Revista Mesagerul Sfantului Anton

ontinuă să creziontinuă să crezi

„ î ţ i m u l ţ u m i m D i n i n i m ă , s f i n t e a n t o a n e ! ”

Din punctul de vedere al victimelor (i)

Papa francesco

VIAȚA DUPĂ 100 DE ANI

caliban sau canibal?

revi

sta

e în

regi

stra

tă la

trib

unal

ul d

in p

adov

a, n

r. 13

85 d

in 7

.10.

1993

mai-iunie 2013Sfântului AntonMesagerul

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali ● Anul XX ● Nr. 118Pr

. GRA

ȚIA

N C

ARP

ATI

Pr. I

OSI

F TĂ

LMĂ

CEL

2 MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONmai-iunie 2013

SumarISSN 1221-8820 ● Anul XX - Nr. 118 ● mai-iunie 2013

Editorial3 Familia creştină şi apropierea

de sfânta scriptură Pr. CiPrian Sava

Poşta redacţiei

4 Un exemplu de solidaritate... redaCţia

360°

6 Curtea... inimilor Pr. adrian MăgdiCi

Tu ești Petru... Pr. daniel FeChetă

7 Despre virtutea blândeții Pr. MariuS vătăMănelu

8 Iubita Sirie Fr. dan vătăMănelu

8 Un misionar în Orient Pr. luCian abalintoaie

Dosar: Centenar revista Viaţa

10 Să celebrăm evenimentul Pr. Cătălin eMilian

12 Revista populară Viața... Fr. antonel-aurel ilieș

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

14 Credeți în Dumnezeu? Pr. daMian PătrașCu

15 Să trăim credința cu Neprihănita Pr. Paul bulai

16 Papa Francesco adrian PoPeSCu

18 Experiența mistică originală a sf. Tereza de Lisieux Pr. WilhelM danCă

Pagina antoniană:Sfântul Anton şi mesajul său

20 Noul popor al Sfântului Anton Pr. luigi FranCeSCo ruFFato

Pagina biblică

22 Credința lui Moise Pr: Mihai aFrenţoae

Pagina tinerilor

23 Tu (comoara), vocația și împlinirea Pr. bogdan eMilian balașCă

24 Generozitatea și disponibilitatea - valori pe cale de dispariție? aloiS gherguţ

25 Vara ispitelor teodor burnar

Cultură şi societate

26 Caliban sau Canibal? niColae PreliPCeanu

28 Din punctul de vedere al victimelor (I) - interviu SiMona PoPeSCu

32 E nevoie de o educație religioasă confesională? ConStantin CuCoș

34 Croația catolică și sceptică devine membră UE pe 1 iulie

CriStina daSCălu

36 Jurnalul lui Corneliu Coposu al. CiSteleCan

Mulţumesc, Sfinte Anton!

37 Mulțumiri aduse Sfântului Anton redaCţia

Provincia franciscană

38 Ai carte, ai parte... CriStina SeSCu

pe copertăPr. Grațian Carpati, paroh de Săbăoani, și Pr. Iosif Tălmăcel, vicar al aceleași parohii, într-o consfătuire, din martie 1913, cu frații din Parohia Hălăucești au decis publicarea unei noi reviste religioase, Viața. Se împlinesc 100 de ani de la apariție.

Director responsabilPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

Director al redacţieiPr. Ciprian Sava, OFMConv.

Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamentePr. Carol Daniel Sabău, OFMConv.

Proiect GraficRoberto Bordin

EdituraProvincia Padovană OFMConv.Messaggero di Sant’Antonio EditriceVia Orto Botanico, 11 - 35123 Padova.

Director generalPr. Ugo Sartorio, OFMConv.

TipografiaMediagraf - Navigazione Interna, 8935027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA.

Oferte pentru abonamente 2013În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an.În România: 3 RON revista;20 RON abonament anual.

Cont: MeSagerul antonian

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT)

Adresa redacţiei:MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONStr. Arcadie Şeptilici, 1/A600234 BACĂU (BC) - Tel./Fax: 0334.501044

Mesagerul Online: www.ofmconv.ro

E-mail MSA: [email protected]

Dacă doriți reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiți un

"cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacției.

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)

Tel/Fax: [email protected]

Oferta abonamentului pentru anul 2013: 20 RON

poate fi trimisă fie prin mandat poştal,pe adresa redacției

(Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar:

MESAGERul ANTONiANCod fiscal: 21414366

Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001,

deschis la BCR - Roman (NT).

Veți face parte din “familia spirituală”a Sfântului Anton!

pagina

9pagina

14pagina

32pagina

38

În acest an al credinţei suntem chemaţi dragi cititori, să ne apropiem cu toată încrederea de cele trei izvoare: Sfânta Scriptură, documentele Conciliului al II-lea din Vatican și Catehismul Bi-sericii Catolice, pentru a regăsi adevărata forţă a credinţei, a speranţei și a carităţii. Necesitatea apropierii de izvoare este cu atât mai stringentă

cu cât traversăm o perioadă de încercare pentru fami-lia contemporană, o perioadă în care răsturnarea valo-rilor morale este o practică uzuală, o perioadă în care demnitatea umană este puternic zguduită, o perioadă în care proprietatea familiei devine incertă, o perioa-dă în care din ce în ce mai multe familii sunt aruncate în plasa descurajării. Întâlnirea cu Sfânta Scriptură îi ajută pe creștini să nu se lase cuprinși de deznădejde căci ei îl cunosc pe Cristos cel înviat, care este în mij-locul nostru, este alături de noi și ne primește în ma-rea sa familie cu bucurie salvifică și răscumpărătoare.

Încă din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, după creaţia lumii este prezentată familia primor-dială, bărbatul Adam și femeia Eva, creaţi egali în demnitate și desăvârșire. Urmând traseul sinuos al istoriei, familia primordială își regăsește împlinirea și sfinţirea în Sfânta Familie din Nazaret. Modelul Sfintei Familii aduce lumină în tenebrele cotidianului, nădejde în descurajare și bucurie în tristeţe. Prezenţa lui Isus este cea care ne susţine în surmontarea vici-situdinilor, care ne pregătește pentru a ne deschide inimile spre a primi vestea cea bună, spre rugăciunea în comun, spre ascultarea nevoilor celorlalţi. Isus a

deschis prin opera cru-cii calea spre sacrificiul voluntar și gratuit pen-tru aproapele. Prin pa-tima și suferinţa crucii aprofundăm suferinţa personală, iar prin bu-curia Învierii experi-mentăm și pregustăm desăvârșirea. Este vital pentru familii dragi ci-titori, să redescopere Sfânta Scriptură pentru a rememora minunea răscumpărării și astfel să se îmbogăţească cu haruri în comunitatea bisericii lui Cristos. Apropiaţi-vă cu încre-dere de Sfânta Scrip-tură și captaţi mesajul particular al acesteia pentru familia dumnea-voastră, căutaţi adevă-ratul bine și păstraţi-l în mijlocul vostru.

Omul este creat de Dumnezeu din iubire și cu iubire, ceea ce ne în-

deamnă și pe noi să generăm iubire, mai ales atunci când ne confruntăm cu diferenţele de opinii, de idei, de educaţie. Modelul de comuniune îl avem în Sfânta Scriptură, firul care ne poate călăuzi spre convieţuirea adevărată, prin păstrarea unităţii Duhului, prin legă-tura păcii lui Cristos, prin caritabila milostivire a lui Dumnezeu. Astfel, la rândul lor, în biserica domestică, părinţii devin modele pentru propriii fii crescându-i și formându-i la școala iubirii divine, a iubirii duse până la sacrificiul suprem pe cruce și glorificate prin înviere. Familia îmbogăţită cu Sfânta Scriptură este de asemenea chemată să se deschidă prin Duhul Sfânt spre ceilalţi, prin răspândirea Cuvântului divin, să se preocupe activ de misiunea de evanghelizare, să se bucure împreună de mesajul cuprins în vestea cea bună. Nu trebuie să uităm însă, dragi cititori, de fraţii și surorile prigoniţi pentru bucuria credinţei în multe locuri din lume, să-i sprijinim în munca lor cu rugăciunile noastre, căci Isus trebuie cunoscut de întreaga omenire și prin întâlnirea cu El viaţa fiecăruia se va schimba și se va valoriza. În Cenacol, Sfânta Fecioară Maria l-a invocat pe Duhul Sfânt asupra apostolilor și face și astăzi același lucru pentru noi și ne susţine spiritual pentru a ne împlini menirea de vestitori ai Evangheliei, mărturisindu-l cu curaj pe Cristos înviat.

Este momentul dragi cititori, să punem în co-mun darurile particulare ale fiecăruia dintre noi în folosul comunităţii, al Bisericii. În acest timp de criză spirituală creștinii sunt chemaţi să accepte misiu-nea de evanghelizatori, să împartă propriile comori spirituale în comunitate, să fie atenţi și deschiși la nevoile spirituale ale celorlalţi. Adevăratele valori care străjuiesc vocaţia familială trebuie să guver-neze și relaţiile interumane: unitatea și egalitatea dintre oameni, caritatea și buna înţelegere, fidelita-tea, sfinţenia, sprijinul reciproc, desăvârșirea morală, respectul. Cea mai mare comoară este însă iubirea și ea este cea care trebuie să ne călăuzească în stabi-lirea relaţiilor interumane. Iubirea liberă și concretă faţă de aproapele este identică cu iubirea plină de milostivire a lui Dumnezeu faţă de noi. Trebuie să învăţăm dragi cititori, să pășim alături de Cristos cel înviat pe calea evanghelizării. Drumul nu este nici simplu, nici ușor, dar el trebuie văzut ca o călătorie de solidaritate cu toţi fraţii, uniţi în aceeași credinţă, întăriţi cu harul sfinţitor, avându-l în faţa noastră pe Isus, lăsându-ne conduși de El, fără a ne preocupa de lungimea sau dificultatea drumului, punând doar pașii unul după altul.

Deschideţi-vă dragi cititori spre mesajul puri-ficator al Sfintei Scripturi și primiţi lumina divină în viaţa și familiile dumneavoastră. Nu trebuie să ne temem de bucuria pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre ci trebuie să ne lăsăm îmbrăcaţi cu haina iubirii de Dumnezeu, cu haina carităţii faţă de aproapele aflat în încercare, într-un cuvânt să accep-tăm cu umilinţă haina credinţei, speranţei și carităţii.

Tuturor, PACE şi BiNE!

editorialPr. ciPrian sava

3MESAGERUL SFÂNTULUI ANTONmai-iunie 2013

Încă din prima carte a Sfintei Scripturi, Geneza, după creația lumii este prezentată familia primordială, bărbatul Adam și femeia Eva, creați egali în demnitate și desăvârșire. Urmând traseul sinuos al istoriei, familia primordială își regăsește împlinirea și sfințirea în Sfânta Familie din Nazaret.

Familia creştină şi aProPierea de sFânta scriPtură

mesagerul semnaleazăîntâlniri pentru dialog, londra

1-3 mai, Londra, Marea Britanie: Consiliul Conferinţei Episcopilor Europeni organi-zează întâlnirea episcopilor şi delegaţilor pentru raportul cu musulmanii în Europa, propunându-şi, în dinamica Noii Evan-ghelizări, să răspundă întrebărilor cu privire la posibilitatea dia-logului creştinilor cu musulmanii, proclama-rea lui Cristos, respec-tul libertăţii credinţei, multiculturalitatea în societatea contempo-rană. Detalii pe www.eurocathinfo.eu.

canonizări, vatican12 mai, Vatican: după cum anunţase

deja Papa emerit Benedict al XIV-lea, în cadrul primei canonizări celebrate de Papa

Francisc, vor fi ridicaţi la cinstea altarelor fericiţii martiri din Otranto (Puglia, Italia) ucişi în 1480 de către turci (cf. www.zenit.org).

corpus domini, roma

2 iunie, solemnitatea Corpus Domini: Sfântul Părinte prezidează o oră de adoraţie euharistică solem-nă, timp în care, credincioşii din lumea întreagă, în bisericile lor, sunt invitaţi să se unească în rugăciune în faţa Sfântului Sacrament, în

redacţieiPoşta


Pe adresa redacţiei Mesagerul Sfân-tului Anton am primit un text semnat de Pr. Octavian Moisin şi Pr. Anton Moisin, sub titlul „Un exemplu de solidaritate între romano-catolici şi greco-catolici în faţa prigoanei comuniste”, despre un eveniment petrecut imediat după scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma în afara legii statului comu-nist. Redăm, mai jos, textul integral.

