DREPT BANCAR BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA 1. Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, editie revizuita si adaugita, Casa de Editura Venus, lasi, 2007; 2. Cocriş Vasile, Moneda, credit şi band. Suport de curs, Iasi, 2003; 3. Kiritescu Costin, Dobrescu Emilian, Băncile. Mica Enciclopedie, Ed. Expert, Bucuresti, 1998; 4. Lupu Diana, Blanaru Constantin, Moneda şi credit, Ed. Sedcom Libris, lasi, 2006; 5. Motica Radu, Bercea Lucian, Drept comercial romdn şi drept bancar, vol. II, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2001; 6. Minea Mircea, Elemente de drept financiar international, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2001; 7. Şaguna Drosu Dan, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994; 8. Şaguna Drosu Dan, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001; 9. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997; 10. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I- II, Editia a-V-a actualizata si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004; 11. Voinea Gheorghe, Mecanisme si tehnici valutare financiare internationale, Editia a III-a revazuta, Ed. Sedcom Libris, lasi, 2004; 12. Tofan Mihaela, Integrarea României in structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008; 13. Sauleanu Lucian, Drept bancar, 2007, Ed. Universitaria, Bucuresti, 2007; 14. Silberstein Alfred, Banca Natională a României de la organ al administratiei publice centrale la institute publica independentă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
DREPT BANCAR
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVA
1. Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, editie revizuita si adaugita, Casa
de Editura Venus, lasi, 2007;
2. Cocriş Vasile, Moneda, credit şi band. Suport de curs, Iasi, 2003;
10. Turcu Ion, Operatiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, vol. I-II, Editia a-V-a
actualizata si completata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2004;
11. Voinea Gheorghe, Mecanisme si tehnici valutare financiare internationale, Editia a III-a revazuta,
Ed. Sedcom Libris, lasi, 2004;
12. Tofan Mihaela, Integrarea României in structurile Uniunii Monetare Europene,Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2008;
13. Sauleanu Lucian, Drept bancar, 2007, Ed. Universitaria, Bucuresti, 2007;
14. Silberstein Alfred, Banca Natională a României de la organ al administratiei publice
centrale la institute publica independentă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006;
15. Lazaroiu Petre, Drept bancar, curs, Ed. Bren, Bucuresti, 2006;
16. Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008;
17. Ciutacu Florin, Drept bancar. Culegere de speţe, modele de contracte, Ed. Themis Cart, Bucureşti,
2008;
18. Gheorghe Carmen Adriana, Mureşan Laura, Caiet de seminar la disciplina drept bancar, Ed.
Universităţii Transilvania din Braşov, 2007.
1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL BANCAR
1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI BANCAR
Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar şi
activitatea bancară.
Băncile ocupă un rol central într-o economie de piaţă în condiţiile în care, pe lângă operaţiunile
curente pe care le desfăşoară (de depozit, de credit, de scont, de bursă), sunt participante directe la
desfăşurarea unor afaceri fianciare ori industriale.
Trăsăturile dreptului bancar:
este un drept al subiecţilor calificaţi, reglementând condiţiile de acces la profesiunea bancară şi la
exercitarea activităţilor bancare. Activităţile bancare sunt desfăşurate de către bănci , dar şi de alte
instituţii de credit, cu autorizarea prealabilă şi sub supravegherea unei banci centrale. În România,
calitatea de bancă centrală revine Băncii Naţionale a României.
este un drept al activităţii bancare, reglementând operaţiunile care pot fi întreprinse conform
obiectului de activitate al societăţilor bancare şi al celorlalte instituţii de credit, potrivit autorizării băncii
centrale.
Obiectul de reglementare al dreptului bancar este reprezentat de activitatea bancară exercitată cu
titlu profesional de banca centrală.
Clarificări terminologice:
- banca centrală este acea bancă responsabilă cu politica monetară a unui stat. Exemple:
→ în România – Banca Centrală a României;
→ pentru statele membre ale zonei euro – Banca Centrală Europeană. Băncile centrale naţionale a
celor şaisprezece state membre ale eurolandului au transferat atribuţiile lor în domeniul politicii
monetare către Banca Centrală Europeană.
Nu se confundă banca centrală a unui stat cu restul băncilor din acelaşi stat. Astfel, sistemele
bancare din statele europene au o structură similară, existând o bancă centrală (naţională) şi alte bănci,
case de economii, instituţii publice de credit, bănci mutualiste sau cooperative, cooperative de credit
agricol, cooperative de credit industrial, cooperative de credit imobiliar, instituţii financiare specializate.
în Austria – sunt aproximativ 800 de bănci;
în Belgia – aproximativ 100 bănci;
în Cipru – aproximativ 300 bănci;
în Republica Cehă - aproximativ 60 bănci, din care majoritatea în Praga;
în Danemarca - aproximativ 200 bănci;
în Estonia – aproximativ 12 bănci, cele mai multe în Tallin;
2
în Finlanda - aproximativ 200 bănci;
în Franţa - aproximativ 850 bănci;
în Germania - aproximativ 2000 bănci;
în Grecia – aproximativ 60 de bănci, cele mai multe în Atena;
în Ungaria - aproximativ 200 bănci;
în Irlanda - aproximativ 60 bănci, cele mai multe în Dublin;
în Italia - aproximativ 800 bănci;
în Letonia - aproximativ 25 bănci;
în Luxemburg - aproximativ 150 bănci;
în Malta - aproximativ 20 bănci;
în Polonia - aproximativ 700 bănci;
în Portugalia - aproximativ 180 bănci;
în Slovacia - aproximativ 25 bănci;
în Slovenia - aproximativ 25 bănci;
în Spania - aproximativ 350 bănci;
în Suedia - aproximativ 200 bănci;
în Marea Britanie - aproximativ 400 bănci;
în Elveţia - aproximativ 3000 bănci.1 Marile bănci elveţiene s-au constituit în a doua jumătate a
secolului trecut şi au cunoscut o evoluţie fără precedent imediat după al doilea război mondial.
Explicaţia nu rezidă în regimul special al secretului bancar, ci în factorii economici: excedentul
economiilor realizate raportat la nevoile interne de finanţare; politica liberală în domeniul exportului de
capital; stabilitatea preţurilor şi o monedă puternică2.
în România – 39 de instituţii de credit, din care 38 sunt societăţi comerciale bancare3.
II. IZVOARELE DREPTULUI BANCAR
În dreptul bancar se întâlnesc următoarele categorii de izvoare:
1. Izvoare comune ale dreptului bancar cu alte discipline:
- Constituţia;
- Codul comercial;
- Codul civil;
- legile;
1 http://translate.google.ro/translate?hl=ro&langpair=en%7Cro&u=http://www.europebanks.info/centralbanks.htm2 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 143.3 Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar comunitar, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 36.
3
- ordonanţele de urgenţă;
- ordonanţele guvernului;
- hotărâri ale guvernului.
2. Izvoare specifice dreptului bancar:
- legile bancare . În această categorie intră legislaţia primară în baza căreia îşi desfăşoară
activitatea băncile centrale, celelalte instituţii financiar monetare şi instituţiile financiare nebancare.
Cu titlu de exemplu, în România, intră în această categorie:
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului;
Legea nr.227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea, completarea şi modificarea Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 ;
Ordonanta de urgenta nr. 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului ;
Legea nr. 270 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 25/2009 pentru
modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit
si adecvarea capitalului;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.98 din 6 decembrie 2006 privind supravegherea
suplimentară a instituţiilor financiare dintr-un conglomerat financiar ;
Ordonanţa Guvernului nr.10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
instituţiilor de credit, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 83 din 21 mai 1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale la care statul este
acţionar, cu modificările ulterioare;
Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind statutul BNR.
Explicitând categoria instituţiilor financiare nebancare, precizăm că în această categorie sunt
incluse casele de amanet, societăţile de leasing4.
Instituţiile financiar monetare sunt instituţiile de credit. Acestea pot fi naţionale şi internaţionale.
În ultimul an numărul acestor instituţii la nivelul Uniunii Europene a scăzut cu 2,7% în anul 2009.
Astfel, cea mai mare scădere a numărului de instituţii financiar monetare s-a înregistrat în Franţa (56),
Irlanda (54) şi Spania (50). În România, acestea au scăzut de la 52 la 51 în ultimul an.
- reglementările profesionale emise de banca centrală. De exemplu, în România, sunt aplicabile :
Regulamentul nr.1 din 30 martie 2000 republicat privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate
de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili ;
Norma BNR nr.4 din 29 mai 1995 privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;
Norma nr. 12 din 24.10.2008 pentru completarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 4/1995
privind funcţionarea pieţei monetare interbancare;
4 Pentru lista completă a instituţiilor financiare nebancare în România, a se vedea http://www.bursaasigurarilor.ro/Institutii_financiar_nebancare.html
Norma nr. 14 din 1.11.2007 pentru modificarea şi completarea Normei nr. 4/1995 privind
funcţionarea pieţei monetare interbancare;
Reguli privind stabilirea ratelor de referinţă ROBID şi ROBOR5. În legătură cu aceste denumiri se
impune definirea lor.
- reglementări regionale şi cele internaţionale.
Prezintă importanţă armonizarea cadrului legislativ românesc cu dispoziţiile comunitare, altfel
spus armonizarea dreptului bancar românesc cu dreptul bancar comunitar. Parte dintre reglementările
comunitare se pliază pe cadrul legislativ românesc în materie, parte din ele însă vin în contradicţie cu
reglementările naţionale.
Astfel, directiva a-III-a a Uniunii Europene privind prevenirea utilizării serviciilor bancare pentru
acte de spălare de bani şi finanţare a terorismului, transpusă de România în Regulamentul nr. 9/2008 al
BNR privind cunoaşterea clientelei în scopul prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului. Această
reglementare a dat naştere la numeroase controverse în doctrină, deoarece specialiştii au constatat
posibilitatea unor abuzuri şi a unor ingerinţe fără drept în viaţa privată a clienţilor băncii. În acest
context, prin faptul că bancherii ar putea solicita clienţilor înscrisuri care nu probează legătura cu
spălarea banilor ori cu finanţarea terorismului, s-ar putea ajunge la încălcarea flagrantă a prevederilor
Legii nr. 677/2001.
