator al acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică asupra conflictului dintre clase,

demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia lui Marx fiecare mod de producţie se caracterizează printr-un anumit tip

de conflicte intregrupale, dintre care cele mai importante sunt conflictele între clasele sociale. Din perspectiva sociologului german

Georg Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieţii sociale, dar el nu deduce de aici concluzii pentru acţiunea politică. Adepţii

contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de cuprindere a analizei la conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice

sau religioase, dintre profesii, comunităţile locale şi puterea centrală etc.

Ideea de bază a acestei perspective constă în afirmaţia că fiecare societate este formată din forţe sociale şi interese diferite, pe

care nu şi le pot satisface într-un mediu având resurse limitate. Apare astfel o competiţie permanentă pentru bunuri, putere şi bunăstare.

În această luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze pe alţii.

Dacă în societate există conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe. La această întrebare s-au formulat

două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului, o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele

reguli care servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită să domine, să promoveze interesele celor

ce deţin puterea.

Al doilea răspuns susţine că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese, încât, pentru a putea să

întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz cooperarea este modalitatea de a face faţă conflictului.

Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se referă la acceaşi realitate, prima

insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe instabilitate, conflicte, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu

avantajele celeilalte.

1.6.4. Perspectiva interacţionistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley, George Herbert Meat. Manford Kuhn şi

are în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi simboluri. Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii

umane, pe baza modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor sociale, în funcţie atât de

conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor subiective.

Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi societate. Societatea este în permanenţă

creată prin interacţiunea indivizilor fiind totuşi preexistentă lor. Indivizii se modelează în cadrul societăţii în timp ce societatea se

schimbă şi ea sub influenţa acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi nici o parte nu poate exista fără cealaltă.

De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele obiective privind fie funcţionalitatea, fie

starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în timp ce perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind

acţiunea umană la nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă demersului sociologic cuprinderi,

profunzime şi relevanţă.

1.7. Funcţiile sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are o serie de funcţii:

Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii suficiente şi relevante

pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare pentru a testa valoarea de adevăr a ipotezelor

utilizate.

- evitarea selectării arbitrare, strict subiective datelor şi faptelor analizate.

- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute despre acestea; datele, faptele, fenomenele

trebuie analizate aşa cum sem prezintă ele).

Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de funcţionare şi

schimbare a realităţii sociale , de producere şi derulare a faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă

8

determinările multiple ce se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Prin

îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate

construi diferite paradigme.

Funcţia predictivă, prognotică sau previzională: - prin intermediul căreia sociologia cercetează atent şi aprofundat

realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi

prezentul, sociologia poate identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.

Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea societăţii aşa cum este la un

moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate

socială. Pentru a reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model

normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor,

disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi dezvoltarea normală,

firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, conducere, structurare,

deficienţe predominant subiective posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:

a) să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii sociale.

b) să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop perfecţionarea realităţii sociale.

Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea disfuncţionalităţilor este contraproductivă.

Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială, dar o poate face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii

factori aflaţi în posturi de decizi sau de conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel

macrosocial cât şi la nivel microsocial.

Funcţia practic - operaţională - prin intermediul căreia sociologia îţi propune să identifice modalităţile prin care se pot

înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate în vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de

modelul normativ stabilit. Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:

- a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente cât şi a efectelor posibile ale

aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.

b) - soluţiile propuse să fie realiste.

c) – să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţionat, set de soluţii din care decidentul să

aleagă varianta optimă.

d) sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească efectele acesteia

1.8. Structura științei sociologice

Социология как наука в настоящее время имеет весьма сложную структуру. Эта структура включает в

себя общую социологическую теорию, которая изучает наиболее общие вопросы функционирования и

развития общества, места в нем человеческой личности. Именно в рамках общей социологической теории

происходит теоретическое осмысление и обобщение множества эмпирических фактов, накапливаемых и

осмысляемых в частных социологических теориях, систематизация их по тем или иным признакам,

разработка социологического категориального аппарата, установление закономерностей и формулировка

законов (Рис. 2).

Рис. 2. Структура социологического знания

9

Фундаментальные социологические теории возникли из социальной философии и психологии; они

основывались на наблюдениях, умозаключениях и обобщениях различных сторон общественной жизни,

которые давали сведения о единых для всех социальных структур законах поведения людей.

Другой уровень социологических исследований - эмпирическая социология (от греч. empeiria - опыт) -

комплекс социологических исследований, ориентированных на сбор и анализ социальных данных с

использованием методов, методик, техники социологического исследования, цель которых заключается в

сборе и систематизации сведений о состоянии общественной жизни. Это достаточно самостоятельная

научная дисциплина, которая имеет и другие названия. Соответствующая ей учебная дисциплина

называется «Методика и техника конкретных социологических исследований». Эмпирическую

социологию также называют социографией, что подчеркивает описательный характер этой дисциплины.

Это направление социологии считается более близким к жизни, чем «высокие» теории.

И, наконец, уровень частных (отраслевых) социологических теорий. Эти теории, как правило, именуют

теориями среднего уровня. Этот термин ввел в научный оборот знаменитый американский социолог

Роберт Мертон. Каждая из «теорий среднего уровня» ставит и решает социологические проблемы

применительно к определенному элементу структуры общества, отдельному, относительно

самостоятельному общественному явлению. К числу теорий среднего уровня относятся:

социологические концепции, которые разрабатываются на стыке наук, - социология права, медицинская социология,

экономическая социология, социология менеджмента и т.п.;

социологические теории, связанные с изучением отдельных сфер общественной жизнедеятельности: аграрная

социология, урбанистическая социология, социология чтения и т.п.

различные отрасли институциональной социологии - особого направления, связанного с исследованием устойчивых

форм организации и регулирования общественной жизни: социология религии, социология образования, социология

брака и семьи.

Любое научное познание, в том числе и социологическое, выступает как единство двух взаимосвязанных

уровней знания - теории и эмпирии, двух видов исследования - теоретических и эмпирических.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu.

2. Gilles Feréol, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

3. Petre Andrei, Sociologie generală, Bucureşti, 1970.

4. Nicolae Grosu, Sociologie esenţială, Editura Militară, Bucureşti, 1996.

5. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 2000.

6. Nicolae Pepelea, Sociolgie generală, Bucureşti 2000.

7. Nicolae Schifirneţ, Sociologie, Bucureşti, 2002.

8. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.

1.9. Sociologia în România

Sociologia în România s-a constituit ca ştiinţă relativ mai târziu decât în ţările din vestul Europei. Primele idei despre societate

au fost formulate de Dimitrie Cantemir, care în opera sa a surprins evenimente, procese şi fenomene sociale din spaţiul moldovenesc.

Importante informaţii asupra realităţii sociale se întâlnesc în lucrările reprezentanţilor Şcolii Ardelene, îndeosebi în referirile asupra

problemei naţionale. Demn de subliniat este faptul că ideile despre societate care se desprind din scrierile lui Nicolae Bălcescu, Ion

Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Ion Eliade Rădulescu, Mihai Eminescu ş.a. constituie un corpus de idei care se pot integra într-o

protosociologie românească. O caracteristică a sociologiei româneşti, încă de la apariţie, o constituie puternica orientare practică,

acţională, încercarea de a răspunsuri la problemele sociale de bază ale României. Totodată, pe măsură ce s-au diversificat sociale,

politice şi intelectuale din societatea românească a avut loc şi o diversificare a preocupărilor şi contribuţiei sociologice. Reflecţia

teoretică a fost puternic conectată la realitatea socială, la curentele politice şi ideologice, fapt care a dus la formarea şi afirmarea în

sociologia românească a unor curente precum: sociologia paşoptistă, sociologia conservatoare, sociologia liberală.

Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul cercetător al satului românesc, fiind promotorul unei sociologii practice,

acţionale. A întreprins cercetări de teren în judeţele Mehedinţi, Putna, Dorohoi şi Dobrogea, utilizând metoda monografiilor. Este

considerat întemeietorul metodei demografice în România. Monografiile sale au abordat aspecte pedo – climatice şi fitotehnice,

statistice şi economice, demografice şi sociale. Din datele sintetizate de el rezultă un profil al românului aşa cum exista el în mediul

ţărănesc şi o civilizaţie rurală agricolă.

10

Importante contribuţii al dezvoltarea sociologiei româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea le-

au adus Spiru Haret, Dumitru Drăghicescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Constantin Stere, A.D. Xenopol, Constantin Rădulescu-Motru ş.a.

Spiru Haret (1851-1912) a elaborat o concepţie sociologică bazată pe un model matematic de cercetare a fenomenelor sociale.

A făcut o analogie între modelul matematic şi cel social, pe care nu le-a considerat identice În viziunea sa spaţiul social are trei

coordonate: - economică, morală şi intelectuală. Aceste coordonate interacţionează între ele şi determină mişcarea socială.

Determinismul social, în concepţia sa, este rezultatul unui complex de relaţii cauzale din societate, iar în explicarea vieţii sociale se ţine

cont de toţi factorii: de la mediul geografic până la individ cu faptele sale.

Dumitru Drăghicescu (1875-1945), sociolof format în şcoala sociologică franceză, elev a lui Emile Durkheim,a elaborat studii

importante în care a dezbătut obiectul sociologiei, propunând el însuşi un domeniu propriu acestei discipline. A examinat raporturile de

cauzalitate în viaţa socială şi a susţinut că determinismul social este opus şi diferit de determinismul biologic. În viziunea sa obiectul

sociologiei este realitatea etico-socială guvernată de o lege etico-socială, exprimată de justiţie. Contribuţia esenţială a lui D.

Drăghicescu constă în explicarea rolului subiectivităţii în desfăşurarea vieţii sociale. Tezele sale exprimă o abordare originală a relaţiei

dintre obiectiv şi subiectiv reprezentând un alt model de explicare a faptelor sociale. Cea mai importantă lucrare a sa a fost „Din

psihologia poprului român” (1907)

Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) a fost un evreu născut în Ucraina, pe numele său originar Mihail Nikitici

Katz/Solomon Katz, s-a refugiat în România în anul 1875. S-a afirmat ca un teoretician de valoare în disputele ştiinţifice asupra

societăţii româneşti. În lucrarea sa „Neoiobăgia” face, de pe poziţii socialiste, una dintre cele mai exacte interpretări ale fenomenelor

agrare din ţara noastră de la cumpăna secolelor XIX şi XX, o analiză pertinentă a extinderii mecanismelor economice capitaliste în

economia românească.

Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), strălucit reprezentant al doctrinei conservatoare, a făcut în cartea sa din 1904,

„Cultura română şi politicianismul” prima analiză sociologică de orientare conservatoare sistematică şi completă a societăţii româneşti

din perspectiva teoriei formelor fără fond.

În perioada interbelică sa-u afirmat marii sociologi români în domeniul sociologiei. Aceştia, indiferent de orientarea lor

politică, şi-au propus să dea răspunsuri marilor probleme sociale cu care se confrunta societatea românească după primul război

mondial: formarea statului naţional unitar, generalizarea relaţiilor de producţie de tip capitalist,situaţia economică a agriculturii, situaţia

socială a ţărănimii, accentuarea clivajelor politice şi a extremismelor ideologice.

Aceste probleme au fost tratate în lucrările lui Ştefan Zeletin, doctrinar al mişcării neoliberale („Cooperaţia română”,

„Neoliberalismul”,Burghezia română”), Mihail Manoilescu, autor al teoriei corporatiste din România, dar mai ales în lucrările elaborate

de în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Şcoala sociologică de la Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Şcoala Monografiilor

Sociologice sau Şcoala Monografică de la Bucureşti l-a avut ca principal fondator pe profesorul Dimitrie Gusti, autor al unui sistem

sociologic al cărui scop era fundamentarea unei ştiinţe a naţiunii, s-a impus pe plan intern şi internaţional prin lucrările unor cercetători

de mare deschidere ştiinţifică precum: Constantin Brăiloiu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H.Stahl

Dimitrie Gusti (1880-1955) a fost creatorul primului sistem de sociologie ştiinţifică din România. Socialul, în viziunea lui D.

Gusti, este „rezultatul unui concurs de împrejurări: spaţiale, temporale, vitale şi spirituale, care formează cadrele: cosmologic, istoric,

biologic şi psihologic ale „genezei realităţii sociale”. În interiorul şi sub influenţa acestor cadre realitatea socială reacţionează şi se

manifestă ca „activitate socială, care poate fi redusă la patru categorii: economică, spirituală, politică şi juridică. În concepţia sa,

sociologia este un sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente. Spre deosebire de istorie care caută să refacă traseul evoluţiei

societăţilor în trecutul lor, sociologia explică fenomenele sociale aşa cum apar ele în realitatea socială.

Una dintre cele mai productive contribuţii a lui Dimitrie Gusti şi a şcolii sale o constituie elaborarea metodei monografice şi

aplicarea ei la realităţile sociale româneşti. În viziunea lui D. Gusti – metoda monografică dă sociologiei şansa de a deveni ştiinţă

autonomă, el propunând ca prin fuziunea sociologiei cu metoda respectivă să se discute despre sociologia monografică având ca obiect

de studiu „descrierea şi cercetarea sistematică şi integrală a unităţii sociale”. A elaborat un set de reguli ale observaţiei sociologice.

Cercetările sociologice ale lui D. Gusti au avut un scop bine precizat. Ele se înscriu în efortul societăţii româneşti de a pune bazele unei

ştiinţe şi politici a naţiunii. În concepţia sa nu ar exista altă cale de cunoaştere a realităţii naţionale vii şi concrete decât prin metoda

monografică. Metoda monografică îşi aduce contribuţia decisivă la constituirea ştiinţei naţiunii. Unitatea socială reprezentativă în

afirmarea ştiinţei naţiunii este satul deoarece el păstrează nealterate trăsăturile vieţii naţionale. Cercetarea unei unităţi sociale precum

naţiunea doar parţial, nu duce decât la o construcţie arbitrară despre naţiune. O astfel de investigaţie trebuie să fie multidisciplinară şi

interdisciplinară. „Prin cunoaşterea monografică şi sintetică a naţiunii, aceasta va lua cunoştinţă de la ea însăşi şi-şi va da seama de

ceea ce o deosebeşte de celelalte naţiuni. Această cunoaştere va deveni baza unei culturi şi a unei politici naţionale sănătoase. Căci dacă

există vreo greşeală dureroasă în politica unui stat, aceasta constă în a porni de la o deducţie algebrică asupra acestei fiinţe vii, diversă,

multiplă şi complexă care este naţiunea”, afirma Dimitrie Gusti.

Henri H. Stahl(1901-1992) a reprezentat una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale sociologiei naţionale, care şi-a adus o

importantă contribuţie teoretică şi metodologică la afirmarea internaţională a sociologiei româneşti, fiind principalul formator al multor

generaţii de sociologi.

11

Tema 2. Metodologia cercetarii sociologice (8 ore)

2.1. Cercetarea sociologică: precizări terminologice, tipuri, funcţii

Cercetarea sociologică reprezintă o procedură de cunoaştere a realităţii sociale. Realizate logic, în baza

unei metodologii riguros determinate, cercetările sociologice ne oferă posibilitatea de a culege şi sistematiza

informaţia despre fenomenele şi procesele sociale studiate, despre legăturile şi relaţiile dintre ele, cauzele ce le

determină.

În literatura de specialitate şi în practica cercetărilor sociologice, de rând cu termenul de cercetare

sociologică, se mai folosesc un şir de termeni cu un conţinut apropiat, deseori consideraţi sinonimi şi anume:

cercetarea sociologică empirică, investigaţia sociologică de teren, ancheta sociologică, sondajul de opinie. Să

clarificăm care este sensul acestor termeni şi raportul dintre ei.