Un exemplu de solidaritate...

„Prin decretul nr. 358/1.XII.1948, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost scoasă în afa-ra legii de către statul comunist. Toţi episcopii ei erau deja în detenţie. Nu mai avea cine să hirotonească în acel moment alţi preoţi uniţi. Şi totuşi, după numai o săptămână, la 8 decem-brie 1948, au fost hirotoniţi primii trei preoţi uniţi din prigoana comunistă: Pr. Octavian Moisin (astăzi Canonic mitropolit), George Guţiu (care ul-terior a devenit Arhiepiscop) şi Pr.

Liviu Chifor (astăzi canonic, locuieşte la Târgu-Mureş). Hirotonirea a săvârşit-o Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti Alexandru Th. Cisar, în ritul latin, în Capela Semi-narului Teologic de la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti.

Primul hirotonit dintre ei şi deci din prigoană a fost teologul Octavian Moisin. El se dusese în prealabil la Mons. Cisar, ca să vorbească despre hirotonire. Era seară, iar în cabinetul Mitropolitului stătea Cisar la birou, iar lângă perete, pe un fel de laviţă, era Ep. Anton Durcovici (Episcop ro-mano-catolic de Iaşi). Când Octavian i-a spus lui Cisar de ce a venit, Cisar a şovăit, spunând că n-ar fi momentul, situaţia Bisericii Române Unite fiind încurcată, episcopii ei arestaţi etc. Atunci Durcovici a intervenit ferm: „Nu, tocmai în situaţia aceasta Biseri-ca are nevoie de preoţi, acum e cazul să se hirotonească”. L-a convins pe Ci-sar să accepte. Cisar se temea probabil şi pentru ce va păţi Octavian. Fratele lui Octavian, Pr. Laurenţiu Moisin, Parohul greco-catolic al Câmpinei şi Văii Prahovei, se ascunsese în spitalul Dr. Burghele din Bucureşti, prieten

cu el, ca să scape de arestare şi nime-ni din Câmpina nu ştia locul. Cisar îl făcuse anterior consilier honoris causa al său pe Laurenţiu. Cisar, de faţă cu Durcovici, i-a spus lui Octa-vian: „Uite, Laurenţiu este internat la Burghele, la spital. Este bine”. Atunci a aflat Octavian unde este fratele său. Durcovici a înclinat atunci balanţa spre acceptarea hirotonirii. Hiroto-nirea s-a făcut după o săptămână de

semn de comuniune, pentru a contempla misterul lui Cristos cel viu, prezent în mijlocul nostru cu Trupul şi Sângele său.

EcclEsia in Euro-pa, bucurești

12-15 iunie, Bucureşti: are loc întâlnirea ofiţerilor de presă şi a purtăto-rilor de cuvânt ai

Consiliului Conferinţei Episcopilor Europeni, pe tema Ecclesia in Europa. Mai multe informaţii vor apărea pe www.eurocathinfo.eu.

EvangElium vitaE, vatican15 iunie, Vatican, Piazza San Pietro: Consiliul pentru

Promovarea Noii Evanghelizări organizează Ziua Evangelium Vitae, moment care oferă credincioşilor oportunitatea de a se uni, împre-ună cu Sfântul Părinte, pentru a da mărturie de valoarea sacră a vieţii, în toate etapele şi stările sale, convinşi, după cuvântul Evangheliei după Ioan, că Isus a venit ca să avem viaţă din belşug (cf. In 10,10).

festival de muzică, vatican

22 iunie, Vatican, Piazza San Pietro: va avea loc un concert de muzică clasică în ocazia Anului Credinţei. În aceeaşi atmosferă a muzicii, pe 15 şi 23 iunie, la Roma va avea loc Festivalul roman al cântecului de inspiraţie creştină. Mai multe informaţii pe www.goodnewsfestival.it.

exerciţii spirituale, ţinute de Părintele Rafael (romano-catolic). Hirotonirea s-a făcut în această ordine: Moisin, Chifor, Guţiu. Tot atunci au fost hirotoniţi ca diaconi următorii teologi romano-catolici: Victor Iacobec, Ioan Dragomirescu, Ioan Cervenco şi apoi Vittorio Blasutti.

Hirotonirea s-a făcut cu aproba-rea Nunţiului Gerald Patrick O’Hara din Bucureşti, la care Octavian a fost anterior cu Pr. Roman Carapcinschi (din Moreni, romano-catolic). După hirotonire, toţi cei hirotoniţi (preoţii greco-catolici şi diaconii romano-catolici) au mers la sediul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti. S-au dus pe jos, în grup şi în reverendă, de la Ca-tedrala Sf. Iosif la Nunţiatură: a fost o adevărată sfidare a Securităţii, ţinând

cont de faptul că Biserica Greco-Catolică era scoasă în afara legii, iar acum preoţi greco-catolici hirotoniţi în secret defilau pe stradă în reverendă alături de diaconi romano-catolici. Nunţiul le-a dat jurisdicţie preoţilor nou hirotoniţi atunci, cu care prilej Octavian Moisin a ţinut un cuvânt în numele celor hirotoniţi, care l-au acceptat pe el în acest sens, arătând că îşi vor face datoria preoţească. Hirotonirea şi jurisdicţia dată au fost pe titlul Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru cei trei preoţi uniţi. Apoi a vorbit Nunţiul, care le-a dat îndrumări şi încurajare. De acolo s-au întors la Arhiepiscopie, unde Mitropolitul Cisar le-a oferit un prânz festiv în sufrageria Arhiepiscopiei. În dreapta lui a stat Pr. Octavian Moisin. A participat şi Vicarul General cano-nic Iosif Schubert (care ulterior a fost consacrat, în secret, Episcop). Tot în 8 decembrie 1948, Nunţiul l-a consa-crat în secret la Nunţiatură ca episcop pe preotul franciscan Ioan Duma.

Ceea ce s-a întâmplat la 8 de-cembrie 1948 reprezintă o pagină frumoasă a solidarităţii şi colaborării dintre clericii romano-catolici şi greco-catolici în prigoană, subiect despre care am putea relata multe aspecte interesante şi care ar putea fi izvor de inspiraţie pentru toţi în faţa multelor sfidări contemporane cu care se confruntă credincioşii întregii Biserici din ţară.

Octavian și Anton Moisin, Victoria

Tuturor celor care ne-aţi

scris pe adresa redacţiei, vă

mulţumim pentru cuvintele

dătătoare

de curaj şi întărire.

Vă aşteptăm pe mai depar-

te gândurile şi întrebările

pe adresa redacţiei.

Pace şi bine!



N u cred că vă mai amintiţi de primul meu articol despre Cur-tea neamurilor, publicat în nu-

mărul din mai-iunie 2011 al Mesage-rului. Scriam atunci despre «existenţa unui fenomen ce se verifică în preaj-ma tuturor acelor spaţii sacre ce, în virtutea unei flexibilităţi spiritua-le, […] se lasă interpelate de profan, contribuind […] la formarea unor zone neutre». În preajma acelor spa-

Curtea... inimilor

360°

T extul evanghelic din Matei (16,17-19) mă surprinde prin conotaţia lui juridică, foarte ase-mănătoare formulărilor juridice romane. În ce

măsură poate f i pus acest lucru pe seama intereselor primei comunităţi creştine de la Ierusalim? Poate f i văzut ca şi text care să justif ice interesele papei Damasus care încerca să pună bazele juridice şi politice succesorului Sf. Petru?

Precizăm încă de la început că Evangheliile nu sunt procese verbale ale spuselor lui Isus, nici lucrări istorice. Ele relatează cele întâmplate

dintr-o perspectivă teologico-pastorală. Evanghelistul Matei este cel mai atent la aspectul eclezial al comunităţii creştine. Interlocutorul nostru surprinde dimensiunea juridică a frazei, oarecum punând la îndoială că aceasta ar fi fondată pe afirmaţia lui Isus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor […]”. Mai mult, el suspectea-ză textul respectiv că ar sluji intereselor Bisericii pentru a sublinia întâietatea lui Petru.

Pe de-o parte există sus-ţinători care afirmă că avem

de-a face cu o elaborare interpretativă şi pastorală de tip ecleziastic, bazată pe o afirmaţie a lui Isus. Pe de altă parte există şi susţinători ai interlocutorului nostru. Însă, trebuie subliniat că pasajul respectiv denotă un fond semitic clar, înscriindu-se pe linia limbajului biblico-iudaic, nu a celui greco-roman. În literatura biblică şi iudaică, „cheile” reprezintă simbolul autorităţii şi al responsabilităţii. Chiar de la început, apostolul Paul recunoaşte autoritatea lui Petru de a fi „stâlp” al Bisericii (cf. Gal 2,1-14). Formula „carnea şi sângele” este cu totul semitică şi exprimă realitatea fragilă, caducă a umanităţii. Cât despre „a lega şi a dezlega”, în aramaică înseamnă aplicarea şi anularea

unei excomunicări de către sinagogă. Această autoritate o avea responsabilul unei co-munităţi asupra membrilor ei.

Cert este că, în toate Evangheliile, figura lui Petru se bucură de întâietate. El apare întotdeauna primul în lista celor doisprezece apos-toli şi este cel mai menţionat nume în Noul Testament, după cel al lui Isus. Este cât se poate de evident că misiunea specială a lui Petru în rândul apostolilor se fon-dează pe dorinţa explicită a lui Cristos. ❏

150° de ÎntrebĂri despre credinţĂ Pr. DaNiel Fechetă

Tu ești Petru... ție îți voi da cheile Împărăției Cerurilor!

Pr. aDriaN măgDici

curtea neamurilor

ţii – îmi continuam eu idea - oamenii mileniului III, însetaţi de aflarea unui sens, îşi caută Îmblânzitorul.

Evident, pentru cel ce crede, Îm-blânzitorul este Dumnezeu. Pentru cel ce caută, însă, este un Necunoscut. Iată de ce, pentru ca un spaţiu să de-vină o Curte a neamurilor, este nevo-ie de o inimă care să-l locuiască, să-l însufleţească, să-i transmită o parte din propria personalitate, aşa încât să

devină locuibil, disponibil pentru pele-rinul care cere găzduire. «Căci acolo unde doi sau trei se adună în numele Meu» - spunea Mântuitorul - «aco-lo sunt prezent şi Eu» (Mt 18,20).

De fapt chipul lui Dumnezeu, atât timp cât suntem în această lu-me, se oglindeşte în chipul celor ca-re ne trec pragul. Pragul inimii. Căci acolo, înlăuntrul acelei curţi misteri-oase, se ţese iubirea şi ura, omenia şi neomenia, viaţa şi moartea. Dacă uşa acelui prag este zăvorâtă, nu vor pu-tea intra nici hoţii, nici pelerinii cin-stiţi; însă dacă este deschisă, exis-tă riscul ca, împreună cu cei cinstiţi, să poată intra şi hoţii. Suntem, aşa-dar, sortiţi să fim fragili, căci zi de zi trebuie să decidem cui să spunem da şi cui să spunem nu. Zi de zi sun-tem nevoiţi să riscăm, suportându-i pe cei care ne trec pragul inimii, tră-ind cu speranţa că, astfel, îl vom pu-tea cunoaşte mai bine pe Îmblânzitor.

«Nu trebuie să ne fie frică să fim

buni», spunea Papa Francisc la litur-ghia de înscăunare, «şi nici de gesturi-le de tandreţe». Deodată ne-am trezit cu un Păstor care, din umilinţă, prefe-ră să fie numit mai degrabă Episcop al Romei decât Papă sau Pontif. Un Păstor care-şi păstrează vechea cruce episcopală chiar şi atunci când devi-ne Episcop al Romei şi care, culmea, este aşteptat pe hornul Vaticanului de

un pescăruş ce, cu ale sale pene alb-cenuşii, pare să ne amintească că atât zilele cu soare, cât şi cele mai înnou-rate, sunt inimaginabile ocazii de a-L întâlni pe Dumnezeu în ochii şi în ini-ma celor care ne trec pragul. Pragul inimii, desigur, căci pornind de acolo putem crea adevărata Curte a neamu-rilor, spaţiul în care cu toţii să simtă prezenţa Aceluia care e iubire. ❏

c ât sunt de frumoase şi de plăcute persoanele blânde şi ce bine ne simţim în compania lor! Ele ne transformă, ne edifică, au efectul soarelui asupra noastră: pe unde trec, iradiază pace, lumină, bucurie, bunătate, seninătate, iubire şi mi-

lostivire! Merită să privim mai îndeaproape această virtute. Blândeţea este, înainte de toate, o atitudine interioară, un mod de a fi. Persoana pătrunsă de blândeţe este calmă, nu intră în panică, nu este negativă, nu dramatizează, ci este plină de speran-ţă, pentru că îşi pune toată încrederea în Dumnezeu, care este izvorul bucurie sale.

