Transcript
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara
Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri
BUCUREȘTI 15/11/2012
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
1
Investeşte în oameni ! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior” Beneficiar: Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Contract nr: POSDRU/86/1.2/S/56872
Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara
Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
2
Manager proiect: Simona Tănase Coordonator ediție: Prof.dr.ing. Anton Hadăr Autori și contributori: Nr. crt.
Nume și prenume Funcția în proiect / organizație
Contribuția Cod curs
1 Prof. dr. ing. Hadăr Anton – UPB
Rector / delegat 9.3.1./9.3.2/ 9.3.5
2 Prof. dr. ing. Marin Alexandru – UPB
Expert educaţie
9.3.1./9.3.5
3 Dr. ing. Badea Constantin Dan - UPB
Resp. departament proiecte cercetare
9.3.1./9.3.2/ 9.3.5
4 Prof. dr. ing. Gheorghiu Horia Miron - UPB
Resp. management conţinut informaţional
9.3.1./9.3.5
5 Conf. dr. ing. Rânea Constantin - ANCS
Secretar general 9.3.2
6 Prof. dr. ing. Filipoiu Ioan Dan - UPB
ETS pentru derulare procese instruire
9.3.2
7 Prof. dr. ing. Semenescu Augustin - UPB
Asistent proiect 9.3.5
8 Prof. dr. ing. Dumitru Topan - UCV
Resp. management conţinut informaţional
9.3.3/9.3.4
9 Prof. dr. ing. Marcel Dracea – UCV
Expert educaţie 9.3.3/9.3.4
10 Prof.dr. Leonardo – Geo Mănescu - UCV
Director CTT INTESA 9.3.5
11 Prof.dr. Edmond Gabriel OLTEANU - UCV
Responsabil program de proprietate intelectuală CTT INTESA
9.3.3/9.3.4
12 Conf.dr.ing Denisa RUŞINARU - UCV
Responsabil program comunicare şi cooperare CTT INTESA
9.3.1
13 Prof.dr. Liviu CRĂCIUN - UCV Consultant educaţie CTT INTESA
9.3.2
14 Prof. Dr. Vasile OSTAFE - UVT Rector / delegat 9.3.5
15 Prof. Dr. Adriana ISVORAN - UVT
Resp. management conţinut informaţional
9.3.5
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
3
CUPRINS GENERAL
INTRODUCERE
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi,
cod curs 9.3.1
Bazele managementului inovării şi transferului tehnologic,
cod curs 9.3.2
Brevetarea invenţiilor în România şi Uniunea Europeană,
cod curs 9.3.3
Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale,
cod curs 9.3.4
Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare,
inovare
cod curs 9.3.5
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
4
INTRODUCERE
Obiectivul general al programului este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a managementului proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi și să îmbunătăţească cunoştinţele și abilităţile cursanţilor pentru a stăpâni și a sprijini acest procese.
În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară pentru știință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale”, programul îsi propune să familiarizeze cursanţii cu noţiunile, conceptele, tipologia și structurile specifice proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi
Parcurgerea disciplinelor din program permite cursanţilor: Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfăşoară
activităţile specifice de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniţia, elabora și promova proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
- Să acţioneze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte implementarea unui proiect.
Să acţioneze individual sau în echipă pentru organizarea unor proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale, care pot fi achiziţionate de potenţiali clienţi ai universităţii.
- Să îsi însuşească modul de prezentare performant al unui proiect supus promovării pe piaţă. În cadrul programului sunt dezvoltate următoarele discipline:
- Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi - Bazele managementului inovării și transferului tehnologic - Brevetarea invenţiilor în România și Uniunea Europeană - Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale - Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.
Între aceste cinci discipline există relaţii de dependenţă descrise de aspectul că „Bazele managementului inovării și transferului tehnologic” este disciplina cu caracterul cel mai mare de generalitate, care oferă cadrul în care se dezvoltă celelalte discipline și în care sunt înţelese și sunt aplicate noţiunile și conceptele specifice, aşa cum se sugerează în figura de mai jos. În procesul inovării sunt necesare cunoştinţe aprofundate de management al proiectelor de cercetare, dezvoltare și inovare. În procesul transferului tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale sunt necesare noţiuni complexe privind valorificarea și jurisprudenţa drepturilor de proprietate intelectuală, cât și brevetarea invenţiilor în România și în Uniunea Europeană.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
5
Astfel, parcurgerea acestor discipline permite cursanţilor să-și dezvolte abilităţi profesionale și antreprenoriale în promovarea ştiinţei, tehnologiei, inovării și a valorificării proprietăţii intelectuale în universităţi.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
6
Titlul cursului:
Valorificarea drepturilor de proprietate
intelectuală în universități
Codul cursului: 9.3.1
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
7
CUPRINS Modulul I: Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1.1. Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.
1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală
1.3. Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale
1.4. Factori de influenţă ai valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
1.5. Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului academic
Capitolul 2: TRĂSĂTURI, MECANISME ȘI MODELE ALE PROCESULUI DE
VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
2.1. Trăsături principale ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
2.2. Mecanisme ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
2.3. Efecte ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
2.4. Modele ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
Modulul II: Managementul operațional al activităţii de valorificare a drepturilor
de proprietate intelectuală
Capitolul 3: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR
DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
3.1. Finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale
3.2. Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale
Capitolul 4: STRATEGIA ȘI MANAGEMENTUL VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII
INTELECTUALE
4.1. Integrarea managementului proprietăţii intelectuale în managementul universitar
4.2. Exemple de centre universitare de valorificare a proprietății intelectuale
4.3. Constituirea unei organizații de transfer tehnologic pentru valorificarea
proprietății intelectuale
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
8
4.3.1. Organizaţii de transfer tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale
4.3.2. Probleme ale managementului activităţilor de valorificare a proprietății
intelectuale
4.3.3. Promovarea companiilor spin-off
Capitolul 5: ORGANIZAREA UNUI CENTRU DE TRANSFER TEHNOLOGIC
PENTRU VALORIFICAREA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
5.1. Principii generale
5.2. Misiunea și obiectivele
5.3. Activitatea
5.4. Structura organizatorică şi funcţională
Capitolul 6: RESPONSABILITĂȚILE PARTICIPANȚILOR ÎN PROCESUL DE
VALORIFICARE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
6.1. Personalul didactic şi de cercetare
6.2. Studenţii
6.3. Profesorii şi cercetătorii invitaţi
Modulul III: Resursele și auditul performanței valorificării drepturilor de
proprietate intelectuală
Capitolul 7: RESURSELE VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
7.1. Finanţarea din surse proprii
7.2. Finanţarea prin fonduri capital – risc
Capitolul 8: AUDITUL ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE
PROPRIETATE INTELECTUALĂ
8.1. Principiile generale de audit al performanței
8.2. Metodologia de audit al al procesului de valorificare a proprietății intelectuale din
universităţi
Bibliografie
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
9
Introducere
Scopul disciplinei este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a
managementului procesului de valorificare a proprietăţii intelectuale a universităţilor
şi să îmbunătăţească cunoştinţele comunităţii academice, pe baza experienţei de
bună practică în acest domeniu.
În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară
pentru ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale”, cursul
privind Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universități îşi propune
să abordeze problemele valorificării proprietăţii intelectuale pornind de la o serie de
întrebări, la care disciplina să dea un câte un răspuns.
De ce trebuie să valorificăm proprietatea intelectuală ?
La această problemă este de arătat care este finalitatea proiectului unei
asemenea activităţi în cadrul universităţii. Ce este de avut în vedere ca obiectiv al
acestei activităţi, cum şi cu cine se îndeplineşte acesta, cu ce resurse se realizează
valorificarea proprietăţii intelectuale – sunt problematicile la care acest curs oferă
soluţii şi exemple practice.
Activitatea universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin
elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau
literar - artistice. De aceea, disciplina vizează explicitarea activităţii de valorificare a
proprietăţii intelectuale, care implică mijloacele utilizate pentru adaptarea cunoaşterii,
rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de cercetare ale universităţii, în
scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.
Cursul prezintă exemple de succes cu privire la asigurarea de servicii suport
cercetării, prin îndeplinirea funcţiilor de management al proprietăţii intelectuale şi
exemple pozitive ale centrelor şi companiilor deţinute de universități, care preiau
managementul proprietăţii intelectuale.
Din aceste motive, disciplina contribuie la integrarea funcţiilor de execuție și
de management ale proprietăţii intelectuale în structurile universităţilor, prin aceea că
permite cursanților:
- Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfășoară
activitățile specifice de valorificare a proprietății intelectuale în universități.
- Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniția, elabora și
promova proiecte de valorificare a proprietății intelectuale.
- Să acționeze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte
implementarea unui proiect.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
10
Modulul I: Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate
intelectuală
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1.1. Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.
Pentru a înţelege ce este valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală,
este util să menţionăm cele două accepţiuni generale ale acestei noţiuni.
Astfel, în sens restrâns, prin valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală se înţelege:
- cesiunea unei proprietăţi intelectuale, care a fost generată şi dezvoltată într-o
universitate, prin mijloace legale cum sunt licenţierea tehnologiei sau
franciza*).
- procesul prin care sunt convertite descoperirile ştiinţifice şi tehnologice în
bunuri şi servicii vandabile.
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală implică o serie de relaţii, de
tip formal şi informal, între universități şi sectoarele economice publice şi private.
Scopul valorificării drepturilor de proprietate intelectuală îl constituie întărirea
economiei pe un teritoriu, prin accelerarea aplicării noilor tehnologii şi resurse, pentru
satisfacerea necesităţilor şi oportunităţilor sectorului privat şi public.
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul prin care
cunoştinţe, facilităţi sau capacităţi existente, finanţate din fonduri publice de cercetare
– dezvoltare, sunt folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice şi private [1].
În principiu, între rezultatele proceselor de valorificare a drepturilor de
proprietate intelectuală de succes, se pot evidenţia îmbunătăţirea produselor,
eficientizarea serviciilor, perfecţionarea proceselor de fabricaţie, realizarea unor
produse noi destinate desfacerii pe pieţe naţionale şi internaţionale.
În sens larg, valorificarea proprietăţii intelectuale înseamnă toate iniţiativele şi
activităţile care conduc la creşterea valorii rezultatelor cercetării şi în general a
cunoaşterii produse de universitate.
___________________________________________________________________ *
Licența brevetului de invenție este acordul (contractul) prin care titularul unui brevet de invenție (licențiatorul)
acordă unei alte persoane (licențiatul) în tot sau în parte, folosința dreptului său exclusiv de exploatare în
schimbul unui preț.
Franciza este sistemul de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane,
denumite francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
11
În mod specific, valorificarea proprietăţii intelectuale implică mijloacele utilizate
pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de
cercetare, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.
Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale este ilustrat în fig. 1.
Fig. 1. Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
12
Activitatea universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin
elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau
literar - artistice.
În literatura de specialitate există o unanimitate în înţelegerea conceptului de
proprietate intelectuală.
În tabelul 1 se prezintă mai multe definiţii ale proprietăţii intelectuale, care nu
diferă esenţial între acestea.
