Introduce Re in Sociologie

8/14/2019 Introduce Re in Sociologie

http://slidepdf.com/reader/full/introduce-re-in-sociologie 1/105

1

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE PSIHOLOGIE

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIESuport de curs

Conf. univ. dr. Carmen BULZAN

2008-2009



2

CUPRINS

Seciunea I: SOCIOLOGIA – ŞTIINA REALITĂII SOCIALE

Cap.1: OBIECTUL SOCIOLOGIEI ŞI SPECIFICITATEA EI1.1. Ce este sociologia?1.2. Caracterul ştiinific al sociologiei1.3. Problema etică în sociologie1.4. Domenii ale cunoaşterii sociologice

Referin e bibliografice

Cap. 2 : CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINĂ 2.1. Precursorii şi fondatorii sociologiei2.2. Factorii care au favorizat apariia sociologiei ca ştiină 2.3. Şcoli sociologice


Cap. 3 CUNOAŞTEREA SOCIOLOGICĂ 3.1. Paradigme ale cunoaşterii sociologice3.2. Metodologia sociologiei

3.2.1. Metodologia cercetării empirice3.2.2. Metodologia construciei teoretice


Cap.4: STATUTUL ŞI ROLUL SOCIOLOGULUI ÎN LUMEACONTEMPORANĂ 4.1. Calificarea pentru profesia de sociolog4.2. Competenele profesionale ale sociologului4.3. Direcii de aciune ale sociologului


Seciunea a II-a: DOMENII ALE CUNOAŞTERII SOCIOLOGICECap. 1: OMUL – FIINĂ SOCIALĂ 1.1. Socializare-resocializare1.2. Ereditate-mediu-educaie în formarea şi dezvoltarea individului1.3. Relaiile sociale. Relaia individ-societate1.4. Cetăenia democratică. Aportul dimensiunii creştine la construcia

cetăeniei europene azi Referin e bibliografice

Cap.2: GRUPURILE SOCIALE. COMUNITĂI TERITORIALE, NAIONALE,REGIONALE2.1. Grupul de muncă, de prieteni etc.2.2. Comunităi umane teritoriale (satul, oraşul)2.3. Instituii şi organizaii sociale



3


Cap. 3: PROBLEME SOCIOLOGICE ALE SOCIETĂII MONDIALE4.1. Cultura – referenial al vieii individuale şi sociale4.2. Globalizarea şi efectele ei în viaa naiunilor4.3. Societăi în mişcare. Tranziia, migraia, reformele economice şi sociale




4

Seciunea I: SOCIOLOGIA – ŞTIINA REALITĂII SOCIALE

Cap.1: OBIECTUL SOCIOLOGIEI ŞI SPECIFICITATEA EI

1.1.Ce este sociologia?Definirea sociologiei a stat în preocupările gânditorilor din diverse

domenii, nu doar al sociologilor, încă de la apariia ei, prin numele dat deAuguste Comte. Considerat a fi părintele Sociologiei, tocmai prin aceasta, ela utilizat în denumirea sociologiei doi termeni: unul latin- socius si celălaltgrec – logos, fapt care a întârziat şi recunoaşterea ei ca ştiină de sinestătătoare. Deşi nu a existat o definiie în adevăratul sens al cuvântului înainte de apariia ei (prin nume), preocupările sociale de cunoaştere şiteoretizare, de elaborare a unor „programe” de dezvoltare a societăii au stat în atenia filosofilor, juriştilor, oamenilor de ştiină, politicienilor. Cei care

însă s-au încumetat să o definească au fost în special oameni mai aproape dedomeniul socialului care vedeau în sociologie fie o ştiină de sinteză, fiefundament al înelegerii altor ştiine sociale, fie un îndreptar metodic încunoaşterea vieii sociale sau un program de schimbare socială.

Societatea umană este obiectul de studiu al multor ştiine: drept, istorie,economie, morală ş.a. Sociologia ca ştiină socială studiază societatea umană aşa cum se prezintă ea: ca un ansamblu de diverse grupuri, colectivităi,asociaii, instituii sociale. Ea studiază omul ca fiină socială şi rezultatelesociale ale comportamentului său. Dar sociologia nu este singura disciplină care studiază omul. Făcând abstracie de dimensiunea socială, accentele suntpuse pe anatomie, fiziologie, psihologie, structuri mentale etc. Azi tot maimuli se îndreaptă în teoretizări pe discipline de sinteze, peinterdisciplinaritate ca principiu al cunoaşterii în scopul oferirii unei imaginicât mai cuprinzătoare asupra acestui atât de complex domeniu al cercetării:societatea umană.

Complexitatea obiectului de studiu a f ăcut pe muli sociologi să definească sociologia diferit în funcie de obiectul, problematica de studiusau metodele utilizate în cunoaşterea vieii sociale. De la ştiină a faptelor şifenomenelor sociale (orientarea pozitivistă şi sociologia interpretativă), laconceperea societăii ca un organism uman (organicismul) ca un produs alpsihologiei individuale (teorii psihologice), până la înelegerea societăii caun sistem, s-au asociat fiecărei teorii practici metodologice diferite. IonUngureanu defineşte sociologia ca „ştiină explicativă, comprehensivă şievaluativă a societăii”1. Multitudinea de metode utilizate în sociologie a

1 Ion Ungureanu – Paradigme ale cunoa şterii societ ă ii, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p. 15



5

f ăcut pe Henri Poincaré să o considere „ştiina cu cele mai multe metode şicu cele mai puine rezultate”2 poate şi din pricina întârzierii apariieiefectelor pozitive în viaa socială. O meniune se impune. Orice decizie lanivelul macrosocial trebuie să aibă o fundamentare ştiinifică. Sociologii vorputea să contribuie la această diagnoză. Deciziile însă aparin clasei politice.

Prezena în viaa politică a oamenilor de ştiină (chiar a sociologilor) nu justifică întârzierile, dar nici nu pot fi f ăcui răspunzători de efecte resimitenegativ. Sociologul descrie şi explică într-o formă obiectivă de ce şi cumpersoanele interacionează în grupuri. Putem spune ca sociologia nu este nicifilosofie socială, nici un sistem de valori destinat a decide cum oameniitrebuie să se organizeze şi cum să se comporte în consecină. Sociologia esteuna din ştiinele sociale al cărei obiect de studiu îl reprezintă societateaumană, adică colectivităile, asociaiile, grupurile şi instituiile sociale pecare oamenii le formează. Sociologia studiază de asemenea omul ca fiină socială, adică în măsura în care acesta este rezultatul aciunilor sale.Sociologia poate fi definită ca studiul ştiinific al vieii grupale al fiinelor

umane. Sociologia este „ramură a cunoaşterii al cărei obiect estedimensiunea socială a umanului, realitatea în relaie cu socialitatea”3.Jimenez Burillo (1991) propune o alta forma de definire a obiectului

sociologiei, efectivă , adică ceea ce se publică, discută în congrese şi o altainten ională , adică ceea ce se vrea a fi ştiina. Ne întâlnim aici cu aceeaşiproblemă: confluena între ceea ce se investighează şi ceea ce se doreşte şi nua fost descoperit până acum, sau între obiect de studiu şi realitatea prezentă.„Decuparea” obiectului de studiu presupune un proces de abstractizare, dar şide idealizare. Realitatea de cunoscut este mult mai complexă şi cercetătorul în sociologie nu va putea lua în calcul toate condiionările sociale şi aciuneatuturor factorilor posibili. De aceea va exista întotdeauna un „decalaj” între„realitatea studiată” şi „realitatea efectivă.”. Sociologia este o ştiină relativtânără, al cărui obiect de studiu sunt colectivităile umane. Vorbind de o aşaampla arie tematică, bineîneles că sociologia are nevoie de alte disciplineconsiderate a fi sociale. Sociologia ca ştiină socială, este alături deeconomie, ştiinele politice ş.a. care se apleacă de asemenea asupra omului sisocietăii. Se mai pot adaugă psihologia socială şi geografia umana. Discuiaasupra caracterului ştiinific al acestora rămâne deschisă.

În secolul trecut Wilhelm Dilthey, f ăcând distincie între ra iune pur ă şi ra iune practică , a opus ra iunea fizico-matematică şi ra iunea istorică dimensiunile cognitive, morală şi practică, capabile de a înelege în mai maremăsură fiina umană. Aceste două tipuri de raiuni fundamentează două tipuri

2Apud: Ion Ungureanu (2002), p. 93 Salvador Giner, Sociologia, Ediciones Peninsula, Barcelona, 2004, p. 9



6

de ştiine: o ştiin ă a naturii, a cărei metoda este de a explica faptele, şi ştiin e ale spiritului, ale căror metode sunt utilizate pentru a în elege semnificaiile.Ştiinele sociale aparin mai mult celui de-al doilea etalon.

Max Weber a stabilit supoziiile necesare pentru a înelege obiectul

ştiinelor sociale, îndeosebi al sociologiei, nu în a descoperi legi (ca în cazulştiinelor naturale), ci în interpretarea sensului ac iunii sociale. Este vorbade în elegerea inten iilor subiective ale actorilor care compun societatea.

Emile Durkheim, reprezentantul sociologiei care a postulat existenafaptului social şi importana interpretării faptelor ca lucruri, consideră că lucrurile sunt şi există, independent de subiecii care le contemplă şi lecategorizează. Din acest punct de vedere, în interiorul ştiinelor sociale, maiales în cel al sociologiei, se poate stabili un dublu dualism careintegrează /dezintegrează sociologia: obiectivism/subiectivism,realism/nominalism. Panorama se complică atunci când ştiinele socialesuferă, în prezent, o separare şi ignorare realmente negativă şi redusă la

cunoaştere. Etimologia cuvântului ştiină vine din latina: scire, cunoaştere. Ştiina apelează în mod exclusiv la un tip de cunoaştere care secaracterizează prin metode şi rezultate. Cunoaşterea ştiinifică se deosebeştede episteme, prin aceea că în loc să pătrundă în lucruri pentru a le explica, lesubstituie prin altele mai precise care se comportă faă de primele ca limită lafluctuaiile prin care se aproximează. Departe de a face o apologie a ştiinelorsociale în raport cu cele ale naturii, este important de îneles că realitateasocială se construieşte, fiecare actor social contribuind la aceasta. Dacă confruntăm matricele obiectiv/subiectiv putem afirma că sociologia de cânda dobândit un statut ştiinific, este un studiu mai riguros, se bazează pe dateempirice.

Sociologia aspiră să fie ştiină. De aceea chiar de la constituirea ei,diverşi autori doreau o utilizare a metodelor din ştiinele naturii pentru aasigura acuratee ştiinifică datelor observabile. Metode precum observaia şiexperimentul au fost primele preluate din ştiinele naturii. Unii pretind că sociologia este o ştiină naturală sau pozitivă, al cărei efect ine doar derelativa „tineree ” a ştiinei (dacă e să admitem că ea apare doar când i se dă numele). Alii recunosc acesteia caracterul ştiinific aducând ca argumentecondiiile minime de existenă: teoria, metodologia, neutralitatea etică şicritica pe care toate ştiinele sociale le au. Printre caracteristicile ştiinei potfi enunate următoarele:

Sociologia este empirică deoarece cunoştinele provin dinobservaii şi studii de teren cu metode specifice şi împrumutate dinalte ştiine. Toate datele culese pot fi probate, şi sunt respectatecondiiile culegerii lor.



7

Sociologia este teoretică fiind alcătuită ca ştiină dintr-un sistemde propoziii generale care explică realitatea socială. Teoriasociologică integrează concluziile din cercetările empirice, dindiversele ramuri ale sociologiei (sociologia organizaiilor, aeducaiei, a culturii, economică, a oraşului, satului, a frontierei

etc.) Sociologia are o metodologie neutr ă din punct de vedere moral,adică dispune de un sistem de metode, tehnici, procedee şiinstrumente de investigare care încearcă să păstreze neutralitatea şiacuratee în culegerea şi interpretarea datelor.

Sociologia este o critică a realităii sociale, adică nu estedogmatică, fiind deschisă examinărilor şi îndoielilor metodice, înlumina noilor schimbări de paradigmă, a noilor experiene. Ea se îmbogăeşte, nu doar cantitativ, ci şi informaional, prin eliminareacunoştinelor nesatisf ăcătoare sub aspectul explicării faptelorsociale, fiind într-un proces continuu de dezvoltare a ştiinei.

Imperativul moral impune o independenă a sociologului de aceleinterese care îi poate modifica obiectivitatea. Este vorba de arealiza o critică a societăii, cu argumente valorice şi nuideologice. „Sociologia şi ideologia sunt termeni incompatibili”.(Giner, 2004)

Pentru înelegerea coninuturilor ştiinei Sociologie, redăm într-o schemă didactică premisele, obiectul de studiu şi nivele de analiză.



8

Individ grup social organizaii/instituii societăi globale

Schema nr. 1 - Elemente de identificare a con inuturilor disciplinei Sociologie

Premise Factorii şi condiiile vieii sociale

Obiectul de studiual sociologiei

Nivele de analiză

Viaa socială

Fa te Fenomene Rela iiProcese

micro macromezo

sociale culturale economice juridice politice

Natura Populaia Moştenireaculturală



9

1.2. Teoria sociologică Teoria sociologică apare ca o nevoie de a avea o viziune generală asupra

societăii, structurii şi dinamicii sociale, asupra rolului şi rostului omului în

lume. Aceasta viziune de ansamblu ne este oferită de filosofia socială.Teoriile despre fenomene specifice fragmentează percepia noastră asuprarealităii. De aceea teoriile sociologice au nevoie de o viziune mai amplă asupra lor, deci de filosofia socială, care cuprinde şi etica.

Teoriile se constituie din ipotezele confirmate de cercetare, care devinteze, adică propoziii explicative asupra domeniului studiat. Confruntărileulterioare conferă teoriei sociologice un grad mai mare sau mai mic deperfeciune, ceea ce înseamnă a recunoaşte că însăşi cunoaşterea umană nueste nici absolută, şi nici totală. Explicaia şi predicia faptelor esteinfluenată de modelul paradigmatic la care se raportează cercetarea, dar şide cultura şi structurile mentale cu privire la societate ale cercetătorului. Aşa

se explică şi existena diversităii de teorii care abordează aceeaşiproblematică.Orientarea oricărei cercetări trebuie aşezată nu doar pe date empirice,

ci, cu concursul paradigmelor şi teoriilor care pot ridica ipotezele de lucru lacategorii ale teoriei ştiinifice, să cuprindă în ceea ce Robert Merton numea„teorii de rang mediu”. Acestea ne apar într-o situaie intermediară, întreipotezele de lucru din investigaii cotidiene şi teoriile generale cu privire lafenomen în ansamblul său. Exemplificând putem spune că studiile realizate în prezent pe migraia românilor se preocupă de cauzele care generează acestfenomen şi consecinele pe care le produce la nivelul vieii individuale şisociale, atât în ara de origine, cât şi în cea de destinaie. Integrarea acestordate, a cauzelor care gerează migraia, a factorilor perturbatori lărgeştecercetarea prin analiza altor factori extrasociali, precum: clima, geografialocului etc. Dacă adăugăm şi probleme de psihologia individuală şi socială,de personalitatea migrantului, dar şi de imitaie, opiniei publică intrăm însfera fenomenelor de grup, psihosociale, conferind studiului un aspectinterdisciplinar. Integrarea studiilor de emigraie în teorii mai ample dedezvoltare economică, culturală, în contextul fenomenelor de globalizare, dedeschidere a granielor, de integrare în structuri europene prin politici socialeetc. putem construi o teorie de rang mediu alcătuită din postulate teoretice,ipoteze, teze etc.

1.3. Obiectiv/subiectiv în cunoaşterea sociologică Imaginaia sociologică (C.W.Mills) ne oferă posibilitatea de a

interrelaiona toate problemele şi datele care se prezintă în realitatea socială,permiându-ne să transcendem şi să introducem categorii proprii. Weber a



10

fost cel care a afirmat prezena subiectivităii în aciunea umană. Aceastasubiectivitate nu împiedică sarcina ştiinifică din multiple raiuni, dintre carecea mai importantă poate fi formulată astfel: cine mai bine ca ei înşişi potdescoperi şi recunoaşte acest caracter subiectiv în propriile aciuni şi în celeale celor din jur decât ei înşişi?

În acest sens se exprima Salvador Giner (1985), explicând cu claritateaceasta problemă astfel:“Dimensiunea subiectivă a sociologiei nu este un impediment pentru înelegerea realităii. Din contră, cum a reliefat Weber, latura subiectivă aaciunii umane permite să putem înelege protagoniştii, punându-ne în locullor, dacă posedăm suficiente motive de judecare pentru a face acest lucru.Simplul fapt de a fi noi înşine oameni, cât de mare ar fi distana culturală sautemporală care ne separă de ceilali, ne permite să înelegem în modsatisf ăcător motivaiile, dorinele şi ideile semenilor noştri. Nimic nu împiedica pe sociolog sau psiholog să posede aceste capacităi, în modtradiional atribuite preotului, filosofului sau istoricului. Se înelege de aici

că sociologia este o ştiină în continuă discuie şi certă criză. Expresia uneinecesităi şi rezultatul unei construcii: necesitatea de a explica fiina socială,- dotată cu o mare complexitate, şi rezultatul devenirii istorice şi sociale, decisociologia nu se poate pierde în natură, pentru că este o creaie umană, catoate tipurile de cunoaştere ştiinifică.”4

În timpul dezvoltării teoriei sociologice s-a produs o creştere ainteresului pentru ştiină, nu doar în universităi, ci şi în mediul de viaă, însocietate, în ansamblu. Rezultatele tehnologice au atins toate mediile de viaă şi ştiina a dobândit un mare prestigiu. Oamenii de ştiină de fizică, chimie,biologie au ocupat încă de la început locuri importante în societate. Comte,Durkheim, Spencer, Mead şi Schutz s-au ocupat de la început de ştiină şi demulte ori doreau să modeleze sociologia pornind de la fizică şi chimie,obinând un mare succes. Dezbaterea între cei care acceptau modelulştiinific şi cei care, precum Weber, considera că problemele particulare înviaa socială nu puteau fi rezolvate în mod absolut de către ştiină a marcatapariia sociologiei ca ştiină. Factorii sociali au fost poate mai importanidecât forele intelectuale care au jucat un rol central în teoria sociologică.Factorii intelectuali însă nu pot fi separai de cei sociali.

1.4. Caracterul ştiinific al sociologiei. Problema etică în sociologieDezbaterile pe marginea problemelor de scienticitate ale sociologiei ne

obligă să menionăm următoarele: considerată de unii autori (reprezentani aiscolii pozitiviste) ca ştiină naturală sau pozitivă care ar trebui să se bazezeexclusiv pe metode matematice de cuantificare a datelor, pentru a putea fi

4 Idem, p. 16



11

ştiină, sau după alii ca “ştiină a culturii”, a “spiritului” deoarece studiază omul ca fiină liberă, ireductibilă la măsurări, sociologia nu este nici una, nicialta, sau ceva din ambele. Problema nu este de disjuncie exclusivă între celedoua extreme, ci cum aceasta ştiină care studiază fiina realităii socialepoate fi îneleasă în adevărata semnificaie a ştiinei (scientia – cunoaştere

obiectivă şi raională). Cum poate sociologia să fie obiectivă, liberă de valorişi judecăi de valoare atâta vreme cât obiectul ei de studiu este omul îndiverse contexte de viaă, iar cel ce întreprinde cercetarea şi producerezultatele ei este tot om?! Iată câteva argumente în favoarea necesareiobiectivităi a sociologiei şi a neutralităii ei valorice:

1. Sociologia este o disciplina teoretică şi practică . Corpusul depropoziii care alcătuiesc teoria sunt rezultatul cercetărilor empirice penumeroase cazuri, statistic vorbind, legea numerelor mari, eşantioanelereprezentative ne dau garania că ceea ce se afirmă despre medie este valabilpentru o întreagă populaie din care face parte eşantionul studiat. Cercetareaempirică înseamnă verificarea unor ipoteze, cercetarea vizează anumite

aspecte concrete ale realului, observarea faptelor. De aceea în acest tip decercetare este nevoie ca sociologul să se abină de la a susine un fapt saualtul, de a-si manifesta propria opinie. Deşi observaia trebuie să fieraională, nu e mai puin adevărat că se realizează o valorizare a faptelor înprocesul de ameliorare a vieii sociale care nu poate fi scutit de abordărivalorice. De aceea apelul la Em. Durkeim şi îndemnul de a trata faptele dreptlucruri, ca obiecte, înafara noastră, presupune şi o eliberare de propriasubiectivitate şi păstrarea unei distane necesare în apreciere. Problemacriteriilor de apreciere, a referenialului în sociologie este încă în dezbaterilede idei ale lumii de azi. Putem face teorie şi practică sociologică renunândla valori? Iată o întrebare pe care şi-au pus-o şi antecedenii noştri. MaxWeber deşi susinând obiectivitatea ştiinei, declara că nu putem fi indiferenimoral în acest domeniu al cunoaşterii sociale. Însăşi alegerea temei de studiueste o opiune valorică. Ne interesează educaia, sau familia, puterea saustrada, grupurile defavorizate sau elitele sunt opiuni valorice personale fiepentru a critica, fie pentru a ajuta, fie pentru a interveni, dar în toate acestecazuri implicarea sociologului are o dimensiune valorică şi subiectivă.Interpretările sociologului vorbesc de anumite motive etice personale.Neutralitatea valorică a sociologului ca persoană nu este posibilă, dar asociologului ca cercetător este necesară şi obligatorie pentru a-şi face treabaaşa cum ştiina o cere. Între a fi şi a face este o diferenă.

2. Sociologia este o critică a societ ă ii în vederea construciei. Criticapoate fi şi distructivă, misiunea sociologului este aceea de a se debarasa depropriile idei, prejudecăi, opinii, interese personale, iar dincolo de pasiuni eltrebuie să prezinte faptele aşa cum sunt. De aceea în diversele evaluări pecare puterea sau alte instituii publice le fac (şcoala, mass media etc.)



12

argumentele sociologice pot fi repere în evaluare. Încrederea sauneîncrederea în instituiile statului, ratingul la diverse media, vorbesc de orealitate a faptelor cotidiene care nu poate fi ignorată, ci îneleasă şiexplicată. Ea reprezintă o tendină, a majorităii de care trebuie să se ină cont în deciziile care se iau. Sondajele preelectorale vizează cunoaşterea

opiniilor alegătorilor tocmai pentru a prevedea care va fi comportamentulacestora în ziua alegerilor. Când ele sunt bine f ăcute, când nu apar factoriperturbatori de ultim moment care să influeneze rezultatul, întotdeaunarezultatele sondajelor sociologice au evideniat dorina generală a maselor.De aici şi caracterul ei predictibil. Cunoscând starea la un moment dat sepoate prevedea evoluia evenimentelor. Raportul ştiină-etică poate fi pus înevidenă dacă analizăm valorile care fundamentează dezvoltarea socială.Libertatea, dreptatea, justiia socială, sunt valori universale, transculturale şiatemporale. Ele constituie obiect de studiu al sociologiei în măsura în carefundamentează diferite procese, precum: socializarea, educaia, familia etc.,dar reprezintă şi criterii de analiză.

1.5. Domenii ale cunoaşterii sociologiceSociologia studiază societatea în ansamblul ei, dar dezvoltarea ştiinei

a permis orientarea cercetărilor sociologice spre diverse domenii ale vieiisociale. Câmpurile de cercetare sociologică s-au dovedit diverse şi complexe,căci deşi ele vizau un singur domeniu al realităii sociale, interconexiunile cucelelalte domenii complicau analiza. Tocmai această aplecare sprediversitatea realului a permis o dezvoltare a ştiinei, înseşi teoriile îmbogăindu-se în urma acestor cercetări care verificau ipoteze, stabileaucorelaii, exersau o metodologie care se dezvolta la rândul ei. Astfel apar aşa-zisele ramuri ale sociologiei al căror obiect de studiu îl reprezintă undomeniu distinct al realităii sociale. Menionăm aici: Sociologia educaiei, aculturii, religiei, economică, industrială, agrară, a organizaiilor, acomunităilor teritoriale (urbană, rurală), sociologia politică, sociologiacunoaşterii etc.

Noile provocări ale mileniului generează alte preocupări de studiucare favorizează apariia altor ramuri ale sociologiei, precum: sociologiafrontierei, sociologia opiniei publice etc.Nevoia cercetărilor interdisciplinare a pus problema chiar a constituirii unornoi ştiine de graniă, la intersecia sociologiei cu alte ştiine, apărând noiştiine, numite de graniă: psihosociologia, sociolingvistica etc.



13

Cap.2 : CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINĂ

2.1. Idei şi reprezentani ai gândirii sociologice până la apariiei ei ca

ştiină 2.1.1. Antichitatea greacă şi reflecia asupra socialuluiPreocupări pentru aflarea adevărului şi studierea faptelor sociale apar

încă din Antichitate. Aristotel (Stagira 384 a. Chr. – Calcis 322 a Chr.) poatefi considerat un precursor al sociologiei prin modul de gândire filosofică,prin metoda inductivă, adică studiul faptelor de la particular, la general. Dinopera sa variată putem desprinde tratatele de Logică, Retorică, Fizică,Metafizică, Etică, Politică. Acestea erau dedicate discipolilor săi, multe dinele fiind învăături ale maestrului său Platon de care se desparte prin mod degândire şi orientare. Influena sa este esenială pentru ceea ce urma să seconstituie multe secole mai apoi ştiina societăii – sociologia.

În lucrarea sa Politica, Aristotel vorbeşte de latura sociala a omului,despre originea statului, ca organizare politica. În cetăile-stat, în Polis omulse manifestă ca cetăean. La întrebările referitoare la apariia omului, astatului Aristotel răspunde că statul este anterior omului sau cel puin apariialor e simultană. (Ubi humanitas, ibi societas). Când vorbim de Polis, saucând vorbim de koinonia vorbim de societate sau de stat? Pentru Aristotel polis are realitate în sine, diferită de a indivizilor care o compun, adică,Polisul era un lucru natural iar omul, prin natura sa, un animal social saupolitic , zoon politikon. Polis este comunitatea civilă şi politică şi nu Statul. Încetate se poate instaura ordinea, configuraia perfectă a vieii sociale. Oraşulapare nu doar ca o delimitare a unui spaiu prin ziduri în care există legipentru e evita injustiia sau violena, ci ca o comunitate de familii în care setrăieşte o viaă fericită şi bună. De aici Politeia (res publica romana) esteceea ce dă forma oraşului şi îl constituie. Şi cum viaa individuală nu sepoate dezvolta decât in interiorul Polisului, viaa noastră ca cetăeni aparine în ultimă instană politicii. Drepturile eseniale în cetate erau: isonomia sauegalitatea în faa legii şi isegoria, dreptul de a participa în viaa publică, înagora. Polis desemna pentru greci o comunitate politica pură şi simplă,autonomă.

Saltul care se produce din Grecia, la Roma este ca cel de la teorie, lapractică. Roma aduce viziunea practică şi juridică asupra realităii sociale. Libertas anună o modalitate de existenă socială şi politică proprie, deconvieuire în res publica. Este o alta modalitate de a înelege comunitatea,un mod practic de a exersa relaiile dintre cetăeni şi libertatea era îneleasă şipusă în practică ca participare individuală în civitas. Respectul pentru



14

celalalt venea din dignitas, din propria demnitate. Statusul de onoare era celrecunoscut social.

2.1.2. Doctrina creştină şi ideile ei socialeCreştinismul îmbogăeşte reflecia, considerând omul ca fiină creată

iar doctrina creştină proiectează lumina revelaiei asupra realităii politice.Termenii polis, civitas sunt adoptai pentru a stabili o ordine, un consoriu între doua lumi: cea terestra, istorică, şi cea transcendentă, între civitasmundi si civitas Dei. Pentru Sfântul Augustin ambele cetăi se întâlnesc înlupta continuă în orice societate. În unele forme de State sau în sânul proprieiBiserici, ambele realităi se întâlnesc. Sfântul Augustin dă exempludecăderea imperiului Roman de Apus, ceea ce provoacă în el o reacie dedecadenă a obiceiurilor. Aceasta mişcare dialectică între acest două puteri se întâlneşte în conceptul medieval de Res Publica Cristiana. De aici apareideea că organizarea politică î şi are raiunea de a fi în naturaleea socială şipolitica a omului, cum a afirmat-o Aristotel, şi i se recunoaşte existena ca un

rău minor pe care Biserica îl poate îndepărta. Se confundă organizareapolitică cu cea ecleziastă, prezentându-se creştinismul medieval ca orepublica creştină constituită de toi cei ce participă în comuniune în aceeaşicredină. Comuniunea universală este o realitate mistica – Corpus MysticumPoliticum.

Tomas din Aquino (1225-1274) instaurează ideea de autonomie aordinului natural asupra ordinului supranatural, autonomie care prin DunsScout radicalizează voina, adică raiunea imperiului faă de imperial raiunii.W. Ockam sau Wycliffe, autori ai protomodernismului sec. al XIV-lea avândca fundament doctrinele nominaliste, au început să îneleagă socialul ca osuma de agregate, altfel decât viziunea organicistă a autorilor medievali.Pasul spre democratismul radical l-a f ăcut John de Salisbury în faimoasaPolycraticus (1159) unde apare doctrina tiraniei. Important este pentru noitrecerea de la o înelegere a societăii ca un corp organic total, la o societatede indivizi autonomi care convieuiesc împreună în societate. Naştereaburgheziei ca strat dominant vine să influeneze noul model social la fel ca şidoctrinele individualiste promovate de promotorii reformei. Se trece astfel dela concepia aristotelică, de la justiia distribuită ca bun comun, bonumcommunis, la o concepie utilitaristă a beneficiului majorităii utilitascommunis. Autonomia ordinii sociale şi politice, individualismul posesiv caformă de viaă morală şi utilitatea comunului ca traducere nouă a clasicei justiii distributivă aristotelică, confirmă modul de înelegere a socialului decătre modernitate.

Schimbările sociale care s-au produs: revoluiile politice, revoluiaindustrială şi urbanizarea au avut un profund efect în religiozitate. Muli dinprimii sociologi primiseră o educaie religioasă şi erau implicai efectiv în



15

diverse activităi religioase. Pentru unii chiar (Auguste Comte) sociologia s-aconvertit în religie. Emile Durkheim a dedicat religiei una din principalelesale lucrări – Formele elementare ale vie ii religioase (1912). Max Weber,de asemenea, a scris o lucrare de referină – Etica protestant ă şi spiritulcapitalismului (1905). Karl Marx a acordat atenie şi el religiei, dar într-o

manieră critică. Interesant este de remarcat că şi azi, explicaia sociologică face apel la alte tipuri de abordări (transştiinifice), care demonstrează pe deo parte caracterul interdisciplinar al sociologiei, pe de altă parte, datorită imposibilităii ignorării unei dimensiuni fundamentale a culturii – religia – înexplicarea vieii sociale.

2.1.3. Descoperirile ştiinifice şi mentalitatea burgheză Mentalitatea nominalistă introduce în gândire ideea ca subiectul real

în istorie este individul, ceea ce produce enorme transformări în modul decontemplare a societăii şi de schimbare a ei. Descoperirile ştiinifice conducla contemplarea universului ca un spaiu deschis faă de cel închis al

Antichităii, noua mentalitate a burgheziei urbane asupra celei rurale produceo noua morala individuală şi a mişcării reformatoare. Toate acestea conduc lao noua societate ale cărei principii: discreionalitatea şi convenionalitateaputerii. De la libertatea individuală se organizează puterea politica, mai întâidespotic şi apoi liberal, în care acordul între asociai era baza. Societateacorespundea statului civil al oamenilor, impropriu numit natural. În schimbera artificial pentru că era o construcie, un contract social. În acest sens seinclud aici teoriile lui Thomas Hobbes, John Locke, J.J. Rousseau şi E.Kant. Odată cu Macchiavelli apare o politica susinută de raiune. Corolarulacestei situaii moştenite din vechea axiomă nominalistă se regăseşte înprocesul Iluminismului, unite în procesul de dezvoltare a ştiinelor curevoluia industrială. Toate acestea prepara scenariul naşterii Sociologiei caştiină autonomă, desprinsă din Filosofie şi cu certă vocaie ştiinifică.

2.2. Factorii care au favorizat apariia sociologiei ca ştiină Contextul social configurează apariia sociologiei. Dintre condiiile

cele mai importante în apariia şi dezvoltarea sociologiei, menionăm:revoluiile politice, revoluia industrială, naşterea socialismului, urbanizareaetc.