Ea este plină de caritate, refuză orice formă de răutate, exclude violenţa, mânia, supărarea. Când este provocată, nu se răzbună, ci compătimeşte. Observă răni, înţelege suferinţa interioară a persoanei şi nu este interesată să o mărească, ci mai degrabă să o ajute şi să o susţină. Mereu atentă, fără a avea prejudecăţi, ea nu judecă, nu condamnă, ci îi respectă cu un respect sacru pe toţi, ştiind că fiecare are o istorie pe care doar Dumnezeu o înţelege în profunzime. Spune totdeauna ceea ce gândeşte, dar gândeşte înainte de a spune, pentru a nu răni ori ofensa.

Omul blând nu se caută pe sine, nu domină, nu impune nimic nimănui. Nu are pretenţii, nu joacă rolul victimei, nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Dumnezeu îi ajunge, El dă sens şi bucurie vieţii sale! Persoana blândă este altruistă, plină de bunătate. Trăieşte pentru alţii. Seamănă mereu binele. Sesizează dificultăţile celorlalţi, ce le lipseşte, şi caută mereu să ajute, cu multă discreţie. Nu-şi propu-ne să schimbe pe nimeni cu forţa. Ştie, mai degrabă, că oamenii se schimbă ei înşişi în faţa dovezilor de iubire: când sunt înţeleşi, când nu sunt condamnaţi, când sunt şi ajutaţi să devină ceea ce Dumnezeu a gândit din veşnicie pentru ei.

Să nu credem că blândeţea este o moştenire genetică sau o chestiune de ca-racter. Nimeni nu se naşte blând, dar poate deveni. În acest sens, Mântuitorul ne invită să stăm în compania sa, să învăţăm de la El, care ne poate transforma inima, făcând-o asemenea cu a sa. „Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”(Mt 11,28). E un îndemn ce merită să-l luăm în consideraţie, căci doar blândeţea şi bunătatea îi pot ajuta pe oameni să se schimbe. Nu-i aşa? ❏

virtuţi

desprevirtutea blândeții

Pr. marius VătămăNelu

s ărăcia extremă va fi elimina-tă până în 2030, când va fi de doar 3% la nivelul popu-

laţiei globale, aşa cum ni se arată în documentul publicat în urma întâlnirii, cu ceva vreme în urmă, la Washington a Development Comittee, organism din care fac parte 25 de state, membre ale FMI şi ale Băncii Mondiale.

Ni se arată în documentul final al adunării că obiectivul este unul ambiţios, dar, în acelaşi timp, şi „o oportunitate istorică”, în con-textul în care, actualmente, Banca Mondială estimează o sărăcie extre-mă la nivel mondial de 21%. În 1990 când au fost puse bazele acestor obiective ale mileniului dezvoltării (OMD) se estima o sărăcie de 43% la nivel global. Jim Yong-Kim, preşedintele Băncii Mondiale, pro-pune ca, cu ajutorul celor 188 de state membre, Banca Mondială să reducă proporţia persoanelor care trăiesc cu sub 1,25 dolari pe zi, de la 21% în 2010 la 3% în 2030.

„Obiectivele trebuie realizate fără a expune ambientul unor riscuri şi fără a-i exclude pe cei fragili”, ni se mai arată în docu-ment. Development Comittee confirmă necesitatea de a lupta împotriva sărăciei prin acţiuni politice care să dea prioritate şi să tuteleze munca, investirea în infrastructuri şi agricultură.

Bunăoară, sfârşitul sărăciei nu înseamnă doar incluziune socială, ci salvgardarea resurselor planetare şi limitând jugul apăsător al datori-ilor, de orice fel, pentru generaţiile viitoare. ❏

FMI și Banca Mondială

împotriva sărăciei


360°

Pr. Massimiliano Chilin, de curând a sărbătorit 90 de ani, din care mai bine de jumătate i-a trăit

în Liban, e originar din provincia Padova. Fiind numit ministru pro-vincial de Orient şi Ţara Sfântă a venit în Liban în 1966. La început patriarhul siro-catolic a încredinţat fraţilor misiunea de a lucra în seminarul de la Charfet. Pentru fraţii minori conventuali acesta era un început căci până atunci nu erau prezenţi în ţara cedrilor. În 1968, episcopul latin de la Beirut încredinţă fraţilor serviciul pastoral pentru cei ce locuiau în estul Beirutului, la Sin-El-Fil. S-a dorit mult construirea unui convent, loc de pregătire culturală şi spirituală pentru fraţi care să se dedice dialogului cu musulmanii. Însă ceea ce s-a dorit nu s-a împlinit după programarea făcută. Situaţia politică în Liban era nesigură astfel că în 1975 începu războiul.

Povesteşte părintele cum în noaptea dinspre 6 spre 7 ianuarie 1976, în timp ce se pregătea să se adăpostească în re-fugiu pentru că palestinienii (gruparea Fedayn) şi membrii Falangelor libaneze

(formaţie paramiliatară a creştinilor maroniţi) se luptau în faţa blocului, a fost rănit uşor. Capela a fost devastată. Faptul i-a determinat pentru un timp pe fraţi să locuiască într-o altă zonă. Mai mult decât evenimentele deosebite trăite, impresionantă e fidelitatea cu care fraţii şi-au continuat misiunea.

În 1988 s-a reuşit construirea con-ventului şi a bisericii dedicate sf. Anton de Padova în ciuda tuturor dificultă-ţilor. E mişcător să vezi cum creştini catolici de toate riturile, ortodocşi, şi chiar musulmani vin să se roage aici.

Acestea sunt momente din istoria unei persoane. Însă atunci când te întâlneşti cu cineva, îi priveşti chipul, iar acesta te poartă spre viitor. Pr. Massimiliano are privirea îndreptată spre viitor. Îşi iubeşte fraţii pe care Domnul i-a dăruit şi spune cu convin-gere că totul este har din partea Lui. Prezenţa libaneză este un vis realizat. Rămân altele de împlinit. Unul dintre acestea e fondarea, aşa cum dorea sf. Maximilian Maria Kolbe, al cărui nume l-a adoptat când a devenit frate franciscan (la botez a primit numele de Antonio), unei case mariane care să fie un loc de spiritualitate în favoarea tuturor celor de bunăvoinţă.

E cu adevărat o îmbogăţire întâlnirea cu unii oameni. Când aceştia dovedesc credinţă, perseverenţă, dăruire, tinereţe a spiritului cred că toate se transformă într-o invitaţie. Domnul spunea că dacă ai un talant e mare păcat să îl ascunzi în pământ… trebuie să îl pui în valoare! ❏

destinul vocației

Pr. lucian abalintoaiei

Un misionar în Orient

fr. dan vătămănelu

© F

arța

di C

ristin

el

francisc îl întâlnește pe domnul în închisoare!cum interpretez propriile eșecuri?

Când vorbim despre distanţe putem să ne gândim la cele fizice şi/sau la cele spirituale.

În momente precise ambele pro-voacă dureri. Sunt oameni care, prin felul lor de a fi, reduc aceste dis-tanţe şi creează o universalitate, fac în aşa fel încât speranţa să răzbată.

Tradiţionalul mesaj papal Urbi et Orbi este un exemplu de redu-cere a distanţelor. Suveranul pontif este cel care, în fidelitate faţă de numele său (pon-tifex), asigură cre-area de punţi, de legături. Punţi în-tre timpuri (con-tinuitate), legă-turi între oa-meni şi coerenţă în evanghelizare.

Aşa a făcut şi papa Francisc la

proclamarea mesajului Urbi et Orbi din ziua de Paşti când, pe lângă bucuria Învierii transmisă tuturor, a invocat înţelegere în Orientul Mijlociu şi a cerut pace pentru iubita Sirie şi încetarea violenţelor.

Apărător al memoriei creştine, papa micşorează distanţele (fizice sau spirituale) dintre noi, de ori-unde am fi, şi cei ce sunt părtaşi la evenimentele din Siria. Deşi schim-bările sunt necesare, lucrul acesta nu trebuie să poarte semnul vio-lenţei. Binele comun invocă schim-bările, dar violenţa nu este decât o soluţie proximă şi nu un scop.

Iubita Sirie este acum mai aproape de noi, papa Francisc a creat punţi. Solidaritatea este în-ceputul şi drumul spre pace. ❏

(din mesajul Urbi et Orbi din ziua de Paști)

Iubita Sirie...

rugăciune

Doamne Isuse Cristoase,dă-ne harul să îţi putem intona

cântarea de laudă,să ne bucurăm doar în Tine,

să trăim în simplitate,să lăsăm deoparte

grijile deşarteşi să ne putem înfăţişa

înaintea tacu toate nevoile noastre

pentru ca, ocrotiţi de pacea ta,să putem trăi

în Împărăţia bucuriei,în Ierusalimul ceresc,

prin harul tău,Tu ce eşti pururi binecuvântat

Şi preamărit în veacul veacurilor. Amin!

(rugăciune de Sfântul Anton de Padova)


Vestește Evanghelia

prin Caritate

Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC)Tel/Fax: 0334.501044 - [email protected]

>>>


I ntuiţia” Nu de mult am auzit întrebarea de mai sus, adresată de un jurnalist unei doamne. Da – a răspuns aceasta fără să clipească – cred în

existenţa Lui. Probabil că, la o primă vedere am putea să o felicităm pe această doamnă, pentru că a avut curajul să-şi mărturisească credinţa în Dumnezeu fără să crâcnească. Dar, spun eu, nu ajunge acest răspuns pentru un om care-şi spune creştin, ba chiar în public. Şi nu ajunge pentru că, dacă este adevărat că este bine să cunoaştem izvo-rul, subiectul şi obiectul credinţei noastre, pentru a ajunge la o credinţă matură mai sunt necesari doi paşi importanţi şi indispensabili: trăirea şi măr-turisirea acestei credinţe. De fapt, dacă mai citim sau recităm încă odată pe îndelete Crezul niceno-constantinopolitan, vom observa că aceasta nu cere nimănui să creadă în existenţa lui Dumnezeu. Cel mult, această existenţă este presupusă înainte ca formula profesiunii de credinţă să înceapă. În schimb, ceea proclamăm în Crez este mai ales acţiunea şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru prin actul paternităţii, al creării lumii, prin întruparea Fiului său Unul Născut, prin trimite-rea Duhului Sfânt în mijlocul nostru etc. Aşadar, noi credem într-un Dumnezeu care este cu noi, care este prezent în viaţa noastră, credem într-un Dumnezeu căruia îi pasă de noi, ne are la inimă, care convieţuieşte împreună cu noi şi al cărui unic interes în privinţa omului este mântuirea acestuia. În acest sens, deşi actul nostru de credinţă este raţi-onal, nu trebuie să se oprească aici. Următorul pas este trăirea, iar de aici, sau contemporan cu trăirea rezultă în mod necesar mărturisirea în mijlocul lumii în care trăim.

A crede în Dumnezeu nu este rodul unui efort intelectual, nici măcar al unei descoperiri spirituale sau mistice, nu este niciodată un act uman (deşi şi omul îşi are partea lui în actul crederii!). În cateheza din 17 octombrie 2012, Papa Benedict al XVI-lea afirma: „A avea credinţă în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligen-ţa noastră, sfera cunoaşterii intelectuale, dar este o schimbare care implică viaţa, întreaga noastră fiinţă: sentimente, inteligenţă, inimă, voinţă, cor-poralitate, relaţii umane”.

În principiu, la început, credinţa creştină este una divină, iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu, iar omul, în faţa revelării lui Dumnezeu, este in-vitat să adere sau să nu adere la această chemare, folosindu-se de libertatea şi raţiunea ce i-a fost dată de acelaşi Dumnezeu. În acest sens, putem vorbi foarte bine de credinţă ca şi chemare, vocaţie,

propusă de Dumnezeu omului, în mod necesar în cadrul libertăţii omului. Deci, alegerea întru credinţă depinde totdeauna de Dumnezeu, accep-tarea depinde tot timpul de libertatea şi raţiunea omului. Cele trei condiţii – cunoaşterea, trăirea şi mărturisirea –, sunt toate indispensabile oricărui om de bunăvoinţă pentru ca darul credinţei – cu care suntem beneficiaţi fără a avea vreun merit – să rodească.