Tabelul 1 – Definiţii ale proprietăţii intelectuale
Proprietatea intelectuală
Definiţia Autorul Publicaţia
Proprietatea intelectuală se referă la
Creaţii ale minţii: invenţii, opere literare şi artistice, simboluri şi imagini utilizate in comerţ
World Intellectual Property Organization (2000)
What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E) ISBN 978-92-805-1555-0.
Termenul general de proprietate intangibilă, care este rezultatul unui efort intelectual
UK Government (2002)
The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK (March 2002), http://www.sqw.co.uk/data/IP.html
Informaţii confidenţiale, opere protejate, materiale de studiu dezvoltate de universitate, desene, descoperiri, publicaţii, invenţii şi mărci
The University of the South Pacific, Laucala Campus Suva, Fiji (2010).
INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC.
Exprimarea unor idei, elemente concrete şi specifice de creativitate şi invenţii, într-o formă tangibilă şi încadrabilă într-o formă de proprietate
Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011)
Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5.
Rezultatul activităţii creatoare a omului şi spre deosebire de proprietatea care indică posesia
Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011)
Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
13
bunurilor materiale, proprietatea intelectuală consacră o realitate obiectivă având în vedere "bunurile spirituale" indicând apartenența operei, indiferent de caracterul acesteia, celui care efectiv a creat-o, autorului său real, indiferent cui şi pe ce cale i s-a transmis dreptul de exploatare sau valorificare
În formularea cea mai generală, proprietatea intelectuală se referă la
exprimarea unor idei creative şi invenţii, care provin din activitatea intelectuală în
domeniile industrial, stiinţific, literar - artistic şi reprezintă proprietatea asupra unor
bunuri imateriale, intangibile sau necorporale.
Potrivit Convenţiei privind Instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale – OMPI, de la Geneva, încheiată în 1967 şi la care România este parte
din 1972, proprietatea intelectuală include drepturile referitoare la [6]:
a) operele literare, artistice şi ştiinţifice;
b) interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi
emisiunile de radiodifuziune;
d) descoperirile ştiinţifice;
e) desenele şi modelele industriale;
f) mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi numele comerciale şi
denumirile comerciale;
g) protecţia împotriva concurenţei neleale
precum şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile
industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală
Proprietatea intelectuală are două domenii:
- proprietatea literar - artistica şi ştiinţifică (cărţi, opere, interpretări, ilustraţii etc.)
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
14
- proprietatea industrială ( brevete de invenţie, modele de utilitate, mărci, desene şi
modele industriale, topografia produselor semiconductoare).
Drepturile ce decurg din proprietatea intelectuală asigură beneficiul ce
decurge din potenţialul economic al proprietăţii.
Dreptul de autor protejează conţinutul economic al proprietăţii şi adaugă ca
abordare de bază că opera unui autor reprezintă o expresie directă a personalităţii
sale, care face necesară o protecţie care depăşeşte simplul potenţial economic al
operei [7].
Drepturile de proprietate intelectuală se referă la [8]:
- brevete de invenţie;
- modele de utilitate;
- desene industriale;
- drepturi de autor;
- mărci comerciale şi de serviciu.
- noi specii de plante;
- secrete comerciale.
În figura nr. 2 se arată domeniile proprietăţii intelectuale.
Fig. 2. Domeniile proprietăţii intelectuale
1.3. Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale
Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale sunt acele operaţii care
asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general,
aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă din variate
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
15
forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea
interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.
Mecanismele de valorificare a proprietăţii intelectuale se pot împărţi în şapte
categorii, aşa cum se prezintă sintetic în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2 - Mecanisme de valorificare a proprietăţii intelectuale
Nr. crt.
Categoria Sub - categoria
1. Grupuri de consultanţă Grupuri de recenzie ale utilizatorului final
Grupuri de recenzie tehnică
2. Colaborare cu participaţie la costuri Consorţii industriale
Cercetare – dezvoltare în parteneriat
Proiecte demonstrative
Facilităţi pentru utilizator
3. Colaborare fără participaţie la costuri Contractare cercetare – dezvoltare
4. Schimb de personal Lucrări pentru terţi
Personal de consultanţă
Personal invitat
Transfer de personal
5. Licenţiere / spin off Licenţiere
Firme de spin off
Parcuri ştiinţifice şi tehnologice
Incubatoare tehnologice de afaceri
6. Diseminare activă a informaţiei Organizaţii de brokeraj
Conferinţe, seminarii, ateliere
Centre de informare tehnologică
Învăţământ
7. Diseminare pasivă a informaţiei Corespondenţă poştală, inclusiv e-mail
Rapoarte tehnice
Articole de revistă
Video-înregistrări
Buletine electronice
Tehnologiile care fac obiectul valorificării proprietăţii intelectuale sunt
înglobate în brevete de invenţie, modele de utilitate, desene, mărci, know-how,
inclusiv informaţii şi date tehnologice, servicii tehnologice, suport tehnologic şi alte
drepturi de protecţie a chip - urilor şi software (Tabelul 3).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
16
Tabelul 3
Clasificare Detalii ale drepturilor
Drepturi de proprietate industrială Brevete, modele de utilitate, desene, mărci
Copyrights Drepturi de proprietate, drepturi personale, drepturi conexe
Drepturi de proprietate neo-intelectuală
Drepturi de proprietate industrial avansate: drepturi de desene de circuit chip cu semiconductori
Copyrights industrial:programe computer şi software
Drepturi de proprietate a informaţiei: secrete comerciale (know-how), drepturi privind baze de date
Brevetele de invenţie sunt drepturi de protecţie, dar o tehnologie, care nu
poate fi brevetată ca invenţie, este apărată ca know-how, deoarece înglobează
cunoaştere, experienţă şi competenţă a personalului.
1.4. Factori de influenţă ai valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
În planificarea și implementarea proiectelor de valorificare a drepturilor de
proprietate intelectuală, principalele probleme care apar sunt legate de capabilitățile
tehnologice ale organizației și ale oamenilor.
Capabilitățile tehnologice sunt compuse dintr-o varietate de surse de
cunoaștere și de experiențe. Unele dintre acestea sunt sub forma unor idei noi și
invenții. Altele sunt încorporate în echipamente, utilaje, infrastructură, iar altele sunt
încorporate în calificarea personalului [9].
Capabilitățile tehnologice sunt reprezentate de:
- Sectorul de cercetare – dezvoltare;
- Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare;
- Baza de cunoaștere științifică.
Sectorul de cercetare – dezvoltare este un factor important pentru asigurarea
capabilităților tehnologice, acesta fiind suportul cel mai potrivit pentru absorbția noii
tehnologii.
Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare este esențială în
transmiterea rapidă a cunoașterii între organizațiile implicate în procesul de transfer
tehnologic, fiind un factor critic al succesului. Existența acestei infrastructurii asigură
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
17
o platformă prin care se comunică date, se coordonează activități și se utilizează în
comun informații.
Baza de cunoaștere științifică este aceea care furnizează experiența
tehnologică și învățarea organizațională, influențând opțiunile viitoare privind
tehnologiile ce vor fi adoptate.
Capabilitățile personalului contribuie în mod decisiv la succesul transferului
tehnologic, prin existența unui proces de învățare continuă și a unei expertize
specifice.
Educația personalului, suportul tehnic și formarea continuă asigură creșterea
performanței firmei.
La implementarea unui proiect valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală, există o serie de factori de risc și anume:
- Factori de risc tehnologic;
- Factori de risc ai afacerii;
- Factori de risc de țară;
- Factori de risc organizațional.
Riscul tehnologic este asociat cu noutatea și inadecvarea tehnologiei
transferate, într-un context dat. Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală impune formarea unor manageri potrivit calificați pentru a conduce
întregul proces de schimbare, în contextul înțelegerii interacțiunilor dintre mediul local
și cel global.
Inadecvarea unor tehnologii se poate datora unor factori cum sunt:
- Un răspuns nepotrivit cererii pieței;
- Disfuncția asigurării sau a adaptării furnizării locale de materii prime și
material;
- Incapacitatea de a adapta tehnologia la o scară mai mică a producției;
- Insuficienta utilizare a forței de muncă, determinate de distorsiunea prețului
sau de alte restricții;
- Importul unor utilaje nepotrivite;
- Alegerea unei tehnologii improprii, determinate de unele restricții la achiziția
tehnologiilor.
Riscul afacerii este exprimat prin riscul costului, riscul cererii, riscul ratei de
schimb și riscul profitului. Profitabilitatea unei noi tehnologii nu poate fi garantată, la
data apariției acesteia.
Riscul de țară este asociat cu profilul țării care achiziționează noua tehnologie,
exprimat prin cadrul social, politic, legal și disponibilitatea pentru infrastructura
necesară.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
18
Riscul organizațional este exprimat de capacitatea managerială, în corelație
cu expertiza parsonalului și infrastructura existentă.
În cadrul structurilor de cercetare – dezvoltare și în cel al unor procese de
transformare de anvergură a organizațiilor receptoare, valorificarea drepturilor de
proprietate intelectuală se bazează pe creativitate și inovare.
1.5. Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului
academic
Comparativ cu ţările dezvoltate din Uniunea Europeană, universităţile din România se confruntă cu multe probleme, în ceea ce priveşte transformarea acestora în universități antreprenoriale.
Există o finanţare publică deficitară a educaţiei şi cercetării ştiinţifice şi cele mai multe universităţi nu au venituri proprii, cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.
Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităţilor dificultăţi în îndeplinirea misiunii şi obiectivelor acestora.
Astfel, universităţile întâmpină greutăţi în: - asigurarea calităţii învăţământului; - achiziţionarea echipamentelor şi consumabilelor pentru cercetare; - asigurarea unei tehnologii moderne de informare şi comunicare.
Salariile mici din universităţi crează dificultăţi în atragerea de personal înalt calificat şi motivat, “brain-drain” – ul rămânând o problemă actuală.
Nivelul transferului de cunoaştere şi de tehnologii de la universităţi în mediul economic este scăzut, iar contribuţia cercetării universitare la creşterea PIB-ului este nesemnificativă.
Legăturile dintre universităţi şi industrie sunt slabe, ceea ce determină existenţa unor venituri mici provenite din consultanţă, contracte de cercetare şi comercializarea invenţiilor.
Infrastructura şi facilităţile pentru cercetare – dezvoltare sunt inadecvate şi deteriorate, pe seama unei întreţineri deficitare.
Chiar, dacă se manifestă fenomenul de “brain - drain” , încă mai există suficient personal înalt calificat în universităţi. Acestă forţă de muncă ar trebui reorientată spre consultanţă, inovare şi cercetare cu potenţial comercial.
Experienţa universităţilor din ţările dezvoltate arată că un venit semnificativ se poate genera prin consultanţă, cercetare şi dezvoltare, după cum urmează:
- Taxe de licenţiere a drepturilor de proprietate intelectuală. - Drepturi de autor. - Venituri din servicii de consultanţă. - Venituri din contracte de cercetare. - Venituri din contracte de sponsorizare. - Venituri ale firmelor înfiinţate de universităţi.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
19
Există mai mulţi participanţi posibili la procesul de comercializare a invenţiilor şi la obţinerea finanţării cercetării.
Aceştia sunt: - universităţile, ca atare, prin centrele lor de cercetare; - profesori şi profesori invitaţi; - cercetători şi inventatori; - cercetători invitaţi; - asistenţi de cercetare; - studenţi; - entităţi de transfer tehnologic; - sponsori; - publicul.