2.2.1. Revoluiile socialeMulte revoluii politice care au culminat cu revoluia franceză din 1789

s-au produs de-a lungul sec. al XIX-lea şi constituie factorul cel maiimportant în apariia teoretizărilor sociologice. Influena acestor revoluii afost în multe state de o aşa mare influenă încât a produs multe schimbăripozitive în viaa socială şi individuală. Ceea ce a atras atenia primilor



16

teoreticieni nu au fost consecinele pozitive ale acestor schimbări, ci efectelenegative. Cei mai muli dintre teoreticieni, preocupai de acestea, dedezordinea produsă (de exemplu, în Frana) simeau o dorină puternică derestabilire a ordinii. Unii dintre gânditorii cei mai extremişti sperau într-oreîntoarcere la ordinea din Evul Mediu. Alii considerau că întoarcerea era

imposibilă. Aşa că se căutau noi baze de restabilire a ordinii în societăileperturbate de revoluiile din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. Acest interespentru probleme de ordine socială reprezintă una dintre preocupărileprincipale ale teoreticienilor clasici ai sociologiei, în special ale lui AugusteComte şi Emile Durkheim.

2.2.2. Revoluia industrială şi apariia capitalismuluiÎn configurarea teoriei sociologice la fel de importantă ca revoluia

politica, a fost revoluia industrială, care a cuprins multe societăi occidentale în timpul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea. Revoluia culmina cutransformarea lumii occidentale prin trecerea de la un sistem fundamental

agricol, la unul industrial. Mare parte din populaie au abandonat muncaagricolă pentru a ocupa un loc de muncă în industrie. Fabricile au început să introducă noi tehnologii. S-au creat servicii pentru a asigura buna funcionarea sistemul economic capitalist.

Idealul acestui sistem era o piaă liberă şi un schimb de produse întrediverşi producători. Consecina a fost o polarizare a societăii: cei puini careobineau enorme câştiguri, şi cei mai muli care munceau multe ore şi aveausalarii mici. Reacia nu a întârziat să apară. Revolta împotriva sistemuluiindustrial şi capitalismului în general a condus la mişcări radicale care aveauca scop căderea sistemului capitalist. Dintre cei care au teoretizat acesteschimbări sociale, personalităi în istoria teoriei sociologice, menionăm pe:K. Marx, Max Weber, Emile Durkheim şi Georg Simmel.

2.2.3. Apariia socialismuluiO serie de schimbări al căror obiectiv era a rezolva excesele

sistemului industrial şi capitalismul pot fi grupate sub termenul “socialism”.Unii dintre gânditorii şi susinătorii socialismului, considerat a fi singurasoluie la rezolvarea problemelor industriei, a fost Karl Marx. Dezvoltând oteorie în care critica diferite aspecte ale societăii capitaliste, acesta a fostimplicat în diverse activităi politice. Ali teoreticieni (Max Weber şi EmileDurkheim) s-au opus de la început socialismului. Deşi recunoşteauproblemele capitalismului se pronunau pentru o reforma înăuntrul sistemuluicapitalist, înainte de a sprijini ceea ce propunea Marx, o revoluie socială.Această temă, a reformării capitalismului a jucat un rol chiar mai important în configurarea teoriei sociologice, decât contribuia lui Marx - socialismulca alternativă la capitalism.



17

2.2.4. UrbanizareaO mare parte dintre lucrătorii câmpurilor a migrat spre munca

industrială, de la sate la oraşe, datorită atractivităii salariului fix şi alocurilor de muncă nou create în zonele urbane. Ca şi în alte ări, şi în

România, expansiunea oraşelor a produs o serie de probleme, precum:problema locuinei şi locuirii, poluare sonoră, a apei, aerului, trafic etc.Printre cei care s-au ocupat de aceste probleme, au fost în special MaxWeber şi George Simmel. Şcoala de la Chicago, ca un laborator de studiu, afost de asemenea cea care s-a ocupat de problemele urbanizării

2.3. Şcoli sociologiceŞcoala de gândire şi aciune are în acest context o altă semnificaie: aceea

de mişcare de idei care se impune şi formează generaii de profesionişti îndomeniul gândirii şi al aciunii sociologice. Analiza şcolilor sociologicerelevă cel puin trei aspecte comune, indiferent de ara sau perioada în care

au apărut:a. Şcolile sociologice s-au constituit în mediul universitar, spaiulacademic fiind cel mai propice afirmării libere a ideilor de păstrare aordinii sau înnoire socială, de analiză critică a realităilor sociale.Discursul magistral, dar mai ales dezbaterile în seminarii cu studenii,favorizau manifestarea liberă a ideilor şi verificarea lor în cercetări deteren. În aceste aciuni practice se verificau ipoteze, se experimentautehnici de lucru, se proiectau construcii teoretice, se năşteau modele.

b. Şcolile sociologice au avut un fondator, o personalitate recunoscută în domeniu, care a „creat” şcoală, prin pregătirea unor generaii desociologi, de la el transmiându-se o teorie, o metodă, un model decercetare etc. Vorbim chiar de „filiaii” sociologice şi de un adevăratarbore în familia de sociologici în care s-au format şi afirmatdiferitele personalităi. Descendena este rcunoscută dintr-un„părinte”, fondator.

c. Fiecare şcoală sociologică a avut o activitate teoretico-metodologică specifică, un câmp de investigaie, un domeniu în care devinerecunoscută şi o publicaie prin care î şi face cunoscute realizările.

Dintre şcolile sociologice renumite evideniem câteva:

2.3.1.Şcoala franceză Claude Henri Saint-Simon (1760-1825) a lucrat în tinereea sa că

secretar al lui A. Comte. Exista o mare similitudine de idei între aceştia. Elconsidera că fenomenele sociale pot fi studiate cu aceleaşi tehnici şi metodeca cele din ştiinele naturii. Intuia necesitatea reformelor sociale şi chiarcredea în planificarea centralizată a economiei.



18

Auguste Comte (1798-1857) – a fost cel care a introdus termenul desociologie. A avut o mare influenă asupra teoriilor lui H. Spencer şi E.Durkheim. Opera lui Comte poate fi considerată ca o reacie la revoluiafranceză. Comte dezvoltă fizica socială pe care a denumit-o în 1822sociologie pentru a lupta împotriva filosofiilor negativiste şi împotriva

anarhiei care era în societatea franceză. Această noua ştiină trebuia să seocupe de asemenea de statica socială (structura socială) şi de dinamicasocială (schimbarea socială). Comte credea că dinamica socială este maiimportantă decât statica socială. Acest interes pentru schimbare reflectapreocuparea sa pentru reformă. Credea ca evoluia naturală a societăii şi nurevoluia socială va ameliora lucrurile. Reformele erau necesare pentru aimpulsiona procesul. Teoria sa este cunoscută sub denumirea de teoria celor3 stări (teologică, „tranziia metafizică”, pozitivă).

Emile Durkheim (1858-1917) legitimează sociologia în Frana şi operasa a avut o însemnată influenă în dezvoltarea sociologiei în general şi ateoriei sociologice în particular. Deşi era liberal, din punct de vedere

intelectual adopta o poziie conservatoare. La fel ca Marx, Durkheim credeaca problemele lumii moderne erau inerente societăii. Ideile lui Marx asupranecesităii revoluiei contrastau radical cu reformismul lui Durkheim şi alaltora. Manifesta interes pentru ordine şi reformă. În cele două cări ale sale:„Despre diviziunea muncii sociale” (1893) şi „Regulile metodei sociologice”(1895), Durkheim dezvoltă o concepie distinctă asupra obiectului de studiual Sociologiei considerând că sarcina sociologiei este aceea de a studiafaptele sociale. Analizează natura şi cauzele evoluiei societăilor moderne.

2.3.2. Şcoala germană Reprezentanii şcolii germane de sociologie sunt: Kart Marx (1818-

1883), George Simmel (1858-1918), Max Weber (1864-1920).Sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea este marcat de curentulprincipal german – teoria weberiană ce se dezvoltă înăuntrul unei imensedezbateri cu fantasma lui Marx. Există însă şi alte influene în teoria sa.Weber consideră pe Marx şi ali reprezentani că explică viaa socială doarprin cauze economice, teoriile monocauzale explicând dezvoltarea istorică doar pe baze economice. În „Etica protestant ă si spiritul capitalismului”(1904-1905), Max Weber explică protestantismul ca sistem de idei şinaşterea unui alt sistem de idei “spiritul capitalismului”. Pe Weber îl interesaproblema generală a evoluiei instituiilor în lumea occidentală .

2.3.3. Şcoala britanică Şcoala sociologică britanică, din sec. al XIX-lea are ca izvoare:

economia politică şi evoluia socială. Când s-a fondat Societatea deSociologie la Londra în 1903 existau marcante diferene în definirea



19

termenului de sociologie. Aceste diferene au amprentat sociologia britanică.Economia politică, o teorie a societăii industriale şi capitaliste, reprezentată de Adam Smith (1723-1790) a exercitat o influenă profunda asupra teorieilui Marx. Sociologii britanici acceptau ideea lui Smith că există o “mână invizibilă” care modelează piaa bunurilor şi a muncii. Piaa era considerată o

realitate independentă care se situează deasupra indivizilor şi le controlează comportamentul. Sociologii britanici gândeau că piaa era o foră pozitivă, unizvor de armonie, ordine integrată pentru societate. Sarcina sociologului nuera aceea de a critica societatea, ci de a reuni datele despre legile care oguvernează. inta era de a pune la dispoziia guvernului faptele care eraunecesare pentru a înelege cum opera sistemul şi a-l dirija cu înelepciune.Dacă Marx, Weber, Durkheim, Comte studiau structura socială, sociologiibritanici studiau indivizii ce alcătuiau aceasta structură. Pentru a studiastructuri mari trebuiau culese date despre fiecare individ pentru a le combinaşi a face descrieri ale acestora. Principala sarcina a sociologilor britanici eraaceea de a culege cât mai multe date. Obiectivul era acela de a avea cât mai

multe fapte “pure” f ără a filosofa sau a le teoretiza. Sociologii se centrau maimult pe statistici.Pentru a înelege ideile lui Herbert Spencer (1820-1903) trebuie să-i

comparăm teoria cu cea a lui Auguste Comte. Spencer a fost în tinereea saliberal şi toată viaa s-a meninut pe aceleaşi poziii liberale. Una dintreexpresiile acestei apartenene a fost acceptarea doctrinei laissez-faire. Înprimii ani ai sociologiei, influena lui H. Spencer a fost mai mare decât a luiE. Durkheim sau a lui A. Comte, sau Marx şi Weber pentru că scria înengleză, iar scrierile sale ofereau o orientare ştiinifică mai atractivă.

2.3.4. Şcoala italiană Principalii reprezentani ai teoriei sociologice italiene sunt: Wilfredo

Pareto (1848-1923) şi Gaetano Mosca (1858-1941). Talcott Parsons a fostcel care i-a acordat atenie lui Wilfredo Pareto. Pareto considera că nu potexista schimbări sociale dacă sunt supraevaluai factorii non-raionali,instinctele. Pareto a dezvoltat o teorie a schimbării sociale în contrast cuteoria marxistă. Pareto propune o teorie a elitelor, a schimbării sociale caresă dirijeze masele. Pentru că nu dispun de fore raionale, masele un potrealiza revoluii, nu au fora revoluionară. „Elitele se duc, masele rămân!”Ceea ce e mai important în teoria sa este ceea ce el însuşi a spus:“Dorina mea este să construiesc un sistem de sociologie urmând modelulmecanicii celeste (astronomia, fizica şi chimia)”. Pareto contempla societateaca un sistem în echilibru, un ansamblu constituit din pări. Concepiasistemică pe care Pareto o avea despre societate era raiunea, de aceea a datatâta importană structurii ac iunii sociale care constituie cea mai marecontribuie a sa la istoria gândirii sociologie.



20

Gaetano Mosca oferă o teorie elitistă a schimbării sociale care se opuneperspectivei marxiste.2.3.5. Şcoala americană

William Graham Sumner (1840-1910) a fost cel care a oferit primul cursde Sociologie în Statele Unite. Exponent al darwinismului social în Statele

Unite, prin schimbul de idei cu unul dintre studenii săi pun în evidenă ideileliberale asupra necesităii libertăii individului şi ideea non-imixtiuniiguvernului.Sumner adoptă în teoria sa supravieuirea celui apt în lumea socială. Ca şiSpencer, percepea că persoanele luptă împotriva mediului şi că cei mai apierau cei care obineau succesul. Apăra aşadar agresivitatea şicompetitivitatea. Era adeptul seleciei naturale între persoane la fel ca întreanimale, fiind convins că cel apt va supravieui şi cel inapt va muri. Aceastaopiune meninea status quo-ul şi legitima capitalismul.

În cadrul Şcolii americane se distinge Şcoala de la Chicago.În 1892 Albion Small fundează Departamentul de Sociologie al Universităii

din Chicago. Opera lui Small are puine semnificaii contemporane, dar rolulsău a fost acela de a instituionaliza sociologia în Statele Unite. În 1894Small colaborează la primul Manual de Sociologie. În 1895 apare American Journal of Sociology, revista care până în zilele noastre constituie o foră pentru disciplină. În 1905 Small întemeiază împreună cu alii AmericanSociological Society, asociaie profesională de excelenă a sociologiloramericani. Primul departament de la Chicago prezintă diverse caracteristici.Pe de o parte, are o strânsă conexiune cu religia. Unii dintre membrii săi eraupreoi. Small credea ca inta finală a sociologiei trebuia să fie una esenialcreştină. Aceasta credină conducea la ideea că sociologia trebuia să se ocupede reforma socială, combinată cu aceea că sociologia trebuia să aibă uncaracter ştiinific. Urbanizarea şi industrializarea în Chicago aveau efectepozitive şi negative, se practica o sociologie ştiinifică în scopul ameliorăriisocialului. Primul reprezentant al Departamentului de Sociologie a fost W.I.Thomas (1863-1947). Thomas se integră în departament în 1895 şi aici î şiscrise teza sa în 1896. Împreună cu Florian Znaniecki au scris în 1918 „ThePolish Peasant in Europe and America” (ăranul polonez în Europa şiStatele Unite). Norbert Wiley considera ca ăranul polonez este de o aşa mareimportană pentru fundarea sociologiei în sensul că, clarifică spaiulintelectual în care aceasta disciplină poate observa şi explora. Este rezultatula opt ani de investigare în Europa si Statele Unite, ca un Studiu asuprareorganizării sociale a emigranilor polonezi.

Un alt reprezentant al Scolii de la Chicago a fost Robert Park (1864-1944). Sosit la Chicago în 1914 ca profesor cu timp redus de lucru, deveniuna din figurile centrale. Studiase în Europa şi se ocupa de influena gândiriiamericane asupra gândirii europene Urmă cursurile lui Simmel şi î şi dovedi



21

interesul pentru interaciunile sociale. Înainte de a fi sociolog a fost jurnalistşi experiena îl sensibiliză la problemele umane, ieşind înafara oraşuluipentru a culege date şi a observa. Aceste preocupări declanşară în Scoala dela Chicago un interes pentru mediul ambiant şi ecologia urbană

Charles Horton Cooley (1864-1929) era profesor în Michigan.

Reprezentant al interacionalismului simbolic deveni cel mai importantprodus al şcolii. În 1894 î şi susinu teza de doctorat şi dori să formeze undepartament în universitatea sa din Michigan. Rezultatele tezei sale,obiectivele propuse ajunseră la Universitatea din Columbia unde se predaSociologia din 1889. Se dovedi interesat de conştiină (sinele speculativ) şi promotorul viziunii comportamentale, ca răspuns la stimulii externi, Cooleysf ătuia sociologii să se pună în locul actorilor pe care îi studiază utilizândmetoda introspec iei simpatetice pentru a analiza conştiina. Exista osimilitudine între cei doi gânditori Cooley şi Mead, ideea împărită de ceidoi precum că, sociologia trebuia să se ocupe de studiul fenomenelor socio-psihologice precum: conştiina, aciunea şi interaciunea.

Gânditorul cel mai important al şcolii de la Chicago şi alinteracionalismului simbolic nu a fost un sociolog, ci un filosof - George Herbert Mead (1863-1931). El şi-a început studiul filosofiei în Chicago undesusinu cursuri de psihologie socială în departamentul de filosofie la careasistară muli studeni în sociologie. Atunci nu exista o teorie ainteracionalismului simbolic. Studenii au fost cei care au creat acest impuls,aşa încât Mead exercită o influenă profundă şi personală în cei care maitârziu dezvoltară interacionalismul simbolic. Opera sa „ Mind, Self and Society” (Intelectul, Sinele şi Societatea) apare în 1934, după moartea sa.

Şcoala de la Chicago atinge apogeul în anii ‘20 în timpul decadei ‘30şi începând cu Park începe să-şi piardă poziia predominantă în Sociologiaamericană. Decadena şcolii a fost produsă de două cauze:1. Sociologia se dovedea de fiecare dată mai preocupată de utilizareametodelor sofisticate şi de utilizarea celor statistice. Se considera că dacă Şcoala face studii descriptive etnografice se dezvoltă, dar ele erau centrate peorientări personale ale observatorilor.2. De fiecare dată tot mai muli indivizi dinafara Chicago-ului exprimauresentimente faă de dominarea Şcolii asupra American Society şi American Journal of Sociology. Sociologii de pe coasta de Est au început să denunedominaia mediului din Vest şi au creat în 1930 Eastern Sociological Society.Până în 1935 revolta contra Chicago conduse la numirea unui secretar carenu provenea din Chicago pentru asociaie şi creară o noua revista AmericanSociolocal Review. Căderea Şcolii marcă dezvoltarea altor centre de putere, în special la Harvard şi în general de la Ivy League. Interacionalismulsimbolic care constituia atunci o tradiie orală pierdu teren f ără a ceda



22

sistemelor teoretice mai explicite ca funcionalismul structuralist asociat luiIvy League.

2.3.6. Şcoala sociologică de la Bucureşti (1920-1947)

Şcoala sociologică de la Bucureşti marchează un salt calitativ în dezvoltareametodei monografice. Principalele caracteristici ale noii etape de dezvoltarea metodei monografice sunt:

Efortul de fundamentare teoretică a cercetărilor; Perfecionarea metodelor de cercetare (de înregistrare a

imaginii - filmul sociologic etc.); Elaborarea de modele/scheme de monografiere a unităilor

sociale; Încercarea de teoretizare a rezultatelor cercetării şi de ridicare

de la nivelul descrierii la cel al explicaiei teoretice; Existena unor echipe interdisicplinare.

Dimitrie Gusti a elaborat o doctrină şi un model de cercetaremonografică a satului. Conform modelului său, realitatea socială poate ficunoscută cercetând cadrele (cosmic, biologic, psihic şi istoric) şimanifestările (economice, spirituale, politice, administrativ-juridice). Prinaciunea manifestărilor asupra cadrelor, sub impulsul „voinei sociale”(principiu dinamic al vieii sociale) se dezvoltă colectivităile umane dinpunct de vedere economic şi social-cultural. Au fost monografiate sate şicomune din diferite zone ale ării: Goicea Mare (Dolj), Runcu (Gorj), Nerej(Putna), Ruşeu (Brăila) ş.a.

În 1936 este fundată Revista „Sociologie Românească ” a cărei apariiecontinuă şi astăzi cu unele întreruperi.

Lăudată de unii, contestată de alii, doctrina gustiană a însemnatpentru vremea în care a apărut o deschidere de drum în cercetareasociologică cu merite incontestabile. Modelul gustian relevă unitatea dintreteorie şi cercetare, iar echipele interdisicplinare sunt expresia unui principiuatât de actual, regăsit în viziunea unificatoare a ştiinelor prin sociologie.

Au f ăcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti maripersonalităi ale vieii culturale, oameni de ştiină şi oameni politici, printrecare: Anton Golopen ia, H. Stahl ş.a.

Anton Golopenia (1909-1951) a inovat „practica metodologică” aŞcolii de la Bucureşti prin formularea ipotezei monografiei sumare a satuluicentrată pe problemle fundamentale ale comunităilor rurale şi ipotezamonografiei zonale, ambele fiind cele care au stat la baza iniierii Dic ionarului statistic al unit ă ilor administrativ-teritoriale şi AtlasuluiSociologic al Românei.



23

Henri H. Stahl (1901-1991) a avut o poziie teoretico-metodologică distinctă în cadrul Şcolii de la Bucureşti, de factură determinsit istorică.Modelul gustian al cadrelor şi manifestărilor este extins în direcia uneiistorii sociale a proceselor de „timp lung”, coroborate cu tehnici dearheologie socială, cercetări panel. Contribuiile sale la Şcoala sociologică de

la Bucureşti se regăsesc în lucrările: Tehnica monografiei sociologice (1934),Sociologia satului devă lma ş (1946), Contribu ii la satele devă lma şeromâne şti (1950-1965).

Cap.3 CUNOAŞTEREA SOCIOLOGICĂ 3.1. Paradigme sociologice

Conceptul de paradigmă este definit de Dicionarul de Sociologie5 ca„un set de concepte, propoziii, metode de investigaie, cu un pronunatcaracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumitdomeniu specificat.” El mai este utilizat şi într-un sens mai larg, acela detotalitate a realizărilor dintr-un domeniu disciplinar ce difereniază o

comunitate ştiinifică de alta sau delimitează epoci în ştiina respectivă avândsemnificaia de realizări într-o perioadă istorică. Thomas Kuhn numeşteparadigma, matrice disicplinar ă

6 utilizând termenul de paradigmă în două sensuri. De exemplu, se utilizează termenul de paradigmă în sociologiepentru a delimita realizările din sociologie din sec. al XIX-lea faă de celedin sec. al XX-lea. şi în sensul de a face diferenieri între sociologie şipsihologie, între diferite grupuri cognitive în interiorul ştiinei (empirică,interpretativă, structural-funcionalistă etc.).

O paradigmă este o imagine a obiectului unei ştiine. Ea serveştepentru a defini ceea ce trebuie să se studieze, ipoteze care trebuie verificate, întrebări la care trebuie răspuns şi după ce reguli trebuie să se interpretezerăspunsurile.

R. Merton definea paradigma „scheletul” logic al unei teorii cu rangmediu de generalizare. Acesta rezulta în urma unui proces de ordonare şisistematizare a teoriilor sociologice existente, reprezentând un ghid înorientarea cunoaşterii.

T. Parsosn aborda paradigma din perspectiva mecanismelor sistemului social, cele care conduc la elaborarea unui sistem de legisociologice.

Împărtăşind rezerve faă de ambele puncte de vedere, Ion Ungureanudefineşte paradigmele ca fiind „modele teoretico-empirice care pot fi folositepentru a verifica validitatea enunurilor empirice corespunzătoare relaiilorprescrise teoretic. Când aceste enunuri se dovedesc valide, modelul la care

5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu – Dicionar de Sociologie, Babel, Bucureşti, 1993, p.4206 Thomas Kuhn, apud I.Unigureanu (2002), p.10



24

pot fi ele raportate poate fi generalizat, iar statutul său ştiinific poate firidicat la rangul de lege sociologică.”7. El foloseşte termenul de paradigmă însensul de drum pe care îl parcurge enunul sociologic de la prima formularepână devine lege sociologică.

Vilfredo Pareto întreprinde un demers original în aşa zisa „paradigmă a

reziduurilor sociabilităii” în care cunoaşterea fundamentelor societăiiumane poate fi direcionată în următoarele direcii:• Mobilurile biologice (instinctele) ce funcionează ca entităi sociale

(nu naturale) sub forma reziduurilor;• Sociabilitatea nu este rezultatul unui contract social;• Trebuie acordată atenie la „ceea ce spun că fac” indivizii şi „ceea ce

fac”.

Relaiile între teorii şi paradigmeO paradigmă cuprinde nu doar teorii, ci şi imagini ale obiectului,

metode, instrumente şi modele (opere ale muncii ştiinifice). Teoriile sunt

doar parte a paradigmelor. O paradigmă poate cuprinde mai multe teorii cudiferite imagini ale obiectului de studiu şi metode difereniate carefavorizează cunoaşterea acestuia. Sociologia este o ştiină multiparadigmatică. Robert Friedrichs (1970) a prezentat două imaginidiferite ale statutului multiparadigmatic al sociologiei în aşa zisele paradigma sistemică ce accentuează imaginea de integrare societală şiconsens şi o alta - paradigma conflictului care accentuează dezintegrareasocietală şi coerciia. La aceste două paradigme sociologice Friedrichsgândea că o importană aparte o are o altă paradigmă dată de imaginea pecare o au sociologii faă de ei înşişi ca ageni ştiinifici. Din această perspectivă el enună paradigma profetică şi preo ească . Sociologii profei

erau cei care anunau schimbarea socială, sociologii – preoi se autodefineauca oameni de ştiină „liberi de valori”. De aici şi concluzia unei ştiinemultiparadigmatice.

S.N. Eisenstadt şi M. Curelaru (1976) disting o paradigmă închisă (contemplarea societăii ca fiind compusă din elemente separate, distincte, cucare, de exemplu Marx, a operat în sistemul economic) şi o paradigmă deschisă care se bazează pe înelegerea obiectului de studiu în dinamica lui,interconexiunile şi procesele de feed-back continuu.

Charles Lemert vorbind despre omocentrismul unificator alsociologiei, difereniază multiple paradigme în sociologie prin diverselemoduri de discursuri sociologice care au o bază lingvistică. Sociologia limbii

(orientare tehnică), sociologia semantică (interpretarea semnificaiilor),sociologia sintactică (orientare politică).

7 Ion Ungureanu – idem, p. 12



25

+ =

Ce/Cine? Cum? Model explicativ

Fig. Nr.2 Elementele componente ale unei paradigme

Marile paradigme sociologiceGeorge Ritzer consideră sociologia o ştiină multiparaddigmatică. Cele treiparadigme mari ale sociologiei, în opinia acestuia, ar fi:1. Paradigma faptelor sociale – dominată de imagina obiectului sociologieica fiind acela al faptelor sociale, instituiilor sociale şi structurii sociale.Modelul de analiză este cel oferit de Emile Durkheim în lucrarea sa„Regulile metodei sociologice”. Metoda folosită este cea a anchetei pe bază

de chestionar şi interviu şi metode istorico-comparate. Acestei paradigme i sepot asocia alte teorii, precum: teoria funcionalismului structural, teoriileconflictului, teoria sistemică.2. Paradigma defini iei sociale. Obiectul sociologiei l-ar constitui modul încare actorii socială î şi definesc situaiile sociale şi cum aceste definiriinfluenează aciunea şi interaciunile sociale. Metoda folosită este cea aobservaiei. Opera lui Max Weber asupra aciunii sociale şi alte teorii,precum: interacionalismul simbolic, fenomenologia, etnometodologia, teoriaaciunii sunt cele care definesc această paradigmă.3. Paradigma comportamentelor sociale. Obiectul sociologiei ar ficomportamentul indivizilor, recompensele care generează adoptarea unui

comportament dezirabil. Teoria care susine această paradigmă este opera luiB.F. Skinner. Metoda utilizată este cea a experimentului. Teoriile specificeacestei paradigme sunt: teoria schimbului şi teoria conductismului social.

imagini aleobiectului de

studiu

metode,tehnici,

instrumente teorii

Elementele componente ale unei paradigme



26

G.Ritzer propune ca aceste trei paradigme, considerate „dominante” însociologie să se suprapună cu aşa zisa „matrice disciplinară”.

3.2. Metodologia sociologieiAtunci când vorbim de metodologie a sociologiei avem în vedere atât

metodologia cercetării empirice, cât şi a construciei teoretice şi a intervenieipractice a sociologiei. În capitolul de faă ne propunem să abordămmetodologia cercetării empirice şi construciei teoretice, urmând ca în cel dedidactica sociologiei să abordăm doar un fragment de intervenie asociologiei în domenii ale vieii sociale, precum învăământul. Sociologia cadisciplină de învăământ are puternice valene în formarea competenelor de înelegere, explicare şi transformare a societăii. De aceea metodologiapredării va fi abordată separat recunoscând şi faptul că acest câmp almetodologiei interveniei practice a sociologiei este mai puin dezvoltat şisistematizat în abordările sociologice.

3.2.1. Metodologia cercetării empiriceOrice cercetare empirică vizează parcurgerea unor etape, într-osuccesiune logică a demersului investigativ. De la formularea temei caproblemă de studiat, până la redactarea raportului de cercetare este undemers anevoios care trebuie cunoscut şi urmat de cercetător. După uniiautori, şase, după alii zece, numărul etapelor sugerează un demers ştiinificabsolut necesar de parcurs într-o succesiune impusă de însuşi procesulcunoaşterii.

După Schaefer Richard şi Robert Lamm (1986) în cercetare suntnecesare următoarele etape:1. Definirea problemei;2. Consultarea literaturii (documentarea);3. Formularea ipotezelor;4. Alegerea metodelor şi instrumentelor de cercetare;5. Colectarea şi analiza datelor;6. Elaborarea concluziilor.După ali autori (Maria Voinea, Carmen Bulzan - 2001), etapelenecesare într-o cercetare sociologică ar fi:a) stabilirea temei;b) documentarea;c) formularea ipotezelor;4) eşantionarea;5) stabilirea metodologiei cercetării;6) recoltarea informaiilor;7) prelucrarea informaiilor;8) analiza cantitativă şi calitativă a informaiilor;



27

9) verificarea ipotezelor;10) întocmirea raportului de cercetare.

Definirea problemei este poate cea mai importantă problemă,deoarece de felul în care este definit (clar, f ără ambiguităi) obiectul,

cercetarea î şi urmează drumul său. Aceasta presupune operaionalizareaconceptelor-cheie existente în titlul/tema de cercetare. Definirea operaională va însemna spargerea conceptului în dimensiuni, indicatori şi indici.

Documentarea este necesară pe de o parte de a nu repeta ceea ce dejaeste cunoscut şi poate fi utilizat în cercetare, pe de altă parte pentru a evitaeventuale erori comise anterior.

Formularea ipotezelor este necesară deoarece multe cercetări serealizează tocmai pentru a verifica anumite ipoteze. Ele orientează cercetareaşi sunt judecăi ipotetice formulate fie sub forma unor enunuri, a unorinterogaii, fie de genul: dacă, atunci, cu cât…, cu atât.

E şantionarea

Pentru a studia o populaie (a unei ări, colectivităi urbane/rurale, deelevi, studeni etc.) ideal ar fi de investigat întreaga populaie. Cum însă acestlucru este uneori aproape imposibil, datorită cheltuielilor foarte mari demuncă, timp şi bani, se alege un eşantion care să fie reprezentativ pentru întreaga colectivitate.Eşantionarea este o tehnică metodologică prin care devine posibilă elaborarea de inferene despre o populaie prin investigarea acelei pări din eacare este definită prin procedee statistice adecvate.Cum stabilim un eşantion? Cum ştim că ceea ce am ales este reprezentativpentru întreaga populaie? sunt întrebări care ne determină să fim atenie atâtla mărimea, cât şi la structura eşantionului. Procedeu selectiv prezintă anumite avantaje: economi de muncă, rapiditate în obinerea informaiilor,studiere mai aprofundată a fenomenelor.În funcie de tehnica de selecie în eşantion se pot distinge mai multe tipuride selecie:probabilistă, raională, stratificată.Tehnica eşantionării probabiliste se difereniază prin trei procedee: selecierepetată, selecie nerepetată, selecie mecanică.

Selec ia repetat ă este un procedeu de tragere la sori prin careunitatea extrasă se reintroduce în urnă, păstrându-şi astfel şansa de a fiextrasă din nou în operaiile care se efectuează în continuare. De exemplu,dintr-o populaie de 1000 de persoane, fiecare are şansa de a 1/1000 de a fiselectată. După ce a fost selectată, persoana nu este eliminată din populaie,astfel că probabilitatea de a fi selectată este tot de 1/1000. Volumulcolectivităii generale (N) rămâne neschimbat. Şans fiecărei unităi acolectivităii generale rămâne tot timpul egală cu 1/N.



28

Selec ia nerepetat ă constă în eliminarea persoanei care a fostselectaă, aşa încât probabilitatea de selecie a unităii se schimbă pe măsură ce se înaintează în selecie. Fără a fi reintrodusă în urnă, probabilitateaunităilor rămase vor fi de : 1/1000, 1/999, 1/998, 1/997 etc. Acest procedeuprezintă avantajul că eşantionul nu este deformat.