Cum putem noi să-l cunoaştem pe Dumnezeu? Ascultându-l când ne vorbeşte prin Cuvântul său (la Sf. Liturghie şi acasă), vorbind cu El în rugă-ciune şi participând la celebrarea Sf. Taine. Cum putem să trăim această credinţă? Prin viaţa proprie. De exemplu, dacă eu cred într-adevăr în faptul că Dumnezeu a creat această lume, nu mă voi considera stăpân, patron peste această creaţie, dar o să am grijă de ea, ca s-o las mai bună decât am găsit-o, conştient fiind că nu sunt proprietarul acestei creaţii, ci numai un simplu administrator. Această creaţie ne-a fost încredinţată spre grijă şi ar trebui să avem grijă de ea aşa cum o mamă îşi îngrijeşte copilul. Să trăim poruncile lui Cristos, nu numai să le respectăm cu teamă faţă de o eventuală pedeapsă. Trăirea credinţei din partea noastră tre-buie să fie vie, nu aridă, nu legalistă, nu interesată, nu o icoană agăţată în sufragerie, la care vom privi în rarele momente în care pătrundem în această încăpere. Cum putem să ne mărturisim credinţa? Tot prin viaţa noastră, prin viaţa de toate zilele, în evenimentele mărunte ca şi în cele mari, duminica ca şi lunea, în copilărie, adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe. Nu există timp sau loc mai bun pentru mărturisirea credinţei noastre decât acelea în care ne aflăm în acest moment. Nu există vârstă sau stare de viaţă mai potrivită decât acelea în care ne aflăm în acest moment precis. Parafrazând-o pe Maica Tereza de Calcutta care spunea: „sfinţenia nu este un lux, ci o necesitate”, am putea spune fără să greşim o clipă „mărturisirea credinţei nu este un lux, ea este necesitate”. Sunt foarte valabile cuvintele Papei Paul al VI-lea: „lumea are nevoie de martori, mai mult decât de maeştri, iar dacă ascultă maeştrii, face acest lucru pentru că aceştia sunt şi martori”. Au trecut decenii bune de la această afirmaţie, dar şi astăzi, lumii îi este foame de martori, pentru că simte o nevoie vitală, pentru că lumea caută vita-litate şi coerenţă. O credinţă care poartă în sine raţiunile inimii este mai convingătoare, pentru că are puterea credibilităţii. Deci, provocarea este cea de a putea uni credinţa trăită cu inteligenţa şi viceversa. Cor ad cor loquitur. q

pr. damIan pătrașcu

Credeți în Dumnezeu?

spiritualitate şi viața bisericii provocările credinței

cum ne putem mărturisi credința?„Prin viața de toate zilele, în evenimentele mărunte ca și în cele mari, duminica la fel ca și lunea, în copilărie, adolescență, maturitate și bătrânețe.„


prin Caritate


>>>

>>>


prin Caritate


Stârneşte curiozitatea un titlu apă-rut în Observatorul Roman din 8 mai 2010: „Noul pelerin (antoni-

an) este adult şi instruit”. Semnează sociologul Alessandro Castegnaro, pre-şedintele Observatorului socio-religios din cadrul Triveneto. Profesorul face public rezultatul unei anchete asupra tipologiei pelerinilor (260 de mii) ce au trecut pragul Bazilicii Sfântului Anton, cu prilejul Expunerii osemintelor Sfântului, în perioada 15-20 februarie 2010. „Profilul social al poporului sfân-tului Anton – scrie el – este identic mai mult cu cel al unui popor în genere decât cu cel al catolicilor practicanţi. Pelerinii sunt cu precădere de vârstă adultă, activi profesional şi înzestraţi cu un nivel de educaţie peste medie. Printre ei, în schimb, se află şi un re-sort de populaţie ce în biserică tinde să se micşoreze. Jumătate dintre ei, nu

întâmplător, au declarat că nu au o de-voţiune asiduă”. Bunăoară, de Sfântul Anton de Padova se apropie nu doar cei săraci, analfabeţi, bătrâni, bolnavi, ci şi lumea comună, adesea cultivată, care a păstrat cu Sfântul o relaţie in-terpersonală, dincolo de necesităţile materiale inerente. E ca şi cum ar veni să-i spună: „Iubite, Sfinte Antoane, vin la tine pentru că te iubesc. Pentru că îmi eşti un bun prieten”. Sunt pelerini care la un termen prevăzut, în fiecare lună, la două luni, o dată pe an, vin la Padova ca să se spovedească la un frate din Bazilică; participă la Euharistie, primesc Sfânta Împărtăşanie, de obicei îşi reînnoiesc abonamentul la revista „Mesagerul sfântului Anton”, adesea îşi abonează nepoţii la „Mesagerul pentru copii” şi se întorc acasă mulţumiţi că şi-au întărit legăturile cu prietenul lor bun, care se roagă la Isus şi mijloceşte pentru

ei. O tânără cu dizabilităţi recente îmi mărturiseşte: „Sfântul Anton este tot-deauna cu mine în scaunul cu rotile”.

O nouă devoţiune

Apare un nou mod de a fi cinstitori ai sfântului Anton. Din sondajul efectuat de profesorul Castegnaro reiese că peste 83 la sută dintre pelerini mai în vârstă şi în activitate cred în înviere: dublul procentajului general. Printre aceştia se numără unii care nu sunt mereu fideli practicilor creştine (Sfânta Liturghie, sa-cramente etc.), însă amintirea Sfântului lor le ţine vie relaţia cu Dumnezeu. Un tânăr îmi mărturiseşte: „După ce am nesocotit poruncile Domnului, am sentimentul că Sfântul Anton vine să mă caute, mă invită la împăcarea cu Dumnezeu prin sacramentul pocăin-ţei”. De curând, un cuplu s-a adresat

PR. fRanceScO RuffatO


pagina antoniană

Zilele Expunerii Osemintelor Sfântului Anton de Padova, de acum mai bine de trei ani, au reprezentat un moment propice pentru realizarea unei anchete sociologice asupra pelerinilor sanctuarului. Rezultatele sunt, realmente, surprinzătoare.

Sondaj deSpre cinStitorul antonian

Noul popor al SfâNtului aNtoN

rectorului Bazilicii în vederea botezului copilului lor. I-au dat numele de Anton, în cinstea devoţiunii lor pentru Sfânt. Între patru ochi, rectorul i-a întrebat: „Şi pe când o căsătorie a voastră?” Cuplul a răspuns că au în vedere primirea acestui sacrament: „Ne împiedică, deocamdată, condiţiile economice precare. Nu avem măcar o casă a noastră şi nici un loc de muncă stabil, ba mai mult chiar am fost tentaţi să recurgem la avort. Însă am avut sentimentul că Sfântul Anton avea să nu ne ierte niciodată fapta”. Sunt şi dintre cei care vin la spovadă după ce s-au recules la mormântul Sfântului. Într-o bună zi, un domn îmi mărturiseşte că se află în Bazilică pentru a împlini testamentul mamei sale: „Să te întorci la Padova, scria în Testament. Erai un copil de 12 ani când ne rugam împreună la mormântul sfântului Anton. Împacă-te cu Dumnezeu şi roagă-te


Bazilica sfântului anton, 15-20 februarie 2010

Pelerini de-a lungul străzii Luca Belludi, înainte de a intra în Bazilică pentru a

cinsti osemintele Sfântului, expuse în capela Relicvelor.

Ca un prieten„Când mă duc să-l întâlnesc pe sfântul Anton e ca şi cum m-aş duce să vizitez un bun prieten, care nu mă inventariază de câte ori am venit la el sau de câte ori am lipsit, doar mă aşteaptă, fără să mă judece şi mă salută totdeauna cu plăcere. Mă duc când simt înlăuntrul meu o teamă: duc mâna pe mormântul lui şi îi spun „Antoane, ajută-mă!”. Ori mă duc să-l salut ca şi cum i-aş spune unui prieten „Ne vedem la o cafea”, să mai stăm de vorbă. Totdeauna, atunci când mă duc, îi cer să mijlocească pentru cei apropiaţi şi pomenesc numele lor. Apoi îi amintesc pe cei dragi şi care se află în nevoi. Cu ocazia aniversării mamei mele, pentru că de mică mama mă ducea la sfântul Anton, şi chiar în interiorul Bazilicii am spus pentru prima dată „mama” (şi n-aş vrea să greşesc, dar aceasta s-a întâmplat chiar de ziua de naştere a mamei). Mai mereu pun o lumânare la Sfânt, pe care o sărut înainte să o las în acele recipiente speciale”.

(Margareta, tânărălaureată la Padova)

Noul popor al SfâNtului aNtoN

pentru sufletul meu. Când voi fi în Cer, te voi însoţi toată viaţa”. I-am întâlnit privirea: plângea. Trecuseră patruzeci de ani de la ultima rugăciune.

Pe durata Expunerii osemintelor Sfântului Anton, vremea era ploioasă. Într-o zi plouase de dimineaţă până seara, cu toate acestea mulţi au aşteptat ore bune în ploaie. Cineva, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o sfântă datorie, s-a înfipt dinaintea uşilor Bazilicii înaintea zorilor, cu mult mai devreme să se deschidă acele uşi. Asemenea sacrificii sunt expresia unei dorinţe mari de a întâlni pe cineva, unui adânc senti-ment de iubire. Curiozitatea în astfel de cazuri nu se justifică, curiozitatea nu e în măsură să schimbe o viaţă, să convertească raţiuni, cu atât mai puţin inimi. Un fenomen antonian cu totul nou, având la rădăcină intimitatea cu Sfântul. Imaginea Sfântului Anton este aceea a unui prieten ce mijloceşte la Domnul, întrucât el este alături de cei ce caută, cu adevărat, pacea inimii. Lângă mormântul Sfântului, la Padova, săracii, nevoiaşii, bolnavii, bătrânii câştigă fraţi, surori, care, într-un final, înţeleg că „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

Sfântul Anton, în opinia mea, dă naştere unei noi familii de oameni drepţi pentru binele comun. Cine a devenit un nou creştin la şcoala sfântului Anton, doctor evanghelic, nu alungă pe bătrân, pe străin, pe orfan, pe bolnav, pe refugiat, pe sărac, ci îi deschide uşa casei pentru a cina cu el (cf. Ap 3,20). Sfântul Anton se asemănă cu Isus: este bunul păstor. Îşi iubeşte cinstitorii, pentru că îi cunoaşte. Sunt şapte secole şi mai bine de când cei săraci se bucură să fie apăraţi şi ocrotiţi de oprimarea celor puternici.

Acum un nou popor îi aduce cinste Sfântului, aceasta datorită şi mijloacelor de comunicare în masă. Lume care a văzut prin intermediul televiziunii, ori citind „Mesagerul sfântului Anton”, a cunoscut marile opere de caritate, realizate în numele său, prin Caritas Antoniana. Bunăoară, în orice Biserică se găseşte o casetă pe care stă scris: „Pâinea celor săraci”, unde se adună roadele inimilor generoase. Cei care nu sunt săraci, ci doar trec pragul Bazilicii, recunosc curajul de a-i înfrunta pe cei răi şi corupţi. Pentru ei sfântul Anton e un „lider creştin” ce îşi riscă viaţa pentru statornicia în Evanghelie. Poate e chiar aceasta raţiunea celor din urmă de a trezi fascinaţia lui Anton în zilele noastre. Şi astfel ai impresia că la Padova se începe, datorită sfântului Anton, o nouă şi surprinzătoare evanghelizare. o

C unoscut ca intermediarul alianţei sinaitice, Moise dă dovadă de o credinţă aproape desăvârşită în Dum-nezeu, ceea ce îl motivează să ia decizii fundamen-

tale, care vor schimba viaţa sa personală cât şi pe cea a po-porului Israel.

De la credinţa mamei la credinţa fiului

Ştim că Moise era destinat morţii, din porunca Faraonului Ramses al II-lea: „Să aruncaţi în râu pe orice băiat ca-re se va naşte, şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască” (Ex 1,22), dar scapă miraculos de la moarte, prin intervenţia lui Dumnezeu, care îl alege spre a conduce Israelul înspre Ţara promisă. Istoria salvării lui Moise de la moarte are ele-mente de fabulă (Ex 2,1-10): Moise era ascuns într-un coş de papură pe malul Nilului, sora sa Miriam stătea ascunsă şi apare în momentul oportun pentru a interveni la fiica Faraonului, mama lui Moise este acceptată să-l alăpteze şi să-i fie doică. Însă dincolo de aceste elemente există voin-ţa divină care îl alege pe Moise pentru o misiune specia-lă. Moise va începe să creadă în Dumnezeul părinţilor: al lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, deoarece mama sa i-a transmis această credinţă odată cu laptele pieptului ei. Ajungând la vârsta deciziei, Moise are posibili-tatea să aleagă între viaţa liniştită şi de bunăs-tare la curtea Faraonului, şi asumarea desti-nului poporului Israel, din care se trăgea şi el.

