1 ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016 r r u u b b r r i i c c a a c c u u l l o o a a r r e e a a l l u u n n i i i i – – t t o o p p 1 1 , , 4 4 c c m m coperta 1 E D I T O R I A L 3 E S E U 5 A R T E 9 P O E Z I E 1 4 C A F E N E A U A C U P E N I Ţ E 2 3 P A G I N I I N T E R N A Ţ I O N A L E 2 5 F O R U M C R O N O P E D I A N 2 7 P R O Z Ă 2 8 N O T E D E C Ă L Ă T O R I E 3 5 C R O N I C Ă D E C A R T E 3 7 R E C E N Z I I 4 0 P A R A B O L E 4 7 D E B U T 4 8 M O N D E N 5 1 L E C T U R I Î N F O I L E T O N 5 2 T R A D U C E R I 5 9 S P I R I T U A L I T A T E 6 0 T R A D I Ţ I I , D A T I N I O B I C E I U R I 6 1 , 6 3 , 6 4 D I P T I C 6 2
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 24
pagini internaţionale 24-27
Lorenzo Landini
Italia
“E’ COMPIUTO”
Tradito, frustato, portato in giudizio
in mezzo ai ladroni subisce il supplizio.
Perfetto , innocente, sovrano d’amore
lo mettono al palo, gli spezzano il cuore.
Guariva gli infermi, capiva la gente
venuto nel mondo a servire umilmente.
Non gli hanno creduto, neppure onorato
cedendo la vita l’umano ha comprato.
Inchiodato sul palo rifiuta l’aiuto
capisce il mandato gridando „è compiuto!”
Sembrava morir senza lodi ne onori
ai piedi la folla, la legge, i signori.
Il cielo s’infuria i lampi son sorti
sobbalzano la Terra e i sepolcri dei morti.
Ha dovuto aspettare per tutta la vita
che la ricompensa gli è fosse servita.
ALTO TRADIMENTO
Giurasti fedeltà, giustizia, amore,
due corpi separati e un solo cuore:
davanti a te vedevi il paradiso,
un bacio per saluto e un bel sorriso.
Ma come puoi tradir tanta bellezza?
avendo un solo cuor, cosi si spezza!
ll bacio non c’è più, il sorriso spento
si va dal paradiso allo sgomento.
Un bimbo sta piangendo sconsolato
è nato in paradiso, ora è all’inferno:
lmplora nel suo dolore a fll di fiato
Sia maledetto il giorno in cui son nato
MONDO
Mondo: è correre nei prati
col cuore di un bambino,
aver con te i tuoi cari
poter stargli vicino.
Mondo: è cogliere un fiore
portarlo alla tua mamma:
Dirin ti voglio bene
Sei la mia dolce fiamma.
Mondo: è fare una carezza
al viso di una donna,
toccargli i suoi capelli
potergli dire nonna.
Mondo nasce un bambino,
nudo di sentimenti,
lascia che riempia il cuore
di tanti bei momenti.
L’ALBA
Nel cielo si spengon le stelle
riapre il sipario sul mondo
intravedi le cose più belle
tu le vedi iniziando dal fondo.
Anche il bosco si sveglia in un canto
alla luce ora inneggian gli uccelli
si dissolve ancor più il nero manto
ogni cosa ha i contorni più belli.
Dal levante si eleva il segnale
si prepara la Terra all’evento
come sposa già in veste nunziale
nell’attesa è immortale il momento.
La rugiada or s’accende d’incanto
le sue gocce diventan scintille
lo scenario è da se reso santo
sorge un sole ma a te sembran mille.
pagini internaţionale
25
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
Lizette Ramirez Ferrer
Puerto Rico
Tu amiga
Nocturna.
Rebosante estoy de ti
desde mi balcón
se divisa una estrella,
eres tú, a mi alma llegas
como la luz que en tus ojos brilla.
Y tú solamente me llamas amiga.
Aprehensiva.
En cada recodo de mi pensamiento,
insondable fisura secreta en mi interior
guardián absoluto en tu recuerdo, tu calor,
suspirando mi ser que por ti respira
y tú solamente me llamas amiga.
Exiliada.
Como el peregrino que marcha
hacia lejanas tierras,
Y aunque tu recuerdo en mi se encierra
haciéndome en las redes de tu amor cautiva
tú solamente me llamas amiga.
Amándote.
En la certeza de ser tonta
universal y efímera verdad,
y si he de condenarme a la frialdad
en el mar de tu lejanía,
no importa
me seguirás llamando amiga.
Juramento
Y en cada amante
en cada amigo,
en cada piedra en mi camino
te amaré...
Yo seré la más callada
de todas las que transiten
los senderos de tu tumba.
No me anunciarán voces extrañas,
ni envolturas de luto
cubrirán mi cuerpo.
Sólo he de ser,
esta alma que te ama, que te extraña,
lágrimas, deslizadas cual cascadas,
sin el más absurdo reconocimiento.
Dolor de voces,
callado e irredente sentimiento,
llega a mis pupilas para decirte
¡Cuánto te amo!
¡Cuánto he de amarte!
¡Que importa este mundo
de flamígeras fantasías
si tú ya no estás!
Descendiendo distancias
de tristezas sin freno,
estaré aquí...
Para decirte,
que he de ser la más callada
de todas las que deambulen
los senderos de tu tumba.
¿El luto?
Lo lleva mi alma peregrina
de vagar mis caminos sin tus pasos,
transmutando mi destino
para llegar hasta ti,
en la inmortalidad de nuestro tiempo...
Si he de ser la más callada
de todas las que leviten
los senderos de tu tumba...
De alguien que piensa en ti
todos los días de su vida...
pagini internaţionale
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 26
forum cronopedian
Lenuş Lungu
Vocea sufletului…
Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol, infinit – se întinde în faţa mea. Privesc în gol şi nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru. Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune. Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb într-un vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare. Sufletul mă arde, de dor şi de iubire, dar tu departe ai plecat. Ţi-e greu să spui „îmi pare rău”. Mă aflu într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaură neagră, invizibilă. Azi sunt în negru. Azi port doliu pentru suferinţa mea. Azi sufletul îmi plânge. Cineva mă întreabă: „Ce ai?” iar eu îi răspund sec: „nimic.” Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: „Ţi-a fost dor de mine?”. Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi era străin… Nu recunoşteam acel chip de ceară… era vocea sufletului meu ce de disperare a ieşit din mine… să îmi alunge suferinţa, ca sufletul să nu mai doară… Cad, într-un abis necunoscut… De undeva din interior aştept lumina…
Tăcerea din mătasea nopţii
Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire.
Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit... și mă simt blocată-n
labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească. Golul imens al durerii se-acoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru
călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale. Mai am timp suficient să ajung la visele mele? Voi mai avea forță să fac ceea ce am de făcut? Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.
forum cronopedian
27
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
proză 28-33
Maria Giurgiu
Universul unde mă simt o prinţesă
Când mă întorc acasă în satul unde am
deschis prima oară ochii, după o lungă lipsă
lucrurile din casă se scutură din amorțire și
parcă atinse de o baghetă magică se trezesc
la viață. Rafturile bibliotecii din cameră se
scutură de praful uitării, sub care cărțile și
albumele cu poze vechi de familie au tânjit
luni de zile după o mână
caldă și iubitoare care să le
mângâie coperțile și să le
răsfoiască în căutarea
tainelor ascunse între
paginile lor îngălbenite.
Focul în soba mare de
teracotă din odaie a înviat
și el în această seară de
decembrie și duduie vesel
trosnind și luminând
încăperea cu scânteieri
jucăușe. Umbrele
lucrurilor s-au trezit din
amorțire și prind să
danseze fericite pe pereți
în penumbra încăperii,
laolaltă cu limbile
flăcărilor din sobă într-un
balet livresc. Frigul care se
încuibase încă de la
sosirea iernii în tăcerile nostalgice ale
zidurilor, se retrage în trombă din cameră,
pe fereastra deschisă, odată cu aerul de
încremenire, lăsând loc suflului proaspăt
ozonat ce năvălește pe aceeași fereastră și
aromelor de căldură și de rășină ce se
revarsă din sobă. Spiritul casei infiltrat în
inima lucrurilor dăruie încăperii o patină de
„vino încoace” care mă cucerește imediat și
mă invită la o seară tihnită, răsfoind pagini cu amintiri la gura sobei.
După ce mă schimb ies din casă cu
dorința de a merge la mama, nerăbdătoare
să o îmbrățișez după lunga despărțire și să
petrec seara cu ea. Mă așteaptă deja, căci
am vorbit mai devreme.
Țărâna bătrână a satului mi-a
recunoscut pașii, care atât de rar i-au
bătătorit ulița în ultimii ani și mă întâmpină
cu fastul cuvenit unui fiu rătăcitor, întors
acasă.
Dintre toți ai mei cei mai în vârstă mi-
a mai rămas doar mama, care mă întâmpină
cu lacrimi de bucurie în priviri. O
Îmbrățișez cu duioșie și inima-mi începe să
bată mai grăbită, înecată de căldura
lacrimilor simțind alături pâlpâirea
domoală de iubire ce mă învăluie, emanând
din fibrele plăpânde ale
acelui trup împuținat de
eroziunile agresive ale
vieții trăite într-o continuă
luptă cu vicisitudinile.
– Sărut mâna mamă
și bine te-am găsit! -Îi spun cu emoție în voce.
– Bun venit acasă,
fata mea! -Îmi șoptește ea,
zâmbind printre lacrimi.
Scot o batistă și îi șterg
obrazul ud cu piele ofilită,
luminat de o aureolă de
noblețe degajată de
sufletul ei cuprins de
fericirea revederii. Îi
zâmbesc fără multe vorbe
ca să nu mă năpădească
lacrimile ce le rețin cu
greu în gât. Astfel îmbrățișate intrăm în casă.
În treacăt cuprind cu priviri avide
camera părinților, care azi e locuită doar de
ea. Bunul meu tată ne-a lăsat plecând în
veșnicie cu vreo câțiva ani în urmă. A închis
ochii fără veste, lăsând un gol mare în
viețile noastre și mai ales în sufletul
înlăcrimat al mamei. Candela arde palidă
sub icoana pictată pe sticlă a fecioarei Maria
cu pruncul, așezată pe peretele de răsărit al
camerei și răsfrânge umbre domoale pe
fotografia lui. Din eternitate mă întâmpină
zâmbind jovial, cu obișnuitul său surâs în
proză
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 28
colțul gurii. Atârnat de un fir roșu cu
albastru de lână împletită deasupra iconiței
îmi trimite parfumul său un mănunchi de
busuioc uscat. Pe vitrina din colț într-un vas
de lut, mama a pus câteva crenguțe verzi de
vâsc. Se obișnuiește astfel pe la noi, în
preajma Crăciunului să se pună în casă
vâsc. Se spune, că îndepărtează spiritele
rele.
Atmosfera simplă cu patină ancestrală
de tradiție și credință mă transportă în anii
copilăriei, când eram eu însămi parte
integrantă a acestui mic univers al satului
meu. Îmi părea în concepția mea de atunci
o lume prea mare pentru
mine, căreia jinduiam să-i
cunosc tainele și
nemărginirea. Azi, prin
contrast aceeași lume
când o privesc cu ochii
omului adult cunoscător al
unor orizonturi
îndepărtate, mă face să mă
simt un uriaș rătăcit într-
un univers liliputan, prea
strâmt ca să-i mai
cuprindă setea de zbor al
sufletului. Cu toate
acestea, în mod paradoxal
am înțeles de mult, că nu
pot trăi prea mult departe
de acest univers al meu,
pentru că doar aici mă
simt acasă. Aici când mă
reîntorc, mă invadează o
bucurie curată, autentică ce-mi crește cu
adevărat aripi în suflet, mă face să mă simt
tânără și mi se înzecesc forțele interioare.
Pentru mine în sătucul meu e ascuns izvorul
cu apă vie ce face să-mi reînvie florile
sufletului, ofilite de prea multă înstrăinare și tristeți.
De când am pus piciorul din nou pe
drumul colbuit al satului mi-am amintit
cine sunt cu adevărat. Până nu demult, mă
simțeam în această lume largă asemenea
unui mărunt fir de nisip pe o plajă fără
margini. Acum mă simt ca o puternică și
însemnată prințesă a acestor locuri. De la
sosire mi-a crescut în suflet un zâmbet
fericit și nu reușește să mai rămână ascuns
doar în inimă, mi s-a lățit pe figură ca o
aureolă luminoasă. Mărturisesc că totul se
întâmplă aievea și simt metamorfozându-se
în mine tot mai prezent copilul de odinioară
ce aștepta sărbătorile de iarnă cu aripile
sufletului gata să zboare de bucurie cot la
cot cu îngerii de lumină, în căutarea minunilor din colindele Crăciunului.
Ne așezăm - eu și mama, pe fotoliile
din cameră dinaintea sobei de teracota ce
încălzește camera simplă cu macate de lână
așternute pe pat și pe pereți, țesute de ea și
de bunica Gherghina în lungile ierni apuse.
Abia ce am pătruns
pe tărâmul natal și
amintirile încep să se
amestece cu imaginile din
fotografiile tăcute, din
vitrină. Ne zâmbește din
amintirile mele și din una
din fotografiile înrămate
de pe perete bunica mea
cea năzdrăvană,
Gherghina. Lângă
fereastră deasupra unei
mese vechi de lemn
acoperită cu o față cusută
de mână, cu motive
înflorate în culori vii, se
sprijină pe perete un
dulap înalt cu rafturi tot
din lemn, plin cu mici
suveniruri: câteva cărți de rugăciuni, o
biblie veche pe care tata obișnuia să o
răsfoiască adesea și de fotografii frumos
înrămate ale celor din familia mea dintre
care unii sunt azi doar umbre palide în
arhivele amintirilor noastre. Privesc
fascinată împrejur și din fibrele obiectelor
îmi șoptesc icoanele dragi, povești și reînvie
în minte întâmplări, sub forma unor
flashuri ascunse în energii lor subtile, aureolate.
proză
29
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
Cepeha I. Mihai
Singur (1)
Vineri, ora cinci după-amiază. Şi-a terminat programul. Îşi ia geanta din cancelarie fără să-i bage în seamă pe ceilalţi şi iese din şcoală. Încotro? Îi e groază să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi fără nici o ţintă. Ploaia care se porneşte îl obligă să se adăpostească la o terasă din parc. O
bere, apoi încă una şi încă... se fac vreo şase de toate. Culmea, nu se simte ameţit deloc, ar mai bea, dar e plin şi nu-i vine deloc să meargă la toaletă pentru a face loc. Nici măcar nu-i este foame.
Cheamă chelneriţa:
– Vreau o sticlă de vin...
– Nu se poate, domnule profesor! În
situaţia dumneavoastră nu am voie!
– Ce vrei să zici, Anuţă?
Anuţa i-a fost elevă nu cu mulţi ani în urmă, ba chiar şi diriginte într-o vreme. E o fată deşteaptă,
dar fără prea mult noroc. Nu vrea să-şi supere dascălul, aşa că îşi caută cu grijă cuvintele.
– Înţelegeţi dumneavoastră...
– Vrei să spui că sunt beat?
Fata răspunde făcându-i o propunere:
– Vă împachetez o sticlă...
– Am înţeles, copilă. Împachetează! hotărăşte dirigintele expediind-o către bar cu un gest al mâinii.
Fata se întoarce cu o sticlă învelită în hârtie şi o pune pe masă.
Zice:
– Să nu vă supăraţi pe mine, dar...
– Nici o grijă, Anuţă! E bine aşa.