Selec ia mecanică constă în alcătuirea unei liste a tuturor unităilorcolectivităii generale într-o ordine, de exemplu, alfabetică urmată deselectarea, cu caracter întâmplător, pe baza unui pas de măsurare(K), calculatastfel:K=N/n, unde

N= populaia totală n= eşantionul

Dacă de exemplu, populaia totală este de 1000, iar n este 100, pasulde măsurare va fi 10. Se extrage la sori un număr iniial, de la care seporneşte, cuprins între 1 şi 10. Este numărul de la care se porneşte. Dacă

numărul extras este 7, eşantionul va cuprinde numerele din listă: 7, 17, 24,31, 38 ş.a.m.d.Selec ia ra ionat ă sau în baza unor criterii („alegere apreciativă” -

Moser sau „f ăcută cu premeditare” - Mills) constă în alegerea gândită,analitică a fiecărei unităi ce urmează să intre în eşantion. Se stabilesc cote deselecie pentru fiecare strat. Cotele apar înăuntrul fiecărui strat, elereprezentând pări numerice în care este împărit stratul. În cadrul cotelor,elementele pot fi alese probabilistic sau neprobabilistic. De exemplu, însondarea opiniei publice a populaiei ării, în vârstă de peste 18 ani, serepartizează unui jude o cotă de 51 de subieci, structurai în funcie deanumite criterii (sex, vârstă, ocupaie, studii). Operatorii de interviu vor ficei care decid asupra persoanelor care pot fi cuprinse în cotele atribuite înfuncie de caracteristicile cotei.

Metoda stratifică riiStratificarea este „fotografierea” pe tipuri sau grupe de caracteristici a

unei colectivităi date. Fiecare grupă se numeşte strat al colectivităii totale, deunde şi numele de stratificare. Fotografierea colectivităii reale se face subforma unor liste ale tuturor unităilor care compun colectivitatea respectivă.Aceste liste se întocmesc după anumite criterii cum ar fi: situaia unităilor înteritoriu (zone geografice, judee, comune etc.)şi liste pe tipuri sau grupedupă caracteristicile stabilite (cartiere, străzi, numere etc.). De exemplu, însondajele preelectorale eşantionul poate fi alcătuit pornindu-se de la listeleelectorale. Important este ca în liste să fie trecute toate unităile care intră înalcătuirea colectivităii.

O altă problemă a eşantionării este stabilirea volumului eşantionului.Mărimea lui este cea care influenează reprezentativitatea. Un eşantion prea





30

(conceptul) să devină operaional, el parcurge mai multe etape, relevate dePaul Lazarsfeld9 Acestea sunt:

1. Reprezentarea imaginată a conceptului;2. Specificarea dimensiunilor;3. Căutarea indicatorilor observabili;

4.

Sinteza indicatorilor în indici. M ă surarea în sociologieMăsurarea este o componentă de bază a procesului de cunoaştere şi

constă într-o operaie conceptuală şi empirică prin care se atribuie anumitevalori unor parametri ai obiectelor şi proceselor. 10 Ea este o determinarecantitativă prin care se urmăreşte surprinderea modalităilor de manifestareale fenomenelor, utilizându-se anumite etaloane. Elementele componente aleoperaiei de măsurat sunt:a. obiectul de măsurat;b. unitatea de măsură sau etalonul;c. reguli de atribuire a valorilor.

Obiectul de mă surat îl constituie variabilele sociale, adică expresiacantitativă a fenomenelor şi atributele sociale, caracteristice fenomenelorcare nu au o astfel de determinare cantitativă.Prin măsurare se ia în considerare natura domeniului cercetat şi seevideniază caracteristicile lor cantitative. Există mai multe feluri de amăsura: prin comparaie, clasificare şi atribuire de valori cantitative.Unitatea de mă surare sau etalonulEtalonul constituie elementul de comparaie prin intermediul căruia serealizează determinarea cantitativă. Etalonul este unitatea de bază asistemului de măsurare. El trebuie să îndeplinească două condiii: să corespundă naturii domeniului cercetat şi să fie în acord cu obiectivul urmăritla un moment dat în cercetare.Măsurarea unităii sociale (individ, grup, comportament, fapte) prinsurprinderea frecvenei nu epuizează problematica cunoaşterii sociale.Elaborarea unor etaloane conceptuale care constau într-un set de criterii pebaza cărora se efectuează analiza domeniului cercetat. Prelucrarea statistică adatelor, în condiiile existenei programului informatizat de prelucrarestandard dă posibilitatea calculării mediei, medianei, abaterii standard etc. şievidenierii tendinei sau corelaiilor între variabile etc. Reguli de atribuire a valorilor Atribuirea valorilor se realizează printr-un proces de analiză constând dincompararea etalonului cu obiectul de măsurat. Scala este un instrument de

9 Paul Lazarsfeld – Des concepts aux indices empiriques în Methodes de la sociologie. Lesvocabulaire des sciences sociales, 1965, p. 310 Dic ionarul de filozofie, Editura Ştiinifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 449



31

măsurare utilizat în operaiile de scalare format dintr-un set de propoziii,expresii simple sau simboluri ce alcătuiesc un continuum în funcie deintensitatea pe care o exprimă. Scale pot fi: simple (alcătuită dintr-un singuritem – indicator – ale cărui caracteristic sunt ordonate pe un continuum şicărora le sunt acordate valori specifice în funcie de gradul de intensitate pe

care-l reprezintă) sau scale compuse (un set de indicatori care se referă laaceeaşi dimensiune).Scalele simple cunosc mai multe variante: scala de ierarhizare itemizat ă încare sunt dai itemii iar individului i se cere să-i ierarhizeze în funcie deimportana pe care o atribuie.De exemplu, la întrebarea: Ce reprezint ă munca pentru Dvs.?, itemii deierarhizat pot fi următorii:(…) Un mijloc de câştigare a existenei;(…) În primul rând un mijloc de câştigare a existenei şi apoi o valoaresocială;(…) În egală măsură un mijloc e câştigare a existenei şi o valoare socială;

(…) În primul rând o valoare socială şi apoi un mijloc de câştigare aexistenei;(…) În exclusivitate o valoare socială.Scala de ierarhizare grafică solicită individului să noteze pe o axă care areanumite limite, poziia pe care o atribuie unor rezultate înregistrate, în viaasocială, economică etc.

+ 100

- 100

Scală de ierarhizare grafică

Scală grafică de notarePe o scală cu 7 gradaii se poate măsura interesul studenilor pentru odisciplină studiată:1. lipsă totală de interes;2. interes foarte scăzut3. interes scăzut4. interes mediu

5. interes mare6. interes foarte mare7. interes total



32

1 2 3 4 5 6 7

- +

Scală grafică de notare

Scala de notare itemizat ă se utilizează atunci când se măsoară aportul cuivala o activitate. De exemplu, în evaluarea activităii studenilor la seminar,poate fi utilizat acest tip de scală cu următorii itemi:Participare deplină (intervine în discuie din proprie iniiativă, î şi susine întemeiat punctul de vedere, completează cele spuse de profesor sau ceilalietc.);Participare limitat ă (răspunde doar când este întrebat. Pune întrebări atunci

când se solicită acest lucru);Contemplativ (ascultă şi urmăreşte cu atenie, nu răspunde când estesolicitat); Dezinteres (preocupat cu alte activităi, indiferent la ce se întâmplă, nurăspunde când este solicitat).

În funcie de felul în care se atribuie valorile, scalele pot fi:a. scala nominală ,b. scala ordinală ,c. scala de interval;d. scală de propor ie.

scala nominală scala ordinală

A a1a2

a3a4

B1

2

Aa1

a2a3

B123

A a1

a2a3

B123

Aa1

a2a3

B1

2



33

scala de interval scală de propor ie

În teoriile care analizează măsurare se întâlnesc alte tipuri de scale ce poartă numele iniiatorului. Aşa de exemplu, scala L.L.Thurstone este o scală diferen ială care a rezultat din dorina de a compara şi discrimina întreindicatorii rezultai din operaionalizarea conceptului. De exemplu, pentru adiferenia atitudinea faă de învăare a studenilor la un număr de propoziiiordonate, subiectul este plasat în funcie şi de poziia celorlali, adică deopiniile exprimate de ceilali subieci referitoare la atitudinea lor faă de învăare.Scala Likert este o scală sumativă deoarece constă într-un set de indicatori,iar sorul total apare din însumarea răspunsurilor individuale.

Scala Bogardus sau scala cumulativă constă dintr-un set de indicatori, astfel încât cel care răspunde favorabil la un item situat pe un anumit punct de pecontinuum, va răspunde favorabil la toi itemii aflai sub acest punct de pescala respectivă.

Orice fenomene social este implicat într-un context, deci într-uncâmp d semnificaii. Fenomenul este perceput atât ca întreg, cât şi înatributele caracteristice contextului. În virtutea acestor elementes-au dezvoltat două direcii de scalare: scalarea centrată pe analizaproprietăilor manifeste ale structurilor de cercetat şi scalarea centrată peaspectele latente ale domeniului investigat. Elaborarea scalelor reprezintă unul dintre elementele cheie în orice cercetare sociologică.

Alegerea metodelor şi instrumentelor de cercetare Metodologia cercetării este o problemă de opiune. Acelaşi fenomen poate fistudiat cu metode diferite. Depinde de aspectele care se doresc a fi relevate.De exemplu, în cercetarea migraiei, dacă se doreşte doar analizarea imaginiimigrantului aşa cum este ea prezentată de presă, se va utiliza analiza deconinut, dacă se doreşte să se studieze influena migraiei asupra vieii defamilie, se va utiliza ancheta socială bazată de tehnica intervievării şi achestionării. Cercetarea completă a unui fenomen însă presupune un complexde metode, tehnici, procedee şi instrumente de investigare. Indiferent cemetodă folosim, este necesar să stabilim eşantionul, adică selecia dinpopulaiei alcătuită pe baza unor caracteristici comune.

Recoltarea informa iilor se face în urma cercetărilor de teren, prinaplicarea procedeelor şi a instrumentelor construite. În sociologie colectarea



34

datelor se face pe eşantioane, selecii din populaia totală. Datele obinute sesupun unui proces de prelucrare şi interpretare a datelor.

Analiza cantitativă şi calitativă a informa iilor presupune utilizareaunor metode statistice ce facilitează interpretarea unor tendine în evoluiafenomenelor sociale, a desprinderii unor corelaii posibile între diferite

fenomene, procese. Pot fi calculai indicatori ai caracteristicilor cantitativeutilizând programul SPSS şi caracteristici statistice utilizând acelaşi program în gruparea şi reprezentarea grafică a datelor.

Verificarea ipotezelor este o altă etapă prin care se verifică dacă ipotezele formulate la începutul cercetării au fost confirmate sau infirmate.Pe parcursul cercetării pot să apară şi alte ipoteze care urmează să fieverificate în cercetări ulterioare. Acestea pot să apară în procese colaterale deobservare a acelor manifestări ale fenomenelor neanticipate (serendipitate),fie din întâmplare, fie ca urmare a perspicacităii cercetătorului

Întocmirea raportului de cercetare. Orice cercetare se finalizează cuun raport în care sunt prezentate în succesiunea logicii desf ăşurării cercetării

etapele parcurse. Raportul trebuie să răspundă cerinelor celui care comandă cercetarea.

Metode, tehnici, procedee, instrumente de investigare

Observaia sociologică Auguste Comte consideră observaia una dintre cele patru metode

fundamentale în sociologie alături de comparaie, analiza istorică şiexperiment. Astăzi se consideră că a observa înseamnă nu numai a înregistra,dar şi a „inventa” şi „a construi” realitatea aşa cum se exprima Edgar Morin(1981). A observa nu înseamnă a fi şi obiectiv. Într-un fel observă faptul celimplicat într-un accident de maşină, altfel partea vătămată şi altfel trecătorulpe stradă. Observaia este deci selectivă pentru că este premeditată şiinterpretativă fiind un sprijin în cunoaşterea nemijlocită. Observaiaştiinifică se deosebeşte de cea neştiinifică prin aceea că este realizată premeditat, cu anumite tehnici speciale în scopul verificării unor ipoteze şiidentificării anumitor tendine şi regularităi în manifestarea fenomenelor.Faă de observaia din ştiinele naturii unde obiectul poate fi disecat şi supusobservării microscopice, în ştiinele socio-umane este vorba de un raportinterpersonal, căci se observă oameni şi faptele lor. Observaia este şi proces,dar şi rezultat pentru că procesul empiric se completează cu descriereafaptelor şi explicarea lor. Observaia vizează nu numai ceea ce se surprindecu analizatorul vizual, ci cu toate simurile care ne conectează la lumeaexternă. Auzul, văzul, mirosul ne ajută la înelegerea exprimării verbale.

În sociologie se disting mai multe feluri de observaie: structurată,participativă, nedistorsionată



35

Observa ia structurat ă poate fi aplicată în cercetările sociologice deteren, ca şi în cele de laborator. Observatorul poate fi recunoscut sau i sepoate ascunde rolul pentru ca să nu se modifice comportamentul celorobservai. De exemplu, observarea elevilor într-o clasă este structurată decătre profesor în condiiile în care acesta î şi propune să observe anumite

atitudini faă de învăare, datele înregistrate fiind utile unor cercetări.Observaia structurată poate fi realizată şi de o persoană străină care asistă laoră, de exemplu director, inspector, părinte etc.

Observa ia nestructurat ă se întâlneşte în cercetările de teren şi în cele delaborator. Ea se utilizează mai ales în cercetările etnografice sau în cazulmonografiilor, deoarece multe dintre elementele de observat nu pot fianticipate. Ele se consemnează în momentul producerii contactului curealitatea de studiat.

Observa ia participativă se realizează de o persoană care face parte dingrupul ce este observat, aşa încât este exclusă modificarea comportamentelorcelor observai. Este o observare din interior. Există riscul ca unele elemente

să fi intrat în fondul perceptiv şi să nu mai prezinte importană, deci nici să fie consemnate de către observator. Prin observaia participativă se descrieviaa socială a unei colectivităi văzută din interior, din perspectiva grupuluiaflat într-o situaie determinată. Se are în vedere viaa cotidiană, în situaiinaturale de viaă. Experiena cercetătorului este foarte importantă pentru că acesta poate utiliza aparate de înregistrare audio, video, computere.

Când F. Le Play şi Jean Reynaud au f ăcut o călătorie de studii în ărilegermane şi slave, au observat aceleaşi locuri şi împrejurări, ei au consemnatdiferit cele observate. Dacă mai adăugăm şi pregătirea lor identică, avândaceeaşi carieră, am putea spune că ar fi imposibil să nu fi ajuns să consemneze aceleaşi fapte. Realitatea a dovedit contrariul. Reîntorşi înFrana analiza impresiilor consemnate a fost diferită. Cum se explică acestfapt? Problema obiectivităii în evaluare, în general, a sociologului înobservaie, în particular, este o problemă de deontologie profesională. Cumputem să ne debarasăm de subiectivitatea noastră? Suntem oameni!Explicaia ar putea fi următoarea. Filtrele culturale, codurile culturale la careavem acces sau nu, experienele trăite ne fac să percepem diferit realitatea.Aceste percepii ne influenează observarea. O persoană care merge pentruprima oară într-un spaiu cultural diferit de al său va observa ceva, altceva adoua oară, a treia oară. Observaia este selectivă. Sunt eliminate elementeledeja observate, atenia se concentrează spre ceea ce este nou sau are unimpact mai mare asupra cercetătorului pentru că prezintă un interes personalsau ştiinific aparte. Obiectivitatea se formează printr-un exerciiu continuu,dar şi prin schimbarea obiectului şi a contextelor de viaă supuse observării.Ancheta sociologică



36

Considerată a fi una dintre metodele specifice sociologiei, anchetareprezintă o metodă de interogare şi informare asupra faptelor sociale lanivelul grupurilor umane, de analiză cuantificabilă a datelor în vedereadescrierii şi explicării lor. Este cea mai răspândită metodă de cercetaresociologică. În acelaşi timp este şi cea mai complexă metodă dat fiind

ansamblul de tehnici (codificare, scalare, analiză, prelucrare etc.) şiinstrumente utilizate (chestionare, interviuri etc.).Complexitatea anchetei rezultă şi din analiza domeniilor investigate cu

ajutorul ei:a. Opinii, atitudini, comportamente;b. Aspiraii, trebuine, motivaii;c. Cunoştine sau mărturii despre fapte, fenomene, procese;d. Caracteristici demografice: structuri de vârstă, socioprofesionale etc.;e. Caracteristici ale mediului social şi ale modului de trai.

Prin ancheta socială se obin informaii cu privire la fenomenelestudiate, fiind utilă totodată la descrirea şi clasificarea faptelor sociale.

Studiile bazate de anchete pot oferi concluzii care să permită elaborareaprogramelor de măsuri în vederea dezvoltării unui domeniu sau altul alvieii sociale.

Printre avantajele anchetei relevăm următoarele:• Posibilitatea de a culege informaii bogate;• Uşurina şi rapiditatea cu care se aplică instrumentele de

anchetă;• Aria largă de aplicabilitate;• Economia de timp, mijloace financiare etc.

Există însă şi dezavantaje/limite ale utilizării anchetei sociale:• Posibilitatea unor erori (distorsiuni) datorate subiectului

anchetat, eşantionării, instrumentelor de anchetă, operatorilorde interviu, prelucrării datelor etc.;• Introducerea unei rigidităi în relaia dintre sociolog şi

intervievat.În funcie de scopurile urmărite şi modul de desf ăşurare, anchetele potfi:a. Extensive – intensive;b. Cantitative – calitative;c. Individuale – colective;d. Directe – indirecte.

După con inutul problemelor investigate, anchetele pot fi realizate în

următoarele domenii:a. Economic;b. Social (asupra persoanelor cu nevoi speciale etc.);



37

c. Comercial;d. Dezvoltărea zonelor urbane;e. Colectivităile rurale;f. Opinia publică;g. Familia;

h.

Mijloacele de comunicare în masă.Cele mai importante instrumente utilizate în anchetă sunt:

Planul de anchet ă care este un proiect de cercetare, o construcieteoretică de investigaie care trebuie să răspundă la întrebări de genul: cevom cerceta, de ce vom cerceta, cum vom cerceta, cu cine?

Ghidul de interviu este un îndrumător de convorbire în care seconcretizează obiectivele anchetei şi cuprinde o listă de idei tematice care se îmbogăeşte pe măsură ce răspunsurile intervievatului solicită alte întrebări.El poate fi semi standardizat, apropiindu-se de chetionar;

Chestionarul sociologic cuprinde o listă de întrebări care permite un

grad ridicat de formalizare şi aplicare pe populaii mari. Este considerat celmai important instrument de investigaie sociologică. Întrebările seformulează respectând cerine ştiinifice cu privire la enun, variante derăspuns, ordinea lor în chestionar, poziia întrebărilor etc. Cu ajutorulchestionarului se obin informaii verbale sau/ şi scrise despre fenomenelesociale investigate.

Sondajul de opinieSondajul de opinie este o tehnică de investigare bazată pe chestionarea

subiecilor în legătură cu o problemă de interes public. Ca instrument delucru se utilizează chestionarul11 – o înşiruire logică de întrebări puse într-oanumită ordine.

Dacă ne propunem să analizăm gradul de credibilitate al şcolii printreinstituiile statului, putem folosi ca tehnică de investigare sondajul de opinie.Studiul urmează să releve:

- Gradul de încredere al oamenilor în instituiile statului;- Evaluarea încrederii în diferitele forme de învăământ (public, privat)

şi trepte de învăământ (preşcolar, primar, gimnazial, profesional,liceal, postliceal, universitar);

- Ierarhia instituiilor statului din punctul de vedere al încrederiipopulaiei.

Perspectiva metodologică este sistemică, înelegând sistemul social îndinamica sa, ca un ansamblu de elemente în interconexiune şi

11 Definirea şi regulile întocmirii unui chestionar pot fi consultate în lucrarea de referină aprofesorului Septimiu Chelcea – Chestionarul în investiga ia sociologică .



38

interdependena lor. Din această perspectivă, şcoala îndeplineşte funciiprioritare la nivelul sistemului social global:

• De proiectare şi punere în practică a politicilor educaionale,• De pregătire şi specializare a forei de muncă;• De inculcare a valorilor, atitudinilor şi comportamentelor sociale,

dezirabile;• De valorificare a potenialului individual şi colectiv.

Chestionarul ce încearcă să măsoare încrederea cetăenilor îninstituiile statului cuprinde mai muli itemi, printre care: Ierarhizarea de către subieci a instituiilor statului, prin acordarea de

ranguri de la 1 la 10, cu semnificaie de notă şcolară; Surprinderea gradului de credibilitate în diferitele trepte de

învăământ (preşcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal,postliceal, universitar);

Stabilirea credibilităii învăământului de stat şi a celui privat după oscală în 5 trepte (1 – lipsa credibilităii, 2 - credibilitate slabă, 3 -

credibilitate medie, 4 - credibilitate mare, 5 – credibilitate foartemare); Aprecierea gradului de integrare socio-profesională a absolvenilor

diferitelor trepte (şcoală generală, profesională, liceală, postliceală,superioară).

MonografiaTermenul de monografie provine din cuvintele greceşti: „monos” –

unul şi „grafien ” – descriere. Deci, prin monografie se înelege descriereaunei unităi, colectivităi, tipuri de relaii, grupuri sociale etc.

Unitatea supusă cercetării apare ca un caz individual, care poate fi

reprezentativă pentru alte unităi sociale sau o întreagă colectivitate. Aria deaplicabilitate a metodei monografice este întinsă, de la familii, echipe demuncă, unităi şcolare, instituii, oraşe, sate, până la naiuni, popoare etc.

În a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în Frana, Frederic le Play (1806-1882), considerat a fi părintele metodei monografice în sociologie a creat şicondus timp de peste 30 de ani prima şcoală de cercetare monografică afamiliilor muncitoreşti. El a elaborat şi un model de cercetare monografică,alcătuit din două pări: o parte se referă la condiiile materiale şi sociale încare se află unitatea investigată, a doua parte face referiri la calitatea vieii defamilie (locuirea, bugetul familiei, alimentaia, petrecerea timpului liber etc.).

Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, concomitent cu

cercetările lui Fr. le Play în Frana, la noi în ară au fost realizate monografiiale satelor în zonele Dorohoi (1866), Mehedini (1868). Ion Ionescu de laBrad (1818 - 1891) este considerat întemeietorul monografiei sociologice în



39

mediul rural în România, cercetări care au fost continuate de S.P. Radianu,B.P.Haşdeu şi D.Gusti.Asistăm astăzi la fenomene care schimbă faa satului: depopularea, efecteleurbanizării, industrializării, ale economiei de piaă şi globalizării.Monografiile satelor azi ar însemna atât pentru prezentul lor, dar mai ales

pentru viitor, o imagine emblematică de autentică civilizaie şi cultură românească, cu valene atât în domeniul politicilor economice şi sociale, câtşi în domeniul cultural-spiritual, un potenial de valorificat.

Studiul de cazStudiul de caz este o tehnică aplicată mai mult în psihologie şi psihologia

socială. Ca metodă, a fost preluat şi în sociologie pentru a evidenia fieiregularităi, fie pentru a pune în evidenă anumite corelaii ce se abat de la otendină. Cazul în domeniul sociologiei este fie o colectivitate, fie un grup, oproblemă, nu individul.

Ca tehnică, studiul de caz cuprinde mai multe etape:

a.

Selectarea materialelor referitoare la caz. Cazurile pot fiipotetice sau reale, bazate pe evenimente din viaa socială,relatate de presă, TV sau din viaa de zi cu zi a fiecăruia.

b. Expunerea datelor referitoare la caz pentru ca elevii/studeniişi profesorii să poarte discuia în cunoştină de cauză.

c. Determinarea problemelor ridicate de caz pentru ca soluiilecare se caută să rezolve problema prezentată.

d. Discutarea argumentelor pro sau contra, aşa încât toatepunctele de vedere să fie ascultate. Se recomandă să nu fiecenzurată (prin negare, dezaprobare, râs sau alte forme) nici unpunct de vedere exprimat.

e. Luarea deciziei – găsirea unei soluii problemei sugerate decazul respectiv. Pot exista mai multe soluii. Este bine să fieanalizate toate şi adoptată cea reală. Elevii pot s-o aleagă printr-un exerciiu democratic, prin vot secret sau deschis,exprimat fie prin ridicarea mâinii, fie în scris.

f. Analiza finală – a modului în care elevii/studenii s-auimplicat în rezolvarea cazului.

Etapele unui studiu de caz sunt:

1. Documentul (fotografia, textul, informaia, problematica);2. Mărturii (articole de presă, reportaje, statistici etc.);3.Documente de referină (a selecta dintr-un document

internaional/naional relevant pentru rezolvarea cazului);4. Punerea în relaie a cazului cu documentul instituional;



40

5. Morala care se degajă din care se învaă cum să se evite o astfel desituaie, ce-i de f ăcut pentru rezolvare;

6. Evaluarea – analiza felului în care s-a realizat studiul.

Tehnicile sociometrice

Sociometria, aşa cum afirma J.L. Moreno (1934) vizează descoperirea nivelului profund al structurilor sociale şi a schimbăriisocietăii bazate pe aspectele dinamice ale structurilor sale. Relaiileinformale dintr-o organizaie pot fi redate prin sociogramă. Studierearelaiilor interpersonale într-un grup prin intermediul tehnicilor sociometricepermite intervenia în comportamentele sociale şi modificarea lor în scopulasigurării unei funcionări mai performante. Sociograma este un instrumentce valorifică relaiile informale în contexte de muncă, învăare etc.Chestionarul sociometric, sociomatricea şi sociograma sunt cele treiinstrumente care au fost introduse de J.L. Moreno.Chestionarul sociometric cuprinde patru tipuri de întrebări în care se cere

fiecărui individ să răspundă la următoarele:1. Cu cine ai dori să realizezi o activitate (de muncă, creaie,petrecere a timpului liber, etc.)?

2. Cu cine nu ai dori să realizeze activitatea?3. Cine crezi că te-a ales?4. Cine crezi că te-a respins?

Întrebarea 1 - atraciaÎntrebarea 2 – respingereaÎntrebarea 3 – percepia atracieiÎntrebarea 4 – percepia respingeriiAtraciile, respingerile pot fi limitate la numărul maxim de persoane posibileexistente în grup (de muncă, de învăare, de petrecere a timpului liber etc.).Redăm mai jos o posibilă sociogramă şi matricea corespunzătoare unui grupde muncă format din 7 lucrători. Se cere fiecăruia trei opiuni pentru fiecarerăspuns. Această cerină ne va împiedica să calculăm expansivitatea pozitivă (nr. de alegeri f ăcute) şi expansivitatea negativă (nr. de respingeri f ăcute). Înschimb vom putea calcula ali indici socioafectivi: nr. de alegeri primite(personalitatea sociometrică) şi nr. de respingeri primite (proporia deexcludere).

A.F. B.C. C.A. D.G. E.T. I.N. L.S

A.F. - + + - - +B.C. + + - - - +C.A. - + + - + -



41

D.G. + + - - - +E.T. + - + + - -I.N. + - - + - +L.S. + - - + + -

Tabelul nr. 1 Sociomatricea

Fig. nr. 3: Sociograma

Legendă AtracieAtracie reciprocă RespingereRespingere reciprocă

Analiza atraciilor desemnează pe A.F. şi D.G. cu cele mai multe atracii (5)şi pe E.T şi I.N. cu cele mai multe respingeri (5). În 4 cazuri, atraciile sunt

reciproce, iar în 2 cazuri, respingerile sunt reciproce. Se dovedeşte onecunoaştere a membrilor grupului, deoarece 10 atracii sunt însoite în senscontrar de respingeri. În exemplul prezentat nu figurează, din raiunididactice de simplificare, răspunsurile cu privire la percepia sociometrică.

A.F.

D.G.

C.A.

B.C.

I.N.

L.S.

E.T.



42

Deşi sociometria a constituit un instrument util în psihosociologiagrupurilor, astăzi e mai puin utilizată. Rămâne utilă, prin performana ei, îndomeniul pedagogiei, al cunoaşterii clasei ca grup, în armată şi în societăicomerciale unde constituirea grupurilor de muncă este fundamentală înameliorarea performanelor.

3.2.2. Metodologia construciei teoreticeCa şi în cazul metodologiei cercetării empirice, în teoria sociologică

există anumite metode, tehnici, procedee ce sunt utile nu doar sociologului însistematizarea teoriilor deja existente, ci pentru construcia teoriei pornind dela validarea unor ipoteze şi actualizarea sau reconstrucia teoriilor dejaexistente. Analiza critică poate fi utilă în măsura în care se relevă aspecte ceau fost infirmate de practica sociologică, dar există şi riscul ca opunând-oaltor teorii, considerate mai relevante în anumite momente pentru societateadinamică, să se piardă continuităile care au format-o. Riscul ca sociologia să apară mult mai divizată este semnalat şi de profesorul Cătălin Zamfir12 atunci

când abordează structurile gândirii sociologice. În viziunea autorului, înidentificarea acestor structuri sunt utilizate două surse: proiectele teoretice şimetodologice consemnate de istoria sociologiei şi analizele sociologiceefective în care aceste structuri apar.

Identificăm în metodologia construciei teoretice următoarele modelede analiză:

Explicaia cauzală. Deşi preluată din ştiinele naturii şi bazată peobservaie, analiza cauzală în sociologie depăşeşte simpla relaie cauză-efect,prin care un fenomen cauză produce efectul într-o relaie de cauzalitateuniversală şi necesară. Şi aceasta deoarece în ştiinele sociale aparefenomenul de incertitudine, iar comportamentul uman fiind condiionat denumeroşi factori, iar factorii neputând fi experimentai încât să spunem cucertitudine care este factorul cauză ce produce următorul efect, este greu deanticipat un efect uman atâta vreme cât restul, factorul psihologic, rămâneadesea o enigmă. Putem însă să sesizăm o dependenă a unui fenomen de unaltul, aşa încât din punct de vedere statistic, dacă există suficiente cazuri încare un fenomen E (efect) apare ori de câte ori se manifestă fenomenul C(cauză), vom putea accepta explicaia cauzală. Legea numerelor mari vaconfirma un tip de relaie cauzală denumită lege. Exemplu: legea ameninare-coeziune poate fi o explicaie cauzală, alcătuită din enunul cauzal:ameninarea externă produce o creştere a coeziunii la nivelulgrupului/societăii.

12 Cătălin Zamfir – Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Editura Polirom, Iaşi 2005,p.14



43

Analiza structural-funcionalistă Acest tip de analiză apare în anii ’50 , ‘60 în SUA. Ideea centrală este

aceea că toate sistemele au nevoi şi membrii î şi ajustează comportamentul înfuncie de acestea. În central analizei structurale-funcionaliste este conceptulde func ie. Teoria, al cărei promotor a fost Robert Merton, explică cum

funciile nasc nevoi. Analiza se poartă asupra cadrului de organizare. TalcottParsons relevă faptul că toate organizaiile pentru a exista impun norme carese cer respectate, ele reprezentând chiar elementele constitutive ale vieiisociale. La fel şi în cazul organizaiilor. Întrebări de genul: “Cum putem aveaun sistem social coerent în care acionează grupuri şi indivizi diferii?”preocupă şi azi analiştii, sociologii şi ali oameni preocupai de funcionareasocietăii. După T.Parsons, un sistem social este definit prin valori.Cunoaşterea lor permite indivizilor şi grupurilor să elaboreze uncomportament corect în relaiile cu sine şi cu ceilali.

Cea mai mare importană a lui Parsons în cariera sa a fost influena pecare acesta a exercitat-o asupra studenilor care au ajuns să fie recunoscui

teoreticieni în sociologie. Cel mai vestit a fost Robert Merton, care a obinutdoctoratul în 1936, rpimul dintre teoreticienii stilului parsonian înUniversitatea din Columbia. Anul 1937 a reprezentat pentru Parsons şipentru sociologia nordamericană un moment de referină pentru că se publică The Structure of Social Action (Stuctura actiunii sociale). Din 4 raiuni carteaa avut o mare importană pentru teoria sociologică. Prima, oferirea publicamerican spre cunoaştere teoriile europe. Cea mai mare parte era dedicată luiDurkheim, Weber şi Pareto. Interpretările acestor teoreticieni au avut o mareinfleună în sociologia americană. A doua, Parsons a acordat atenie teorieilui Marx care continua să fie exclusă din sociologie. În al treilea rând,Structura ac iunii sociale apăra teoretizarea sociologică ca o activitatelegitimă şi semnificativă.

Max Weber chiar defineşte sociologia plecând de la sensul pe careactorii îl dau aciunilor sale, valorile fiind cele care orientează aciunea.

Analiza sistemică Ca abordare sistemică, organizaia este un ansamblu de elemente

aflate în interconexiune şi interdependenă a elementelor sale. Premiseleteoriei sistemice au fost formulate de Lugwig von Bertalanffy, care ademonstrat că există modele, principii şi legi care se aplică sistemelorgeneralizate sau subclaselor acestora, indiferent de tipul lor particular, denatura elementelor componente şi de forele sau relaiile dintre ele.