Opţiunea fundamentală

Ajungând la vârsta maturităţii, Moise se găseşte în faţa unei decizii dificile: să rămână la curtea Faraonului, venerând zeii Egiptului şi trăind o viaţă de principe, sau să urmeze credinţa transmisă de mama sa şi să încerce imposibilul, adică fuga din Egipt. Moise decide să se alieze poporului Israel, deoarece simţea că prin venele sale curge acelaşi sânge cu al fraţilor săi, sângele credinţei în Creatorul cerului şi al pă-mântului, Dumnezeul părinţilor săi, Abraham, Isaac şi Iacob.

Cum a ajuns Moise la această decizie? Spuneam în primul articol din anul acesta că, pe lângă har, intelectul şi voinţa sunt două elemente decisive în trăirea credinţei. Moise a meditat în taină asupra situaţiei poporului, aşa cum i-a povestit mama sa, pe care o considera o doică. În acelaşi timp a comparat credinţa poporului Israel, cu cea a Egiptului. Intelectul, iluminat de har, a recunoscut

pagina biblicăPr. mihai afrențoae

valoarea majoră a revelaţiei lui Dumnezeu în comparaţie cu credinţa egiptenilor în existenţa mai multor zei. Când şi-a dat seama de diferenţă, Moise se hotărăşte să stea de partea evreilor, cu un zel ieşit din comun, astfel încât co-mite chiar şi unele greşeli: „A văzut pe un egiptean, care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate

părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omo-rât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip” (Ex 2,11-12). Această faptă a lui Moise exprimă decizia sa de a sta de partea evreilor. Deşi cele zece porunci încă nu existau, totuşi în interiorul lui ceva îi spunea că nu a făcut bine, prin urmare decide să fugă din Egipt.

Confirmarea opţiunii fundamentale

Ajungând la casa preotului din Madian, Moise se demonstrează a fi curajos şi priceput în ale păstoritului. Aceste calităţi îl ajută să-şi întemeieze o familie şi o anumită bunăstare. Moise ar fi putut să rămână liniştit în Madi-

an, dar credinţa primită de la mama sa îl pune pe gânduri. În această stare se apropie de muntele Domnului, Horeb, unde are parte de faimoasa revelaţie a rugului aprins (Ex 3). Moise se întoarce la opţiunea fundamentală, aceea de a sta de partea unicului Dumnezeu, mai ales că acum este confirmat în decizia sa de vocea din rugul aprins: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel, Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob m-a trimis la voi” (Ex 3,14-15). q


Credința lui Moise

cuvântul vieții

opțiunea fundamentală„Moise, ajungând la vârsta deciziei, are posibilitatea să aleagă între viața liniștită și de bunăstare la curtea Faraonului și asumarea destinului poporului Israel, din care se trăgea și el.„


prin Caritate


>>>

D e la un banal pachet de ţigări la un câştig rapid sau o plăce-re carnală, toţi suntem ispi-tiţi, 24/7/365. Din nou, a dis-cuta despre tentaţie în agora

e preludiul unei trimiteri la psihiatrie. Şi un risc pe care îl iau asupră-mi bucuros.

Aşa cum se vorbeşte tot mai puţin despre păcat, dar tot mai mult despre greşeli (evident, fără asumarea de rigoare, ci doar cu blamarea... altora), subiectul tentaţiei este evitat. Însuşi semantica termenului a ajuns să fie răstălmăci-tă pentru a răspunde convenienţelor secolului: când descriem un lucru ca „tentant”, înţelegem „atractiv”, igno-rând conştient pericolele cu care vine la pachet. Până la urmă, „tot ce e bun ori e ilegal, ori e imoral, ori îngraşă”. Cu alte cuvinte, tentaţia este bună. Sau?

scurt istoric al tentaţieiDesigur, cea mai faimoasă tentaţie din

istorie a avut loc într-o grădină, a implicat un advertiser cu sânge rece, o femeie, şi un bărbat care nu ieşea din cuvântul soţiei. Calitatea principală a celui care tentează este subtilitatea. Defectul prin-cipal al celui care cade este voinţa slabă. Însă Paradisul pierdut va fi recâştigat pentru noi de Mântuitor în pustiu când, tentat de diavol, îi respinge ferm toate ofertele „ademenitoare” şi îl face să se retragă (cu coada între picioare). Istoria omului este o galerie de tentaţii, trecând prin poveştile lui Samson şi Dalila, a soţiei lui Iov care îşi tenta soţul la apostazie sau a nevestelor lui Solomon care l-au făcut să venereze zei falşi. Femeia ca agent de ispitire are un CV impresio-nant, însă ea nu reprezintă o regulă: „Domnii mei, când eşti la oraş, diavolul vine sub diferite chipuri: un prieten, o carte, o femeie, un duşman; când eşti în singurătate, vine personal.” (Ilie Cleopa).

orice rău începe plăcutIstoria noastră personală este ea

însăşi o galerie de tentaţii. Zilnic, suntem puşi în situaţia de a alege între bine şi rău, între ceea ce este drept şi ceea ce

este plăcut pentru primele 10 minute, două săptămâni sau trei luni, după care veninos poate pentru tot restul vieţii. Mizele sunt imense. Ştiu asta pentru că sunt om - şi orice om este o câmpie a Armaghedonului. Omul se naşte păcătos şi are multe momente când îşi onorează originile. Iar ispita este bicefală: am obser-vat că atunci când tai sursele răului din exterior, răul încearcă să te doboare din interior, ca o Hidră care-şi reface capetele.

tentaţia, la ce bună?Nu există răspunsuri uşoare la această

întrebare. Cu certitudine, tentaţia este un test, iar felul în care îi răspundem

ÎncercĂri estivepagina tinerilorTeodor BurnAr


determină cine suntem. Nu faceţi gre-şeala să alegeţi „răul cel mai mic”, încă o tentaţie subtilă a ispititorului. În realitate, nu există decât bine şi rău. Un amic defula recent: „E absurd să nu cumperi când toţi te împing la coadă, să te abţii când peste tot rulează filme pentru adulţi.” Raţionamentul pare corect, dar adevărul este că diavolul, oricât de insistent, doar creează ocazia, sugerează, dar nu constrânge. „Când un om bun nu primeşte obiceiurile celor răi, chiar dacă ar trăi împreună cu ei, nu este nici un pericol”, cum spunea Sfântul Augustin. q

PS: Evident, am fost tentat să nu scriu despre ten-taţie. Apreciez subtilitatea diabolică, dar n-o aplaud.

Vara ispitelor

singura modalitatede a te elibera de ispită

este să-i cedezi. (oscar Wilde,

portretul lui Dorian Gray)


prin Caritate


>>>


Simona Popescu: În anul 1993 poeta Ana Blandiana a pre-zentat Consiliului Europei un proiect de transformare a fos-tei închisori într-un Memorial

al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. În 1995 Consiliul Europei a luat Memorialul de la Sighet sub egi-da sa. În iunie 1997 Memorialul a fost declarat prin lege ansamblu de interes naţional. Memorialul Sighet este cel mai important proiect dedicat de Societatea Civilă reconstituirii şi analizei trecutului comunist, unic în ţările est-europene. Au trecut, iată, 20 de ani de muncă pentru recuperarea istoriei, iar cu ocazia acestei extraordinare aniversări stăm de vorbă cu iniţiatoarea acestui proiect, doam-na Ana Blandiana. Dumneavoastră, doamna Ana Blandiana, aţi scris: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură

poate fi o formă de justiţie”, iar această frază a devenit deviza Memorialului de la Sighet. Şi ia-tă acum împliniţi, 20 de ani de muncă susţinută pentru realizarea acestei justiţii.

Ana Blandiana: Da, sunt într-adevăr 20 de ani de muncă, dar sunt în egală măsură douăzeci de ani miraculoşi pentru că, adevărul e că normal ar fi fost să nu reuşim. Toate piedicile, toate pragurile pe care le-am trecut, le-am trecut oarecum prin ab-surd. De exemplu, faptul că am prezen-tat acest proiect Consiliului Europei în-tr-un moment în care România nu era nici măcar membră a acestui consiliu, din cauza mineriadelor din 90, a făcut ca succesul nostru să apară oarecum incredibil. De altfel, însăşi propunerea noastră a apărut ca insolită la Consiliul Europei. Era pentru prima oară când

Din punctul De veDere al victimelor (i)

IntervIu memorIabIlsImona popescu

cultură şi societate


jubIleu 1993-2013

se punea această problemă, până în acel moment nu vorbise nimeni des-pre victimele comunismului decât cel mult la modul teoretic, în cărţi. Ideea că această temă poate să devină o temă de cercetare care poate fi concretiza-tă instituţional, care să reconstruiască în memoria oamenilor toate adevăru-rile ce fuseseră nu numai ascunse, dar şi falsificate, părea ceva uimitor şi de neînchipuit. Îmi amintesc o replică a Catherinei Lalumiere, secretarul ge-neral de atunci al Consiliului Europei, care după ce m-a ascultat, pentru că mai întâi i-am povestit pur şi simplu ideea mea, mi-a spus: „Faceţi un pro-iect, la urma urmei Consiliul Europei există pentru a apăra drepturile omu-lui şi n-a existat un loc în lume în care

drepturile omului să fie mai călca-te în picioare decât o închisoare comunistă.” Partea oarecum co-

mică, acum în perspectiva celor două decenii, care a urmat, a fost

aceea că noi – Romulus Rusan şi cu mine – am făcut proiectul fără

să ne gândim nicio clipă la costurile lui. Eram absolut convinşi că dacă ei

acceptă proiectul, ei îl plătesc. Ei l-au acceptat, l-au editat, dar când am pri-mit cărticica am descoperit că avea un capitol în plus faţă de proiectul nostru – capitolul în care ni se explica cum trebuie să strângem fondurile – şi în clipa aceea am realizat că noi suntem cei care trebuie să strângem fondurile. Era însă prea târziu să mai dăm îna-poi, chiar dacă am fi vrut, pentru că deja anunţasem, făcusem conferinţe de presă în care spusesem că proiectul a fost acceptat de Consiliul Europei şi

începusem să fim atacaţi violent de ziarele pro-guvernamentale, se scri-sese nici mai mult, nici mai puţin de-cât despre „sacrilegiul de la Sighet”, „Sacrilegiul de la Sighet” fiind acela că vindem străinilor suferinţa românilor.

Simona Popescu: Vă propun să începem cu începutul, cu ideea con-strucţiei care va dăinui peste timp. Cum v-a venit, dna Blandiana, ide-ea şi cine au fost entuziaştii care au îmbrăţişat-o venind să lucreze la re-cuperarea trecutului, alături de dvs.

Ana Blandiana: Acest proiect a fost prezentat Consiliului Europei din partea Alianţei Civice pe care o conduceam la acea oră, care era cea mai largă, cea mai mare organizaţie a Societăţii Civile, în stare să scoată su-te de mii de oameni în stradă pentru nişte idei abstracte, „pentru reformă şi adevăr”, era unul dintre sloganele ca-re apăreau tot timpul. Acum când mă gândesc, îmi dau seama cât de mult s-a schimbat societatea şi chimia socială între timp, pentru că ideea că acum ar putea să organizeze cineva un miting sau un marş la care să participe sute de mii de persoane pe o idee abstrac-tă, absolut abstractă, fără să ceară ni-mic, nici salarii, nici avantaje, este de neînchipuit, ceea ce dovedeşte cât de mult a scăzut capitalul de încredere şi de entuziasm al societăţii. Am pornit cu colegii din Alianţa Civică, ştiind că nu avem bani şi ştiind că închisoarea de la Sighet era o ruină, deci era nevo-ie de foarte mulţi bani ca să o aducem în starea de funcţionare a unui muzeu. Am început deci cu istoria orală, care


interviu memoriabilcultură şi societate

era nu numai cea mai urgen-tă dintre formele memoriei, ci şi cea mai ieftină. Era vorba de înregistrarea experienţelor umane a celor care au fost re-primaţi şi care aparţineau unor generaţii în curs de dispariţie. Chiar vorbeam cu preşedinte-le Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, care îmi spunea cât de deprimant este că de la an la an, pentru că au congresul anual, numărul participanţi-lor, numărul membrilor acestei organizaţii se împuţinează vă-zând cu ochii, în mod natural, prin legile firii. Primul nostru gând a fost să înregistrăm, să recuperăm memoria faptelor trăite de la cei care le trăiseră. Şi am început prin a merge la facultatea de istorie, a strânge studenţii şi a le explica că nu avem bani, dar că avem nevoie de ajutorul lor iar ei, ca viitori istorici, nu au decât de câşti-gat din a se implica în această căutare a adevărurilor trăite.