Termenul de “cercetare sociologică” are înţelesul cel mai larg: se referă la obţinerea şi prelucrarea

informaţiilor obiectiv verificate, în vederea constituirii explicaţiilor ştiinţifice ale faptelor, fenomenelor şi

proceselor sociale. Conceptul de „cercetare” se aplică la studierea tuturor problemelor teoretice şi empirice, atât

în ştiinţele sociale, cât şi în alte ştiinţe, de exemplu, ştiinţele naturii. Cu toate că orice cercetare sociologică

îmbină în sine unitatea dintre nivelurile teoretic şi empiric, totuşi se poate face o distincţie între cercetarea

sociologică teoretică (sociologie de cabinet) şi cercetarea sociologică empirică (sociologie de teren). Cele

mai răspândite şi mai importante pentru societate sunt cercetările sociologice empirice, care presupun studierea

prin observarea directă a realităţii sociale, aplicarea unor metode şi tehnici specifice de recoltare a informaţiilor,

prelucrare şi analiză.

Când cercetarea sociologică empirică are un caracter mai restrâns, preliminar şi explorator, are un sens

mai concret, mai empiric sau are o amploare şi profunzime mai redusă este vorba de investigaţia sociologică.

Ancheta sociologică reprezintă o semnificaţie şi mai restrânsă, mai tehnică, orientată la informaţii orale,

la domeniul ştiinţelor sociale. Bazându-se în deosebi pe modalităţi interogative de obţinere a informaţiei, ancheta

sociologică are un caracter neexperimental şi un grad relativ scăzut de control al cercetătorului asupra

variabilelor analizate. Sociologul român Ioan Mărginean precizează în „Dicţionarul de sociologie” (1993, p.37 )

că „ De multe ori, ancheta sociologică nu se rezumă la utilizarea tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de

lucru interogative pentru culegerea informaţiilor ( ca în cazul sondajului de opinie ), ci, în scopul unei mai bune

cunoaşteri se combină modalităţile interogative cu alte metode şi tehnici de cercetare, cum ar fi cele ale

observaţiei ştiinţifice, ale analizei documentare şi de conţinut”. În consecinţă, vom constata că trasarea unei

bariere despărţitoare, ferme între ceea ce se înţelege prin cercetarea sociologică de teren şi ancheta sociologică nu

se justifică.

Astfel putem interpreta termenul de anchetă sociologică în sens larg, şi a-l considera foarte aproape după

conţinutul său de cel de „cercetare sociologică empirică” şi „investigaţie sociologică de teren”.

În sens restrâns ancheta sociologică, deseori numită şi ancheta sociologică de opinie este considerată o

metodă pur interogativă de cercetare, bazată pe chestionar şi interviu.

Sondajul de opinie este o formă, o modalitate simplă, populară de anchetă sociologică de opinie, ce se

referă la un domeniu foarte îngust de cercetare, de interes public, având o semnificaţie empirică deosebită.

Reflectarea grafică a conţinutului termenilor prezentaţi şi a raporturilor dintre ei este propusă în figura

1.2. Nivelul teoretic

Nivelul teoretic

Cercetarea sociologică

Cercetarea sociologică empirică

Investigaţia sociologică de teren

Ancheta sociologică (sens larg) Ancheta sociologică de opinie

Sondaj de opinie

Nivel empiric Nivel empiric

Figura 1.2. Corelaţia (raportul ) dintre termenii de bază

12

Din această prezentare grafică putem face următoarele concluzii:

cu cât ne coborâm de sus în jos, cu atât mai mult scade ponderea teoreticului şi creşte ponderea

empiricului în cadrul procedurii de cunoaştere socială;

cu cât ne coborâm de sus în jos, cu atât mai mult creşte ponderea modalităţilor interogative de

cercetare ;

cu cât ne coborâm de sus în jos, cu atât mai mult se îngustează domeniul de studiu.

Astfel, putem utiliza orice termen în dependenţă de situaţia concretă. Trei din aceşti termeni – cercetarea

sociologică empirică, investigaţia sociologică de teren şi ancheta sociologică (sens larg) - sunt foarte aproape

după conţinutul lor, deseori fiind consideraţi ca sinonime. În ştiinţele sociale (îndeosebi în sociologie) mai

corespunzător şi mai specific ar fi utilizarea termenului de anchetă sociologică, dar, totuşi, mai răspândit şi pe

larg utilizat este termenul de „cercetare sociologică” reieşind din faptul că studierea realităţii sociale se bazează

nu doar pe modalităţile interogative, observaţie şi documentare, dar şi pe multe alte metode.

Existând o mare varietate a cercetărilor sociologice, apare necesitatea de a le clasifica, pentru a le

cunoaşte mai bine şi a le diferenţia după anumite criterii.

După conţinut deosebim cercetări sociologice:

teoretice sau de cabinet, realizate în baza literaturii şi altor surse documentare existente;

empirice sau de teren, realizate în cadrul colectivităţilor umane, studiind şi observând direct realitatea socială

;

După scopul urmărit deosebim cercetări sociologice:

discriptive sau sociografice, prin care se asigură o descriere, un studiu general;

explicativ-interpretative, ce asigură un studiu profund al cauzelor şi urmărilor fenomenelor şi proceselor

sociale, raporturilor dintre ele;

fundamentale, ce au ca scop verificarea şi reformularea teoretică a problemei studiate, concretizarea

legităţilor de producere a fenomenelor sociale;

aplicative, ce contribuie la rezolvarea unor probleme sociale reale;

După cuprinderea populaţiei în cercetare pot fi :

totale, cuprind toată populaţia, tot universul cercetării (recensământul, de exemplu);

parţiale, cuprind în întregime doar unele categorii sociale (profesionale, de vârstă, sex etc.);

selective, se realizează în baza eşantionării;

După caracter şi repetabilitate cercetările sunt:

de o singură dată (pot fi şi unciale), transversale, ce asigură studiul static, la moment al procesului sau

fenomenului social;

repetate sau longitudinale , ce asigură studiul în dinamică şi se pot petrece:

la întâmplare, stihiinic;

la anumite intervale de timp ( egale sau neegale );

După metoda de culegere a informaţiei cercetările sociologice pot fi efectuate prin:

observaţie;

documentare;

experiment;

ancheta sociologică de opinie (chestionar şi interviu);

testare etc.

Rolul cercetărilor sociologice în cunoaşterea realităţii sociale este foarte mare. Acest rol creşte îndeosebi

la etapa actuală în condiţiile creşterii complexităţii, intensităţii şi dinamismului vieţii sociale, orientării

societăţilor umane la formele democratice de conducere şi administrare a lor.

Scopul cercetărilor sociologice constă în studiul celor mai însemnate şi actuale aspecte sau probleme atât

ale unui grup, instituţii sau comunităţi sociale, cât şi ale unei societăţi naţionale sau globale şi utilizarea

rezultatelor pentru îmbunătăţirea, perfecţionarea teoriei şi practicii sociale.

Funcţiile pe care le îndeplinesc cercetările sociologice sunt determinate de specificul şi funcţiile

sociologiei ca ştiinţă. În literatura de specialitate întâlnim diverse modalităţi de clasificare ale funcţiilor

cercetărilor sociologice. Cele mai importante fiind:

de informare (recoltarea şi acumularea de informaţii necesare atât pentru interesele proprii, cât şi pentru alte

domenii, alte ştiinţe);

de control social (contribuie la respectarea ordinii sociale şi la reglarea proceselor şi fenomenelor sociale);

de elaborare a deciziilor (de exemplu, în baza rezultatelor obţinute prin referendum, sondaje de opinie).

13

Cercetările sociologice ne asigură posibilitatea de a dezvălui caracteristicile cantitative şi calitative,

obiective şi subiective, formale şi informale ale realităţii sociale, tendinţele şi cauzele comportamentului şi

manifestărilor umane.

2.2. Regulile metodologice de baza.

Orice cercetare sociologică porneşte de la o teorie asupra fenomenului studiat. Legătura dintre teorie şi

fenomenul concret este realizată prin intermediul metodologiei cercetării .

Metodologia este un termen cu dublă rădăcină lexicală în limba greacă : methodos (cale, mijloc) şi logos

(ştiinţă, învăţătură) şi constituie un ansamblu, un sistem corelat de metode şi principii de cercetare ştiinţifică,

aplicate în baza respectării anumitor reguli obiective şi verificate.

Metodologia cunoaşterii sociologice reprezintă o anumită modalitate de a studia realitatea socială,

urmărind surprinderea esenţei şi particularităţilor acesteia. Metodologia poate fi privită şi ca o strategie a

procedeelor cercetării ştiinţifice, ca un ansamblu de reguli ale organizării investigaţiei, de norme cu ajutorul

cărora metodele, tehnicile şi procedeele sunt selectate şi articulate.

Metodologia reprezintă, într-o accepţie generală, principii şi reguli, privind formarea şi utilizarea unui

sistem de metode, tehnici şi procedee aplicate pentru a descoperi cauzele şi relaţiile dintre procesele şi

fenomenele sociale, tendinţele şi urmările lor, căile de perfecţionare.

Într-o accepţiune mai concretă şi mai simplă, metodologia ne apare ca „ştiinţă a metodelor”, metoda fiind

aspectul teoretic, cel mai activ al ştiinţei .

Prin metodă (methodos - cale, mijloc, mod de expunere) se înţelege modul de cercetare şi sistemul de

reguli şi principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective sau, cu alte cuvinte, mai putem spune: un

ansamblu de operaţii care orientează mersul gândirii spre aflarea adevărului.

Având în vedere diversitatea căilor de aflare a adevărului, evident că se poate vorbi despre o totalitate de

metode, care pot fi clasificate după cele mai diverse criterii.

După criteriul temporal (al timpului) metodele se împart în:

transversale (urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile şi aspectele fenomenelor şi proceselor sociale la

un moment dat, de exemplu, metoda observaţiei);

longitudinale (studiază evoluţia fenomenelor în timp, de exemplu, biografia socială, studii de caz);

După gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului studiat deosebim metode :

experimentale (cercetătorul provoacă producerea fenomenelor);

nonexperimentale (cercetătorul nu se implică, nu modifică, ci doar poate observa, urmări);

După numărul cazurilor luate în consideraţie, după extensiunea unităţilor în cercetare metodele pot fi:

statistice (extensive), desemnând cercetarea unui număr mare de unităţi sociale (anchete socio-demografice,

analize statistico-matematice);

cazuistice (intensive), asigurând studiul aprofundat, integral al unei sau a câtorva unităţi sau fenomene

sociale (biografia socială, studiu de caz, monografia sociologică);

După locul ocupat în procesul cercetării sociologice avem metode:

de culegere sau recoltare a datelor (observaţia, documentarea, ancheta sociologică de opinie etc.);

de prelucrare a informaţiei (manuală, mecanizată);

de analiză a informaţiei (calitative, cantitative).

Pe larg sunt utilizate în cercetările sociologice şi următoarele metode de analiză şi interpretate a informaţiei

:

logice (ale gândirii) : inducţia, deducţia, demonstraţia etc.;

euristice: metoda tipologică, comparativă, explicativă, istorică, structurală etc.;

de cercetare a viitorului: extrapolarea (bazată pe ideea că tendinţele din trecut se vor menţine şi în viitor ),

tehnica “Delphi“ (stimularea creativităţii în grup) etc.

În ştiinţele socio-umane termenul de metodă se utilizează în accepţiuni foarte variate, de aceia în

literatură putem găsi cele mai diverse tipuri şi clasificări de metode .

Prin aplicarea ei o metodă devine o parte componentă a procesului de cercetare. Adaptarea ei la specificul

fenomenelor şi proceselor studiate se realizează prin anumite tehnici, procedee şi instrumente de cercetare. În

acest mod, metoda devine o înlănţuire de tehnici, procedee, instrumente, iar metodologia cuprinde şi o teorie a

tehnicilor, strâns legată de teoria metodelor.

Teoria tehnicilor de cercetare este acel compartiment al metodologiei sociologice care prescrie şi

teoretizează utilizarea unor anumite unelte ştiinţifice de investigaţie în procesul cunoaşterii sociale.

14

Tehnicile, fiind subordonate metodelor, reprezintă totalitatea procedeelor utilizate la realizarea unei

metode, sau procedee concrete utilizate în cercetarea nemijlocită a fenomenului sau procesului social.

Termenul de tehnică este folosit, de regulă, pentru a se desemna operaţiunile concrete de colectare a

informaţiei cu ajutorul unei metode. Mai putem spune că tehnica reprezintă acele proceduri sau operaţii prin care

cercetătorul adună şi sistematizează datele .

Ca „unelte” ale cercetării, tehnicile trebuie să corespundă anumitor cerinţe şi anume:

să fie riguros definite;

să fie standardizate;

să fie transmisibile altor cercetători;

nu trebuie să se excludă, ele fiind între ele corelate sau complementare.

Deoarece fiecare metodă îşi are tehnicile sale specifice, acestea ar putea fi clasificate în dependenţă de

metodă, în felul următor:

tehnici ale observaţiei sociologice : participative, nonparticipative, categoriile lui Robert Bales;

tehnicile anchetei sociologice de opinie : chestionarul şi interviul, etc.

După scopul urmărit tehnicile de cercetare pot fi :

extensive (sociografice, monografice);

intensive ( ancheta sociologică prin interviu);

descriptive (tehnicile sondajului de opinie);

explicative ( ancheta sociologică prin chestionar) etc.

După criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării deosebim :

tehnici de proiectare a cercetării (conceptualizare, operaţionalizare, eşantionare);

tehnici de recoltare a informaţiei (interviu, test profesional, observaţia participativă);

tehnici de analiză a informaţiei (scalarea, analiza factorială, analiza de conţinut).

Tehnicile la rândul lor presupun o serie de procedee - modalităţi concrete de realizare a tehnicilor,

mijloace folosite pentru a ajunge la un anumit rezultat sau anumite ” maniere de acţiune”. Procedeele sunt

subordonate tehnicilor şi metodelor şi se clasifică în dependenţă de ele .

Forma „materială” de realizare a unui procedeu (a unei tehnici şi metode) este instrumentul de cercetare

(sau instrumentariul de lucru). El reprezintă uneltele materiale folosite, îndeosebi, la recoltarea (culegerea )

informaţiei şi pot fi: fişa de observaţie, chestionarul, formularul interviului, camera de luat vederi, foaia, pixul

etc.

Chiar dacă, deseori, în teoria şi practica socială nu există un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea

termenilor de “metodă”, “tehnică”, “procedeu” şi “instrument de cercetare” se acceptă că între ele există relaţii de

subordonare şi supraordonare, determinate de gradul de abstracţie, de nivelul la care se operează cât şi de

raportul în care se află cu nivelul teoretic şi empiric.

Schematic acest lucru poate fi reprezentat în felul următor (Figura 1.3):

Nivelul teoretic al cercetării Exemple

Metode

M1, , M2, M3, …, Mn

Ancheta sociologică

Tehnici

T1, ,T2, T3, …, Tn

Ancheta sociologică prin

chestionar, interviul

Procedee

P1, P2, P3, …, Pn

Anchete prin chestionare prin

poştă, prin presă etc.

Instrumente de cercetare

I1, I2, I3, …,In

Chestionarul

Nivelul empiric al cercetării

Figura 1.3. Relaţia dintre metode, tehnici, procedee şi instrumente de cercetare

M1

T1

P1

15

Metodologia cercetării este nemijlocit legată de teoria cercetării. Şi dacă teoria sociologică este premisa şi

scopul cercetării, apoi metodologia este sistemul de metode, tehnici, procedee şi instrumentarii prin care o teorie

este testată, controlată, dezvoltată şi aplicată empiric. Dar metodologia nu este doar o colecţie (un ansamblu) de

metode, tehnici, procedee şi instrumente, ci şi o serie de principii şi reguli metodologice, care servesc ca

mijloace de dirijare şi de coordonare a cercetării, de stimulare a imaginaţiei şi a creativităţii de cercetare.