Conceptul de sistem, preluat din ştiinele naturii (biologie, fizică) a fostacceptat în ştiinele sociale. Societatea în general, organizaia în particular,nu au mai fost considerate în investigaie ca o colecie de pări izolate, ci în



44

interconexiune. În locul abordărilor atomiste clasice, perspectiva sistemică aadus un alt tip de abordare: totalitatea elementelor care interac ionează şicare conferă întregului alte proprietăi decât cele ale componentelor sale,tratate separat. Printre reprezentanii abordării sistemului social menionămpe Vilfredo Pareto şi Talcott Parsons. V. Pareto este considerat a fi primul

sociolog care a formulat în mod explicit şi a dezvoltat în teoria sa conceptulde „sistem social”. El considera că pentru a cunoaşte sistemul social şivariaiile elementelor sale este necesară cunoaşterea proprietăilorelementelor care îl compun, ceea ce va permite formularea ecuaiilor deechilibru social. Printre premisele necesare oricărei metodologii de analiză sistemică a socialului, deci şi a oricăror forme de organizare socială (organizaia), V. Pareto consideră a fi necesare următoarele:

a. Analiza relaiilor de interdependenă dintre elementelecomponente ale întregului;

b. Identificarea stărilor de echilibru;c. Folosirea unui limbaj (inclusiv matematic) pentru caracterizarea

acestor stări.În continuarea inteniilor lui V. Pareto, de abordare sistemică a socialului, T.Parsons elaborează „sistemul total al aciunii” conceput, în viziunea sa, din:sistemul cultural, sistemul social şi sistemul personalităii. Analiza sa,structural-funcionalistă, poate fi aplicată oricărui sistem, deoarece, din punctde vedere structural orice sistem este o relaie între mulimea intrărilor(input ) şi mulimea ieşirilor (output ), din punct de vedere funcional,mulimea input poate fi considerată drept cauză pentru mulimea output.

În cazul organizaiilor, abordarea sistemică a acestora are în vedereurmătoarele:

a. Cunoaşterea modului în care este organizat sistemul;

b. Identificarea subsistemelor;c. Identificarea relaiilor în cadrul organizaiilor (oficiale, neoficiale, pe

verticală şi orizontală, etc.);d. Observarea şi măsurarea activităii şi comportamentul sistemului;e. Analiza spaio-temporală, evideniindu-se dinamica fenomenelor ce

se petrec în organizaie;f. Starea organizaiei şi tranziia acesteia, programul de dezvoltare.

Ca mod de abordare, analiza sistemică rămâne, în ciuda multor altortipuri de abordări mai recente, un tip de analiză care ia în calculansamblul elementelor în dinamica lor, fiind totodată şi un principiumetodologic de abordare a oricărui element al întregului.

Analiza operaională



45

Forma de prezentare a pozitivismului sociologic de după deceniul al 4-lea al secolului al XX-lea î şi găseşte expresia în operaionalism. Iniiatorulacestei practici metodologice este George A. Lundberg care a pornit de laoperaionalismul fizicist al lui Bridgman, considerând că măsurarea socială este calea principală de definire a conceptelor sociologice. Operaionalismul

în sociologie porneşte de la formularea de propoziii testabile prin raportareala realitatea socială empirică. Problema introdusă de operaionalism a fostcontinuată în forma analizei operaionale a conceptelor. Operaionalizareaconceptelor este o etapă importantă în demersul investigativ sociologicdeoarece prin stabilirea dimensiunilor, indicatorilor şi indicilor se facilitează trecerea la elaborarea instrumentelor de lucru. Itemii se vor regăsi în întrebările din chestionar şi vor facilita abordarea procesului social dinperspectiva nivelelor la care se regăsesc elementele constitutive.

În opoziie cu aceste tipuri de abordări s-au constituit practicilemetodologice interpretative, iniiate de Max Weber prin aşa zisă „sociologiecomprehensivă” şi dezvoltate în forma: interacionalismului simbolic,

fenomenologiei şi etnometodologiei.

Cap.4: STATUTUL ŞI ROLUL SOCIOLOGULUI ÎN LUMEACONTEMPORANĂ 4.1. Calificarea pentru profesia de sociolog

Calificările dobândite prin cele trei nivele ale învăământuluisuperior, licenă, master şi doctorat, trebuie definite în termeni de:cunoştine, abilităi, competene profesionale, competene personale. Această operaiune vizează rezultatele învăării. Definirea programelor şi cursurilor,ca rezultate ale învăării bazate pe competene, sistemul european de creditetranferabile (ECTS) permit o compatibilizare a calificărilor europene ce vorsprijini integrarea absolvenilor pe piaa muncii din ară, dar şi din Europa şialte ări ale lumii. Descriptorii Cadrului Naional al Calificărilor dinÎnvăămntul Superior vizează pentru fiecare nivel de calificare următoarele:Licenă:

• Cunoaşterea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază aledomeniului şi ale ariei de specilizare dată de programul de licenă şicapacitatea de utilizare a acestora în argumentare;

• Valorificarea profesională a cunoştinelor de bază pentru explicarea,interpretarea şi luarea unor decizii în situaii bine definite,circumscrise domeniului;

• Utilizarea competenelor de cunoaştere pentru culegerea, prelucrarea,trasmitere şi utilizarea uror probleme/situaii tipice ale domeniului;





47

Cunoştine

Competenă

Atitudini Capacităi

Capacităi

Competenă

Cunoştine Factori depersonalitate

domeniului, capacitatea de a identifica domenii de cercetare deactualitate şi de a estima resursele necesare unei cercetări.

4.2. Competenele profesionale ale sociologuluiPrin competenă se înelege, de obicei, „capacitatea cuiva de a

soluiona corespunzător o problemă, de a lua decizii potrivite, de a îndeplinio misiune sau de a practica o profesie în bune condiii şi cu rezultaterecunscute ca bune”13. În orice domeniu nevoia de oameni competeni esteasociată de garania că lucrurile merg bine, ca există premise pentrudezvoltarea organizaiei. Fiecare membru al unei organizaii aşteptă de la celcare o conduce competenă profesională, dar şi managerială, adică opersoană bine informată şi intenionată, care să fie capabilă a face binesarcinile care îi revin, fiind recunsocută şi acceptată, apreciată.În structura competenei se regăsesc aşadar: cunoştine (care permit „a şti),capacităi („a face”) şi atitudini („a fi”).

Schema nr. 2 - Structura competen ei

Competena ar fi astfel o rezultantă a celor trei elemente: cunoştine(Knowleage), capacităi (skills), atitudini (attitude).Există însă şi un alt tip de abordare a competenei. Ea vizează mai multfactorii pe care se întemeiază competena, şi anume cunoştinele şi factorii depersonalitate (valori, aptitudini, atitudini ca opiuni valorice).

13 Iona Jinga, Elena Istrate- Manual de Pedagogie, ALL Educaional, Bucureşti, 1998, p. 77



48

Schema nr. 3- Factorii de competen ă

Capacităile („a face” – savoir-faire) sunt susinute de cunoştine („aşti” - savoir ) şi de factorii de personalitate („a fi” – savoir etre).Competenele se dobândesc printr-un standard de performană. Standardulse raportează la o sarcină. Dacă orice competenă se dovedeşte dependentă de context, trebuie să definim contextul şi să-l descriem. Pentru sociolog,contextul este dat de domeniul în care lucrează: în învăământ (competenedidactice), în cercetare (competene ştiinifice), în viaa politică (competenepolitice), în activitate social-economică (competene sociale).

Competenele trebuie raportate la roluri. În funcie de rolul pe care îlare persoana, adică în funcie de aşteptările celorlali de la el, competena vafi definită şi operaionalizată. Stabilirea competenelor e necesară pentru aorganiza curriculumul de formare a specialistului care să răspundă diferiteloraşteptări ale pieei muncii şi vieii sociale. La stabilirea acestor competeneintervin trei factori: formatorul, angajatorul şi angajatul.

Din perspectiva formatorului (universitatea), pentru profesia desociolog, competenele sunt dezvoltate, conform inteniilor procesului de laBologna, prin cele trei cicluri de învăământ superior: licenă, masterat şidoctorat. Competenele studenilor se regăsesc formulate în programeleanalitice şi fişele disciplinelor. Ele sunt:

1. Competene de cunoaştere1.1. Cunoaşterea, înelegerea şi utilizarea în argumentare a limbajului

specific;1.2. Cunoaşterea şi gestionarea unor situaii aplicative bine definite.

2. Competene funcional-acionale2.1. Aplicare, transfer şi rezolvare de probleme pe bază de

cunoaştere:2.2. Comunicare şi reflecie critică şi constructivă;2.3. Conduită creativ-inovativă şi dezvoltare personală.

Aceste tipuri de competene se particularizează pe fiecare program de licenă.

4.3. Profesia/ocupaia de sociolog

4.3.1. Justificarea nevoii de sociolog



49

În nomenclatorul ocupaiilor din orice ară civilizată a lumiicontemporane există ocupaia de sociolog. Nu există universitate care să nuaibă Facultate de sociologie, Departament de sociologie sau măcar odisciplină sociologică în planurile de învăământ ale altor facultăinesociologice. Aceste aspecte demonstrează recunoaşterea nevoii de

sociologie şi de sociologi în buna funcionare a oricărei societăi moderne şia formării culturii sociologice oricărui cetăean, indiferent de specialitatea încare se pregăteşte. Cultura sociologică devine o componentă a culturiigenerale fiind necesară în manifestarea civismului.

4.3.2. Descrierea profesiei/ocupaiei de sociolog14 Profesia se dobândeşte prin studii superioare şi înseamnă o calificare

într-un domeniu şi o specializare (prin Facultatea de Sociologie). În diferiteări sau chiar în diverse universităi din ara noastră, Sociologia este fiefacultate de sine stătătoare, fie se regăseşte alături de Asistenă socială,Psihologie, Pedagogie, Filosofie, Psihologie etc.

Ocupaia este ceea ce face cel care a dobândit o calificare în acestdomeniu. Sociologii pot fi întâlnii în toate domeniile vieii sociale, f ără a senumi sociologi, deşi pregătirea lor este în domeniul sociologiei. Iată câtevadintre domeniile şi ocupaiile pe care le pot avea sociologii: Învăământ – profesor care predă în învăământul preuniversitar

Sociologie sau/ şi alte ştiine sociale (Logică, Cultură civică,Economie, Psihologie, Filosofie etc.), sau în învăământul superior(asistent, lector, confereniar sau profesor) unde predă cursuri şirealizează practică de specialitate în domeniul Sociologiei;

Institute de cercetare – cercetător; Institute de sondare a opiniei publice – operator de interviu,

coordonator de zonă; Societăi comerciale, publice sau private – consilier pe probleme de

personal, expert evaluator, expert în interpretarea datelor etc.;

14 Sociologii, antropologii şi asimilaii acestora efectuează cercetări asupra structurii sociale,originii şi evoluiei umanităii şi relaiei dintre activitatea umană şi mediul social şi pun ladispozitia factorilor de decizie rezultatele cercetărilor întreprinse; avizează aplicareacunoştinelor acumulate la definirea politicilor economice şi sociale, aplicabile anumitorcategorii de populaie şi regiuni (COR).Cercetatorii si asistenii de cercetare în domeniul sociologiei, antropologiei, arheologiei şigeografiei efectuează studii referitoare la evoluia şi dezvoltarea societăii, analizafenomenelor lumii contemporane, dezvoltarea sociologiei; elaborează studii şi cercetăriprivind antropologia, antropologia social-demografică şi culturală, mutaiile produse,identificarea surselor arheologice, evoluia locuirii umane, civilizaia geto-traco-daco-romană; organizarea spaiului geografic, dinamica şi structura componentelor mediuluigeografic, influena proceselor de restructurare a societăii (COR).



50

Politică – consultant, expert, lider politic; Mass media – jurnalist, analist politic; Administraie – funcionar public.

4.3.3. Atribuii şi responsabilităi

În funcie de domeniul în care acionează, sociologii se ocupă cu: Realizarea de studii de diagnoză şi prognoză referitoare la stareasocială a societăii, organizaii, colectivităi, grupuri;

Interpretarea datelor statistice; Realizarea expertizei în viaa socială şi recunoaşterea ei ca bun

social; Întocmirea de rapoarte anuale care să prezinte starea naiunii prin

indicatori macro şi micro sociali ai calităii vieii, dezvoltării sociale,etc.;

Evaluarea politicilor din diverse domenii ale realităii sociale; Formarea şi perfecionarea profesională;

Cercetări aplicative de teren (monografii, interviuri, anchete socialeetc.) şi popularizarea rezultatelor prin publicaii de specialitate, massmedia etc.;

Fundamentarea deciziilor de politici sociale (influenarea politicului)prin diagnozele ştiinifice şi măsuri întemeiate social;

Predarea/învăarea cunoştinelor de sociologie, formareacompetenelor sociale şi a culturii sociologice.

4.3.4. Condiii de lucruSociologul lucrează cu oamenii. Contactul direct şi nemijlocit cu

persoane, grupuri, organizaii, comunităi, îl pune în situaia de a-şidemonstra competena cu discernământ şi bună credină. Acordarea uneiatenii speciale problemelor etice reprezintă un factor esenial al prestigiuluisociologului, ca o precondiie a contribuiei acestuia la construirea uneisocietăi umane în şcoală (cu elevii, studenii), în cercetările de teren atuncicând realizează anchete sociale, interviuri, focus-grupuri etc. Munca sa esteaceea de colaborare cu ali colegi din acelaşi domeniu sau în echipeinterdisicplinare. El este expus stresului pe care orice relaie interumană îlpresupune, dar şi factorilor de risc, fiind expus aciunii factorilor climatici,sezonieri, influenat de specificul aciunilor şi faptelor la care ia parte.

4.3.4. Competenele sociologului. Competena sociologică Facem distincie între competenele sociologului ca specialist în

domeniul sociologiei şi competena sociologică spre care tindem în formareaoricărui om capabil să îneleagă şi să explice lumea în care trăieşte.



51

Competeneele sociologului se definesc în termeni de cunoştine, capacităi şiatitudini.Cunoştine – A ŞTI (savoir)Exercitarea cu succes a profesiei/ocupaiei de sociolog presupune un bogatsistem de cunoştine despre: viaa socială şi mecanismele care o reglează,

faptele, fenomenele şi procesele ce marchează lumea contemporană, viaasocială naională şi a colectivităii în care acionează (în plan regional,naional, local, al organizaiei, instituiei, familiei, grupului de prieteni,colegi de serviciu etc.). Cunoştinele vizează şi existena unor criterii deapreciere şi interpretare a datelor pe care le dobândeşte de la instituiispecializate sau din cercetări proprii. Pentru că aceste cunoştine rămân secidacă nu sunt aplicate, sociologul contribuie prin ceea ce ştie la difuzareaacestor cunoştine şi formarea unei culturi sociologice, oferind şi asistenă despecialitate care să fundamenteze decizii şi măsuri de rezolvare aproblemelor sociale.

Capacităi – A FACE (savoir-faire)• Deprinderi de înelegere a fenomenelor sociale;• Capacitate de aciune şi lucru în echipă, colegialitate;• Gândire şi imaginaie sociologică;• Putere de convingere;• Spirit critic constructiv;• Responsabilitate faă de sine şi ceilali;• Accesibilitate, simplitate în exprimarea informaiilor şi interpretarea

fenomenelor.

Atitudini – A FI (savoir-etre)• Obiectivitate în interpretarea datelor;• Probitate morală şi profesională;• Atitudini prosociale;• Sociabil, relaionează uşor;• Perseverent, nu renună uşor, nu se descurajează;• Întreprinzător, manifestă liberă iniiativă;• Hotărât în susinerea ideilor, în aciune;• Curajos când situaia o impune;• Respectuos faă de semeni.

Competene solicitate sociologului în funcie de domeniul de activitateÎn funcie de contextul în care sociologul profesează pot fi stabilite

competenele solicitate şi indicatorii prin care acestea pot fi evaluate.



52

DOMENII DEACTIVITATE

COMPETENE INDICATORI

ÎNVĂĂMÂNT COMPETENE DESPECIALITATE

COMPETENEPSIHO-PEDAGOGICE

COMPETENEPSIHO-SOCIALE ŞIMANAGERIALE

- cunoaşterea materiei;- capacitatea de a stabili legături între teorie şipractică;- capacitatea de înnoire a coninuturilor;

- capacităi empatice de cunoaştere aelevilor/studenilor;- capacităi de comunicare;- capacităi de a proiecta şi realiza eficient activităiinstructiv-educative;- capacităi de evaluare obiectivă;

- capacităi de reoganizare a activităii didactice;- capacităi de a crea un climat propice învăării;- capcităi de a organiza, lua decizii, îndruma şicontrola în funcie de situaie;

CERCETARE COMPETENEŞTIINIFICE

COMPETENEPERSONALE

- utilizarea corectă a aparatului conceptual;- neutralitate axiologică;-obiectivitate în culegerea, prelucrarea şiinterpretarea datelor;- transparenă;- respectarea deontologiei profesionale;

- sociabilitate;- capacităi de comunicare;- empatie;- lucru în echipă;

VIAA SOCIAL-POLITICĂ

COMPETENEPOLITICE

COMPETENECIVICE

- concordană între vorbe şi fapte;- armonizarea intereselor personale cu cele de grup;- viziune asupra ansamblului problemelor (sesizareaintercorelaiilor);

- manifestare liberă şi argumentată a opiniei;- curaj în a exprima păreri;- încredere în oameni;

- respect pentru oameni, lege, instituiile statului;- spirit critic constructiv;- susinător şi promotor al noului;- înelegerea diferenelor nu ca o sursă de conflict, cica o bogăie;- consecvenă şi coerenă în idei, discurs şi aciune.

Tabelul nr. 3: Opera ionalizarea conceptului de competen ă a SOCIOLOGULUI

Competena sociologică are în vedere toate aceste dimensiuni, cuaccent pe caracterul practic-aplicativ regăsit în comportamentul social. Este



53

nevoie de cunoaştere (dar nu numai ştiinifică), de capacităi (dar formate nunumai în învăământ, ci un rol deosebit îl are învăarea din experienacotidiană), de atitudini (care devin feluri de a fi prin aciunea cotidiană).Definim competen a sociologică drept o rezultantă a cunoştinelor,capacităilor (aptitudinilor) şi atitudinilor în domeniul social.

4.4. Competenele profesorului în noul context social european4.4.1. Etica socială şi deontologia profesională a profesorului

România, ca ară care a realizat recent trecerea de la un regim totalitarde tipul dictaturii comuniste, la un regim democratic, bazat pe valoriledemocraiei liberale şi ale economiei de piaă, are de f ăcut faă unorprovocări majore. Acestea se referă la probleme cum sunt:

Acceptarea pluralismului valoric, politic, economic; Crearea unei societăi civile viabile, a unui cadru legislativ

întemeiat pe valorile democratice; Schimbarea mecanismelor instituionale, a mentalităilor.

Considerat a fi prioritate naională, învăământul poate deveni un factor deschimbare dacă înşişi educatorii devin resursele care pot influena viitorulsocial prin aciunea educativă. Acest lucru nu poate avea ca început decâtprofesorul însuşi.Procesul complex de autoeducaie vizează trei momente:

1. Cunoa şterea valorilor 15 care întemeiază normele sociale. Valorile,deşi au un caracter absolut, reprezentând idealul oricărei societăi seregăsesc contextual în normele sociale. Acestea diferă de la osocietate la alta, chiar de la o etapa la alta a dezvoltării unei societăi.Ele exprimă modul în care, în funcie de determinările situaionale, detradiii şi obiceiuri, valorile sunt puse în mişcare prin intermediulnormelor care reglementează aciunea socială. Principiile, ca reguliale aciunii, generează anumite comportamente. Atitudinile faă devalori se regăsesc în modalităile concrete, individuale, care pot ficonforme normelor sociale sau nu. De aceea aciunea individuală încondiiile libertăii poate să conducă la valoare sau non-valoare.

2. Reflec ia critică asupra valorilor şi atitudinilor este o forma demanifestare a libertăii individuale (de gândire, de aciune ş.a.).

15 Statusul social reprezintă poziia unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social,implicând un asamblu legitim de aşteptări faă de cel care ocupă alte poziii în cadrulaceluiaşi sistem. În filosofoia socială, prin status sunt desemnate drepturile şi datoriile uneipersoane. Max Weber dă termenului de status un sens pur psihologic, sinonim celui deprestigiu. Ralph Linton (1936) defineşte statusul ca “loc al individului în societate”, iar JeanStoetzel (1963) ca “ansamblul comportamentelor la care se poate aştepta în mod legitim dinpartea altora”.



54

Atunci când sunt acceptate si interiorizate, aciunea individuala se încadrează şi conferă sens aciunii sociale. Neacceptarea lor,respingerea, poate să conducă la non-valoare prin abatere de lanormele morale. Exista situaii în care contestarea normelor sociale aavut roul de a le repune pe f ăgaşul valorilor (ca aspiraie a umanităii

şi raumanităii şi rael bine comun, public.3. Aportul la crearea şi afirmarea valorilor . Sensul larg al termenului„valoare” include bunurile materiale si spirituale. Prin activitateaindividuală, încadrată într-un context social fiecare î şi aducecontribuia la sporirea avuiei, important este ca acest efort să aibă sens adică aciunile noastre să fie rezultat al raionalităii iar aciuneasă aibă sensul valorilor democratice. Profesorul are o misiune dificilă pentru că el modelează o valoare-omul- şi o afirmă ca cetăean,calităile pe care le dobândeşte elevul/studentul în procesul formăriifiind acelea pe care societatea le va confirma sau ea însăşi se vatransforma dacă acceptăm ideea că uneori învăământul devansează

dezvoltarea socială. Însuşi conceptul de dezvoltare trebuie redefinit.El nu mai poate rămâne doar în domeniul materialului şi dimensiuneacultural-valorică conferă acestuia conotaii sporite.

4.4.2. Statutul social al profesorului în România16 Definit ca totalitate a aşteptărilor celorlali de la el, dar şi a propriilor

aşteptări pe care profesorul le are de la comunitate, noul statut social alacestuia s-a modificat după 1989. El se întemeiază pe valorile democratice şitradiiile umaniste, pe alt tip de aşteptări şi aspiraii, specifice unei noisocietăi. A ştept ă rile educatorului de la comunitatea şcolară pot fi sintetizate înurmătoarele: Respect al drepturilor şi libertăilor personale; Recunoaşterea valorii proprii pe care o are în raport cu ceilali; Recompensă pe măsura valorii sale; Satisfacii care să-l motiveze.

A ştept ă rile celorlal i de la educator le considerăm a fi: Competentă;

16 Statusul social reprezintă poziia unui individ sau a unui grup în cadrul unui sistem social,implicând un asamblu legitim de aşteptări faă de cel care ocupă alte poziii în cadrulaceluiaşi sistem. În filosofoia socială, prin status sunt desemnate drepturile şi datoriile uneipersoane. Max Weber dă termenului de status un sens pur psihologic, sinonim celui deprestigiu. Ralph Linton (1936) defineşte statusul ca “loc al individului în societate”, iar JeanStoetzel (1963) ca “asamblul comportamentelor la care se poate aştepta în mod legitim dinpartea altora”.



55

Iniiativă; Efort.Cum se poate trece de la o educaie a datoriei ca obligaie, la o educaie a

drepturilor ? Care sunt obiectivele şi competenele profesorului în noulcontext medioambiental şi social european ? Cum garantăm tinerilor

adevăratul contact cu viaa (va exista întotdeauna un decalaj între ceea ceteoria afirmă şi practica demonstrează)? Avem noi, profesorii, competenelenecesare pentru a le furniza o adevărată experienă de viaă ? Iată câteva întrebări la care materialul de faă încearcă să răspundă.

Teatrul unde se desf ăşoară acest joc de roluri – şcoala - are şi nişteregizori pe undeva, cum ar spune R. Dahrendorf. Nu poi încălca regulile f ără sa plăteşti preul corespunzător. Profesorul azi trebuie să fie un om care înelege lumea în care trăieşte, schimbarea, un constructor al societăii prinformarea resurselor umane capabile sa îneleagă schimbarea şi să o înf ăptuiască, dar şi un vizionar care anticipează evoluia societăii.

Transformările social-politice au antrenat, prin efectul de propagare,

schimbări socio-psiho-pedagogice de structură la nivelul învăământului, alactului educativ, al factorilor implicai.

TRANSFORM Ă RILE SOCIO – PSIHO - PEDAGOGICE CARE AU DETERMINAT

SCHIMBAREA STATUSULUI/ROLULUI PROFESORULUI

TRANSFORMĂRI VECHIUL STATUS/ ROL (înainte de 1989)

NOUL STATUS/ROL(după 1989)

Ocuparea unui postdidactic

- angajarea în muncă prin repartiieGuvernamentală

(caracter obligatoriu dea profesa acolo undeeşti repartizat)

prin concurs (libertateade a alege un loc demuncă)

Apariia domeniuluiprivat în educaie(grădinie, şcoli,universităi private)

- monopolul statului în învăământ

- apariia alternativei înnvăământ (competiie,alitate etc.)

- libertatea de a lucra într-o instituie publică sau privată

Democratizarea vieiisociale

- relaie autoritară întreprofesor şi elev/student

(“magister dixit”)- inexistena asociaiilorprofesionale

- democratizarea relaiilordintre profesor –

elev/student- libertatea deasociere a profesorilor deaceeaşi specialitate în



56

asociaii profesionaleSchimbările decurricula

- politizarea materiilorde învăământ, mai alescele de ştiine socio-umaniste

- ideolog al partiduluicomunist (profesorii dematerialism istoric şisocialism ştiinific)

- depolitizarea ştiinelor- apariia în curricula aunor noi discipline(psihologia, sociologia,

politologia, etc.)- introducerea “Educaieireligioase” ca disciplină obligatorie în învăământul primar şiopională în învăământulsecundar

Introducerea noilortehnologii

- unic furnizor deinformaie

- moderator- reconstruciainformaiei- IAC - Instruire asistată

de calculatorApariia pedagogiiloralternative

- accent pe formarea decunoştine- centrarea pe instrucie- învăarea exclusivteoretică - activitate didactică individuală - evaluare curentă

- accent pe formareacompetenelor şiatitudinilor- centrare pe educaie- învăare care îmbină teoria cu practicileeducative- lucru în echipă - evaluare formativă

Deschiderea spre alte

culturi şi sisteme de învăământ

- relaionare numai cu

profesori de aceeaşispecialitate în cadrulcercurilor pedagogice- perfecionare(obligatoriu) o dată la 5ani

- relaionare cu ali

profesori de altespecialităi din şcoală,ară, alte ări- coordonator sau asociatla proiecte educativeeuropene- participare (opional) înseminarii de formarecontinuă

În funcie de aceste schimbări sociale care au antrenat şi modificări

psiho-pedagogice la nivelul şcolii şi al profesorilor, pot fi gândite strategii deaciune care să pune în concordană cerinele noii realităi cu activităileformatoare de competene şi atitudini care să răspundă provocărilor socialeactuale. Această presupune formularea clară a unor obiective şi stabilirea



57

unor direcii de aciune pornind de la cunoaşterea fenomenelor globale alelumii care afectează toate domeniuile vieii economico-sociale, deci şieducaia. Probleme precum: globalizarea, problema mediului, a războiului, asărăciei, consumului de droguri etc. necesită abordări difereniate în tipuri deeducaie precum: educaia pentru mediu şi dezvoltare durabilă, educaia

pentru drepturile omului, educaia pentru pace şi non-violenă, educaiapentru sănătate, educaia pentru cetăenie democratică. etc.

Obiective Activităi prin care sedobândesc aceste competene

a reflecta supra rolului pe care îl areprofesorul în pregătirea profesională atinerilor;

informare (lecii, cursuri, studiuindividual, formare iniială şicontinuă)

a forma competenele necesare vieii

profesionale;

comunicare (dialog cu semenii,

cu superiorii, cu studenii)

a forma competee de a învăa să înveide-a lungul întregii viei;

lucru în echipă (cu profesoriidin ară, din alte ări, custudenii), proiecte educaionale

a pregă ti studenii pentru viaa socială (civismul, cetăenie democratică,educaie pentru valori, drepturile omului,non-violenă, tolerană, viaa de familie,comunicare, integrare în societăi

multiculturale etc.)

traversând învăarea prinsituaii de viaă, experienă deviaă

Conservator prin însăşi funcia sa de păstrare si reproducere a structuriisociale, sistemul de învăământ romanesc a creat tensiuni sociale prin înşişifactorii schimbării- profesorii. Asistăm la doua tendine diametral opuse,generatoare de tipologii profesorale:

a) cei care vor şi îneleg schimbarea sistemului ca un proces necesar, seangajează la efort chiar dacă nu sunt motivai material;

b) cei care se opun schimbării, având nostalgia locului de munca sigur şia salariului egal, indiferent de contribuie, se tem de efort, dar nu o

recunosc, nu doresc să strice ceea ce a fost bun, nici să copieze altemodele, doresc să-şi păstreze identitatea.Se dovedeşte ca educatorii, înaintea elevilor/studenilor, au nevoie decunoştine, capacităi şi atitudini redefinite în noul context al valorilor şi



58

practicilor democratice. Acest proces necesită definiri şi redefiniriconceptuale, clarificări de principiu, atitudini şi comportamente care să ateste înelegerea schimbărilor de sistem social şi care se regăsesc şi în viataşcolii. Educatorul de azi trebuie:

Să îneleagă ca nu mai este deinătorul unic al informaiei si

ca elevul poate să găsească informaia din multiple surse; Să-şi adapteze metodele de învăare, trecând de la transmiterede cunoştine spre formare de capacităi şi atitudini;

Să lucreze in echipa atât pentru propria formare cât şi pentrucea de la clasa;

Să se adapteze unor standarde internaionale de evaluare aperformantelor;

Să-şi manifeste spiritul inventiv, creativ, autonom, coroboratcu atitudini tolerante fata de colegi;

Să colaboreze cu familia, comunitatea locala, O.N.G.-uri inrezolvarea problemelor scolii;

Să deprindă un stil de lucru bazat pe înelegerea necesitaii de învăare continua;

Să adopte un stil de munca intelectuala in care exprimarealibera, argumentata a opiniilor sa fie o modalitate de gândiresi aciune pozitiva în folosul public;

Să respecte drepturile şi libertăile colegilor şi ale celor cucare intră în relaie;

Să-şi dezvolte competente de participare la viaa publică (aciuni care să influeneze decizia politică, participare la vot,aciuni caritabile, de voluntariat ş.a.);

Să fie responsabili pentru munca realizată şi să accepteevaluarea propriei activităi.

Traduse în etica profesională a educatorului, aceste norme, generează noi atitudini faă de elevi, colegi, şi ali parteneri ai actului educativ. Acesteasunt:• Acceptarea elevului, colegului, părintelui ca parteneri de dialog în

activitatea educativa;• Adaptarea leciilor la diversitatea şi pluralismul cultural al clasei;

înelegerea că diferenele nu trebuie văzute negativ, transformându-se însurse de conflict, ci pot fi o sursă de bogăie;

• Respectarea drepturilor elevului şi conştientizarea că drepturile presupunobligaii;

• Manifestarea spiritului de tolerană, respect şi încredere în forele proprii;

• Încurajarea iniiativei şi recunoaşterea meritelor celorlali, dar şi apropriei valori.



59

Identitatea-autoritatea-legitimitatea profesorului

Cum trebuie adaptat procesul instructiv-educativ noilor cerine? Printr-unproces de abilitare curriculară pentru: A utiliza manuale alternative; A lucra în echipă;

A orienta si a consilia; A utiliza mijloace didactice alternative; A folosi tehnologiile moderne.

Aceste căutări sunt determinate de aşteptările celorlali (părintele, elevul,directorul, inspectorul, comunitatea locală) de la el. statutul personaluluididactic oferă un cadru general a ceea ce înseamnă poziia de educator însistemul de învăământ. El prevede o serie de drepturi dar şi de obligaii.Aşteptările profesorului de la ceilali concretizate în drepturile sale, îi conferă o arie mai larga de aciune decât înainte de 89. A fost si rămâne un semn aldorinei de identitate şi de afirmare, de recunoaştere de către ceilali apoziiei pe care o are educatorul în societatea românească. Interesant este că

profesorul din România a resimit mai mare atracie pentru a aparine uneicomunităi ştiinifice (asociaii profesionale) sau culturale decât pentrusindicat. Aceasta nevoie de identificare prin profesie rămâne o caracteristică a personalului didactic din învăământul românesc preocupat întotdeauna deaspectele de noutate apărute în specialitate, de metodica predării, deproblemele psihopedagogice decât de cele legate de lupta pentru revendicărisindicale.