Intrat în vigoare la data de 14 iulie 2008, Regulamentul nr. 9/2008 al Băncii aţionale a României
are menirea de a transpune prevederile directivei a-III-a a Uniunii Europene privind prevenirea utilizării
serviciilor bancare pentru acte de spălare de bani şi finanţare a terorismului. Totodată, acesta este în
acord cu prevederile Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi cu
dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
prevederilor legii sus-menţionate, ţinând cont şi de recomandările emise de Financial Action Task Force
on Money Laundering.
La nivelul Uniunii Europene, necesitatea de a lua măsuri în direcţia prevenirii actelor de spălare de
bani, dar şi a finanţării terorismului s-a concretizat în prevederile directivei 2005/60/EC a Parlamentului
European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea folosirii serviciilor financiare în
scopul spălării banilor şi a terorismului financiar.
La nivel internaţional, cu acelaşi scop a fost înfiinţat cu ocazia summitului celor şapte (G-7) de la
Paris, organismul interguvernamental Financial Action Task Force on Money Laundering. În decursul
5 Rata ROBID pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare Participant la Fixing pentru depozitele atrase într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt acceptate depozite în RON de la alt Participant timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit.Rata ROBOR pentru fiecare scadenţǎ este calculată de Împuternicit ca medie aritmetică a ultimelor rate cotate de fiecare Participant la Fixing pentru depozitele plasate într-un interval de 15 minute înainte de fixing după eliminarea extremelor. Rata cotata de catre un Participant pentru fixing reprezintǎ rata la care sunt oferite depozite în RON unui alt Participant timp de 15 minute de la publicarea ratelor ROBID şi ROBOR de către Împuternicit .( http://www.bnro.ro/Reglementari-ale-pietei-monetare--2104.aspx)
Pentru unele state membre ale Uniunii Europene, dar încă neacceptate în uniunea monetară,
integrarea în aceasta din urmă înseamnă ridicarea competitivităţii şi completarea tranziţiei către
economiile occidentale. Aceasta nu reprezintă totuşi o garanţie.
25 http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm26 Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 271
24
Un rol important în aderarea României la uniunea monetară îl are strategia monetară elaborată de
către Banca Naţională a României. Aceasta încearcă în permanenţă alinierea României la standardele şi
practicile internaţionale.
Amintim că obiectivele unei politici monetare tradiţionale sunt multiple, fiind puse pe picior de
egalitate: asigurarea creşterii economice, controlul inflaţiei, prevenirea crizelor financiare, stabilitatea
cursului de schimb real. În practică s-a dovedit că abordarea multiplă şi concomitentă a tuturor acestor
obiective este defectuoasă. În acest sens, Banca Naţională a României a urmărit elaborarea unui program
în patru etape, etapa finală fiind reprezentată de trecerea la moneda unică europeană, iar toate etapele
converg spre unul şi acelaşi obiectiv – ţintirea inflaţiei:
- în prima etapă (până în 1999) s-a urmărit deprecierea cursului de schimb, alimentând astfel
inflaţia (aceasta a fost uneori uriaşă, de 199,2% în 1991, 35,5% în 1992, 40,6% în 1998 şi 55% în 1999);
- în a doua etapă, adică începând cu anul 2000, s-a urmărit aprecierea reală a cursului de schimb,
ajungându-se la o diminuare a inflaţiei (în anul 2001, inflaţia scăzuse la 30,3%);
- în a treia etapă, respectiv anul 2004, Banca Naţională a României se concentrează exclusiv asupra
nivelului inflaţiei. Astfel, în acest an inflaţia este de 9,3%;
- în a patra etapă se va face trecerea la euro.
Strategia monetară a Băncii Naţionale a României în vederea trecerii viitoare la moneda unică
europeană a presupus următoarele realizări: armonizarea legislaţiei bancare din România cu cea din
Uniunea Europeană, modernizarea sistemului de evidenţă bancară, modificări operaţionale în cadrul
băncilor.
Concluzii. Moneda oficială a şaisprezece state membre ale Uniunii Europene, euro reprezintă
simbolul reuşitei Europei Unite. Precursorii săi (sutele de monede bătute în decursul anilor pe întreg
continentul european), mai întâi la nivel de feudă, ulterior în cazul statelor naţiuni au stat la baza creării
antecesoarelor Uniunii Monetare de astăzi.
Designul monedei unice europene descrie stabilitatea euro, evidenţiind practic unul dintre scopurile
uniunii monetare europene. Îmbinarea armonioasă între faţa şi versoul bancnotelor şi eurocenţilor exprimă
necesitatea concilierii intereselor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi interesele unionale.
Euro este urmarea firească a constituirii, la nivelul Europei Unite, a uniunii economice şi monetare.
Succesul său este dovedit şi prin faptul că state care nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca
Întrunirea cumulativă a criteriilor de convergenţă nominală şi reală, stabilite prin Tratatul de la
Maastricht, ori instituite la iniţiativa Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene, fac posibilă, pentru
orice stat membru al Uniunii Europene, inserţia în zona euro.
Introducerea monedei euro, dacă sunt întrunite condiţiile de convergenţă sus-menţionate, este
promotoare de avantaje economice, conducând la o creştere economică susţinută. Multitudinea acestor
beneficii face ca eventualele dezavantaje să fie apreciate ca fiind minore.
25
Aderarea României la zona euro este preconizată pentru anul 2014, nefiind exclusă prelungirea
perioadei de tranziţie până în anul 2015. Principala instituţie ce elaboreză strategia monetară, făcând
posibilă trecerea la euro este Banca Naţională a României.
NOŢIUNEA DE BANCĂ, FUNCŢIILE ŞI CLASIFICAREA BĂNCILOR.
TIPURI DE OPERAŢIUNI BANCARE
I. NOŢIUNEA DE BANCĂ
Banca este persoana juridică – instituţie financiară şi de credit, de stat sau privtă, care pe de o parte
cumpără bani sub diferite forme, suportând un cost (dobânda bonificată), iar pe de altă parte, vinde banii
acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută.
II. FUNCŢIILE BĂNCILOR
II.1. În decursul timpului, funcţiile băncilor au evoluat mult. Astfel, dacă iniţial banca îndeplinea
funcţia de schimb al monedelor şi bancotelor, ulterior banca devine persoana juridică care acordă
credite şi, în perioada contemporană, banca îşi asumă un rol esenţial în economia de piaţă, adică rolul de a
iniţia şi de a finanţa afaceri. În literatura de specialitate, toate aceste funcţii sunt denumite evidente,
deoarece sunt facil de identificat27.
II.2. În profunzimea subiectului, se evidenţiază funcţiile implicite ale băncilor:
1. funcţia compensatoare în spaţiu. Compensarea creanţelor ce apar în derularea raporturilor
juridice naţionale sau internaţionale dintre agenţii economici implică stabilirea şi asigurarea plăţilor,
efectuarea de viramente28 între conturi, efectuarea transferului unor fonduri dintr-un loc în altul.
De regulă, banca cumulează resursele financiare ale clientului său în cadrul depozitelor. Din sumele
astfel depozitate, banca efectuează plăţi pentru clientul său. Astfel de operaţiuni sunt realizate prin
utilizarea unor instrumente: cecul, cambia, biletul la ordin, carduri bancare şi transferuri electronice.
2. funcţia compensatoare în timp. Această funcţie are în vedere situaţiile contrare în care unii agenţi
economici produc mai mult decât consumă, iar alţii consumă mai mult decât produc. În timp, excedentul
financiar şi, respectiv, cererea de finanţare (minusul înregistrat) se echilibrează.
Aceasta se realizează prin intermediul băncilor. Transusă la nivel macroeconomic, aceeaşi stare de
fapt se regăseşte la nivelul diverselor state şi naţiuni. Unele state degajă capacităţi de finanţare, în timp ce
altele dezvoltă cereri de finanţare. În acest context, finanţările de exporturi de bunuri de consum înseamnă
sprijinl statelor mai puţin dezvoltate prin intermediul băncilor.29
27 Ion Turcu, Drept bancar, vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 201.28 Viramentul (ordinul de plată) este operaţiunea bancară de trecere a unei sume de bani dintr-un cont într-altul fără folosirea numerarului; altfel spus, plata bancară fără numerar.29 Ion Turcu, op.cit., p. 203.
26
3. funcţia de creaţie monetară.
4. funcţia creatoare de monedă scripturală30. Moneda scripturală nu înlocuieşte moneda fiduciară,
ci este un adjuvant al acesteia.
În literatura de specialitate31, pentru a explicita această funcţie se pleacă de la următorul exemplu:
dacă o persoană fizică sau o persoană juridică face un depozit la vedere32 la o bancă. Are aşadar dreptul de a
dispune de suma depozitată sau prin virament (ordin de plată) sau prin emitere de cecuri. În evidenţele
băncii însă această sumă, depusă o dată, este contabilizată de două ori:
- prima dată drept cont de activ – numerar de care poate dispune;
- a doua oară drept cont de pasiv – suma pe care banca are obligaţia de a o restitui.