Apucă sticla şi o pune în geantă alături de caietele cu planificări şi porneşte pe alee în sus, către zona mai puţin frecventată de plimbăreţi. Cum nu are umbrelă şi nici ploaia nu vrea să stea se adăposteşte într-un
foişor. N-are unde se grăbi. Aici sau acasă tot singur e. Cum umezeala îi pătrunse până la piele, făcându-l să se zgribulească de frig, scoate sticla de vin şi ia câteva înghiţituri pentru încălzire, numai că vinul peste bere începe să lucreze. Gândurile se adună şi-i dau asalt.
Au trecut patru ani de când e singur. La început a crezut că va interveni uitarea şi că se va obişnui. Mai apoi, trecutul s-a dovedit a fi
prea adânc înrădăcinat şi nu conteneşte să vină peste el cu încăpăţânare, făcându-l să-şi blesteme soarta, să înjure şi să caute vinovaţi. De unde vinovaţi? Nimeni nu s-a amestecat în viaţa lor, a
lui şi a soţiei, iar Cel de Sus nu poate fi făcut responsabil, chiar dacă e ispitit să o facă. Atunci cum?
– De ce a trebuit să mi se întâmple mie? se întreabă el în timp ce mai ia o înghiţitură din sticlă.
Mama ei de viaţă! Mai bine aş muri şi eu!
Pune sticla în geantă şi porneşte împleticit spre casă.
Ud fleaşcă intră în baie, se dezbracă şi aruncă hainele în cadă. Ameţit şi gol puşcă răscoleşte prin casă după haine, reuşind să se îmbrace în cele din urmă.
– Şi acum? se întreabă el ridicând mâinile a neputinţă.
Sticla de vin îi vine în ajutor, o goleşte şi se aruncă în pat. Adoarme imediat.
Ce va face când se va trezi?
*
proză
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 30
Singur (2)
Un miros puternic de cafea fierbinte îl
face să deschidă ochii. Încă mahmur, cu
urechile vâjâindu-i, apucă ceaşca de cafea
de pe noptieră şi soarbe cu lăcomie. Printre
pomii din faţa ferestrei pătrund câteva raze
de soare blânde. Ploaia de ieri a curăţat
aerul şi totul pare mai proaspăt, mai plin de
viaţă.
Se ridică şi deschide fereastra lăsând
aerul răcoros al dimineţii să-i pătrundă în
piept. Dintr-o dată îşi dă seama că ceva nu-i
în regulă în casă. Se
întoarce brusc şi priveşte
ceaşca de cafea.
– Asta-i culmea!
Cine a făcut cafeaua? Să fi
fost aşa de beat încât să o
fi făcut eu şi să nu-mi
amintesc? Şi aromele de
scorţişoară, vanilie şi
cacao din cafea? Numai
soţia făcea o licoare aşa de
bună. Bine, dar este
imposibil. Ea a dispărut
din viaţa mea acum patru
ani!
Intră în baie. Pe un
umeraş, agăţat de calorifer
se odihnesc curăţate şi
proaspăt călcate costumul,
cămaşa şi cravata aruncate
în cadă cu o seară înainte. Coşul cu rufe
murdare e gol. Se repede la şifonier şi-l
deschide. Toată garderoba lui este aranjată
cu mare grijă la locul ei. Se duce la uşă. E
deschisă.
– S-o fi uitat deschisă? Imposibil!
Întotdeauna verific.
Caută cheile şi le găseşte pe masă.
Verifică şi ferestrele. În afară de cea pe care
a deschis-o el, toate sunt închise. Fiind la
parter, s-a obişnuit să nu dea apă la moară
hoţilor, chiar dacă n-ar avea ce fura, şi
închide totul în fiecare seară sau când
pleacă de acasă. Total încurcat de lipsa
oricărei logici, iese în faţa blocului. Pe
banca de la intrare, o vecină îşi
supraveghează nepoţelul care dă ture cu
bicicleta.
– Vecino, s-a întâmplat ceva azi-
noapte prin împrejurimi, că eu am venit
abia spre dimineaţă?
– Dar ce, aţi plecat din nou peste
noapte? N-aş fi crezut că sunteţi în stare.
Aţi avut vreo onomastică pe la şcoală?
– Da! minte el cu neruşinare, dar
fericit că i se oferă o scuză.
Apoi recunoaşte parţial:
– N-am plecat
nicăieri, am dormit ca un
lemn.
– Păi, vecine, nu s-a
întâmplat nimic. Toate
bune şi frumoase, ca de
obicei.
– Nici un străin, nici
o maşină...
– Nu, domnule! Am
stat până târziu afară, că
nepotul numai nu se da
dus în casă.
– Cum, a stat în
ploaie?
– Păi, nu mai ploua
pe când aţi venit
dumneavoastră.
Asta chiar e bună.
Se întoarce în casă cu coada între
picioare.
– M-am prostit de tot! îşi zice. Trebuie
s-o las mai moale cu berea. Unde o fi sticla
de vin?
Caută prin casă, Nu-i! Până la urmă o
găseşte în coşul de gunoi de sub chiuvetă.
Peste măsură de iritat se aşează pe pat.
– Ceva nu e în regulă! constată el. Sper
că nu mi-am pierdut minţile! Cineva o fost
în casă peste mine. Cine?
*
proză
31
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
Mihaela Moşneanu
Răpirea (5)
La început, comisarul îi auzi pe cei doi
oameni, dar nu înţelegea ce vorbeau. Ceea
ce-l făcu să rămână încremenit şi totodată
surprins, era că una dintre cele două voci
era cea a nevestei sale, care vorbea jos în
scară cu un bărbat. Discuţia dintre ei părea
să fie aprinsă şi misterioasă, lucru care îl
făcu pe comisar să strângă din ochi şi să se
încrunte.
Soţia comisarului era
înaltă, slăbuţă şi brunetă.
Era îmbrăcată într-un
capot roşu şi avea în
picioare o pereche de şlapi
roz. Părul drept îl avea
până la umeri. Avea ochi
mari şi căprui, un nas
drept şi nişte buze
senzuale, întodeauna
rujate. Era una dintre cele
mai frumoase femei şi una
dintre cele mai respectate
doamne din cartier,
datorită faptului că era
soţia comisarului Cristea.
Soţul ei coborî
treptele scărilor încet, să asculte ce vorbeau,
fără să facă zgomot. Nevastă-sa şi bărbatul
care era îmbrăcat într-un costum negru,
vorbeau cu voce joasă, aşa că trebui să se
apropie mai mult, ca să poată asculta
discuţia lor. Ea ştia că soţul ei Andrei era la
domnul Tică, unde obişnuia să întârzie şi de
aceea conversa liniştită cu acel bărbat, fără
să-i treacă prin minte că soţul ei era
aproape, la câţiva paşi şi asculta discuţia
lor:
– Numai vreau să am de-a face cu tine,
Ghiţă. Vreau s-o terminăm.
– De ce? Cum adică nu mai vrei să ai
de-a face cu mine?
– Uite aşa! Numai vreau. E timpul să
punem punct.
– De ce? Să nu-mi spui că acum te-ai
apucat să-l iubeşti pe comisar, că nu te cred,
îi spuse el, nervos.
Ea începu să râdă şi îi spuse:
– Pe uriaşul ăla de comisar nu l-am
iubit niciodată. Doar banii şi funcţia lui au
fost şi sunt bune pentru mine, de-aia m-am
măritat cu el. În rest, nu l-
aş fi luat de bărbat.
– Păi şi-atunci Livia,
de ce vrei s-o terminăm?
Ţi-ai găsit pe altul?
– Încă nu, dar sunt
alţii mai buni decât el şi
decât tine, măi Ghiţă,
răspunse ea râzând.
Comisarul asculta
împietrit. Nu-i venea să
creadă.
Ghiţă Suciu era
patronul unui bar numit
Scânteia, care era la vreo
doi kilometri distanţă de
acel bloc, unde locuiau
familiile Alexandrescu şi
Cristea. Era de etnie rromă. Şi oamenii lui
erau cei care o răpiseră din greşeală pe
doamna Mariana.
Auzind-o cum îi vorbea, se enervă pe
loc şi îi dădu Liviei o palmă zdravănă. În
mod normal, comisarul ar fi luat la bătaie
pe oricine ar fi îndrăznit să se uite la Livia,
dar acum nu avu nicio reacţie. Rămase pe
loc ca o statuie, năucit de discuţia nevestei
sale cu Ghiţă Suciu, privindu-i fix. Îl ştia din
vedere, dar nu avusese ocazia „să-l
cunoască” până acum.
proză
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 32
„Eu n-am lovit-o niciodată, i-am oferit
o viaţă frumoasă, are tot ce-şi doreşte cu
mine şi uite răsplata ei. Doamneee! Ce prost
am fost! Tocmai eu să fiu înşelat în halul
ăsta, nu-mi vine să cred. Şi cu cine, pe
deasupra? Eu care credeam că nu mai există
nimic în lumea asta, care să mă mire, uite
de unde sare iepurele!”
Şi simţi dintr-odată lacrimile care i se
prelingeau pe obraji fără să-şi dea seama, la
fel ca domnului Tică, mai devreme. Era o
trădare pe care el nu şi-ar fi închipuit-o nici
măcar în vis, din partea Liviei. Nu realiza că
plângea, deşi simţea
lacrimile pe obrajii lui
roşii.
Ghiţă Suciu, bărbatul
în costum negru continuă,
de data asta cu glas tare,
auzindu-se în scară:
– Măi nenorocito ce
eşti tu, dac' ar şti
comisarul ce poamă eşti,
te-ar băga în pământ de
vie, la cum îl ştiu eu! Nu
ţi-e ruşine? De fapt, ce
ruşine să-ţi fie ţie? Îţi
aduci aminte când mi-ai
spus că mă iubeşti şi că
vrei să fii cu mine? Şi eu
ţi-am promis că vom fi
împreună, că te voi fura. Vrei să ştii ce-am
făcut măi, vagaboandă nenorocită şi penală,
ce eşti? Vrei să ştii, ce-am făcut? Îţi spun eu
acum, ce-am făcut! Când am văzut că nu-mi
mai răspunzi la telefon şi că nu mai dai
niciun semn de viaţă, am trimis trei oameni
de-ai mei să te răpească şi ce crezi? Le-am
spus cum arăţi tu şi idioţii dracului au răpit-
o pe vecina aia a ta, de la unu, pe Mariana.
Imbecilii ăia au răpit-o pe ea în locul tău,
fiindcă au confundat-o cu tine. Când am
întrebat-o cum o cheamă şi când mi-a spus,
am zis că mor nu alta, pentru că ştiu că
barbatul ei este bun prieten cu comisarul.
– Ceee? Eşti nebun la cap? sări atunci
cu o voce răsunătoare, comisarul Cristea,
cum ai putut să faci mă, aşa ceva? Băi
tâmpitule, ştii că soţul ei este distrus acum,
că nu ştie unde este şi ce face? Şi tu? Tu
Livia, cum dracu te-ai încurcat tocmai cu
ăsta? Doamneee! Nu-mi vine să cred ce-am
auzit adineaori din gura voastră, mai ales de
la tine! Lasă că o să-ţi arate ţie „uriaşul
acela!”! Şi tu măi javră penală, ştii ce-
nseamnă ce-ai făcut tu cu vecina mea de la
unu? Şi cu oricare
persoană, dacă ai fi făcut
acest lucru, ştii ce-
nseamnă? Sechestrare de
persoană înseamnă, care
se plăteşte cu puşcăria,
măi porcule, idiotule ce
eşti tu! Nenorociţilor, ce
sunteţi voi, amândoi!
Acum fu rândul
Liviei şi-a lui Ghiţă Suciu
să rămână împietriţi.
Auzind prima oară vocea
lui Suciu şi după aceea pe
a comisarului, domnul
Tică şi doi vecini care nu
dormeau încă, ieşiră afară
şi auziră ce spuseseră
Suciu, după ce-i dăduse palma Liviei, şi
comisarul.
Domnul Tică coborî în grabă şi se
repezi la Ghiţă Suciu, pe care şi el îl ştia din
vedere.
– Unde-i Mariana mea, Suciule? Acum
să faci bine să mă duci la ea şi să mi-o dai
înapoi! Şi tu Livia, ce ai de vorbit cu ăsta? o
întrebă domnul Tică privind-o, după care îşi
întoarse privirea spre prietenul său, Andrei.
Îl văzu pe comisar cu umerii îndoiţi şi
avea o faţă de parcă l-ar fi bătut cineva.
proză
33
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
Niciodată nu-l văzuse aşa pe Andrei şi nu-i
venea să creadă. Întodeauna, prietenul lui
fusese puternic ca un munte şi veselia sa
explozivă se răspândea prin toate locurile
pe unde trecea, dar acum arăta ca un copac
uscat de la rădăcină. În acel moment, era
umbra comisarului, acel comisar care băga
spaima în toţi infractorii, acum era înfrânt
de trădarea soţiei sale, Livia. Dar cu toate că
arăta aşa de rău, îşi găsi puterea de-a vorbi:
– Acum, în acest moment Suciule, ne
iei pe mine şi pe Tică, şi ne duci în locul
unde o ţii pe Mariana, ai înţeles? Ai vreo
maşină sau chem eu o
maşină de poliţie?
– Da comisare, să
trăieşti! Am maşină, acum
mergem.
Auzindu-l cum îi
vorbeşte, comisarul se
repezi la el brusc şi îi dădu
un pumn în faţă,
doborându-l jos. Apoi sări
pe el şi-l ridică cu forţă în
sus. După care îi spuse, cu
vocea sa răsunătoare:
– Băi împuţitule ce
eşti! Pentru tine sunt
„Domnul comisar”, nu
„comisare”! Şi să-mi spui:
„Da, domnule comisar, să
trăiţi!”, ai înţeles?
– Da, domnul comisar. Da domnule
comisar, să trăiţi! îi răspunse slab Ghiţă
Suciu.
– Mai tare, că dacă nu, aici te omor, ai
înţeles? zbieră la el, ţinându-l de piept,
zgâlţâindu-l.
– Da, domnule comisar! Da domnule
comisar, să trăiţi! strigă Suciu tare.
– Bravo! Aşa să faci de-acum în colo,
ai auzit? Şi îi dădu drumul, împingându-l
spre ieşirea din scară, după care continuă
poruncitor, şi acum mişcă-te! Tică, hai să
mergem după Mariana!
– Hai Andrei, hai! Da repede, da? îi
răspunse domnul Tică, nerăbdător.
– Andrei! Andrei! strigă Livia la el cu
jumătate de gură, stai!
– N-am de ce să stau, plec acum după
Mariana! Stau eu şi cu tine de vorbă, când
mă-ntorc, n-avea grijă!
Şi Ghiţă Suciu ieşi primul din scară,
urmat de domnul Tică şi de comisar.
Parcurseră aleea în paşi grăbiţi până
ajunseră pe stradă şi
înaintară direct spre
aceeaşi Dacia Break, în
care o luaseră cei trei
oameni în negru pe
doamna Mariana. Ironia
sorţii fu ca domnul Tică şi
comisarul să intre în
spate, pe bancheta unde
cei doi oameni în negru o
aruncaseră pe doamna
Mariana ca pe un
geamantan, atunci când o
răpiseră.
După ce intrară toţi
trei în maşină, Suciu porni
maşina şi mări viteza.
Conduse aproape doi
kilometri, după care intră
cu maşina pe-o alee, unde încetini viteza.