Desfăşurarea cu succes a cercetărilor sociologice empirice presupune luarea în consideraţie a unor

principii metodologice precum :

unitatea dintre teoretic (T) şi empiric(E), principiul de bază, care determină că cunoştinţele

teoretice ghidează cercetarea empirică, studiul realităţii sociale, iar cunoştinţele empirice confirmă valoarea de

adevăr a intuiţiei teoretice, contribuie la formarea unor noi teorii.

Trecerea de la teoretic la empiric şi invers, de la empiric la teoretic reprezintă mişcarea necesară gândirii

ştiinţifice. Schematic mecanismul realizării acestui principiu este reprezentat în figura 1.4.

Concept operaţionalizarea conceptului indicatori

teoretic empirici

(T) prin deducţie

de la general la particular

T E

de la particular la general

prin inducţie

noi material

concepte conceptualizarea materialului faptic faptologic

teoretice (T1)

Figura 1.4. Unitatea dintre teoretic şi empiric în cadrul cercetării sociologice.

Unitatea dintre calitativ şi cantitativ impune utilizarea combinată a metodelor statistice şi cazuistice,

folosirea unor metode care sunt de o potrivă cantitative şi calitative.

Metodele cantitative permit examinarea factorilor prin prisma trăsăturilor lor exprimate numeric, cu

sprijinul mijloacelor statistico-matematice şi al prelucrării datelor pe calculator.

Metodele calitative conduc la descifrarea mai profundă a conţinutului, a caracteristicilor obiectului de

studiu.

Unitatea dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie, principiu, care pune în discuţie relaţia

dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii. În literatura de specialitate se aduc diverse exemple pentru a evidenţia şi a

explica importanţa înţelegerii în ştiinţele sociale, de exemplu, unul din ele (autor K. Jaspers): când asistăm la

pedeapsa unui copil de către părinţii lui, ne explicăm imediat ce s-a întâmplat, pentru că noi înşine am trecut prin

astfel de experienţe. Dar cunoaşterea intuitivă nu e suficientă, ne poate duce la rezultate eronate, de aceea e

nevoie de studii reale, de explicarea situaţiei.

Unitatea dintre judecăţile constatative (de constatare) şi cele evaluative (de evaluare) presupune

angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor înalt umaniste (adevărul, frumosul, binele) şi a idealurilor

naţionale. Sociologia fiind liberă de valori e mai degrabă un deziderat1 decât o realitate

(Septimiu Chelcea, 2001, p. 55-57).

În afară de principii, metodologia sociologică mai presupune şi respectarea unor reguli :

obiectivitatea datelor, informaţiilor şi a concluziilor cercetării, care ţine de corespondenţa lor cu realitatea

socială, independenţa datelor de vrerea, conştiinţa, interesele cercetătorului (sau beneficiarului);

regula priorităţii faptelor ne orientează la studierea faptelor de teren, la obţinerea informaţiei cu valoare de

fapte;

regula „spiritului activ-participativ“ presupune participarea cercetătorului la viaţa socială studiată,

cunoaşterea directă, experimentarea pe sine a unor procese, fenomene sociale ( evidentă în cazul monografiei

sociologice);

abordarea complexă, integrală a realităţii sociale, care se asigură prin intermediul diversităţii şi unităţii

metodelor de cercetare;

1 Ceea ce ar fi de dorit să se întâmple, să se realizeze

16

abordarea sistemică în cercetarea sociologică reiese din faptul că procesele şi fenomenele sociale sunt

interdependente şi “nimic nu se înţelege dacă nu se raportează la întreg - la tot “ (Marcel Maus);

regula metodologică a abordării multi- (pluri-) şi interdisciplinare este în strânsă legătură cu abordarea

complexă şi sistemică şi se respectă prin crearea echipelor de cercetare mixte şi interdisciplinare ( exemplu,

echipele lui D. Gusti în cadrul monografiilor de localităţi);

regula cercetării cauzale şi a abordării cauzal-explicative antrenează studiul determinismului real,

complex al fenomenelor şi proceselor sociale în vederea desprinderii cauzelor şi legăturilor acestora;

regulile deontologice, care presupun respectarea normelor de conduită, obligaţiunilor etice a cercetătorului, a

eticii profesionale.

În final, putem spune că metodologia sociologică nu se confundă cu teoria sociologică, nu se reduce nici

la ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate la cercetare, ea reprezintă, de fapt, baza interacţiunii dintre teorie şi

cercetare empirică.

Deci, metodologia determină comportamentul ştiinţific al cercetătorului în baza cunoştinţelor teoretice

acumulate, selectării şi aplicării unor metode, manipulării cu anumite tehnici, procedee şi instrumente, respectării

unor principii şi reguli metodologice de bază, fundamentale. Comparând activitatea sociologului şi a

metodologului se spune că: dacă sociologul urmăreşte comportamentul oamenilor în societate, metodologul

urmăreşte comportamentul sociologului în cercetare.

2.3. Etapele cercetării sociologice empirice.

Cercetarea sociologică empirică (ancheta sociologică) se efectuează la fel ca şi orice altă cercetare de tip

ştiinţific, utilizând un ansamblu de metode, tehnici, procedee şi instrumentării corespunzătoare obiectului de

studiu, respectând anumite principii şi reguli metodologice, dar şi o ordine şi o logică bine determinată.

Ca proces ideal cercetarea sociologică empirică se realizează prin alternarea, succedarea a două faze:

1. teoretică (formularea conceptelor, interpretarea lor );

2. empirică (acumularea, prelucrarea şi analiza informaţiei).

Efectuarea cu succes a cercetării sociologice empirice necesită sistematicitate şi, deci, stabilirea unor

anumite etape, care ordonează, disciplinează şi dirijează mersul cercetării.

Etapele cercetării sociologice (anchetei sociologice) pot fi prezentate în diferite forme şi modalităţi, cu

detalieri mai mult sau mai puţin profunde. De exemplu, în “Dicţionar de sociologie” (coordonatori C. Zamfir şi

L. Vlăsceanu, 1993, p. 36-37) se evidenţiază foarte amănunţit un şir de etape (numite şi operaţii):

stabilirea temei;

determinarea obiectivelor;

documentarea prealabilă (în baza literaturii, datelor concrete, vizitei pe teren);

elaborarea ipotezelor;

definirea conceptelor;

operaţionalizarea (stabilirea dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor);

cuantificarea (fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili- măsurabili);

determinarea populaţiei ( definirea universului anchetei: localizarea şi structurile principale ale populaţiei,

fixarea subiecţilor investigaţi prin cuprindere totală, tip recensământ, sau parţială, prin loturi sau eşantioane

reprezentative);

stabilirea tehnicilor şi a procedeelor de anchetă ( intervievare şi /sau chestionare);

întocmirea instrumentariilor de lucru ( elaborarea chestionarelor, a ghidurilor de interviu, planurilor de

convorbire, testelor etc., verificarea şi definitivarea lor ;

ancheta pilot ( repetiţia în mic a anchetei propriu - zise: tot aici are loc în fapt şi testarea instrumentelor);

constituirea echipei de cercetare ( instruirea şi repartiţia funcţiilor);

întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei (inclusiv prevederea modalităţilor de control);

culegerea datelor;

verificarea informaţiilor culese şi reţinerea celei valide în vederea prelucrării ;

codificarea informaţiilor ( în măsura în care nu au fost precodificate la elaborarea instrumentelor );

întocmirea machetei de prelucrare a datelor (frecvenţe, valori medii, corelaţii etc.);

prelucrarea datelor (manual sau mecanizat);

analiza şi interpretarea informaţiilor;

redactarea raportului de anchetă (cercetare);

17

stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de intervenţie (aplicarea în practică).

Sociologul R. Mucchielli consideră că aceste etape sunt în număr de 12 :

1) delimitarea obiectului cercetării (alegerea temei de cercetare);

2) preancheta (fixarea obiectivelor, costului cercetării şi a termenilor în care se va realiza);

3) determinarea obiectivelor şi formularea ipotezelor;

4) determinarea universului (populaţiei de investigat );

5) alcătuirea eşantionului (selecţia);

6) alegerea metodelor şi a tehnicilor de cercetare;

7) testarea prin ancheta - pilot a tehnicilor (instrumentelor ) de cercetare;

8) definitivarea instrumentelor, tipărirea lor;

9) aplicarea lor pe teren (cercetarea de teren);

10) prelucrarea informaţiilor;

11) analiza rezultatelor;

12) elaborarea raportului de cercetare.

Am putea analiza încă multe alte variante de etape (care se deosebesc mult după numărul şi denumirea

lor), dar oricum, în toate se evidenţiază câteva direcţii, ceea ce ne permite de a deosebi etape de bază:

I. pregătirea cercetării (proiectarea şi organizarea ei);

II. cercetarea de teren ( culegerea informaţiei);

III. prelucrarea şi analiza informaţiilor.

Aceste etape şi conţinutul lor (schematic prezentate în figura 1.5) reprezintă deosebit de clar şi logic

întreaga procedură de cercetare:

Parcurgerea acestor etape, realizarea momentelor principale al întregului demers ştiinţific, constituie o

cerinţă fundamentală a oricărei cercetări sociologice empirice (anchete sociologice).

Figura 1.5. Etapele cercetării sociologice empirice

Etapele cercetării sociologice empirice

elaborarea pro-

iectului cercetării

pregătirea pentru prelucrare

cercetarea de probă

(sondajul - pilot)

prelucrarea

elaborarea planului

de lucru şi alte

măsuri

organizatorice

analiza şi interpretarea

formularea concluziilor,

propunerilor şi aplicarea lor

în practică

elaborarea raporturilor

de cercetare

de pregătire (proiec-

tare şi organizare)

de culegere a

informaţiei (de teren)

de prelucrare şi analiză a

informaţiei

18

Scopul acestei întrebări a fost de-a oferi o privire de ansamblu asupra desfăşurării cercetării sociologice,

asupra demersului ei ştiinţific. În continuare ne vom opri aparte la fiecare etapă, concretizând în detalii scopul,

conţinutul şi specificul fiecăreia din ele .

Etapa 1. Pregătirea (proiectarea şi organizarea) ercetării sociologice empirice

Prima etapă a cercetării este una din cele mai bogate în proceduri şi cu un conţinut deosebit de complex.

De realizarea ei depinde durata, calitatea şi eficacitatea cercetării sociologice empirice. Importanţa acestei etape

poate fi explicată prin problemele esenţiale care se rezolvă pe parcursul ei şi anume:

teoretice (alegerea temei, delimitarea obiectului, analiza conceptelor, operaţionalizarea conceptelor etc.);

metodologice (alegerea metodelor, tehnicilor, elaborarea instrumentariului de lucru etc.);

organizatorice (formarea echipei de cercetare, elaborarea planului de lucru calendaristic, asigurarea

condiţiilor favorabile pentru cercetare etc.).

După cum vedem din figura 1.5 în decursul acestei etape se elaborează proiectul cercetării, planul de

lucru şi se efectuează o cercetare de probă, numită şi sondaj-pilot.

Proiectul cercetării care are o structură destul de complexă, este considerat documentul strategic al

cercetării.

Anume proiectul, elaborat în corespundere cu toate cerinţele, dezvăluie conţinutul, esenţa şi logica

desfăşurării cercetării sociologice empirice.

Proiectul cercetării este alcătuit din două părţi:

I. teoretico-metodologică;

II. practică (de proceduri).

Fiecare din aceste părţi conţine, la rândul său, un şir de proceduri (elemente) concrete (Figura 1.6).

În continuare vom examina pe scurt fiecare element al proiectului de cercetare. Proiectul cercetării începe cu

partea teoretică care include:

alegerea temei şi formularea problemei. Orice cercetare porneşte de la o teorie, are un fundal

teoretic. Aspectele teoretice presupun, în primul rând, delimitarea obiectului cercetării, alegerea temei de studiu.

Este o procedură destul de complicată, deoarece din mulţimea de fapte, fenomene şi procese sociale trebuie să

alegem o anumită direcţie, de o anumită complexitate. Determinarea temei poate fi efectuată atât la comanda

beneficiarului, cât şi , în dependenţă de interesele şi motivaţiile personale ale cercetătorului. Deseori valoarea

unui cercetător-sociolog se determină anume după tema pe care o alege.

Figura 1.6. Structura proiectului de cercetare sociologică empirică.

La alegerea temei se recomandă să se ia în consideraţie următoarele cerinţe:

să fie redusă la aspecte concrete, limitată în timp şi spaţiu, restrânsă în proporţii modeste;

să aibă caracter de originalitate şi noutate;

să ne ferim de teme pur teoretice;

să prezinte o contribuţie la rezolvarea unei probleme practice;

să fie formulată clar, folosindu-se o terminologie clasificatoare;

să prezinte o problemă sau o situaţie problematică.

Problemă sau situaţie problematică este situaţia care necesită un studiu urgent pentru a determina căile

de rezolvare şi ameliorare a situaţiei sau, contradicţia dintre cunoaşterea necesităţii de a rezolva (ameliora)

Proiectul cercetării sociologice

Partea teoretico-metodologică

Alegerea temei, formularea problemei

Conceptualizarea

Operaţionalizarea conceptelor

Formularea scopului şi a sarcinilor

Formularea ipotezelor de lucru

Partea practică (de proceduri)

Determinarea universului cercetării

Eşantionarea

Alegerea metodelor, tehnicilor şi

procedeelor de cercetare Elaborarea instrumentelor de lucru

Descrierea schemelor (modelelor) de

prelucrare şi analiză a informaţiei

19

situaţia şi necunoaşterea căilor şi metodelor de realizare. La fel, la acest moment, se argumentează actualitatea,

importanţa temei studiate, locul, rolul ei în teoria şi practica socială.

Conceptualizarea (analiza conceptelor) contribuie în continuare la concretizarea temei. Fiecare

termen, concept (de exemplu, disciplină, operaţie, cultură) în viaţa cotidiană poate avea diferite înţelesuri,

interpretări (canotaţii). În cercetarea ştiinţifică, dacă folosim un termen trebuie să-l explicăm, să-i dăm un înţeles

precis. Astfel, conceptualizarea prevede pătrunderea în esenţa, conţinutul şi specificul temei, termenilor şi

noţiunilor utilizate. Se realizează această procedură în baza studierii literaturii de specialitate, actelor legislative

şi normative, dicţionarelor, enciclopediilor etc.

Operaţionalizarea conceptelor reprezintă transformarea conceptelor obişnuite, uzuale în concepte

operaţionale (măsurabile, cuantificabile). Procedura presupune căutarea, şi determinarea unor anumite trăsături,

caracteristici semnificative, care exprimă esenţa, specificul conceptului. Ele poartă denumirea de dimensiuni

şi/sau variabile şi trebuie să fie sesizabile şi măsurabile. Astfel, concretizarea conceptelor, operaţionalizarea lor

are loc prin fixarea unor dimensiuni şi/sau variabile cuantificabile. Variabilele sunt factorii care condiţionează

desfăşurarea fenomenului, contribuie la stabilirea unor relaţii cauzal - condiţionale.

Apoi, în continuare, pentru fiecare dimensiune sau variabilă se stabilesc câţiva indici (2-3-4 ),

caracteristici ( expresii ) care asigură precizarea valorii şi a înţelesului lor .

Fiecare indice poate fi concretizat şi măsurat cu ajutorul unui sistem de indicatori ( expresii, cu ajutorul

cărora se caracterizează calitativ sau cantitativ un fenomen, din punct de vedere al compoziţiei, structurii,

schimbării în timp, apropierii sau respingerii etc. ), iar procedura poartă denumirea de scalarea indicatorilor.