Prin depozitarea unui fond bănesc, acesta nu este retras din circulaţie. Banii nu stau în seif la
dispoziţia clientului băncii. Fiind depozitaţi la bacă, aceasta are obligaţia de a-i înmulţi, cu scopul de a-i
restitui cu dobânda aferentă clientului său, de a-şi acoperi cheltuielile proprii şi de a obţine şi un profit. De
aceea, banca va utiliza parţial suma depusă (acordând credite altor clienţi), restul sumei păstrându-l pentru a
putea face faţă solicitărilor de restituire în numerar. În cifre, dacă un client al băncii face un depozit pentru
suma de 1000 lei, banca va utiliza pentru credite acordate altor clienţi suma de 800 lei (80%) şi va
indisponibiliza (lăsând la dispoziţia clientului) suma de 200 lei (20%). Aşadar, contul de activ va fi de 1000
lei, contul de pasiv tot de 1000 lei. Din contul de activ rămân indisponibilizaţi 200 lei, restul de 800 lei
intrând în circuitul monetar. Logic, în circuitul monetar au intat 800 lei, ceea ce înseamnă că masa monetară
a crescut de la 1000 lei la 1800 lei. Această diferenţă de 800 de lei este monedă scripturală.
5. funcţia de creaţie economică.
Din punct de vedere financiar, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune participarea activă la
constituirea capitalului social al societăţilor comerciale; acordarea de credite bancare către societăţile
comerciale.
Din punct de vedere tehnic, funcţia de creaţie economică a băncilor presupune asumarea de către
instituţiile bancare a rolului de consilier financiar al societăţilor comerciale, acordând acestra credite, dar şi
rolul de asistenţă activă în situaţia constituirii ori majorării capitalului social al societăţilor comerciale pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni prin subscripţie publică sau în situaţia emisiunii de obligaţiuni.
III. CLASIFICAREA BĂNCILOR
În funcţie de natura activităţii pecare o desfăşoară în cadrul sistemului bancar, băncile se clasifică în33:
- bănci de emisiune;
- bănci comerciale (bănci de depozit);
- bănci de afaceri (bănci industriale);
- bănci electronice;
30 Moneda scriptrală este reprezentată de depozitele bancare, transferate prin cecuri şi viramente bancare.31 A se vedea Ion Turcu, op.cit., p. 205.32 Depozitul la vedere este depozitul al cărui titular poate efectua operaţiuni de retragere fără preaviz.33 Nadia Cerasela Dariescu, Elemente de drept bancar şi valutar, Casa de editură Venus, Iaşi, 2007, p. 14.
27
- bănci populare;
- organisme de credit specializate.
1. Băncile de emisiune. Banca de emisiune are rolul de a emite şi de a pune în circulaţie monede şi
bancnote. Are un astfel de rol banca centrală.
Prototip al băncii de emisiune îl reprezintă Banca Angliei34. Conform legii Bank Charter Act, Banca
Angleiei este reorganizată în anul 1844 în două departamente: departamentul de emisiune şi departamentul
de operaţiuni bancare. În anul 1921 îşi extinde monopolul de emisiune pentru întregul teritoriul al Angliei şi
al Ţării Galilor.
Băncile de emisiune au următoarele funcţii35:
- emisiunea de monedă necesară circulaţiei monetare (tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor);
- luarea de măsuri pentru păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi monedelor care nu sunt puse
în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea matriţelor, cernelurilor, bancnotelor şi monedelor
retrase din circulaţie;
- distribuie emisiunea monetară realizată;
- retrage din circulaţie şi asigură distrugerea bancnotelor şi monedelor uzate ori
necorespunzătoare;
- înlocuieşte fără taxe şi comisioane bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie36;
- poate lua decizia de schimbare a însemnelor monetare;
- acordarea de credite bancare băncilor comerciale şi altor bănci, asumându-şi rolul de bancă a
băncilor;
- are calitatea de for monetar în raport cu celelalte bănci, adoptând măsuri obligatorii (de
exemplu: nivelul minim al rezervelor pe care trebuie să le deţină celelalte bănci la banca centrală, nivelul
relativ al fondurilor proprii);
- funcţia de casier al statului. În conturile băncilor de emisiune se reflectă execuţia bugetului
de stat. Totodată, emite pentru stat bonurile de tezaur, titlurile de rentă şi obligaţiunile;
- păstrează rezerva în aur şi valutară a statului, influenţând cursul de schimb al monedei
naţionale;
- supraveghează activitatea bancară din cadrul statului respectiv, autorizând funcţionarea
băncilor şi asigurând supravegherea prudenţială a băncilor autorizate;
- funcţia de a stabili politica monetară. În urma analizei situaţiei economice a statului
respectiv, banca centrală stabileşte strategia de politică monetară, obiectivul principal fiind cel de
34 Ibidem, p. 15.35 Ibidem, p. 15.36 Denominarea leului, realizată la 1 iulie 2005, a presupus că leii vechi au avut putere circulatorie până la sfârşitul anlui 2006. Dacă în perioada 1 februarie – 31 decembrie 2007 preschimbarea leilor vechi se putea face fără taxe ori comisioane la sucursalele BNR din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timiş, precum şi la ghişeele unităţilor BRD – Groupe Societe Generale, după data de 1 ianuarie 2008, vechii lei pot fi schimbaţi numai la sucursalele BNR deja menţionate, nelimitat în timp.
28
garantarea a stabilităţii monetare (stabilitatea preţurilor interne, prin măsuri de combatere a inflaţiei, şi
stabilitatea preţurilor externe prin stabilitatea cursurlui de schimb al devizelor).
- funcţia de consultanţă. Prin elaborarea periodică de rapoarte şi publicaţii statistice, rapoartele
oficiale ale băncii de emisiune au efect important asupra deciziilor pe care le vor lua investitorii. Dacă
vorbim de Banca Centrală Europeană sau de Federal Reserve System, atunci este de aşteptat ca declaraţiile
preşedinţilor acestor instituţii bancare să provoace mişcări la bursă şi chiar în cursurile valutare.
Au rol de bănci centrale: în Anglia – Banca Angliei, în S.U.A. – cele douăsprezece bănci federale care
alcătuiesc Federal Reserve System.
2. Băncile comerciale. Plecând chiar de la denumirea lor, băncile comerciale sunt acele bănci care îşi
fac concurenţă una alteia, în scopul atragerii şi ulterior a menţinerii clientelei, şi care au rolul de a finanţa
operaţiuni comerciale curente.
Băncile comerciale se caracterizează prin faptul că vând şi cumpără bani. Operaţiunea de cumpărare
de bani se face prin atragerea de depozite de la clienţi şi operaţiunea de vindere se realizează prin acordarea
de credite comerciale.
Acest tip de bancă este specific ţărilor cu economie de piaţă.
3. Băncile de afaceri (băncile industriale). Apărute pentru prima dată în Franţa, băncile de afaceri
sunt acele bănci care se ocupă primordial cu investirea depunerilor pe termen lung, primite de la clienţi, în
participaţii la întreprinderi existente sau în formare, contribuind astfel la formarea şi reorganizarea de mari
întreprinderi. Acestea îndeplinesc rolul de consilieri în managementul financiar al firmelor, lucrând pe bază
de comisioane37.
Antecesoarele lor au fost aşa numitele case bancare sau „bănci private”. Puterea lor avea la bază mai
degrabă notorietatea fondatorilor, ele fiind constituite ca societăţi de persoane. Una dintre primele astfel de
bănci a fost cea constituită în 1804 la Londra, de către Nathan Rothschild. Zece ani mai târziu, fratele său,
James, se instala la Paris. Alţi doi fraţi, Solomon şi Karl se instalează la Viena şi la Neapole, în timp ce alt
frate îi succedă tatălui lor la Frankfurt38.
4. Banca electronică reprezintă instituţa bancară ce implementează sistemul plăţilor la distanţă prin
intermediul unei reţele informatice (ghişeu electronic, reţea de telecomunicaţie). Se vorbeşte în acest
context de cyber-bank, plata electronică, bani electronici, telebanking. Operaţiunile se desfăşoară via
internet.
5. Banca populară reprezintă instituţia bancară constituită pe baza asocierii mai multor persoane
fizice, constituită în mod liber, care dobndeşte personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive, activităţile bancare fiind desfăşurate în beneficiul membrilor cooperatori39.
6. Organismele de credit specializate40 reprezintă principalii participanţi la piaţa creditului pe termen
mijlociu şi lung. Specializarea acestora trebuie înţeleasă în sensul finanţării acelor ramuri care nu prezintă
37 Ibidem, p. 18.38 Ion Turcu, op.cit., p. 27.39 Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 18.40 Ibidem, p. 19-20.
29
interes pentru băncile comerciale sau a creditării în vederea atingerii unor scopuri speciale. În categoria
organismelor de credit specializate intră: băncile ipotecare, băncile agricole, companiile/trusturile de
investiţii, băncile de comerţ exterior, societăţile de asigurări, societăţile financiare, cooperativele de credit şi
casele de economii.
6.1. Băncile ipotecare sunt instituţiile bancare specializate, resursele financiare îmbrăcând forma
hârtiilor de valoare specifice, numite înscrisuri funciare. Garantarea lor se face prin valori imobiliare asupra
cărora este instituită ipoteca. Băncile ipotecare pot fi sau de tip urban, situaţie în care garanţia este
reprezentată de clădiri, ori de tip rural, caz în care garanţia ste reprezentată de terenuri.
6.2. Băncile agricole sunt instituţiile bancare specializate, resursele lor financiare fiind mobilizate în
direcţia acordării de credite agricole, caracterul lor fiind productiv.
6.3. Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care creditează sectorele
productive.
6.4. Băncile de comerţ exterior apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, urmare a dezvoltării
exporturilor şi a creşterii implicării statului în activitatea bancară.
6.5. Societăţile de asigurări au rolul de a mobiliza resursele financiare pri încasarea şi gestionarea
primelor de asigurare.
6.6. Societăţile financiare au rol de creditare.
6.7. Cooperativele de credit sunt veritabile case de credit popular. Ele îşi dezvoltă o reţea teritorială.
Deţinătorul unor părţi sociale în cadrul acestei cooperative are calitatea de membru cooperatist. Se
realizează o reinvestire a beneficiilor obţinute, diferenţa fiind distribuită membrilor.