După o sută de metri, ajunse în faţa barului
Scânteia. De acolo o luă pe stânga, printre
nişte blocuri şi ajunseră într-o parcare,
unde erau nişte garaje. Unul dintre ele era
deosebit de celelalte, fiindcă avea fereastră
cu grătar de fier şi o uşă cărămizie. De la
fereastră, se vedea lumina aprinsă.
va urma
proză
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 34
note de călătorie 35
Gabriela MimiBoroianu
Mica evadare
Urăsc diminețile de luni când țârâitul enervant al alarmei mă anunță că începe o nouă săptămână. Fără nici o tragere de inimă alunec de sub plapumă în răcoarea camerei. Cu ochii somnoroși privesc pe geam. E ceață... O mașină strivește zăpada sub roți deranjând liniștea zorilor cu scârțâitul ei. Hmm... deci afară e frig. Mă zgribulesc preventiv spre baie. Va fi o zi lungă și obositoare dar un fior de bucurie îmi străbate inima, după amiază vom merge să luăm apă de la izvor!
Dimineața de luni e întotdeauna agitată. Lume nervoasă în trafic, claxoane stridente... toți se grăbesc... iar azi, parcă în ciuda lor, ceața zgârie cu unghia pe nervii și așa întinși la maxim ai șoferilor!
…
După două guri de cafea începi să vezi lumea altfel și să-ți intri în ritm. Cu ceașca lângă mine mă apuc de treabă. Telefoane, hârtii, nervi mari și bucurii mici… dar timpul fuge și nici n-am realizat când a venit ora mesei. Ridic privirea și zâmbesc la soarele care, timid, a alungat ceața.
În sfârșit ora patru! Răsuflu ușurată, emoția îmi face sângele să alerge mai repede prin vene, iar bucuria îmi umple inima la gândul drumului ce va urma. Bidoanele fiind deja în mașină, pornim către izvor!
De câțiva ani ne-am făcut acest obicei. Ar fi mai simplu să folosim apa îmbuteliată și poate mai sigur dar m-aş lipsi de plăcerea de a ieși din oraș și de a-mi încărca bateriile
cu energia naturii. Nu e un loc anume de unde luăm apă și, cum izvoare și fântâni găsești în orice sat din județ, de fiecare dată locul e altul. Fiind zăpadă de data aceasta am luat-o spre munte... Muzica ne poartă pe notele ei, căldura din mașină ne învăluie pregătindu-ne de acea stare de detașare pe care ți-o dau drumurile lungi. Peisajul se derulează, halucinant sub ochii noștri ca într-un film.
Ador aceste drumuri...
Un soare lăptos mărginește zarea către apus scăpând câte o rază în copacii înfofoliți în cojocul de nea. O liniște grea domnește peste pădurea și valea ce se coboară din
poala ei... Doar o pasăre „deranjează” tabloul când lovește crenguța cu aripa scuturând zăpada într-o ploaie fină de steluțe. Natura dă un adevărat spectacol revărsând atâta frumusețe încât simți, privind-o, că îți stă inima în loc, vrând parcă prin oprirea ei să încremenească însuși timpul.
Urcăm dealul către izvor. Drumul şerpuit acoperit de zăpada așternută, bătătorită de roțile mașinilor lucește alb ca o oglindă aburită. Înaintăm încet să nu pierdem vreo secvență din
acest film ce se derulează, copleșindu-ne cu miracolul ce-şi deschide porțile invitându-ne într-o lume magică... pe margine copacii își împreună crengile grele de zăpadă deasupra noastră.
Urâțenia orașului plin de ciorofleaşcă înghețată, de țipătul strident al claxoanelor, de cenușiul ce se înstăpânise peste tot inclusiv în aerul cu miros de fum, rămăsese undeva în urmă ca o amintire urâtă.
Aici totul este alb... Un alb coborât din poveștile copilăriei, încărcat de bucurie. Mă ard palmele din dorința de a face bulgări...
Oprim undeva mașina și cobor să fac
note de călătorie
35
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
câteva fotografii. Mă simt vie, într-un un mod straniu, eliberată de stres, de griji, de viața de zi cu zi cu toate problemele și agitațiile ei, de parcă timpul are altă curgere aici. O bucurie imensă îmi umple inima, îmi vine să râd, să dansez... mă simt ca un copil... Mi se umplu ochii de lacrimi.
De ce ne dorim atât de mult să creștem, să ajungem oameni mari când e atât de frumoasă copilăria? De ce ne grăbim să renunțăm la lumea magică în care sufletul poate fi cu adevărat liber?
Cât mi-aş dori să mai fiu copil, să nu-mi pese de frigul de afară, de nasul roșu și mereu umed, de ghetele ude din picioare și să-mi dau drumul cu sania nu pe derdeluș ci pe aripile visului strigând simplu „pârtieeee!!!!”...
Doamne, cum de au trecut anii atât de repede? Unde au fugit?
Am uitat să trăim, să simțim, ne zbatem doar pentru încă o zi într-o luptă strânsă cu viața. Ne pierdem în detalii uitând esențialul - viața ne-a fost dată s-o trăim - am ajuns într-un punct în care acest lucru nu mai este o prioritate. Muncim până la epuizare adunând în jurul nostru atâtea nimicuri cu trebuinți incerte, cică pentru a ne „ușura” viața... o iluzie cu care ne plătim clipa efemeră de existență...
Îmi amintesc de bunici, de zilele de iarnă ale copilăriei mele de pâinea scoasă din cuptor, de pacea ce stăpânea totul, de rostogilirea lentă a orelor...
Ochii mei dau roată peste valea ce dormitează sub cuvertura albă, o urmă de pași mărunți îmi arată că în spatele încremenirii acestui tablou viața își urmează cursul.
Florin își sprijină brațul de umerii mei simțindu-mi starea. Ne întorcem la mașină și ne continuăm drumul.
La izvor gerul zidise din stropii de apă o adevărată fortăreață în jurul firicelului de apă ce se încrâncena să-i reziste... Umplând bidoanele parcă mă văd în satul copilariei... Coborâm cu ulcioarele pe sanie, într-un zbor șerpuit până la izvoarele din mijlocul satului. O adevărată peripeție mai ales dacă trebuia să faci față unei bătălii cu „bulgări”. De câte ori nu sparsesem urcioarele bunicii... În vale ne afundam în zăpadă luptându-ne să fim primii la izvor, înghesuială, hărmălaie, ce se transforma repede într-o altă bătaie cu trântituri şi tăvăleli prin troienele pufoase și-apoi îmbujorați și fericiți ne prezentam cu
urcioarele la bunica, de cele mai multe ori goale de jumate, ca să avem scuză să ne ducem iar...
Zâmbesc nostalgică și mai privesc odată în jurul meu și cum Florin terminase între timp de umplut bidoanele, o idee ghiduşe mă împinge de la spate și mă aplec repede adunând în pumni un bulgăr... Surprinzându-mi privirea năstrușnică a ghicit și fiind mai rapid ca mine a dat primul! A urmat o bătaie cu bulgări pe cinste așa ca în copilarie... Rostogoliți în zăpadă râdem cuprinși euforia momentului.
....
Soarele își adună razele iar frigul își face simțită prezența. Încărcăm bidoanele în mașină și, umăr lângă umăr, mai privim odată spectacolul oferit de această iarnă întârziată, ascunzând la loc amintirile copilăriei. Mâinile mi-au înghețat dar sufletul vibrează șoptind:
– Voi reveni!
note de călătorie
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 36
cronică de carte 36-41
Prof. Dimitriu Mihaela-Doina
Cronică literară
Romanul despre care voi vorbi,
Băiuțeii, a apărut la Editura Polirom, în
2006 și a fost tradus în Polonia, Marea
Britanie, Spania, Bulgaria. Aceast roman
Filip Florian îl scrie în tandem cu fratele său
Matei Florian, care s-a născut pe 8 ianuarie
1979, în București, debutul său literar
producându-se cu apariția unei poezii în revista Cuvîntul, în 1997.
Este reporter,
începînd cu 1998, apoi își
continua traseul literar
început, devenind ulterior,
titular de rubrică la
Dilema (Dilema veche).
Scrie reportaje, cronici
literare, cronici de teatru,
scurt la diferite publicații
cultural, radio. A
colaborat cu reportaje,
cronică literară şi teatru
scurt la diferite publicaţii
culturale şi la radio.
Romanul Băiuţeii
reprezintă, așa cum vocile
literare afirmă „debutul editorial al autorului“.
De menționat este și
deschiderea apetitului
fraților pentru literatură, căci pe linie
directă, bunicul bunicului său este Ioan Slavici.
Băiuțeii este un roman dedicat mamei,
un semn al respectului pentru figura ei, ce
avea pântecele ca o proră și silueta de
fregată „Pentru mama, care n-a copt în
viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi.”
Euforia cristalină a copilăriei se va revărsa
treptat pe pereții romanului, căci o scriitură
redactată la două mâini pare a semăna cu o
partitură de pian ce pune diezii, bemolii,
becarii - ideile, într-o armonie perfectă și
autentică.
Copilăria tușată, îngroșată, prin
evenimente comune lectorului, ne
surprinde și ne captivează, prinzându-ne în
iureșul amintirilor palpabile, naratorii
făcându-ne să credem „că totul era de-
adevăratelea”, ceea ce înseamnă niște
convenții ale jocului pictat cu o naturalețe
lingvistică remarcabilă, propus și acceptat
de toți cei ce doresc să îl guste până la capăt.
Fleacurile sunt descrise cu ironie,
sarcasm și umor, dar și unele momente ale
pubertății și adolescenței (cănd se dorește
mai mult decât fixarea
chipurilor), cum ar fi cel în
care unul dintre
personaje, Cristos s-a
urcat pe bloc, gata să își ia
zborul, așa cum își aduce
aminte Coșută, nu avea
aripi, nici parașută, ci
doar o gașcă fioroasă,
toate luminile blocurilor
vecine parcă s-au aprins
atunci, ce zbierau la unison să nu sară în gol.
Un alt episod hazliu
este cel în care pisica Fifi,
se îneacă în viața
monahală și îi ține de urât
și de cald lui Filip, așa
schiloadă și vărgată cum
era. Astfel de nimicuri,
parafrazând puțin, ne spun naratorii,
transform amintirile în bomboane narative cu gust nostalgic, dulce-amărui.
Ei mereu comunică, ne decojesc
secretele vremurilor trăite, cum ar
comunismul ce sărăcesc pe Uca (mătușa
Lucica, la care se duceau în vacanțele de
vară, ajungând pe Lunca Siretului) și pe
soțul acestea, și le reduc identitățile la
mizerie și la pânzele de păianjen ale
realului, dar și cel al purtării uniformelor de
pionieri, chipiul pe care trebuia să îl poarte
și revolta verbală și psihică pentru tovarășa
Stănescu (o uram, o făceam vacă, tută și
cronică de carte
37
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
câte și mai câte), dar și pentru Patrie, ce
devine o oliță și care se hlizea contagios la protagoniști.
Este un roman foarte bine scris, ideile
ce curg precum niște gheizere pe pereții
cărții sunt atât de bine închegate, încât nu
poți spune că există o ruptură, un abis între
lector și narator, ci dimpotrivă o continuă
relație de amiciție, căci i se promite că nu se
vor juca povestitorii cu el și că nu îl vor
minți, astfel, mizând pe onestitatea discursului narativ.
„Există în textul acesta lucruri mici,
spuse sau subînțelese, par mărunțișuri, dar
nu sunt așa, fără
lămurirea lor întregul n-
ar fi întreg…. O să vă las
să citiți să aflați câte ceva
despre Luigi” – invitația
afectoasă îmbie mințile
cititorilor să cartografieze
totul și să își continue
lectura, astfel păstrându-
se o destindere
intelectuală de mare
impact emoțional, căci
cititorul ajunge el însuși să
conștientizeze că acest
tărâm al lui Coșuță, al lui
Cristos (act clar de ironie
etimologică), Paul,
Luminița, Mara, Nicoleta,
Dudu, Ștam, Știm (măștile
naratorilor ce se nasc într-
un borcan de muștar),
Luigi, Cubanezul, Gigi Maimuță, Gioe
Limonadă, Bil, Frec, Rahan (masca
naratorului Matei sau a matenului, cum îi
zice nenea), Migu, Șchiopu Barbosu, Bebe,
Sandu, Buzescuice și (personaje cu
caractere puternice, cu temperamente
vulcanice sau blânde, energice, cu un scut
verbal tăios, cu o experiență acidă) este
Țară a Minunilor, specifice oricărui copil ce
are dorința ardentă de a se întoarce înapoi,
în lumea lipsurilor de grijă, în universul
familiei, al ritualurilor ce hipnotizau rutina,
în sanctuarul urban natal, realizându-se un
permanent outside și inside textual.
Relevant mi se pare pentru undele
afective între narator-cititor, următorul
pasaj, pe care l-am decupat, realizând
practic o decriptare mentală și manuală, zic
eu inedită, prin accentuarea rolului și
însemnătății triadei epice: intentio autoris-
intentio operis-intentio lectoris. Miza cărții,
după opinia mea, este aceea că se încearcă o
suspendare în fluxul memoriei affective a
unor acte fabuloase, o focusare pe o vârstă
de aur, o reconfigurare detaliată a
vedeniilor flaușate ale unor copii, ale unor
felii de tort însiropate cu năzbâtii, bocete
infantile, jocuri de fotbal,
plimbări cu autobuzele
RATB.
Aleea Băiuț (în
capitolul 5- când Filip
Florian îi scrie o scrisoare
lui Matei ni se precizează
adresa: aleea Băiuț,
numărul 1, bloc D13, scara
D, etaj 4, apartament 40,
sector 6, București) este
locul unde se consumă
majoritatea energiei și
creativității vârstei. O
vărstă la care naratorii
ajung să aibă și mustrări
de conștiință căci existau
anumite tensiuni,
disensiuni în familie, tatăl
fiind mai tot timpul plecat,
ajunge să o înșele pe
mamă, să se despartă, iar mama ocupându-
se de educația lor, apoi de propria refacere a
vieții, aș spune că se declanșează o oarecare
traumă a disipării conceptului familie, o
atârnare perpetuă de aventuri și de
nebuniile infantile.
Băiuții, cuvântul care dă titlul
romanului, e o sintagmă generic construită
ce încastrează toposul cărții și junii
protagoniști, unul cu iz bucureștean,
acțiunea petrecându-se în Drumul Taberii sau în alte spații clar precizate de naratori.
Romanul are doisprezece capitole cu
cronică de carte
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 38
titluri sugestive: „Câte ceva despre Cristos”,
„Pantofi ciocați și șosete flaușate”
„Incredibilele aventuri ale lui Știm și
Ștam”, „Câteva miracole din biografia
fraților mai mari”, „Frații pot scrie
împreună un roman”, „Mărunțișuri,
vechituri, oameni, omuleți”, „Un întuneric
beznă cu miros de brânză”, „Tata n-a mers
pe tractor”, „Patria este un borș cu știr”,
„Încurcate sunt căile domnilor”,
„Rezistență, pace, cadență”, „Lui Tudor
Vladimirescu, cu uimire și presupuneri”.
Frazele lui Radu Cosașu, ce realizează
o pseudoprefață subiectivă a cărții, „Ei au
făcut totul!”, anunță parcă
ipotezele și conținutul
cărții, momentele pufoase
duminicale și matinale în
care copii se pun lângă
tată și se bagă în
plăpumica aceea caldă
pentru a asculta povești ca
cele ale Aventurilor lui
Tom Sawer sau ale
Comorilor din insulă, dar
și pistele false ale
lectorilor naivi, ce ar crede
că bagatelitează
comunismul. Vede totul
cu un scâncet de milă
puerilă față de speță, dar
și o oarecare traumă peste
care mulți nu au trecut
datorită orânduirii
comuniste ce au alterat
„meciurile între idilici”, spune apoi, într-un
gest de empatie și simpatie narativă: „Mă
simt alt om – cu sânge cald şi cord
inteligent – în fața dezinvolturii cu care cei
doi numesc lucruri importante, obiectele și
ființele laolaltă, tot ce mișca și nu miscă,
mamele, tații, bunicii, frățiorii, bicicletele,
funigeii, profesoarele și fotbalul minut cu
minut, duminică de duminică, vedeniile,
fandacsiile și miracolele până la acel strigăt
magic de pe stradă: «tiche goae, ooooo!».”