Fiecare dintre participanţii, în procesul de generare şi de comercializare a rezultatelor cercetării şi în cel de obţinere a contractelor de cercetare, contribuie într-un fel sau în altul. Dar, aceştia au propriile interese şi aşteptări, situaţie care, în majoritatea cazurilor, determină un conflict de interese.
O universitate, ca atare, este principalul participant în acest proces al valorificării rezultatelor cercetării, deoarece aceasta asigură: - infrastructura de cercetare; - salariul personalului de cercetare; - fonduri pentru cercetare; - bunul renume al instituţiei.
Negocierile de succes ale contractelor necesită abilităţi, pe care cercetătorii, de regulă, nu le au.
Entităţile de transfer tehnologic sunt cele destinate asigurării unor servicii profesioniste, în acest domeniu de activitate.
În majoritatea cazurilor, activităţile de cercetare sunt realizate şi cu ajutorul asistenţilor de cercetare, studenţilor, cercetătorilor invitaţi sau al celor care efectuează studii postdoctorale. Fiecare, dintre aceştia, are o aşteptare pentru o răsplată financiară şi pentru publicarea neîngrădită rezultatelor obţinute.
În cazul unui proiect major, un membru al unei echipe de cercetare poate fi temporar eliberat de sarcinile din educaţie, pentru a se putea concentra pe acel proiect. Ca rezultat, ceilalţi membri ai echipei de proiect pot cere compensaţii pentru efortul lor suplimentar.
Publicaţiile unui cercetător necesită sprijin pentru dezvoltarea sa profesională şi de carieră, dar invenţiile potenţiale şi descoperirile ştiinţifice reclamă protecţie împotriva dezvăluirii premature, care ar pune în pericol exploatarea comercială a acestor rezultate.
O firmă ar putea asigura participarea unui cercetător, care împreună cu cercetătorul universităţii, ar fi implicat în dezvoltarea unei invenţii cu potenţial comercial. În acest caz, firma ar putea adopta tehnologia gratis.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
20
Pot exista situaţii în care finanţatorul să participe într-un “joint research” cu universitatea. În această situaţie, acest finanţator poate pretinde deţinerea unei cote din drepturile de proprietate intelectuală.
Mai pot exista finanţări guvernamentale ale infrastructurii şi cercetării, ceea ce poate condiţiona caracterul public al rezultatelor cercetării, care trebuie utilizate în beneficiul dezvoltării ţării, fără existenţa vreunui monopol.
Pentru o eficientă comercializare a invenţiilor şi rezultatelor cercetării, sunt necesare organizaţiile de transfer tehnologic. Aceste organizaţii pot asigura informarea tehnologică, marketing-ul şi atragerea surselor de finanţare a trasferului tehnologic.
Apariția organizațiilor de transfer tehnologic nu determină în sine transformarea universității într-o instituție antreprenorială, contribuind doar la dezvoltarea unei mai bune relații cu mediul economic.
Antreprenoriatul academic înseamnă mai mult decât dezvoltarea unor relații comerciale cu mediul economic.
În legătură cu finalitatea transformării antreprenoriale a universităţilor, există preocupări teoretice şi practice, care vizează îmbunătăţirea managementului universitar.
Transformările antreprenoriale ce vor urma în universităţi şi coalescenţa lumii academice şi economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani [3].
Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universităţi în activitatea de comercializare a invenţiilor, ca o potenţială modificare în identitatea lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialişti pentru necesitatea formării unei concepţii unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic şi se conturează noţiunea rolului hibrid al idendităţii personalului academic.
Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înţelegere mai adâncă a modalităţii de a manageria un asemenea de rol hibrid al identităţii şi pentru a prefigura impactul acestuia atât asupra ştiinţei, cât şi asupra antreprenoriatului.
Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depăşit de modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător şi antreprenor, în acelaşi timp.
Alte studii, pun în evidență ideea că introducerea modelului universității antreprenoriale presupune schimbarea managementului academic cu unul de întrepridere (entrepreneurial management).
Activitatea antreprenorială a universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau literar - artistice.
De aceea, dizertația vizează explicitarea activităţii antreprenoriale de valorificare a proprietăţii intelectuale, care implică mijloacele utilizate pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de cercetare ale universităţii, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
21
Capitolul 2: TRĂSĂTURI, MECANISME ȘI MODELE ALE PROCESULUI DE
VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
2.1. Trăsături principale ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul de creare a
valorii din cunoaștere, cu transformarea acesteia pentru a fi potrivită sau compatibilă
utilizării economice ori sociale, prin introducerea rezultatelor cercetării în noi produse,
servicii și procese competitive sau în noi activități comerciale.
Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală implică o mare
diversitate de actori, care sunt stimulați de variate interese: cercetători și institute,
manageri sau firme, interfețe sau organizații de intermediere – oficii sau centre de
transfer tehnologic, incubatoare, agenții de dezvoltare etc.(figura 3).
Un sistem de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este
structurat pe trei dimensiuni complementare, care leagă actorii între ei.
O primă dimensiune se referă la diseminarea rezultatelor cercetării publice,
pentru conștientizarea actorilor economici despre existența rezultatului științific.
O a doua dimensiune este îmbunătățirea capacității de absorbție a actorilor
regionali și sprijinirea lor pentru utilizarea cunoșterii academice în afacerile lor.
A treia dimensiune este dedicată monitorizării tehnologice și știinițifice a
firmelor și informării organizațiilor de cercetare asupra nevoilor sectorului privat.
Figura 3 – Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
Obiectivele valorificării drepturilor de proprietate intelectuală sunt:
1. Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
22
2. Susținerea absorbției rezultatelor cercetării.
3. Stimularea cercetării academice.
Fiecare dintre aceste obiective se îndeplinește prin instrumente specifice, așa
cum se arată în tabelul nr. 4.
Tabelul nr. 4
Tipul instrumentului
Obiectiv Exemple de instrumente
1 Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării
Publicații, licențe, conferințe, brevete
2 Susținerea absorbției rezultatelor cercetării
Spin-off, mobilitatea resursei umane, programe de training
3 Stimularea cercetării academice
Parcuri industriale, Organizații de transfer tehnologic, activități de foresight
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală cuprinde următoarele etape
(figura 4):
1. Căutarea tehnologiei.
2. Elaborarea studiilor de fezabilitate și de impact.
3. Negocierea valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
4. Planificarea proiectului.
5. Rezolvarea aspectelor juridice.
6. Asigurarea finanțării.
7. Lansarea proiectului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
23
Figura 4 - Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este complex,
implicând o multitudine de actori și de activități, așa cum este prezentat sintetic în
tabelul nr. 5.
Tabelul nr. 5
Compatibilizarea ofertanților cu clienții
Negocierea transferului tehnologic
Studii
Căutarea tehnologiei Cercetare de brevet Studii
Tehnici de negociere Înțelegeri realizate
Selectarea și evaluarea tehnologiei Studiu de fezabilitate Studiu de impact
Planificarea proiectului Finanțarea proiectului Aspecte juridice
Plan de afaceri Plan de marketing
Granturi Participații Facilități fiscale
Redactarea contractului de transfer tehnologic Stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală
Lansarea proiectului Inovarea continuă Climatul de afaceri
Adaptarea tehnologiei Managementul proiectului
Audit tehnologic Strategia de dezvoltare Managementul calității Alianțe strategice
Mediul economic Climatul investițional
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
24
2.2. Mecanisme ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Mecanismele de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală sunt acele
operații care asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar.
În general, aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă
din variate forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea
interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.
Mecanismele de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală se pot
împărți în șapte categorii, așa cum se prezintă sintetic în tabelul nr. 6.
Tabelul nr. 6 - Mecanisme de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
Nr. crt.
Categoria Sub - categoria
1. Grupuri de consultanță Grupuri de recenzie ale utilizatorului final
Grupuri de recenzie tehnică
2. Colaborare cu participație la costuri
Consorții industriale
Cercetare – dezvoltare în parteneriat
Proiecte demonstrative
Facilități pentru utilizator
3. Colaborare fără participație la costuri
Contractare cercetare – dezvoltare
4. Schimb de personal Lucrări pentru terți
Personal de consultanță
Personal invitat
Transfer de personal
5. Licențiere / spin off Licențiere
Firme de spin off
Parcuri științifice și tehnologice
Incubatoare tehnologice de afaceri
6. Diseminare activă a informației Organizații de brokeraj
Conferințe, seminarii, ateliere
Centre de informare tehnologică
Învățământ
7. Diseminare pasivă a informației Corespondență poștală, inclusiv e-mail
Rapoarte tehnice
Articole de revistă
Video-înregistrări
Buletine electronice
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
25
Investițiile străine directe (ISD) constituie un alt canal semnificativ al
valorificării drepturilor de proprietate intelectuală. Succesul procesului de tranziție,
din țările Europei Centrale și de Est, a fost posibil datorită intrărilor de ISD, care au
transformat în întregime economiile acestor țări. ISD reprezintă forma cea mai înaltă
a cooperării internaționale de producție, care angajează spectrul cel mai larg de
resurse, respectiv capital, tehnologie, cunoaștere și resurse umane calificate. Până
în anul 2000, în aceste țări s-au investit de către mari companii transnaționale 124,7
miliarde USD, în special prin cumpărarea companiilor mari locale.
2.3. Efecte ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, în special către țările aflate
în dezvoltare, este adesea corelată cu procesul de globalizare, astfel încât este greu
să se identifice consecințe negative sau pozitive într-un sistem economic dat.
Efectele pozitive ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală pot
include creșterea productivității, dezvoltarea de activități complementare cu firmele
locale, în timp ce efectele negative se pot referi la efecte adverse de competitivitate
în raport cu firmele locale, la concedieri de personal și la implicații de scădere a
bunăstării.
Pe termen lung, competitivitatea unei economii depinde de potențialul inovativ
câștigat prin procesul valorificării drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta este
factorul cheie din analiza factorilor de competitivitate, cum sunt costurile de
producție. Proprietarii și cei care au acces la tehnologii înalte influențează poziția
unei țări în clasificarea internațională de competitivitate.
Fără a avea tehnologii proprii dezvoltate, competiția pe termen lung se susține
prin valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, așa cum a procedat Europa
Centrala și de Est, care rămâne încă mult în urma țărilor dezvoltate (Tabelul nr. 7).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
26
Tabelul nr. 7 – Schimbări în clasificarea internațională de competitivitate
Cele mai bune evoluții au prezentat Ungaria și Republic Cehă, care au avut
asigurată creșterea competitivității prin intervenția țărilor celor mai dezvoltate din
OECD. Pe termen lung, această situație va genera un impact negativ asupra viitoarei
dezvoltări economice a acestor țări, mai ales pe seama faptului că acestea nu și-au
dezvoltat din timp propriul sector de cercetare, dezvoltare și valorificare a inovării.
Dincolo de efectele pe care le are procesul de globalizare, care se referă la
investițiile străine directe, relocarea activităților de producție etc., există cauze mai
profunde care determină evoluția competitivității, acestea fiind corelate cu investițiile
în cercetare și valorificarea inovării.