6.8. Casele de economii au rolul de a depozita orice sumă de bani (oricât de mică). Sumele depozitate
astfel sunt ulterior utilizate în plasamente fără risc. Sumele sunt orcând la dispoziţia deponentului, dar
dobânda este mică.
IV. TIPURI DE OPERAŢIUNI BANCARE
În literatura de specialitate41 se porneşte de la inconsecvenţa dintre utilizarea celor două sintagme, ce
se dovedesc a fi sinonime: activitate bancară şi operaţiune bancară. Discuţia porneşte de la modalitatea de
reglementare a activităţii bancare conform Legii nr. 58/1998. Astfel, pe lângă „activitatea bancară”42,
băncile pot desfăşura şi alte activităţi permise de legislaţia în vigoare43. În această din urmă categorie intră
„operaţiunile” şi „alte servicii”.
Conţinutul unei operaţiuni bancare îl reprezintă atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de
la public şi acordarea de credite în cont propriu.
Clasificarea tipurilor de operaţiuni bancare este realizată în funcţie de următoarele criterii:41 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 166.42 Conform art. 3 din Legea nr. 58/1998, activitatea bancară constă în atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acorarea de credite în cont propriu.43 Între acestea se numără: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi a societăţilor de investiţii, operaţiuni cu metale, pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrarea de baze de date ori alte astfel de servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi.
30
I. După criteriul funcţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor44, băncile efectuează două
tipuri de operaţiuni: operaţiuni pasive şi operaţiuni active.
Operaţiunile bancare pasive sunt acele operaţiuni de atragere a resurselor financiare:
- operaţiuni de atragere de depozite;
- operaţiuni cu certificate de depozit.
În cazul băncilor de emisiune, în aceeaşi categorie se înscriu şi operaţiunile de emisiune monetară.
Operaţiunile bancare active sunt acele operaţiuni de fructificare a resurselor financiare prin:
- operaţiuni de creditare (de exemplu: acordarea de credite de consum, credite ipotecare,
rescontarea cambiilor, creditul pe gaj de efecte comerciale, crditul pe gaj de efecte publice sau lombardare,
creditul guvernamental);
- decontări intra şi interbancare;
- operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize.
Operaţiuni conexe prin: operaţiuni de cas, operaţiuni cu titluri de credit şi alte valori, operaţiuni pe
piaţa de capital, operaţiuni de leasing financiar ş.a.
II. După criteriul necesităţii sau nu a autorizării, activităţile desfăşurate deinstituţiile de credit se
împart în:
- activităţi supuse autorizării;
- activităţi care nu sunt supuse autorizării.
Activităţile supuse autorizării sunt: activităţile bancare (în sensul reglementat de art. 3 din Legea nr.
58/1998), activităţile în legătură cu servicii de investiţii financiare (tranzacţionarea în cont propriu şi/sau pe
contul clienţilor în condiţiile legii, cu instrumente ale pieţei monetare – cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit, valute ş.a.; participarea la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare
prin subscrierea şi plasamentul acestora, ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de
emisiuni; servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate
de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
administrarea de portofolii şi consultanţa legată de acestea; custodia şi administrarea de instrumente
financiare); activităţi compatibile cu cerinţele activităţii bancare şi alte activităţi permise băncilor45.
III. După criteriul riscului, activităţile bancare pot consta în:
- acordarea de credite;
- emiterea de garanţii ş.a.
IV. După criteriul tipului de bancă în care se defăşoară, operaţiunile de bancă se clasifică astfel:
1. Băncile de emisiune efectuează operaţiuni pasive (constituirea capitalului, depunerile în conturi,
emisiunea monetară) şi operaţiuni active (operaţiuni de creditare, decontări intra şi interbancare, operaţiuni
de vânzare-cumpărare de aur şi devize).
2. Băncile comerciale desfăşoară:
44 Dan Drosu Şaguna, Monica Amalia Raţiu, op.cit., p. 175.45 Ibidem, p. 175.
31
- operaţiuni pasive (constituirea capitalului, atragerea depunerilor, rescontarea46 şi lombardarea47).
Atragerea depunerilor reprezintă componenta cea mai însemnată pentru formarea depozitelor bancare în
cazul băncilor comerciale. Depozitele constituite pot fi: la vedere, la termen (de regulă, pe bază de
certificate de depozit), prin cont curent (în cazul cărora operaţiunile de încasări şi plăţi se realizează prin
diferite instrumente de decontare – cecuri, ordine de plată, foi de vărsământ)48.
- operaţiuni active (operaţiuni de creditare şi de plasament, realizate pe baza depozitelor bancare deja
constituite). Creditele pot fi acordate agenţilor economici (credite pentru constituirea de active fixe, credite
pentru activitatea de exploatare, creditarea creanţelor, credite de trezorerie) ori persoanelor fizice (credite
destinate satisfacerii unor nevoi: credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe, pentru
achiziţionarea de diverse bunuri mobile ş.a.);
- operaţiuni comerciale. Acestea se referă la tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize ce au loc cu
prilejul mijlocirii de plăţi internaţionale. Profitul băncii constă în diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul
de cumpărare a devizelor;
- operaţiuni de comision, realizate de către bancă în numele şi pe contul clientului. Sunt utilizate
acreditivul şi incasso-ul.
Acreditivul reprezintă o modalitate de plată, efectuată de către bancă pe baza documentelor de
încărcare şi expediere a mărfurilor. În literatura de specialitate modalităţile folosite pentru clasificarea
acreditivului documentar sunt diferite. Foarte simplu, unii autori49 clasifică acreditivele documentare în
acreditive documentare standard (revocabile, irevocabile, irevocabile confirmate şi irevocabile
neconfirmate) şi acreditive documentare speciale (stand-by, revolving, cu clauză roşie, transferabil, back-to-
back). Alţi autori optează pentru o clasificare mai amplă a acreditivelor documentare, în funcţie de mai
multe criterii.
Incaso-ul documentar reprezintă modalitatea de plată prin care o bancă încasează la ordinul unui
client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de expediţie. Creanţele îmbracă forma
materială a cambiilor, facturilor şi hârtiilor de valoare. “Regulile uniforme privind plata prin incaso
documentar” au fost elaborate de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.
- operaţiuni de mandat, realizate de bancă în numele său, dar pe contul clientului. Pentru astfel de
operţiuni, băncile comerciale percep comisioane pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea
respectivelor servicii.
3. Băncile de afaceri desfăşoară următoarele operaţiuni de bancă50:
- operaţiuni de finanţare a investiţiilor;
46 Rescontarea reprezintă operaţiunea prin care băncile comerciale prezintă cambiile şi biletele la ordin băncii centrale pentru achitare. Rescontarea se realizează la valoarea actuală a titlului. Operaţiunea de rescontare este ulterioară operaţiunii de scontare, care constă în cedarea prin gir a unei cambii deţinută de o persoană particulară sau de o societate comercială către o bancă comercială în vederea achitării ei.47 Lombardarea este operaţiunea de împrumut garantate cu efecte publice – obligaţiuni şi bonuri de tezaur.48 A se vedea Nadia Cerasela Dariescu, op.cit., p. 25-27.49 A se vedea Edward G. Hinkelman, Plăţi internaţionale, Ed. Teora, Bucureşti, 2000.50 NadiaCerasela Dariescu, op.cit., p. 32.
32
- achiziţii de întreprinderi ş.a.
4. Băncile electronice permit efectuarea următoarelor tipuri de operaţiuni51:
- electronic-banking, prin care utilizatorul poate realiza o serie de operaţiuni în contul bancar din faţa
calculatorului personal. În acest sens, utilizatorul poate vizualiza soldurile conturilor firmelor, poate efectua
plăţi şi transferuri, poate efectua operaţiuni de schimb valutar ş.a.
- internet-banking presupune un calculator conectat la internet: transmiterea ordinelor de plată,
transferuri, schimb valutar;
- mobile-banking presupune desfăşurarea de operaţiuni direct de pe telefonul mobil, având
tehnologie Wireless Application Protocol şi un abonament la acest serviciu. În acest sens se plăteşte o
garanţie de 50 de dolari, utilizatorul primind un dispozitiv de securizare Digipass;
- online-banking reprezintă serviciul prin care se asigură clienţilor băncii posibilitatea accesării
conturilor prin intermediul internetului. Acest serviciu poate fi utilizat pentru a asigura clienţilor verificarea
soldurilor şi a tranzacţiilor efectuate pe baza conturilor, pentru a efectua plăţi casnice, să constituie depozite
la termen ş.a. Avantajul acestui serviciu provine din faptul că este disponibil timp de 24 de ore pe zi, şapte
zile pe săptămână, de oriunde, dacă există o conexiune internet.
5. Băncile populare desfăşoară operaţiuni ca:
- acordarea de împrumuturi în condiţii avantajoase pentru membrii cooperatori şi pentru producătorii
agricoli;
- păstrarea disponibilităţilor băneşti ale membrilor cooperatori, dar şi ale altor persoane fizice şi
juridice în conturi deschise la cererea acestora ş.a.
6. Organismele de credit specializate:
6.1. Băncile ipotecare desfăşoară operaţiuni constând în acordarea de credite ipotecare urbane şi
rurale.
6.2. Băncile agricole desfăşoară operaţiuni de acordare a creditelor agricole pentru amenajarea de
irigaţii, cumpărarea de animale etc.
6.3. Companiile sau trusturile de investiţii mobilizează capitalul bănesc prin emisiunea de titluri de
valori mobiliare proprii (acţiuni şi obligaţiuni) pe care le investesc în sectoare productive: industrie,
construcţii ş.a.
6.4. Băncile de comerţ acordă credite, participă la crearea de societăţi comerciale, bancare şi
creditarea achiziţionării de mărfuri cu plata în rate, garantarea achiziţionări de locuinţe pe bază de ipotecă
ş.a.