Poziia pe care profesorul o deine în sistemul de învăământromânesc reprezintă puterea sa. Când această putere este recunoscută,acceptată, ea capătă forma autorităii. În accepia sociologului Max Weber17,tipurile de autoritate sunt: raională, tradiională, carismatică. Extinzândaceastă tipologie la nivelul cadrelor didactice am putea spune că profesoriicare se supun de bună voie, şi recunosc legalitatea regulamentelor ca şi afunciilor celor care exercită puterea manifestă o autoritate ra ională .

Când profesorul respectă maniere tradiionale de a aciona şi pe ceicare dein puterea prin tradiie, avem de-a face cu autoritate tradi ională .Sunt frecvente astfel de practici în învăământul rural unde voceaprofesorilor în vârstă este ascultată uneori mai mult decât a manager-uluişcolii care se impune adesea prin măsuri coercitive. Când autoritatea se

17 Max Weber se integrează în curentul intelectual neokantianismul, apărut în Germania înanii 1860. El elaborează propria teorie asupra ştiinei. Pentru Max Weber importantă esteaciunea socială, produs al deciziilor luate de indivizii care dau ei înşişi sensul aciunilor.Activitatea , în funciei de sensul urmărit de agent, se referă la comportamentul celuilalt înraport cu care se orientează desf ăşurarea ei.



60

întemeiază pe devotamentul faă de o persoană recunoscută ca având calităideosebite vorbim de o autoritate carismatică .

Viaa şcolii este un proces necontenit de semnificare, de atribuire desensuri şi integrare a sensurilor în ansambluri semnificative. Problemaprincipală este aceea a gradului de acord sau dezacord al profesorilor şi

elevilor în raport cu ordinea dată adică aceea a legitimit ă ii autorit ă ii. Lanivelul şcolii se întâlnesc mai multe niveluri de autoritate: a profesorului înraport cu elevii, a conducerii şcolii în raport cu profesorii, cu elevii.Autoritatea profesorului este pentru colectivul de elevi o sursă de ordine, iarcolectivul clasei pentru autoritate, o sursă de legitimitate. La fel, la nivelulşcolii, autoritatea directorului este pentru colectivul şcolii o sursă de ordine,iar colectivul este pentru autoritate o sursă de legitimitate. Autoritateatradiională, ca principală formă de autoritate în învăământul românesc până în 1989, poate deveni iraională, aşa cum ne previne Max Weber care spunecă există riscul de a se transforma în opusul ei ori de câte ori un anumit tip delegitimitate tinde să se permanentizeze şi să se generalizeze.

În zilele noastre, în cadrul autorităii carismatice, informaia şineutralitatea axiologică18 devin elemente cu semnificaie socială. Informaiape care o deine educatorul face din acesta o persoană recunoscută profesional, iar neutralitatea îi conferă obiectivitatea necesară în cunoaştere,evaluare, orientare şi consiliere.

De la o educa ie ca datorie (obliga ie), la o educa ie ca drept

Numai cunoscând poziia şi rolul educatorului în România anilor dedictatură poate fi îneleasă acum dificultatea de a căuta o nouă identitate şi a înelege incertitudinile şi contradiciile prin care trec cei formai pentrucariera didactică în acei ani.Profesorul din România anilor premergători revoluiei din 1989 era unuldisciplinat care ştia să asculte şi să-şi facă datoria cu con ştinciozitate.Valoarea supremă declarată era munca. Principiul – supunerea. Normasocială: legea şi documentele de partid . Atitudinile- autocenzura,îndeplinirea datoriei din frică de sanc iune şi teama de a nu gre şi.

Un nou status social se formează pentru că şi o nouă etică socială seconstruieşte.

Descentralizarea a însemnat mutarea accentului de decizie de la“centru”, considerat a fi unicul deinător al ştiinei educaiei în spiritul unor

18 Neutralitatea axiologică de care trebuie să dea dovadă savantul presupune grija de a nutransforma valorile care îl călăuzesc în perceperea realului în judecată de valoare.Convingerile sale personale nu trebuie să intervină în evaluarea critică pe care o efectuază asupra evenimentelor. Într-un caz este vorba de credine (judecăi de valoare), în celălalt deipoteze de lucru care sunt supuse faptelor (judecăi de fapt).



61

valori declarate, pe individ căruia nu-i este uşor să gândească singur, dar maiales să acioneze din proprie iniiativă, după ce atâta vreme a gândit altulpentru el.

Libertatea de exprimare a opiniei, de asociere în organizaiiprofesionale, de circulaie, a deschis alte orizonturi educatorului în propria

formare dar şi a celorlali. Libertatea proclamată ca valoare şi îneleasă învechiul regim doar ca stare de independenă a ării în raport cu alii a generatopusul ei pentru indivizi. De accea asistăm de 10 ani la un proces de învăarea lui A FI în condiii total diferite. Libertatea după ‘89 s-a dovedit a fi inutilă pentru muli. Drepturile şi libertăile dobândite prin demolarea structurilorde partid, prăbuşirea sistemului politic din România au generat derută,confuzie, teamă de aciune, dar şi manifestare liberă a iniiativei, deexprimare şi circulaie ş.a.

Explozia informaională generată de numărul impresionant deeditoriale, canale de televiziune şi emisiunile 24 din 24 de ore, diversitateaprogramelor, au fost forme concrete de manifestare a libertăii de exprimare,

opiune, decizie.Cum se poate trece de la o educa ie ca datorie (obliga ie) la oeduca ie ca drept (responsabilitate) ?

Reflecia asupra contradiciilor între valoarea acordată obligaiei cadatorie (A DA) şi aceea a drepturilor (A LUA) conduce la teoretizări abiadupă ce noua practică şcolară demonstrează de mai bine de 17 ani.Semiotica, teoria generală a codurilor şi a sistemelor de semnificare, aplicată la viaa şcolară porneşte de la câteva postulate:• Omul trăieşte într-un univers semnificant;• Omul produce, primeşte şi transmite informaii diferite care nu se reduc

numai la semne lingvistice.

Exemplificând, profesorii exprimă câte ceva despre ei înşişi , transmitinformaii “indiciale” prin: mimică, gestică (semnul cu semnificaie), prinvestimentaie, tipul de autoturism (semnul pentru obiectul care-l semnifică)exprimând starea materială sau psihică a deinătorului obiectului (semnpentru persoana care-l foloseşte). Aceste posibilităi de semnificare, alese şiuneori utilizate în scop conştient pentru a desemna apartenena la diferitegrupuri sociale, exprimă totodată o stare materială, transmit o intenie,utilizarea lor depinzând de înelegerea culturală comună .

Din analiza raporturile dintre drepturi şi obligaii rezultă anumitetipologii profesorale:

Coresponden a între drept şi obliga ie-, între aşteptări pe linie de rol

în care respectarea drepturilor se asociază cu îndeplinirea sarcinilor şirecompensa materiale. Este situaia ideală. Colectivul este disciplinat,motivat, climatul este favorabil obinerii performanei.



62

Colectivul nu se achit ă de sarcini, deşi există reglementări şidrepturile sunt respectate, colectivul este greu de condus, indisciplinat,calitatea procesului instructiv-educativ este slabă.

Colectivul are con ştiin a datoriei şi deşi sunt încălcate drepturile,colectivul se achită de sarcini, este disciplinat şi conştiincios, deşi nu este

motivat prin bani. Astfel de colective î şi fac datoria dintr-o conştiină amisiunii de dascăl.Stare conflictuală , criză . Încălcări ale drepturilor şi obligaiilor de

ambele pări. Încălcarea unor drepturi generează nerespectarea obligaiilor,este o stare de criză, manifestată, de exemplu, în starea prelungită de grevă acadrelor didactice din învăământul preuniversitar.

Contradic iile educa iei morale a profesorului

Noua educaie socială, generată de schimbările politice şi socialedupă 1989, caracterizate prin: pluralism, drepturi şi libertăi recunoscute augenerat şi o etică profesională caracterizată prin drepturi: de asociere, de

perfecionare, libertate de exprimare a opiniei, informare, circulaie,iniiativă, competiie, dar şi obligaii: a plăti taxe, a te supune legilor ş.a.Fiecare avem opinii diferite faă de adevărul unor judecăi de valoare

precum: “Este bine să ajui un om aflat în dificultate”, “Oamenii au datoriamorală să se supună legilor” sau “să plătească taxe”; Importante suntatitudinile noastre faă de aceste probleme care generează astfel de aprecieri.

Dificultatea educaiei morale a educatorilor stă în faptul de a ficapabil în a influena mersul evenimentelor, rezolvarea problemelor sociale,influenarea atitudinilor proprii şi a celorlali în sensul perceperii lor corecte, în acceptarea obligaiilor şi conştientizarea responsabilităilor, schimbareamentalităilor.

Aspectul controversat constă în contradic iile care apar între:a. ceea ce crede profesorul că reprezint ă valoarea (competenă profesională atestată prin grade, titluri) şi alte criterii şi forme de validare şi ceea ce viaaselectează ca fiind valoare. Adesea selecia este negativă, iar criteriile, non-valorice (influenă, bani etc.);b. ceea ce este normă morală de respectat şi consecin a respect ă rii ei.Exemplu: norma morală spune “să î i respeci credina!” . Dacă apartenenala un anumit tip de religie î i interzice să desf ăşori activitate sâmbăta,supunerea faă de normă (respectarea ei) poate să atragă sanciune pentrunerespectarea unei obligaii de serviciu. Este vorba de multiplele roluri pecare le are de îndeplinit individul ;c. ceea ce legea stipulează şi modul în care este pusă în aplicare legea. Eaoferă doar cadrul, iar multe aspecte rămân în afara acestui cadru, fiind sursede interpretare şi deci de “încălcare” în spiritul ei. De exemplu Statutulpersonalului didactic prevede pentru cei ce au obinut titlul de doctor să



63

beneficieze de un spor de 15% din salariul de bază. Acesta însă nu esteacordat pe perioada vacanelor, fapt ce încalcă flagrant drepturile omului,fiind nedrept ca să nu beneficiezi de ceea ce ai câştigat prin muncă.d. ceea ce face profesorul şi ceea ce trebuie să facă

Profesorul poate să greşească din mai multe motive:

- nu cunoaşte (anumite legi, reguli, etc.);- nu înelege (de ce trebuie să acioneze într-un anume fel dacă el are o opiniecontrară);- nu vrea (să se supună deoarece consideră că legea e nedreaptă);- nu poate (nu e capabil să facă bine).Rezultă că pentru a face bine este nevoie de : cunoştine, înelegeri, dorină şi capacităi.

Exterioare individului

Trăsături de personalitate

Se dovedesc în aciune

De unde ne luă m cuno ştin ele?Formele de informare s-au diversificat. De la studiul individual prin

lecturi din cările personale sau cele din biblioteca municipală până lainformarea prin Internet. Activitatea în grup în cadrul formal (şcoală, C.C.D.) sau informal (familie,grup de prieteni); Mijloacele de comunicare, prin presa, radio, TV.Propria experien ă se dovedeşte adesea cea care ne învaă cel mai mult, dar,deşi aceasta pare să fie cea mai credibilă, ea poartă o mare doză desubiectivism. Dezvoltarea în elegerii morale presupune:

• A tr ă i empatic;• A avea capacitate de anticipare;

• A pune mai presus de interesele personale, interesele grupului;• A pune în concordană drepturile cu obliga iile;

• Dorin a de a face bine;

DORINA

INELEGERE

CAPACITĂI

CUNOŞTINE



64

• Capacitatea de a face bine.

Concluzii

Noua etică socială solicită o nouă etică profesională, bazată pevalorile democratice, ale iniiativei şi competiiei, ale spiritului

creativ, inovativ, calitate şi eficienă; Rolul şi misiunea şcolii şi a educatorului se schimbă. Din monopolulasupra educaiei formale se intră în competiie cu alte sisteme şipedagogii alternative, şcoala devenind din reproducător al structuriisociale ,o şcoală a schimbării;

Noile competene profesionale ale profesorului se formează printr-unproces de învăare continuă, autoformare, dinlăuntru spre ceilali, prinstudiu individual şi reflecie asupra socialului şi proprieiexperiene,dar şi printr-o deschidere spre alte culturi, prin parteneriateşi programe europene comune de dezvoltare instituională şipersonală, prin dialog intercultural.



65

Seciunea a II-a: DOMENII ALE CUNOAŞTERII SOCIOLOGICE

Cap. 1: OMUL – FIINĂ SOCIALĂ

1.1.Socializare-resocializare

Constituirea societăii s-a realizat ca urmare a asocierii indivizilor, ei înşişi devenind fiine sociale numai împreună cu ceilali, indiferent deformele de asociere pe care le-a cunoscut istoria dezvoltării umane şi sociale.Premisa constituirii societăii este socialitatea, termen explicat ca oconsecină a naturii umane, un complex de instincte, sentimente, stări despirit, înclinaii ş.a. Sociabilitatea reprezintă o abilitate a individului deintegrare în colectivitate. Ea exprimă tocmai forma pe care o îmbracă nevoiade asociere (socialitate) în diferite culturi. Conform teoriei lui G. Simmel,

sociabilitatea ar fi doar o formă a socialităii, cea care ar cuprinde doarmanifestările „pozitive”: altruism, cooperare, tolerană, întrajutorare.Socializarea reprezint ă un proces psihosocial de transmitere-asimilare acuno ştin elor, deprinderilor, atitudinilor, normelor, valorilor, concep iilor sau modelelor de comportare în vederea formă rii, adapt ă rii şi integr ă riisociale a unei persoane19.

Dezvoltarea fizică şi psihică se realizează prin învăare printr-o seriede mecanisme şi ageni ai socializării (familia, şcoala, organizaiile ş.a.).Învăarea socială depinde atât de caracteristicile individuale (vârstă, sex,maturizare, dezvoltare ş.a.), cât şi de influenele sociale, precum: dinamica şiconinutul mesajelor, metodele de transmitere etc. Faă de educaie,socializarea este un concept mai larg deoarece include şi asimilarea, prinimitaie, contagiune, a unor coninuturi axiologice şi comportamentale pecare societatea nu ar dori să le transmită. Prin socializare omul se transformă dintr-o fiină biologică, într-una socială, însuşindu-şi limba, obiceiurile,valorile şi normele specifice pentru a putea trăi în societate. Fiină devineastfel umană, procesul de socializare fiind un proces de umanizare.Principalele stadii ale socializării sunt: copilăria, adolescena, tinereea şivârsta adultă, bătrâneea.

Prima instituie socializatoare este familia care oferă condiiiletransmiterii şi asimilării încă de la naştere a normelor şi valorilor, a regulilorde comportare, a limbii şi limbajului. Prin metode de persuasiune şiconstrângere, prin puterea exemplului, familia deine practicile de creştere acopilului, facilitând adaptarea şi integrarea socială. Acest tip de socializare –

19 Cătălin Zanfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori) - Dicionarul de sociologie, p. 555



66

primară - se deosebeşte de cel realizat de celelalte instituii sociale, precum: şcoala, organizaiile, care realizează socializarea secundară prin coninuturişi forme diferite. În cazul şcolii, coninuturile vizează orientări (ştiinifice,morale, civice), performane, aciuni, atitudini, comportamente. Tratareadifereniată este un principiu în educaie care vizează tocmai adaptarea

metodelor la particularităile de vârstă, de personalitate ale copiilor.Grupul, de colegi, prieteni, grup de similaritate ( peer grups) are unrol deosebit în socializare îndeosebi la adolesceni, fiind constituit dinpersoane cu acelaşi statut care împărtăşesc aceleaşi valori şi stil de viaă,trăind într-o cultură specifică (de exemplu, cultura adolescenilor, tinerilorş.a.m.d.)

Organiza iile socio-profesionale reprezintă ali ageni ai socializăriiindividului la nivelul culturii muncii care cuprinde valorile, normele şiaşteptările colectivului de muncă şi cerinele organizaiei.

Fiecare context social şi instană socializatoare necesită învăareaunor comportamente care să răspundă unor cerine specifice. Aceste

comportamente se învaă.Socializarea secundară cunoaşte şi alte forme: desocializarea şiresocializarea. Acestea sunt complementare, căci îndepărtarea unei persoanede contextele şi modelele de comportare însuşite anterior (desocializare) serealizează concomitent cu orientarea învăării şi asimilarea noilor valori şiatitudini ale noului sistem. Este cazul trecerii de la viaa activă la pensionare,al scoaterii din familie a unor copii supuşi la tratamente inumane de cătrepărini, aceştia fiind decăzui din drepturi, şi trecerea copiilor sub tutelastatului. Centrele de reeducare sunt alte tipuri de instituii care realizează desocializarea şi resocializarea celor care sunt certai cu legea şi manifestă comportamente anti-sociale. Educaia în astfel de situaii are drept scopreeducarea copiilor pentru a se putea integra din nou în societate.Resocializarea depinde nu numai de instanele cu acest rol, ci şi dereceptivitatea, dorina şi capacitatea de renunare a individului la practicile învăate anterior şi de acceptare a altor norme, valori care sunt necesare înnoul context de viaă.

În concluzie, procesul socializării este continuu, fiecare stadiu aldezvoltării individului fiind caracterizat de probleme care necesită răspunsuri învăate.

Instituiile şi contextele de socializare sunt diferite de la o cultură laalta şi se particularizează prin coninutul şi formele de realizare ale formării,adaptării şi integrării sociale.

inând cont că socializarea se realizează de-a lungul întregii viei,chiar dacă în grade şi intensităi diferite, noile contexte de viaă oferite demulticulturalismul societăilor necesită permanente adaptări, deschidere sprecelălalt. Un rol deosebit în formare competenelor şi atitudinilor faă de



67

ceilali îl are educaia în spiritul valorilor de dreptare, tolerană, acceptare adiversităii şi înelegere a diferenelor ca o bogăie.1.2.Ereditate-mediu-educa ie în formarea şi dezvoltarea individuluiEreditate internă şi ereditate externă

Cât din individ se datorează biologicului, şi cât socialului? Cât din

societate este individ şi cât rezultanta aciunii indivizilor? Sunt întrebări pecare şi le pune sociologia atunci când încearcă să demonstreze că omul înabsena formării lui în societate nu ar mai fi om, cum nici societatea înabsena indivizilor ar fi un non-sens. Ce poate educaia? Nu face decât să releve ceea ce există deja în cromozomi, sau dimpotrivă îi opune individuluibiologic, un individ social?Putem alege ceea ce revine înnăscutului şi ceea ce dobânditului; ceea ce estebiologic determinat şi ceea ce aparine ordinei istoriei, socialului,culturalului, modificabilului?Răspunsurile la aceste întrebări readuc în discuie următoarele mize:

• disputa dintre sociolog şi biolog;•

legitimarea egalităii sau inegalităii sociale: eroziunea ideologiilorreligioase încurajează recursul la justificări naturale ale ordiniisociale.

Termenii dezbaterii sunt deja fixai în secolul al XVIII-lea. Egalitariştii saupartizanii laisser-faire-ului apelează la natură pentru a justifica utopia saurealitatea dură. La aceste două curente trebuie adăugate alte două. Numeroşiautori afirmă că ierarhia talentelor şi a societăii este departe de a coincide.Numeroşi “reformişti” utilizează această argumentaie pentru a cere odeschidere politică şi socială. La fel, apriori, numeroşi purtători de cuvânt aimişcării muncitoreşti se sprijină pe această ipoteză pentru a justifica o“democratizare a studiilor”, o participare mai mare la luarea deciziilor.

O altă tendină mai puin importantă, admiând inegalităile naturale dintreoameni, refuză utilizarea lor pentru a justifica inegalităile sociale, fie învinovăind faptul că aceste ultime sunt nemăsurabile în raport cu primele

(J.J.Rousseau), fie invocând un ideal de justiie socială care ar trebui să transcendă fatalitatea biologică.

Literatura asupra acestor teme este imensă şi este foarte greu de a ocuprinde în câteva pagini; ne propunem să indicăm câteva repere. Una dinprimele formulări cu pretenie ştiinifică a raporturilor între biologic şitalente ne vine din frenologie. La începutul sec. al XIX-lea J. Gall (1758-1828) şi rivalii săi trasează o hartă a creierului unde localizează facultăi şi înclinaii. Fora acestor dispoziii înnăscute este lizibilă, după ei, în



68

proeminenele şi depresiunile craniului20. Foarte în vogă în anii 1830-1840,admisă chiar şi de numeroase universităi din vestul Europei frenologia vacădea în dizgraie, infirmată de progresele în psihologia creierului. Darwinismul21 şi derivatele sociologice vor să pună în centrul explicaieicompeti ia între indivizi, aplicabilă la fel de bine la scară planetară cât şi în

interiorul culturilor particulare.H.Spencer (1820-1903), printre alii, estimează ca fiind condamnabileiniiativele caritabile şi interveniile Statului, care veneau să falsifice regulilespontane ale seleciei celor mai api. Societatea trebuie să pregătească pentruluptă, şcoala fiind şi un loc educativ de selecie. Dar lipseşte din acestespeculaii, ceea ce a dat fora frenologiei a fost identificarea raportului direct între biologic şi aptitudini. Noutatea va veni din studiile asupra eredităii. Deatunci datează tentativele de a reconstitui generaii de muzicieni, de oamenide ştiină, de criminali sau de spirite rele / malefic (J.Galton, 1822-1911). Apari ia testelor de inteligen ă la începutul sec. al XX-lea va înzestra acestenoi interese de cercetare cu un instrument de măsură care le va consacra

legitimitate ştiinifică. Dezbaterea se va instala în jurul ratelor de mo ştenirea inteligen ei. Cercetările dorind să stabilească un asemenea nivel / rat ă s-auf ăcut pe gemeni sau copii adoptivi. Se întâlnesc excelente remarci critice înoperele lui L.J. Kawin (1974) şi C. Jencks (1979).Atunci când dezbaterea între cei ce susineau ereditatea şi cei ce susineaurolul mediului a scăzut, în anii 1950 şi 1960, un articol provocator al lui A.R.Jensen (1969) care reînvie diferenele coeficientului de inteligenă (I.Q.) întreNegrii şi Albii americani provenind din inegalităile biologice, a propulsat onouă problemă. Acest autor se referă la rata de ereditabilitate a inteligenei,propusă de C. Burt, pe baza unui mare eşantion de gemeni născui din unireaunui singur ovul şi a unui singur spermatozoid niciodată studiai. Dezbatereaa fost scurtă, animată ici, colo de sociobiologi.

Măsurarea inteligenei este parială. Secretele eredităii, ale memorii,uitării şi gândirii sunt încă bine păzite. Cu toate acestea, din această parte vorveni probabil viitoarele alunecări semnificative în ceea ce s-a numitideologia aptitudinii (darului firesc). Căci în măsura în care capacitateanoastră de intervenie asupra eredităii interne va creşte, natura umană ca

20 Servindu-se de un “craniometru” ei sunt în măsură de a detecta talentele pentru numeroase înclinaii spre virtute, dar şi de asemenea pentru viitori criminali. O educaie specială arpreveni afirmarea înclinaiilor negative.

21 Darwinismul social constituie aplicaii ale principiului seleciei naturale la societateaumană. Ele pornesc de la premisa inegalităii indivizilor din punct de vedere fizic şi mintaldatorită aptitudinilor ereditare. Evoluia societăilor, ca şi a speciilor, se produce ca urmare aseleciei naturale, prin dispari ie, şi prin fecunditate diferen ială pentru descendeni (G.Vacher de Lapouge).



69

scuză şi ca punct de referină intangibil, va deveni purtătoarea aciuniinoastre. Educaia va înceta de a se gâdi în opoziie cu o natură inaccesibilă şise va integra în politicile bio-cognitive şi bio-sociale.

1.3. Omul – ansamblul relaiilor sociale. O abordare interdisicplinară Atunci când încercăm o definire şi o analiză a relaiei ne plasămpentru început la nivelul formelor de manifestare şi abia mai apoi la cel alconinuturilor. Relaia dintre sexe, din familie, relaia profesor-elev saurelaia cu divinitatea ne „apar” ca manifestări exterioare ce exprimă legături(de iubire, parentale, credină etc.). Aceste legături observabile încomportamentul partenerilor în relaie î şi au forma dată de contextul care legenerează. Acest context este fie al intimităii profunde (spaiul credinei), fie în cel al realităii observabile a familiei, şcolii sau altor instituii sociale.Coninutul relaiei, definit logic, este un gen proxim, regăsit în orice tip derelaie (valori, interese, aspiraii, preferine), cât şi de o diferenă specifică,

dată de particularităile contextelor în care se manifestă.Care este coninutul genului proxim al relaiei? În mare parte este datde universul valorilor în care trăieşte omul în diferitele contexte de viaă.Existena relaiei e confundă adesea în analiza sociologică cu însăşi existenaumană, căci în absena celuilalt, viaa umană nu ar fi posibilă. Universulvalorilor, coninut al oricărei relaii presupune: iubire, respect, credină etc.Diferena specifică este dată de contextul particular în care relaia semanifestă.

Relaia între sexe are la bază iubirea care este susinută de relaiasexuală care împlineşte un ideal (iubirea platonică).

Relaia dintre părini şi copii are ca fundament co-sangvinitatea şi semanifestă prin iubirea necondiionată.

Relaia dintre om şi Dumnezeu se întemeiază pe credină. Existenalui Dumnezeu (prin credină) devine mai importantă decât coninutul (ce esteDumnezeu). Cum prin intermediul organului vizual (ochiul) intrăm înlegătură cu existena realităii obiective, tot aşa, prin credină aflăm deexistena lui Dumnezeu.

Filosofia greacă ne-a amprentat. Vedem lumea într-un numit fel, o putemcunoaşte sau nu, nu doar în funcie de instrumentele cunoaşterii, ci şi decredina şi energia de a ne plasa în acest demers. De aici diferenele între noişi posibilităile diferite de a stabili o relaie. De ce comunicăm mai bine cucei care au aceleaşi gusturi ca şi noi, aceleaşi preferine, aceleaşi obiceiuri?Pentru că puntea de legătură prin comunicare se face mai uşor în condiiile încare există similitudini şi apropieri. Ce anume permite manifestăriasemănătoare în contexte similare? Aceleaşi coduri culturale, acelaşi tip deeducaie, o matrice în care coninuturile nu mai contează, ci doar tiparul.



70

Acesta ne e dat prin educaie, prin lecturi, prin cultură, prin apartenenanoastră la un spaiu teritorial (ară, zonă, continent), pregătire. Domeniul deactivitate va favoriza o relaie mai apropiată, mai de durată între cei ce auaceeaşi ocupaie, preocupări. De ce este greu să găseşti relaii stabile,durabile în timp între artişti şi oameni de ştiină, între preoi şi oameni de

ştiină? Pentru că însăşi pregătirea lor, lecturile lor îi difereneiază şi nu poatefi găsită o cale de apropiere. Fiecare dintre aceste categorii va putea relaionamai uşor nu doar în funcei de asemănărea pregătirii şi de contextele demuncă, ci şi de personalitatea fiecăruia.

O analiză a relaiei, ca obiect de studiu al sociologiei, aduce îndiscuie abordarea interdiciplinară, astfel:

• Filosofia – natura relaiei (obiectiv-subiectiv, absolut-realtiv,coninut-formă);

• Psihologie: condiionarea psihologică (personalitatea, aspiraiile,interesele) şi rolul reprezentărilor;

• Pedagogie: reglarea comportamentului relaional prin educaie;• Istorie: descoperirea sensului unic temporal (dinspre trecut prinprezent spre viitor);• Religie: descoperirea înlăuntrul vieii sufleteşti a aciunii cu sens

triplu (prezentul acionează asupra trecutului prin amintire,trecutul asupra prezentului prin cauzalitate, iar prezentul asupraviitorului prin sperană), a sensului vieii şi al morii;

• Sociologie: definirea contextelor (evenimente, procese,organizaii etc.), a modului de interpretare (cauzalitate, sistemică etc.).

1.3.1. Relaia individ-societate

Între individ şi grupLa unul din poli, individul prometeic, cel care supune natura, care intră în

competiie, care urmăreşte liber interesele sale pe un drum autoreglator f ără constrângeri; la celălalt, un grup puternic integrat, a cărei conştiină colectivă depăşeşte conştiinele individuale. Între cele două extreme apar tot felul decategorii intermediare. Gândirea liberală oscilează paradoxal între cei doipoli. De o parte, ea glorifică iniiativa individuală şi flagelează statul, dar şiinvers, ea supraevaluează rolul statului în formarea prin educaie. Piaaliberă se sprijină pe şcoală, armată, tribunale etc., adică pe instituiile carepun în valoare solidaritatea naională, egalitatea formală în faa legii,respectul ierarhiilor şi al inegalităilor etc. Marea majoritate a gânditorilor

liberali ai sec. al XIX-lea, obsedată de chestiunea socială, se supune acesteidihotomii.



71

Gândirea critică socializantă refuză posibilitatea unei armonizări aintereselor individuale şi colective prin înelegere, dar ea reia ideea uneişcoli normative, atribuindu-i apărarea intereselor proletariatului şi a uneieconomii colectiviste. Eliberarea potenialităilor individuale trece prin luptaşi reorganizarea colectivă, pe când în gândirea liberală binele public decurge

din urmărirea de către fiecare a intereselor sale individuale.Două raionalităi se înfruntă, luând amândouă drept obiectiv armonizareaindivizilor şi societăilor. Ceea ce este raional pentru unii, va fi iraionalpentru alii. Se poate distinge astfel între individul raional, în căutareaunei maximizări a intereselor sale şi individul iraional, diametral opusprimului.

Individul raionalTrebuia aşteptat mijlocul sec. al XX-lea pentru a vedea apărând o sociologiecare provine direct din individualismul22 raional, propriu economiei libere.Sunt economişti neo-liberali care au deschis calea extinzând paradigmaeconomică a raionalităii interesului asupra tuturor raporturilor sociale. În

această distană s-a născut ceea ce se numeşte individualismul metodologic23.În această concepie, figurează o unitate elementară: individul raional. Seadmite că acesta caută să optimizeze interesele sale. Din această perspectivă,cariera profesională este percepută ca o succesiune de alegeri. Acesteavariază în funcie de o serie de parametri referitori la poziia socială îngeneral (venituri, mediul cultural, vârstă, sex) şi în funcie de varietateaposibilităilor oferite de societate. Individul este el însuşi sursa unei integrăriactive a diverselor constrângeri care populează peisajul său, nu este unsimplu rezultat, ca în aproprierile deterministe.

În cartea sa, “Inegaliatea şanselor”, publicată atunci cândinterpretările în termenii de clasă şi cultur ă de clasă dominau, Raymond

Boudon pune în evidenă lacunele explicaiilor deterministe, rafinând această paradigmă metodologică şi degajând, cu rigoare şi perseverenă, concluzii îndomenii variate. El relevă în special efectul multiplicator al alegerilorsuccesive în orientarea şcolară. La ieşirea din ciclul primar, în fiecare etapă din ciclul secundar şi a studiilor ulterioare, elevul cântăreşte şi recântăreşteelementele, alege.

Sunt alegerile individuale libere de oricare determinări socio-culturale? Răspunsul ar fi negativ. Deşi ontologic raional, individul este

22 Individualismul este definit de E. Durkheim ca rezultat al formelor pe care le iasolidaritatea socială în diviziunea muncii. Oamenii apar ca individualităi difereniate care îndeplinesc sarcini specifice.23 Individualismul metodologic este un principiu în ştiinele sociale potrivit căruia explicareaunui fenomen colectiv presupune analiza acestuia ca rezultantă a unui ansamblu de aciune şiatitudini individuale.



72

influenat în alegerile lui de o serie întreagă de determinări sociale, care îlconstrâng, îngrădindu-i libertatea. Nu orice decizie individuală este şiraională. Se constată că adesea alegerile noastre sunt iraionale, fie pentru că nu avem criteriile de a evalua o situaie în care luăm o decizie, fie din faptulcă înseşi criteriile după care judecăm aciunea noastră pot fi departe de o

logică a aciunii.Individul iraional

“Raionalitatea” alegerilor “libere” este evident problematică: psihologii şipsihosociologii o ştiu de mult timp, şi înaintea lor, toi gânditorii asupraaspectelor umane ale vieii. Şcolii îi place să se reprezinte ca locul prinexcelenă al cunoaşterii ştiinei, competenei şi raiunii. Ea nu va putea decâtsă refuleze acest individ iraional, hipnotizat de un maestru carismatic, căzut în capcana transferurilor şi contra transferurilor, a aşteptărilor şi proieciilor.Psihanaliza a semănat primele îndoieli. Pentru S. Freud “scopul principal aloricărei educaii este să învee pe copil să-şi stăpânească instinctele”. Idealulraporturilor dintre adult şi copil se situează între laisser-faire şi interdicie.

Pe urma lăsată de maestru sau în contradicie cu el, un lan neîntrerupt depsihanalişti vor scruta relaia educativă, vor scoate la iveală inconştiena,fantasmele, blocajele afective, atitudinile inhibatoare sau construirea imaginiide sine etc.