Luînd exemplul Finlandei – cea mai inovativă țară din Uniunea Europeană,
putem constata că această țară și-a câștigat această poziție pe seama unor masive
investiții în cercetare și în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală. În doar
zece ani, Finlanda a crescut investițiile în cercetare până la 3 % din PIB, ceea ce a
determinat o mărire a ratei anuale de creștere economică până la 4,2 % (figura 5).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
27
Figura 5 – Influența investițiilor în CDI asupra PIB – ului Finlandei.
Investiția în CDI, în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este
factorul cheie ce determină dezvoltarea economică pe termen lung. Datorită
cercetării și inovării se crează noi produse și procese, care contribuie la creșterea
bunăstării generale a unei națiuni.
2.4. Modele ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
Există mai multe tipuri de modele ale procesului de valorificare a drepturilor de
proprietate intelectuală. Dintre acestea, modelul care este actual este cel bazat pe
abordarea “Ciclului de viață a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală”
(CVVDPI).
Modelul CVVDPI are o viziune holistică asupra procesului de valorificare a
drepturilor de proprietate intelectuală și se bazează pe faptul că se pot identifica șase
stadii:
- Identificarea nevoilor tehnologice și prefigurarea afacerii
- Căutarea surselor tehnologice posibile și evaluarea ofertelor
- Negocierea cu furnizorii și perfectarea afacerii
- Pregătirea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate
intelectuală
- Implementare și asimilare
- Evaluarea impactului proiectului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Acest model se adresează în mod special întreprinderilor mici și mijlocii (IMM).
Stadiile majore ale CVVDPI sunt arătate schematic în figura 6, din care se
poate observa că fiecare stadiu (stage) este asociat cu poartă (gate). Stadiile cuprind
sarcini prescrise cu activități intersectate și simultane. Porțile sau punctele de control
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
28
asigură intrarea în fiecare stadiu. Folosind informațiile din fiecare stadiu, la fiecare
poartă se efectuează o evaluare critică, care permite trecerea în stadiul următor.
Figura 6 – Modelul “Ciclului de viață a valorificării drepturilor de
proprietate intelectuală”
Principalul avantaj al acestui model este că acesta asigură realizarea integrală
și corectă a tuturor activităților. Activitățile cheie din fiecare stadiu sunt prezentate
sintetic în tabelul 8.
„
Stadiul Activități Poarta / Criterii
Stadiul 1: Identificarea nevoilor tehnologice și prefigurarea afacerii
- Constituirea unui comitet informal de conducere a transferului tehnologic
- Elaborarea unei liste de tehnologii și a unei rute tehnologice, pentru a identifica viitoarele tendințe.
- Evaluarea de piață - Evaluarea tehnică, pentru a estima
resursele și capabilitățile necesare pentru adoptarea noii tehnologii.
Poarta 1: Confirmarea tehnologiei identificate, pe baza unor criterii:
- Orientarea strategică - Fezabilitatea proiectului (tehnic și
resurse) - Mărimea oportunității - Atractivitatea pieței - Aspecte legislative și factori
politici
Stadiul 2: Căutarea surselor tehnologice posibile și evaluarea ofertelor
- Determinarea efectelor noii tehnologii asupra competitivității
- Stabilirea componentelor tehnologice necesare (echipamente, calificare, informații)
- Stabilirea resurselor ce trebuie angajate pentru a obține profit
- Stabilirea listei de furnizori ai tehnologiei
- Analiza de competitivitate privind impactul tehnologiei
Poarta 2: Selecția tehnologiei și furnizorilor: - Examinarea critică completă a tuturor
ofertelor privind componentele tehnologice necesare, resursele de angajat și profitul
- Evaluarea riguroasă a tehnologiei, din perspectivă tehnico-economică și a factorilor politico-juridici
- Analiza financiară.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
29
Stadiul 3: Negocierea cu furnizorii și perfectarea afacerii
- Agreerea ofertei, pe baza unor înțelegeri cu privire la plăți și la protecția proprietății intelectuale
- Delimitarea responsabilităților fiecărei părți implicate
- Stabilirea canalelor de comunicare - Stabilirea celui mai potrivit mecanism
de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală
- Efectuarea înțelegerilor cu privire la mărimea plăților, la proceduri și termene.
Poarta 3: Finalizarea și aprobarea înțelegerilor contractuale: - Claritatea fiecărui detaliu al
contractului - Adecvarea prevederilor privind
proprietatea intelectuală - Adecvarea mecanismului de transfer
tehnologic - Adecvarea plăților, procedurilor și
termenelor
Stadiul 4: Pregătirea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
- Identificarea schimbărilor necesare din organizație
- Dezvoltarea unui program de instruire a resurselor umane
- Elaborarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
Poarta 4: Aprobarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală: - Verificarea corespondenței dintre
înțelegerile efectuate și programul propus
- Adecvarea cerințelor de training - Adecvarea modificării infrastructurii - Existența măsurilor de protecție a
proprietății intelectuale - Determinarea duratei critice a
activităților - Procedurile de asigurare a calității - Calendarul plăților
Stadiul 5: Implementare și asimilare
- Identificarea schimbărilor ce trebuie realizate la produs sau la proces, în acord cu condițiile locale
- Recrutarea, selecția de personal și training
- Formularea de înțelegeri cu furnizorii de materiale, piese de schimb și de servicii
- Efectuarea plăților privind tehnologia transferată, conform programului.
Poarta 5: Auditul implementării: - Respectarea angajamentelor - Conflicte apărute - Respectarea graficelor de activitate - Costuri suportate - Asigurarea calității - Realizarea programului de training - Nivelul nou de cunoaștere - Eficacitatea comunicării
Stadiul 6: Evaluarea impactului proiectului de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală
- Realizarea unei balanțe de tipul “Balanced Scorecard”, prin care se controlează atingerea obiectivelor strategice, pe baza indicatorilor de performanță și de risc.
- Examinarea posibilităților de îmbunătățire a tehnologiei transferate
- Identificarea a noi tehnologii complementare, care ar putea să consolideze câștigurile realizate.
Poarta 6: Realizarea unui ghid de bună practică pentru activitățile post – valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală Această poartă furnizează informații importante, dacă există obiectivul îmbunătățirii tehnologiei transferate sau cel al unui nou proiect de transfer tehnologic.
Ghidul servește la: - Un nou proiect de valorificare a
drepturilor de proprietate intelectuală - Dezvoltare internă.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
30
Modulul II: Managementul operațional al activităţii de valorificare a
drepturilor de proprietate intelectuală
Capitolul 3: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR
DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
3.1. Finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale
Misiunea universităţii
Schimbarea structurii şi funcţiilor universităţilor a devenit o necesitate crucială
în transformarea fluxului de cunoaştere în noi surse de inovare industrială [22].
În scopul de a se aduce beneficii economice, s-au dezvoltat variate forme
organizatorice ale universităţilor, care includ oficiile de proprietate intelectuală, de
transfer tehnologic, de licenţiere, facilităţi de incubare şi spin-offs.
Principial, universităţile sunt solicitate să îndeplinească misiunea educaţiei,
cercetării şi serviciilor. Scopul şi funcţia universităţii au fost mereu crearea cunoşterii
şi belşugului în beneficiul public. Acest model a evoluat către acela care priveşte
universitatea ca un actor major în procesul dezvoltării economice.
Universităţile trebuie să demonstreze beneficiile sociale şi economice ale
cercetărilor lor, în scopul participării la competiţii pentru diversele surse de finanţare
disponibile.
Mai mult ca oricând, universităţile se orientează către managementul şi
brevetarea proprietăţii intelectuale create în campusul universitar. Astfel, cu
menţinerea funcţiilor de bază de educaţie şi de dezvoltare teoretică, multe universităţi
s-au îndreptat către creşterea atenţiei pentru funcţia creării bunăstării, nu numai în
general pentru societate, cât şi în special prin generarea de venituri pentru
respectivele universităţi.
Antreprenoriatul academic
În legătură cu finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale a universităţilor,
există preocupări teoretice şi practice, care vizează îmbunătăţirea managementului
universitar.
Transformările antreprenoriale ce vor urma în universităţi şi coalescenţa lumii
academice şi economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani
[23]. Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universităţi
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
31
în activitatea de comercializare a invenţiilor, ca o potenţială modificare în identitatea
lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialişti pentru necesitatea formării unei
concepţii unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic şi
se conturează noţiunea rolului hibrid al idendităţii personalului academic.
Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înţelegere mai adâncă a
modalităţii de a manageria un asemenea de rol hibrid al identităţii şi pentru a
prefigura impactul acestuia atât asupra ştiinţei, cât şi asupra antreprenoriatului.
Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depăşit de
modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător şi
antreprenor, în acelaşi timp.
3.2. Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale
Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale ar trebui să fie complementare
celor de educaţie şi de producere a cunoaşterii [24]. Universităţile au datoria să
promoveze suportul şi serviciile menite să creeze mediul optim favorabil creaţiei şi
transpunerii practice a proprietăţii intelectuale (PI).
Din practica celor mai bine cotate universităţi, rezultă că obiectivele centrale
ale valorificării PI se referă la:
- Înţelegeri contractuale privind participarea la împărţirea veniturilor obţinute din
comercializarea PI, care să asigure beneficii echitabile autorilor PI.
- Recunoaşterea largă a activităţilor PI în universitate.
- Realizarea unui echilibru, prin promovarea PI, între beneficiul reputaţiei,
impactul socio-economic şi câştigurile financiare.
Conform citării din [25], Lee a efectuat un studiu asupra a 1000 de facultăţi
din 115 universităţi americane, cu privire la relaţia dintre universităţi şi industrie.
Concluziile acelui studiu au pus în evidenţă şapte obiective ale universităţilor:
- Favorizarea cercetării aplicative a universităţii.
- Promovarea invenţiilor brevetabile.
- Participarea la dezvoltarea economică regională.
- Intensificarea comercializării rezultatelor cercetării academice.
- Stimularea activităţii de consultanţă universitară acordată industriei.
- Oferirea de suport pentru companiile de start-up, bazate pe tehnologie
avansată.
- Stimularea investiţiilor de capital în companii bazate pe cercetare academică.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
32
De asemenea, G.D. Markman a efectuat un studiu pe 128 de oficii universitare
de transfer tehnologic şi a constatat frecvenţa unor obiective ale valorificării
proprietăţii intelectuale în declaraţiile de misiune ale acestor oficii [26].
În tabelul nr. 9 se arată rezultatele acestui sondaj.
Tabelul nr. 9
Obiective Frecvenţa
răspunsurilor
%
Licenţierea pentru drepturi de autor 78,72
Protecţia / managementul PI 75,18
Facilitatrea procesului de depunere a cererilor de brevet de invenţie 71,63
Sponsorizarea cercetării şi asistarea inventatorilor 56,74
Diseminarea publică a informaţiilor / tehnologiei 54,61
Relaţionarea cu industria 42,55
Dezvoltarea economică regională 26,95
Antreprenoriatul şi crearea de noi societăţi 20,57
Capitolul 4: STRATEGIA ȘI MANAGEMENTUL VALORIFICĂRII
PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
4.1. Integrarea managementului proprietăţii intelectuale în managementul
universitar
Funcţiile proprietăţii intelectuale necesită a fi integrate în managementul
universitar, din următoarele motive [27] :
- Personalul academic trebuie conştientizat asupra problemelor proprietăţii
intelectuale, atât din perspectiva oportunităţilor, cât şi a riscurilor.