Cele două sfârșituri „Sfârșit 1”, „Sfârșit
2”, reușesc să reia visele seducătoare ale
ludicului, desenate superb, cu crestele lor
albe, cu tainele achimiei alpine ale
întâmplărilor, ale bastonașelor (înțeleși ca
primi piloni în pășirea tainelor literelor),
dar și ieșirea din acest labirint întortocheat
cu aleile identice, obositoare, cu soarele
acela de carton, cu acei oameni ce
dispăruseră precum pterodactylii,
nostalgica senzație a ușii ce se încăpățâna să
rămână închisă, să miroasă a stătut și pânze
de păianjeni, mohorâta adiere a perdelelor,
dar și mutarea din acele blocuri
fantomatice.
Se narează cu o fluență desăvârșită și
se descriu cadre cu o acuratețe
excepțională. Memoria
înregistrează suculentele
momente, chestiile bizare,
necunoscute, zgmomotul
motorului, reacțiile
corpului, parfumul
pungiilor cu jucării,
umbra dulceagă a aleii
Băiuț, lăsată în spatele
cortinei, în extremitatea
sudică a lui D13, pe la
prânz, în lumina aia
limpede din aprilie, când,
zice cu umor naratorul, nu zbura nimeni.
Deși sunt momente
ale pendulării între real și
fictiv, scrisoarea către
Matei cel Mic, de pildă,
care nu tulbură citititorul,
ci îl ispitește și mai mult
să continue povestea, scrisul rămâne
singura metodă de evadare din cotidian, de
scufundare în lumina și bezna trecutului
intim, unul care are o magie aparte, din
acest unghi, scriitura putând fi interpretată
ca un jurnal, amintirile fiind o breșă spre
eliberare, căci așa cum spune Filip Florian
„Dacă oamenii, toți oamenii, s-ar sătura
într-o bună zi de povești, cred că sufletele
s-ar usca, s-ar topi și lumea ar arata ca un pustiu”.
cronică de carte
39
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
recenzii
Constantin Stana
Reverii şi revelaţii
Costel Avrămescu este un pasionat
de literatură care vine, în lumea fascinantă
a poeziei, dintr-o zonă extraliterară. Nu este
un caz izolat, nici măcar curios, dat fiind
faptul că această pasiune nu alege –
preferenţial – o anumită profesie, şi nu este
o dedicaţie exlusivă a oamenilor de litere.
Am putea spune chiar că,
în această privinţă, vocaţia
pentru frumos, exprimată
în forme beletristice, se
instituie ca gen proxim,
orientările profesionale
devenind diferenţe
specifice, a căror
diversitate ţine de
motivaţii mai mult sau
mai puţin conjuncturale.
Accesul la literatură este,
în această viziune, una
dintre formele deplinei
libertăţi a spiritului care
se manifestă paralel,
deseori anacronic,
marcând, efemer sau
constant, existenţa umană în genere.
„Revelaţia cuvintelor” este un
volum de poezie edificator pentru viziunea
artistică a autorului, pentru tehnicile şi
formulele poetice, ca şi pentru uzanţa
mijloacelor expresive prin care se
conturează un stil propriu şi o notă
particulară a autenticităţii.
Citind şi celelalte patru volume
anteriore de poezie („Dincolo de cuvinte,
sufletul meu”, „Mare şi destin”, „Însemnări
în jurnalul de bord”, „Între relativ şi
absolut”), am relevat o persoană complexă
din punct de vedere spiritual şi emoţional.
Sunt impresionat de sprinteneala şi
inteligenţa cu care a făcut trecerea de la
extraordinara rigoare ştiinţifică a cărţilor cu
tematică geopolitică şi militară, scrise până
la debutul în această literatură de cu totul
altă factură, survenit după ieşirea sa la
pensie (trecerea în rezervă, autorul având o
impresionantă carieră militară).
Dacă este adevărat că dintr-o realitate
dată, fiecare alege ceea ce vrea să vadă şi
ceea ce este în
conformitate cu sistemul
său de valori, atunci
putem spune că autorul
alege, în mod cu totul
deliberat, o viziune mai
puţin obişnuită asupra
lumii.
Tematica
preocupărilor sale
beletristice mă determină
să presupun un scriitor
„cu program”, ocolit de
capriciile întâmplării, cu
profunde sclipiri ale
inspiraţiei şi o pronunţată
tuşă filozofică. Cuvintele i
s-au revelat într-un proces
de durată, provocând reverii transcrise
adesea cu o evidentă lăcomie retorică,
marcată de dorinţa de a spune cât mai
multe, în fraze poetice ample şi
tumultuoase, parcă zorite de inexorabila
trecere a timpului. Cu tot acest galop al
imaginilor, reuşeşte să prindă cele mai
potrivite cuvinte, într-o fulgurantă
anamneză. Imaginile feerice create, de
senină reverie, reuşesc să strunească
limbajul într-o interesantă
complementaritate a construcţiilor
recenzii
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 40
metaforizante.
Chiar dacă esenţializează şi, de multe
ori, reuşeşte să sublimeze în metafore cu
încărcătură metafizică, în unele poeme,
autorul îşi exprimă crezul liric, accentul
căzând însă nu pe tehnica poetică ci pe
relaţiile dintre el şi lumea înconjurătoare, în
care natura are un loc bine statuat. În
funcţie de context, sugestia, simbolistica şi
metafora sunt folosite diferenţiat (a se
vedea, comparativ, poeziile „Vis de iarnă” şi
„Prizonierul nopţilor de iarnă”). În aceeaşi
direcţie, „Hegemonia
frumuseţii din idee”,
poezie care trimite la
poetica horaţiană, se
situează într-o
complementaritate
armonioasă cu poezia
„Dulci simboluri în
lumina lunii” sau cu
poezia „Forma
întâmplării”.
Contemplarea sa nu
se fixează exclusiv pe
reverie. Are şi ochi de
pictor preocupat să
surprindă variaţiile
cromatice ale naturii,
modificarea unor privelişti
pe parcusul diurn al soarelui pe boltă, când
contururile devin fie foarte clare, fie
tremurătoare, fie ireale. Nici în poeziile de
această factură, autorul nu-şi poate reprima
total efuziunile sale lirico-filozofice.
Imaginile sunt pipăite cu mâinile – „ochii
tactili ai sufletului”, receptate cu ochiul fizic
– „felinar în glastra sufletului” – sau
corespondentul lui („ ...mi-ai dăruit clipa în
care am închis ochii ca să le
desluşesc,/condamnându-mă la simţire,
fără a mai fi nevoie să privesc...” –
„Întregul unui relativ absolut”).
Preocupat de problemele referitoare la
sensurile existenţei, crezul poetic al lui
Costel Avrămescu se desfăşoară, aproape
fără îngrădire, mai mult în timp decât în
spaţiu, în percepţia acută a comuniunii cu
cei dragi, a căror viaţă, repede întreruptă, o
retrăieşte în amintirile sale într-o strânsă
legătura cu sensurile externe („Dialog
temporal”, „Pirostrii peste amintiri”).
Din acest punct de vedere, apreciz că
poezia sa este şi imprevizibilă. Chiar dacă,
uneori, este
neconvenţional,
sentimentalismul unor
poeme este răscolitor. Se
remarcă precizia cu care
sunt înregistrate şi
comunicate anumite stări,
trăiri, senzaţii, simbioze
sufleteşti. În pofida
poeticii, specifică mai
degrabă vârstelor
adolescentine, ele nu
suferă de anumite reţineri,
de timiditatea incomplet
depăşită a acestor
perioade ale vieţii.
Evident, indiciile
temporale sunt reazemul
unei asemenea atitudini („Iniman de
firesc”, „Ciutura cu amintiri”, „Ecoul
cântecului de sirenă”, „Din scoică, se
prelinge marea”).
„Revelaţia cuvintelor” produce o stare
de uluire incipientă, care poate fi domolită
doar prin scufundarea în reverie sau într-o
analiză foarte profundă a textului. De acea
stare meditativă care pune ordine în
impresiile aleatorii, dând limpezimea
necesară imaginii şi expresiei („Altă faţă a
toamnei”).
recenzii
41
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
În funcţie de raportul stabilit între
imagine şi realitate, poezia lui Costel
Avrămescu are parte de forme stilistice
tradiţionale sau moderne. Acolo unde este
cazul, jocul rimelor, expresiv elaborat, dă
strălucire imagistică poemelor. Excesul
uneori retoric, impulsurile explicative,
abundenţa elementelor conjuncte şi a
determinanţilor lexico-semantici – aspecte
explicabile prin înclinaţiile filozofice ale
poetului – combinate cu amplitudinea
desfăşurărilor sintactice contribuie la
această armonie a frumuseţii ideatice cu o
rigoarea asumată cu multă
îndrăzneală.
Opţiunea pentru
prozodia clasică este,
uneori, amendată de
latenţele spiritului
modern, ce pare a căuta o
eliberare de canoanele
obsedante, un fel de
evadare din imperiul
rigorii, pe care nu le poate
repudia. Există în
discursul liric al lui Costel
Avrămescu numeroase
asemenea tendinţe. Versul
liber aduce un câştig
metaforic net („Catedrala
de sub riduri”), izvorând din însăşi nevoia
de zbor neîngrădit al libertăţii expresiei. Cel
mai grăitor exemplu, în acest sens, este
poezia „Timpului oricum nu-i pasă”.
Limbajul şi imaginile artistice sunt
puse în corelaţie cu un plan filosofic bine
conturat, având rolul de a revela un mister
esenţial relativ la conţinutul unor poeme;
eufonia versurilor libere sugereaza
amplificarea misterului.
Subiectele poetice ale lui Costel
Avrămescu, numeroase şi motivaţionale,
sunt supuse la numeroase interogaţii şi
invocaţii retorice. Ele se nasc în dorinţa de
comprehensiune a unui suflet marcat
evident de sensibilităţi lirice şi de un limbaj
expresiv pus bine în lumină. Călător pe
tainicile şi minunatele cărări ale lumii vii,
ale gândului şi ale nebănuitelor frumuseţi
de-abia intuite, mai mult meditativ decât
jovial, uneori, obosit de speranţe şi
contrariat de tragismul unei lumi puricate
cu multă minuţiozitate, Costel Avrămescu
îşi găseşte în clipa cea repede dintre visare
şi aşteptări cuvenitul răgaz
pentru viitoarele lui
peregrinări („Amintiri
viscolite”).
Eul poetic al lui
Costel Avrămescu nu pare
a fi îngrădit nici de timp,
nici de spaţiu. El ne
propune o poetică plurală,
marcată de puternice
accente filozofice şi
evidenţiată prin
predominarea cugetării, a
reflexivităţii, profunzimea
metaforei şi mister.
Oricine citeşte aceste
versuri îşi dă repede
seama că ceea ce citeşte este, de fapt, o
regăsire a propriilor gânduri, o
materializare a lor.
Puternic ancorată în
contemporaneitate, poezia lui Costel
Avrămescu merită atenţie din partea
cititorilor şi chiar a criticii literare.
recenzii
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 42
Iulia Ana Stuparu
„Ficţiuni secunde”, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016
O carte mică în dimensiuni, asta
vedem la început, şi de-abia la final ne vom
mira de câte au încăput în ea, de cât de mult
ne-a cerut şi ne-a oferit.
Prefaţa, scurtă şi probabil rezultată
dintr-o compilaţie de idei
ale celor implicaţi în
editare, ne previne referitor
la conţinutul cărţii: pare a
fi o colecţie "best-of" din
prozele beletristice ale
autorului. Tot aici aflăm
despre existenţa în cuprins
a ceva neaşteptat: o serie
de reinterpretări
speculative de mituri şi
legende populare (mitul
biblic al întoarcerii fiului
risipitor, şi respectiv
baladele româneşti
„Mănăstirea Argeşului” şi
„Mioriţa”). Şi chiar cu
acestea voi începe mica mea recenzie
asupra „Ficţiunilor secunde”.
Sunt patru astfel de „mise-en-prose”
(cum le numeşte şi editorul în prolog) şi
sunt destul de consistente. (Apropo de
aspectul minion al cărticelei: nu vă aşteptaţi
la ceva scurt! acestea sunt mai degrabă
nuvele.) Prima îl are în obiectiv (şi în titlu)
pe Meşterul Manole, a doua (şi cea mai
lungă) ne vorbeşte într-un mod original
despre „întoarcerea fratelui risipitor”, a
treia revine la legenda Mănăstirii Argeşului
însă dedicându-se Anei, iar a patra (şi
ultima proză în cuprins) este „Mioara
mică”. Printre aceste reinterpretări vom
găsi presărate şi celelalte proze, cu adevărat
ficţionale şi de lungimi mai reduse.
Reinterpretările sunt deosebite, dar nu
se ajunge facil la ele. Scriitura lor uşor
arhaizată – care ne îngreunează un picuţ
lectura parcă nu atât pentru a da
veridicitate textului, cât pentru a ne câştiga
în imersia necesară trăirii –, precum şi
diseminarea dozajului dramatic, cer
cititorului o anumită dispoziţie (deschidere,
relaxare, descrâncenare), şi
doar astfel lectura îl va
răsplăti pe măsură, ori
chiar mai mult decât s-ar
aştepta. Textele pleacă de
la poveştile ştiute (mituri,
legende, balade) şi le
respectă epic surprinzător
de mult (decepţionându-l
eventual pe cititorul de SF,
care s-ar aştepta la
transcenderi mai radicale),
aşa încât – la prima vedere
– putem spune că termenul
„reinterpretare”, folosit în
adnotările cărţi, ar putea fi
înlocuit cu „reconstituire”.
Însă pe traseul lecturii – deşi ne-am relaxat
datorită contextului epic familiar – tot
trebuie să fim atenţi, pentru că apar mici
devieri, provocând deopotrivă cerebral şi
emoţional. Pentru că poveştile sunt şi nu
sunt cele ştiute; aspectul ajunge să depindă
şi de sensibilitatea cititorului, care – dacă
acceptă experimentul propus – se va trezi
părtaş la fineţuri dramatice cu intensităţi
nemaitrăite. (Un paradox, nu-i aşa?)
Cu excepţia acestor reinterpretări
(care au în comun multe aspecte literare),
recenzii
43
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
celelalte proze din cuprinsul cărţii nu seamă
între ele nici stilistic şi nici ca abordare,
accentuând ideea de experimente literare
(încât putem specula că autorul fie are o
fibră neliniştită, fie încă nu a ajuns la un stil
propriu de cursă lungă). În prefaţă am fost
avertizaţi atât asupra diversităţii motivelor
cât şi asupra abaterilor de la schema clasică
a dozajului dramatic, cea cu punctul
culminant înspre final. Tot prefaţa ne spune
că aici SF-ul pare a fi mai degrabă pretext
decât obiectiv, aspect pe care îl putem
eventual confirma după
parcurgerea cărţii (şi care
s-ar putea să ne
dezamăgească pe alocuri
dacă suntem prea
condiţionaţi de SF). Altfel,
asumându-ne acestea, ne
vom bucura pe îndelete de
umanitatea textelor.