Numeroşi cercetători americani s-au aplecat asupra dilemeicooperare/competiie în clasă. În general, interaciunile şcolare au f ăcutobiectul unor observaii sistematice. Să nu uităm nici nenumărateleexperiene, pornind de la principiul elementar al disonanei cognitive, cadezacord între elemente de cunoaştere (disonană), care antrenează din parteaindividului un efort pentru a le face să se acordeze mai bine.

După ce elevul a fost privit în relaiile sale raionale sau iraionale cu

celălalt poate fi considerat integrat în categorii mai largi, în grupuriprofesionale şi religioase, organizaii, clase sociale etc. Căutarea uneiputernice integrări a indivizilor în jurul valorilor sacre poate servi la fel debine inteniile conservatoare ca şi cele revoluionare. Valorile centraletranscend individul şi formează esena realităii sociale. Această concepiecalificată de Piaget drept “realism moral” (1973) a fost pe larg combătută decurentele pedagogiei active şi individualiste (de la Dewey la Neill şi Freinet).

O a doua variantă a integrării holiste puternice a individului există îngrupuri utopice, în mod deosebit în grupuri în care militanii împărtăşescaceeaşi sperană de transformare socială, mişcările, sindicatele, partidelerevoluionare etc. Singur, individul nu este nimic în vârtejul istoric. El se

identifică unei clase sau grup pe care îl presupune purtător al unei misiuniistorice speciale. În avangarda forelor istorice impozante, el poate spera să precipite evenimente judecate foarte probabile, dacă nu ineluctabile. De la



73

integrarea militantului la “pedagogia oprimailor” lui P. Freire (1974),variantele adunării integratoare contra unui duşman comun sunt numeroase.Toate analizele în termeni de “clasă”, “mediu”, “cultură de clasă” fac apel,mai mult sau mai puin, la scheme de acest gen. Funcionalişti şiconflictualişti se regăsesc pe acest teren.

1.4. Cetăenia democratică. Aportul dimeniunii creştine la construciacetăeniei europene azi

1.4.1. Contextul actual al construciei cetăeniei europeneLumea este teatrul unui proces de schimbări în care fiinele umane,

singure sau în grupuri, au din ce în ce mai mult tendina de a căuta repere, nunumai în câmpul politic, cât şi în spaii tradiionale ale patrimoniului,memoriei şi rădăcinilor. Această tendină este justificată demulticulturalismul societăilor noastre şi de afirmarea minorităilor, două realităi care au recurs la trecut şi origini pentru a cere revendicări şi a

supravieui într-un spaiu străin.Europa ultimilor ani a văzut numeroase repere care au dispărut sau s-aumodificat profund. Astăzi cei care vor să construiască o Europă mai umană,solidară şi unită, resimt necesitatea de a începe o lectură critică şi comparată a istoriilor naionale şi a scrie în sfârşit, o istorie a Europei. „Rescrierea”istoriei poate da naştere la o „contra-istorie”, o istorie în oglindă la fel dedeformată, trunchiată sau falsificată ca istoria oficială. De aceea este dedatoria oamenilor de ştiină din fiecare ară de a reda adevărul istoric înscrierile lor, de a marca evenimentele cu semnificaie în istoria naională, încontextul legăturilor cu alte istorii.

1.4.2. Cultura şi rolul ei în formarea cetăenieiCultura e un mod esenial în formarea cetăeniei. Ea se regăseşte în cel puintrei sensuri:

a. Cetăenia este calitatea cetăeanului, a celui care aparine cetăii.Cetatea poate fi creată dinafară, sub presiune (tiranii, blocurile constituiteartificial) sau dinăuntru, de către clasa politică. În democraie se doreşte ocoeziune internă asumată liber de către cetăeni. Coeziunea se formează în jurul unor simboluri, se formează dintr-un trecut într-un prezent spre unviitor. Important e de cunoscut cine relatează istoria şi întrebarea dacă nucumva există o doză de subiectivism în prezentarea faptelor. De aici nevoiade a rescrie istoria pentru înelegerea semnificaiilor evenimentelor petrecutepentru cei care trăiesc prezentul.

Configuraia identităii personale şi sociale apare din relatări despre „noi”ca un sistem de valori. Calitatea cetăeanului este dată atât de educaia sa, şicare poartă în sine semne ale identităii de neam, dar şi de particularităile



74

personale, în configuraii care devin identitare atunci când coninuturileeducaiei sunt bazate pe valori autentice, transmise în timp, de generaii.

b. Una din caracteristicile culturii este aceea de a fi transmisă. Sistemulde învăământ este un câmp privilegiat faă de cel al familiei. Dacă în şcoală avem de-a face cu un discurs oficial, cu politici sociale educaionale, cu

reguli stricte de învăare, conformare, evaluare, familia are un rol deosebit întoate societăile pentru că oferă educaia apelând şi la alte stări, decât celeraionale. Afectivitatea joacă un rol deosebit, dar şi gradul de libertate în carese transmit valorile. Să nu uităm că în sistemele totalitare, familia poate fi uncâmp al libertăii, în care relatări alternative relativizează discursul oficial.Rescrierea istoriei azi se doreşte a duce la bun sfârşit un mod de a crea o„identitate comună”, un „noi” la fel cum s-a utilizat în sec. al XIX-leamodelul naional european în opoziie cu alte identităi socio-politice şisisteme economice care se declarau „inamice” pentru a crea o coeziuneinternă. Din punct de vedere al mentalităii, integrarea europeană şi tranziiaromânească va genera un aport de valoare prin afirmarea identităii creştin-

ortodoxe, a unei matrice a firii noastre latine în care caracteristici precum:sociabilitatea, dorina de comunicare, spontaneitatea şi creativitatea,inventivitatea şi o filosofie de viaă şi moarte vorbesc de o identitateinconfundabil latină, binecuvântată de un creştinism ortodox. Dialogul cu„celălalt” ca atitudine faă de alteritate se va realiza prin integrare, nuasimilare.

c. Polaritatea Est-Vest, sistem capitalist - sistem comunist, este înlocuită astăzi cu o lărgire a cadrului naional, în spaii artificiale, precum: ărilecentral-europene, ările est-europene, balcanice etc., configuraia f ăcându-semai mult după criterii geografice, decât după repere culturale,comportamentale, de mentalitate etc. Complexitatea problematicii externe,schimbarea de paradigmă social-politică se asociază cu o slăbire a coeziuniiinterne, prin emigraie şi afirmarea minorităilor etnice care, în virtuteadrepturilor omului (nu al comunităilor) solicită drepturi care merg până laautonomie teritorială, pe lângă alte drepturi deja recunoscute şi aplicate chiar în vremea dictaturii: libertatea de învăământ în limba maternă ş.a.

Rescrierea istoriei azi, la noi, a fost îneleasă ca o anulare a ceea ceamintea de vechiul regim. Rescrierea manualelor de istorie sau limba română a fost îneleasă de unii ca o „comandă” externă de renunare la modele, lavalorile simbol date de personalităi literare, culturale, istorice. Acesteitendine i s-a opus o alta, aceea de ancorare în tradi ie, în moştenirea din sec.al XIX-lea şi absolutizarea statului-naiune, îneles ca o comunitate cu ocoeziune totală. Din aceaste două puncte de vedere cu privire la rescrireaistoriei trebuie reinută distincia între o construcie istorică, în timp (precumnaiunea) şi care este supusă aceloraşi procese de erodare şi dispariie, ca totce e produs în timp istoric, şi identitatea anistorică, transcendentală – a



75

timpului sacru care intră sub „incidena” vremii care vremuieşte. Timpulistoric şi timpul sacru – iată două dimensiuni de care trebuie să inem contatunci când vrem să ne afirmăm identitatea noastră în noul spaiu european.Realitatea istorică devine o realitate asumată – „a mea” ca şi o asumare deresponsabilitate, căci deşi nu am contribuit la producerea ei, ea ne-a produs.

Este vorba aici şi de a evita să condamni comunismul ca etapă istorică princare a trecut poporul nostru f ără a avea şi răspunderea că în acea etapă te-aiformat, iar nu toate sunt de condamnat. Excesele şi extremele mai multdăunează şi a fi apărător al noii ordini (a te plasa pe poziia celui carecondamnă vechea ordine) înseamnă a renuna la trecutul tău care te defineşteşi care trebuie asumat cu toate ale lui. Moartea naiunii? A comunităii deteritoriu, de limbă, de credină? Nu este posibilă, chiar dacă geografiile seschimbă, graniele dispar, istoriile se rescriu, limbile se amestecă şi un noutip de imperialism se instalează. Ceea ce rămâne şi salvează este credina şiatitudinea creştină faă de viaă şi în faa morii iminente. Substana neamuluieste dată de tradiii şi obiceiuri, de atitudinea calmă, senină a românului în

faa eternităii, de chipul lui Dumnezeu în lume. Recuperarea memoriei vii aneamului, recunoaşterea greşelilor de către cei care le-au comis poate fi un început de revoluie morală, absolut necesară în orice construcie, deci şieuropeană.

1.4.3. Valorile umane şi transcendentale: cetăean şi creştinConstrucia cetăeniei are un fundament etic care izvorăşte din însăşi fiina

neamului. Dintre valorile universale care au stat la baza oricărei construciisociale, cele referitoare la demnitate, iubire, credină, libertate suntfundamentale. Care este aportul românesc la acestă construcie europeană?Stâlpii construciei europene, identificai şi recunoscui a fi: filosofia antică grecească, dreptul roman şi creştinismul vorbesc de o concepie care trebuiesă călăuzează orice construcie, de o ordine care se întemeiează pe lege şi deun spirit al cetăii ce se regăseşte la purtătorii acestor idealuri.

Demnitatea umană poate fi definită ca posibilitate de a vedea chipulomului în om. Respectul faă de lege, ca un construct uman a constituitdintotdeauna cauza şi măsura cetăeniei. Puine însă au fost cazurile când s-apreferat chiar moartea, dacă legea o cerea. Socrate şi câi poate alii,necunoscui, nu au murit demn, preferând moartea decât abaterea de la lege?!În demnitatea cre ştină avem de-a face cu un alt tip de respect, al chipului luiDumnezeu în om. Omul e în stare să rabde multe, dar nu şi atingerearesortului celui mai intim al firii sale, credina. Cei care au muritneabandonându-şi credina au devenit martiri ai neamului. ConstantinBrâncoveanu preferă moartea decât lepădarea de credina strămoşească şi îndeamnă şi pe fiii săi să intre demni în moarte. Murind în picioare, ca un



76

bun creştin, el dă dovadă de demnitate creştină. Poziia bipedă ne-a dat-oHristos, iar Hegel vorbeşte de această poziie a spiritului în-creştinat!

Iubirea are şi ea în registru de manifestare două trepte: iubirea umană carepoate fi contextuală, poate să moară dacă nu există răspuns reciproc la ea, darşi un alt tip de iubire, care transcende timpul - iubirea necondi ionat ă . Ce-l

face pe părinte să-şi iubească copilul, indiferent de ce face? Ce înseamnă să-i iubeşti ara, indiferent de cât eşti de mulumit în ea? Iubireanecondiionată, cea care nu ine seama de nici un fel de condiionări. Caformă de iubire, prietenia adevărată transcende timpul şi trăieşte şi dincolode moartea protagoniştilor. Cicero vorbeşte de prietenii nemuritoare. Ce leface să fie astfel? Iubirea necondiionată faă de cel/cea cu care poi să împărtăşeşti viaa. Reamintirea face să trăiască legătura, chiar dincolo demoarte!

Credin a este o stare de conştiină care te face să devii om şi să ieşidin animalitate. Ea î i dă dimenisunile timpului în care te ancorezi, printrecut, te ajută să trăieşti prezentul, dar şi să visezi la viitor. Numai cine crede

în sine, în celălalt, în Dumnezeu poate să aibă sufletul împăcat şi să privească cu seninătate moartea. Creştinismul ortodox tocmai asta ne învaă: cum să murim şi care să ne fie atitudinea în faa morii. Literatura noastră abundă deastfel de manifestări ale spiritului în-creştinat. Atitudinea ciobănaşului dinBalada Mioria când află de complotul pus la cale de cei doi păstori care îivor suprima viaa este una de seninătate şi acceptare a destinului, pentru că prin credina în viaa de după moarte, înelege această viaă ca un prag şi otreaptă în calea desăvârşirii. Viaa însăşi devine o etapă necesară pentrumântuire. Atitudinea cetăenească solicită aciune PRO, în folosulcomunităii, fapte bune. Atitudinea creştină vizează şi alungarea răului carepresupune şi manifestarea anti rău. Justiia pedepseşte pe cel ce a greşit,sancionând fapta care contravine legii. Religia ne învaă că vom fi judecaiatât după faptă, cât şi după intenie, căci adesea, deşi rezultatul poate finedorit, intenia poate să fi fost bună.

Libertatea cetăenească se bazează pe normă, pe legea care trebuierespectată. Morala cetăenească vizează valori, principii, norme care stau labaza unei construcii în timpul istoric. Libertatea creştină se bazează pecredină. Ce-i f ăceau pe condamnaii f ără vină din închisorile comuniste să sesimtă liberi în celulă? Făcând abstracie de condiiile materiale în care trăiau,se refugiau în lumea credinei, a speranei dătătoare de rost vieii, învăând să moară demn. Morala creştină se bazează pe credină, iubire de neam, trăireautentică, memorie vie!

1.4.4. Dimensiuni ale cetăenie. Spre o cetăenie creştină Conceptul de cetăenie capătă în Europa secolului al XXI-lea noi

semnificaii. El nu poate fi îneles şi cu atât mai dificilă devine educaia în



77

acest spirit dacă nu se cunosc dimensiunile şi indicatorii prin care definireacetăeniei devine operaională, transformându-se într-o problemă de viaă cotidiană şi nu doar academică.

DIMENSIUNI: INDICATORI

juridică cunoa şterea şi manifestarea drepturilor ;asumarea responsabilit ă ii, îndeplinirea îndatoririlor, obliga iilor profesionale, civice etc.;

psiho-socială afirmarea identit ă ii; memoria individuală şi colectivă ; participarea activă la viaa democratică;manifestarea atitudinilor critice;

culturală cunoaşterea şi manifestarea în spirtul valorilor : libertate, adevăr,dreptate, egalitate etc.;conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural;abordarea sensului istoriei, a semnifica iilor evenimentelor;

moral-creştină cuno ştin e despre religii şi semnificaiile lor;căutarea şi înelegerea sensului vie ii şi al mor ii ;

percep ia socială a dimensiunilor timpului ;atitudini cre ştine faă de sine şi ceilali (iubire, respect, milă,compasiune tolerană) ;manifestarea credinei în viaa cotidiană prin rugă ciune - ca act derelaie şi dialog cu Dumenzeuspovedania – ca act de mărturisire şi iertare a păcatelor;recunoa şterea ca treaptă a desăvârşirii.

Tabelul nr. Opera ionalizarea conceptului de cet ă enie democratică

Cum putem gândi cetăenia azi, într-o Europă ce se vrea unită? Cum putems-o punem în practică? Cum putem introduce elemente fundamentale care să reflecte schimbările de paradigmă socială?Răspunsurile se găsesc în alte întrebări operaionale:Care sunt valorile şi competenele necesare pentru a fi cetăean în Europasecolului XXI? Cum pot fi însuşite/dobândite aceste competene? Cumputem să le transmitem celorlali: copii, tineri, aduli?„Nu te na şti cet ă ean, ci devii cet ă ean” spunea Simon de Beauvoir şi credcă acesta ar trebui să fie moto-ul educaiei pentru cetăenie.

1.4.5. Educaia pentru cetăenie democrat-creştină Nu numai societăile se deosebesc unele faă de altele, prin obiectivele

educaionale specifice, ci fiecare grup social se difereniază de altul prinelemente ce in de cultura, tradiiile, aspiraiile şi aşteptările grupului de lamembrii săi. Educaia informală realizată de familie, dar şi de biserică ş.a., sedeosebeşte de cea formală, care se desf ăşoară într-un cadru instituional



78

(şcoala, de exemplu) cu o organizare riguroasă, după programe standardizate,atât prin modalităile practice de realizare şi coninuturile ei, cât şi prinefectele sale. Probleme ca: dependena nivelului de instrucie a copiilor destarea materială a familiei, sau de status-ul social al părinilor, locul pe care îlocupă absolventul unei instituii de învăământ în structura socială şi în

procesul de stratificare socială generată de educaie, egalitatea/inegalitateaşanselor în educaie, valoarea socială a diplomei sunt aspecte ce privesceducaia din perspectivă socială, alta decât pedagogică.Finalităile unui tip de educaie pentru cetăenie democratică la acest începutde mileniu sunt ale unei persoane într-o tridimensionalitate socio-culturală:

Dimensiunea personală o persoană liberă şi responsabilă, capabilă să-şi asume propriul

proiect de viaă, integrându-şi în el aspiraiile şi dorinele,posibilităile reale;

o persoană care doreşte să dea un sens vieii sale;

o persoană care respectă demnitatea celuilalt şi este interesată să-şidezvolte propria demnitate; o persoană conştientă de propriile calităi şi limite; o persoană care învaă să fie fericită, descoperind motivele fericirii

şi în interiorul fiinei sale. Dimensiunea social-comunitar ă

o persoană deschisă către ceilali, conştientă de valoarea pe care oau ceilali şi capabilă să contribuie la dezvoltarea comunităii dincare face parte;

o persoană care construieşte relaii cu ceilali, în spiritul solidarităiişi al toleranei;

o persoană care doreşte să comunice şi caută soluii de rezolvare aproblemelor, împreună cu ceilali;

o persoană care are principii de viaă, capabilă să dialogheze cuceilali, să trăiască împreună cu ceilali într-un climat de respect,solidaritate şi acceptare a diversităii;

o persoană care ştie să se integreze responsabil în comunitate; o persoană integrată în cultura poporului său, în acelaşi timp

deschisă spre alte culturi, capabilă să accepte şi să-i respecte peceilali.

Dimensiunea moral-cre ştină o persoană care respectă pe om şi chipul lui Dumnezeu din om; o persoană capabilă să ofere, prin propriul exemplu de viaă, modele

pentru ceilali; o persoană care promovează şi acionează în spiritul valorilor

umanismului şi credinei;



79

o persoană care are un crez în viaă, capabilă să renune la propriulinteres în favoarea celorlali;

o persoană care respectă pe ceilali, încearcă să-i îneleagă, trăieşteempatic bucuriile şi suferinele celorlali.

ConcluziiDimensiunea creştină oferă construciei cetăeniei europene:• Pulsul emo ional şi tainic, al tr ă irii identit ă ii cu faa spre celălat,

într-un „noi” care ne marchează ca fiine egale în demnitate, faă de lege şi în faa lui Dumnezeu;

• Alt ă formă de a gândi şi tr ă i via a împreună , în comunitate, în înelegere şi tolerană, cu milă şi compasiune faă de cel aflat îndificultate, cu respingerea orgoliilor păgubitoare şi a trufiei etc.;

• Repere de evaluare, nu doar a evenimentelor istoriei, ci şi asemnificaiilor lor, nu doar a faptelor, ci şi a inteniilor, a stărilorde trăire;

• Modalit ă i diferite de asumare a responsabilit ă ii (prin intrarea înposesie a semnificaiei: patria mea, limba mea, tradiia mea), prinrecuperarea memoriei ca semn cu semnificaie;

• Deschiderea spre alte culturi, prin dialogul intercultural, poate fiun imbold pentru acceptarea diversităii de relatări, cunoştine,perspective pentru a menine echilibrul care să evite relativismulcultural.

Cetăenia democratică e prin esena ei creştină, căci oamenii sunt fiineegale în demnitate şi în faa legii, dar şi a lui Dumnezeu. Cetăenia azi arată chipul omului în cetate, cetăenia creştină este chipul lui Dumnezeu din om în cetate. O în-creştinare a cetăii prin divinul uman!

Cap.2: GRUPURILE SOCIALE. COMUNITĂI TERITORIALE,NAIONALE, REGIONALE2.1. Familia2.1.1.Familie-societate

A vorbi astăzi despre familie înseamnă a o defini şi analiza dinperspectiva rolului ei în societate şi a funciilor pe care le îndeplineşte, apătrunde în esena relaiilor dintre aceasta şi societate şi dintre membrii careo compun, a evidenia valorile pe care le interiorizează şi le transmiteurmaşilor.

În aria problematică de studiere a familiei rein atenia aspectele

referitoare la alegerea partenerului conjugal, numărul şi educaiadescendenilor, viaa de familie şi ciclurile ei, divorialitatea, căsătoria ş. a.Ne oprim în cele ce urmează, asupra relaiei familie-societate.



80

Stabilirea obiectivelor politicilor sociale în domeniul populaiei şi alfamiliei impune clarificarea valorilor care stau la baza societăii în legătură cu numărul şi nivelul calitativ al descendenilor, cu nivelul bunăstării familieişi al societăii. Elaborarea politicilor în domeniul populaiei şi al familieiantrenează numeroase luări de poziie, dispute politice, etice şi o multitudine

de atitudini din partea indivizilor şi a familiilor. Armonizarea măsurilor esteo condiie esenială în satisfacerea intereselor indivizilor, ale familiilor şi alesocietăii. O politică ce insistă doar pe aspectele cantitative poate să generezeo sporire a volumului populaiei, dar această creştere nu e însoită şi de ocreştere similară a aspectelor calitative ale nivelului de trai. Poate exista şisituaia în care reducerea fertilităii să genereze dificultăi grave pe termenlung referitoare la înlocuirea generaiilor chiar dacă nivelul bunăstării poatesă crească pe termen scurt. Aspectele cantitative şi calitative ale populaieiinfluenate de o decizie, care rămâne întotdeauna individuală, a familiei,reprezintă nu numai o problemă politică, ci mai ales o realitate socială.

Un aspect cu totul deosebit în relaia familie - societate îl reprezintă

educa ia. Ca aciune exercitată de către generaiile adulte asupra copiilor, eaare ca scop să provoace la aceştia stări fizice, intelectuale şi morale pe caresocietatea le aşteaptă de la ei. Educaia este o aciune socială care începe înfamilie într-un proces mai amplu, cel de socializare ce transformă nou -născuii din fiine biologice în fiine sociale. Aciunea socială vizează cine realizează educaia, asupra cui şi care sunt obiectivele urmărite.

O altă problemă de intersecie familie-societate este cea a conflictuluiîntre genera ii. Reproşurile sunt reciproce: părinii consideră actualaconduită şi mentalităile tinerilor (în special ale adolescenilor) ca prealibertine, lipsite de respect pentru obiceiuri, tradiii, valorile morale alesocietăii, la rândul lor, tinerii percep generaia vârstnică şi adultă ca fiindretrogradă şi represivă. Există un disens axiologic între generaii, dar şicontinuitate atunci când e vorba de probleme importante ca: necesitateaorganizării sociale, rolul şi utilitatea familiei, proiectele şcolare şiprofesionale.

Un alt aspect al relaiei familie-societate este evideniat indirect de raporturile pă rin i - copii, atât în procesul de socializare cât şi al educaiei.Un aspect particular îl constituie ajutorul reciproc, uneori unilateral, în ceeace priveşte sprijinul material pe care îl acordă părinii copiilor şi invers.Acesta se difereniază în funcie de mediul de rezidenă, de instrucie, deocupaie (urban, rural), gradul de dezvoltare economică a zonelor.Schimbările structurale în societatea românească după 1989 au avut oinfluenă şi asupra mentalităilor. Sunt elocvente în acest sens deplasăriledinspre urban înspre rural a celor care încearcă să sprijine familia deprovenienă din rural şi disputele privind reconstituirea proprietăii.Dependena materială faă de părini este o caracteristică a societăii



81

româneşti. Copilul este dependent material de părini nu numai în perioadaşcolarităii, dar şi după întemeierea unei familii şi aceasta se explică prin:

- educaia primită în familie cu privire la muncă, în sensul că şcolarizarea şi munca sunt succesive şi nu complementare. Ideea de muncă plătită (chiar în perioada şcolarităii) este străină părinilor şi refuzată chiar şi

atunci când legea o permite;- alternativele pe care societatea nu le oferă pe piaa muncii, adică societatea nu a găsit forme de ocupare cu ora, în regim de lucru la domiciliu,de prestări de servicii diverse care să satisfacă şi chiar să inducă nevoi, şi înacelaşi timp, să stimuleze şi să încurajeze dorina de câştig şi competiie;

- costurile materiale dar şi sociale mari ale vieii sunt imposibil desuportat de familiile tinere care, pentru a-şi întemeia un cămin, au nevoie deo locuină, mobilier adecvat, aparate de uz gospodăresc, ceea ce generează fie începerea căsniciei într-una din familiile de origine (care ridică alte şi alteprobleme), fie prin sprijin material din partea părinilor, uneori şi a statuluiprin facilităi acordate, ca: plata în rate la achiziionarea unor bunuri,

împrumuturi cu dobândă subvenionată ş.a.Sistemul parental constituie o altă problemă a raporturilor familie-societate, adică reeaua mai largă de rude (unchi, mătuşi veri, ş.a.) caresusine membrii săi în promovarea socială pe diferite planuri: şcolar,profesional, marital, comunitar. Acest sistem este funcional, mai ales înmediul rural unde relaiile de rudenie, de sânge sau prin aliană, coexistena în familie a mai multor generaii imprimă anumite caracteristici socializării şieducaiei descendenilor, bazate pe o influenă mai puternică asupra copiilor în transmiterea valorilor, în perpetuarea unor tradiii şi obiceiuri populare,religioase, atitudini pozitive faă de muncă, respect faă de ceea ce î iaparine ş.a.m.d.

2.1.2. Viaa de familie şi ciclurile ei

Viaa de familie este grădina secretă a fiecăruia dintre noi, domeniulvieii private, sfera intimităii. În acest mediu relaiile familiale cunoscemoii, sentimente, interese diferite, cu totul speciale faă de manifestarea lor în alte contexte situaionale.

Raporturile dintre so-soie, părini-copii par să scape privirilor curioaseale psihologilor şi ale sociologilor care, încercând să exploreze aceste tipuride relaii, se găsesc încă surprinşi de situaii nemaiîntâlnite. Familia seprezintă ca o entitate socială de forme şi coninuturi, variabile în timp şispaiu şi este dificil să vorbim despre ea ca de o singularitate care se impunecu evidenă. Această diversitate a condus sociologii să se întrebe asuprapermanenelor şi transformărilor sociale care caracterizează viaa de familie.

Pornind de la aceste considerente, prezentăm în cele ce urmează câtevamecanisme psihosociale ale căsătoriei şi relaiilor dintre parteneri.



82

Dacă în societăile arhaice şi tradiionale menajul era o problemă afamiliei lărgite, caracterizată prin coexistena mai multor generaii, astăzi dincauza unui complex de factori economici şi socio-culturali, alegereapartenerului este din ce în ce mai mult o problemă individuală. De lacăsătorii angajate de părini şi/sau rude s-a trecut la căsătorii bazate pe

alegeri libere, pe afeciune, sentimente de dragoste şi respect reciproc.Care sunt mecanismele care declanşează admiraia, dragostea şicăsătoria? Dintre factorii psihologici şi sociali cei mai importani rein ateniacel puin doi: similaritatea şi complementaritatea nevoilor care formează unitatea cuplului. Traseul vieii de familie parcurge mai multe etape carediferă în funcie de factorii culturali (concepiile partenerilor despre viaa defamilie, tradiii şi obiceiuri) şi factorii socio-economici (mărimea veniturilor,vârsta partenerilor, starea materială ş. a.)

Viaa de familie e marcată de evenimente care conferă acesteia oanumită ciclicitate. Dintre acestea cele mai importante sunt legate denumărul membrilor ei.•

Via a cuplului dinaintea apari iei copilului, considerată adesea maifrumoasă, uşoară, f ără griji, tinde în prezent să se prelungească ca urmarea condiiilor socio-economice grele, a mijloacelor de contracepieexistente, a dorinei de a-şi asigura baza materială proprie.

• Primul copil afectează relaiile dintre parteneri. Rolurile de mamă, tată,implică anumite responsabilităi care vor fi asumate şi în funcie desocializarea din familia de provenienă. Prezena copilului înseamnă osituaie nouă, partenerii având de rezolvat sarcini mai puin plăcute decâtcele din perioadele precedente.

• În familia cu mai mul i copii apar probleme suplimentare, generate derelaiile dintre frai/surori, de controlul şi sanciunile diferite date de

părini copiilor şi în funcie de afeciunea discriminatorie (reală sau falsă percepută de aceştia). Vârsta adolescenei este însoită de o serie deprobleme care afectează atât relaia părinte-copii, cât şi relaia so-soie.

• Nouă fază a ciclului familial este aceea de revenire la cuplul conjugal după plecarea copiilor, fie pentru a-şi continua studiile în alte localităi,fie prin mutarea reşedinei în noua familie. De obicei atunci când seproduce "despărirea", părinii intră într-o nouă etapă a vieii,pensionarea, caracterizată în general prin venituri mici, cheltuieli marilegate de sănătate. Copiii devin părini şi intră, la rândul lor, în lumea pecare au părăsit-o, cu o experienă ce-i va ajuta să depăşească, poate maibine, eternele probleme ale vieii de familie.

2.1.3. Valorile familieiPentru a putea trăi avem nevoie de repere. Acestea sunt valorile ce se

regăsesc în reguli de viaă, principii, scopuri, idealuri. Nu le ştim pe toate de



83

la început. Ele se învaă chiar toată viaa. Dacă drumul se construieştemergând, putem trai învăând să trăim. Învăarea propriului mers în viaa nuse face în singurătate, chiar dacă învăăm pentru noi înşine, ci servindu-ne depuncte de reper, de modele pe care le admirăm şi le urmăm fie şi parial.Familia este primul loc în care se învaă prin transmitere de la o generaie la

alta valorile.Putem considera că valorile şi virtuile familiale vin dinafara sa, dinregatul normelor morale, religioase, din terenul bunelor maniere şiconvieuirii. A fi generos, solidar, respectuos, onest, sincer, afectuos suntvirtui care vin dintr-o convieuire socială, formate în familie şi care se întâlnesc şi în alte spaii. Este greu de crezut, deşi există şi excepii, că cel învăat să se comporte într-un anume fel se va schimba în alt context. Există însă valori care definesc însăşi fiina familiei.

Iubirea, deşi o valoare universală, transculturală are o cu totul altă semnificaie atunci când vorbim de iubirea necondi ionat ă dintre părini şicopii, bunici şi nepoi etc. Aceasta înseamnă că ea nu este nici contextuală,

nici bazată pe interese meschine, ci este un tip special care vine din însăşifiina noastră, a mamei care dă naştere copilului (carne din carnea sa, sângedin sângele său). Aceasta înseamnă că iubirea în familie pentru părini,bunici, frai se manifestă nu pentru ce are fiecare (calităi, bunuri etc.), cipentru faptul că aparin aceleiaşi origini comune, sunt „de-ai noştri”.Indiferent de vârstă, de stare de sănătate, de status social, de condiie socială,de firea fiecăruia, iubirea familială este necondiionată. Necondiionalitateaei este dată de faptul că fiina umană este unică, irepetabilă. De ce familiapoate iubi în acest fel? De unde vine energia şi puterea de a iubi f ără condiiişi f ără limite? Din zămislirea fiinei, adică acea capacitate de a da naştere la oaltă viaă, din cosangvinitate şi conjugalitate. Familia este spaiul unde sezămisleşte iubirea şi viaa.

Justi ia, adică a da fiecăruia ce i se cuvine, ce îi revine. Virtutea dreptăiieste fora cu care voina noastră dă fiecăruia ce e al lui. Este vorba de a facedreptate când acel ceva nu aparine celui care îl merită. Testamentele pe careşi le scriu cei care se pregătesc să moară sunt acte de dreptate dacă moştenitorii vor primi, ce li se cuvine în măsură egală. Se face un act de justiie când voina celui care împarte dreptatea a avut energia de a dafiecăruia ce este al altuia într-un moment determinat. Justiia reclamă 3lucruri:

1. Fiecare are ceva „al său”, ceva ce-i aparine cu adevărat. Este vorba deapartenenă, posesiune - „al meu” (copilul meu);

2. Cineva trebuie „să dea” ceva ce pentru sine aparine altuia. Este vorbade „al său” (educaia dată de părinii copiilor);



84

3. Ceea ce este „al meu” într-un fel conectat cu un alt subiect, „al său” nesituează într-o relaie de complementaritate (dreptul de a respecta estedatoria ta de a mă respecta).