- Problemele proprietăţii intelectuale trebuie considerate încă din stadiul iniţial al
cercetării.
- Cooperarea cu potenţiali parteneri în exploatarea proprietăţii intelectuale
implică existenţa unor structuri specializate pentru legătura cu industria.
Din aceste motive, poate fi avantajos să se integreze funcțiile de management
al PI în structurile de management ale universității. Există exemple de succes cu
privire la asigurarea de servicii suport cercetării, prin îndeplinirea funcțiilor de
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
33
management al PI de către personal dedicat, iar în alte cazuri de către personalul
academic care își asumă suplimentar și această responsabilitate [27].
De asemenea, există exemple pozitive ale centrelor / companiilor deținute de
universitate, care preiau managementul PI.
4.2. Exemple de centre universitare de valorificare a proprietății intelectuale
IUCIPRS - INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY
RIGHTS STUDIES
IUCIPRS a fost înființat de guvernul din Kerala la Universitatea din Cochin,
India, pentru a funcționa ca un centru autonom în scopul încurajării învățării și
cercetării multidisciplinare în domeniul proprietății intelectuale [28]. Centrul are în
vedere de a fi un suport al cercetării și al resurselor pentru interacțiunea dintre
universitățile din Kerala și din exterior.
Acest centru realizează cercetări interdisciplinare și asigură expertiza
necesară Guvernului central formulării politicii lui în domeniul proprietății intelectuale.
De asemenea, asigură formarea în acest domeniu, în funcție de necesități. Centrul
oferă programe doctorale multidisciplinare în domeniul proprietății intelectuale și
sprijină cercetătorii din diferite discipline ca științe juridice, economie, politica științei,
istorie, știință, tehnologie etc. să întreprindă cercetări specifice.
În asociere cu School of Legal Studies, centrul oferă cursuri în domeniul
proprietății intelectuale. Centrul mai este implicat în organizarea de seminarii și
programe de conștientizare pentru cercetători și pentru studenții licențiați în știință.
UMUC - Center for Intellectual Property (UMUC – CIP)
UMUC – CIP (The Center for Intellectual Property) asigură educația,
cercetarea și resursele pentru comunitatea universitară, din University of Maryland
University College, pentru copyright, integritatea academică și mediul digital în curs
de dezvoltare [29]. Centrul își îndeplinește misiunea lui prin desfășurarea de
workshops și de conferințe, educație online, consultanță în campus, asigurarea de
publicații electronice și tipărite, de permanentă actualizare în domeniul legislației, la
nivel local, statal, național și internațional.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
34
Center for Industrial and Governmental Relations (CIGR)
CIGR a fost fondat în cadrul Universității de Electro - Comunicații (UEC) din
Japonia și joacă rolul uni catalizator al colaborării dintre organizațiile guvernamentale
și industrie, în scopul de a produce veniturile necesare activităților de cercetare ale
UEC, care sunt orientate către noi tehnologii, noi produse și noi afaceri [30].
În structura centrului funcționează trei oficii:
- Oficiul de legături cu industria, care promovează cercetarea în colaborare,
asigurând corespondența dintre oferta universității și nevoile industriei și acordă
asistență în coordonarea contractelor de cercetare pentru industrie și agențiile
guvernamentale.
- Oficiul de promovare a capitalului de risc, care are responsabilitatea în
următoarele trei domenii de activitate: asigurarea de asistență realizării obiectivelor
de C&D care vizează crearea de idei tehnologice pentru afacerile de capital – risc,
cultivarea antreprenoriatului și asigurarea suportului pentru companiile de start – up
fondate de universitate, sau de membrii și studenții săi, incluzând finanțarea C&D și
incubarea firmelor noi.
În plus, acest oficiu organizează concursuri privind noi idei pentru participanții
din campus, care ar conduce la noi afaceri pe baza capitalului de risc.
Oficiul asigură suport pentru trei cursuri universitare și anume: Introducere în
afaceri prin capital de risc, Afaceri avansate prin capital de risc, Curs avansat asupra
ultimelor tehnologii din industrie.
- Oficiul de proprietate intelectuală (OPI) care are ca obiectiv promovarea
strategică a creației, achiziției, managementului și utilizării proprietății intelectuale a
universității. OPI asigură servicii comunității universitare cum sunt: suport pentru
crearea proprietății intelectuale, cerere de brevet, gestionarea informației de brevet,
diseminarea cunostințelor despre proprietatea intelectuală la toți membrii universității,
inclusiv studenții. Responsabilitatea OPI mai include investigarea și managementul
drepturilor de autor de software.
De asemenea, centrul CIGR cooperează cu universitatea în cadrul companiei
comune “Campus Create Co.,Ltd”.
4.3. Constituirea unei organizații de transfer tehnologic pentru valorificarea
proprietății intelectuale
4.3.1. Organizaţii de transfer tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale
Multe universităţi dispun în prezent de diferite entităţi organizaţionale, dedicate
pentru promovarea transferului de tehnologie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
35
Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării,
poate implica mecanisme foarte diferite, aşa cum s-a evidenţiat mai înainte. Pot fi
încheiate acorduri de licenţă, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza şi alte
mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizaţie sau entitate
formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată
dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se
bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare. Deseori, aceste
abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanţării
procesului de dezvoltare.
Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori
extind capabilităţile facilităţilor de cercetare existente, de exemplu când sunt asociate
cu universităţi, sau pot fi iniţiative conduse de industrie. Astfel de centre realizează
politici de transfer tehnologic şi găzduesc multe dintre activităţile de transfer descrise
mai înainte, cum sunt asigurarea de informaţii, demonstraţii de tehnologii noi, acces
la noi echipamente, computere şi software.
Multe ţări au investit în eforturi de creare a unor entităţi de transfer tehnologic,
cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri. Aceste forme au scopul de
a îmbunătăţi legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii şi utilizatori prin proximitatea
fizică, facilitând accesul comun la facilităţi şi echipamente, expertiză şi angajaţi cu
competenţe specifice domeniilor tehnologice.
Principalele tipuri de entităţi organizaţionale ale infrastructurii de inovare şi
transfer tehnologic sunt următoarele [31]:
- Oficiul de legătură cu industria (OLI) se defineşte ca entitate al cărei obiect de
activitate constă în stabilirea, menţinerea şi extinderea legăturilor dintre furnizorii
rezultatelor cercetării-dezvoltării şi mediul socio-economic (agenţii economici), în
scopul facilitării transferului tehnologic.
- Centrul de transfer tehnologic (CTT) se defineşte ca entitate din infrastructură a
cărei activitate constă în stimularea inovării şi transferului tehnologic, în scopul
introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse,
procese şi servicii noi sau îmbunătăţite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind
realizate în universităţi, parcuri ştiinţifice şi tehnologice, incubatoare de afaceri,
instituţii guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare.
- Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităţilor noilor întreprinderi,
implicate în dezvoltarea şi comercializarea de produse şi procese tehnologice noi,
comportînd un risc comercial ridicat şi care oferă servicii de transfer tehnologic şi
asistenţă inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea
apariţiei de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
36
- Centrele de resurse tehnologice sunt organizaţii care furnizează o asistenţă
tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control,
difuzarea de informaţii tehnologice, formare şi consiliere pentru grupuri de firme din
acelaşi sector de activitate.
- Incubatoare de afaceri (IA), denumite şi "centre incubatoare de afaceri inovative"
sunt entităţi din infrastructura de inovare şi transfer tehnologic a căror activitate este
orientată în principal către facilitarea iniţierii şi dezvoltării de noi întreprinderi
inovative, bazate pe tehnologie avansată.
Obiectivele specifice ale IA depind de destinaţia IA şi pot fi : inovarea
tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaţionalizare
(creare de incubatoare în reţea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare
industriale. Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii şi pe de altă parte,
dezvoltarea locală şi crearea de noi locuri de muncă. O definiţie a IA oferită în [33]
detaliază facilităţile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită
pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de
funcţionare). Acesta oferă spaţii cu chirii accesibile, servicii şi birouri comune,
instruire în management, suport în marketing şi deseori, acces la o formă oarecare
de finanţare."
1. Parcul ştiinţific este de obicei adiacent unei universităţi şi serveşte pentru
facilitarea transferului de tehnologie de la cercetare şi învăţământ la firme şi
organizaţii din cadrul parcului sau din zone vecine, pentru susţinerea dezvoltării unei
firme etc. Un număr mare de parcuri ştiinţifice sunt joint venture care implică
guvernul naţional şi autorităţile publice locale sau dezvoltatori de proprietăţi.
2. Parcul de cercetare, amplasat, de obicei, în incinta unei universităţi sau a unui
institut de cercetare are o activitate preponderent ştiinţifică, preocupările legate de
producţie fiind excluse.
În SUA, parcurile de cercetare universitară şi incubatoarele de afaceri au jucat
un rol semnificativ în dezvoltarea complexelor tehno-industriale de genul celui din
Silicon Valley sau al triunghiului de cercetare din Carolina de Nord. În Europa
Occidentală, tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania şi centrele
de inovare şi parcurile ştiinţifice din Anglia au constituit instrumente de dezvoltare a
economiei locale [32].
3. Brokerii tehnologici (sau brokeri de tehnologii) sunt agenţi de transfer tehnologic
care pun în legătură ofertanţii şi utilizatorii de tehnologii şi ajută aceste două părţi să
adapteze tehnologiile la utilizările curente. În UE există numeroase organizaţii de
brokeri tehnologici, cum sunt : brokeri tehnologici cu activitate intensă, centre de
avizare tehnologică, brokeri de informaţie etc.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
37
Activităţi de brokeraj tehnologic se desfăşoară şi în incubatoare de afaceri şi
parcuri ştiinţifice.
4.3.2. Probleme ale managementului activităţilor de transfer tehnologic.
Principalele probleme implicate în organizarea inovării şi transferului
tehnologic (ITT), în cadrul unei organizaţii de servicii tehnologice de tip ITT, sunt [20]:
- transformarea energiei intelectuale în energie practică;
- transformarea cunoaşterii ştiinţifice în cunoaştere comprehensibilă, astfel, încât
aceasta să poată fi înţeleasă şi utilizată de către firme;
- dezvoltarea unei instituţii, în care diferitele tipuri de cunoaştere să poată
interacţiona pentru a produce rezultate practice.
Pornind de la aceste probleme majore, se pot evidenţia obiectivele care stau
la baza organizării inovării şi transferului tehnologic:
- Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.
- Îmbunătăţirea accesului la finanţare.
- Facilitarea accesului pe piaţă.
- Crearea unui mediu favorabil inovării.
Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.
Calificarea şi competenţele pot fi furnizate din resurse interne sau externe
firmei.
Construirea resurselor interne, prin training şi prin angajarea de personal cu
experienţă, implică:
- încurajarea schemelor de training pentru noile firme, în perioada gestaţiei sau a
start - up - ului;
- sprijinirea companiilor, bazate pe noile tehnologii, să angajeze personal de înaltă
calificare.
Utilizarea resurselor externe presupune accesul flexibil la competenţe externe.