Astfel, operaţionalizarea conceptelor trece prin următoarele etape:

analiza conceptelor (conceptualizarea);

specificarea conceptelor, descompunerea lor în dimensiuni şi / sau variabile;

stabilirea pentru fiecare dimensiune sau variabilă a unor indici concreţi;

stabilirea şi scalarea indicatorilor, concretizarea mărimii, nivelului importanţei lor, fapt, ce asigură direct şi

nemijlocit măsurarea proceselor sau fenomenelor studiate.

Schematic, momentele principale ale procesului de operaţionalizare a conceptelor pot fi prezentate astfel

(Figura 1.7).

Analiza dimensiuni, indici indicatori (scalarea

conceptelor variabile indicatorilor)

Figura 1.7. Logica procesului de operaţionalizare a conceptelor.

Vom explica mai concret mecanismul operaţionalizării conceptelor printr-un exemplu. Să presupunem

că tema cercetării sociologice este „Adaptarea noilor angajaţi în colectivele de muncă”. Operaţionalizarea se va

efectua în felul următor.

1. Concretizarea conceptului de bază: adaptarea angajatului (definiţie, conţinut, structură ,evoluţie, durată etc.).

2. Stabilirea dimensiunilor. Cu ochiul liber întreg procesul adaptării angajatului nu poate fi sesizat, simţit şi

măsurat, dar logic îl putem descompune în „părţi” sau dimensiuni mai concrete şi anume:

adaptarea profesională (la cerinţele profesiei);

adaptarea psiho-socială (la normele şi valorile grupului );

adaptarea psiho-fiziologică (la condiţiile de muncă, regim, intensitatea muncii etc.).

Numărul dimensiunilor poate fi diferit, dar principalul - să reflecte conţinutul, caracteristicile de bază ale

conceptului.

3. Stabilirea indicilor pentru fiecare dimensiune în parte. De exemplu: prima dimensiune „adaptarea

profesională” poate fi concretizată cu ajutorul următorilor indici :

a) îndeplinirea sarcinilor (normelor )de lucru;

b) calitatea muncii;

c) satisfacţia muncii;

d) dorinţa de a-şi ridica calificarea.

La fel procedăm şi cu celelalte dimensiuni:

4. Stabilirea indicatorilor, scalarea lor. Ce înţelegem prin îndeplinirea sarcinilor (normelor) de lucru?

Aprecierea rezultatelor, eficienţei muncii poate fi atât verbală (supraîndeplinirea, îndeplinirea, neîndeplinirea),

cât şi numerică (peste 100%, 100%, până la 100%).

20

La fel „calitatea muncii“ poate fi apreciată ca: foarte bună, bună, slabă, forte slabă; sau: de exemplu, 50%

rebut, 80-90% rebut, 100% calitate bună.

Deci, operaţionalizarea este ansamblul operaţiilor prin care însuşirile definitorii ale conceptului pot fi

identificate, evaluate şi chiar măsurate în universul empiric, astfel, asigurându-se legătura dintre universul

teoretico-conceptual şi realitatea empirică.

Scopul cercetării este rezultatul spre care tindem şi este orientat la determinarea căilor, metodelor şi

direcţiilor de perfecţionare şi îmbunătăţire a procesului, fenomenului studiat sau de rezolvare a unei probleme .

Sarcinile cercetării sunt acele trepte (etape), care ne asigură atingerea scopului. În cadrul cercetării se

formulează şi se realizează câteva sarcini care pot fi principale (de bază ) sau auxiliare ( suplimentare).

Ipotezele cercetării au o importanţă deosebită, deoarece orice cercetare porneşte de la anumite

ipoteze, iar apoi întreaga cercetare se reduce la verificarea lor. Ipotezele sunt anumite supoziţii, presupuneri

preliminare referitoare la legăturile, raporturile dintre diferite procese şi fenomene sociale sau cauzalitatea lor.

Ipoteza este o formă specifică a gândirii ştiinţifice care asigură posibilitatea de a trece de la cunoaşterea faptelor

la cunoaşterea legilor de producere a lor.

Există diferite modalităţi de elaborare a ipotezelor:

prin deducerea ipotezelor din teorie;

din experienţa directă;

prin analogie cu alte ipoteze.

Formularea ipotezelor necesită din partea cercetătorului: talent de observaţie; intuiţie la aprecierea

înlănţuirii relaţional - cauzale a proceselor şi fenomenelor; un anumit instinct de a prevedea, de a percepe ideea

în fapte, legea în fenomene.

Ipoteza nu e numai o întrebare, dar e totodată şi răspunsul cu explicarea în planul gândirii a întrebării

puse. În formularea oricărei ipoteze avem relaţiile: “Dacă … atunci...“, “Cu cât … cu atât...“. Orice ipoteză

de lucru se bazează pe o teorie.

Partea practică a proiectului de cercetare începe cu stabilirea universului cercetării care reprezintă

populaţia, colectivitatea (subiectul) care-l interesează pe cercetător, asupra căreia va extinde rezultatele cercetării.

Alegerea universului cercetării depinde de mai mulţi factori şi anume de:

forţele ştiinţifice de care dispunem, de interesele lor;

de planul calendaristic (durata cercetării );

resursele financiare;

posibilitatea restrângerii şi necesitatea lărgirii cercetării.

Din punct de vedere al cuprinderii universului cercetările sociologice pot fi:

complete sau totale, cuprind tot universul (recensămintele, referendumul);

parţiale, cuprind anumite categorii sociale (reprezentanţii unei profesii, a unei categorii de vârstă );

selective (pe bază de eşantion ).

Ultimele sunt mai răspândite în cazul anchetelor sociologice şi sondajelor de opinie ( prin chestionar sau

interviu ) .Necesitatea eşantionării este determinată de faptul că universul cercetării, în majoritatea cazurilor,

este mare (câteva sute, mii persoane) sau foarte mare (câteva zeci şi sute de mii sau chiar milioane), şi atunci, nu

este raţional, rentabil, iar uneori chiar imposibil de ai cuprinde pe toţi în cercetare. În asemenea cazuri,

respectând anumite reguli, se alege un anumit număr de persoane aşa numitul eşantion (n), care reprezintă

universul (N) după anumite criterii şi caracteristici. Rezultatele obţinute prin cercetarea eşantionului, se extind

prin extrapolare, asupra întregului univers (populaţiei totale). Cele mai răspândite metode de eşantionare în

cercetările sociologice sunt :

aleatoare cu revenire (întâmplătoare repetată );

aleatoare fără revenire (întâmplătoare nerepetată);

mecanică, realizată în baza pasului de selecţie (P) determinat ca raport dintre universul cercetării

(N) şi eşantion (n) :

P = N / n (1.1);

tipică (stratificată ) ce presupune ca iniţial universul cercetării să fie împărţit în grupuri, straturi sau

tipuri după un anumit criteriu (vârstă, sex, stare familiară etc.) şi din fiecare strat, grup (Ni) se selectează pentru

cercetare un anumit număr (n i) proporţional ponderii grupului (Ni) în populaţia totală, în universul cercetării

(N):

n i = (N i / N) n (1.2);

21

prin cote, o continuare a celei precedente, când stratificarea se face nu doar după un singur criteriu,

ci după câteva, astfel, eşantionul ales va reprezenta destul de precis structura universului cercetării, va fi un

micromodel al universului. Este una din cele mai precise şi mai răspândite metode de eşantionare;

în baza voluntarismului (participă cine doreşte);

stihiinică, eşantionul se formează la momentul cercetării din persoanele care întâmplător sunt

prezente fie într-un local (teatru, sală de concert), fie în transport, pe stradă etc.;

pe cuiburi (grupuri) sau raioane, când în calitate de unitate de selecţie se ia nu persoana (individul),

ci grupul social (cuibul, raionul), care apoi se cercetează în întregime. O atenţie deosebită trebuie să acordăm

selecţiei grupurilor, în aşa fel ca ele să fie reprezentative.

Însăşi mărimea eşantionului depinde, în deosebi, de câţiva factori, şi anume:

de dispersia (omogenitatea ) universului (D);

de precizia de care avem nevoie în cercetare: dacă precizia e mai mică (0.95), atunci coeficientul de

probabilitate (t) va fi egal cu 1.98, dacă precizia e mai mare (0.99), atunci coeficientul de probabilitate (t) va fi

egal cu 2.54;

de mărimea erorii limită (x) care poate fi egală cu 3% sau 5% .

Astfel mărimea eşantionului poate fi calculată în felul următor:

n = (t2 .

D2) / Δ x

2 (1.3);

Când nu se cunoaşte dispersia (pentru caracteristici alternative) :

n = [t2 .

P( 1 – P)] / Δ x2 (1.4);

unde, P - ponderea caracteristicii;

Mai desfăşurat procedura eşantionării va fi analizată în tema 5 (întrebarea 6 ).

Alegerea metodelor şi a tehnicilor de cercetare se bazează pe faptul că nu există metode ideale şi

universale de cercetare. În fiecare caz aparte, se aleg acele metode şi tehnici capabile să surprindă cât mai exact

faptele şi fenomenele studiate. Luându-se în consideraţie avantajele şi limitele fiecărei metode de cercetare,

majoritatea cercetărilor presupun o combinare de metode, tehnici şi procedee.

Fiecare metodă şi tehnică presupune elaborarea şi/sau pregătirea instrumentelor (instrumentariilor)

de cercetare specifice ei. De exemplu: pentru ancheta sociologică prin chestionar se elaborează chestionarul;

pentru ancheta sociologică prin interviu - ghidul sau formularul interviului, mijloace tehnice de înregistrare a

informaţiei; pentru observaţie - fişa sau ghidul de observaţie, mijloace tehnice .

Şi, în sfârşit, se descriu metodele (schemele) de prelucrare şi analiză a informaţiei sociologice

primare în dependenţă de metoda şi tehnica de cercetare utilizată, volumul de informaţie obţinut, precizia

prelucrării, posibilităţile materiale, financiare şi profesionale.

Astfel am analizat structura şi conţinutul proiectului cercetării. În afară de proiect se mai elaborează şi

planul de lucru al cercetării, care este un document mult mai concret, mai aproape de practică. Planul de lucru

are ca scop de a aranja etapele şi operaţiile principale ale cercetării în corespundere cu termenele calendaristice,

posibilităţile material-financiare şi umane (profesionale). Astfel, componentele principale ale planului de lucru

sunt etapele ( operaţiile) principale ale cercetării, concretizându-se pentru fiecare din ele durata (termenele

calendaristice), responsabilii (executanţii) şi cheltuielile necesare.

La prima etapă are loc şi pretestarea instrumentelor de lucru, organizându-se cercetări de probă

(sondaje-pilot), numite şi repetiţii generale ale cercetării la scară redusă. Scopul lor constă în verificarea (

testarea ) calităţii instrumentelor de cercetare elaborate pentru culegerea informaţiilor: chestionare, formulare de

interviu, fişe de observaţie etc. în vederea definitivării lor. În urma studiului pilot se elaborează un protocol

preliminar ( dare de seamă ) care reflectă rezultatul aplicării metodelor şi tehnicilor stabilite, verifică prealabil

ipotezele din punct de vedere al construcţiei lor, constată sursele posibile de eroare, criteriile pentru selectarea

operatorilor de teren. Studiul pilot se aplică pe un eşantion mult mai redus decât cel cercetat - o mică părticică a

lui.

La finele primei etape de cercetare se mai îndeplinesc o serie de măsuri organizatorice şi anume:

se formează echipa de lucru, se angajează şi se instruiesc, în caz de necesitate, operatorii de teren;

se tipăresc şi se multiplică instrumentariile de lucru, diferite instrucţiuni, scheme, alte documente;

se face cunoştinţă cu grupul (colectivul, populaţia) studiat, se face legătura cu conducătorul (în caz de

necesitate);

se determină accesul şi posibilităţile de deplasare la locul cercetării;

se creează condiţii normale pentru cercetare.

22

Etapa 2. Culegerea informaţiei sociologice pe teren.

Etapa de culegere a informaţiei nu înseamnă altceva decât punerea în aplicare a celor prevăzute la etapa

de pregătire (proiectare şi organizare), când trebuie să se prevadă toată gama activităţilor practice, inclusiv,

dificultăţile care se pot ivi pe parcursul cercetării .

Uneori activitatea de culegere a datelor se consideră ca una de rutină, neesenţială, neinteresantă şi se

încredinţează unor persoane de o calificare mai joasă sau chiar fără calificare şi experienţă de cercetare -

operatorilor de teren. Acest lucru duce deseori la scăderea eficienţii cercetării, deoarece suferă mult calitatea şi

cantitatea informaţiei. Deci, implicarea efectivă a însăşi specialistului în colectarea datelor este nu numai de

dorit, dar şi necesară.

Etapa dată, cu caracter practic, are ca scop ca, în baza unei teorii şi metodologii riguros determinate, unei

asigurări organizatorice şi administrative reuşite, să se recolteze un anumit volum de informaţie de o calitate

înaltă.

Volumul şi, îndeosebi, calitatea informaţiei obţinute la această etapă depinde de mai mulţi factori :

valoarea teoriei, metodelor, tehnicilor, instrumentelor de lucru şi altor procedee elaborate la prima

etapă;

personalitatea cercetătorului (operatorului de teren). Munca de cercetător (operator) de teren este,

adesea, dificilă atât fizic, cât şi moral şi psihic. Mult se discută asupra calităţilor pe care trebuie să le posede un

operator de teren în dependenţă de metoda de culegere a informaţiei sociologice. În linii generale, însă, se

consideră că principalele trăsături sau calităţi pot fi: cele fizice (înfăţişare plăcută, o anumită vârstă,

vestimentaţia, machiajul); psihice de personalitate (o persoană comunicabilă, capabilă să trezească interesul,

încrederea, bunăvoinţa subiectului); sociale (cu un anumit grad de inteligenţă, cultură, cinste, corectitudine,

conştiinciozitate, responsabilitate etc.) şi, clar lucru, un anumit nivel de instruire, pregătire profesională şi

experienţă de lucru. Formarea echipei de cercetare, instruirea şi pregătirea specialiştilor se începe încă la prima

etapă, dar continuă şi la etapa de teren;

subiectul cercetării: de faptul cum am ales, pe cine am selectat pentru a participa la cercetare, (ce

reprezintă, ce cunoştinţe, ce capacităţi are, cât e de sincer, binevoitor) depinde mult şi calitatea informaţiei;

condiţiile şi împrejurările unde are loc cercetarea: trebuie de determinat bine locul, unde se va

efectua cercetarea şi de a crea condiţii optime (fără gălăgie, persoane străine, etc.), la fel timpul ,când va începe şi

durata cercetării.

Un moment aparte, deosebit al acestei etape este însăşi procedura înregistrării, fixării informaţiei

sociologice primare.

Există mai multe metode (unii le numesc tehnici) de înregistrare a informaţiei. La început putem

evidenţia metodele de înregistrare în dependenţă de timpul când se fixează:

înregistrarea informaţiei concomitent cu desfăşurarea cercetării:

- de însăşi specialistul;

- de un secretar, stenograf sau un ajutor al specialistului;

- cu ajutorul mijloacelor tehnice (dictafon, cameră de luat vederi);

înregistrarea informaţiei imediat după ce a avut loc cercetarea (observaţia, discuţia, etc.).

Metodele de înregistrare mai diferă şi în dependenţă de metoda de culegere utilizată în cercetare şi de

tipul informaţiei recoltate:

informaţiile orale, la recoltare se înregistrează pe benzi, casete cu ajutorul dictafonului sau se

transformă în formă scrisă prin descriere, stenografiere;

informaţiile scrise pot fi transferate pe cartele perforate, dischete, în vederea unei utilizări mai

eficiente şi a unei posibile conservări;

informaţiile sonore (altele decât cele orale – zgomote, sunete, melodii etc.) pot fi înregistrate şi

conservate pe benzi de magnetofon, casete;

informaţiile iconografice (documente în imagini), care pot fi înregistrate sau transferate în

fotografii, copii (xerocopii);

informaţia animată (gesturi, scene din viaţă, situaţii, reacţii, comportamente) poate fi înregistrată cu

ajutorul aparatelor de filmat (camerelor de luat vederi).