S imona Pop es cu : Şi am găsit , doamna Ana Blandiana, mărturia unui tânăr istoric, Ioana Boca...

Ana Blandiana: Este acum di-rectoarea executivă a Fundaţiei...

Simona Popescu: Spunea într-un interviu despre partici-parea sa la arhiva istoriei ora-le, aşa: „Vorbind acum despre toate aceste transformări care reprezintă o parte din istoria Memorialului, nu pot să nu ob-serv că vorbesc, implicit, despre propria mea viaţă. Ca şi cum, în micul fişet, ar fi fost închi-se nu numai primele casete cu înregistrările de istorie orală, ci şi destinul meu de istoric.

Ana Blandiana: Da... Într-adevăr... Seria Ioanei Boca a fost seria care a răspuns che-mării noastre şi dintre care şi azi avem colaboratori, iar Ioana Boca este exemplul cel mai elocvent, este doctor în is-torie şi în acelaşi timp directo-rul executiv al Memorialului şi al Fundaţiei Academia Civică.

Consiliul Europei a pus con-diţia să creăm o fundaţie ca-re să administreze proiectul.

Simona Popescu: Deşi aţi funcţionat aproape mereu în criză de fonduri şi de personal, aţi reuşit să produceţi proiec-tele de reabilitare şi dotare a Muzeului, banca de date ne-cesară umplerii acestuia cu un conţinut realist, dar şi credibil, s-a structurat în câteva depar-tamente, aţi atras, după cum spuneam puţin mai devreme colaboratori valoroşi, aţi creat o promoţie de cercetători tineri, aţi şi stimulat dezbaterea unor teme importante pe terenuri neexploatate în cadrul simpo-zioanelor, seminariilor, atelie-relor şi meselor rotunde, ca să nu vorbim şi despre oaspeţii de prestigiu din străinătate care au venit aici să le vorbească cerce-tătorilor români, dar şi tinerilor.

Ana Blandiana: Înainte de a vorbi despre invitaţi trebuie să spun că Memorialul este for-mat, pe de o parte din muzeul de la Sighet şi pe de altă parte din Centrul de Studii asupra Comunismului care are sediul în Bucureşti şi care este de fapt creierul Memorialului, care es-te condus de Romulus Rusan şi care este organizatorul tuturor colocviilor şi simpozioanelor, dezbaterilor, a Şcolii de Vară, a expoziţiilor itinerante prin ţa-ră şi prin străinătate şi chiar a sălilor de la Sighet care au fost realizate ca design în Bucureşti şi montate la Sighet. În ceea ce priveşte invitaţii, primii dintre ei sunt istoricul englez Dennis Deletant care a fost în primii doi ani rectorul şcolii de vară, iar după aceea rectorul Şcolii de vară a devenit Stephane Courtois, autorul „Cărţii ne-gre a comunismului”, care iată a împlinit 14 ani de când vine în fiecare vară, fără să primeas-că niciun ban. Uneori mă uit la Stephane Courtois cu o anumi-tă uimire şi mă gândesc: dacă pe mine m-ar chema în fiecare an într-o ţară la o distanţă de

mai multe ore cu avionul, o ţară despre care ştiu puţine lucruri şi de care nu mă leagă nimic (deşi între timp ştie multe şi s-a şi îndrăgostit de România) oare m-aş duce? Există un al-truism şi un entuziasm uimi-tor în felul în care şi Stephane Courtois şi Bukovski şi nenu-măraţi istorici germani şi ame-ricani, care au venit, de multe ori plătindu-şi singuri drumul sau zbătându-ne şi zbătându-se să plătească institutele culturale ale ţării lor... Au venit şi au fost – o spun cu mândrie, e mai uşor să fii mândru de ceilalţi, decât de tine – au fost ferme-caţi pur şi simplu de felul de a răspunde al adolescenţilor ro-mâni conferinţelor lor. Pentru că la şcoala de la Sighet, care a depăşit şi ea 15 ani, se ţin conferinţe şi se discută după aceea şi se răspunde unor în-trebări uneori extraordinare.

Simona Popescu: „Sighetul este o deschisoare prin care is-toria unei jumătăţi de Europă se eliberează şi îşi face loc spre libertatea adevărului.” Am găsit acest citat, sunt cuvintele unui cercetător rostite în anul 1995.

Ana Blandiana: Un istoric norvegian care a venit pentru prima oară în România în zilele revoluţiei. A ajuns la Timişoara cu primele maşini încărcate de ajutoare din Occident pen-tru România, care a învăţat şi româneşte între timp, atât de bine încât a fost în stare să creeze această formulă extra-ordinară, lingvistic vorbind.

Simona Popescu: De ce aţi ales Sighetul ca loc pentru Memorial?

Ana Blandiana: Este o între-bare care mi s-a pus de multe ori, mai ales la început. Şi răs-punsul este că este locul cel mai simbolic. Nu este cea mai mare închisoare comunistă din România, Aiudul şi Gherla sunt mult mai mari. Nu este închi-soarea în care s-a suferit cel mai teribil, e clar că la Piteşti s-a su-ferit mai mult decât în oricare


loc. Dar este închisoarea cu un potenţial simbolic enorm. Pentru că este închisoarea în care au fost duşi într-o noapte a anului 1950 toţi miniştrii încă în viaţă din 1918 până în 1946 din România. Ţăranii şi acum spun Memorialului „închisoa-rea miniştrilor”. Miniştrilor li s-au adăugat episcopii greco-cato-lici, doi preşedinţi ai Academiei, mari istorici ca Giurescu, mari intelectuali... Deci este locul în care se verifică practic felul în care planul de creare a omu-lui nou a fost pus în operă, în realitate. Pentru ca să se cre-eze un om fără memorie, ca-re să nu mai ştie nici de unde vine, nici cine este, nici ce a avut, trebuiau mai întâi dis-truse elitele. Ei bine, Sighetul este locul unde s-a încercat şi aproape s-a reuşit să fie distru-se elitele politice, artistice, cul-turale, spirituale ale României interbelice. În acest sens, a face Memorialul acolo este esenţial.

Simona Popescu: Şi ar tre-bui să le spunem, doamnă Blandiana, cititorilor noştri că pot vizita virtual chiar în acest moment muzeul Memorial Sighet, care poate fi o lecţie de istorie pentru cei tineri şi în acelaşi timp un instrument de studiu pentru iniţiaţi, pentru că există „Muzeul de luat acasă”.

Ana Blandiana: Da, este un DVD prin care poţi să vizitezi muzeul pe computer, poţi in-tra, poţi să vezi, să vizualizezi şi să treci din sală în sală având imensul avantaj că poţi să faci click şi pe fiecare exponat de pe pereţi, pe documente pe care de obicei când vizitezi muzeul nu ai timp să le citeşti. În ge-neral, muzeul ar avea nevoie de zeci de ore ca să fie vizitat. Este într-un fel calitatea şi defectul lui, că este prea serios, că s-au înglobat acolo cercetările a ani întregi ai echipelor noastre de studii. De altfel, din străinătate se întâmplă să vină români din exil sau pur şi simplu istorici de diverse naţionalităţi care îşi

iau cameră la hotel şi stau mai multe zile ca să poată vedea cu adevărat serios Memorialul. Muzeul Memorial este format din muzeul propriu-zis care este fosta închisoare plus ce-le două curţi, unde într-una se află Spaţiul de Reculegere şi Rugăciune, o construcţie, aş zice mai curând o operă de artă, subterană în care poţi să cobori pe două pante pe care sunt numele morţilor şi intri într-o încăpere rotundă în care lumina pătrunde printr-o des-chidere sub formă de cruce şi când soarele se mişcă, mişcă şi crucea de lumină pe pereţii ro-tunzi ai încăperii. Este ceva cu adevărat foarte frumos... Cea de a doua curte este curtea în care se află extraordinarul complex sculptural al sculptorului Aurel Vlad numit „Convoiul sacrifica-ţilor” şi format din 18 statui în mărime mai mult decât naturală care se îndreaptă dirijaţi de un personaj fără cap care le arată drumul spre zid, adică lipsa de ieşire. Pe lângă asta, există cimi-tirul pe care l-am transformat într-un parc al memoriei şi în care în ultimul an am adăugat tot o operă de artă, o construc-ţie foarte frumoasă de 11 metri înălţime care trezeşte în min-te asociaţia cu Scara lui Iacob de la Suceviţa, o scară pe care pe fiecare treaptă urcă îngerii. Ei bine, la noi nu urcă îngerii, urcă tinerii care vin să viziteze şi ajung sus pe o platformă un-de există şi un clopot care bate în dungă şi de unde au vedere asupra cimitirului în care, din brazi, este formată harta ţă-rii, iar pe locul Sighetului de pe harta ţării se află un altar, o cruce înaltă şi un altar, care este un cenotaf. A fost o cere-monie extraordinară aceea în

care acum 4 sau 5 ani, de Ziua Porţilor Deschise au venit zeci şi zeci de oameni din diverse locuri ale ţării în care au avut loc execuţii, în care au fost în-chisori, în care au fost morţi şi au adus în nişte mici vase de pământ, pământ din toate lo-curile în care s-a murit şi ca-re a fost depus în acest altar.

S i m o n a P o p e s c u : Cred că a fost un mo-ment cu adevărat înălţător.

Ana Blandiana: A fost ex-traordinar şi grafic şi artistic, pentru că şirul oamenilor care stăteau să depună acest obol ex-traordinar era nesfârşit şi cum asta se petrecea în luna iunie totul era frumos, totul era ver-de şi viu, viaţa şi moartea se împleteau. În general, vreau să vă spun că ideea mea despre Memorial a fost să nu fie stric-tamente sumbru, să introducem şi arta şi frumuseţea, pentru că frumuseţea nu neagă durerea, ci o potenţează, îi dă strălucire. Primim multe mesaje de felici-tare pentru această frumuseţe care reuşeşte să transmită du-rerea şi în general mă intimi-dează aceste mesaje, dar mă şi întăresc, pentru că, nici acum nu mi-e uşor şi, sentimentul că totuşi sunt foarte mulţi oa-meni alături de noi, că sunt foarte mulţi oameni care vizi-tează muzeul, mă încurajează.

Simona Popescu: Sunt din ce în ce mai mulţi...

Ana Blandiana: ... numărul vizitatorilor este într-o creştere continuă. Maximul a fost atins într-o zi a lunii august, când au fost într-o singură zi 1200 de oa-meni, şi asta la capătul ţării. q

(va continua)

„Sighetul este locul unde s-a încercat și aproape s-a reușit să fie distruse elitele politice, artistice, culturale, spirituale ale României interbelice. „


prin Caritate


>>>

>>>


prin Caritate



drumul spre uecultură şi societatecristina dascălu

O mulţime amorfă, copii ţopăind ca libelulele în jurul iazului, îl ur-

mează. În această după-masă de duminică, croaţii catolici îşi manifestă credinţa în văzul lu-mii. Printre ei, Joseph, el e însă misionar maltez aici. Într-o en-gleză suficientă, ne spune că e a treia duminică din cinci când credinţa iese din bisericile de piatră pentru a se etala pe dalele publice unde are rendez-vous cu soarele, nu din întâmplare, ci cu ocazia anului Credinţei.

Piaţa e invadată, instru-mentele muzicale în mijloc, un prim cerc de gâgâlici, un altul concentric, cu restul. Un pas apăsat înainte, un pas înapoi, bătăi din palme şi Aleluia ce

răsună parcă până dincolo de plajă, purtat mai departe de valurile mării. Bun-venit în Croaţia! Ţara unde Dumnezeu, natura, marea, soarele, plaja se elogiază prin cântec. În iu-lie anul acesta, Croaţia devine cel de-al 28-lea stat membru al Uniunii Europene. Joseph, dă glas temerilor localnici-lor din ce în ce mai sceptici că drumul spre UE este cea mai bună opţiune pentru ei. Scepticism confirmat de slaba prezenţă la alegerile europene organizate aici pe 14 aprilie pentru alegerea parlamentari-lor europeni croaţi, unde doar 20% dintre cetăţeni au votat. Biserica croată în special, se teme de molipsirea delăsării

Croația catolică și sceptică devine membră UE pe 1 iulie

Forumul din orașul maritim croat Pola îşi ţine ră-suflarea. Privirile de la terasele cu umbreluţe sunt aţintite spre strada pavată cu lespezi cât un pas de uriaş, ce şerpuieşte printre casele vechi, în stil italian. Dinspre-ntr-acolo vine răsunet de chitare, fluiere şi alte instrumente de-ale locului. Apare Răstignitul.


specifice bisericilor occiden-tale, spune Joseph, arătând, ca pentru a marca discrepanţa, spre cele peste 150 de persoa-ne din piaţă în plină fervoare a credinţei.