Deci, în afara celor
patru reinterpretări de
mituri/legende, în
cuprinsul cărţii mai sunt
12 proze ficţionale, şi
fiecare ne va provoca
altfel: unele prin ideiile
speculative („Între noi,
inteligenţii”), altele prin
ineditul viziunii („Un basm, contorsionat”),
unele prin mesajul umanist („Singurul
meridian”, „Firul de şansă”, „Ziua lor”),
altele prin delicateţe („Ca un fum de pipă”),
unele prin stilul literar aparte („Instinct”,
„Exerciţiu de ciclicitate”), altele prin emoţia
trăirii („Cataliză canicula”). Probabil că
cititorul cu experienţă în lecturile SF va găsi
că temele de aici nu îi încreţesc suficient
sinapsele, dar am fost cumva avertizaţi din
start că nu aceasta ar fi misiunea cărţii de
faţă.
Avem aici o colecţie eclectică, atât din
perspectiva temelor/ideilor cât şi din
privinţa tratării stilistice. Conţinutul ideatic
furnizează cititorului o împletire deosebită
de stimuli pentru minte şi pentru inimă. Şi
în privinţa scriiturii avem o paletă largă:
deşi uneori lectura este mai puţin facilă,
alteori, datorită fluenţei cu o muzicalitate
andante, aceasta îl conduce pe cititor pe căi
aproape onirice. (Mărturisesc, uneori a
trebuit să recitesc câte-o frază, pentru că,
vrăjită de susurul cuvintelor, pierdusem din
vedere detalii necesare.)
Aş mai avea multe de
spus despre experienţa
mea de cititor la întâlnirea
acestei colecţii de
experimente, dar, până la
urmă, fiecare trebuie să
facem propriile
descoperiri asupra lumii,
fie aceasta reală sau
fictivă. Aşa că încerc să
închei aici:
Dacă cititorul
reuşeşte să se desprindă
de încordarea cotidiană şi
se lasă absorbit de aceste
lecturi, ele îl vor răsplăti,
ducându-l departe „atât la
propriu cât şi la figurat”. Şi pentru că aici
„propriul” este de fapt un alt figurat,
călătorindu-ne în timpul-spaţiul poveştilor
dar şi în miezul acelor trăiri, putem spune
că avem două straturi de figurat, de fictiv:
cel al naraţiunii deosebite şi cel al emoţiilor
induse. Aceasta ar fi interpretarea mea
supra titlului cărţii (deşi ultimele rânduri
din postfaţă par a mă contrazice).
recenzii
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 44
Bianca M. Calin
„Central Park” de Guillaume Musso
Descriere:
Guillaume Musso, „romancierul
preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă
un thriller irezistibil cu două personaje
memorabile puse în situații incredibile.
„Central Park” s-a vândut în 75.000 de
exemplare în primele 3 zile de la lansare și a
fost tradus în 19 limbi.
Alice și Gabriel n-au
nicio amintire din noaptea
care tocmai s-a încheiat. Cu
toate acestea, n-o vor putea
uita curând… Alice este o
blondă zveltă de vreo
treizeci de ani, căpitan de
poliție în Brigada
Criminalistică din Paris.
Gabriel este un pianist de
jazz american. Cei doi se
trezesc la 8 dimineața pe o
bancă din Central Park,
New York, legați cu cătușe
unul de altul. Nu se cunosc
și nici nu își amintesc să se
fi întâlnit vreodată. Mai
mult decât atât, cu o noapte
înainte, Alice a ieșit să petreacă împreună
cu trei colege pe Champs-Elysées, iar
Gabriel a cântat cu un saxofonist la Brown
Sugar, un club de jazz din Dublin. Acum
realizează că au rămas fără acte, fără bani și
fără telefoane mobile. Iar dacă nu aveau
deja suficiente motive să se alarmeze, Alice
are cămașa pătată de sânge și din arma ei
lipsește un glonț. La frică se adaugă
disperarea. În mod evident, ceva grav se
petrecuse în noaptea aceea și nu au altă
soluție decât să afle ce s-a întâmplat.
Adevărul pe care îl vor descoperi le va
schimba viețile pentru totdeauna.
„Un autor care nu face compromisuri,
inteligent ca o vulpe, Guillaume Musso
rămâne cel mai uluitor romancier francez
contemporan.” – Le Parisien
„Guillaume Musso își reconfirmă
extraordinarul talent de povestitor.” – TV
Mag/Le Figaro
„Guillaume Musso reușește să ne
surprindă încă o dată… Aventura care
durează mai puțin de 24 de ore implică o
serie de flashback-uri și un final total
neașteptat.” – France Info
„Imprevizibil și
tulburător, un thriller
psihologic cu un
deznodământ incredibil,
care te ține cu sufletul la
gură până la final.” – Métro
Detalii tehnice:
Format carte: b5 130×200
Numar pagini: 360
Culoare interior: alb negru
ISBN: 978-606-783-026-2
Data publicatie: 25.04.2016
Recenzie:
Guillaume Musso este un autor pe
care îl aveam de mult timp în vedere, iar
Central Park a fost primul meu contact cu
literatura lui. Voi recunoaște faptul că nu
sunt o expertă a literaturii franceze, dar
după experiența aceasta, mă voi asigura că
voi citi mai des cărți scrise de francezi.
Încă de la primele pagini ale
romanului am știut că Musso va fi unul
dintre autorii de care voi deveni rapid
obsedată și că îi voi citi toate romanele.
După ce am terminat Central Park, am
recenzii
45
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
intrat rapid să văd care dintre romanele lui
sunt publicate în România și mi-am făcut
deja o listă cu aceastea, pe care sper să o
primească Moșul. Talentul lui Guillaume și
abilitatea lui de a te captiva de la primele
pagini m-au fascinat și m-au convins că este
un autor exact pe gustul meu.
Pe pagina în care ne este prezentată
biografia autorului, acesta spune că „scrie
întotdeauna cărțile pe care i-ar plăcea să le
citească”. Cred că a reușit să își atingă
scopul cu Central Park, care este un roman
cum nu am mai citit până acum. Nu numai
că mi-a plăcut la nebunie, dar consider că
este una dintre cele mai
bune cărți pe care le-am
citit anul acesta. Și, dacă
nu printre cele mai bune,
cu siguranță printre cele
mai potrivite mie.
Central Park este un
thriller demențial, cu o
notă de dramatism care te
face să stai lipit de carte
de la început până la final.
Primele pagini ale cărții
sunt extrem de
misterioase, pentru că
cititorul, la fel ca și
personajele principale,
habar nu are ce se
întâmplă și care este
situația. Pe măsură ce
acțiunea înaintează și te afunzi în lectură,
intriga devine din ce în ce mai captivantă și
ajungi la un punct în care simți că nu mai
suporți și că trebuie neapărat să afli
adevărul. Nu mi s-a mai întâmplat de mult
să citesc o carte care să mă facă să simt că
pur și simplu nu mai pot și că trebuie să
citesc mai repede. Tocmai de-asta mi-a
plăcut și atât de mult. E un thriller bun, o
dramă emoționantă și o carte extrem de
bine scrisă.
Mi-a plăcut tot la cartea aceasta, dar
partea mea favorită a fost, cu siguranță,
povestea. Are un pic din orice: acțiune,
dramă, mister, suspans, romance și o
intrigă care te lasă cu răsuflarea tăiată.
Acțiunea are dinamica potrivită, astfel că
autorul dezvăluie totul la timpul potrivit,
creând un suspans care ajunge la cote
maxime după jumătatea cărții. Atunci toată
povestea devine mai complicată și mai
complexă, iar cititorul nu poate fi sigur de
nimic. La un moment dat, ajunsesem să fiu
atât de nesigură de personaje, încât mă
îndoiam chiar și de Alice. Mi s-a părut
genial felul în care autorul reușește să se
joace cu mintea cititorului!
Romanul a fost, de
asemenea, de o
imprevizibilitate aparte.
Datorită tuturor
întorsăturilor de situație
care sunt de-a dreptul
șocante și neașteptate, nu
puteam niciodată să
ghicesc care este adevărul.
Apropierea de final aduce
din ce în ce mai multe
situații care te fac să
exclami surprins și să dai
paginile mai repede.
Finalul, deși
necaracteristic thriller-
elor, mi-a plăcut la
nebunie, fiind încărcat de
emoție și de înțelesuri.
Mi-a demonstrat că viața merge mai
departe și că a renunța la luptă nu este o
rezolvare.
Personajele, Alice și Gabriel, mi-au
plăcut la nebunie. Alice este polițista tipică
din romanele thriller din ultimii ani. Dură,
inteligentă, independentă, sarcastică, dar cu
un trecut care nu îi dă pace și care o face să
aibă o parte foarte întunecată. Gabriel, pe
de cealaltă parte, este un personaj
misterios, pe care cu greu îl poți desluși. Cu
toate acestea, simți o apropiere și un drag
față de ambele personaje și aștepți
recenzii
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 46
deznodământul poveștii cu sufletul la gură.
Un alt atu al cărții este emoția
puternică pe care o transmite. În ciuda
acțiunii captivante, cartea debordează de o
emoție intensă, care îi dă o notă necesară de
realism. Emoția provine din poveștile de
trecut a celor două personaje, care sunt
dezvăluite încetul cu încetul și care îți frâng
inima. Pentru mine, combinația de suspans,
dramatism și mister a fost absolut genială.
Scrisul lui Musso mi-a plăcut foarte
mult. Deși relativ simplu și ușor de urmărit,
are o intensitate rar întâlnită, păstrându-și,
în același timp,
naturalețea și realismul.
Guillaume scrie cu emoție
și cu foarte mult substrat,
iar poveștile lui te lasă
absolut răvășit și dornic
de mai mult.
Nu vă mai pot spune
decât că trebuie să citiți
cartea aceasta.Este o
capodoperă a literaturii
contemporane și a genului
thriller. Central Park este
cartea cu care trebuie să
începeți noul an, iar
Guillaume este un autor
pe care trebuie să îl aveți
mereu în vedere.
Recomand tuturor, pentru
că fiecare va găsi ceva pe gustul lui la acest
roman.
Notă: 6 stele din 5
„Este povestea unei fete triste și
solitare care nu și-a găsit niciodată locul
nicăieri. O bombă umană pe punctul de a
exploda. O oală sub presiune în care fierb
de prea mult timp resentimente,
insatisfacții, dorința de a fi în altă parte.”
pagini regăsite 60-61
Diana Popescu
O parabolă despre Anul Nou
Oportunităţile sau împlinirea
năzuinţelor tale din Noul An depind într-o
mai mare măsură decât întrevezi de modul
cum te încrezi în tine însuţi, de atitudinea ta
în interacţiunea cu alţii şi în conjuncturile
vieţii tale viitoare.
Trecerea dintre ani poate fi asemuită
unui drum al tău cu maşina de la un oraş la
altul.
La un moment dat,
ajungi la o benzinărie şi,
după ce îi spui tipului de
acolo să-ţi facă plinul, îl
întrebi, „Cum sunt
oamenii din oraşul
următor?”
La rândul său, el te
întreabă, „Cum sunt
oamenii din oraşul prin
care ai trecut mai
înainte?”
Dacă îi răspunzi,
„Sunt nişte nenorociţi,
duşmănoşi, puşi mereu pe
ceartă şi bârfă”, tipul de la
benzinărie îţi va răspunde,
„Ei bine, îmi pare rău să-ţi
zic asta, dar în următoarea
localitate vei întâlni nişte oameni la fel ca
aceştia”.
Pe de altă parte, dacă îi mărturiseşti că
oamenii din oraşul în care ai fost anterior
sunt „Prietenoşi, buni, generoşi, binevoitori,
gata mereu să-şi ajute aproapele”, tipul de
la Peco îţi va spune, „Ei bine, cei pe care îi
vei găsi în următorul oraş sunt exact la fel
ca şi cei pe care i-ai aflat în celălalt”.
sursa: diana.ro
recenzi i parabole
47
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
debut 46-49
Anna Blur (Bluroffives)
Secretul planetelor gemene
Partea V - Luminiș
Când Enki păşi de după arbori, Nerys-
Randa era îngenuncheată în mijlocul
luminişului, părând că se sprijină de
pământ.
Enki se încordă instantaneu,
invocându-și într-o clipită energia gata de
atac, gata să o scoată de
acolo și să o ducă la
adăpost. Dar, înainte să o
ridice cu forţa în picioare, îi
văzu chipul concentrat şi
palmele afundate în iarbă...
și plantele care se iveau
dintre degetele ei răsfirate,
ce păreau să-şi ducă viaţa
pe repede înainte.
Vârfuri fragede de
iarbă răsăreau, creşteau la
maturitate văzând cu ochii,
doar ca, la câteva alte clipe,
să se ofilească şi să se
dezintegreze. Şi apoi, o
luau de la capăt, din nou şi
din nou, doar în apropierea
palmelor ei.
Abia când ea deschise ochii şi se uită la
el, Enki îşi dădu seama că îşi ţinuse
respiraţia. O văzuse şi o urmărise atâtea zile
descifrând pergamente. Stătuse alături de
ea căutând înţelesul simbolurilor aduse de
el, mai întâi în tăcere, apoi vorbind,
schimbând opinii, noţiuni. Dar, până în
acest moment, îi părea ca nu o văzuse pe
de-a-ntregul.
În pădure prinsese doar câteva
frânturi ale puterii ei. Observase, chiar şi
fără ştirea ei, înflorirea copacului dragon, la
fel ca şi înfrunzirea lăstarului ce, altfel, s-ar
fi uscat fără puterea necesară să se susţină
la umbră atâtor arbori mai puternici. Dar
acum, avea o demonstraţie demnă de cea ce
urma să devină conducătoarea Înţelepţilor,
așa cum spuneau zvonurile.
Şi cumva, Enki, încă prins între
dorinţa impulsivă de a o atinge şi simţul
datoriei şi al onoarei, îşi dori să poată
întoarce timpul.
Poate că nu a fost bine s-o aleagă
tocmai pe ea, poate că ar fi fost mai bine să
nu descopere deloc luminișul, ba chiar...
poate că acceptarea acestei misiuni ar fi fost
mai bine să fie evitată.
Cineva avea să piardă, cineva avea să
sufere, iar Enki realiză că şi
dacă el va fi cel care
câştigă, cel mai probabil
avea şi să piardă.
Nerys-Randa încă îl
privea, dar fără să îl vadă
cu adevărat. Era doar o
formă asupra căreia avea
nevoie să îşi focuseze
privirea pentru a-şi aduna
la loc energia. Apoi îşi
concentră atenţia asupra
chipului său. Era a nu ştiu
câta oară când el avea
aceeaşi expresie, şi mereu
numai atunci când o privea
pe ea. Ceva care trăda o
agitaţie interioară, o
năzuinţă înfrânată, o
mâhnire nedesluşită... sau un amestec din
toate.
Şi fără să ştie de ce, se simţi cuprinsă
de o stare care o oglindea pe a lui. Ca şi cum
timpul petrecut împreună în ultimele zile,
drumul prin pădure dar mai ales energia, pe
care indiferent cât încerca, nu şi-o putea
concentra la atingerea lui, o conectaseră la
el.
Se ridică şi îşi roti privirea prin
luminiş, încercând să-şi reaşeze gândurile,
energia. Era un spaţiu destul de mic,
străjuit la margini de arbori diferiţi. Poate
de aceea, în cutreierările ei prin pădure nu-l
debut
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 48
întâlnise. Pe de altă parte, ştia spusele
bătrânilor, cum că pădurea se arată doar
când, cum şi cui vrea ea.
Şi dintr-un motiv anume, i se arătase
lui Enki.