Acesta poate fi asigurat prin:
- dezvoltarea reţelelor de experţi şi de servicii profesionale;
- promovarea parteneriatului public / privat;
- asigurarea accesului simultan la fonduri şi expertiză;
- dezvoltarea schemelor de sponsorizare;
- sprijinirea cercetătorilor din sectorul public şi a profesorilor pentru a activa în cadrul
firmelor.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
38
Îmbunătăţirea accesului la finanţare.
Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţare,
sunt:
- finanţarea publică în timpul fazei de gestaţie, respectiv de la etapa iniţială a
conceptului, până la etapa demonstrării viabilităţii economice a proiectului;
- parteneriatul public / privat, care combină utilizarea fondurilor publice şi private.
Acest parteneriat poate include:
▪ instrumente financiare specifice pentru protecţia drepturilor de proprietate
intelectuală;
▪ fonduri publice de expertiză;
▪ fonduri legate de locaţiile de cercetare;
▪ fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";
▪ mecanisme specifice de garanţii financiare sau patrimoniale;
- conexiunile dintre actorii implicaţi. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:
▪ organizarea de reţele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul măririi
gradului de înţelegere a conceptului de start - up al firmei, de către bănci şi fondurile
de capital - risc;
▪ implementarea reţelelor formate din antreprenori, cercetători şi finanţişti;
▪ proiectarea şi diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;
▪ dezvoltarea de pieţe pan - regionale pentru firmele cu creştere rapidă, după
modelul celor existente în Europa, în scopul atingerii nivelului necesar de lichiditate.
- legislaţia care reglementează protecţia micilor investitori şi utilizarea fondurilor de
pensii sau de asigurări. O legislaţie adecvată ar putea permite diversificarea
investiţiilor financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.
Facilitarea accesului pe piaţă.
Orientarea pe piaţă este un factor de succes, care poate fi stimulat prin:
- promovarea de scheme - suport pentru cercetarea de piaţă;
- asigurarea informaţiilor de piaţă;
- dezvoltarea şi diseminarea inteligenţei economice şi a cunoaşterii tehnice la
companii, mai ales, în fazele de start - up şi de creştere;
- dezvoltarea pieţelor pentru noile firme.
Crearea unui mediu favorabil inovării.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
39
Ca factor de succes, inovarea poate avea un mediu favorabil prin:
- formarea unei culturi antreprenoriale;
- promovarea "modelelor" de antreprenori de succes;
- mărirea gradului de înţelegere a conceptului de "management al creşterii";
- întărirea activităţilor de spin - off;
- promovarea de facilităţi fiscale pentru activităţile inovative.
Atribuţiunile şi obiectul de activitate ale organizaţiei de transfer tehnologic
Pentru realizarea obiectivelor sale, organizația de ITT necesită atribuţiuni
specifice şi un obiect de activitate adecvat.
Atribuţiuni.
Organizaţia de inovare şi transfer tehnologic are atribuţii în domeniile inovării,
transferului tehnologic, instruirii de specialitate şi imaginii:
(a) În domeniul inovării:
- realizează activităţi orientate către generarea, asimilarea şi valorificarea
rezultatelor cercetării – dezvoltării în sfera economică şi socială;
- realizează lucrări de evaluare, rezumare tehnică şi audit tehnologic;
- desfăşoară activităţi de informare – documentare şi de intermediere tehnică şi
financiară;
- asigură asistarea, monitorizarea şi evaluarea licenţelor de brevete de
invenţie;
- organizează evidenţa rezultatelor cercetării prin Registrul special de evidenţă;
- desfăşoară activităţi de protejare proprietate industrială.
(b) În domeniul transferului tehnologic:
- elaborează studii şi cercetări de piaţă, studii de fezabilitate şi planuri de
afaceri;
- organizează activităţi de demonstrare tehnologică şi întreprinde scheme de
finanţare comercială pentru aplicarea rezultatelor cercetării;
- asigură atragerea de resurse financiare în sprijinul întreprinderilor din sector;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
40
- prestează activităţi de asistare la achiziţia de produse şi servicii specifice
domeniului;
- asigură asistenţă metodologică proiectelor de transfer tehnologic;
- fundamentează accesul la fondurile de dezvoltare;
- organizează realizarea bazelor de date specializate;
- elaborează studii privind politici industriale şi ştiinţifice;
- elaborează rapoarte agregate pentru fundamentarea politicilor macro-
economice, incluzând aspecte de legislaţie, mediu, societate;
- organizează acţiuni specifice de promovare, pentru cunoaşterea rezultatelor
cercetării – dezvoltării (întâlniri de afaceri, standuri de prezentare, participarea la
târguri şi expoziţii interne şi internaţionale);
- desfăşoară activităţi de editare publicaţii dedicate inovării şi transferului
tehnologic şi organizează editarea de publicaţii electronice;
- desfăşoară activităţi de consultanţă privind organizarea firmelor inovative şi a
afacerilor;
- dezvoltă infrastructura institutului de inovare şi transfer tehnologic;
- asistarea la ofertele de proiecte ale institutului pentru PNCDI;
- asigură valorificarea invenţiilor şi ideilor inovative;
- elaborează baze de date publice şi cercetări documentare;
- realizează aplicaţii informatice şi asigură asistenţă e – commerce şi e –
marketing.
(c) În domeniul instruirii de specialitate:
- realizează cursuri de instruire în managementul inovării şi de conducere a
întreprinderilor inovative;
- organizează seminarii, vizite de studiu, stagii de pregătire;
- editează documentaţiile suport, cum sunt: cursuri tipărite, metodologii şi altele
asemenea;
- asigură susţinerea metodologică şi logistică a doctoranzilor;
- asigură instruirea pentru utilizarea surselor de informare specifice.
(d) În domeniul imaginii şi comunicării:
- Organizează acţiuni promoţionale cum sunt: conferinţe de presă, manifestări
ştiinţifice şi de promovare comercială, publicitate, reclamă şi editarea de materiale şi
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
41
obiecte pentru marcarea evenimentelor (diplomă, insignă, medalii şi altele
asemenea);
- Editează reviste şi alte publicaţii asemenea;
- Editează cărţi, tratate, dicţionare, compendii, manuale şi altele asemenea;
- Realizează diseminarea de informaţii prin dezvoltarea reţelelor de
calculatoare, promovarea aplicaţiilor INTERNET şi editarea de materiale de
informare cum sunt: pliant, afiş, broşură, panouri de prezentare, foto, video, audio,
CD – ROM, floppy – disk, pagini WEB şi altele asemenea;
- organizează contactele între potenţialii parteneri, incluzând favorizarea
accesului la expertiză calificată;
- organizează informarea clienţilor potenţiali despre tehnologiile disponibile,
despre posibilităţile de valorificare, despre avantaje şi costuri.
Obiectul de activitate:
Obiectul de activitate al organizației de ITT este:
a) Dezvoltare experimentală în ştiinţe fizice şi naturale.
b) Activităţi de studiere a pieţei şi sondaj.
c) Activităţi de consultare pentru afaceri şi management.
d) Activităţi de testări şi analize tehnice.
e) Publicitate.
f) Editarea cărţilor, broşurilor şi a altor publicaţii.
g) Editarea revistelor şi periodicelor.
g) Reproducerea pe suporţi a înregistrărilor cu caracter informatic.
h) Comerţ intermediar cu diverse produse.
i) Prelucrarea datelor.
j) Activităţi legate de băncile de date.
k) Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor.
l) Alte forme de învăţământ.
4.3.3. Promovarea companiilor spin-off
Prin "spin-off" se defineşte o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea
sau utilizarea rezultatelor activităţii de cercetare – dezvoltare din cadrul unei
universităţi sau institut de cercetare [34].
Aceasta este unul dintre instrumentele cele mai interesante şi provocatoare
ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu idei de produse / servicii de la
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
42
universităţi sau institute de cercetare, dar nu un transfer la o organizaţie sau
companie care există şi care deja funcţionează. În schimb această organizaţie
trebuie să fie construită în acelaşi timp cu dezvoltarea şi punerea în practică a ideii.
Procesul poate începe cu o persoană care are o idee pentru un nou produs.
De obicei pentru realizarea produsului este necesară aplicarea unei tehnologii de
ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este convins că piaţa de-abia
aşteaptă această ofertă nouă.
Din acest punct încep adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să
înveţe un număr de lecţii uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp
şi bani. Există alte produse competitive pe piaţă şi nu toţi potenţialii clienţi care ar
putea folosi noul produs sunt gata să-l cumpere. Nu întotdeauna tehnologia de ultimă
oră este cea mai bună pentru a obţine profitul scontat.
Sunt necesare multe fonduri financiare pentru a porni o companie şi să
convingi potenţialii finanţatori. Planul de afaceri nu este singurul document de lucru
ce trebuie realizat.
Sunt mult mai multe astfel de lecţii şi nu este uşor să găseşti surse sigure de
informaţii. Calea de urmat de un om, un cercetător sau inventator cu o idee de
afaceri şi până a deveni un întreprinzător de succes este dificilă şi lungă.
Întreprinderile mici şi cele nou-înfiinţate sunt o realitate a economiei globale, în care
flexibilitatea şi creativitatea individuală joacă un rol mult mai mare decât în secolul
trecut.
Astfel de acţiuni care se concentrează pe întărirea capacităţii de dezvoltare a
întreprinderilor start-up şi a celor mici sunt cele mai importante.
Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcţionare de până
la doi ani de activitate [34]. Primele stadii de viaţă ale unei întreprinderi start-up sunt
cele mai dificile. Procesul de administrare a creşterii, dezvoltarea noilor abilităţi în
domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii şi marketing-ul reprezintă
provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un eşec în
primii ani de funcţionare.
Cea mai frecventă cauză a eşecului întreprinderilor start-up este lipsa
suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie să funcţioneze pe
piaţă pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susţinere financiară care să le
ajute să facă faţă presiunilor mediului concurenţial.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
43
Capitolul 5: ORGANIZAREA UNUI CENTRU DE TRANSFER TEHNOLOGIC
PENTRU VALORIFICAREA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
5.1. Principii generale
Principiile de bază ale activităţii de transfer tehnologic ale centrului universitar
de transfer tehnologic (CUTT) sunt:
- CUTT promovează cultura valorificării proprietăţii intelectuale şi a celorlalte
rezultate ale cercetărilor ştiinţifice din universitate.
- CUTT utilizează cele mai diversificate mijloace pentru valorificarea proprietăţii
intelectuale, incluzând cooperările pe bază de contracte cu sectorul privat, protecţia
sistematică a drepturilor de proprietate intelectuală, licenţierea acestor drepturi şi
crearea de firme spin-off.
- Beneficiile rezultate din exploatarea comercială ale brevetelor de invenţie ale
universității vor fi împărţite între universitate şi inventatori, pe baza unui ghid care se
aprobă de universitate.
- CUTT supraveghează protecţia de copyrights referitoare la publicaţiile şi cărţile
universității.
În Romania, constituitrea și organizarea unui centru de transfer tehnologic se
efectuează în conformitate cu HG nr.406 / 2003 [31].
5.2. Misiunea și obiectivele
Misiunea CUTT este dezvoltarea comunicării şi valorificării proprietăţii
intelectuale în universitate, a informării ştiinţifice şi tehnologice a agenţilor economici,
a transferului de tehnologii şi a managementului calităţii pentru creşterea
competitivităţii întreprinderilor din economie.