Fraternitatea este o altă valoare familială. Solidaritatea şi egalitateaoriginii comune este un patrimoniu pe care copiii –frai îl împart între ei în

mod egal. Fraternitatea este egalitatea de bază în demnitate prin egalitatea deorigine personală. Ea nu se modifică ca urmare a unor diferene, precum:talentul, sănătatea, frumuseea, utilitatea, bogăia, sărăcia. În fraternitateafamilială se învaă fraternitatea cetăenească, religioasă. Indiferent dediferene, cetăenii au o unică societate în care trăiesc, egali în drepturi şidemnitate.

Solidaritatea este ajutorul acordat pentru a satisface anumite necesităicerute de un scop anume. Familiile numeroase sunt un model de ajutor şi unspaiu în care se formează solidaritatea. Există trei raiuni fundamentalepentru a oferi disponibilitate spre solidaritate:

a. Mândria de forma de viaă aleasă (familie cu mai muli copii);

b.

Efortul asumat liber şi responsabil; c. Dorina şi voina de a trăi în sânul familiei solidar.Autoritatea, stabilitatea, viaa de relaie în familie în general, în familiilenumeroase în special, constituie fundamentul libertăii noastre, securităii şifraternităii. Solidaritatea dezvoltă o sensibilitate la alte necesităi sociale.Este o formă de ajutorare nu doar a propriilor membrii, ci se dezvoltă şidorina de a ajuta în general.

Încrederea reprezintă o valore, dar şi un principu de viaă nu doar înfamilie. Casa, căminul, vatra sunt cuvinte care exprimă căldura necesară încrederii. Încrederea este sperana într-o persoană sau lucru, respectul pentrucineva pe care l-ai urma pentru că ai credina că este un drum care i sepotriveşte. Calităile persoanei în care avem încredere sunt date de:competenă profesională, atitudine şi comportament moral, iubire, relaiiparentale. Încrederea este o condiie a manifestării iubirii. Iubirea nu poate fiposibilă f ără încredere şi f ără justiie dreaptă.

2.2. Comunităi umane teritoriale2.2.1. Satul Considera ii teoretice. Autori. Curente

Structura rurală a fost studiată în Europa încă de fiziocrai, teoreticienicare considerau ca sursă principală a avuiei naionale, pământul, respectivmunca agricolă. Problema definirii satului apare odată cu primelerecensăminte moderne datorită dificultăilor de identificare a fiecărei unităisăteşti. Studiile asupra satului în Europa datează încă din sec. al XIX-lea,problema agrară fiind principala problemă de politică dar şi economică. TezaRomâniei ca ară eminamente agrară în perioada postbelică vorbeşte de o



85

grupare a statelor-naiuni în funcie de activitatea predominantă. Misiuneaera de a furniza materie primă, în special cereale, statelor industrializate.

În America, politica guvernamentală de cercetare a spaiului rural estedatată din vremea lui Th. Roosvelt care creează în 1908 Country LifeCommission (Comisia de Viaă Rurală) care avea ca scop studierea

economiei agrare, a tehnologiei agricole, structurile sociale şi înclinaiilefermierilor, reelele de aşezări rurale. Modele de cercetare a satului

1. Modelul tradi ionalist considera satul ca adevăratul păstrător alspiritului, specificităii şi originii unei societăi. Se căutau să seidentifice valorile, simbolurile tradiionale, obiceiurile, tradiiile şicomportamentul oamenilor de la ară.

2. Modelul meliorist considera mediul rural ca fiind forma genetică asocietăilor moderne care trebuia adus la nivelul structurilor de via ă urbană. Decalajele dintre cele două medii erau determinate de nivelulproductivităii muncii, nivelul educaiei, gradul de confort.

3. Modelul ecologic relevă specificitatea, particularităile şi avantajelemodului de viaă rurală.

4. Modelul monografic – se bazează pe o ananliză a condiionărilornaturale, sociale etc. a vieii satului. Mai întâi iniiate în Frana deFrederique le Play, metoda monografică se extinde şi în România. Celcare iniiază un model de cercetare a satului românesc este DimitrieGusti, considerat a fi părintele sociologiei româneşti. În modelul pecare îl propune în studiile monografice realizate în satele Nereju dinVrancea, Goicea Mare din Gorj etc. el realizează prin echipeleinterdisciplinare o autentică cunoaştere, a vieii materiale, naturale şispirituale a acestor colectivităi umane.

2.2.2. Oraşul Consideraii teoretice. Autori. Curente

Definirea oraşului se face după mai multe criterii: mărime (oraşe mici,medii, mari, metropole), administrativ (reşedine de jude, capitale, etc.), dinpunct de vedere al activităii predominante (porturi, noduri feroviare,industriale, turistice etc.). Dacă avem în vedere criteriul numărul populaiei,oraşele se difereniază de la o ară la alta, de la un continent la altul. ÎnAfrica, spre exemplu există oraşe cu o populaie de 100 de locuitori (înUganda) sau cu 20.000-30.000 în Japonia sau milioane în Mexic – Ciudad deMexico, Japonia – Tokio. Acestea din urmă se numesc metropole (regionale,aglomerări urbane, megapolisuri).

Dintre teoreticienii acestei forme de comunitate teritorială menionămpe Max Weber, G. Simmel şi Walter Benjamin.



86

În studiul său intitulat „Ora şul”, M. Weber defineşte oraşul ca o aşezare în care oamenii nu trăiesc din agricultură, ci din comer şi care are nevoie deo organizare administrativă. În clasificarea pe care acesta o face oraşelordistinge: oraşe imperiale, mercantile, porturi, comerciale ş.a.m.d.

George Simmel analizând oraşul ca tip de comunitate consideră că

acesta s-ar defini prin următoarele caracteristici: densitate mare pe suprafaă,mobilitate ridicată, schimb social intens, anonimatul actorilor,individualizare ca urmare a diviziunii muncii mare, cultul spaiului privat.

Walter Benjamin, reprezentantul Şcolii de la Frankfurt vorbeşte de tipuriumane pe care numai oraşul le creează prin configuraia sa spaială şiaglomeraia urbană. Astfel oraşul este cel care favorizează apariiaurmătoarelor categorii specifice doar oraşelor: tipul bulevardierului(vizibilitate maximă), tipul hoinarului (care contemplă lumea şi se plimbă f ără un el), tipul prostituiei (vinderea pentru plăceri).

În cadrul Departamentului se Sociologie al Universităii din Chicago(reprezentani: Robert Park, Ernest Burgess, Luis Wirth) s-au f ăcut primele

cercetări ştiinifice pe oraş, urmărindu-se teme precum: ecologia umană,etnografie urbană etc. Robert Park a fost interesat de oraş nu numai castructură, ci şi ca modalitate de relaionare, sesizând tipul de competiiesocială pentru resurse pentru a ocupa zonele cele mai bune. De la comerciantcare caută „vadul” la intersecia unor străzi aglomerate sau în apropiereaunor spaii de trafic rutier, feroviar intens, la spaiul reşedinelor elitelor, înzone mai puin aglomerate, nepoluate fonic, în vecinătate cu persoane dinaceeaşi clasă socială.

Ernest Burgers analizează efectele pe care le produce locuirea în oraş asupra vieii oamenilor, de la pierderea moralităii, prin apariia viciilor, până la destrămarea familiilor (divoruri), delincvenă. Toate aceste aspecte sunt încorelaie cu mobilitatea socială şi influena zonelor de tranzit în aşezărileurbane.

Luis Wirth surprinde alte caracteristici ale oraşului: utilitarismul capractică ce influenează caracterul tranzitoriu al relaiilor umane, o slabă coeziune datorată exacerbării interesului personal, lipsa timpului de a fi împreună, anonimat al individului în aglomeraia oferită de oraş.

2.3. Instituii şi organizaii sociale2.3.1. Abordarea psihosocială a organizaiilor

Fiecare dintre noi suntem integrai într-un fel sau altul în organizaii.Ele fac parte din mediul în care trăim, muncim, învăăm, sau ne relaxăm.

Suntem adesea membrii ai mai multor organizaii încă de la naştere căci şifamilia este o organizaie primară. Cum se explică apariia organizaiilor? Prin organizaii oamenii pot face lucruri pe care nu le pot face singuri. ChrisArgyris menionează că existena organizaiilor poate fi explicată prin aceea



87

că oamenii pot atinge obiective „care pot fi cel mai bine realizate colectiv”.Omul trebuie să colaboreze întrucât singur are o putere limitată de alegere şiaciune.

Printre limitele care impun asocierea în organizaii se disting capacităilebiologice şi factorii fizici de mediu (secetă, inundaii, climă etc.).

Dintre principalele avantaje care determină oamenii să se organizeze,menionăm:• dezvoltarea şi potenarea propriilor capacităi;• reducerea timpului necesar realizării unui obiectiv;• valorificarea cunoştinelor acumulate (în perioada de

şcolaritate).În concluzie, raiunea apariiei şi existenei organizaiilor poate fi

explicată atât prin capacitatea acestora de a realiza obiectiveleindividuale mai rapid, mai complet şi mai eficient, cât şi prin capacitatea lor de a răspunde unor necesităi umane fundamentale.

Dintre multiplele definiii date organizaiilor, reinem următoarele elemente

comune: O organizaie include întotdeauna persoane care interacionează învederea realizării unui scop comun.

Interac iunile în organizaii descriu rolurile, relaiile, activităile,obiectivele, ierarhia de autoritate şi responsabilitate specificeorganizaiei respective.

O organizaie este un tip structurat de interaciune a oamenilor în scopulrealizării unor obiective comune. Elementele care intră în analiza oricăreiorganizaii sunt: diviziunea sarcinilor, distribuirea rolurilor, sistemul decomunicare, sistemul de autoritate şi sistemul de retribuie. Indiferent dedomeniul în care se constituie organizaia pentru a-şi atinge scopurile

propuse, ceea ce este comun reprezintă acest ansamblu de elemente carepermite funcionarea acesteia. Diviziunea sarcinilor este un principiu care î şi găseşte aplicarea în

realitatea organizaiei, în specializările diferite pe care le au cei ce participă la realizarea scopului organizaiei. Aceste specializări, pe care le denumimprimare, vizează mai multe divizări:

a. Pe nivele (de producie/execuie, de conducere, intermediare etc.);b. În cadrul aceluiaşi nivel (de exemplu, în cadrul unui atelier de

confecii pot fi întâlnite specializările: proiectare modele,confecionare, asamblare, finisare etc.).

Munca executată conform specializării poate fi regăsită în

succesiunea operaiilor de executat, în fişa postului sub forma sarcinilor de îndeplinit, ca obligaii şi responsabilităi, aşa încât să nu existe suprapuneri,



88

amestecuri, substituiri şi fiecare să ştie cu precizie ce are de f ăcut, cui sesubordonează etc.

Distribuirea rolurilor – termenul de “rol” poate fi asociat celui de“actor”. În analiza strategică, actorii, membrii ai unei organizaii, joacă unrol, definit atât de constrângerile obiective ale activităii prin sarcini de

îndeplinit, cât şi prin capacităile fiecăruia de a pune în practică rolul. Roluldepinde atât de constrângerile obiective (exterioare individului), cât şi demaniera de interpretare, de autonomia actorului. Poate fi comparată organizaia împreună cu tot ce se întâmplă în ea ca un spectacol ? Răspunsulpoate fi Da ! Da, dacă avem în vedere că fiecare membru al unei organizaiieste un actor care are de îndeplinit un rol. Cât de bine „îl joacă” depinde atâtde pregătirea sa, de calităile personale, experiena de a „interpreta” acel rol,dar şi de aşteptările unui „public” care nu doreşte doar „impresie artistică”, cişi eficienă. Într-o organizaie, criteriile de apreciere sunt diferite. Nuimpresionează senzaia sau emoia, ci finalitatea practică, evaluată prinindicatori de performană.

Când într-o organizaie productivă, îndeplinirea sarcinilor va însemnaa răspunde unui standard, într-o unitate de timp, chiar dacă personalul estecalificat, disciplinat, conştiincios, are experienă, munca poate fi apreciată diferit în funcie de alte criterii. De exemplu, 1 cm în plus sau în minus la uncostum de haine poate constitui un rebut, produsul fiind refuzat la expert,sarcina nefiind bine îndeplinită.

Sistemul de comunicare – desemnează ansamblul de relaii dintreindivizi. Ele pot să fie pe verticală (sistem de autoritate prin care circulă informaia de sus în jos, ca decizie/dispoziie de îndeplinit şi de jos în sus, carăspuns/execuie a sarcinii. Comunicarea poate fi formală sau informală,după cum relaiile stabilite pot avea un grad de oficializare mai mare sau maimic. Comunicarea şi valenele ei reprezintă punctul forte într-o organizaie,căci de felul în care se comunică (claritatea mesajului, viteza de circulaie,asigurarea feed-back -ului) depinde atingerea obiectivelor. Cu atât mai mult într-o organizaie precum şcoala, unde principala activitate de predare- învăare pune în relaie profesorul cu elevii/studenii, comunicarea devinechiar obiect de activitate, nu doar mijloc de transmitere a informaiei. Încondiiile democratizării vieii organizaiei putem vorbi de o desacralizare aautorităii? Răspunsul ne vine abia după ce stabilim ce înseamnă şi ceconferă autoritate managerului, directorului de şcoală, profesorului etc.

Sistemul de autoritate pune în relaie centrul de comandă, reprezentatde manager, consiliu de administraie sau adunarea generală, ca organism deconducere colectivă, cu ceilali membri care se constituie în centru deexecuie. Ambele au scopuri diferite, nu există scopuri comune, ci doarobiective de dirijat şi de atins aşa încât autoritatea celui care o face, fie el



89

manager, şef de departament sau atelier, echipă, este dată nu de impunereaacestor obiective ca o necesitate, ci de faptele întreprinse de actori.

Sistemul de contribu ie-retribu ie ne furnizează date importantedespre ce dă şi ce primeşte fiecare. Iată o problemă de la care trebuie pornitatunci când analizăm sistemul de retribuie într-o organizaie. Perspectivele

de abordare sunt diferite. Organizaia ofer ă loc de muncă şi prime ştecapacităile angajatului de a munci pentru care va plăti un salariu şi alteforme de recompense. Din perspectiva celui care se angajează, acesta ofer ă capacităile sale şi prime şte un loc de muncă. Raportul cerere-ofertă poartă însine accente diferite care pot influena relaia angajator-angajat. Cerinele vorfi diferite în funcie de rolul asumat. Raporturile formale (legale) sunt întrecel ce dispune de timp, capacitate de a munci şi cel ce dă salariu şi ordine.

În funcie de diferite criterii există mai multe tipuri de organizaii şiforme de organizare. În funcie de:

1. Gradul de structurare informale (relaii spontane);

formale (relaii oficiale).2. Gradul de implicare emoională a membrilor

Primare; Secundare.

3. Obiectivele specifice economice; religioase; sociale.

2.3.2. Relaiile în organiza

ii. Organigrama

O organizaie pentru a fi eficientă trebuie să-şi definească cu preciziefunciile, adică responsabilităile pe care le are fiecare în organizaie, dar şirelaiile dintre participani: cine comandă, cine execută, cui se subordonează fiecare, adică atât relaiile de putere, de autoritate, cât şi cele de subordonare.Max Weber analizează trei tipuri de legitimitate a puterii:1. Autoritatea tradi ională – fondată pe caracterul sacru al tradiiei aicăror reprezentani sunt chemai să exercite puterea (de exemplu monarhia,regele).2. Autoritatea ra ională – legală – fondată pe credina în legalitateaordinelor pe care le dau cei ce exercită puterea.3. Autoritatea carismatică – bazată pe carisma celui care este ales să deină puterea (de exemplu, liderul).

Societatea industrială a dezvoltat autoritatea raional-legală. Ea este, în viziunea lui Weber, birocratică pentru că situează în central organizaiei



90

un model de dominaie de tip raional şi impersonal necesar funcionării. Celce deine autoritatea în organizaie o exercită nu în virtutea carismei (deşiaceasta nu poate fi exclusă), şi nici nu e moştenită (deşi un se exclude, caurmare a tradiiei în meserie/a firmei de a fi transmisă din generaie îngeneraie), ci în virtutea funciei dobândite prin concurs. Raionalitatea

priveşte două aspecte: al actelor întreprinse faă de o legislaie în vigoare, alraportului scop-mijloc. Căpitanul care preferă să se înece cu corabia, f ără să o părăsească face o aciune raportată la o valoare (onoarea, demnitatea),constructorul unui pod realizează aciunea raportată la un scop.

Raionalitatea şi impersonalitatea sunt puse în evidenă de MaxWeber prin aşa numita organizaie birocratică. Birocraia, în viziuneaautorului s-ar caracteriza prin:

- delimitare între proprietatea privată şi proprietatea organizaiei;- individul nu este proprietarul funciei şi nu o poate transmite;- birocraia funcionează după reguli şi refuză acceptarea persoanei

ca un caz particular;

-

posturile sunt riguros definite;- definirea posturilor corespunde specializărilor funciilor şicompetenelor individului;

- o organizaie birocratică funcionează ca o ierarhie;- o birocraie foloseşte funcionari, adică specialişti cu normă

întreagă şi care doresc să promoveze în carieră.Relaiile formale într-o organizaie se bazează atât pe raionalitate, cât

şi pe impersonalitate. Interesul personal, afectivitatea, sentimentele suntexcluse din câmpul relaiilor formale. Ele formează câmpul relaiilorinformale care sunt adesea folosite într-o organizaie pentru constituireagrupurilor de muncă şi creşterea eficienei.



91

Manager de

roiect

Departamentul Departamentul

Controlul calităii

Şef de laborator

Profile de

laborator

Responsabil

rotec ia muncii

Realocarea

utilită ilor

Responsabil

managementul

traficului

DepartamenDepartamentul

Responsabil

execuie tehnică Inginer canti

Coordonator tehnic

Măsurător

to o rafic 01

Măsurător

to o rafic 02

Măsurător

to o rafic 03

Supraveghe

cantită i

Şef bază de

producie

Şef de şantier

Şef staii

betoane/asfalt

Dep

co

Şef poduri şi podeeResponsabil beton

stabilizat

Responsabil staii



92

Cap. 3: PROBLEME SOCIOLOGICE ALE SOCIETĂII CONTEMPORANE

3.1. Cultura ca referenial al vieii individuale şi colective

3.1.1. Cultura şi evoluia valorilor

Sporirea complexităii relaiilor sociale, datorată mecanismelor formale şiinformale, a generat o atomizare socială şi o fragmentare productivă şi socială ce aamplificat conflictele. Fragmentarea socială a fost însoită şi de o fragmentare culturală.Rezultatul este că aspiraia postmodenă a substituit dorina fierbine de libertate, cu care a început sec. al XX-lea, cu dorina de independe ă cu care a început sec. al XXI-lea. Defiecare dată dorim să fim mai independeni şi mai autonomi pentru că de fiecare dată nesimim mai constrânşi, mai îngrădii de legi, norme şi principii sociale. Apar astfeltensiuni între aspiraiile noastre şi mediul în care trăim care devine potrivnic manifestăriiindividuale. În secolul al XIX-lea, şi în mare parte a celui XX, intelectualii au avut încomun credina în om şi capacităile sale de a progresa tehnic şi social. Modernitatea, înciuda progreselor pe care le-a f ăcut în domeniile ştiinei şi tehnicii, nu a fost capabilă să

anihileze capacitatea dezumanizantă a tehnicii (bomba atomică, criza mediului ş.a.)proliferând riscurile asupra vieii sociale în sens de comunitate şi sporind insatisfaciileindividuale sau colective generatoare de conflicte. Poate sursa satisfaciilor trebuiecăutată în altă parte. Exacerbarea economicului şi pragmatismului a indus şi ideea că omul poate fi mulumit doar dacă are nivel de trai ridicat, bazat pe consum de bunuri. Deaici şi dorina nelimitată de a spori permanent producia, de a considera ca un indicator alcalităii vieii mărimea veniturilor, consumul de bunuri materiale. Exacerbareamaterialului în detrimentul spiritualului a generat mereu insatisfacii, nemulumiri. Maimult, soluia nu a fost căutată în altă parte, ci mereu în cantitativ: mai mult, mai multebunuri de consum etc.

3.1.2. Atomizarea societă

iişi piederea sentimentului comunitar

Urbanizarea, un alt fenomen generat de idustrializare a atras oameni dincomunităile săteşti spre oraş, în căutarea unui venit sigur care să ofere şi bunăstarematerială. Deşi s-a înregistrat o ameliorare a vieii, prin trecere de la o cultură (rurală), lao alta (urbană), nu în toate aspectele vieii sociale s-au înregistrat plusuri, ci o serie defenomene au fost antrenate odată cu mutarea de la casă, la bloc, de la un trai mai apropiatde natură, la unul puternic industrializat, de la comunitate la asociere. Culturamodernităii a pus în evidenă atomizarea societăii, exacerbarea individualismului şipierderea sentimentului comunitar.

Analiza modificărilor culturale care au fost specifice societăii moderne ar putea fievideniate prin următoarele refereniale: Percep ia socială a timpului. Redarea sensului istoriei

Pierderea sentimentului rutinei colective face ca orice colectivitate care se rupe să treacă printr-o criză de identitate şi de pierdere a ethosului comunitar. Demolarea idolilorcu care au început toate revoluiile anticomuniste, negarea trecutului (a unei perioade dinistoria ărilor), „rescrierea istoriei” în noi manuale, alternative, a produs mai mult haosdecât ordine, neaşezându-se nimic în loc sau elemente mai puin semnificative. Problemede reflecie şi de dezbatere publică ar trebui să devină aciunea de negare a propriilorvalori şi de înlocuire a acestora cu altele, contextule, irelevante. Exemplul cel mai recent



93

îl constituie scoaterea din programa de Bacalaureat, la probla de limba română a autorilorromâni care constituie temelia şi pilonii de legitimare a limbii române şi înlocuirea lor cupersonaje din lumea politică, socială. Sentimentul de străin în ara ta, de aciune contrapropriei identităi, doar pentru că aşa se consideră a fi…actual, crează treptat odevalorizare a înseşi ideii de educaie. Lipsa de reacie poate fi îneleasă şi ca o acceptare

tacită, dar şi ca o indiferenă la ceea ce ni se întâmplă. Diferena între ceea ce s-a sperat afi „schimbarea” şi ceea ce a produs ea în realitate (mai mult confuzie, dezamăgire,neîncredere, decât entuziasm pentru construcie şi privirea spre un viitor ce trebuia clădit)explică parial azi neimplicarea. Viitorul pare că nu mai există în condiiile de azi alepragmatismului şi individualismul. Scena politică, cel puin din România, prezintă astfelde imagini ale unei lumi căreia îi lipseşte perspectiva. Nu există nici prognoze, niciplanuri pe termen mediu sau lung. Se gândeşte pe termen scurt, pe max. 4 ani – perioada între campaniile electorale, când alternana la putere înseamnă mereu a o lua de la capăt,neexistând continuitate nici în politici, nici în viaa socială. Acestea se resfrâng în viaaindividuală în proliferarea patologiilor moderne culturale (depresii, comportamentantisocial) şi multiplicarea fenomenelor anomice despre care vorbea Durkheim. Vitezele

cu care se produc mişcările sociale, circulaia informaiilor, nerăbdarea de îmbogăire etc.toate caracterizează mediul nostru cultural prin care parcă am vrea să consumăm timpul într-o clipă. Viitorul parcă nu mai contează. Exacerbarea lui „acum” şi „aici” ne privează de a privi lumea în interdependenele sale şi a aciona împreună la rezolvarea unorprobleme care ne afectezaă pe toi deopotrivă. Totul este: „eu”, „al meu”, „cu mine”, „pemine”. Este vorba de solitudine ca atomizare socială, nu o solitudine cosmologică, ca: eucu natura, sau eu cu Dumnezeu.

Fragmentarea culturală temporală are remedii. Cimentarea de noi relaii între ieri-azi-mâine, care să confere sens aciunii umane, istoriei omenirii. Descoperirea în om acapacităii de a moşteni trecutul şi de a şi-l asuma, de a transmite generaiilor viitoarepatrimoniu universal de valori materiale şi spirituale, mărturii istorice. Totodată este la felde important a prefigura viitorul prin decizii raionale, prin capacitatea de anticipare,prevedere, imaginaie sociologică.

Rela ia omului cu mediul înconjur ă tor. Reîntoarcere la natur ă Dacă în epoca industrializării se vorbea de o stăpânire a naturii prin luarea în

posesie a resurseleor naturale spre valorificare, prin cunoaşterea forelor naturale careputeau fi stăpânite şi evitate efectele negative asupra omului, astăzi vorbim de odependenă a naturii de om. Tot ceea ce ni se întâmplă (secetă, inundaii, încălzireaglobală etc.) sunt rezultatul deciziilor oamenilor, al interveniei necontrolate în natură care a schimbat ordinea naturală. Se aşteaptă tot de la om să limiteze interveniile, să corecteze, să evite producerea de noi dezechilibre. Ideea că acestea stau în puterea omuluidau sentimentul că nu totul este pierdut. Trebuie să existe voină de aciune comună şi deschimbare a stilului de viaă. Apropierea de natură, evitarea consumismului, limitareatăierii pădurilor şi înmulirea plantărilor, construirea de maşini şi carburani ecologici, oalimentaie raională etc. sunt măsuri care depind de om şi care vor constitui un alt tip derelaie între om şi mediu.

Rela iile interumane. Restabilirea comunit ă ii



94

Distincia pe care o f ăcea Durkheim între solidaritate organică şi mecanică estecea consacrată de F. Tönnies între comunitate şi asociere. Dacă prima se referă la social,cea de-a doua are în vedere individualul. Industrializarea tocmai asta a marcat, trecereade la viaa socială în comunitate (satul), la o asociere a indivizilor în instituii sociale careau un scop iar indivizii se asociază în vederea realizării acestuia. Are loc o creştere a

relaiilor asociative, în detrimentul celor comunitare. Studiile au demonstrat că deşidensitatea populaiei în oraşe este mai mare, numărul contactelor şi al persoanelor carese cunosc şi comunică, chiar în condiii de vecinătate (viaa la bloc) este mai mic. Seproduce o fragmentare culturală datorată predominanei valorilor individuale îndetrimentul celor sociale. Predominana comunităii faă de asociere este observabilă înările mai puin dezvoltate economic, unde se dezvoltă sentimentul solidarităii încolectivităile mai puin deschise spre lume şi care rămân conservatoare păstrându-şiobiceiurile, tradiiile. În cazul comunităii relaia este elementul de coeziune în jurul unorvalori.

Individualismul – ca manifestare culturală a modernităii marchează decădereaspiritului social care a caracterizat cultura modernă. Modernitatea actuală,

postmodernitatea, ar fi o autodistrugere creatoare a civilizaiei industriale ca un pariu cuviitorul în care se construieşte o nouă paradigmă a dezvoltării sociale şi umane.Problemele moderne influenează stilul de viaă, afectează deopotrivă toate ările, bogaişi săraci, de aceea riscurile se înmulesc. Noile provocări ale lumii contemporane:problema mediului, a păcii şi războiului generează alte forme nu doar de asociere pentrua rezolva probleme individuale, personale, locale sau ale unor ări, ci o întoarcere la unfel de comunitate globală, a pământenilor, pentru salvarea vieii pe planetă. Dar pentruaceasta este nevoie de instituirea unei raionalităi a aciunii globale care să fie acceptată de toi deopotrivă. Este posibil oare acest lucru? O nouă paradigmă a dezvoltării, dar şigândirii sociale este necesară. Această construcie poate fi adevărată dacă actuala cultură şi resursele sociale păstrează spiritul comunităii. Amitai Etzioni, cel mai mare apărător alnevoii de a înainta spre paradigma comunitară, afirma că mecanismele de a lua deciziicare exacerbează individualismul sunt întotdeauna rezultatul unor decizii iraionale. Deaceea se impune creşterea de spaii sociale pentru a îndeplini responsabilităi colective,liber asumate. Responsabilităile colective antrenează existena deciziilor colective carenu sunt suma deciziilor individuale, ele cerând dialogul şi interaciunea socială. Creareasentimentului de comunitate solicită o maturizare colectivă, o viziune de ansamblu asocietăii mondiale, o filozofie a vieii menite a lăsa în urmă satisfacii individualelegitime şi a asigura continuitatea vieii pe acest pământ.

3.1.3. Cultura – factor de schimbarePrintre factorii schimbării sociale, cultura joacă un rol deosebit pentru că religia,

sistemele de comunicare, conducerea politică fac parte din factori culturali ceinfluenează destinul oamenilor, scriind istoria. S-a dovedit că religia s-a constituit de-alungul timpului într-un factor de conservare a valorilor, tradiiilor, dar a avut şi o funcienovatoare. Mai mult, astăzi se poate observa rolul pe care îl au religiile şi sistemelereligioase în marile mişcări sociale, chiar în ordinea/dezordinea socială.

Sistemele de comunicare au jucat dintotdeauna un rol în schimbareamentalităilor, a felului în care este scrisă, păstrată şi cunoscută istoria. De la inventarea



95

scrisului până la comunicarea pe internet, toate aceste semne şi limbaje nu au f ăcut decâtsă modifice viaa omului şi să-i confere un caracter dinamic.

Între alte influene ale culturii, Anthony Giddens consideră important sistemul deconducere, în special marii lideri care s-au dovedit a avea o influen ă deosebită în scriereaistoriei. Sub acest aspect, personalităile au jucat un rol nu doar în domeniul în care s-au

afirmat (ex. Traian în istorie, Iisus în religie, Isaac Newton în fizică, Max Weber însociologie, Mahatma Gandhi în istoria mai recentă a lumii etc.), ci şi în schimbărilesociale care au modificat moduri de înelegere a lumii, de credine şi practici de cult, devalori în care s-a crezut şi pe care s-a construit o lume, în tehnologii care au produs oschimbare a vieii individuale, deci şi sociale etc.

3.2. Interculturalitatea3.2.1. Perspectivle structurală şi procesuală de abordare a interculturalităii

Care sunt factorii favorizani comunicării interculturale? Care sunt formele dedialog intercultural? În ce mod limbajul reflectă şi afectează concepia despre lume? Cummediază procesele interculturale limbajul şi cultura? Prin ce gen de activităi putem creşte

nivelul conştientizării proprii şi a celorlali, pentru a fi capabile de dialog şi aciunecomună? Cum poate fi evaluată eficiena comunicării interculturale şi monitorizadezvoltarea competenei culturale? Iată câteva întrebări pe care ni le punem noi educatoriila acest început de mileniu, trăind într-o societate dominată tot mai mult de amestecul deculturi ca urmare a globalizării şi fenomenului migraional.

Interculturalitatea în modelele teoretice propuse de diverşi autori poate fi analizată din cel puin două perspective:

1. Perspectiva structurală , ca ansamblu de abilităi necesare dialoguluiintercultural;

2. Perspectiva procesuală , ca proces de învăare experienială şi de formare acompetenei interculturale

În perspectiva structurală se înscrie abordarea lui Kim Y.(1991) care defineştecompeten a interculturală ca o capacitatea de adaptare a persoanei: "capacitatea de a sereorganiza fiind: deschis, flexibil creativ, şi nu închis, rigid, intolerant şi monoton" (Kim,apud Ogay, 2000, p.53).Competen a interculturală reprezintă un construct complex care poate fi circumscristeoretic ca ansamblu de abilităi (Wiseman şi Koester, 1993) grupate în cel puin cincidimensiuni. Între aceste trăsături se detaşează abilităile lingvistice şi abilităile decomunicare. Ali autori (Wiseman şi Koester, 1993, Gudykunst, 1995) definesccompetena interculturală prin inventarierea unor abilitãi sau domenii care sunt implicateşi necesare nu doar în relaiile interculturale, ci şi în relaiile interpersonale. Trecerea dela nivelul interpersonal la nivelul intercultural se realizeazã prin interaciunile întreculturi. În orice relaie interculturalã interacionează nu doar două culturi abstracte, cipersoane, grupuri sau instituii ale căror manifestări sunt modelate cultural. Wiseman şiKoester (1993) caracterizeazã competena interculturală prin trei abilităi principale:

1. Abilitatea de a dezvolta şi menine relaii;2. Abilitatea de a comunica eficient şi adecvat cu pierderi sau distorsiuni minime;3. Abilitatea de a obine angajarea şi cooperarea din partea celorlali.Autorii care descriu competen a interculturală ca ansamblu de tr ă să turi fac referire

cel mai adesea la: respect, empatie, flexibilitate, răbdare, interes, curiozitate, deschidere,



96

motivaie, simul umorului, tolerană la ambiguitate, disponibilitate de a nu judeca peceilali. Acestea sunt grupate în dimensiuni variabile ca număr de la un autor la altul.

Ruben (1976) a definit competen a de comunicare ca „abilitate a unui individ de afunciona într-o manieră relativ constantă într-un mediu social, în concordană cu nevoile,capacităile, scopurile şi expectanele sale şi ale altora” (p. 336, apud Chen, 1992).