Frunzişul ce-i înconjura era, la prima
vedere, la fel ca cel din restul pădurii, la fel
ca cel din restul lumii phylloniene, verde-
albăstrui. Însă, privind atent, văzu că avea
ceva aparte, rar chiar.
Erau cu toţii arborii lui Dai. O specie
despre care se ştiau puţine. Marginile
frunzelor luceau diferit în funcţie de
momentul zilei, iar acum luceau într-o tentă
puternică de portocaliu.
Se roti încercând să
cuprindă tot cu ochii, cu
simţurile, până când
privirea ei o intersectă din
nou pe cea a lui Enki, şi se
opri.
El o fixa în
continuare, acum fără să
mai trădeze nici un
sentiment, nici măcar
când rosti într-o voce
calmă şi rece:
– N-am văzut pe
nimeni citind elementele
cu energia sa, deşi știam
că unii o pot face.
Nerys-Randa doar
zâmbi.
– Ce-ai aflat? continuă el.
Fu rândul ei să-l privească în tăcere
pentru câteva clipe. Apoi răspunse:
– Doar că este ceva special cu acest
luminiş, o energie pe care nu ştiu s-o mai fi
întâlnit până acum. Momentan, doar mi-am
confirmat că nu m-ai adus degeaba, nimic
mai mult - spuse ea ridicând o sprânceană.
– Te îndoiai?! veni răspunsul lui Enki,
care se îndreptă spre ea, păşind într-un fel
în care o făcu pe Nerys-Randa să se ducă cu
gândul la un CatSíth.
Simţea nevoia să se de la o parte, dar
nu o făcu. Ajunsese deja prea departe ca să-
şi mai ascundă scăpările de energie, dacă el
chiar venea s-o atingă voit. Ştia, undeva
într-un colţ de minte pe care nu dorea să-l
exploreze, că fiind din clanul dragonilor, şi
cu atât mai mult cu rangul de tiarna, Enki
cu siguranţă observase tot. Îi era clar, după
toate cele întâmplate, că lui nu-i scăpase
energie, ci doar ei, el n-avea cum să fi ratat
asta. Doar ea era cea afectată, doar energia
ei izbucnea necontrolat din degete şi făcea
să răsară flori sau să înflorească arbori.
Doar ea, năştea involuntar flori portocalii.
Se priviră fix, într-un fel de bătălie
mută. Cumva rangul
dispăruse, erau pe teren
neutru unde ea nu era
viitoarea Mare Învăţată iar
el nu era tiarna Enki, lord
din clanul dragonilor.
Erau. Şi atât.
Dar înaintând, Enki
nu o atinse, ci doar trecu
pe lângă ea, îndreptându-
se spre unul din arbori. Iar
Nerys-Randa, urmărindu-
l, nu ştiu să-şi explice dacă
ceea ce simţea era uşurare
sau dezamăgire.
Enki îngenunche
lângă arborele cu tulpini
împletite şi se întoarse
către ea. Ea se apropie,
aşezându-se de partea
cealaltă a rădăcinilor ce ieşeau din loc în loc
de sub pâlcurile de iarbă albăstruie.
Îl privi nedumerită cum aşeză între ei
un pergament şi o piatră de scris, apoi
mângâie scoarţa copacului.
Nerys-Randa îşi înfrână întrebările
gata să izbucnească abia când desluşi că el
nu mângâia scoarţa, ci îşi trecea degetele pe
ceva anume, urmând un tipar. Se apropie şi
îi imită mișcările.
Enki o privi cum atinge scoarţa şi îşi
retrase atingerea. Doar o urmări. Ştiu
momentul în care o străbătu arsura, după
debut
49
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
tresărire, dar la fel văzu când trecu mai
departe, căutând înţelesul ascuns al
simbolurilor.
Pleoapele i se închiseră peste ochii
negri precum trunchiul pe care îl atingea,
buzele rămăseseră întredeschise, şi
respiraţia devenise din ce în ce mai
sacadată.
Nerys-Randa îşi trecu de trei ori
degetele peste însemnările de pe trunchi.
De fiecare dată mai adâncită în a găsi
descifrarea, de fiecare dată mai conştientă
de prezenţa lui Enki la mai puţin de un pas
de ea.
Aruncase o privire
către el, imediat după
prima citire a
simbolurilor, dar doar
pentru o clipă. Iar acum,
zăbovind mai mult pe
fiecare crestătură, mintea
îi era invadată de
înţelesurile descifrate
peste care năvălea în
continuu imaginea lui.
Faţă în faţă cu ea,
stând jos, cu arcul şi
săgeţile aşezate lângă
cizma dreaptă, părea că
acum îl percepea pentru
prima dată. Fu asaltată
din nou de valul de
energie ce emana de la el,
din luminiș, și cumva, din ea însăși. Dintre
toate câte o înconjurau, pe el îl simțea cel
mai tare chiar și cu ochii închiși, îi vedea
imaginea amestecată cu simbolurile.
Şi acum, aşezaţi aşa, era mult mai înalt
că ea. Părul deschis la culoare îi era împletit
pe lângă urechi, într-una din ele încă
strălucind roşiatic radd-ul dragon.
Și-ar fi dorit să-şi ridice degetele să-l
atingă, să fie sigură că sclipirile acelea nu
erau doar în mintea ei, şi apoi să îşi ducă
palma către propriul radd - mai simplu dar
la fel de strălucitor ca al lui, o aripa -
simbolul tuturor celor din tagma
Învăţaţilor. Zâmbi. Era ca și cum aripa
dragonului lui se odihnea pe curbura
urechii ei.
Se opri brusc. Ceva din imaginile ce i
se perindau prin fața ochilor închiși era în
neregulă, și cu toate astea păreau ca se
îmbina perfect, menit într-anume așa.
Dragonul și aripa, simbolurile care spuneau
ceva de pereche, energia care plutea în jurul
ei asaltând-o.
Era ceva ce nu reuşea să deslușească.
Ceva important. Dar ce?!
Strânse ploapele încercând să își
readucă atenția la scoarța de copac, dar
imaginea lui Enki îi
străfulgeră încă o dată
prin minte.
Ochii aceea, aproape
aurii, sclipind tăios încă o
dată, aşteptând-o să-şi
încerce puterile; mâna
care găsise o bucată de sol
şi o frământa între degete
- singura mişcare, a unui
trup, ce altfel, părea
împietrit.
Era ceea ce văzuse
constant în ultimele zile, şi
totuşi, ceva cu totul nou...
Apoi, semnele se
transformară în cuvinte și
Nerys-Randa şopti:
– Înţeleg ce scrie.
Enki nu îndrăzni să spună nimic, iar,
ea continuă:
Diferiţi, dar la fel,
Şoptiţi legământul de pereche,
Adevăraţi de-aţi fi
Veţi dezlega arma străveche.
Nerys-Randa își îndepărtă brusc
trupul de trunchi, smulgîndu-și mâinile de
pe el. Deschise apoi ochii, fixându-l pe Enki.
debut
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 50
monden - şuete
Fata Morgana (bloguri)
Nu sunt bune de amante
Sunt puține femeile care să-și asume rolul de amantă până la capăt. Și prin a-și asuma acest rol înțeleg să-l conștientizeze și să-l accepte fără să-i provoace suferință. Puține femei pot face asta, marea majoritate sfârșește prin a-și dori mai mult de la bărbatul pe care-l iubesc, deși când l-au primit în viața lor a venit împachetat în statutul de bărbat însurat. Femeile care ajung să sufere din postura de amantă sunt cele care nu înțeleg că schimbă regulile după ce jocul a început de o vreme și după ce, inițial, aceste reguli au fost acceptate și cele care ajung să spere că vor reuși să-l facă să le iubească atât de mult încât să vină ei cu propunerea de a renunța la familie pentru iubirea lor.
Femeile care acceptă acest rol îl văd, de cele mai multe ori, ca pe unul tranzitoriu, ca pe o fază a relației, în timp ce bărbații și-l pot asuma la nesfârșit, ei fiind mai capabili să-și compartimenteze existența, să pună granițe clare între familie și restul lumii. Deși în timpul petrecut cu amanta aceste granițe par a fi foarte vagi și nelămurite, ele se activează, pline de energie, la orice amenințare. Fie le activează schimbarea regulilor, când femeia iubită, dar care ocupă locul doi în lista priorităților, începe să emită pretenții de depășire a condiției sale prezente, fie când apare o amenințare de partea cealaltă, când soția și restul familiei îl iau la scuturat și-l „trezesc la realitate” pe cel implicat într-un triunghi amoros.
Momentul în care încep suferințele femeii care nu a fost pe deplin conștientă de ceea ce o așteaptă din postura de amantă este cel în care realizează pentru prima dată care îi
sunt limitele. Nici nu știe ce o doare mai tare: spulberarea speranței de a deveni vioara numărul unu, orgoliul rănit, conștientizarea faptului că el nu o iubește așa cum credea ea, dar toate o lovesc instantaneu și simultan, învârtind cu o cruzime insuportabilă cuțitul în toate rănile sufletului ei, la nesfârșit. După acest moment nimic nu va mai fi la fel, nici sexul, nici întâlnirile, nici absențele. Perioadele de absență vor fi resimțite mult mai acut, cu teama de a fi părăsită definitiv strecurată de acum ca o otravă în sânge, iar întâlnirile nu mai sunt eliberatoare, ci încep să aibă o tonalitate gravă și un gust greu, dulce-amărui, împletit din iubire, vină, disperare, speranță, reproșuri, dorință, dar
încă iubire. O iubire căreia i-a fost sabotată baza, fundația și care se scufundă pe nesimțite, autodistrugându-se. Pentru că, de la un punct, noțiunea de amant(ă) se confundă cu cea de suferință și cine poate suferi fără să-și dorească un sfârșit al chinurilor sale…
Dacă ea, amanta, continuă relația din acest punct, înseamnă că îl iubește tot mai puțin pe cel cu care și-ar fi dorit cu mult mai mult decât o fugă între cearșafuri și că e doar o chestiune de timp până când totul se va stinge între ei, pentru că asta se
întâmplă cu iubirea ce a fost amestecată cu prea multă durere. Sau se poate încheia brusc, odată cu conștientizarea dureroasă a evidenței că el face o separație clară între viața de familie și relația extraconjugală, peste care nu va trece. Sunt rare situațiile în care o femeie poate să accepte rolul asta ingrat pe termen lung, sau la nesfârșit, cu seninătate. Femeile nu sunt bune să fie amante. Mai devreme sau mai târziu, orice femeie își dorește un cuib al ei, un bărbat al ei, proprii copii. Ea simte nevoia să dăruiască iubire necondiționat și a fi amantă o condiționează grav.
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 52
să evite partea informală a multor astfel de
evenimente, unde se ştie că se tranşează
marile hotărâri. România a pierdut mult
datorită acestei situaţii. Evita cu diplomaţie
şi delicateţe discuţiile pe acest subiect. Tot
din această cauză, ea nu a avut concedii cu
familia sau alte momente de recreere,
absolut necesare după munca intensă dusă
pe multiple planuri. Singurul refugiu era la
ţară, la fosta casă părintească, unde îşi
amenajase o locuinţă şi unde, când ajungea,
trăia în cele mai simple condiţii, ca ţăranii
de acolo. Localnicii îi spuneau „ţaţa Mira”.
Timpul curgea greu
fără ea. Nu găsea nimic
care să-i suplinească lipsa.
De multe ori îi reveneau în
minte momente când o
supăra şi apoi îşi făcea
reproşuri. Se gândea la
unele poezii rele pe care i
le-a făcut. Pe unele i le-a
trimis, pe altele nu. Dar
toate nu mai aveau acum
niciun sens! Singurul
lucru care conta era
absenţa ei definitivă, fără
să mai existe posibilitatea
repetabilelor ei întoarceri.
Jocul supărare-bucurie,
care însoţea repetabila ei
plecare şi întoarcere, se
terminase. Se terminase cu o plecare
definitivă. Ultima ei plecare avusese deja
loc!... El era cu mintea dusă permanent
după ea!...
A căutat-o pe Alina. Odată, să aibă o
discuţie referitoare la diverse metode de
promovare a îmaginii unei persoane. Ea, ca
jurnalistă, cunoştea multe în acest sens, dar
şi pentru că simţea nevoia de a mai discuta
cu cineva. Nu avea cu cine vorbi deschis
despre ceea ce îl frământa pe el. Deşi relaţia
lor se terminase în defavoarea lui, au
păstrat legătura, mai discutau la telefon,
mai colaborau în unele mici afaceri comune.
Chiar despre relaţia lui cu Mira îi spusese cu
ceva timp în urmă. Era la curent cu
întâmplările. A acceptat fără prea multe
formalizări întâlnirea. Nu arăta prea bine!
Viaţa o încercase greu şi pe ea şi asta se
vedea pe întreaga ei fiinţă.
– Nu prea ţi-ai ales bine femeile din
viaţa ta, a rupt ea tăcerea, în loc de bun
venit!
– Nu te pot contrazice. Faptele îţi dau
dreptate. Tot atât de
adevărat este şi că
bărbatul are un rol mai
mic în procesul de alegere.
– Nu mai face pe
neajutoratul!... Vă cunosc
eu la ce vă duce capul!...
– Am auzit una
bună, căută el să ridice
nivelul discuţiei. Cică
femeia alege bărbatul care
trebuie s-o aleagă!
I-a plăcut. Se vedea
pe faţa ei că vrea să-l
scoată din gândurile rele,
înainte de a intra efectiv în
subiect. Ultima lui reacţie
însă a făcut-o să tresară,
ca în vremurile ei bune, când era ziaristă şi
când un interlocuitor îi dădea un răspuns
inteligent.
– Uite, de aceea m-am îndrăgostit eu
cândva de tine! Aveai nişte remarci
deştepte.
– Mulţumesc, dar până la urmă nu ai
ales deşteptăciunea!...
– Nu aş vrea să fiu în locul tău!... Am
trecut şi eu prin momente groaznice când a
murit Radu. Nu mi-a trecut nici acum de
tot, dar nu avem ce face. Viaţa merge
lecturi în foileton
53
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
înainte. Am mai avut un eşec înaintea lui
Radu. Am trăit mai bine de zece ani cu cel
mai vânat bărbat din televiziune. Ştiam eu
că nu este un sfânt, dar ce am aflat la un
moment dat întrecea orice înţelegere! Am
găsit la el, din greşeală, o listă de circa patru
sute de femei, dintre care pe unele le
cunoşteam. Lista mai avea poziţii goale
până la numărul o mie. Era lista femeilor cu
care se culcase! Îşi propusese, ca ţintă, să se
culce cu o mie de femei! Evident că am
rupt-o cu el, deşi era un bărbat excepţional.
Noroc că Hans m-a lăsat, chiar m-a ajutat,
să-mi fac toate damblalele
referitoare la amintirea lui
Radu. Nu este gelos, nu
este meschin deşi are şi el
cusururile lui!
– Hai, că nu ne-am
întânlit să-l bârfim pe
soţul tău!... Eu îl ştiu ca pe
un tip simpatic.
– Este foarte
simpatic, dar a făcut
greşeli mari în afaceri, a
sfârşit rău. A ajuns să
traiască pe seama mea, el,
marele magnat care a fost!
Nici asta nu ar fi o
problemă, dar s-a
înbolnăvit de fel de fel de
boli şi nu respectă nimic
din ce îi spun doctorii. Îmi este teamă să nu
o păţească şi mai rău şi să-l duc cu
căruciorul! Uneori, mă gândesc la
momentul când am ales între tine şi el şi
mai-mai că îmi spun c-am greşit!...