51 Ibidem, p. 33.33
6.7. Casele de economii realizează operaţiuni de transfer a disponibilităţilor băneşti de la populaţie în
sistemul bancar. Atragerea de fonduri de la populaţie se realizează prin intermediul certificatelor de
economii, obligaţiunilor cu premii ş.a.
EVOLUŢIA CURSULUI DE SCHIMB LEU-EURO
I. Noţiuni introductive
A vorbi despre cursul de schimb leu-euro este ca şi cum am vorbi despre Uniunea Europeană şi
România, în general, despre evoluţia lor economică în decursul timpului, în particular. Discuţia este
prematură dacă analizăm momentele anterioare constituirii Uniunii Economice şi Monetare, dar totuşi
necesară pentru buna înţelegere a subiectului.
Monedă oficială a unor state membre ale Uniunii Europene – în prezent şaisprezece – aflată în
circulaţie de la 1 ianuarie 2002, moneda unică europeană este cheia de boltă a celei de-a doua pieţe ca
mărime la nivel global, fiind depăşită doar de Statele Unite ale Americii52. Schimbând balanţa globală a
puterii economice, zona monedei euro deţine în prezent 1/5 din producţia globală, proporţie care se
regăseşte în cursul de schimb leu-euro.
Indubitabil, planul Barre din 1969, Raportul Werner din 1970, instituirea şarpelui monetar european
în 1972, constituirea Sistemului Monetar European din 1979 şi realizarea Uniunii Economice şi Monetare
în cele trei etape, începând cu anul 1990, toate acestea au avut o influenţă majoră în implementarea
monedei unice europene şi în evoluţia sa contemporană, influenţând cursul său de schimb în raport cu alte
monede, naţionale.
Cursul de schimb leu-euro exprimă (ca de altfel, orice alt curs de schimb) raportul cantitativ între
moneda naţională românească şi moneda unică europeană, monede ce au grade de convertibilitate şi de
utilizare diferite, evidenţiind practic plăţile şi încasările ce se produc în cadrul derulării tranzacţiilor
economice internaţionale.
În general, „cursul de schimb reflectă, sintetic, performanţele globale ale economiei, atât prin prisma
sectorului real, cât şi prin aceea a arhitecturii instituţionale şi a sistemului de reglementări care guvernează
componenţa sa financiară.”53
Determinarea cursului de schimb leu-euro, luând în calcul oscilaţia cererii şi a ofertei, se realizează
prin intermediul cotaţiei directe. Acest tip de cotaţie, incertă, cea mai răspândită de altfel, exprimă suma
variabilă în moneda naţională ce trebuie plătită pentru cumpărarea unei unităţi monetare străine.
Evoluţia cursului de schimb leu-euro trebuie privită din perspectiva regimului cursului de schimb de
jure sau de facto, respectiv între regimurile oficiale declarate şi regimurile practicate în mod real.
52* asist.univ. la Facultatea de Drept - Universitatea “Petre Andrei” din Iasi, doctorand la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iasi.? M. Tofan, Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 127.53 M. Rădulescu, Cursul de schimb şi echilibrul balanţei de plăţi externe, Ed. Agir, Bucureşti, 2005, p. 74.
34
În literatura de specialitate54 se vorbeşte despre „teama de flotare liberă” a României. Explicitarea
provine din faptul că România a avut un regim de flotare controlată puternică în momente în care se
confrunta cu dezechilibre macroeconomice puternice (cum a fost criza balanţei de plăţi din România din
1999), dar avea totodată rezerve valutare foarte mici. Atenuarea diferenţei dintre regimul de schimb de
facto şi regimul de schimb de jure provine din sporirea credibilităţii băncii centrale din România, respectiv
a Băncii Naţionale din România.
Asupra cursului de schimb îşi exercită înfluenţa o serie de factori, interni (economici – volumul şi
structura producţiei, calitatea bunurilor şi a serviciilor produse, respectiv prestate, tehnologiile utilizate,
nivelul şi dinamica preţurilor; monetari-financiari – nivelul ratei dobânzilor, nivelul creditelor, situaţia
finanţelor publice; psihologici – părerile personale, exprimate cu ajutorul mass-mediei; politici – încrederea
în capacitatea de conducere şi guvernare, stabilitatea sau, după caz, instabilitatea politică; militari –
revoluţii, războaie) şi externi (cererea şi oferta de valută)55.
Cursul de schimb influenţează procesul de convergenţă, reală sau nominală, după caz, având o
importantă înrâurire asupra liberalizării contului de capital, precum şi asupra competitivităţii externe56.
Cursul de schimb al leului, raportat la euro în general, dar şi la alte valute, s-a realizat ţinând cont de
stadiul de dezvoltare a ţării noastre. Anterior instituirii monedei unice europene se vorbea despre ECU, de
aceea analiza evoluţiei cursului de schimb trebuie privită şi din această perspectivă.
II. Fazele strategiilor cursului de schimb
Implicată în procesul de aderare la Uniunea Europeană, România a avut o lungă perioadă de timp
statul unei ţări în tranziţie.
În literatura de specialitate, strategiile politicii cursului de schimb pentru ţările în tranziţie (între care
şi România) sunt surprinse în trei faze: faza de stabilizare (1990-1994), faza de tranziţie (1995-2000) şi faza
de pregătire (2001-ERM II)57.
II.1. Faza de stabilizare
Şi în România, în cadrul fazei de stabilizare s-a evidenţiat o rată ridicată a inflaţiei, urmare directă a
procesului de liberalizare a pieţelor, dar şi a deprecierii puternice a monedei naţionale, cumulate cu scăderi
dramatice în cadrul PIB şi creşterea deficitelor bugetare.
Cursul de schimb a fost supraevaluat, în condiţiile pierderii competitivităţii externe a României. În
această perioadă se vorbeşte despre dolarizarea economiei româneşti. Toate acestea s-au reflectat în cursul
de schimb al leului, un curs de schimb flotant. Explicaţia pentru un atare tip de curs de schimb provine din
existenţa unei rezerve internaţionale foarte reduse care împiedica aplicarea unui curs de schimb fix.
Coroborarea cu realitatea anilor 1990, când cursul leului s-a aflat în atenţia partidelor politice, pe de o parte,
şi a opiniei publice, pe de altă parte, reflectă o imagine fielă asupra evoluţiei cursului de schimb. Era cheia
54 M. Tofan, op.cit., p. 64.55 C. Obreja, Cursul de schimb şi piaţa valutară, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pp. 13-15.56 M. Benec Mincu, Politici ale cursului de schimb în România, Ed. Institutului de Ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, Bucureşti, 2009, p. 66.57 Ibidem, p. 61.
35
de boltă a evoluţiei întregii economii româneşti. Toate acestea se produc pe fondul creşterii şi descreşterii
haotice a preţurilor, a dobânzilor mari practicate (10-20% anual) şi a ratelor inflaţiei care depăşeau 200% pe
an. Totodată, cursul practicat la casele de schimb era complet diferit de cursul de schimb interbancar. Abia
la sfârşitul anului 1994, Banca Naţională a României şi-a relaxat politica monetară.
II.2. Faza de tranziţie
Creşterile în PIB şi reducerea, pe cale de consecinţă a inflaţiei, au determinat o flexibilizare a cursului
de schimb în faza de tranziţie, adică perioada 1995-2000. În această perioadă se vorbeşte despre o politică
fiscală şi una monetară cu caracter expansionist şi cu preţuri controlate.
Anul 1995 se caracterizează prin pierderea competitivităţii României raportat la partenerii săi
economici cu tradiţie din cadrul fostului Consiliu de Ajutor Economic Reciproc (CAER), precum şi prin
devalorizarea puternică a cursului de schimb oficial cu 10%. Importanţa crizei cursului de schimb din
octombrie 1995 este apreciată în literatura de specialitate ca fiind „cea mai importantă după anul 1990, atât
din cauza amplorii ei (în numai o lună, 15 octombrie – 15 noiembrie, cursul leului la casele de schimb a
scăzut cu 40%) cât şi ca urmare a eşecului politicii de macrostabilizare a economiei demarată la începutul
anului 1994”58.
În această perioadă se liberalizează treptat contul de capital şi se înregistrază intrări de capitaluri
ridicate, investiţii de portofoliu şi investiţii străine directe. România optează în continuare pentru un curs de
schimb flotant. Un curs de schimb flotant înseamnă o dezinflaţie greoaie combinată însă în teorie cu un
grad mai mare de creştere economică, factori importanţi în realizarea mai degrabă a unei convergenţe reale
şi mai puţin unei convergenţe nominale. În România, în această perioadă inflaţia este redusă graţie unor
politici cu caracter restrictiv, precum şi datorită introducerii luptei împotriva inflaţiei ca regim de politică
monetară. Totodată, politica industrială urmăreşte transferul gratuit al proprietăţii.
România se confruntă în această perioadă cu ceea ce a reprezentat criza fondurilor mutuale. Instituite
la scurt timp după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Guvern nr. 24/1993, „Dacia Felix” (ulterior, prin
schimbarea denumirii – Fondul Român de Investiţii) din Cluj (depozitar Banca Dacia Felix) şi „Credit
Fond” din Bucureşti (depozitar Banca Credit Bank), fondurile mutuale, instituite sub forma societăţilor
civile, scutite de la plata impozitelor, raportează în mod continuu creşteri peste valoarea creşterii reale a
activului net. Aşadar la sfârşitul anului 1995 cele douăsprezece fonduri mutuale din România aveau active
de peste o mie de miliarde de lei. Stabilirea unei modalităţi unitare de calcul a valorii titlurilor în baza
instrucţiunii nr. 6 a Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare a condus la scăderea masivă a valorii
titlurilor sale (de exemplu, titlurile de la Credit Fond au înregistrat o scădere de la 27.200 lei la 20.900 lei).
Suspendarea emisiunii şi a răscumpărării unităţilor de emisiune de la fondurile mutuale a codus la criza
acestora şi la recuperarea banilor investiţi la o distanţă de câţiva ani de la momentul investiţiei, la o scădere
a imaginii şi a lichidităţilor celor două fonduri de investiţii sus-menţinate.