Obiectivele CUTT sunt:
a) Creşterea potenţialului de comunicare şi de valorificare a proprietăţii intelectuale în
UPB şi de diseminare a informaţiilor din ştiinţă şi tehnologie.
b) Dezvoltarea parteneriatului economic şi informaţional.
c) Creşterea gradului de documentare tehnologică.
d) Creşterea potenţialului de absorbţie tehnologică al agenţilor economici.
e) Formarea / perfecţionarea resurselor umane inovative.
f) Creşterea numărului de IMM – uri care aplică tehnologii noi.
g) Introducerea managementului calităţii totale în domeniul inovării.
h) Dezvoltarea reţelelor informaţionale inovative.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
44
i) Introducerea principiilor antreprenoriatului, inovării şi transferului tehnologic în
educaţie.
j) Creşterea gradului de informare a publicului în domeniile ştiinţei, tehnologiei şi
valorificării proprietăţii intelectuale.
5.3. Activitatea
Activitatea CUTT cuprinde:
a) Activitate de inovare:
- Dezvoltarea şi utilizarea retelelor electronice de conexiune cu industria, pentru a
forma baza de date cu problemele tehnice ale firmelor, iar pentru rezolvarea acestora
facilitează cooperarea dintre acestea şi centrele de cercetare din universitate.
- Iniţierea şi realizarea de proiecte în domeniul inovării şi transferului tehnologic.
- Conducerea şi organizarea de workshops, conferinţe şi seminarii pentru
universitate, comunitaţile locale şi industrie în scopul conştientizării acestora asupra
problematicilor inovării şi transferului tehnologic.
- Asigurarea de suport cercetătorilor la început de carieră pentru aplicarea ideilor
acestora, prin utilizarea instrumentelor specifice inovării.
- Asigurarea suportului tehnic şi legal investitorilor care achiziţionează licenţe de
brevet de invenţie şi facilitarea comunicării dintre aceştia şi autorii invenţiilor.
b) Activitate de valorificare a proprietăţii intelectuale:
- Prestarea de training şi consultanţă în domeniul legislaţiei interne şi internaţionale
privind proprietatea intelectuală.
- Organizarea de training şi dezvoltarea curriculei pentru formare inovativ –
antreprenoriala.
- Evaluarea juridică şi legală a ideilor, articolelor ştiinţifice şi a rezultatelor cercetării
din universitate, în scopul determinării tipului de protecţie legală care poate fi
promovat.
- Examinarea tehnică a ideilor inovative în scopul determinării aplicabilităţii, stadiului
cunoscut al tehnicii şi corespondenţei cu cerinţele tehnice care sunt stipulate în
legislaţia privind proprietatea intelectuală.
- Elaborarea cererilor de brevet de invenţie conform metodologiei legale, în vederea
obţinerii protecţiei naţionale sau internaţionale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
45
- Elaborarea documentelor necesare transferului tehnologic, cum sunt clauze
confidenţiale, contracte de licenţă, declaraţii sub semnatură, obligaţii etc.
- Evaluarea proprietăţii intelectuale pentru determinarea valorii economice predictibile
a ideii inovative, prin utilizarea metodei optime în fiecare caz în parte.
- Asigurarea marketing-ului proprietăţii intelectuale în vederea obţinerii licenţierii celei
mai avantajoase.
c) Activitate de cooperare şi comunicare:
- Promovarea ofertelor PI ale universităţii în mediul economic local, regional,
internaţional şi la întreprinderi industriale.
- Dezvoltarea cooperării şi a comunicării cu agenţii economici la nivel local, regional
şi internaţional.
- Crearea unui mediu favorabil pentru valorificarea proprietăţii intelectuale şi
dezvoltarea transferului tehnologic.
- Promovarea parteneriatelor strategice în domenii cum sunt cercetarea, dezvoltarea,
construcţie instituţională, şi training specializat.
d) Activitate suport pentru CDI.
- Asigurarea marketing-ului privind oferta şi potenţialul de CDI al universităţii în
mediul economic local, regional sau internaţional.
- Colaborarea cu reţele - suport al cercetării şi dezvoltarea relaţiilor strategice cu
institutii de cercetare si cu agenţi economici in domeniile de cercetare şi dezvoltare
ale universităţii.
- Elaborarea de ghiduri practice pentru cercetare – dezvoltare şi documente privind
politica universităţii în acest domeniu.
- Follow-up asupra proiectelor de CDI ale universităţii aflate în derulare.
- Includerea centrelor de cercetare ale universităţii în reţele similare.
- Informarea asupra surselor şi oportunităţilor de finanţare a proiectelor universităţii.
- Dezvoltarea capacităţii de CDI a universităţii prin training, cursuri, workshops şi
seminarii.
Domeniile de activitate ale CUTT sunt:
a) Comunicare, informare şi veghe tehnologică, elaborarea de referate, rapoarte,
analize şi studii pentru informarea tehnologică a IMM-urilor.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
46
b) Documentarea prin acces la baze de date, elaborarea de rapoarte specializate
pentru susţinerea deciziilor.
c) Traducerea selectivă sau completă a lucrărilor, elaborarea de traduceri ale
documentaţiilor privind tehnologii sau produse noi, articole ştiinţifice etc.
d) Susţinerea de cursuri de perfecţionare, organizarea de cursuri privind proprietatea
intelectuală şi metodele de informare.
e) Editarea de publicaţii de specialitate, editarea şi tipărirea de reviste, manuale, cărţi
în domeniul cunoaşterii tehnologice.
f) Audit tehnologic, realizarea de expertize şi studii de audit tehnologic pentru
stabilirea performanţei şi a oportunităţilor.
g) Consultanţă la elaborarea ofertelor de proiecte C – D, acordarea de consultanţă
privind metodologiile specifice şi nivelul tehnologic al domeniului.
h) Cooperare şi consultanţă privind proprietatea intelectuală, acordarea de
consultanţă privind exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală.
i) Elaborarea de studii de fezabilitate şi de planuri de afaceri pentru investiţii ale IMM
- urilor.
j) Editare şi multiplicări de materiale documentare, reviste etc., prestări servicii de
xerocopieri şi multiplicări de materiale documentare, reviste, broşuri, pliante şi altele
asemenea.
CUTT prestează următoarele servicii:
a) Servicii de comunicare, informare tehnologică, audit tehnologic, veghe şi prognoză
tehnologică.
b) Servicii de cooperare, asistenţă şi consultanţă pentru exploatarea drepturilor de
proprietate intelectuală.
c) Servicii de asistenţă şi consultanţă în domeniul legislativ la nivel naţional,
european şi internaţional.
d) Servicii de asistenţă pentru obţinerea de fonduri în cadrul unor programe naţionale
şi internaţionale.
e) Identificarea partenerilor din mediul economic, universitar şi de cercetare.
f) Asigurarea accesului la baze de date specializate.
g) Informarea cu privire la priorităţile naţionale, regionale şi locale.
h) Servicii pentru organizarea de conferinţe, manifestări ştiinţifice şi expoziţii
specializate.
i) Servicii pentru editarea de reviste şi lucrări de specialitate.
j) Servicii de informare asupra proprietăţii intelectuale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
47
5.4. Structura organizatorică şi funcţională
În vederea realizării scopului și obiectivelor sale, CUTT își fundamentează
organizarea structurilor şi birourilor funcţionale, astfel:
a) Management centru
- Director centru CUTT.
- Consilier ştiinţific
- Asistent director centru
b) Management operaţional
- Compartiment programe şi proiecte:
I. Activitate de inovare:
- Iniţierea şi realizarea de proiecte şi activităţi în domeniul inovării şi transferului
tehnologic.
II: Activitate de valorificare a proprietăţii intelectuale:
- Prestarea de training şi consultanţă în domeniul legislaţiei interne şi internaţionale
privind proprietatea intelectuală.
III. Activitate de cooperare şi comunicare:
- Promovarea ofertelor PI ale universităţii în mediul economic local, regional,
internaţional şi la întreprinderi industriale.
IV. Activitate suport pentru CDI.
- Asigurarea marketing-ului privind oferta şi potenţialul de CDI al universităţii în
mediul economic local, regional sau internaţional.
c) Management financiar – contabil
- Compartiment contracte, financiar – contabil.
Capitolul 6: RESPONSABILITĂȚILE PARTICIPANȚILOR ÎN PROCESUL DE
VALORIFICARE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
Componenţa participanţilor în procesul elaborării şi valorificării proprietăţii
intelectuale este reprezentată de personalul didactic şi de cercetare, studenţi,
profesori şi cercetători invitaţi.
Aceştia utilizează resursele şi facilităţile universităţii, sau alte mijloace create pe
perioada angajării sau contractului încheiat. Astfel, ca principiu general, universitatea
este titularul proprietăţii intelectuale [35].
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
48
Deţinerea proprietăţii intelectuale depinde de situaţia legală şi contractuală
dintre agenţia finanţatoare, inventator, statutul de salariat al inventatorului şi de
natura proprietăţii intelectuale.
6.1. Personalul didactic şi de cercetare
a) Universitatea îşi asumă legal deţinerea proprietăţii intelectuale create de
salariaţi, incluzând, fără a se limita la acestea, următoarele:
- Filme, producţii tipografice, video-înregistrări, înregistrări digitale, desene,
producţii multi-media, fotografii şi alte lucrări efectuate cu facilităţile
universităţii.
- Cursuri, baze de date, software,
- Informaţii tehnice brevetabile şi nebrevetabile.
- Desene înregistrate / neînregistrate şi topografii de circuite.
- Drepturi de autor, exluzându-le pe acelea care fac obiectul unor contracte
anume încheiate în favoarea autorilor.
b) Directorii proiectelor de cercetare şi cercetătorii sunt obligaţi să declare
rezultatele cu potenţial de valorificare sub forma proprietăţii intelectuale.
c) Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele şi
contribuţiile sale să fie protejate, iar ideile avansate şi datele obţinute de el să
nu fie preluate sau valorificate fără recunoaşterea necesară.
Însuşirea frauduloasă a contribuţiilor intelectuale este sancţionată
corespunzător, conform legii.
d) Atunci când universitatea deţine drepturile de autor, personalul va insera în
toate lucrarile elaborate: “© Universitatea ...................Anul ......, Toate
drepturile rezervate.”
6.2. Studenţii
a) Studenţii nefiind salariaţi ai universităţii, aceasta nu deţine automat
proprietatea intelectuală.
b) Un student poate avea opţiunea de a ceda universităţii deţinerea proprietăţii
intelectuale, în schimbul obţinerii suportului logistic şi financiar.
c) Participarea unui student într-un proiect de cercetare conduce la obligaţia ca
acesta să cedeze universităţii deţinerea proprietăţii intelectuale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
49
d) Realizarea unei lucrări de către un student, sub îndrumarea unui profesor,
conduce la dreptul ca studentul să aibă calitatea de co-deţinător al proprietăţii
intelectuale.
e) Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele şi
contribuţiile sale să fie protejate, iar ideile avansate şi datele obţinute de el să
nu fie preluate sau valorificate fără recunoaşterea necesară.
Însuşirea frauduloasă a contribuţiilor intelectuale este sancţionată
corespunzător, conform legii.