– Apropo, că tot nu mai contează, cum
ai ales?...
– Tu erai însurat iar el era liber!... Tu
erai foarte competitiv atunci!... Erau mulţi
care doreau, la diferite niveluri ale înaltei
societăţi, să te atragă spre ei pentru
farmecul tău natural. Ai un farmec al tău, de
care poate nu-ţi dai seama, pentru care nu
faci eforturi speciale! Ţi-am urmărit mereu
zodia şi evoluţia. Am avut o mare durere în
suflet când mi-ai spus despre această
femeie pe care ai iubit-o atât, căreia i-ai
scris atâtea poezii şi romane! Ştii cum este
treaba, voi, bărbaţii, ţineţi să fiţi primii în
viaţa unei femei, la noi este invers, vrem să
fim ultima femeie iubită de un bărbat.
Femeile vor ca bărbatul pe care l-au iubit
cel mai mult, să moară cu ele în minte!...
– Hai, că mă faci să mai fiu stresat şi
pentru tine! Nu-mi ajunge mie durerea mea
actuală?
– A trecut!... Dacă
tot suntem la momentul
adevărului, am vrut să ştii.
S-au despărţit
amiabil. A rămas că vor
comunica mai des în
viitor, să ştie lumea ce
oameni mari au fost Radu
şi Mira.
Dorina aflase de
moartea Mirei. Nu a
comentat în niciun fel, dar
nici nu a iertat-o.
Bombănea ceva legat de
pedeapsa lui Dumnezeu!
Când a ajuns acasă,
după discuţia cu Alina, a fost întâmpinat
încă de la intrare:
– Ce faci acum, ai reluat-o cu
cealaltă?...
– Stai liniştită!... Nu este vorba de o
relaţie de dragoste. Ce mai vrei? Ai câştigat!
Îmi voi petrece tot restul vieţii cu tine!... Nu
asta ţi-ai propus? Poate Dumnezeu a
considerat că tu ai avut dreptate! Mişcarea
luminii în defavoarea întunericului, din
visul tău, s-a făcut în sensul dorit de tine.
– Aşa să fie, dar eu rămân prudentă!
lecturi în foileton
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 54
Eu nu consider că am câştigat ceva. Toţi am
murit!... Unii sunt „morţi morţi”, iar noi, cei
care am supravieţuit, suntem nişte „morţi
vii”. Mintea noastră a fost foarte afectată şi
trăim acum în alte vieţi, trăim vieţile
altora!...
El i-a răspuns calm, fără urmă de
supărare sau reproş. Şi-a văzut de treburile
lui în linişte. Nu mai avea puterea să
suporte interminabilele discuţii
contradictorii cu ea. Încerca să înţeleagă şi
durerea ei. Din punctul ei de vedere, a
luptat cu armele ei şi a câştigat, deşi nu era
o victorie plină de
satisfacţii. Ea îl iubea cu
toată fiinţa ei pe Alex, cu
toate relele pe care i le
făcuse. Considera că
Dumnezeu i l-a lăsat ei
pentru totdeauna!...
Analizând, în lungile
nopţi când nu putea
dormi, ce ar putea face în
viitor, s-a gândit că
puterea lui de creaţie ar
putea fi instrumentul
cultivării memoriei celei
care îi umpluse şi
continua să-i umple toate
gândurile. Putea să scrie
despre ea, despre momentele trăite
împreună, despre viaţă şi moarte. Putea să-i
dedice în continuare poezii. Trecuse rapid
dar semnificativ prin viaţa lui. Rămăsese
devastat după această relaţie, ca Pământul
după trecerea unei comete. Era imaginea
care i se părea cea mai sugestivă.
Situaţia lăsată după „trecerea cometei”
a încercat să o trateze cu ceva care să-i
aducă liniştea mult dorită, cu scrisul şi
munca fizică. Şi-a completat astfel CV-ul cu
competenţe aplicate de zidar, tâmplar,
fierar, zugrav, etc. Munca fizică, dusă până
la extenuare, a constituit cel mai bun
remediu psihic pentru situaţia în care se
afla.
A făcut o „cură de filozofie” pentru
tratarea „bolii” sale. În situaţii limită,
Nietzsche, foarte bolnav fizic şi psihic, a
introdus necesitatea psihanalizei bazate pe
teoria „morţii la momentul potrivit”.
Aceasta însemna că dacă nu mai ai un rol în
viaţă, mai bine mori, dar dacă reuşeşti să-ţi
găseşti un asemenea rol, merită să trăieşti.
Marele filozof, bolnav fizic, motiv pentru
care fusese nevoit să părăsească
universitatea, şi căzut
psihic, după ce marea sa
iubire la părăsit,
căsătorindu-se cu cel mai
bun prieten al său, a găsit
un rol în viaţă, să scrie
cărţi de filozofie!... Aşa a
creat cel mai mare filozof
al omenirii din ultimele
două secole!...
Alex a început să-şi
caute un nou rol în viaţă
pe fondul confuziei create
de evenimentele în care a
fost implicat. Mulţi nu mai
ştiau cine a murit şi cine
trăieşte! La un moment
dat, se zvonise că a
murit!... În asemenea
momente apar emoţii ce se manifstă pe
principiul „despre morţi numai de bine”.
Este fascinant să vezi ce ar fi zis lumea
despre tine după ce ai murit! Unii cârcotaşi
chiar l-au acuzat că şi-ar fi regizat moartea
în acest sens. Nu-l mai interesau aceste
micimi ale vieţii cotidiene, se făcea că nici
nu le aude, ceea ce înainte nu putea face.
Devenise un apreciat moderator de
evenimente. Era căutat pentru asemenea
activităţi. Avea un amestec de exactitate cu
lecturi în foileton
55
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
umor, cu poezie, care atrăgea audienţa. Era
după un asemenea eveniment. Era seară.
Aştepta, pe scările Palatului Parlamentului,
să vină şoferul pentru a trece apoi pe acasă
să o ia pe Dorina şi să meargă la un cocktail.
Acesta era organizat de către tinerii săi
prieteni, Nadia şi Cătălin, cu ocazia
închiderii unui grup de evenimente,
expoziţie, conferinţe şi întâlniri culturale.
Avea satisfacţia unor evenimente reuşite,
deşi era foarte obosit. Moderase în acea zi
două sesiuni, de dimineaţă şi după-amiază
şi se ajutase pe parcurs cu vreo patru cafele.
Printre activităţile sale din
acea zi, în pauzele dintre
sesiuni, avusese plăcuta
ocazie să participe la
anumite întâlniri culturale
care acompaniau
derularea evenimentelor
economice, cu
participarea unor actori
renumiţi precum Horaţiu
Mălăele, George Mihaiţă,
Eusebiu Ştefanescu, care
veniseră la invitaţia
organizatorilor expoziţiei.
La un moment dat, a
simţit o furnicătură la o
mână. Uitându-se spre ea,
observă cum venele i se
umflau, de parcă vroiau să
iasă de sub piele. La unul dintre degete a
apărut şi o dilataţie de mărimea unei
măsline. Intrase în panică. Nu ştia ce se
întâmplă, cât se vor mai umfla venele sale.
În câteva zeci de secunde acestea au revenit
la normal şi după câteva minute s-a retras şi
umflătura de pe deget.
A ajuns acasă. Ca şi cum nimic nu s-ar
fi întâmplat, au plecat la cocktail. Pe drum,
a vrut să-şi citească e-mail-urile pe
telefonul mobil, dar nu şi-a amintit parola.
A abandonat, fără să se impacienteze.
Punea întâmplarea pe seama oboselii.
Au ajuns. S-au aşezat la masă cu
organizatorii evenimentului, precum şi cu
renumiţii actori cu care mai discutase în
dimineaţa respectivă la expoziţie. În scurt
timp, constată că nu mai cunoştea
persoanele de la masă. Nu-i mai cunoştea
nici pe Cătalin, nici pe Nadia, nici pe actori,
nu-şi mai cunoştea nici soţia! Îşi pierduse
memoria. A fost poate soluţia cea mai
uşoară pe care a găsit-o Dumnezeu pentru
a-l salva de amintirile dureroase.
Dorin îşi continua
aceeaşi viaţă, doar că
acum se ocupau copiii de
ceea ce făcea soţia
înainte. Copiii însă
simţeau mult lipsa
sprijinului mamei lor.
Prietenii lui, care nu
l-au părăsit niciodată,
erau şi mai des cu el,
încercând să compenseze
o tendinţă de depresie
care apăruse şi la el.
Totuşi, întâlnirilor lor le
lipsea ceva. În
subconştientul lor, acel
ceva era lipsa soţiei. Toţi o
adoraseră, dar acum ea nu
mai era. Intangibilitatea ei mărea, în mintea
lor, valoarea de bărbat a lui Dorin. Prin
dispariţia ei scăzuse implicit valoarea lui,
scăzuse şi miza întâlnirilor.
Era mult mai gânditor. Era prima dată
în viaţa lui când îşi punea întrebări
referitoare la soţia sa. Ea a fost totdeauna
fără sentimente, fără incertitudini, parcă
era de fier. Ce ar fi putut afla de la acel
telefon încât să o afecteze atât de mult şi să
moară cu el în mână? „Miţa lui” nu-i mai
dădea niciun telefon, pentru că ajunsese
undeva unde nu avea semnal.
lecturi în foileton
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 56
El nu ştiuse niciodată amănuntele
vieţii soţiei sale, care se desfăşurau în afara
casei lor. Simplul fapt că ea este bine era tot
ce îl interesa. Când se întorcea acasă,
vederea ei, la intrarea pe uşă, îi umplea
viaţa.
Pentru psihicul lui nici nu ar fi fost
bine să ştie infinitatea de idei, sentimente,
suferinţe, bucurii, tristeţi, speranţe, care se
găseau între cheful lui cu băieţii de pe
terasa din Hamburg şi acel telefon. Ar fi
stricat liniştea bătrâneţii acestui om bun,
care nu a ştiut niciodată ce barieră a
reprezentat în calea
multora în drumul lor
spre Mira. Mulţi ar fi dorit
doar o privire, un zâmbet,
un mesaj din partea ei!...
Foarte puţini au fost cei
care au obţinut mai mult.
Toţi acei norocoşi au ajuns
rău! Şi Dorin era unul
dintre ei!
El a fost farul a cărui
lumină a adus-o mereu
acasă. A avut un singur
sprijin care să-l ajute să
suporte o astfel de viaţă.
Acel sprijin a fost însă de
nădejde. A fost sprijinit de
Dumnezeu, în care el nu a
crezut niciodată!... Între el
şi Dumnezeu a stat ea!...
Epistemologia iubirii
Da, există o epistemologie a iubirii!...
Iubirea este cunoaştere, care, ca orice fel
de cunoaştere, are o filozofie a ei! Ca în
orice tip de cunoaştere, logica are un rol
foarte important. Logica iubirii, dacă
putem vorbi de aşa ceva, lucrează cu
aceleaşi valori ca şi logica oricărui alt
domeniu. Sunt axiome, care au valori de
adevăr absolut, sunt logici binare, logici
trivalente, logici polivalente şi chiar logici
fuzzy.
Eroii noştri au, sau au avut, diverse
axiome în logica vieţii şi iubirii lor.
Dorina nu concepea să aibă decât „un
singur bărbat”, Mira, doar „o singură
căsătorie”, Alex, „o singură grijă-liniştea”,
Paul, „un singur model de viaţă”, Anghel,
„o singură preocupare-filozofia”, Dorin,
„un singur ajutor- Mira”.
Fiecare avea „fixa” lui, cum ar fi zis
Nana, în sensul de idee fixă.
Dorina a luptat şi va
lupta toată viaţa pentru a
păstra singurul bărbat al
vieţii sale. Se va lupta cu
oricine va dori să-i ia
bărbatul. A luptat cu
Alina, a luptat cu Mira, cu
arme diferite, cu metode
diferite, dar l-a păstrat pe
Alex. A putut să treacă de
la gelozia extremă la
înţelegerea totală faţă de
Alex când a realizat că
poate să-l piardă. Ea a
ştiut totdeauna tot ce se
întâmpla, iar
supravieţuirea lui Alex a
privit-o ca pe o victorie. O
victorie amară şi tristă.
Mira a luptat cu ea însăşi pentru
păstrarea căsătoriei sale cu Dorin,
considerând aceasta ca pe o datorie
religioasă. A respins orice altă cerere în
căsătorie atâta timp cât soţul său trăia. A
respins cea mai mare dorinţă a lui Paul,
aceea de a se căsători cu el, deşi îl iubea
din toată fiinţa ei. Datoria a fost mai
puternică decât iubirea. A vrut să fie
corectă la întrecerea dintre Paul şi Alex şi
i-a pierdut pe amândoi!
Alex acceptă orice situaţie a femeii pe
lecturi în foileton
57
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
care o iubeşte, îi satisface toate dorinţele
acesteia, dacă aceste dorinţe îi sunt
prezentate de la început şi are o certitudine
a evoluţiei relaţiei. Nu îi plac surprizele,
nu agrează schimbările bruşte de situaţii,
chiar dacă acestea sunt spre bine. Nu îi
place nimic care îi tulbură liniştea, pe care
şi-o construieşte pe date cunoscute sau
predictibile. Îşi pierde încrederea în
persoana care dă răspunsuri evazive. Dacă
ştia de la început de existenţa relaţiei Mirei
cu Paul, o lua ca atare şi nu era deloc
deranjat ulterior.
Paul a avut un
model mental şi a făcut
orice s-a potrivit cu
modelul său. A renunţat
la orice, la familie,
inclusiv la viaţă, când a
apărut ceva ce nu a mai
corespuns modelului său.
Nu şi-a pus niciodată
problema de a schimba
modelul funcţie de
realitatea existentă.
Anghel a avut o
singură preocupare
legată de activitatea sa -
filozofia. A sacrificat
totul, familia, viaţa,
pentru filozofie.
Considera că filozofia nu
poate fi împărţită cu o femeie.
Dorin, în situaţia din ultima parte a
vieţii, de când s-a îmbolnăvit, nu avea
decât o speranţă de ajutor şi aceasta se
îndrepta spre Mira. La moartea ei, el nu
ştia nimic din cele întâmplate şi a luat totul
ca pe un blestem.
Logica binară este cea mai frecventă
în iubire, deşi conduce adesea la nefericire,
la drame. Conform acesteia, nu există
decăt două valori de adevăr pereche, „eu şi
tu”, restul lumii dispare. Cei doi rămân
izolaţi de lume. Binecunoscutele
triunghiuri reprezintă aplicaţii ale logicii
trivalente, poligoanele iubirii sunt logici
polivalente. Logica fuzzy modelează ceva
mai aproape de prostituţie decât de iubire!
De aici se ajunge la aspectele terminologice
de iubire platonică, aristotelică,
pitagoreică, ptolemeică, pentagonică!...
Mii de ani, de la Aristotel, omenirea
şi-a bazat analiza unei gândiri corecte
doar pe logica binară. Da sau nu, lumină
sau întuneric, bun sau rău, au creat
bariere de netrecut, au creat drame, pentru
că nu se ştia că mai există
şi alte valori logice.
Transfomarea
acestor valori logice în
dogme religioase a
agravat şi mai mult
efectele sociale ale unor
judecăţi incorecte.
Ajungeai să crezi că „te
bate Dumnezeu”, dacă nu
respecţi judecăţile logicii
binare. Cel mai sugestiv
răspuns, în logica simplă
a Nanei, este „Dumnezeu
te iartă, dacă este spre
bine”.