Astfel, aceste metode de înregistrare sunt operaţii prin care modificăm forma de prezentare a datelor,

transformăm un anumit tip de document în alt tip în vederea creşterii eficienţii şi a siguranţei în păstrarea,

conservarea, manipularea, transmiterea şi utilizarea informaţiilor de teren.

23

O problemă deosebită a etapei de culegere a informaţiei sunt erorile care pot fi admise pe parcurs şi care

influenţează mult calitatea informaţiei sociologice primare. Posibilele erori, care pot fi admise pe parcursul

cercetării, sociologul român Vasile Miftode ( 1995, p. 106 ) le clasifică în:

erori de înregistrare, care aparţin de subiect, de operator, de tehnica de lucru, de instrumentul

aplicat;

erori de calcul, de transcriere, de clasificare, de analiză şi înregistrare.

Parcurgând etapele unei anchete psiho-sociale prin chestionar, Roger Mucchelli ( 1968, p.36-37 )

enumeră 12 categorii de surse de erori, după cum urmează:

1) imprecizia definirii temei şi a obiectivelor;

2) imprecizia definirii populaţiei (universului) anchetei, neconcordanţa cu tema stabilită; populaţia are o

sferă prea mare, prea mică sau nu este caracteristică obiectului anchetei;

3) lipsa pre-anchetei sau realizarea unei pre-anchete superficiale, aplicată unei populaţii sau unor subiecţi

care nu au nici o legătură cu cercetarea;

4) lipsa ipotezelor, selecţia subiectivă a ipotezelor sau alegerea unor ipoteze nesemnificative;

5) includerea în formularele de anchetă a unor întrebări confuze, sugestive, tabu, care determină reacţii

„de apărare” din partea subiecţilor;

6) pre-testarea necorespunzătoare a instrumentelor de lucru, aplicată unor subiecţi nereprezentativi ai

populaţiei investigate, realizată prin trimiterea formularelor de anchetă prin poştă sau prin completarea lor în

lipsa cercetătorului etc.;

7) erori de eşantionare, de reprezentativitate, de calcul, determinate de talia necorespunzătoare a

eşantionului etc.;

8) nerespectarea regulilor comune de anchetă, deformări datorate raportului anchetator - anchetat,

manierii de a pune întrebările, de a înregistra şi transcrie răspunsurile etc.;

9) neconcordanţa dintre eşantionul real chestionat şi eşantionul iniţial stabilit, ignorarea non-

răspunsurilor;

10) interpretarea „prea personală“, subiectivă, a datelor de către cercetător;

11) erori de analiză, adică se face o analiză prea sumară, se extrapolează nejustificat datele la întreaga

populaţie, independent de limitele de reprezentativitate ale subiecţilor studiaţi etc.;

12) erori de valorificare a rezultatelor anchetei, datele nu sunt suficient de explorate, raportul este

„tendenţios” ( nu reţine decât rezultatele conforme cu opiniile cercetătorului ), nu se prezintă limitele valorice ale

concluziilor, nu se justifică tehnicile şi procedeele utilizate, nu se prezintă datele brute etc.

Reieşind din toate aceste posibile erori care pot fi admise, un cercetător cu experienţă verifică pe teren

orice aspect şi orice procedură de cercetare, acordă importanţă oricărui amănunt :

verifică de mai multe ori instrumentariul de lucru pentru a se convinge de fidelitatea şi validitatea lui;

controlează informaţiile de teren ori de câte ori este posibil şi necesar;

nu acceptă informaţii fără a face critică surselor;

foloseşte atent informaţia care nu a fost validată.

Practica sociologică ne indică că valoarea cercetării depinde, în primul rând, de calitatea datelor culese

pe teren.

Etapa 3. Prelucrarea şi analiza informaţiei sociologice

Odată culeasă, informaţia sociologică este supusă mai departe prelucrării şi analizei în scopul verificării

ipotezelor, formulării concluziilor şi a propunerilor sau soluţiilor de rezolvare a problemei date, de îmbunătăţire

şi perfecţionare a proceselor şi fenomenelor studiate.

Această etapă cuprinde câteva faze principale :

pregătirea informaţiei pentru prelucrare;

prelucrarea ca atare;

analiza şi interpretarea datelor;

formularea concluziilor, soluţiilor concrete şi aplicarea lor în practică;

elaborarea raportului de cercetare.

Pregătirea informaţiei pentru prelucrare are ca scop de a verifica informaţia obţinută după

următoarele criterii:

completitudinea informaţiei (prezenţa întregului volum de informaţie, completitudinea completării

instrumentelor de lucru);

24

exactitatea, calitatea informaţiei culese (precizia şi obiectivitatea).

Apoi în caz de necesitate, şi în dependenţă de specificul informaţiei obţinute), se efectuează codificarea

informaţiei (pentru chestionare -postcodificarea) cu scopul de a condensa, sistematiza şi normaliza informaţia şi

de a uşura şi asigura posibilitatea prelucrării informaţiei, îndeosebi, celei mecanizate. Codificarea reprezintă o

operaţie de sistematizare a informaţiei, de constituire a unor categorii corespunzătoare şi de atribuire fiecărei

categorii de informaţii a unui număr (sau litere), aşa numitul “cod”.

Atunci când informaţia este prelucrată mecanizat această informaţie codificată este introdusă în

calculator.

Următoarea fază este însăşi prelucrarea informaţiei. Deosebim două metode de prelucrare a

informaţiei:

manuală (când avem un volum mic de informaţie, nu se cere o mare precizie şi profunzime a

analizei);

mecanizată ( ne asigură operativitate, precizie, profunzime).

Analiza şi interpretarea informaţiei poate fi foarte diversă în funcţie de sursele, canalele de

informare, tehnica de culegere etc. Analiza presupune o serie întreagă de procedee pe care le putem clasifica în

două categorii, mai bine zis metode şi anume:

metoda calitativă (clasică);

metoda cantitativă (modernă).

Metoda calitativă este o metodă veche, dar foarte importantă. Sociologul Vasile Miftode ( 1995, p. 112 )

consideră că valoarea unei cercetări se determină în dependenţă de valoarea concluziilor şi a rezultatelor obţinute

pe baza conceptualizării datelor, adică de profunzimea analizei calitative a informaţiei culese. Analiza calitativă

se bazează pe o serie de procedee, tehnici de analiză şi anume : analiza logică ( deducţia, inducţia, demonstraţia ),

analiza istorică, sistemică etc.

Orice analiză cantitativă este pusă în serviciul analizei calitative, constituind un mijloc (şi nu un scop în

sine) pentru a fundamenta sau ilustra concluziile teoretice calitative .

Studiul sociologic este cu adevărat sociologic în măsură în care cuprinde concluzii de ordin calitativ, idei

cu un conţinut sociologic propriu-zis şi nu doar o sumedenie de formule şi calcule statistico-matematice, uneori

deosebit de complicate.

Dar aceasta nici într-un caz nu însemnă ignorarea metodelor cantitative de analiză, ignorarea procedeelor

moderne de calcul şi măsurare, mai ales, ale statisticii şi matematicii. Mari posibilităţi de analiză cantitativă

(gruparea, constituirea seriilor de repartiţie, elaborarea tabelelor, graficilor, calculul unor indicatori statistici:

media aritmetic simplă şi ponderată, dispersia, coeficienţi de corelaţie etc.) descoperim pentru informaţia

obţinută din cercetarea prin anchete sociologice prin chestionar sau interviu standardizat, de exemplu.

Dacă analiza calitativă priveşte fenomenul social studiat în raporturile lui cu alte fenomene, cu realitatea

obiectivă, în perspectivă sistemică, ca un tot unitar scoţând la iveală aspecte esenţiale, apelând la intuiţie, spiritul

de fineţe etc., apoi analiza cantitativă presupune, într-un fel anume, detaşarea fenomenului dat din ansamblul

fenomenelor sociale sau a informaţiilor culese din ansamblul informaţional şi din contextul social în care au fost

observate şi înregistrate.

Fiecare metodă de cercetare sociologică (observaţia, documentarea ,ancheta sociologică de opinie etc.)

îmbină în mod specific şi deosebit, dar obligatoriu ca pe un principiu metodologic de bază, ambele metode de

analiză.

În baza acestei analize, după cum s-a spus, se verifică ipotezele, se formulează concluziile, propunerile

şi soluţiile concrete .

Scopul (obiectivul) oricărei cercetări sociologice empirice îl constituie formularea unor propuneri şi

soluţii practice de transformare a realităţii sociale. Deci, cercetarea nu e un scop în sine, ci răspuns la o comandă

socială.

Prima formă de valorificare a rezultatelor obţinute o constituie elaborarea raportului cercetării

deoarece în baza lui specialistul (cercetătorul sau beneficiarul) utilizează concluziile şi propunerile formulate la

modificarea, transformarea fenomenului studiat. Aplicarea în practica socială a rezultatelor cercetării se

efectuează de către conducătorul grupului studiat ( sau beneficiarul ), sociologul având funcţia de consultant. În

funcţie de tipul cercetării şi cui se raportează rezultatele, structura raportului poate fi foarte diferită.

Dar totuşi unele direcţii, elemente de structură sunt foarte necesare :

o introducere în problema studiată;

o schiţă al proiectului de cercetare;

o clară reformulare a problemei;

25

expunerea completă a procedurilor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor;

prezentarea detaliată a rezultatelor inclusiv a concluziilor şi a propunerilor;

anexe (uneori este obligatoriu de a anexa instrumentele de lucru a cercetării - chestionarul de exemplu,

protocoale, fişe, tabele, calcule statistice, grafice etc.).

O altă structură a raportului de cercetare a fost propusă de Th. Caplow ( 1970 ):

* Enunţul problemei studiate, în care să se definească cu maximum de claritate problema studiată, evitându-se

orice ambiguităţi; să se facă referiri la ipotezele folosite şi măsura în care testarea lor a fost posibilă, semnificaţia

socială a problemei cercetate etc.

* Descrierea tehnicilor de cercetare: adaptarea lor la problema studiată.

* Prezentarea concluziilor. Indiferent de natura raportului de cercetare, concluziile trebuie prezentate în mod

clar şi precis, doar gradul de detaliere fiind diferit.

* Interpretarea rezultatelor.

În aşa fel cercetarea sociologică empirică se încheie cu aplicarea în practică, în activitatea grupului

studiat, a propunerilor şi soluţiilor concrete, prezentate de cercetător.

O anumită importanţă are controlul eficienţei realizării practice a rezultatelor cercetărilor, aplicându-se

cercetări sociologice repetate. Eficienţa rezolvării problemei sociale e mai mare atunci când datele sociologice nu

sunt absolutizate, ci se completează cu informaţia obţinută prin alte metode (statistice, demografice etc.).

2.4. Metodele sociologice de cercetare.

La alegerea metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică trebuie să avem în vedere faptul, că nu este nici

o metodă ideală, pe care ar fi posibil să o utilizăm în orice situaţie. În dependenţă de situaţia studiată: existenţa

socială ( obiecte, comportamente ) sau conştiinţa socială ( opinii, interese ), trebuie să alegem metode

corespunzătoare de cercetare. Ţinând cont de faptul că fiecare din metodele de cercetare are anumite avantaje,

dar şi dezavantaje ( limite ), în anumite situaţii eficienţa cercetării poate fi ridicată nu doar prin alegerea corectă a

metodei, cât, îndeosebi, prin combinarea metodelor. Ca regulă generală, practica a demonstrat că, ancheta

sociologică ( prin chestionar sau interviu ) trebuie dublată sau triplată cu metoda observaţiei directe şi celei

indirecte ( analiza documentelor ), uneori chiar şi cu cea a experimentului social.

Din aceste considerente, înainte de a studia ancheta sociologică prin chestionar şi interviu, dar şi alte metode

interogative de cercetare , apare necesitatea de a cunoaşte cele trei metode bazate pe observaţie: observaţia

sociologică directă, documentarea socială ( observaţia indirectă ) şi experimentul social ( observaţia provocată ).

2.4.1. Observatia sociologica

Observaţia empirică şi observaţia ştiinţifică.

Clasificarea metodelor sociologice de cercetare

Metode bazate pe observaţie Metode interogative

Observaţia

sociologic

ă directă

Documentarea

socială

(observaţia

indirectă)

Experimentul

social

(observaţia

provocată)

Ancheta

sociologică

Metoda

sociometrică

prin

chestionar

Sondajul opiniei publice

Monografia sociologică

Metoda

testelor

prin interviu

26

În viaţa cotidiană, de regulă, facem cunoştinţă cu realitatea socială cu ajutorul simţurilor noastre. Datorită lor

şi obţinem informaţii prin multiple căi: văz, auz, gust, miros, pipăit. Orice obiect cu care luăm contact este

analizat prin multiple canale ale acestor căi, ca apoi să se reflecte şi să se fixeze într-o formă sau alta în

conştiinţa noastră. Este vorba nu de o reflecţie mecanică, ca în oglindă, ci de un proces complex de analize,

judecăţi şi interpretări raţionale. Când ne îndreptăm atenţia asupra lumii exterioare cu scopul conştient de a

obţine informaţii despre ea, efectuăm o observaţie. Dar aceste observaţii sunt foarte diferite, având anumite

calităţi, scopuri. Cele mai multe sunt empirice, în sensul că nu sunt suficient de adâncite şi nici judecate critic.

Numim observaţie empirică produsul unei observaţii spontane, insuficient controlate critic. Mai toate

observaţiile pe care le facem în viaţa de toate zilele sunt empirice. Ele au ca scop doar cunoaşterea cotidiană,

rezolvarea unor probleme practice, mărunte, de interes personal.

Dar observaţia empirică nu este satisfăcătoare când vrem să ajungem la o cunoaştere profundă, ştiinţifică,

deoarece ea are o serie de defecte, numite şi erori, şi anume:

* este fragmentară, are la bază doar unele cazuri răzleţe, fragmente din viaţa socială, rupte din întregul din care

facem parte, mărginită în limitele unor experimente personale, restrânsă la fenomenele pe care le cunoaştem în

cadrul grupurilor sociale din care facem parte sau cu care avem relaţii. Această cunoaştere fragmentară nu

asigură înţelegerea profundă, integrală a unor procese şi fenomene în întregime, este considerată incompletă,

deoarece studiază doar o latură a realităţii sociale, care ne atinge interesele;

* este lipsită de obiectivitate, deoarece privim realitatea prin prisma afectelor noastre ( dragoste, ură , frică,

dispreţ, etc) şi efectuăm, astfel, observaţii subiective, părtinitoare;

* nu dispune de un aparat teoretico-conceptual şi instrumente ştiinţifice de lucru, prin care s-ar asigura

cunoaşterea mai obiectivă a realităţii sociale;

* este vagă, lipsită de precizie şi exactitate, mai mult descriptivă decât analitică, evidenţiind unele detalii în

dauna ansamblului, unele aspecte exterioare în dauna esenţei (conţinutului), se află sub presiunea primei

impresii;

* nu se fixează şi nu se înregistrează informaţia, ea fiind încredinţată doar memoriei celui care observă, iar

memoria face o selecţionare subiectivă, reţinând din tot ce s-a observat doar ceea ce îl interesează, neluând în

seamă sau uitând ceva ce nu-l interesează, subliniind, astfel, atitudinea sa afectivă. Cu atât mai mult, cu timpul,

precizia informaţiei se şterge din memorie sau poate fi răstălmăcită greşit rezultatele observaţiei spontane, fapt

ce duce la o deformare a adevărului;

* nu este judecată critic, informaţia nu este prelucrată logic, ordonată şi supusă analizei, ci rămâne în stare

haotică, aşa cum s-a cristalizat.