În anul 1998 este adoptată convertibilitatea leului pentru operaţiunile de cont curent. Totodată, cursul
58 Ibidem, p. 72.36
de schimb este utilizat în sensul unui instrument de reducere a dezechilibrului extern. Se face opţiunea
pentru un curs de schimb fix, motivat de caracterizarea acestuia „printr-un grad mai mare de predictibilitate,
transparenţă şi responsabilitate”59.
Anul 2000 este anul în care începe creşterea economiei româneşti.
În rezumat, în perioada 1990-2000 cursul de schimb a fost supraevaluat. Efectele au fost negative în
condiţiile în care „creşterea economică rezultată a fost nejustificată din punct de vedere al economiei
reale”60.
II. 3. Faza premergătoare aderării la Uniunea Europeană, marcată de perioada 2001-ERM II, este
dominată de imperativul trecerii la moneda unică europeană şi de participarea la Mecanismul Ratelor de
Schimb. În acest context, România are un regim de flotare controlată cu referinţă la moneda euro 61.
Obiectivul unui atare curs de schimb este menţinerea competitivităţii.
Practica celorlate state ce fac parte integrantă din Uniunea Monetară Europeană evidenţiază că „pe
măsură ce se apropie momentul participării lor la ERM II se constată o convergenţă a regimurilor de curs de
schimb către acelaşi punct comun – curs de schimb fix faţă de euro cu bandă de fluctuaţie.”62
În această perioadă sunt liberalizate mişcările de capital, reprezentând transferuri în cadrul
contractelor de asigurare. Sunt permise împrumuturile pe termen mediu şi lung privind tranzacţiile
comerciale ori servicii garantate de către rezidenţi pentru nerezidenţi, precum şi împrumuturile financiare şi
creditele pe termen scurt garantate de străini pentru rezidenţi şi cele garantate de rezidenţi pentru străini.
Începând cu 1 ianuarie 2003 cursul de schimb oficial în România este calculat pe baza unui coş de
monede format din 40% moneda americană, respectiv dolarul, şi 60% moneda europeană, respectiv euro.
În anul 2004, motivat de dezvoltarea comerţului exterior, în special a legăturilor comerciale cu
Uniunea Europeană, în scopul trecerii facile la noua monedă, euro, într-un viitor mai mult sau mai puţin
îndepărtat, Banca Naţională a României a modificat structura coşului de monede, conferind monedei unice
europene importanţa cuvenită, procentul majorându-se la 75%, în timp ce dolarul reprezintă doar 25%.
Anul 2004 este de majoră importanţă pentru România, în contextul în care este declarată de către
Comisia Europeană „economie de piaţă funcţională.” Or economia de piaţă funcţională înseamnă că
preţurile şi comerţul sunt complet liberalizate, dreptul de proprietate este garantat, există stabilitate
macroeconomică şi politici economice coerente, sectorul financiar este foarte bine dezvoltat, sectorul
dezvoltat al întreprinderilor mici şi mijlocii, există libera concurenţă. Pentru evoluţia cursului de schimb
leu-euro un rol important l-a avut libera circulaţie a capitalului.
În anul 2005, banca centrală trece la politica de denominare a monedei naţionale (leul greu),
implementează Sistemul Electronic de Plăţi, continuă procesul de dezinflaţie şi respectă angajamentele
asumate în cadrul negocierilor dintre România şi Uniunea Europeană. Toate acestea se suprapun pe evoluţia
negativă înregistrată ca urmare a creşterii preţului petrolului.
59 Ibidem, p. 76.60 Magdalena Rădulescu, op.cit., p. 67.61 Ibidem, p. 63.62 Ibidem. P. 63.
37
Politica de denominare a monedei naţionale, respectând prevederile Legii nr. 348/2004, presupune că
moneda veche este înlocuită cu moneda nouă, îmbunătăţind imaginea externă a României şi având ca
obiectiv obişnuirea opiniei publice româneşti cu mărimi monetare compatibile cu cele din zona euro, tocmai
în perspectiva participării României la Uniunea Monetară Europeană.
Începând cu anul 2006, 1 septembrie, se vorbeşte despre convertibilitatea totală a leului, devenit
„monedă cu adevărat europeană”63.
Banca Naţională a României se pregăteşte continuu pentru perioada în care va fi membră cu drepturi
depline în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale.
În strictă legătură cu ERM, precizăm că monedele ţărilor membre ale Uniunii Europene care nu
participă la Uniunea Economică şi Monetară (lira sterlină, coroana suedeză şi daneză) sunt membre ale
New Exchange Rate Mechanism.
Primul mecanism al cursurilor de schimb la nivel european a fost adoptat în 1979, fiind numit
Exchange Rate Mechanism sau, prescurtat, ERM. Banda de fluctuaţie a monedelor a fost iniţial de
plus/minus 2,25 la sută, din 1993 aceasta fiind majorată la plus/minus 15 la sută.
În anul 1999, Exchange Rate Mechanism a fost înlocuit cu New Exchange Rate Mechanism sau,
prescurtat, ERM II. Banda de fluctuaţie a monedelor participante se menţine aceeaşi – plus/minus 15%.
După cum se observă, limitele benzii de circulaţie sunt suficient de ample pentru a acoperi eventualele
dezechilibre provenind din mişcările de capital.
În cadrul ERM II, Banca Centrală Europeană, în cazul apariţiei unor presiuni asupra cursului de
schimb, are obligaţia de a acorda sprijin băncii centrale naţionale, intervenind automat atunci când nivelul
cursului atinge marginile benzii şi are posibilitatea să susţină intervenţiile băncii centrale naţionale atunci
când cursul se situează în interiorul benzii de fluctuaţie.64
În cazul României, pentru a face parte din New Exchange Rate Mechanism, este imperativă
îndeplinirea unor condiţii riguroase, între care, cea mai importantă este implementarea unei pieţe de capital
cu dobânzi foarte scăzute (adică dobânda maximă să se situeze la 1,5 % peste nivelul european).
Participarea la New Exchange Rate Mechanism este imperativă în perioada 2010-2012 sau altfel spus,
participarea la New Exchange Rate Mechanism este obligatorie cu cel puţin doi ani de zile anterior intrării
în zona euro.După încă doi ani se realizează trecerea efectivă la euro (adică este preconizat anul 2014.)
În acest context, de o deosebită importanţă este stabilirea ratei de schimb centrale cu care ţara noastră
va intra în ERM II. În literatura de specialitate65 se apreciază că trebuie acceptată o rată de schimb centrală
la momentul intrării subevaluată, trebuind evitată situaţia în care moneda s-ar deprecia în perioada celor doi
ani de participare la ERM II, situaţie inacceptabilă deoarece ar putea duce la creşterea inflaţiei, astfel încât
să fie pus sub semnul întrebării îndeplinirea altui criteri ERM II - al stabilităţii preţurilor.
În anul 2005, la începutul anului, cursul leu-euro era de 3,93 lei/euro pentru a ajunge la finalul anului
63 Ibidem, apud M. C. Isarescu, Reflecţii economice, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, Ed. Expert, 2006.64 Ibidem, p. 93.65 Ibidem, p. 99.
38
la 3,67 lei/euro. În anul 2006, la sfârşitul anului cursul leu-euro era de 3,38 lei/euro. La sfârşitul anului
2007, cursul leu-euro era de 3,61 lei, în timp ce la finalul anului 2008 acesta atingea 3,71 lei/euro, iar
sfârşitul anului 2009 a adus un curs de schimb oficial de 4,22 lei/euro. Trendul cursului de schimb leu-euro
este, evident, ascendent. Simpla observare a acestui curs în ziua de început şi de sfârşit a anului nu este
neaparat relevantă în condiţiile în care în perioada sfârşitului de an, mai precis a sărbătorilor de iarnă, intră
valută în euro în mod masiv în ţară, ceea ce face ca trendul cursului de schimb leu-euro să fie descrescător.
Fiind membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România va adopta moneda unică europeană
numai atunci când va îndeplini criteriile de convergenţă nominală, stabilite prin Tratatul de la Maastricht şi
menţionate anerior.
Pentru ţara noastră a rămas imperativă reformarea structurală, necesară pentru a face România
capabilă să facă faţă şocurilor economice iminente.
Expansiunea importurilor din ultima perioadă şi nevoia stimulării exporturilor impun adoptarea unei
politici de depreciere a monedei naţionale. Or, în ultima perioadă asistăm, dimpotrivă, la aprecierea
monedei naţionale, motivat de sumele de valută transferată în ţară de către cei care lucrează în străinătate66.
Amintim că statele din afara zonei euro trimit anual Comisiei Europene rapoarte de convergenţă, în
timp ce statele ce sunt incluse în „euroland” prezintă anual programe de stabilitate. În anul 2009, Comisia
Europeană a concluzionat că Italia are probleme cu deficitul bugetar excesiv, la fel şi Slovacia; Slovenia are
nevoie de continuarea şi consolidarea reformelor fiscale; este lăudată Danemarca cu un surplus bugetar şi
datorie publică minimă şi în scădere67.
Prezintă importanţă, din acest punct de vedere, Programul de Convergenţă, întocmit anual de Comisia
Naţională de Prognoză, cu sprijinul Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Băncii Naţionale
a României, Institutului Naţional de Statistică. Ediţia revizuită din 2009 a programului prevede ca obiective
principale: aderarea României la Mecanismul European al Ratelor de Schimb (ERM II) până în anul 2012 şi
aderarea României la zona euro în anul 2014.
Referitor la îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, economia României întâmpină o serie de
probleme. Astfel, rata medie anuală a inflaţiei este cu 3,76% superioară nivelului de referinţă stabilit
conform Tratatului de la Maastricht.