Plecând de la această definiie a competenei de comunicare, Ruben a identificat şapteelemente comportamentale care determină ajustarea socială eficientă în mediiinterculturale. Acestea sunt:

• respectul fa ă de ceilal i;• calitatea interac iunii cu celă lalt;• orientarea că tre cunoa ştere;• empatia;• comportamentul de rol;• managementul interac iunii;• toleran a la ambiguitate sau incertitudine.Modelul teoretic al lui Ruben a fost utilizat într-o variantă sensibil transformată în

construirea unei scale de evaluare comportamentală a competenei interculturale - BASIC( Behavioral Assessment Scale for Intercultural Competence) - aparinând lui Koester şiOlebe (Koester, Lustig, 1993). La baza construirii scalei BASIC a stat urmatoarea idee:competena interculturală este evaluată mai mult în funcie de ceea ce persoana face la unmoment dat, decât în funcie de atitudinile sale interioare sau de ceea ce î şi imaginează că ar fi putut să facă . BASIC cuprinde opt categorii de comportamente comunicative,realizând o operaionalizare a conceptului de competenă interculturală. Acestea sunt:

manifestarea respectului; orientarea că tre cunoa ştere; empatia; managementul interac iunii;

comportamentul de îndeplinire a unei sarcini; comportamentul rela ional; toleran a la ambiguitate; pozi ia în interac iune.

Astfel, BASIC poate fi utilizată şi ca sugestie pentru construirea unui inventar de resurseale competenei interculturale. Deosebirea între indicatorii modelului iniial al lui Rubenşi forma în care este utilizat de Koester şi Lustig constă faptul că, în BASIC,„comportamentul de rol” este detaliat în două tipuri de comportament: „comportamentulde îndeplinire a unei sarcini” şi „comportamentul relaional”, iar indicatorul numit„calitatea interaciunii cu celălalt”, păstrându-şi însă semnificaia, este întâlnit în BASICsub o altă denumire „poziia în interaciune”.

Din perspectivă procesuală, competena interculturalã este definită de Chen şiStarosta (1996, apud Ogay 2000) ca şi capacitate de a negocia semnificaiile culturale şide a săvârşi în mod adecvat comportamente de comunicare eficiente care recunoscdiferitele identităi ale interactanilor într-un mediu specific. După Fantini, aceasta estefavorizată de experiena contactului pozitiv cu oameni care aparin altor culturi şi vorbescalte limbi. Procesul de dezvoltare a competenei interculturale se derulează permanent încolectivităile multiculturale şi se îmbogăeşte permanent prin experiene de viaă



97

comune. Experiene de viaă, adesea traumatizante, datorate şocului cultural trăiescmigranii care sunt nevoii să intre într-o nouă cultură f ără a avea pregătirea necesară.

Modelele teoretice care abordează competena interculturală ca proces ajung lainventarierea unor faze prin care indivizii trec prin faze progresive de dezvoltare acompetenei interculturale. Un exemplu îl constituie modelul propus de Bennett (1993) -

“Six Stages from Ethnocentrism to Ethnorelativism”. Bennett (1998, apud Antal,Friedman, 2000), identifică şi descrie şase stadii ale învăării şi perceperii diferenelorculturale.a. Negarea diferen ei - se referă în primul rând la oameni care trăiesc în culturi izolate şicontestã existena diferenelor interculturale;b. A pă rarea – se manifestã când oamenii percep diferena culturală ca o ameninare laadresa concepiilor lor;c. Minimizarea – este descrisã ca încercarea oamenilor de a ascunde diferenele culturale în categorii fizice sau filosofice deja cunoscute, similare, prin acceptarea diferenelorsuperficiale, în acelaşi timp cu meninerea supoziiei că în profunzime toi oamenii sunt lafel – oameni (Bennett, 1998, p. 27);

d. Acceptarea – constă în recunoaşterea valabilitãii unor norme culturale diferite;e. Adaptarea - are loc când oamenii ştiu suficient despre alte culturi, pentru „a schimbaintenionat cadrul cultural de referină” (Bennett, 1998:28) şi a-şi modificacomportamentul pentru a se potrivi normelor altei culturi;f . Integrarea, cel mai avansat stadiu, conform acestui model, are loc atunci când oameniisunt capabili sã reconcilieze diferenele culturale şi să-şi construiascã o identitatemulticulturală.Persoanele aflate în primele trei stadii (negarea diferenei, apărare şi minimizare) tind sã întâmpine dificultăi şi neînelegeri în comunicarea interculturalã pe care adesea nu le potrezolva şi din care nu sunt capabile să învee elemente utile viitoarelor interaciuniinterculturale.

Caracteristica specifică şi comună primelor trei stadii ale formării competeneiinterculturale este etnocentrismul – credina că propria cultură este mai bunã decât acelorlali. Începând cu stadiul acceptării este părăsită orientarea etnocentrică prinrecunoaşterea altor culturi ca fiind capabile de a oferi căi la fel de valide pentruinterpretarea unor situaii şi rezolvarea lor. Acceptarea diferenelor trebuie depăşită deoarece nu este suficientă în luarea unor decizii conjugate şi aplicarea lor în colaborare.Eficiena în gestionarea relaiilor interculturale este dobândită mai ales în ultimele două stadii ale modelului lui Bennett (adaptarea şi integrarea), când devin capabili să-şimodifice comportamentele în funcie de normele altei culturi şi să integreze difereneleculturale în propria identitate, adică să-şi construiască o identitate multiculturalã.Atingerea stadiului al şaselea necesită o experienă vastă şi îndelungată de interaciune,fapt pentru care acest stadiu este inaccesibil majorităii persoanelor care experimenteazãinteraciuni restrânse şi de scurtă durată.

Considerăm că cele două laturi: informarea teoretică şi experimentarea personală a laturii acionale sunt la fel de importante în formarea profesorilor pentru educa iainterculturală care va avea în vedere atât abilitarea şi dezvoltarea acestor resurse, cât şiasigurarea unui cadrul legislativ favorabil convieuirii în societăi multiculturale care să construiască, prin respectarea drepturilor omului, un spaiu al dialogului şi aciunii.



98

Contactul cu situaii complexe reale ce trebuie rezolvate este condiia şi contextul încare are loc geneza competenelor. Cunoştinele sunt puse în valoare în mod autentic încontextele de viaă care solicită rezolvare de probleme. Problemele pe care elevul/tânăruleste chemat să le rezolve trebuie să fie reale. De aceea studiul de caz, jocul de rol suntpoate metodele cele mai eficiente în formarea cunoştinelor, abilităilor de civism.

Formarea competenelor (avem în vederea cele de ordin civic mai larg) necesită experimentarea personală a laturii acionale, pentru că aceasta asigură aportul senzorio-motor şi reprezentaional specific domeniului în care se formează competena. Formareacompetenelor interculturale este legată de experimentarea unor interaciuni semnificativecu alteritatea culturală.

Un model de referină în domeniu este cel elaborat de Kolb în 1984 care prezintă învăarea ca parcurgerea ciclică a patru etape:

1. experiena;2. reflecia;3. conceptualizarea;4. experimentarea.

Aplicând modelul învăării experieniale în domeniul dezvoltării interculturale, Lucas(2003) arată că în primă instană persoanele intrate în contact cu membri ai unor culturidiferite trăiesc experien a incertitudinii şi a anxiet ă ii care pot conduce la reac iidefensive sau la ostilitate. În comunităile în care există însă mai multe colectivităiculturale, impactul este mai redus datorită obişnuinei care a favorizat intercunoaşterea şiadaptarea. Pentru cei care intră pentru prima dată în astfel de contexte, lucrurile suntdiferite. De aceea profesorii, persoanele resursă care cunosc şi pot forma acestecompetene, au nevoie de formare. Pentru a uşura înelegerea stărilor de incertitudine şianxietate, pentru a crea cadrul de reflecie necesar asupra diferenelor culturale şi a încerca explicarea acestora. Atât instruirea, cât şi trăirea unor experiene personale suntmijloace importante pentru dobândirea competenei interculturale. Informaia singură nuconduce la formarea competenei interculturale, după cum nici trăirea de experieneinterculturale de către o persoană neinformată nu are neapărat rezultate benefice, nudetermină ca aceasta să devină mai eficientă în gestionarea unor astfel de situaii.Dezvoltarea competenei interculturale devine posibilã prin trăirea şi procesarea unorexperiene în condiiile în care persoana dispune deja de un necesar informaional.

Disponibilitatea de dialog intercultural nu este doar susinută de abilităile personale.Ar însemna că cei care nu le au, nu vor putea niciodată să convieuiască în armonie într-osocietate multiculturală şi nici nu pot să se integreze. De menionat că integrarea, caproces social, presupune mai mult decat o simpla adaptare la condi iile socio-culturaleexistente. Sarcina educaiei este tocmai aceea de a forma, printr-un proces de educa ieexperienială, competena interculturală. Categoriile de factori propuşi de Fantini pentruanaliza competenei interculturale sunt: conştientizarea, atitudinile, abilităile,cunoaşterea, stăpânirea codurilor lingvistice.

Conştientizarea este considerată o componentă esenială a dezvoltării competeneiinterculturale, piatră unghiulară de care depind interaciunile adecvate. Conştientizarea însoeşte şi ameliorează învăarea. Se pare că dintre dimensiunile descrise de Fantini,conştientizarea este cea mai puternică resursă mobilizată în dezvoltarea competeneiinterculturale. Conştientizarea se referă mereu la sine, în relaie cu ceva sau cu cineva, şiimplică procese de explorare şi experimentare. Este în acelaşi timp un proces reflexiv şi



99

introspectiv ireversibil – odată ce a dobândit conştiina a ceva, individul nu mai poatereveni la starea dinainte. Conştientizarea reprezintă o puternică resursă a competeneiinterculturale deoarece afecteazã pozitiv, potenează dezvoltarea celorlalte resurse –atitudini, abilităi, cunoaştere. Conform autorului citat, conştietizarea joacă rolul de axcentral al oricărui proces de pătrundere într-o altă cultură şi de dobândire a acceptării din

partea membrilor acesteia. Fantini, preluând câteva observaii ale lui P. Freire, enumără virtuile conştientizării – poate produce transformarea sinelui şi a relaiilor cu ceilali,poate conduce la o abordare critică şi creativă a realităii şi, prin urmare, este cea maiimportantă sarcină a educaiei. Cine nu vorbeşte decât propria sa limbă este privat deposibilitatea de a accesa semnificaii ale comunicãrii interculturale încifrate în alte codurilingvistice decât cel propriu.

Gudykunst construieşte începând din 1988 până în 1995 un model al competeneiinterculturale mai complex (apud R. Wiseman, J. Koester, 1993; T. Ogay, 2000), apelândatât la abilităi, cât şi la trăsături, grupate în categorii distincte. Denumit AUM - Anxiety / Uncertainty Management, modelul teoretic vizează stăpânirea stării de anxietate şiincertitudine şi realizarea unei comunicări eficiente cu un altul care este diferit din punct

de vedere cultural. Autorul grupează aşa-numitele cauze superficiale ale comunică riieficiente în dimensiuni psihocomportamentale:1. motiva ie, adică: nevoile, delimitările sociale, atracia, concepia despre sine,

deschiderea către informaia nouă;2. cunoa ştere, adică: aşteptări, cunoaşterea din perspective multiple, cunoaşterea unor

interpretări alternative, cunoaşterea asemănărilor şi diferenelor şi extinderea reelelor derelaii;

3. abilit ă i, adică a empatiza, a tolera ambiguitatea, a-şi adapta comunicarea, a-şiadapta comportamentul, a crea noi categorii, a se informa eficient.Aceste trei categorii se situează în relaii cauzale cu doi factori considerai a fideterminani pentru eficiena comunicării: incertitudinea şi anxietatea. În cunoaşterea cauzelor tensiunilor interculturale sunt necesare precizari conceptuale cuprivire la valori, atitudini, comportamente.

4.2. Globalizarea şi efectele ei în viaa naiunilor4.2.1. Semnificaii ale termenului globalizare

Fenicienii, grecii sau romanii, islamismul sau cruciadele, statele iberice, sau cele desub dominaie franceză, sau engleză, dezvoltarea colonială sau împărirea Africii etc. suntmanifestări de universalizare pornind de la modelul dominant. Până nu demult orice“ieşire” din spaiul nostru cultural-naional era o întâlnire cu noul sub toate formle: înarhitectură, în stil de viaă, în modul de îmbrăcare, de comunicare etc. Această diversitatesesizabilă în orice spaiu dinafara granielor tinde să se schimbe odată cu globalizarea.Omogenizearea produsă economic, prin construcii de lanuri hoteliere, de magazine, deproduse alimentare şi vestimentare, de autoturisme, etc. vorbesc de un început deomogenizare care şterge nu doar deosebirile materiale, observabile, ci se infiltrează îneducaie, cultură schimbând însăşi paradigma personalităii.

Globalizarea poate fi definită ca un set de structuri şi procese economice, sociale,tehnologice şi politice care decurg din caracterul schimbător al produciei şi consumului.Globalizarea î şi are rădăcinile în modelul multinaional de dezvoltare, în integrareapieelor mondiale ale economiilor naionale. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial



100

instituiile rezultate la Bretton Woods, Fondul Monetar Internaional (FMI) şi BancaMondială (BM) au fost constituite tocmai pentru a facilita pătrunderea investiiilor întoate ările şi dezvoltarea comerului internaional. Mişcările de capital s-au accelerat,pieele financiare devenind globale la începutul anilor 90. Acest proces a acceleratdezvoltarea pieelor financiare, dezvoltarea corporaiilor transnaionale şi dominaia lor

asupra economiilor naionale. Acest aspect determină pe unii analişti să considereglobalizarea ca un nou tip de imperialism, de dominaie economica prin tehnologii şicapital. Muli autori neagă triumfalismul globalizator atâta vreme cât startul este diferit.Dacă acceptăm dezechilibrul şi tendina de revoluie economică a globalizării, am puteavorbi oare de un nou „imperialism”, o nouă suveranitate? Gândirea liberală impuneactual analizele sale şi un „modus operandi et vivendi” într-o manieră în careglobalizarea ne apare ca cel mai reprezentativ stâlp al liberalismului - economicul. Seglobalizează economiile, financiarul şi mercantilul, educaia, totul! (Aici avem o primă disonană a termenului al cărui câmp semantic se reduce la interdependena ărilor şi lainternaionalizarea economiei evideniind perspectivele sociale). Toate acestea, graieunui sistem de comunicare şi implementare a noilor tehnologii (TIC). În acest fel ările

vor începe să se distingă nu numai prin PIB pe cap de locuitor, ci şi prin megabyts pe capde locuitor. Şi lupta dusă de grupuri sau indivizi defavorizai va fi prin includerea însistemul menionat. Lupta excluşilor va fi nu pentru a fi incluşi, ci pentru a impune unnou status quo S-a depăşit împărirea lumii în cele două blocuri politice, dar s-au creatdiferite blocuri economice. Fora globalizării se manevrează cu eficienă începând din1989, data căderii Zidului Berlinului, dar pare o veche aspiraie a ărilor dominante alefiecărui moment istoric. Caracteristicile acestui model economic se inspiră dinfundamentarea economică a liberalismului. Se actualizează principiile clasice aleliberalismului cum ar fi:

- limitarea puterii statului;- „subierea” responsabilităilor instituiilor publice;- importana pieei;- spijinul iniiativei private în faa celei publice;

care să încorporează „de facto” dezvoltarea economiei speculative sau financiare faă decea productivă sau industrială. Graie sprijinului venit din partea mijloacelor decomunicare, în fiecare ară se mişcă capitaluri în libera competiie a preurilor şiproduselor.

Globalizarea mai poate fi îneleasă ca o modalitate de a înelege lumea în totalitate, ofilosofie ce ine cont de interdependenele dintre fenomene. Acceptând termenul anglo-saxon (global) precum şi complexitatea sa semantică şi nu numai etimologică, ne aflăm în faa unui proces ale cărui tendine au început să se contureze încă din secolul trecut.Căderea Zidului Berlinului care a divizat lumea în două blocuri, de prieteni şi duşmani,globalizarea ne-a transformat într-o singură lume, aceea a competitorilor. Graieschimbărilor tehnologice, a tehnologiilor mai ales din domeniul telecomunicaiilor,ritmurile vieii Planetei sunt altele. Se globalizează totul: economiile, financiarul,mercantilul, se internaionalizează migraia, se amestecă culturile, se caută dimensiunilemondiale ale educaiei. Globalizarea nu poate fi redusă doar la domeniul economicului, ciafectează două medii educative: şcoala şi familia. Educaia, în majoritatea cazurilor eraun sistem reglementat şi controlat de stat. Globalizarea pătrunde, chiar dacă estecontradictoriu, chiar şi în cultură, în toate mediile umanului. La aceasta trebuie să



101

răspundă pentru a profita de avantajele sale şi a canaliza obiectivele sale pe o direciedorită. De aici se impun noi metode, noi coninuturi. Profesorii şi experii analizează noile căi de comunicaie, noile tehnologii. Toi sunt de acord cu importana lor pentrueducaie. Suntem nu numai sub transnaionalizarea economică, ci şi sub influenareelelor informaiei şi comunicaiei în era cunoaşterii. În acest câmp, Internetul joacă un

rol extraordinar. Informaia şi comunicarea sunt prezente pe tot parcursul istoriei umanedar chiar dacă pătrund, acestea se manifestă în formă limitată pentru majoritateapopulaiei. Doar câteva elite naionale şi puine internaionale se bucură de acesteavantaje. Pătrunderea Internet-ului, încă cu limitele lui, este un mare instrument în mânasocietăii civile. De fapt acesta poate face lumea mai informată, mai bună şi mai solidară.În această lume care tinde să se uniformizeze prin instrumentele globalizării devine de îneles tendina contrară de afirmare mai acută a identităii prin recunoaştereaapartenenei la un spaiu socio-cultural în care elementele de limbă, origini istorice şitradiii exprimă o realitate ce nu se vrea schimbată.

Ce-i de f ăcut în condiiile în care globalizarea aduce descentralizare şidereglemenetare? Ce efecte se vor produce în societate şi cu ce costuri morale se va putea

renuna la identitate? Efectul globalizator al educaiei nu va genera noi mari găuri negre în societate?

4.2.2. Avantaje şi dezavantaje ale globalizăriiGlobalizarea este de dorit dacă acceptăm ideea şi realitatea că întreprinderea

privată produce mai multă bogăie decât statul, dacă legile economieid e piaă reglemntează circulaia mărfurilor şi resursei umane. Concurena şi libertatea de mişcare,de idei permite manifestarea iniiativei şi competenelor antreprenoriale şi creative. Graieinovaiilor tehnologice, comunicare la distană este posibilă, schibul d eidei se realizează uşor favorizând dezvoltarea personală şi organizaională. Tot globaliarea este cea careoferă un grad de libertate mai mare individului pe care nici un stat nu-l poate asigura.

Globalizarea are şi dezavantaje. Datorită decalajelor economice, în ările maipuin dezvoltate creşte riscul creşterii decalajelor ca urmare a alocării defectuoase aresurselor. Pieele financiare generează crize care se resimt diferit în toate ările.Utilizarea forei de muncă din ările subdezvoltate sub valoarea reală antrenează unexport de valoare f ără acoperire înafara granielor. Se accentuează decalajul între bogaişi cei săraci. Deschiderea economiilor, a granielor produce o serie de riscuri sociale,printre care: deposedarea economiilor naionale de foră de muncă calificată în anumitedomenii ca urmare a migraiei spre alte ări, tranzitarea şi consumarea anumitor substanenocive (droguri), spălări de bani, crimă organizată, corupie. Polarizarea societăii prinredistribuirea sălbatică a veniturilor, adânceşte sărăcia şi generează inechitate, fenomeneanomice, riscul apariiei unor fenomene antiglobalizare.

Se compară globalizarea cu gravitaia. Aceasta tocmai pentru a o accepta ca pe undat, ca pe un fenomen obicetiv, a cărui producere nu depinde de voina noastră, ci doarcunoscându-o să o putem folosi în scopuri benefice şi să evităm consecine negative.Pentru România şi alte naiuni, înelegerea acestui fenomen presupune şi aciune grabnică pentru a nu fi nepregătii şi a reuşi să ne adaptăm nu prin asimpla acceptare, ci prinidentificarea acelor strategii care se potrivesc modelului nostru cultural. Căci, fiind unfenomen social, acionează prin intermediul oamenilor, iar aceştia nu sunt pretutindeni lafel, ci diferii ca mentalitate, atitudini, comporatment.



102

4.2.3. România în contextul globalizăriiGlobalizarea produce în România două tipuri de consecine. Consecinele pozitive se

împletesc cu cele negative, dacă avem în vedere termenul (scurt, lung), sau necesităileactuale/de perspectivă pentru care orice sacrificiu nu este îndeajuns. De exemplu,

investiiile străine sunt un aspect pozitiv dacă avem în vedere lipsa investiiilor româneşti în domenii de potenial ca: turismul, agricultura. Atragerea capitalului străin depinde desistemul legislativ, de stabilitatea politică, de sistemul fiscal etc. Deschiderea sprecapitalul străin are însă şi consecine negative prin: împrumuturi externe pentru investiii,folosirea forei de muncă ieftină, deci export de valoare adăugată prin munca neplătită.

Deschiderea granielor ării a avut ca şi consecine imediate un mai mare grad delibertate de circulaie al persoanelor, dar s-a soldat cu migraii masive de foră de muncă,păgubind economia de muncitori calificai în anumite domenii, precum: construcii,domeniul medical, chiar al tehnologiilor de vârf. Consecinele migraiei pot fi pozitivedacă avem în vedere dezvoltarea personală a celui care î şi formează sau pune în valoarecunoştinele şi competenele (profesionale, lingvistice), dar şi negative prin problemele

sociale create la nivelul familiei (creşterea divorialităii, scăderea numărul de naşteri,creşterea abandonului şcolar etc.). Dacă analizăm şi problema aportului valutar constatămefecte pozitive, dacă avem în vedere imaginea celor care pleacă formată prin manifestăriantisociale sesizăm efecte negative în planul imaginii ării, chiar al conflictelorinternaionale.

Deschiderea granielor a însemnat şi oferirea spaiului pentru tranzitarea substanelornocive (gunoaie, maşini scoase din uz în ările vest europene şi introduse în ară, drogurietc.). Riscurile sunt enorme.

La nivelul mentalităilor se produc schimbări. Sunt preluate obiceiuri de consum,chiar sărbători. Mass media joacă un rol important în acest fenomen al globalizării, căcifilme în care abundă scene de violenă, muzică şi reclame care atentează la demnitateaumană, produc subculturi, iar valorile autentice sunt în criză. Educaia, şi ea supusă unorexperimente globalizante este în criză, căci în numele unor „alinieri” la standardeinternaionale se pierd valori, principii, reguli, norme care produc dezordine şi haos,pierdere a identităii. Între acceptare şi respingere este o cale de mijloc, ce trebuie aleasă pentru a trăi în contemporaneitate, dar nu cu orice pre!

4.3. Societăi în mişcare. Migraia, tranziia şi reformele economice şi sociale4.3.1. Migraia

Fenomenul migraional nu este specific doar societăilor moderne, ci a existatdintotdeauna, concretizat prin invazii, colonizări, transhumană, cel mai adesea datoratatraciei pe care au exercitat-o zonele mai bogate pentru populaiile sărace sau dornice dea asigura o bunăstare mai mare.Fără a face o istorie a migraiei în România înainte de 1989, este de relevat că după revoluia anticomunistă din decembrie 1989 şi căderea regimului dictatorial al luiCeauşescu, fenomenul migraional cunoaşte în România o tendină f ără precedent.Categorii de emigran i

a. persoane cu înaltă calificare, cu competene în domeniile de vârf ale tehnologiei,dar şi profesori, medici;



103

b. persoane cu nivel mediu de calificare din domeniile: construcii, medical(asistente medicale) personal din alimentaie publică şi hotelier;

c. persoane necalificate sau semicalificată care acceptă să lucreze în agricultură,salubritate, construcii etc.

Deşi nu există o statistică la nivelul ării se estimează că numărul celor plecai la

muncă în străinătate se cifrează la 2 milioane de persoane, dintre care 55,32 % femei şi44,48% bărbai. În categoriile de vârstă ale migranilor pondere însemnată 49,43 % odein tinerii cuprinşi în categoria de vârstă 19-35 ani, urmai de cei între 36-50 de ani –31,33 % şi cei de peste 50 de ani – 19,23%.Repartiia migranilor pe nivele de studii se prezintă astfel: studii medii -48,87%, studiisuperioare – 36,54% , studii primare - 4,64%, iar pentru restul de 9,95 nu există date. Zonele de provenien ă şi ă rile de destina ie

Cauza principală a migraiei românilor este starea precară cronică în care se află omare parte a populaiei, îndeosebi din mediul rural din zonele Moldovei, Olteniei. Seconstată însă că din punct de vedere al repartiiei teritoriale, fenomenul migraional estespecific fiecărei zone, diferenierile fiind de nivel de trai chiar dacă motivaia este aceeaşi

– obinerea unor venituri mai mari decât în propria ară. Nivelele de trai sunt diferite, deexemplu în Banat şi Transilvania spre deosebire de cele din Moldova şi Oltenia. Sărăciacronică se întâlneşte în proporie de 67% în mediul rural, dintre care mai mult de 55%trăiesc în nord-estul României.

Din această zonă migrează cei mai muli, migraia fiind o necesitate. Motivaiaeste economică, obinerea unui venit mai mare decât în ară (în România salariul minimeste de 5.000.000 lei, adică 135 euro/lună).Migraia a început încă după 1990 în aşa numitul comer cu valiza către Polonia şiIugoslavia, după care au urmat ofertele de muncă venite din Israel, Germania şi Italia. S-au adăuga cele din Marea Britanie, Spania şi Frana.Într-un clasament al ărilor cu cei mai muli imigrani, Spania şi Frana dein locurifruntaşe. Dintre toate ările din Europa alese de români, aceştia au preferat Italia, Spaniaşi Frana şi pentru că posibilitatea de a comunica a fost mai mare, fiind ări vorbitoare delimbi neolative, care deja au fost cunoscute în urma învăământului românesc sau s-au învăat cu uşurină în mediul integrator.

4.3.2. Efectele migraiei asupra vieii de familie Efectele asupra vie ii de cupluDacă avem în vedere că cel mai mare procent al migraiei îl dein tinerii, avem o

posibilă anticipare a efectelor migraiei acestora: prelungirea vârstei de întemeiere a uneifamilii şi deci o diminuare a natalităii, ştiindu-se că în tradiia românească naşterile auloc abia după ce s-a întemeiat familia. Asupra mentalului social, tânărul cuplu oscilează între ideea a de a întemeia o familie şi lupta pentru stabilitate financiară, nivel de trairidicat, obiective atinse prin migraia în alte ări. Emigrarea tinerilor compromite ideea defamilie, funciile şi rolul acesteia într-o societate Efectele sociale ale migraiei se răsfrângasupra ideii de familie, ca întemeiere, dar şi ca spaiu al socializării primare a copiilor.Noul context economic al României generează modificări în însuşi modul de a concepeaceastă uniune. Nevoile economice devin prioritare în detrimentul altor funcii alefamiliei. Relaii de afectivitate dispar, iar comunicarea se produce la distană printehnologiile moderne - telefonie, internet.



104

Efectele asupra rela iei pă rin i-copiiSepararea familiei, privarea copilului de afectivitate, de comunicare denaturează

socializarea primară cu repercusiuni grave asupra socializării secundare, realizate deşcoală şi consecine imprevizibile pe termen lung la nivelul comportamentului social alcopilului.

Emigrarea părinilor declanşează o malformare a socializării primare a copiluluicu efecte grave asupra dimensiunii psihosocioafective a acestuia. Familia ca nucleu alsocietăii cunoaşte ritmuri scăzute ale natalităii, creşterea mortalităii, scădereademografică în esenă.

Plecare femeilor la muncă în străinătate a generat alt tip de probleme faă deplecarea bărbailor şi anume: lipsa afectivităii, socializare precară în absena mamei carepetrecea mai mult timp cu copilul, comunicarea reducându-se azi doar la convorbiritelefonice şi dovezi de dragoste prin trimitea acasă a pachetelor cu dulciuri şi a banilor.Acestea nu suplinesc căldura maternă şi viaa de familie afectivă. Plecarea bărbatului nu afost resimită decât la nivel de relaie femeie-bărbat şi mai puin părinte-copil. Număruldivorurilor a crescut, tensiunile familiale de asemenea, însemnând că banii nu

întotdeauna pot aduce fericirea şi compensa lipsa unuia dintre parteneri.Efecte asupra copiluluiModificări au loc la nivelul relaiei copil-copilărie cu valorile ei specifice.

Separarea, chiar şi temporară a părinilor, pentru „un trai mai bun” în condiiile migraieideclanşează o răsturnare a valorilor şi o maturizare prematură. Dacă în perioadaurbanizării, a migraiei forei de muncă de la sat la oraş, aveam de-a face cu copilul „cucheia de gât”, cel care creştea singur, în faa blocului, ambii părini fiind la serviciu, acumputem vorbi de „copiii f ără copilărie”, căci în cele mai multe cazuri, rămânerea singuriacasă înseamnă şi preluarea sarcinilor părinilor, în absena acestora ei fiind cei care î şipoartă de grijă. Servirea mesei împreună, pregătirea leciilor, poveştile înainte de culcare,erau activităi care nu pot fi suplinite de televizor sau activităi cu vecinii. Copiii dinmenajele monoparentale au o rată mai mare a morbidităii, rezultate şcolare modeste,comportament deviant. Conform unui sondaj de opinie realizat pe un eşantion de 5000 deelevi cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, 36 % dintre subieci care prezintă tulburări decomunicare, absenteism şcolar ridicat, probleme emoionale, rezultate şcolare scăzuteprovin din familiile de emigrani.

Absena ambilor părini este situaia cea mai gravă, aceştia fiind lăsai adeseasinguri sau în grija vecinilor, în cel mai bun caz a bunicilor. Lipsa de autoritate, decontrol a generat fenomene negative în educaia şi comportamentul copiilor, mergând dela absene de la şcoală, până la abandon şcolar, de la delincvenă juvenilă până lasinucideri. În cazul copiilor care au ambii părini plecai din ară, peste o treime (35 % )trăiesc f ără aceştia de cel puin doi ani, iar peste jumătate (54% ) de mai puin de un an.Aproximativ 12.000 de copii cu vârste între 10-14 ani trăiesc de cel puin doi ani înabsena ambilor părini şi aproape 19.000 se află în această situaie de un an.

Regiunile cele mai afectate de fenomen sunt situate în vestul ării: Banat, Crişana,Maramureş, unde 27 % dintre elevii de gimnaziu au părini în străinătate, urmate deMoldova, unde aprox. 25 % dintre elevi au părinii plecai. Potrivit studiului „Efectelemigraiei: copiii rămaşi acasă”, realizat de Fundaia Soros, aproximativ 170.000 de elevide gimnaziu au cel puin un părinte plecat în străinătate. Dintre aceştia 80.000 au doar



tatăl plecat, 55.000 au doar mama plecată, iar în cazul a 35.000 dintre ei au ambii păriniplecai.

Bibliografie selectivă

1. Boudon Raymond Tratat de sociologie, Editura Humanitas,Bucureşti, 2006

2. Burillo Jimenez,Florencio

Teoría Sociológica Contemporánea, Tecnos,Madrid, 1991

3. Comte Auguste Discours sur l'Esprit positif , Paris, Vrin, 1995 4. Comte Auguste Système de Politique positive, ou Traité de

Sociologie instituant la Religion del'Humanité , Paris, Société positiviste, 1929

5. Durkheim Emile Regulile metodei sociologice, Editura Antet,2004

6. Durkheim Emile Formele elementare le vie ii religoase,Editura Antet, Bucureşti, 20057. Giddens Anthony Sociologie, Editura BIC All , Bucureşti, 20018. Rotaru Traian, Ilu

Petru (coord.)Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca,1996

9. Garcia Ruiz Pablo El laberinto social. Cuestiones basicas d sociologia, EUNS, Pamplona, 1995

10. Giner Salvador Sociologia, Ediciones Peninsula, Barcelona,2004

11. Perez Andan, Jose Sociologia, Ediciones InternacionalesUniversitarias, Mdrid 2006

12. Spencer Herbert Individul împotriva statului, Editura Incitatus,Bucureşti, 2002

13. Thompson L. Jane Sociology for schools, HutchinsonEducational, LTD, London, 1973

14. Ion Ungureanu Paradigme ale cunoa şterii societ ă ii, EdituraJunimea, Iaşi, 2002

15 Voinea Maria Sociologie generală şi juridică Editura

Introduce Re in Sociologie

Documents