Dacă înlăturăm defectele observaţiei empirice o transformăm în observaţie ştiinţifică. Spre deosebire de cea

spontană sau empirică, observaţia ştiinţifică are următoarele caracteristici:

este fundamentată teoretic, având la bază existenţa unei concepţii teoretico-ştiinţifice cu privire la

fenomenul studiat. Aceasta este o caracteristică de bază, în care se pot realiza celelalte. Deci, observatorul

ştiinţific trebuie să fie, în primul rând, un bun teoretician, dar să posede şi putere de analiză;

este integrală şi completă, studiază realitatea socială ca un ansamblu, care nu poate fi înţeles decât în

totalitatea sa;

pentru a fi completă trebuie să fie sistemică, fapt ce presupune studierea fenomenelor în totalitatea

laturilor sale, ca un sistem de elemente interdependente în unitatea dialectică a tuturor aspectelor şi a

faptelor;

pentru a fi sistemică trebuie să fie analitică, caracteristică prin care se asigură posibilitatea de a stabili, cât

mai precis cu putinţă, elementele analitice ale unui fenomen, apoi să procedăm sistemic, analizând în

ordine logică, unul după altul, fiecare din aceste elemente, astfel ca să fim siguri că am cuprins

principalul, totul;

este metodică, are în bază o metodologie riguros elaborată, respectându-se anumite principii şi reguli de

desfăşurare;

este repetată şi verificată, pentru a descoperi tendinţele dezvoltării şi evoluţiei obiectului studiat, pentru a

verifica realizarea diferitor prognoze, intervenţii, modificări, corespunderea dintre cele constatate şi

realitate, pentru a asigura un grad mai înalt de obiectivitate;

presupune standardizarea şi codificarea operaţiilor în baza unui anumit sistem de variabile şi factor,

definit şi acceptat în acelaşi fel de majoritatea observatorilor;

presupune procedee moderne de analiză cantitativă în baza standardizării operaţiilor şi a variabililor.

27

Astfel, putem spune că observaţia ştiinţifică este observaţia empirică îmbunătăţită critic, rod al unei observaţii

dirijate, potrivit unor anumite reguli, menite să ne garanteze evitarea erorilor observaţiei empirice. Pe bună

dreptate se spune că observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică: ea confirmă sau infirmă o ipoteză

formulată anterior. Existenţa ipotezelor şi testarea lor ca scop este o caracteristică deosebită a observaţiei

ştiinţifice, cu toate că prin aceasta nu se neagă valoarea unor fapte neaşteptate, ce vor duce la dezvoltarea,

lărgirea teoriei existente. Robert К. Merton numeşte acest fapt „serendipitate”.

Diferenţele dintre observaţia cotidiană, empirică şi cea ştiinţifică dezvăluie mai profund conţinutul şi

specificul fiecăreia din ele ( Tabelul 3.1 ).

Tabelul 3.1.

Caracteristici specifice ale observaţiei empirice şi observaţiei ştiinţifice

Observaţia empirică Observaţia ştiinţifică

1. Întâmplătoare şi spontană 1.Planificată, repetabilă, verificabilă

2. Fragmentară, incompletă 2. Integrală şi completă

3. Lipsită de obiectivitate (subiectivă) 3. Asigură un nivel înalt de obiectivitate

4. Nu se fixează informaţia (ne bazăm pe

memorie)

4. Folosesc diferite metode de fixare şi

înregistrare a informaţiei

5. Nu este judecată, analizată critic 5. Presupune un înalt grad de sistematizare,

procedee moderne de analiză

6. Nu e metodică 6. Este metodică

7. Nu are fondal teoretic 7. Este fundamentată teoretic

În încheiere putem spune că, dacă observaţia empirică furnizează anumite percepţii, impresii de o

semnificaţie redusă, apoi observaţia sociologică ştiinţifică produce cunoştinţe. „Sociologia nu se rezumă la o

înregistrare pasivă a faptelor şi a fenomenelor. Sociologii îşi construiesc observaţiile. Descrierea faptelor şi

constatarea unor rezultate nu intervin decât în capătul unui proces empiric şi teoretic, produs de cercetarea

realităţii; observaţia este totodată proces şi rezultat” (Boudon Raimond).

Tipuri de observaţie sociologică.

În practica cercetărilor sociologice sunt folosite cele mai diverse tipuri de observaţii sociologice care pot fi

clasificate în felul următor.

1. In dependenţă de profunzimea studierii şi atitudinea observatorului faţă de obiectul cercetării deosebim

observaţii:

- de explorare, caracterizate printr-un nivel descriptiv şi forma nesistematizată, prin lipsa ipotezelor şi a

variabililor ce trebuie măsurate, cât şi prin atitudinea de participant al observatorului la viaţa grupului studiat;

- de diagnostic, care pornesc de la ipoteze bine formulate, asigură posibilitatea măsurării variabililor,

codificării şi standardizării lor, iar observatorul rămâne în calitate de spectator, nu participă la viaţa grupului

studiat;

- experimentale, care presupun intervenţia observatorului în activitatea grupului studiat, modificând şi

dirijând variabilele, fiind în calitate de experimentator, în exteriorul grupului, “în spatele unui ecran”.

2. După caracteristicile observatorului observaţiile pot fi realizate:

- de o singură persoană (se folosesc mai rar);

- de o echipă omogenă cu specialişti din acelaşi domeniu, lucrul în echipă asigurând o calitate înaltă a

cercetării;

- de o echipă multidisciplinară, cu specialişti din diverse domenii, fapt ce asigură un studiu complex şi

integral al problemei, de exemplu, cercetările monografice.

3. În dependenţă de locul efectuării (condiţiile desfăşurării) deosebim observaţii:

- în condiţii obişnuite, de teren (foarte răspândite);

- în condiţii de laborator, artificiale ( rar folosite, fiind foarte complicate şi costisitoare ) .

4. După gradul de libertate a observatorului şi nivelul de standardizare observaţiile sunt:

- libere sau nestandardizate (necontrolate), condiţii ce asigură libertatea deplină a observatorului în cercetare;

- controlate sau standardizate, atunci când din timp sunt determinate modalităţile de efectuare a cercetării,

folosindu-se fişe de observaţie standarde sau ghid structurat;

- semicontrolate sau semistandardizate, o variantă intermediară între primele două tipuri.

28

5. In dependenţă de regularitatea efectuării deosebim observaţii:

- de o singură dată sau chiar unicale, cu scopul de a studia situaţia la un moment dat sau situaţii care apar

foarte rar ( de exemplu, comportamentul oamenilor în timpul eclipselor de soare, cutremurelor de pământ etc. );

- repetate: la întâmplare ( stihiinic ) sau sistematic ( regulat ), la intervale egale sau neegale de timp), ce

ne asigură posibilitatea de a studia dinamica, evoluţia unor procese sau fenomene sociale.

6. După poziţia observatorului faţă de grupul studiat observaţiile pot fi:

- externe ( nonparticipative);

- participative.

Observaţiile nonparticipative, sunt realizate de persoane străine, din afara grupului observat, fie din cauza că

nu pot obţine sau realiza statusuri şi roluri, care să le permită încadrarea în colectivitatea dată (de exemplu, în

armată, parlament) sau din cauza că încadrarea le-ar împiedica să înregistreze relaţiile, raporturile intragrupale.

Foarte des la efectuarea observaţiei sociologice se pune întrebarea integrării cercetătorului în colectivitatea

studiată. Ea este foarte necesară atunci când se face o observaţie din exterior, inclusiv şi cu mijloace tehnice,

deoarece cel care rămâne absolut străin faţă de ceea ce observă, are şansa de a interpreta greşit situaţia. Piterim

Soroкin critică încercările de a izola observatorul de subiectul studiat, ceea ce ar însemna a fi “la fel de străin

unul faţă de altul, cum rămân aparatul fotografic şi peisajul”. Observaţia externă, în opinia lui N. A.

Кolmogorov, implică mari dificultăţi de înţelegere, de aceea necesitatea integrării în colectivitatea studiată este

evidentă şi chiar inevitabilă. Dar, este bine dacă observatorul nu-şi creează iluzia unei asimilări totale cu grupul

sau colectivitatea dată. În diferite cazuri şi situaţii se determină concret nivelul şi caracterul integrării.

Observaţia externă este folosită mai des la studierea proceselor în masă ( de mari dimensiuni), când

cercetătorul, pentru a vadea tot mersul procesului, trebuie să se afle la o anumită distanţă de la subiect. Se

foloseşte, îndeosebi, pentru a descrie mediul social în care are loc evenimentul ce-l interesează sau pentru a

studia , aşa numitul, „comportament deschis” al subiectului. Astfel obţinută, informaţia va purta un caracter

descriptiv, cu un pronunţat nivel de subiectivism. Pentru ca informaţia să fie mai obiectivă şi mai calitativă,

observaţia se efectuează de un grup de specialişti, care în acelaşi timp, fac observaţii asupra aceloraşi subiecţi,

apoi se fac analize comparative şi concluzii generale.

O modalitate specifică de desfăşurare a observaţiilor externe, nonparticipative este observaţia instantanee

(la anumite momente ), folosită la studierea unor colectivităţi mari, extinse teritorial (demonstraţii, greve, târguri

etc.). Un moment important al acestei tehnici este determinarea traseului şi al punctelor principale de observaţie,

după care urmează fixarea intervalelor de timp dintre observaţii, care se stabilesc în funcţie de timpul total de

observare, de numărul activităţilor care sunt studiate, de distanţa dintre locurile de desfăşurare a acestor activităţi

şi de timpul minim pentru parcurgerea distanţei între cele mai depărtate locuri. Avantajele acestei tehnici:

* este relativ comodă, poate fi aplicată fără a tulbura, deranja şi influenţa comportamentul celor studiaţi;

* apare posibilitatea de a studia concomitent mai multe activităţi într-o perioadă scurtă de timp;

* se creează condiţii pentru a observa în acelaşi timp grupe ( colectivităţi ) mari de oameni.

De exemplu, pentru a studia ce se întâmplă şi cum se desfăşoară o manifestaţie de câteva sute sau chiar mii

de persoane pe Piaţa Marii Adunări Naţionale şi pentru a cuprinde întreaga mulţime, conform metodei date,

observatorul ( sau grupul de observatori ) se află iniţial în punctul “ A”. După ce a observat şi fixat tot ce se

întâmplă în apropiere ( condiţii, împrejurări, reacţii, stări, acţiuni, comportamente etc. ) se deplasează după un

anumit interval de timp ( prealabil stabilit ) în punctul “B” şi la fel observă şi fixează tot ce vede, aude, simte. Ca

apoi, în continuare, concomitent să se afle în toate punctele ( “C”, “D”, “E”, “F”, “G” ) fixate în traseu până

ajunge iarăşi în punctul “A” şi, în caz de necesitate repetă încă odată sau de mai multe ori traseul. Schematic

procedura observaţiei instantanee poate fi reprezentată în felul următor (Figura 2.1 ):

29

Figura 2.1. Observaţia instantanee.

O altă modalitate, numită şi tehnică, de observaţie nonparticipativă este cea nedistorsionată , care se

efectuează cu ajutorul mijloacelor tehnice ( aparate de fotografiat, de luat vederi etc. ), fixându-se ca în oglindă

ceea ce se întâmplă, ca apoi imaginile obţinute să fie analizate şi interpretate.

O formă deosebită de observaţie sociologică este şi cea participativă (coparticipativă sau participantului

observator), efectuată din interiorul grupului, care presupune participarea conştientă şi sistematică a

observatorului, pe cât permite situaţia, la viaţa activă, la manifestările şi activităţile grupului studiat şi din care la

moment face parte. În realitate participarea poate fi foarte diferită: de la pasivă ( o simplă şi abia sesizabilă

apartinenţă), până la activă ( asumarea unor sarcini de conducere a grupului studiat, influenţând, astfel,

desfăşurarea evenimentelor din acest grup) şi chiar totală ( când cercetătorul se alătură grupului studiat, se

asimilează cu el).

Practica observaţiilor sociologice participative a permis formularea unor reguli de aplicare a acestei tehnici.

Astfel observatorul trebuie:

* să ia legătura, în primul rând, cu conducătorul (liderul) grupului studiat, pentru a-i explica scopul, a-i cere

sprijin, susţinere;

* să obţină aprobarea, permisiunea grupului de a efectua observaţia ( în cazul observaţiilor mărturisite);

* să atragă toate persoanele, care vor să conlucreze cu el, să manifeste interes egal faţă de toţi membrii

colectivului pentru a obţine încrederea şi sinceritatea lor;

* să se abţină de la aprecierea sau dezaprecierea comportamentului observat;

* să evite de a lua parte la conflictele care pot diviza grupul;

* să nu să se izoleze şi să nu facă opinie separată, să aibă un comportament natural ca să obţină, în aşa fel,

încrederea şi posibilitatea cooperării, mai ales a diferitor “persoane –cheie”, ca să aibă acces la unele documente

sau alte surse de informaţii;

* să nu lase impresia că este o personalitate deosebită, o “autoritate”, să nu şocheze prin vocabular şi

cunoştinţe, să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor;

* să nu manifeste prea multă iniţiativă, dar nici pasivitate (să ignoreze, să desconsidereze ceea ce se întâmplă în

grupul studiat);

* să respecte regulile elementare de ţinută şi comportament etic al cercetătorului (regulile deontologice).

Reuşita observaţiilor participative depinde, în mare măsură, atât de atitudinea cercetătorului faţă de populaţia

studiată, cât şi de durata observaţiei, care trebuie să fie:

1) suficient de mare pentru a permite cunoaşterea situaţiei şi înregistrarea datelor;

D

A B C

E

F G

H

I

30

2) suficient de mică pentru a nu duce la identificarea deplină a observatorului cu grupul studiat şi pierderea

atitudinii obiective.

Observaţia participativă are mai multe tehnici de realizare. Cea descrisă până acum se referă, îndeosebi, la

tehnica “observaţiei coparticipative”, când observatorul este o persoană din afară, dar care reieşind din

necesităţile cercetării, doar temporal se include în cadrul grupului studiat, participând de rând cu subiectul la

fenomenele şi procesele studiate. Mai există însă şi o altă tehnică şi anume tehnica “participantului

observator”. Ea are loc în cazuri deosebite de observare, mai ales de o durată lungă, asupra unuia şi aceluiaşi

subiect, când pot fi antrenaţi în cercetare unul sau mai mulţi membri ai colectivităţii studiate, care culeg şi

transmit informaţia cu privire la viaţa şi activitatea propriului său grup. Aici trebuie de atras atenţia asupra

calităţii informaţiei, îndeosebi subiectivităţii ei, deoarece observatorul fiind membru permanent al acestui grup,

este asociat, este implicat pe deplin în activitatea lui. Această tehnică este considerată ca o analiză calitativă sau

etnografică, întrucât nu aplică sisteme precodificate de înregistrare, ci pur şi simplu este orientată la culegerea

datelor concrete pentru scopuri descriptive, de redare cât mai completă a situaţiilor sociale în desfăşurarea lor cât

mai naturală.

Tehnica “participantului observator” poate fi realizată, la rândul său, prin diverse modalităţi . O formă

particulară o constituie “tehnica introspecţiei “, când observatorul – membrul permanent al grupului observat,

studiază prin propria lui conştiinţă realitatea socială şi colectivitatea din care face parte. O altă formă este studiul

propriului grup prin “ observarea celorlalţi membri” ai colectivităţii respective.