În ceea ce priveşte criteriile de convergenţă reală, impuse prin acelaşi tratat, acestea se referă la:
nivelul PIB/locuitor; structura pe sectoare a economiei; gradul de deschidere a economiei; ponderea
comerţului cu Uniunea Europeană în totalul comerţului exterior68.
Priorităţile asupra cărora Guvernul se va concentra în perioada următoare şi principalele finanţări se
vor produce în domeniile: educaţie, cercetare, mediu şi infrastructură. Politicile sectoriale care trebuie
promovate pentru a creşte eficienţa utilizării resurselor publice, precum şi reformele structurale care trebuie
promovate din punct de vedere al finanţelor publice, respectiv reforma sistemului de pensii, reforma
66 E. Pelinescu, Cursul de schimb şi competitivitatea; experienţe naţionale şi perspective europene, Ed. Expert, Bucureşti, 2007, p. 108.67 http://www.ghiseulbancar.ro/articole/53/4633/tot_articolul_Programul_de_convergenta_al.htm68 M. Rădulescu, L. Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Ed. Sitech, Craiova, 2008, p. 271
39
sistemului de sănătate, descentralizarea, îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a orientării pe termen mediu
în alocarea resurselor publice.
Strategia economică pe termen mediu a Guvernului vizează următoarele obiective: menţinerea
stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie, ajustarea deficitului public şi a
deficitului de cont curent până la valori la care să facă posibilă finanţarea lor; protejarea categoriilor de
populaţie care sunt cele mai afectate de criza economică; îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor
politicii fiscale pe termen mediu, maximizarea şi utilizarea eficientă a fondurilor de la Uniunea Europeană;
alocarea, cu prioritate, de fonduri bugetare către investiţiile publice în infrastructură ca o sursă alternativă
de creare de locuri de muncă; asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung; eficientizarea
activităţii administraţiei publice.
Pentru unele state membre ale Uniunii Europene, dar încă neacceptate în uniunea monetară, integrarea
în aceasta din urmă înseamnă ridicarea competitivităţii şi completarea tranziţiei către economiile
occidentale. Aceasta nu reprezintă totuşi o garanţie.
Un rol important în aderarea României la uniunea monetară îl are strategia monetară elaborată de
către Banca Naţională a României. Aceasta încearcă în permanenţă alinierea României la standardele şi
practicile internaţionale.
Amintim că obiectivele unei politici monetare tradiţionale sunt multiple, fiind puse pe picior de
egalitate: asigurarea creşterii economice, controlul inflaţiei, prevenirea crizelor financiare, stabilitatea
cursului de schimb real. În practică s-a dovedit că abordarea multiplă şi concomitentă a tuturor acestor
obiective este defectuoasă. În acest sens, Banca Naţională a României a urmărit elaborarea unui program în
patru etape, etapa finală fiind reprezentată de trecerea la moneda unică europeană, iar toate etapele converg
spre unul şi acelaşi obiectiv – ţintirea inflaţiei:
- în prima etapă (până în 1999) s-a urmărit deprecierea cursului de schimb, alimentând astfel inflaţia
(aceasta a fost uneori uriaşă, de 199,2% în 1991, 35,5% în 1992, 40,6% în 1998 şi 55% în 1999);
- în a doua etapă, adică începând cu anul 2000, s-a urmărit aprecierea reală a cursului de schimb,
ajungându-se la o diminuare a inflaţiei (în anul 2001, inflaţia scăzuse la 30,3%);
- în a treia etapă, respectiv anul 2004, Banca Naţională a României se concentrează exclusiv asupra
nivelului inflaţiei. Astfel, în acest an inflaţia este de 9,3%;
- în a patra etapă se va face trecerea la euro.
Strategia monetară a Băncii Naţionale a României în vederea trecerii viitoare la moneda unică
europeană a presupus următoarele realizări: armonizarea legislaţiei bancare din România cu cea din
Uniunea Europeană, modernizarea sistemului de evidenţă bancară, modificări operaţionale în cadrul
băncilor.
III. Concluzii
Moneda naţională, românească, exprimă modul în care se dezvoltă economia ţării noastre. În
comparaţie cu moneda unică europeană, leul românesc exprimă locul României în Uniunea Europeană. În
40
relaţie cu dolarul, leul românesc exprimă locul României în lume.
Determinarea cursului leu-euro înseamnă, de fapt, preţul în lei ce trebuie plătit pentru a achiziţiona o
unitate monetară europeană.
Sporirea înceată, dar sigură a credibilităţii Băncii Naţionale a României a condus la apropierea
semnificativă a celor două cursuri de schimb – de jure şi de facto.
Cursul leu-euro evidenţiază existenţa ori inexistenţa inflaţiei, modalitatea de funcţionare a politicii de
concurenţă, fiind expresia politicii monetare şi fiscale a statului român.
Evoluţia cursului de schimb leu-euro pune în evidenţă procesul devenirii şi transformării leului
românesc într-o monedă cu adevărat europeană.
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
I. Istoricul Băncii Naţionale a României
Banca Naţională a României ia fiinţă la data de 17 aprilie 1880, urmare a proiectului legii de
„înfiinţare a unei bănci de scont şi circulaţiune”69 depus de către Guvernul condus de Ioan C. Brătianu.. La
acel moment era a şaptesprezecea bancă creată la nivel mondial. Modelul de înfiinţare l-a reprezentat Banca
Naţională a Belgiei. Iniţiativa legislativă a aparţinut guvernului condus de către I.C. Brătianu.
Capitalul de înfiinţare a fost de 30 de milioane de lei. Din acesta doar 10 milioane au aparţinut
statului. Soluţia de compromis a capitalului mixt a fost adopată în contextul în care ideea unei bănci private
străine era complet reudiată, iar ideea de a avea o bancă cu capital naţional integral a fost respinsă motivat
de faptul că aceasta ar fi fost supusă presiunii partidului politic aflat la guvernare.
În ceea cepriveşte sediul BNR, a fost achiziţionat în acest sens terenul numit „Hanul Şerban Vodă”
din strada Lipscani. Locaţia nu a fost întâmplătoare. Era locul de întâlnire a unor artere comerciale
importante la acel moment: calea Mogoşoaiei şi Lipscanii şi a clienţilor potenţiali, în condiţiile unei
aglomerări de hanuri, case de comerţ, case de schimb, tipografii, redacţii de ziare, hoteluri, palatul Societăţii
de Asigurare „Dacia”, precum şi primul sediu al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni. Proiectul palatului
BNR datează din 1882. Proiectanţii au fost arhitecţi francezi renumiţi la acel moment: bernard şi Galeron.
Noul sediu a fost inaugurat în 1890. costurile au depăşit 2,5 milioane de lei.
Extinderea activităţii BNR a determinat construirea unui sediu nou, care să îl completeze pe cel vechi
în anul 1938.
Imediat după înfiinţare, operaţiunile desfăşurate de BNR au fost cele de emisiune monetară şi de
acordare de credite de scont70. Acest tip de credit a fost acordat în special în domeniul agricol. Primele
bancnote ale BNR au fost puse în circulaţie în perioada 28 noiembrie – 10 decembrie 1880.
69 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, Bucureşti, p.54.70 Scontul reprezintă operaţiunea financiară prin care o bancă cumpără de la clienţi efecte de comerţ (cambii, bilete la ordin etc.) înainte de data scadenţei, posesorul obţinând astfel numai valoarea nominală a efectului de comerţ, cu excepţia dobânzii. Banca percepe de la client, pe lângă dobândă şi un comision aferent acestei operaţiuni.
41
În perioada 1880-1890, instrumentele monetare s-au bazat pe aur, argint. În 1890 s-a trecut la aur. În
anul 1900, pe fondul crizei economice din 1899, Statul Român se retrage din BNR, care rămâne o bancă cu
caracter privat, careia i se recunoaşte dreptul de a bate monedă.
În 1916 BNR este evacuată din sediul din Bucureşti, urmare a Primului Război Mondial. Sediul este
mutat la Iaşi. La fel şi tezaurul BNR. În aceste condiţii s-a efectuat deplasarea tezaurului la Moscova.
Încărcat în 1740 de lăzi tezaurul BNR (reprezentând aur) ajungea la Moscova la 12 decembrie 1916.
valoarea totală a acestuia, consemnat în protocolul încheiat în acest sens între România şi Rusia a fost de
321.580.456 lei şi 84 de bani. În august 1917, depozitul de valori şi efecte al BNR ajungea la Kremlin.
Valoarea consemnată a acestuia era de 1.594.836.721,09 lei.71
Prin reorganizarea BNR din 1925, la majorarea capitalului social participă şi Statul Român,
redevenind aşadar acţionar.
Prima lege bancară din România a fost Legea 70/1934 pentru organiyarea şi reglementarea comerţului
bancar.
În 1948, sub influenţa regimului comunist, se dizolvă cea mai mare parte a băncilor şi instituţiilor de
credit private. Astfel prin Decretul 197 sunt lichidate toate băncile, cu excepţia Case Naţionale de Economii
şi Cecuri Poştale şi a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Sunt înfiinţate Banca de Investiţii, Banca Română de Comerţ Exterior, precum şi Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară.
După revoluţia din 1989 în România a funcţionat un sistem bancar de tip monobancă, alcătuit din
BNR şi patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară, Banca de Investiţi şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Restructurarea sistemului bancar trebuie observată în contextul transformării economiei româneşti
într-o economie de piaţă. Cele două nivele ale sistemului bancar au vizat: primul nivel – BNR, al doilea
nivel – băncile comerciale.
În perioada 1990-1996 se triplează numărul băncilor comerciale. Totodată, prin Decretul-lege nr.
149/1990 emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională este abrogată Legea nr. 70/1934 pentru
organizarea şi reglementarea comerţului de bancă. BNR autorizează înfiinţarea de bănci private. BNR este
împuternicită să organizeze Bursa de Valori Bucureşti. Principalele bănci de stat au fost: Banca Agricolă,
Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru
Dezvoltare. Capitalul social minim pentru înfiinţarea unei societăţi bancare este identic cu cel existent la
nivel european – 5 milioane ECU.