Viaţa trebuie trăită
peste axiome, peste logici,
peste dogme religioase, peste contracte de
căsătorie. Să nu vă fie niciodată teamă să
trăiţi, Dumnezeu nu va ridica primul
piatra!... Vă va oferi totdeauna timpul să
dovediţi bunele intenţii, luând-o mereu de
la început!...
- sfârşit -
lecturi în foileton
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 58
pagina membrului portret literar – traduceri 54-55
Luca Cipolla
Back home
Roteando, le mie cellule ho sperso e donato al vento, intrecciate a fili di arabesco.. note indecifrabili che raccolgo nel meccanismo simile ad orologio squassato e sei tu, sono io, riportati a casa feriti; ci ridestiamo colore, iridi, papaveri e spighe che lavano il dolore nell'aura d'ambra che avvolge il sangue speso e lo perde dentro un semplice ricordo..
Cleopatra
Eri raccolta all'ombra dei pensieri-nebbia, quella madre che più non scorgo, eclissata dal mio ego, un deserto che l'immagine risalta. Cleopatra, temevi un dì la serpe, dico, anche di pezza, e fra le dita leggevi il mio destino..poi, scivolata nello spazio d'un atomo, vidi la tua forma accecarmi ed il mio sguardo teso ad una goccia di rimpianto e di beata gioia.
Back home
Rotind, celulele mi-am pierdut și dăruit vântului, împletite la firele de arabesc.. note indescifrabile pe ce le adun în mecanismul similar unui ceas zguduit și
ești tu, sunt eu, readuși acasă răniți; ne redeșteptăm culoare, curcubeie, maci și spice care spală durerea în aura ambrei înfășurând sângele risipit și-l pierde într-o simplă amintire..
Cleopatra
Erai reculeasă la umbra gândurilor-ceață, mama aceea pe ce n-o mai zăresc, eclipsată de egoul meu,
un deșert pe care imaginea îl subliniază. Cleopatra, o zi te temeai de șerpii, vreau să spun, și din cârpă, și între degete citeai destinul meu… apoi, alunecată în spațiul unui atom, văzui forma ta să mă orbească și privirea mea țintită spre o picătură a regretului și a bucuriei fericite.
traduceri
59
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
spiritualitate
Matei Ioaniţiu
Poveţe ale regelui Solomon
Când regele Solomon s-a întors din
munți, după apusul soarelui, cei adunați la
poale l-au întrebat:
— Ești sursa noastră de
inspirație. Cuvintele tale ne ating
inima. Iar înțelepciunea ta ne
luminează mintea. Suntem flămânzi
să te ascultăm. Spune-ne: Cine
suntem noi?
El le-a zâmbit și le-a
răspuns?
— Voi— sunteți
lumina universului. Voi
sunteți stelele. Voi sunteți
altarul credinței. În fiecare
dintre voi este un univers.
Grămădiți înțelepciunea
în inimă, ascultați-vă
inima, ascultați prin
dragostea voastră.
— Care este sensul
vieții?
— Viața – este un
drum, un scop și o
victorie. Viața este un
dans al iubirii. Misiunea
voastră este să înfloriți. SĂ
FII – e un dar pentru toată lumea. Viața
voastră – este istoria omenirii. De asta viața
este mai frumoasă decât orice teorie.
Creează din viața ta o sărbătoare, pentru că
asta este adevărata ei valoare. Viața este
compusă din prezent. Iar sensul prezentului
este să trăiești în prezent.
— De ce ne urmărește necazul?
— Ceea ce ai semănat, aceea vei
culege. Nefericirile sunt alegerile noastre.
Sărăcia – este creația omului. Iar
nemulțumirea este fructul neglijenței.
Învinovățind pe cineva, îți pierzi puterea.
Nefericit este acel care nu se cunoaște.
Sărac devine acel care pierde timpul în
zadar. Nu permite mulțimii să îți omoare
sufletul.
— Cum să trecem peste
nefericiri?
— Nu te analiza. Nu te compara și nu
te împărti. Mulțumește pentru tot ce ai.
Bucură-te pentru că bucuria crează minuni.
Iubește-te, pentru că cei care se iubesc pe
sine, îi iubesc toți. Roagă-te când ești fericit
și ghinionul te va evita.
— Care este drumul către
fericire?
— Fericiți sunt cei care iubesc, fericiți
sunt cei care mulțumesc.
Fericiții trăiesc în
armonie. Fericiții văd
adevărata frumusețe a
lumii. Fericiții se bucură
de soare. Fericiții sunt
gata să primească soarele
în brațe. Fericiții sunt
liberi. Fericiții iartă.
— Cum să trăim în
lumină?
— Savurați fiecare
picătură a vieții, o viață
trăită în zadar va da
naștere nefericirii. Și să
știi că ceea ce se află în
interior, aceea se află și în
exterior. Lumea este
sumbră pentru că inima
este sumbră. Fericirea este apusul soarelui.
— Cum să trăim în armonie?
— Trăiește simplu. Nu fă rău nimănui.
Nu invidia. Lasă ca îndoielile să treacă și nu
căuta altele noi. Dăruiește-ți viața
frumosului. Crează pentru artă, dar nu
pentru recunoaștere. Dă viață trecutului,
uitându-l. Adu în lume ceva nou. Umple-l
cu iubire. Acolo unde este iubire – acolo
este și Dumnezeu.
Trăiește în armonie! Fii tu însuți!
spiritualitate
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 60
tradiţii, datini obiceiuri
Nicolae Tomescu
Tradiţii și obiceiuri de Anul Nou
Sfinții calendarului popular,
metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau
mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la
împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat
în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu
care stă călare pe butoi, iubește și petrece;
Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei,
reprezintă zeul dragostei
pe plaiurile carpatice;
Sângiorzul (23 aprilie),
Sântoaderul sunt tineri
călări pe cai; Sântilie (20
iulie) și Sâmedru (26
octombrie) sunt maturi.
După ei urmează
generația sfinților-moși:
Moș Andrei (30
noiembrie), Moș Nicolae
(6 decembrie), Moș Ajun
(24 decembrie) și Moș
Crăciun (25 decembrie).
Întoarcerea simbolică a
timpului este asimilată cu
moartea divinității
adorate, iar reluarea
numărării zilelor – cu
renașterea acesteia.
În satele românești, cete de flăcăi se
pregătesc pentru „urat”, respectând datinile
și obiceiurile din timpul sărbătorilor de
iarnă.
În ajunul Noului An, pe înserat, își fac
apariția „mascații”…
*
De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă
colindatul și cetele de colindători care, după
ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc.,
primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori
bani…
În satele bucovinene se obișnuiește ca
mascații să umble în ceată, care reunește
personaje mascate: ursul, capra, căiuții,
cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii,
ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii,
ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile
rezultate încep să meargă din casă în casă,
până la răsăritul soarelui, atunci când Anul
Nou își intră în drepturi…
Umblatul cu Capra ține, de regulă, de
la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care
evocă la Vicleim personaje biblice sunt
înlocuite aici de masca unui singur animal,
al cărui nume variază de la o regiune la alta:
cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în
Moldova și Ardeal, boriță
(de la bour) în
Transilvania de sud. În
Muntenia și Oltenia, capra
este denumită „Brezaia”
(din cauza înfățișării
pestrițe a măștii) și
obiceiul se practică mai
ales de Anul Nou. Capra se
alcătuiește dintr-un lemn
scurt, cioplit în formă de
cap de capră, care se
învelește cu hârtie roșie,
peste care se pune o altă
hârtie, neagră, mărunt
tăiată și încrețită, sau se
lipește o piele subțire cu
păr pe ea…
Obiceiul umblatului
cu Ursul este întâlnit doar
în Moldova, de Anul Nou. Ursul este
întruchipat de un flăcău purtând pe cap și
umeri blana unui animal, împodobită în
dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca
este condusă de un „Ursar”, însoțită de
muzicanți și urmată, adesea, de un întreg
alai de personaje (printre care se poate afla
un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul
tobelor sau pe melodia fluierului și ajutată
de un ciomag, masca mormăie și imită pașii
legănați și sacadați ai ursului, izbind
puternic pământul cu tălpile. Semnificația
este purificarea și fertilizarea solului în noul
an. S-a avansat ipoteza că la originea
tradiţii, datini, obiceiuri
61
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
acestui obicei e un cult traco-getic…
Strigatul peste sat este ceremonialul
nocturn al cetelor de feciori pentru
judecarea publică a celor care au încălcat
regulile comunității. Cocoțați pe dealuri,
movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc”
prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici,
femeile care fac farmece și descântece,
leneșii, hoții sau bețivii. Dialogul este
așteptat de întreaga comunitate, încheindu-
se cu formula „Cele rele să se spele, cele
bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor
și alungarea spiritelor rele, obiceiul este
însoțit de aprinderea focurilor…
În prima zi a noului
an, de Sfântul Vasile, se
crede că cerurile se
deschid, că rugăciunile
sunt ascultate și că
animalele vorbesc cu glas
omenesc. Tot atunci se
merge cu Plugușorul și cu
Sorcova, obiceiuri ce
invocă prosperitatea și
belșugul pentru
gospodăria celui care
primește colindătorii. Se
afirmă că aceia care nu
primesc cetele de
colindători vor avea
necazuri și sărăcie în anul
ce vine…
În ajunul Anului
Nou, în Moldova, cete de
flăcăi și de bărbați de curând însurați merg
cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat
dintr-o practică primitivă, trecut printr-un
rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare
obișnuită de recolte bogate în anul care abia
începe. Textul este, prin excelență, o narație
privind muncile agricole, recurgând la
elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind
urmat de semănat, îngrijirea plantelor,
recoltat și adusul boabelor în hambare.
Plugușorul este întotdeauna însoțit de
strigături, pocnete de bici și sunete de
clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a
fost înlocuit cu timpul de un plug
miniatural, mai ușor de purtat, sau de
buhaiul care imită mugetul boilor. La sate,
Plugușorul este însă extrem de complex, iar
alaiurile care merg din casă în casă duc cu
ele chiar un plug…
Semănatul desemnează un obicei
agrar, structurat după modelul colindelor și
practicat de copii în dimineața zilei de Anul
Nou, după încheierea Plugușorului.
Colindătorii, purtând traiste de gât
încărcate cu semințe de grâu, secară, orz,
ovăz, mai rar cu porumb, intră în case,
aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul
pe ogor, și urează gazdelor
sănătate și roade bogate.
Ei sunt răsplătiți cu mere,
colaci, bani. După
plecarea lor, gospodinele
adună semințele și le duc
în grajdul vitelor, pentru a
fi sănătoase peste an…
Un alt obicei de Anul
Nou, umblatul cu Sorcova,
ar simboliza bucuria
copiilor; aceștia poartă o
crenguță înmugurită de
copac sau o sorcovă
confecționată dintr-un băț
în jurul căruia s-au
împletit flori de hârtie
colorată. Numele de
sorcovă vine de la
cuvântul bulgar „surov”
(verde fraged), aluzie la ramura abia
îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un
arbore. Înclinată de mai multe ori în
direcția unei anumite persoane, sorcova
joacă, întrucâtva, rolul unei baghete magice,
înzestrată cu capacitatea de a transmite
vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării,
care amintește de o vrajă, nu face decât să
întărească efectul mișcării sorcovei…
tradiţii, datini, obiceiuri
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 62
Jerlăianu Manuela Cerasela
În luna albă s-au săltat poeţii
S-a risipit timpul în miezul ceții
Chiar dacă stâlpii porții au țipat,
În luna albă s-au săltat poeții
Și-n urma lor cuvinte au lăsat.
Cuvinte sfinte, fără de tăgadă
Culese dintre căile de drum,
Iar îngerii-au venit cu ei să vadă
Acest pământ învăluit în fum.
Durerea încă joacă-n lut lambada,
Cuvintele vor trece fără sens,
Poeții însă au sfârșit tirada
În inima tăcerilor prea dens.
Dar mările-i plâng azi cu lacrimi crude
Și munții se topesc de dorul lor,
Și visele în lacrimi rămân ude
Și sparg esența vieții pe covor.
O lună va veni să vă vorbească
De umbrele ce ieri s-au îngropat
Și-o răsări o literă să crească
În urma cerului înseninat.
Iar soarele va coborî în bernă
Într-un azur crescut în absolut
Și v-a-mpleti cu viața lor eternă
Cuvântul alb în chipul nevăzut
Ion Vanghele
Toamna cu îngeri
Trec îngeri cu aripi înmuiate-n cenuşă,
Arhangheli bolnavi printre zori cenuşii,
Copacii nebuni ciocănesc pe la uşă
Şi caii nechează în ore târzii.
Îşi scutură pomii podoaba sumară
Cu bocet de frunze - un veşted prohod
Şi păsări în cer tăcerea-nfioară
Iar clipele mor întorcându-se-n glod.
Arhanghelii trec într-un zbor eşuat,
Ghirlande de flăcări să ardă în cer
Când iadul din mine rămâne-ngropat
În toamna bolnavă cu brume şi ger.
O noapte se plimbă prin noi nevăzută
Cu umbre dansând caraghios în pereţi,
Doar luna se sparge în ore tăcută
Visând trene albe, fugind prin nămeţi.
Şi tu o cadână cu pielea de jar
Dansezi în şuvoiul ce torţa îl arde
Şi umbrele tale, mistuite-n zadar
Pe pat dansatoarea o lasă de cade.
E-o noapte adâncă cireşii au ars,
Dezmăţul iubirii cu flori de cenuşă,
Iubito invită, dorinţa la vals
Şi-ascultă copacii cum tremură-n uşă..
diptic
63
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
tradiţii, datini, obiceiuri
63
Folclor românesc
Asta-i seara cea mai sfântă
Asta-i seara cea mai sfântă,
Îngerii în ceruri cântă-,
Îl slăvesc pe Dumnezeu,
C-a trimis pe Fiul Său,
Să se nască din Duh Sfânt,
Pentru oameni pe pământ.
Să le-arate calea dreaptă
Şi viaţa care-i aşteaptă.
Să le-aducă mângâiere,
Să-i ferească de durere.
Să-i cureţe de păcate,
La mulţi ani cu sănătate!
folclor românesc, din satul Pinu,
comuna Brăeşti, judeţul Buzău
Florin T. Roman
Colindă
Fulgii zboară peste ţară
pe aripi de adevăr
în această sfântă seară,
linu-i lin şi flori de măr.
Stelele sunt spice coapte
sufletul e mai senin
în această sfântă noapte,
flori de măr şi linu-i lin.
Taina vieţii se desface
lin păstorii cântă-n cor
toţi copiii dorm în pace,
leru-i ler şi flori de dor.
Îngerii zburând pe sus
îi fac blând, discret, pe cer,
cale stelei lui Iisus,
flori de dor şi leru-i ler.
Emilia Popescu Rusu
Sorcova
Sorcova să sorcoviţi,
ca pomii să înfloriţi,
sănătoşi, frumoşi
şi la pungă groşi!
Sorcova să sorcoviţi,
ca o stea să străluciţi,
în bine şi sănătate
de iubire s-aveţi parte!
Sorcova să sorcoviţi
că e obicei străbun
pentru tot omul român,
care trece-n noul an,
cu speranţe şi cu drag,
aşteaptă An Nou în prag.
Cu colac şi vin pe masă,
faţa-i albă de mătase,
copii frumoşi şi
năzdrăvani...
La anul şi la mulţi ani!
Folclor românesc
Ce sară-i astă sară
Ce sară-i d'aiastă sară
Domnului Doamne
Da' îi sara de ajun
Înspre ziua de Crăciun
Când Hristos Domnul cel sfântu'
A venit pe-acest pamântu
În paiele grâului,
În florile fânului.
ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016
Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură 64