Tehnica “participantului observator”, pe larg, a fost utilizată de sociologii români. De exemplu, echipele

monografice a lui Dimitrie Gusti deseori angajau şi localnicii ( specialişti în diverse domenii) în calitate de

membri activi al echipei de cercetători la ei în sat, apoi în satele vecine. Este clar, că tehnica presupune o anumită

pregătire, “ucenicie” a observatorului, dublată cu o capacitate de autoanaliză şi de ai analiza pe ceilalţi.

Fără îndoială, că tehnica prezintă anumite limite, greutăţi, pericole de erori, dar rolul ei nu trebuie totuşi

neglijat.

7. În dependenţă de poziţia observatorului faţă de grupul studiat observaţia poate fi:

* mărturisită ( deschisă ), când grupul este înştiinţat despre efectuarea observaţiei , cunoaşte tema

cercetării, scopul şi sarcinile ei. Dezavantajul principal al acestei observaţii este schimbarea

comportamentului subiectului studiat, creându-se şi observându-se , astfel, o situaţie ireală, deosebită de cea

obişnuită;

* nemărturisită (incognito), care nu presupune preîntâmpinarea subiectului, observând situaţia reală,

obişnuită. Problema constă doar în faptul că nu se recomandă , din punct de vedere etic şi juridic, să se facă

observaţii pe ascuns, nemărturisite.

Acestea au fost cele mai des utilizate tipuri ( tehnici ) de observaţie sociologică, cu toate că astăzi există o

multitudine foarte vastă de tipuri de observaţie şi numeroase criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a

acestei metode. Dar, constată Septimiu Chelcea ( 2001, p. 360 ) de la autor la autor terminologia variază, chiar

dacă fondul problemei rămâne acelaşi.

Etapele de desfăşurare a observaţiilor sociologice

Observaţia ca metodă de cercetare sociologică necesită parcurgerea tuturor etapelor şi fazelor unei cercetări

ştiinţifice, fiind considerată o metodă completă. Fiecare din aceste etape având, însă, anumite particularităţi ce

reiese din specificul metodei.

La etapa de pregătire (proiectate şi organizare) se efectuează următoarele proceduri:

* alegerea temei şi formularea problemei;

* conceptualizarea şi operaţionalizarea noţiunilor de bază;

* formularea scopului şi a sarcinilor cercetării;

* formularea ipotezelor de lucru;

* determinarea universului cercetării;

* alegerea tehnicilor şi procedeelor de observaţie;

* elaborarea instrumentariilor de lucru şi pretestarea lor;

31

* formarea echipei de lucru, pregătirea ( instruirea ) în caz de necesitate, a observatorilor;

* definitivarea planului de lucru, inclusiv a planului calendaristic;

* alte măsuri organizatorice (pregătirea mijloacelor tehnice, legătura cu grupul studiat, etc. ).

Specificul începe chiar cu alegerea temei, deoarece după cum s-a mai spus, nu toate aspectele vieţii sociale pot

fi studiate prin observaţie, ci doar unele din ele (vezi domeniile de utilizare).

Alte trăsături specifice ale acestei etape:

* nu se recurge la eşantionare, se determină doar universul cercetării şi caracteristicile lui (Cine ? Câţi sunt ? Ce

fel de grup ? În ce condiţii, împrejurări activează?);

* la elaborarea instrumentelor de lucru pot apărea diverse situaţii :

a) nu e nevoie de elaborat instrumente, în cazul observaţiilor libere, necontrolate, când cercetătorul are o

bogată experienţă de lucru sau atunci când nu e posibilă utilizarea lor;

b) instrumentele sunt foarte simple, elementare sau le avem de-a gata: în unele cazuri foaia de hârtie şi pixul

sau camera de luat vederi; uneori observatorul îşi elaborează doar un plan, o schiţă;

c) se elaborează instrumente complicate ( fişe de observaţie standardizate sau ghid de observaţie ).

Sociologia nu dispune de instrumente de lucru standardizate pentru realizarea observaţiilor sociologice. Lipsa

acestora, dificultatea elaborării lor în anumite cazuri concrete, a dus la faptul că metoda cea mai specifică,

efectivă, foarte necesară studiului sociologic să fie mai puţin practicată, limitată, ocolită.

În calitate de instrument de lucru al observatorului pe teren este ghidul de observaţie, care poate cuprinde

anumite instrucţiuni ,îndrumări, recomandări, hărţi, tabele ,scheme şi fişe de observaţie.

Principala componentă a ghidului este fişa de observaţie.

Fişele de observaţii reprezintă anumite formulare standardizate, compuse din sisteme de categorii şi unităţi de

observaţie, evidenţiate şi formulate în baza operaţionalizării conceptelor.

Nu toate fenomenele şi procesele sociale pot fi observate concomitent şi în întregime, dar ele pot fi divizate

în dimensiuni şi variabile, fiecare cu indicatorii săi, prin alegerea categoriilor şi a unităţilor de observaţie.

Determinarea lor constă în transformarea procesului continuu (neîntrerupt ) de activitate în unităţi de

comportament accesibile pentru observare şi înregistrare, dar unite într-un sistem ce reflectă trăsăturile

importante ale situaţiei studiate. Acest sistem trebuie să fie foarte bine gândit şi construit, în aşa fel, ca să reflecte

în complex, integral procesul sau fenomenul dat.

Evidenţierea pe parcursul cercetării a diferitor fapte, acţiuni, forme de comportament sau stări, formulate în

anumite noţiuni sau expresii, se transformă în unităţi de observaţie. În calitate de unitate de observaţie uneori

poate fi un segment redus al realităţii sociale de dimensiuni mici, nu prea complicat ( de exemplu, o reacţie, un

gest, o replică etc. ), dar care poate fi fixat şi clasificat după anumite criterii în observaţiile de durată lungă şi

repetată. Setul sau ansamblul de unităţi de observaţie formează categoriile de observaţie. Deci, prin categoriile

de observaţie înţelegem clase de fapte şi fenomene omogene, în care sunt reuniţi indicatorii relevanţi şi care

permit prin codificare analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale (Septimiu Chelcea, 1985 ). Aceste

categorii de observaţie trebuie să corespundă unor cerinţe:

să fie operaţionale, să aibă o anumită semnificaţie şi posibilitate a fixării;

să fie clar şi concret formulate;

să nu să se intersecteze (dubleze) cu altele;

să posede acelaşi nivel de generalitate;

să reflecte obiectiv realitatea;

să nu fie prea stricte şi să nu limiteze mult iniţiativa observatorului.

Sistemele de categorii de observaţie bine elaborate şi coordonate presupun înregistrarea ordonată

şi standardizată a informaţiei, raportarea ei la anumite concepte. Sistemele de categorii de observaţie sunt

foarte diferite şi pot fi clasificate după anumite criterii.

Din punctul de vedere al gradului de cuprindere al realităţii sociale sistemele de categorii se împart în:

exhaustive ( complete), când toate actele comportamentale ale subiecţilor vor fi cuprinse şi clasificate în

categoriile stabilite;

non exhaustive (incomplete) , când sistemul de categorii de observaţii presupune selectarea doar a unor

tipuri de comportament . Acest sistem duce uneori la mari economii de timp, folosit mai ales în studiile

pilot.

După gradul de reflecţie impus la înregistrarea datelor sistemul de categorii poate fi:

32

mai general , se referă în întregime la fenomenul sau procesul studiat;

mai particular, concretizează anumite aspecte concrete .

În dependenţă de numărul cadrelor de referinţă (unul sau mai multe), încercând să cuprindă fenomene

omogene sau eterogene, sistemul de categorii poate fi:

unidimensional;

multidimensional.

După cum permit sau nu abordarea fenomenelor ca intensitate, se deosebesc sistemele de categorii:

continue;

discontinue.

În literatura de specialitate se prezintă unele sisteme de categorii de observaţii, elaborate în baza unor

profunde cercetări. Unul din ele este sistemul de categorii utilizat de Robert F. Bales ( 1951 ) la studierea

interacţiunii în cadrul discuţiilor de grup. Iniţial R. F. Bales luase în consideraţie 85 de categorii pentru a descrie

procesele de interacţiune în cadrul discuţiilor de grup. Apoi, în urma numeroaselor experimente şi cercetări, le-a

redus la 12 categorii ( Figura 2.2). Ele sunt aranjate perechi (+, -) şi ordonate în două dimensiuni referitoare la :

comportamentul afectiv (emoţional);

comportamentul intelectual.

Perechile de categorii surprind probleme de:

a. orientare a discuţiilor; d. decizie;

b. evaluare; e. învingere a tensiunii;

c control; f. integrare în grup a participanţilor la discuţíe

Figura 2.2. Sistemul de categorii utilizat de R.F. Bales ( 1951, p. 218 ) pentru studiul proceselor de interacţiune

în cadrul discuţiilor de grup.

Cunoscându-se distribuţia în cifre brute şi în procente, pe categorii de observaţie şi limitele acestei distribuţii,

pot fi caracterizate interacţiunile din grupurile cercetate după cum se abat, şi cât de mult faţă de mediile stabilite

empiric. Astfel, precizează Septimiu Chelcea ( 2001, p. 365 ), Robert F. Bales face o analiză a frecvenţei actelor

comportamentale în cele 12 categorii pentru un total de 23 000 de acte înregistrate în observarea grupurilor de

discuţie de diferite mărimi, punându-ne la dispoziţie unele uniformităţi preţioase ( Tabelul 2.1 ).

Domeniul socio-

emoţional

(reacţii pozitive)

Domeniul temei

(răspunsuri)

Domeniul temei

(întrebări)

Domeniul socio-

emoţional

(reacţii negative)

1. Arată solidaritate, sprijină,

laudă, ajută.

2. Destinde atmosfera, glumeşte,

râde, exprimă satisfacţie.

3. Exprimă acordul său, arată

tacit adeziunea sa.

4. Face sugestii, indică o direcţie,

dă un scop acţiunii.

5. Formulează opinii, apreciază,

evaluează.

6. Dă o orientare, o informaţie,

clarifică, repetă, confirmă. 7. Cere o orientare, informaţii,

repetă, confirmă.

8. Cere o evaluare, o opinie,

analizează.

9. Cere sugestii, cai posibile de

acţiune. 10. Dezaprobă, refuză

participarea sa.

11. Manifestă tensiune,

frustrare.

12. Manifestă agresivitate, îşi

apără eul.

A

B

C

D

a b c d e f

33

Tabelul 2.1. Frecvenţa actelor comportamentale pe categorii de observaţie

( după R. F. Bales, 1952, p. 222 )

Categoria

de Scorul Procente Limitele

observaţie

Inferioară I Superioară

1 246 1,0 0,0 5,0

2 1675 7,3 3,0 14,0

3 2798 12,2 6,0 20,0

4 1187 5,2 2,0 11,0

5 6897 30,0 21,0 40,0

6 4881 21,2 14,0 30,0

7 1229 5,4 2,0 11,0

8 809 3,5 1,0 9,0

9 172 0,8 0,0 5,0

10 1509 6,6 3,0 13,0

11 1009 4,4 1,0 10,0

12 558 2,4 0,0 7,0

În baza datelor obţinute, ca rezultate ale unor analize cantitative pot fi elaborate profiluri de discuţii ale unor

grupuri studiate de R. F. Bales şi reprezentate grafic în felul următor ( Figura 2.3 )

0

10

20

30

40

50

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fre

cv

en

ţa %

Categoriile lui R. Bales

Figura 2.3. Frecvenţa actelor comportamentale pe categorii de observaţie

(elaborată de autor, după R. Bales).

Cunoscându-se distribuţia în procente, pe categorii de observaţie şi limitele acestei distribuţii pot fi

caracterizate înteracţiunile din grupurile cercetate după cum se abat, şi cât de mult, faţă de mediile ( linia de

mijloc ) stabilite empiric. Robert Bales ne mai prezintă un studiu în baza căruia putem elabora profilul unui grup

satisfăcut în discuţie de caz ( Figura 2.4. )

0,7

7,9

24,9

8,2

26,7

22,4

1,7 1,7 0,5

41 0,30

5

10

15

20

25

30

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Fre

cv

en

ţa %

Categoriile lui R. Bales

Fig. 2.4. Profilul unui grup satisfăcut în discuţie de caz

34

(elaborată de autor, după R. Bales).

Sistemul de categorii a lui R.F. Bales este complet, exaustiv deoarece orice comportament al participanţilor la

discuţie poate fi încadrat în una din categoriile stabilite. Pentru a clasifica comportamentele se cere un înalt grad

de reflexie, întrucât categoriile propuse sunt foarte generale. Totodată, sistemul este şi bidimensional, deoarece

se referă atât la comportamentul afectiv, cât şi la cel intelectual, fapt ce împiedică ordonarea pe o singură linie a

categoriilor, de la cea mai puţin intensă până la cea mai intensă participare la discuţiile de grup. În acest sens

categoriile mai sunt şi discontinue. Ele permit alcătuirea profilurilor de discuţii, reconstruirea desfăşurării acestor

discuţii, precum şi determinarea rolului fiecărui participant în discuţia de grup.

Formularea şi evidenţierea strictă a categoriilor de observaţie presupune înregistrarea ordonată a informaţiei,

raportarea lor la anumite concepte care orientează cercetarea; duce la standardizarea observaţiei cu posibilităţi

mai vaste de analiză cantitativă a informaţiei. Observatorul, care nu şi-a format iniţial sistemul de categorii de

observaţie ( sau unităţile de observaţie ), poate vedea multe , dar fixa şi determina foarte puţine. În acelaşi timp,

acest sistem nu trebuie să fie foarte strict, deoarece observatorul nu va mai lua în seamă nimic în afară de el, va

pierde multă informaţie importantă.

În continuare pe parcursul primei etape, în dependenţă de specificul procesului sau fenomenului studiat, se

determină tipul de observaţie şi modalităţile concrete de desfăşurare. Cu alte cuvinte se aleg tehnicile şi

procedeele de observaţie, care vor fi folosite în cazul dat, ca apoi, în corespundere cu ele să se elaboreze

instrumentariile de cercetare: fişele de observaţie, instrucţiunile, hărţile, schemele etc., toate împreună formând

ghidul observatorului. După cum s-a menţionat, deja, sociologia nu dispune de instrumente de lucru

standardizate pentru realizarea observaţiei sociologice. Pentru fiecare caz în parte se elaborează fişe sau

formulare speciale de observare. După formă şi structură ele pot fi foarte diferite ( Anexele 2.1, 2.2 ), dar ca

elemente de bază se recomandă să conţină : data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării evenimentului,

circumstanţele, factorii care ar putea influenţa comportamentul, sistemul de categorii de observaţie asupra

comportamentului grupului dat.

Iniţial deci, în orice tip de observaţie cercetătorul trebuie să-şi pună o serie de întrebări : Cine va observa ?

Pentru cine ? Pentru ce ( cu ce scop ) ? Ce va observa ? Cum va observa ? Când ? Unde ? etc. În baza acestor

întrebări cercetătorii Ruth C. Kohn şi Pierre Negre au elaborat un model al observării care ne poate ajuta la

stabilirea unor reguli de observare şi la elaborarea fişelor de observaţie ( Figura 2.5. ).

Figura 2.5. Un model al observării ( după Kohn şi Negre , 1991. p. 67 ),

sursa: Septimiu Chelcea , 2001, p. 381

La etapa de teren are loc procedura de culegere a informaţiei, observând direct procesele şi fenomenele

sociale. Un moment deosebit al acestei etape sunt metodele de fixare şi înregistrare a informaţiei.

În dependenţă de timpul ( când) dar şi cum se înregistrează informaţia poate fi:

concomitentă, odată cu efectuarea observaţiei, de însăşi observatorul , în scris sau cu ajutorul mijloacelor

tehnice;

îndată după ce s-a terminat observaţia informaţia se restabileşte după memoria observatorului şi se

înregistrează.