Pe o scară mai largă, ţara de pe ţărmul adriatic devine membru al UE într-un context în care scepticismul nu mai este insular britanic, ci ca un cancer, s-a răspândit pe tot continentul. De la Grecia, la Germania, tre-când prin Franţa şi Italia. Criza economică explică multe.

Totodată, scepticismul croat îşi are justificarea şi în perioada (prea?) îndelungată a aderării, perioadă prelungită cu trei ani, opt ani în total, pentru a evita „greşeala integrării premature” a României şi Bulgariei. O gre-şeală îndulcită şi îngăduită cu argumentul că dacă România nu ar fi membră UE, situaţia în ţară ar fi şi mai rea. Şi da-că socotim drept şi încercăm să ne imaginăm care ar fi fost rezultatul răfuielii politice de astă-vară dintre Traian Băses-cu şi Victor Ponta, fără con-strângerile Uniunii, am putea spune că, într-adevăr, se poate şi mai rău.

În acelaşi timp, Croaţia a cunoscut cel mai dur proces de negociere, după cum evaluea-ză experţii, pentru că regulile jocului s-au înăsprit după ce UE a învăţat din greşelile ade-rărilor precedente. Dacă pen-tru România şi Bulgaria, Uni-unea a trebuit să încropească un „Mecanism de cooperare şi verificare (MCV)” pentru a permite integrarea, în ciuda lipsurilor, pentru Croaţia, s-au împins eforturile la maximum în perioada ante-integrare, fiind singurul moment când Bruxel-les-ul are o adevărată putere de

coerciţie şi reuşeşte să impună reformele dorite. Am putea chiar afirma că data integrării în spaţiul Schengen este mai apropiată pentru Croaţia decât pentru România.

românia vs. croaţia în presa vremii

Titlurile din presa străină pun adesea alături scepticis-mul şi aderarea Croaţiei, ţară cu 4,4 milioane de locuitori, un scepticism confirmat pe teren, de Joseph şi de alţi localnici. „Croaţia pregătită să intre în UE, însă fără entuziasm” este grosso modo titlul standard la câteva luni de la integrare.

Am dat timpul înapoi şi, în arhiva ziarului francez Le Monde, am căutat ce se spunea despre România, la pachet cu Bulgaria, în 2006, în aceeaşi perioadă de dinainte de inte-grare. Un dosar similar cu cel dedicat Croaţiei din ultimele săptămâni, titrează: „România şi Bulgaria intră în Europa sub supraveghere ridicată”. Compa-rând aceste două titluri ne pu-tem deja imagina că temerile nu sunt aceleaşi, în ceea ce priveşte Croaţia, ca cele din 2007. În momentul aderării, ţara noas-tră era traversată de tensiuni politice, dintre Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru la acea dată, şi preşedintele Tra-ian Băsescu. Mai mult, PIB-ul României pe cap de locuitor în momentul integrării era de 7.000 euro, pe când al Croaţiei, în ciuda crizei actuale, este pe undeva la 14.000 de euro (me-dia europeană actuală este de 23.000 euro). Bineînţeles, nu putem compara o ţară cu 20 de milioane de locuitori cu una de 4,4 milioane, cu un acces

sporit la pieţele internaţionale din punct de vedere geogra-fic, cu aproape 7.000 Km2 de litoral. Păstrând proporţiile în cap, putem totuşi să ne facem o părere.

Moldova şi drumul spre uE

Dacă Croaţia este sceptică, Moldova de peste Prut ar fi mai mult decât interesată să intre în UE. Chişinăul va sta însa mult şi bine la poarta Eu-ropei din cel puţin trei motive. Pretextul oficial, conflictul cu teritoriul secesionist Transnis-tria. Alte două motive ce ţin de realpolitik, şoptite, influenţa Rusiei în zonă şi dezinteresul european pentru o zonă săracă fără „enjeu”.

Pe de altă parte, pe site-ul comisarului european pentru extinderea Uniunii, Štefan Füle, găsim că printre ţările care se află încă foarte departe de UE se numără: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo (sta-te posibil candidate). Pe lista statelor departe de UE, (adică ţări candidate), se găsesc: Ser-bia, Muntenegru, Macedonia, Islanda şi veşnica Turcia.

Prezenţa statelor balcanice în inventar se explică prin pro-misiunea Uniunii de a cuprinde la un moment dat în graniţele sale toată zona ex-iugoslavă. (ceea ce pare logic, dat fiind că aceste ţări formează ca o gaură neagră în mijlocul sta-telor europene, dacă ne uităm pe hartă). În viitorul imediat, poarta se deschide deci pentru Croaţia, ţara unde a fi catolic face parte din identitatea naţio-nală, aproape 90% dintre locu-itori sunt catolici. Cum spune Joseph: „Când te naşti în Croa-ţia, te naşti să fii catolic”. q

croaţia și uE„Croația a cunoscut cel mai dur proces de negociere, după cum evaluează experții, pentru că regulile jocului s-au înăsprit după ce UE a învățat din greșelile aderărilor precedente. Dacă pentru România și Bulgaria, Uniunea a trebuit să încropească un Mecanism de cooperare și verificare (MCV) pentru a permite integrarea, în ciuda lipsurilor, pentru Croația, s-au împins eforturile la maximum în perioada ante-integrare, fiind singurul moment când Bruxelles-ul are o adevărată putere de coerciție și reușeștesă impună reformele dorite „

eveniment editorialcultură şi societateal. CisteleCan

Un jurnal al lui Corneliu Coposu, indiferent de perioada acoperi-tă, ar fi un document de maxim

interes, deşi, drept să spun, nu cred să se descopere aşa ceva. În schimb, un fel de Jurnal din vremuri de război a fost descoperit în Arhivele CNSAS şi publicat recent, chiar în acest an, de editura Caiete Silvane din Zalău (în-tr-o ediţie îngrijită de dr. Marin Pop şi ing. Cristian Fulger). Din explicaţiile date de Marin Pop în Studiul introduc-tiv aflăm ce e, de fapt, cu acest „jur-nal” scris prin 1976-1978, dar a cărui materie documentară e scoasă din anii războiului. Marin Pop documen-tează împrejurările în care Corneliu Coposu şi-a scris „jurnalul”, pe care-l depune la Biblioteca Academiei şi la Arhivele Naţionale. Coposu însuşi precizează că „răbojul” alcătuit de el „nu este destinat publicităţii, ci are drept obiectiv să fixeze într-un cadru documentar anumite momente trăite de cel care le-a scris”. Deşi au trecut cam treizeci de ani între evenimente şi „scrierea” lor, „sertarele amintirii” au păstrat intacte „cele mai mici detalii” (dar operaţia de reconstituire se ajută şi de „minute, comentarii, însemnări, sublinieri, jaloane, fixate la timpul re-spectiv, pe care autorul a reuşit să le păstreze”). E un jurnal de fapte stricte, de evenimente pure, transcrise, cum zice Corneliu Coposu, „fără interpre-tări şi fără comentarii” şi cu gândul de a „putea servi cercetătorului de mâine la reconstituirea şi elucidarea obiectivă a unor evenimente istorice necunoscute în amănunte”. Nu e vor-ba, aşadar, de un jurnal propriu-zis, care să aibă asigurată simultaneitatea dintre fapte şi consemnarea lor, ci de o scriere în convenţia-jurnal.

Dar fapt e că dacă aceste împreju-rări ale scrierii n-ar fi cunoscute, ni-meni n-ar putea bănui că nu e vorba de un jurnal ţinut la zi, în palpitul eve-nimentelor. Corneliu Coposu a fost, în tinereţe, un ziarist dăruit, cu exerciţiu

verificat de condei. „Jurnalul” se folo-seşte din plin de abilităţile ziaristului, căci toate secvenţele par reportaje minuţioase luate pe viu. Memoria lui Coposu e atât de acută încât îl duce direct în eveniment, în toate detaliile lui fierbinţi şi concrete. Iată, bunăoa-ră, cum e relatată, la prezent, asasina-rea lui Virgil Madgearu (cu ea începe jurnalul, împărţit în cinci secvenţe in-egale, „tematice”): „1940. Noiembrie 27. Str. Vodă Caragea, 27. Telefon de la d-na Madgearu care, disperată, îmi spune că legionarii l-au ridicat pe Virgil, înainte cu cinci minute. Este ora 14,10”. În acelaşi ton al unui pre-zent imediat, fără distanţă, sunt scrise toate însemnările. Când evenimentele se precipită (cum e cazul ritmului fre-netic din Decada fierbinte, ce narează zilele 16-26 august 1944 din perspec-tiva „unui participant la conspiraţie”) şi frazele devin telegrafice: „Cheia ca-sei e la mine. Agenţii garează în faţa intrării. Locuinţa are vestiar, hol, dor-mitor, bucătărie mare şi baie. Se poa-te aborda din două străzi”. Scriitura ţine, aşadar, ritmul evenimentelor şi rareori se abate de la acest fir pur evenimenţial. Din când în când, câte un portret mai taie din ritm şi opreşte pentru o clipă iureşul de evenimente. Nu sunt multe astfel de opriri ale rit-mului, dar ele probează capacitatea de observaţie a autorului, abilitatea lui în a face fişe comportamentale, cum e cazul cu Andreas/Andrei Schmidt, fostul lui coleg de la Blaj, devenit führer-ul comunităţii germane din România: „Îmi aminteam de figura lui veşnic stânjenită de timiditate şi de conştiinţa mediocrităţii. Codaş, în clasă, înotase cu mari dificultăţi prin disciplinele şcolare şi exigenţa exage-rată a şcolii pe care o frecventaserăm împreună. Andrei nu avea niciodată opinii proprii şi se ralia fără rezerve la părerea interlocutorului. Nu era pri-eten apropiat cu nimeni, dar nici in-amici personali nu avea” etc. Funcţia

documentară – care e chiar raţiunea „jurnalului” – îl obligă, desigur, din scrupul, să oprească naraţia atunci când are de relatat despre diverse întâlniri şi tratative politice avute de Iuliu Maniu (care e, oarecum, perso-najul central al jurnalului); în calitate de secretar al acestuia, Coposu a avut acces la conţinutul acestor tratative şi reproduce detaliat punctele de ve-dere exprimate în cadrul lor (unele „minute” par a fi simple transcrieri). Valoarea documentară a jurnalului e subliniată apăsat de Marin Pop, care şi evidenţiază principalele puncte de relevanţă în acest sens. Martor şi participant la evenimente, Corneliu Coposu le relatează din interiorul ritmului lor, anulând distanţa din-tre momentul scrierii şi cel al trăirii. Publicarea acestui „jurnal” e doar primul punct dintr-un proiect care, ne promite Marin Pop, va pune „la dispoziţia publicului tot ce s-a scris despre Seniorul Corneliu Coposu sau ce a scris (el, n.n.) de-a lungul între-gii sale vieţi”. Să sperăm că va fi un proiect dus la capăt cât mai curând (şi cu mai multă atenţie decât aici, unde greşelile de culegere sunt cam multe şi nu toate reperabile imediat; de pildă, poate unii cititori vor crede că exista un ziar precum Christian Sciena Monitor, pe când alţii vor bă-nui că Sciena e, de fapt, Science). q

Jurnalul lui Corneliu Coposu


Foto: Lansarea volumului Jurnal din vremuri de război

mulțumesc, sfinte Anton!

În cadrul celebrării Sfintei Liturghii din parohia Înălțarea Sfintei Cruci, din Luizi-Călugăra, din 07 aprilie, un grup de copii au primt Prima Sfântă Împărtășanie. La sfârșitul celebrării, grupul celor 29 de copii a fost consacrat Sfântului Anton de Padova printr-o rugăciune specială. Fie ca Isus să fie forța, apărătorul și sprijinitorul de fiecare zi, pentru sfințirea și mântuirea sufletului.