Prin H.G. 996/1990 este numit în funcţia de guvernator al BNR dl. Isărescu Constantin Mugurel,
funcţie pe care o are şi în prezent. Singura întrerupere a activităţii sale în calitate de guvernator al BNR a
fost în perioada 22 decembrie 1999-28 noiembrie 2000, când a ocupat funcţia de prim-ministru al Românie.
Personalitatea sa puternică a condus la creşterea credibilităţii BNR.
71 v. Ion Turcu, op.cit., pp. 63-64.42
Intervenţia politicului în sfera politicii bancare şi-a făcut simţită prezenţa prin acordare de credite
preferenţiale.
În perioada 1997-2000, BNR se concentrează pe alinierea legislaţiei proprii la stabdardele europene.
Este perioada în care sunt adoptate: Legea bancară nr. 58/1998, Legea privind Statutul BNR nr. 101/1998,
Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998.
Privatizarea BRD, Bancpost şi a Băncii Agricole a însemnat momentul în care capitalul străin a
depăşit capitalul român la nivel bancar.
Începând cu anul 2006 se observă un proces de concentrare bancară prin intermediul achiziţiilor şi a
fuziunilor (de exemplu: HVB Bank România S.A. cu Banca „Ion Ţiriac”), finaţarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, depăşirea metodelor bancare căzute în desuetudine (trecerea de la instrumente de plată bazate pe
suport de hârtie şi trecerea la instrumente procesate electronic).
Rămân de rezolvat probleme ca intrarea băncilor comerciale în mediul rural ori accesarea fondurilor
europene.
II.Banca Naţională a României – Bancă Centrală
Orice bancă centrală are atribuţia de a observa fenomenele monetare, având posibilitatea de a lua
măsurile cerute de economia naţională.
Legile nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi 34/1991 privind Statutul BNR au reprezentat primul
pas în realizarea reformei bancare. Din acest moment atribuţiile BNR s-au specializat, fiind distincte de cele
ale băncilor comerciale, funcţiile acesteia constând în: reglementare, autorizare, politica valutară şi politică
monetară.
Separarea aceasta de atribuţii prezintă importanţă, în condiţiile în care practica a evidenţiat că
acordarea de credite de către BNR unităţilor economice are caracter inutil, BNR lăsând la o parte
adevăratele sale atribuţii, ocupându-se de elemente neesenţiale.
Legea nr. 58/1998 apare în contextul crizei sistemului bancar românesc, în contextul adoptării unei
legislaţii corespunzătoare cerinţelor europene având în vedere apropiata aderare la Uniunea Europeană,
În momentul de faţă, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile BNR sunt statuate prin Legea nr.
312/2004 privind Statutul BNR.
Obiectivul fundamental al BNR este reprezentat de:
- asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor;
- sprijinirea politicii economce generale a României cu respectarea însă a obiectivului său
fundamental;
- menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României.
Pentru comparaţie precizăm că obiectivul fundamental al BNR a fost conform Legii nr. 101/1998
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, scopul fiind stabilitatea preţurilor.
43
Atribuţiile BNR, astfel cum sunt stipulate în art. 2 din Statutul BNR sunt:
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii cursului de schimb. Emisiunea
monetară constă în crearea semnelor băneşti (tipărirea biletelor de bancă şi baterea monedelor), scoaterea de
către emitent a semnelor băneşti, punerea în circulaţie ori, după caz, retragerea din circulaţie a senelor
băneşti. Toate aceste operaţiuni trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
BNR are atribuţia exclusivă de a stabili valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi orice
alte caracterirstici tehnice ale bancnotelor şi mondelor. Întodeuna bancnotele vor purta semnătura
guvernatorului BNR, precum şi a casierului central.
Grafica monedelor şi bancnotelor este protejată prin înregistrarea lor la OSIM.
Politica monetară include: operaţiunile de piaţă monetară, mecanismele de creditare a instituţiilor de
credit şi rezervele bancare obligatorii.
Operţiunile de piaţă monetară, denumite şi open market sunt executate la iniţiativa BNR şi implică
tanzacţii specifice. Acest tip de operaţiuni se defăşoară între BNR şi participanţi eligibili (bănci, bănci de
credit ipotecar, case centrale ale cooperativelor de credit, case de economii pentru domeniul locativ). Intră
în categoria operaţiunilor de piaţă monetară: emiterea de certificate de depozit, atragere de depozite, swap
valutar ş.a.
Creditarea instituţiilor de credit se face de către BNR către instituţiile de credit eligibile. Temeiul legal
al creditării este Regulamentul BNR nr. 1/2000. Foarte cunoscut şi uzitat este creditul lombard, respectiv
operaţiunea de creditare, având drept garanţie obiecte sau titluri de valoare. Este un tip de credit pe termen
scurt.
Mecanismul rezervelor minime obligatorii. Acestea reprezintă disponibilităţi băneşti în lei ori în
valută, aparţinând băncilor, persoanelor juridice române etc., fiind păstrate în conturi dechise la BNR.
Există obligaţia băncilor şi celorlalte instituţii de credit ce acceptă depozite să constituie aceste rezerve
minime obligatorii. Temeiul legal este reprezentat de Regulamentul BNR nr. 6/2002 privind regimul
rezervelor minime obligatorii.
Strategia de politică monetară a BNR în România la acest moment este cea de ţintire directă a
inflaţiei. Dat fiind procesul de dezinflaţie pe care îl parcurge ţara noastră, aceste ţinte sunt stabilite anual;
astfel pentru anul 2010 – 3,5%, iar pentru 2011 – 3%.
Politica de curs de schimb presupune ca atribuţii ale BNR: elaborarea balanţei de plăţi, stabilirea
cursurilor de schimb pentru propriile operaţiuni pe piaţa valutară, calcularea şi publicarea cursurilor medii
pentru evidenţa statistică, păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
Regimul actual al cursului de schimb este cel de flotare controlată.
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii
financiare. Suprevegherea prudenţială înseamnă activitatea specifică desfăşurată de autoritatea de
supraveghere bancară asupra entităţilor juridice ce alcătuiesc sistemul bancar, constând în urmărirea
44
modului în care sunt respectate de către instituţiile financiare a regulilor prudenţiale, respectiv aplicarea
unei politici şi practici bancare prudente, respectând interesul băncii, dar şi cel al clienţilor, precum şi
credibilitatea şi viabilitatea sistemului bancar în ansamblu său.
Supravegherea prudenţială de către BNR se exercită începând cu momentul autorizării şi până la
retragerea acesteia. În acest sens, băncile aflate sub supravegherea prudenţială a României au obligaţia de a
transmite raportări periodice, acestea fiind totodată inspectate periodic.
Scopul supravegherii prudenţiale este de a limita riscurile bancare, astfel încât să nu fie periclitată
solvabilitatea băncii controlate şi, pe cale de consecinţă, credibilitatea bancilor în general.
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Prerogativa exclusivă a BNR, emiterea bancnotelor şi a monedelor presupune acceptarea lor la valoarea
nominală, în vederea plăţii tuturor obligaţiilor publice şi private.
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării sale;
- administrarea rezervelor internaţionale ale României. Rezervele internaţionale ale
României sunt alcătuite din aur (din tezarul din ţară ori din străinătate), active externe, cambii, cecuri, bilete
la ordin, bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat. Rezerva de aur a României este în prezent de
103,7 tone, în timp ce rezerva valutară este de 28037 milioane de euro.
III. Conducerea şi adminsitrarea BNR
Organele de conducere ale BNR sunt atât individuale, cât şi colective.
Conducerea executivă este exercitată de către: guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori.
Consiliul de Administraţie conduce BNR şi este reglementat prin Legea nr. 312/2004. Sunt în prezent
nouă membri aleşi de către Parlamentul României la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale
celor două Camere ale Parlamentului, dintre care cinci nu sunt salariaţi ai BNR. Aceştia sunt numiţi pentru
o perioadă de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Numirea, retragerea şi revocarea din
funcţie a acestora sunt reglementate prin legea anterior amintită.
Membrii Consiliului de Administraţie nu pot fi parlamentari şi nici nu pot face parte din administraţia
publică ori organele judiciare.
Preşedintele Consiliului de Administraţie este guvernatorul BNR.
Actuala structură a Consiliului de Adminstraţie a fost stabilită prin Hotărârea nr. 35 din 2009 a
Parlamentului României72.
Guvernatorul BNR se ocupă de gestiunea zilnică a BNR. Acesta coordonează: Comitetul de politică
monetară, Comitetul de supraveghere, Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, Comitetul de
audit, Cancelaria BNR, viceguvernatorii şi prim-vice guvernatorul. În lipsa sa ori în condiţiile constatării
imposibilităţii îndeplinirii atribuţiilor sale acestea sunt preluate de către prim-viceguvernator. Guvernatorul
72 Guvernator – academician Mugur Isărescu, prim-viceguvernator – prof.univ.dr. Florin Georgescu, viceguvrnator – Bogdan Olteanu, viceguvernator – dr. Cristian Popa, membru - prof.univ.dr. Marin Dinu, membru – prof.univ.dr. Nicolae Dănilă, membru – prof.univ.dr. Virgiliu Stoenescu, membru – conf.dr. Agnes Nagy, membru – dr. Napoleon Pop.
45
BNR emite ordine şi ia decizii. Totodată, prezintă anual Parlamentului României raportul anual al BNR.
În subordinea guvernatorului şi viceguvernatorilor se află 18 direcţii: direcţia politică monetară şi
modelară macroeconomică, direcţia stabilitate financiară, direcţia reglementare şi autorizare, direcţia
supraveghere, direcţia operaţiuni de piaţă, direcţia emisiune, tezaur şi casierie, direcţia plăţi, direcţia studii