În dependenţă de modul de înregistrare, fixarea informaţiei poate fi făcută sub diferite forme:

* brută, nesistematizată, prin notiţe scurte , făcute pe loc, îndată de cum permite locul şi timpul;

* liberă, prin completarea protocolului de observaţie sau a agendelor;

structurată, standardizată ( codificată ) prin completarea fişelor de observaţie, dinainte elaborate;

„ copiată”, prin fotografiere sau cu ajutorul camerelor de luat vederi.

Îndată după ce informaţia a fost recoltată se recurge la verificarea ei direct pe teren prin:

Cine?

Cum?

Pentru ce?

Când?

Unde?

Pentru cine?

Ce?

35

* consultarea diferitor documente;

* discuţii cu participanţii la evenimentele, faptele studiate;

* alte observaţii, efectuate de alte persoane.

Este absolut clar, că calitatea informaţiei depinde de foarte mulţi factori, dar îndeosebi, de personalitatea

observatorului ( vezi următoarea întrebare ). La etapa de culegere a informaţiei observatorul nu e doar un simplu

colector de date, ci şi un participant la procesul sau fenomenul studiat. El joacă nu numai un rol de cercetător dar

şi un rol social (de spectator, de participant sau de experimentator ).

Prelucrarea şi analiza informaţiei obţinute prin observaţie ( etapa 3 ) la fel are anumite trăsături specifice. În

primul rând, mai greu se supune unei prelucrări mecanizate, predominând cea manuală. În al doilea rând,

informaţia va fi supusă îndeosebi unei analize calitative, va avea un caracter descriptiv, şi mai puţin - unei

analize cantitative. De fapt, conţinutul şi posibilităţile analizei sunt determinate de tipul observaţiei. De

exemplu, observaţia liberă ( necontrolată, nestandardizată) presupune o analiză calitativă, descriptivă. Observaţia

controlată ( standardizată ) , efectuată în baza fişelor de observaţie standardizate, oferă posibilitatea prelucrării

mecanizate şi a unei analize mai profunde cantitative , utilizând metode statistico-matematice, dar care

numaidecât este însoţită şi de o analiză calitativă. Aici trebuie să ţinem cont de faptul că traducerea calitativului

în cantitativ este însoţită de o anumită pierdere de informaţie.

În orice condiţii rezultatele observaţiei depind , în mare măsură, şi de valoarea teoriei, a sistemului

conceptual, de calitatea instrumentelor de lucru elaborare, dar şi de personalitatea observatorului.

2.4.2. Documentarea sociala

Documentarea socială: esenţa, rolul şi specificul metodei.

Cercetarea sociologică ştiinţifică nu poate fi realizată cu succes fără o documentare competentă referitor la

domeniul corespunzător. Orice cercetare ştiinţifică se bazează pe moştenirea ştiinţifică a generaţiilor precedente

şi pe contribuţia cercetătorilor din zilele noastre, la care fiecare cercetător încearcă să adauge propriile sale

contribuţii. Această cooperare este posibilă prin documentarea fiecărui autor asupra realizărilor anterioare. O

astfel de procedură este un factor hotărâtor, care face parte din însăşi cercetarea sociologică. Astăzi cercetătorul

este beneficiarul unui vast sistem de informaţii, care conţine şi înmagazinează în continuare volume enorme de

informaţii.

De rând cu observaţia, documentarea reprezintă o importantă sursă de informaţie sociologică. Analiza

documentelor este una din cele mai vechi, dar şi una din cele mai răspândite metode de cercetare. Este o metodă

clasică, universală şi nu o metodă specifică doar studiului sociologic. Specific sociologiei este modalitatea

deosebită de utilizare a documentelor nu doar ca o oglindire, o reflectare a realităţii sociale, dar considerarea lor

şi ca o parte componentă a acestei realităţi.

Documentele, în măsură diferită, reflectă viaţa materială şi spirituală a societăţii, transmit nu numai aspectul

faptologic al realităţii sociale, dar şi dezvoltarea mijloacelor de exprimare şi, în primul rând, structura

limbajului. Documentele sociale conţin informaţie referitoare la procesele sociale şi rezultatele activităţii diferitor

indivizi, grupuri sociale, comunităţi umane sau societăţi globale. Din acest aspect informaţia documentară

prezintă un deosebit interes pentru sociologie.

Analiza documentelor îi permite sociologului să evidenţieze şi să formuleze legile şi legităţile apariţiei şi

evoluării unor noi fenomene sociale în procesul complex de dezvoltare socială; îi asigură posibilitatea să studieze

diferite aspecte ale vieţii sociale, să cunoască normele şi valorile, să le urmărească în evoluţia lor , cât şi în

legătura şi raportul lor reciproc.

Studierea izvoarelor documentare este nelipsită din orice investigaţie sociologică. Cu această procedură, de

fapt, şi începe investigaţia. Orice cercetător are astăzi la dispoziţia sa un vast volum de informaţie: diverse

statistici oficiale, registre de stare civilă, raporturi, publicaţii, etc. Cu toate că sunt foarte importante,

documentele trebuie privite şi utilizate cu mare precauţie, deoarece unele dintre ele, fiind rezultatul unor practici

lipsite de responsabilitate, duc la deformarea realităţii. Alteori conţinutul documentelor poate fi provocat,

influenţat de anumite personalităţi sau instituţii sociale.

Utilizarea documentelor în cercetarea sociologică, asigurând o diversificare a informaţiilor, impune elaborarea

unei teorii a documentelor sociale, precizarea valorii şi limitelor acestei surse informative. Studiul metodei

începe cu însăşi definiţia documentului social.

În limbaj comun „ documentul” are, îndeosebi, sensul de act oficial prin care se adevereşte, se constată sau se

preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie ( DEX, 1996, p. 313 ).

În literatura sociologică contemporană întâlnim cele mai diverse definiţii, dar mai toate pornesc de la însăşi

etimologia termenului ( lat. documentum – a indica). Astfel documentul este considerat ca „ obiect sau text care

oferă o informaţie” şi serveşte la cunoaşterea unui fapt real actual sau din trecut.

36

În opinia sociologilor ruşi, „documentară se consideră în sociologie orice informaţie fixată într-un text scris de

mână sau tipărit, pe o bandă magnetică, fotografie sau casetă” (В. А. .Ядов ), sau „document în sociologie se

consideră orice obiect editat special de către om, pentru a păstra sau transmite informaţia” (Рабочая книга

социолога, 1983, c. 276).

În literatura vest-europeană documente sociale sunt considerate texte, imagini grafice sau obiecte care

furnizează informaţii despre faptele, fenomenele şi procesele sociale din trecut sau prezent. Documentele sociale

sunt „urme” directe sau indirecte ale faptelor sociale. Pornind de la aceste „urme” sociologul încearcă

să reconstituie în plan teoretic viaţa socială, relaţiile interumane, procesele sociale (Dicţionar de sociologie,

1993, p.183 ).

Dacă comparăm aceste definiţii observăm că în primele două nu sunt incluse obiectele culturii materiale şi a

vieţii cotidiene în calitate de documente şi surse de informaţii sociologice. Autorii lor menţionează, în

continuare, că au fost conştienţi de acest fapt, recunoscând valoarea acestor obiecte ca surse de informaţie

socială, dar consideră ei, includerea lor în noţiunea de document social ar fi dus la lărgirea eronată, nelegitimă a

acesteia.

Valoarea documentelor în cercetările sociologice este foarte mare. Primele lucrări importante de sociologie au

fost scrise pe bază de documente, prin consultarea unor statistici şi a unor arhive oficiale sau particulare (A.

Comte, E. Durkheim, H. Spencer ş.a. ). Deşi considerată o metodă clasică, universală şi foarte necesară

sociologului, documentarea nu poate constitui sursa unică şi nu poate înlocui alte metode de cercetare.

Statutul ( locul, rolul ) documentelor este diferit de la o ştiinţă la alta. De exemplu, dacă în ştiinţele istorice

documentele, ca sursă de informaţie, ocupă locul principal, apoi în sociologie ele îndeplinesc o funcţie

complimentară în raport cu observaţia directă de teren şi metodele interogative de cercetare. Conştiinţa socială,

ca şi existenţa socială nu pot fi studiate în profunzime decât prin intermediul unor metode adecvate care să ne

pună „faţă în faţă” cu realitatea socială, obţinând astfel datele cele mai semnificative şi reprezentative. Deja am

concretizat că sociologia se bazează în primul rând pe observarea directă a faptelor, fenomenelor şi proceselor

sociale, studiul documentelor constituind o metodă complimentară, indispensabilă însă, deoarece societatea

umană se află într-o continuă evoluţie istorică. Documentarea constituie, în acest sens, a doua sursă principală de

informaţii sociologice. Deseori această metodă mai este numită observaţie indirectă.

Astfel, analiza documentelor este utilizată în cercetările sociologice, îndeosebi, ca metodă complimentară,

combinată cu alte metode şi foarte rar ca metodă de bază, principală sau ca unica metodă de culegere a

informaţiei. De rând cu aceasta trebuie însă să recunoaştem că în realitate anume cu studiul documentelor sociale

începe orice cercetare sociologică, indiferent de faptul care este metoda de bază a cercetării. Analiza

documentelor este utilizată, în primul rând, la etapa de pregătire (proiectare şi organizare ) a cercetării, când în

baza studierii literaturii de specialitate şi a unor date concrete, alegem tema, efectuăm conceptualizarea şi

operaţionalizarea, formulăm ipotezele, facem cunoştinţă cu subiectul (universul ) cercetării şi determinăm

eşantionul. Apoi, analiza documentelor poate fi folosită la etapa de teren - de culegere a informaţiei - ca metodă

complimentară sau auxiliară de cercetare , mai rar, ca metodă de bază. Şi, în final, metoda mai poate fi utilizată

şi la etapa a treia - de prelucrare şi analiză a informaţiei - pentru compararea rezultatelor obţinute în propria

cercetare cu rezultatele altor cercetări şi verificarea lor.

În încheiere să recurgem la unele precizări terminologice, având în vedere că în literatura de specialitate, dar

şi în practică, metoda dată de cercetare are diferite denumiri. Sptimiu Chelcea ( 2001, p.467 ) studiind mai

profund situaţia, constată că „în prezent în sociologia franceză se utilizează sintagma „ studiul urmelor” ( fr.

etude des traces ), grupându–se în această metodă „ analiza documentelor, a statisticilor oficiale, ca şi a urmelor

materiale reale”. Însăşi sociologul român foloseşte termenul de „ analiza documentelor sociale”, înţelegând prin

acesta o metodă nonreactivă la care cercetătorul apelează după ce fenomenele sociale s-au produs, astfel că

derularea lor nu a suferit nici o modificare datorită studiului, prezenţei sau intervenţiei analistului vieţii sociale.

Noi am numit-o „ documentarea socială”, având în vedere acţiunea de a se documenta, de a folosi, de a analiza

documentele în cadrul cercetărilor sociologice.

Clasificarea documentelor sociale

Astăzi nu există o strictă clasificare a documentelor, care ar putea satisface cerinţele şi doleanţele tuturor

cercetătorilor. În scopul formării unei imagini mai complete asupra diversităţii documentelor utilizate în cadrul

cercetărilor sociologice se impune elaborarea unui sistem de clasificare a documentelor. Elaborarea acestui

sistem necesită, pe de o parte, stabilirea unor criterii reale de clasificare, pe de altă parte, stabilirea unei

terminologii adecvate.

Din multitudinea criteriilor de clasificare a documentelor sociale vor fi selectate doar cele mai importante, din

punctul nostru de vedere, pentru efectuarea unei analize sociologice.

După metoda de fixare a informaţiei documentele sociale se împart în:

37

- scrise (de mână, dactilografiate, culese la computer);

- fonetice sau auditive ( păstrează şi transmit vocea, glasul );

- iconografice sau video ( păstrează şi transmit imaginea);

- audio-vizuale (păstrează şi transmit atât vocea, glasul, cât şi imaginea);

- obiecte ( clădiri, unelte de muncă, produsele muncii, simboluri).

După conţinutul lor documentele pot fi:

- statistice sau cantitative, care conţin cifre aranjate în tabele, grafice, diagrame şi servesc ca surse de date

concrete. S. Chelcea ( 2001, p. 468 ) le mai numeşte cifrice;

- textuale sau verbale, care prin cuvinte descriu un proces sau fenomen social, o personalitate sau un grup

social ;

Tot după acest criteriu documentele se mai clasifică în:

- obiective, cele care mai real, mai precis reflectă realitatea, fiind, îndeosebi, cele statistice sau cantitative;

- subiective, cele care conţin anumite opinii , atitudini, motive, orientări valorice, fiind, de felul lor , calitative,

descriptive.

După statutul lor documentele se divizează în:

- oficiale , emise de guvern şi de autorităţile de stat, care reprezintă o înaltă autoritate, care sunt declarate sau

stabilite prin lege .Aceste documente trebuie deosebite de cele oficioase, documente care reprezintă, reflectă sau

susţin punctul de vedere al unui guvern, al unui partid, al unei grupări etc., fără a avea un caracter oficial şi de

cele formale care necesită anumite forme pentru a fi socotite legale şi valabile. Unii ( Theodore Caplow, de

exemplu ) mai evidenţiază şi documentele oficializate, în care prin sigilii, semnături sau ştampile se asigură

veridicitatea informaţiei ( de exemplu, acte, certificate, diplome etc. ) ;

- neoficiale , care nu sunt oficiale, care au un caracter particular.

După originea lor documentele sociale se clasifică în:

- originale, care constituie întâiul exemplar, care a servit sau poate servi drept bază pentru copii, reproduceri

sau multiplicări; care a fost elaborat (produs) pentru prima oară într-o anumită formă şi care are, prin

autenticitate, o valoare reală, de necontestat;

- reproduse, sub formă de copii, fotografii, multiplicaţii.

După izvorul informaţiei documentele se împart în :

- primare, care este întâiul document, originalul (în forma de la început, de origine; iniţial), alcătuit din surse

directe, la faţa locului, odată cu desfăşurarea procesului sau fenomenului social studiat, scrise de persoanele care

au trăit anumite experienţe de viaţă;

- secunde, care sunt elaborate în baza celor primare, care este al doilea document şi vine după primul în

ordinea locului, a timpului sau a rangului. Mai pot fi numite şi secundare, în sens că ocupă locul al doilea (în

timp) într-o succesiune sau, în opinia lui S. Chelcea ( 2001, p. 470 ), „realizate de persoane care nu au fost

prezente la evenimentele descrise”. Aceste documente au o precizie mai redusă, au un conţinut mai subiectiv.

După nivel de personificare documentele pot fi:

- personale, care se referă la o anumită persoană , sunt caracteristice sau specifice pentru o persoană; care

aparţin unei persoane fiind proprietatea ei.

Ultimele mai corect ar fi să le numim private;

- publice, care aparţin unei colectivităţi umane, sau provin de la o asemenea colectivitate, care îi privesc pe

toţi, întregul popor, viaţa politico - administrativă a statului; ele mai pot fi al statului sau de stat.

După funcţiile pe care le îndeplinesc documentele se împart în:

* informaţionale, care conţin sau dau informaţie. Majoritatea absolută a documentelor sociale sunt

informaţionale;

* regulative, care se referă la totalitatea instrucţiunilor, normelor şi regulilor, ce stabilesc şi asigură ordinea şi

bunul mers al unei organizaţii, instituţii, întreprinderi etc., proces sau fenomen social;

* comunicative, care conţin înştiinţări, ştiri, veşti oficiale sau speciale difuzate prin presă, radio, televizor etc.,

asupra unor evenimente importante, de actualitate;

* cultural-educative, care îndeplinesc funcţia de educaţie, instruire, distracţie etc., aparţin culturii şi educaţiei,

ajută la răspândirea lor.