Colectivul Fundației Umanitare Pacea, împreună cu toți copiii care frecventează Centrul nostru, mulțumesc Sf. Anton pentru toate binefacerile primite și, de asemenea, pentru toți binefăcătorii știuți și neștiuți care au contribuit la susținerea materială prin diferitele forme de donații. Dumnezeu, prin mijlocirea Sf. Anton, să-i răsplătească cu toate darurile necesare iar pe cei răposați să-i răsplătească cu viața veșnică. Mulțumim Sf. Antoane pentru mijlocirea ta puternică pe care am simțit-o de nenumărate ori.

Astalaș Viorica și fiica ei An-dreea îi mulțumesc sfântului Anton pentru binefacerile pri-mite și se recomandă pe mai departe mijlocirii lui puternice la Dumnezeu.

Ai carte, ai parte...Fundația umanitară Paceaprovincia franciscană

cristina sescu


O riginară din Transilva-nia, unde, pe vremuri, deţinerea unei propri-

etăţi, a unei părţi era consem-nată/simbolizată prin cartea (funciară), zicala „ai carte, ai parte”, în urma asocierii din-tre carte şi învăţătură, a do-bândit un sens nou şi diferit şi implicit, referitor la beneficii-le educaţiei.

Incontestabil, viitorul unei ţări nu poate fi gândit fără edu-caţie, mai ales acum, în acest periculos proces de decultu-ralizare promovat prin toate mijloacele; fără educaţie nu putem spera la îmbunătăţirea condiţiei umane în general şi al fiecărui individ în particu-lar. Fiecare copil are dreptul la informare, formare, la edu-caţie. Sigur, înalta erudiţie nu este pentru toată lumea, însă un minim de cunoştinţe, com-portamente, atitudini care să ne ghideze în viaţă este absolut necesar. Este absolut necesar ca tinerii şi copiii noştri să poată construi lucruri importante pe un fundament solid de gândire, să poată găsi soluţii pozitive în abordarea problemelor vieţii.

Sunt deja 6 ani de când funcţionează programul „A doua şansă” destinat copiilor şi tinerilor care au depăşit vârsta legală de şcolarizare. Au

fost înscrişi în acest program 136 copii/tineri, dintre care au absolvit 4 clase la nivelul primar 107.

O mare parte dintre aceş-tia au conştientizat importanţa „luminii binefăcătoare” a edu-caţiei şi a culturii odată cu in-trarea în etapa de maturitate a vieţii. Alţii în schimb au sesizat discrepanţa dintre cerinţele de ordin practic şi nivelul teoretic necesar satisfacerii acestor ce-rinţe, abia când au conştienti-zat că singura zestre de care se pot alipi este sărăcia materială, ce-i îndeamnă să privească cu jind spre zările străinătăţii. Şi, în fine, o altă categorie care poate fi identificată este aceea a copiilor care sunt „rupţi” de realitatea înconjurătoare, care nici nu-şi pot imagina un alt mod de viaţă.

Elena este elevă în la clasa a III-a la „A doua şansă”. Am cunoscut-o în urmă cu apro-ximativ 5 ani. O fetiţă cu o constituţie somatică firavă, cu un temperament introvertit, timidă şi puţin comunicativă. Locuieşte cu mama, concubinul acesteia şi bunica în condiţii greu de descris în cuvinte. Din cele observate, putem presupu-ne că mama are probleme de natură psihică, (nu avem nicio dovadă validată de un medic

specialist în acest sens) şi este consumatoare de alcool. Cam în acelaşi registru se înscrie şi bunica copilei.

Îşi consumă viaţa de zi cu zi într-o cămăruţă cu ferestre mi-ci, întunecoasă, având în vedere că nu sunt branşaţi la reţeaua de energie electrică. O sobă dărăpănată la care se încălzesc sau îşi prepară hrana, ocupă o mare parte din spaţiul camerei. Mormane de gunoaie în jurul cărora roiesc haite de câini, gata să te „înhaţe” la orice încercare de violare a teritoriului. O at-mosferă apăsătoare, desprinsă parcă din poeziile lui Bacovia. Supravieţuiesc, cotrobăind în lăzile de gunoi ale oraşului, pentru hrană sau alte lucruri utile lor. În alte situaţii îi poţi întâlni la cerşit, la Cimitir sau alte locaţii.

Acestea fiind condiţiile, a sublinia valoarea educaţiei, a aduce argumente cu privire la beneficiile pe care le obţii ca urmare a învăţării unei meserii, a-i îndruma în acest sens şi a crede că poţi obţine şi rezultate pozitive, pare uneori o utopie, un vis fantezist. Cu toate aces-tea am insistat ca Elena să fie înscrisă la şcoală. Am insistat un an, doi, trei, până când de-păşind limita de vârstă admisă, nu a mai fost posibilă înscri-

De reținut„Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentrua schimba lumea. „

Nelson Mandela


În data de 02 mai, a.c., Papa l-a pri-mit în audienţă pe Ministrul gene-ral al Fraţilor Minori Conventuali,

f raţi care, spiritual, sunt aproape de Bazilica Sf. Francisc din Assisi.

Ministrul general, Marco Tasca, a declarat că Papa Francisc intenţionea-ză să meargă la Assisi şi că a ţinut să binecuvânteze întreg Ordinul conven-

tual, cerând, totodată, rugăciunea noas-tră. „Papa – a mai spus părintele Mar-co Tasca – ne-a primit cu mare căldu-ră şi cu un surâs franciscan. Mi-am dat seama că este foarte atent şi că este de o disponibilitate deosebită”.

La eveniment era prezent şi Custo-dele de Assisi, părintele Mauro Gam-betti, care a comentat: „Am simţit efectiv

iubirea ce o are Papa faţă de Sf. Francisc de Assisi. Pentru noi a fost ca şi cum am fi retrăit cuvin-tele Sfântului, citate din Izvoarele Franciscane: Să mergem la Maica noastră, Sfânta Biserică romană, şi să-i spunem Sfântului Părinte ceea ce Domnul a început să realizeze prin intermediul nostru”.

În timpul întâlnirii – se spu-ne într-un comunicat de la Sacro Convento – a fost prezentat Sf. Părinte un număr special al re-vistei editată de fraţii din Assi-si, dedicată alegerii papei Fran-cisc. ❏

(sursa: ofmconv.ro)

întâlniri Fraterne

Papa Francisc și Ministrul General al OFMConv

erea la şcoala de masă. Motivele erau întotdeauna aceleaşi: fie copila avea probleme de sănătate, fie cerinţele la şcoală erau mari din punct de vedere material, fie de „vină” era discrimi-narea prezentă în şcoală, fie nu avea îmbrăcăminte, încălţăminte etc.

Pregătirea copilului pentru şcoală este un exerciţiu mai complex şi nu se referă la a-l învăţa pe acesta să scrie, să citească sau să socotească mai de-vreme, ci presupune a-l pregăti pen-tru o nouă modalitate de dobândire a unor cunoştinţe şi experienţe, a-l ajuta să atingă o stare de disponibi-litate pentru activitatea de învăţare, stare psihologică pozitivă necesară momentului de debut şcolar. Aceas-tă pregătire nu poate fi realizată doar de profesori, educatori etc. Ci este o muncă de echipă, în care familia în general şi părinţii în special au un rol semnificativ. Şi cum suport din partea părinţilor nu exista, ne-am văzut puşi într-o postură destul de delicată... Dar, am perseverat… Pariul cu educaţia îl puteam pierde nu datorită faptului că sistemul educaţional, impus prin le-gislaţie era conceput cu multe lacune, ci mai ales datorită faptului că exista pericolul să ne pierdem dorinţa de a lupta pentru integrare şi, mai mult ca sigur, schimbare.

După lungi insistenţe, am reuşit în cele din urmă, să o cooptăm în colectivul clasei I la „Şansa a doua”. De-a lungul timpului a avut o pre-zenţă constantă la orele de curs şi îşi dădea interesul pentru a ţine pasul cu ceilalţi colegi.

Primul an din şcoala primară are o semnificaţie deosebită, deoarece introduce treptat copilul în procesul formal al şcolarizării. Acum, experien-ţele preşcolare au un rol semnificativ, şi anume pregătirea copilului pentru şcoală, mai precis, a introduce copilul în activităţi specifice şcolii, cum ar fi învăţarea.

Având în vedere că până la vârsta de 11 ani Elena nu a fost la grădiniţă şi nici nu a frecventat nicio clasă, adap-tarea la programul şcolar şi de ce nu adaptarea la colectivitate a reprezentat o sarcină nu tocmai uşoară. Evident am susţinut-o cât de mult ne-a stat în puteri.

Ne-am străduit să-i oferim senti-mentul că străbate această tranziţie într-un mod firesc, natural. Deseori lucram împreună la calculator, la ma-tematică sau limba română. Am im-plicat-o în numeroase proiecte extra-curiculare, la atelierul de croitorie, în programul „Nasul unui clovn poate

face multe”, susţinut de un grup de clovni profesionişti din Italia, serbă-rile şcolare de Crăciun, de Ziua Co-pilului, etc.

În ultima perioadă Elena a început să vină la şcoală de dimineaţă, oda-tă cu nepoţelul ei care este înscris la Grădiniţă. Motivul: cumnata o obligă să-i păzească copilul cel mic, născut în urmă cu câteva luni. Venind de dimineaţă la şcoală, practic aceasta nu mai avea cum să fie oprită acasă. Înţelegeam la ce sacrificii este supusă şi, personal, vedeam această „îndârjire” de a continua pe drumul care acum îi devenise familiar, o şansă de a se ridica, o şansă de a depăşi condiţiile mizere în care se născuse şi trăia.

Conform teoriilor „învăţării soci-ale” nu este obligatoriu ca un copil să preia în mod automat toate modelele de conduită parentală, el putând do-bândi şi integra, în cursul experienţe-lor sale seturi de valori diferite de cele ale părinţilor.

De obicei părinţii sau alte persoane cu autoritate parentală au o influenţă mai mare asupra a ceea ce face copi-

lul şi un control mai scăzut asupra a ceea ce învaţă să facă, asupra noilor achiziţii pe care acesta le face.

Am discutat cu fratele mai mare, care îşi manifestă în acest caz, o au-toritate oarecum paternă asupra feti-ţei. Şi-a afirmat deschiderea faţă de oportunitatea Elenei de a frecventa cursurile şcolare dar, evident, adevă-rul din spatele acestor afirmaţii era cu totul altul.

Poţi întinde mâna unui om dar, nu-l poţi forţa să se agaţe de ea sau „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă”. Mai bine de o săptămână fe-tiţa a lipsit de la şcoală. Credeam că s-a pierdut iarăşi de grup, dar, nu... După 2 săptămâni de absenţă bine „motivată”, Elena s-a reîntors la şcoală, reuşind să finalizeze 4 clase primare. În toamnă urmează să continue cu clasa a V-a.

Uneori nu e uşor însă… Noi, colec-tivul de la Fundaţia Umanitară „Pacea” suntem aici să cultivăm darurile date de Dumnezeu în beneficiul tuturor; să dăruim bucurie, frumuseţe, înţe-lepciune, speranţă şi credinţă. q

D o a r p e n t r u c i t i t o r i i n o ş t r i , î n e x c l u s i v i t a t e , u n m o m e n t o p o r t u n

u înceta să speriN u înceta să speriNontinuă să creziC ontinuă să creziC

oagă-te neîncetat oagă-te neîncetat RR

„ î ţ i m u l ţ u m i m D i n i n i m ă , s f i n t e a n t o a n e ! ”

I ubite cititor al revistei Mesagerul Sfântului Anton,

dacă doreşti să-i ceri în rugăciune ceva anume Sfântului

Anton de Padova, trimite-ne rugăciunea ta, pentru ca noi să o

prezentăm la Mormântul Sfântului Anton, în timpul Sfintelor

Liturghii din luna iunie, luna solemnităţii Sfântului.

Noi, fraţii franciscani, ne vom ruga pentru tine şi împreună

cu tine, ca Domnul să-ţi dăruiască harul pe care îl doreşti

din adâncul inimii, prin mijlocirea Sfântului nostru drag.

Doreşti să-i trimiţi un acatist sau o cerereDe rugăciune sfântului anton De PaDova?

Trimite-ne acatistul sau cererea de rugăciune pe adresa

redacţiei (Mesagerul Sfântului Anton, str. Arcadie Şeptilici,

nr. 1A, 600234 Bacău), iar noi o vom trimite degrabă spre

Bazilica Sfântului Anton de Padova.

Revista Mesagerul Sfantului Anton

Documents