6.3. Profesorii şi cercetătorii invitaţi
a) Orice terţă parte angajată de universitate va desfăşura activitatea în termenii
contractului încheiat, prin care se determină clauzele privind proprietatea
intelectuală.
b) Orice vizitator al universităţii va semna un acord de confidenţialitate.
c) Personalul didactic pensionat, care continuă să lucreze în cadrul unor proiecte
de cercetare, va semna un acord cu privire la proprietatea intelectuală.
De ce trebuie să participe profesorii, cercetătorii şi studenţii la procesul
de valorificare a proprietăţii intelectuale ?
Raţiunea participării personalului academic şi a studenţilor la procesul de
valorificare a proprietăţii intelectuale este determinată de:
- Asigurarea unui impact pozitiv asupra societăţii.
- Sentimentul împlinirii personale.
- Acordarea recunoaşterii şi / sau a răsplăţii financiare.
- Generarea de finanţare suplimentară a laboratorului / departamentului.
- Respectarea obligaţiilor din contractul de cercetare.
- Atragerea de finanţatori ai cercetării.
- Crearea de oportunităţi educaţionale pentru studenţi.
- Asigurarea de legături ale studenţilor cu viitoare oportunităţi de locuri de
muncă.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
50
Modulul III: Resursele și auditul performanței valorificării drepturilor de
proprietate intelectuală
Capitolul 7: RESURSELE VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
7.1. Finanţarea din surse proprii
Veniturile obţinute din activităţile universităţii pot fi :
- Venit contractual provenit din finanţări contractuale sau sponsorizate pentru
programe de cercetare sau alte activittăţi.
- Venituri realizate din activităţii antreprenoriale şi comerciale (vânzări de
servicii, închirieri etc.).
- Venituri din finanţări din programe europene (FP7, fonduri structurale, etc.)
sau internationale (din afara Uniunii Europene).
- Venituri din taxe.
- Venituri din finanţări provenite din acţiuni filantropice (donaţii şi cadouri).
- Venituri din dobânzi şi dividente.
7.2. Finanţarea prin fonduri capital – risc
Finanţarea valorificării proprietăţii intelectuale prin foduri de capital risc este
preferată de universităţi, în situaţia în care se înfiinţează o companie spin-off sau
spin-out.
Fondurile de capital risc pot avea diverse obiective, care influenţează tipul de
companie în care investesc.
În multe cazuri, aceste fonduri nu investesc în stadiul iniţial, ceea ce situează
universităţile în poziţia de a finanţa acest stadiu din fonduri proprii [25].
Majoritatea fondurilor de capital risc europene au tendinţa de a investi în
stadiul de dezvoltare al companiei spin-off.
Spre deosebire de investitorii strategici, fondurile de capital de risc sunt
parteneri financiari şi nu prezintă în portofoliul lor afaceri similare cu ale companiei
spin-off în care investesc.
Interesul profitului fondului de capital de risc îl reprezintă creşterea rapida a
companiei spin-off, în care s-a asociat.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
51
La intrarea în acţionariatul acestei noi firme, fondurile de capital de risc preferă
cote de participare minoritare, lăsând universităţii poziţia majoritară în procesul de
management.
Fondurile de capital de risc oferă finanţare universităţilor, fără a solicita în
schimb garanţii materiale şi acţionează ca un investitor activ, implicat fiind în
procesul de adaugare de valoare firmei.
În cadrul acestei asocieri, fiecare acţionar are propria sa contribuţie la
creşterea şi succesul companiei spin-off, investitorii financiari adaugând valoare
companiei, iar partenerii lor universitari fiind aceia care creeaza valoare, prin aportul
lor tehnic şi de proprietate intelectuală.
Capitolul 8: AUDITUL ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE
PROPRIETATE INTELECTUALĂ
8.1. Principiile generale de audit al performanței
Auditul performanţei manageriale, potrivit Standardelor internaţionale de audit
INTOSAI, constituie o evaluare sau o examinare independentă a măsurii în care o
activitate, un program sau o instituţie funcţionează în mod eficient şi eficace, cu
respectarea economicităţii. Scopul auditului performanţei este acela de a oferi
informaţii relevante în ceea ce priveşte maniera de implementare şi consecinţele
activităţilor publice. Auditul performanţei reprezintă o examinare sau o evaluare
independentă şi obiectivă a măsurii în care un program sau o activitate a unei entităţi
publice funcţionează eficient şi eficace în condiţiile respectării economicităţii.
Standardele internaţionale de audit INTOSAI, definesc conceptul ca fiind „un audit al
economicităţii, eficienţei şi eficacităţii cu care entitatea auditată îşi utilizează
resursele pentru îndeplinirea responsabilităţilor sale”. Aceste standarde stipulează că
auditul performanţei presupune examinarea economicităţii, eficienţei şi eficacităţii -
cei 3 E – după cum urmează :
- auditul economicităţii privind gestionarea activităţilor administrative ale entităţilor
publice, în conformitate cu principiile şi practicile unui management performant;
- auditul eficienţei utilizării resurselor financiare, umane şi de altă natură, inclusiv
examinarea sistemelor informaţionale şi a reglementărilor privind măsurarea şi
monitorizarea evoluţiei indicatorilor performanţei, precum şi examinarea procedurilor
utilizate de către entităţile auditate pentru diminuarea riscurilor şi remedierea
deficienţelor identificate;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
52
- auditul eficacităţii referitor la îndeplinirea obiectivelor de către entităţile auditate,
precum şi auditul impactului efectiv al activităţilor entităţilor, comparat cu impactul
proiectat.
Măsurarea performanţei
Prin măsurarea performanţei se înţelege acel proces permanent de
monitorizare, evaluare şi de raportare a modului de realizare a programelor sau
activităţilor în toate etapele derulării acestora. Măsurarea performanţei se bazează
pe examinarea modului în care un program şi-a realizat obiectivele sau cerinţele, prin
raportarea în permanenţă la standardele de performanţă stabilite. Procesul de
monitorizare permanentă a derulării unui program, proiect sau activitate, constituie o
responsabilitate a managementului entităţilor auditate şi nu o sarcină a auditorilor
externi. Auditul financiar are menirea să confirme dacă înregistrările în conturi au fost
corecte şi dacă acestea reflectă realitatea, în timp ce auditul performanţei realizează
o evaluare independentă a economicităţii, eficienţei şi eficacităţii implementării şi
derulării unui program, proiect sau a unei activităţi. Totuşi o sarcină aparte pentru
auditul performanţei o constituie evaluarea sistemelor de măsurare a performanţei
activităţilor şi programelor guvernamentale, sub aspectul implementării şi funcţionării
eficiente şi eficace a acestora. Astfel, pot fi formulate întrebări în cadrul unor studii
aprofundate pentru a determina dacă indicatorii performanţei sunt stabiliţi în
concordanţă cu cerinţele programului sau activităţii şi dacă sistemele de măsurare a
performanţei sunt capabile să ofere rezultate credibile.
8.2. Metodologia de audit al al procesului de valorificare a proprietății
intelectuale din universităţi
Obiectivul principal al auditului performanţei manageriale este de a oferi
informaţii şi recomandări referitoare la modul în care entitatea auditată susţine şi
încurajează inovarea şi valorificarea proprietății intelectuale din universităţi, în
vederea creării cadrului pentru implementarea unei strategii coerente de inovare şi
valorificare, care să conducă la creşterea impactului rezultatelor CDI ale universității
în mediul economico-social. Elementele de audit ale performanţei managementului
vor ţine seama de următoarele obiective specifice:
- analiza managementului inovării şi valorificării proprietății intelectuale asupra
modului de îndeplinire a obiectivelor stabilite prin deciziile strategice ale universității;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
53
- analiza economicităţii, eficienţei şi eficacităţii utilizării resurselor umane,
materiale şi financiare, corespunzător obiectivelor programate;
Pentru realizarea acestor obiective vor fi investigate următoarele domenii ale
managementului inovării şi valorificării proprietății intelectuale din universităţi:
I. Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale din
universităţi.
II. Potenţialul de creare a cunoştinţelor.
III. Capacitatea de inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi de
integrare într-un sistem relaţional.
IV. Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale.
V. Valorificarea proprietății intelectuale.
Tehnicile care vor fi utilizate sunt: interviurile, grupurile de dezbatere,
observaţia, examinarea documentelor, analiza deciziilor manageriale, analiza
activităţii desfăşurate şi a rezultatelor obţinute de entitatea auditată.
Documentele şi materialele care vof fi examinate în cursul acţiunii de audit sunt:
bugetele de venituri si cheltuieli, regulamente de organizare şi funcţionare, conturi de
execuţie, liste cu propuneri de teme, contracte de finanţare a temelor de cercetare,
acte adiţionale, documente de plată, fişe postcalcul, procese verbale ale Comisiei de
avizare a rezultatelor cercetarii, raportul de autoevaluare, rapoarte anuale de
activitate și de performanță, alte documente ale centrului.
Auditul performanţei privind managementul inovării şi valorificării proprietății
intelectuale din universitate se va efectua avându-se în vedere o serie de probe de
audit care reprezintă informaţii competente, relevante şi rezonabile.
La colectarea probelor de audit vor fi avute în vedere următoarele elemente:
personal angajat şi veniturile din cercetare;
perioada de realizare;
domeniul de utilizare şi aplicare;
rezultatul obţinut;
efecte posibile de obţinut;
Echipa de auditori va aplica metoda de eşantionare nestatistică, aleasă pe baza
raţionamentului profesional, atenţia îndreptându-se către ariile în care probabilitatea
de a exista erori materiale este mai mare.
Probele de audit vor fi colectate în două moduri:
1. - prin culegere de probe de la universitate. Aceste probe vor fi referitoare la
gestionarea activităţii de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
54
2. - prin culegere de probe de la proiectele de cercetare ale universității care
au primit finanţare. Aceste probe vor fi referitoare la utilizarea fondurilor primite de
acestea şi la rezultatele obţinute.
Eşantionul va cuprinde un număr reprezentativ de proiecte de cercetare,
inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi incubare de afaceri, existente în
universitate.
În desfăşurarea auditului vor fi investigate, în principal, domeniile şi
problemele care sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Domeniul Probleme auditate (obiective planificate)
I. Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale
I.1. Personalul implicat în activităţi de cercetare, dezvoltare, inovare (CDI)
I.2. Personalul implicat în promovare, marketing, prognoză şi supravegherea mediului economic
I.3. Susţinerea inovării la nivelul universității
I.4. Prestigiul profesional la nivelul universității
II. Potenţialul de creare a cunoştinţelor
II.1. Finanţarea din surse proprii pentru CDI
II.2. Finanţarea din fonduri publice pentru CDI, inclusiv fonduri europene
II.3. Finanţarea din surse atrase pentru CDI
II.4. Capacitatea de atragere a surselor de finanţare
III. Capacitatea de inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi de integrare într-un sistem relaţional
III.1. Inovarea
III.2. Cooperarea si colaborarea cu alte unităţi (universităţi, INCD-uri, entităţi ITT)
IV. Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale
IV.1. Participarea la realizarea de produse noi / modernizate sau tehnologii noi / modernizate pentru piaţă
IV.2. Activităţi de CDI
IV.3. Activităţi de consultanţă (servicii)
IV.4. Activităţi de promovare, marketing si distributie
V. Valorificarea proprietăţii intelectuale
V.1. Publicaţii ştiinţifice şi participări la manifestări ştiinţifice, târguri, expoziţii
V.2. Documentaţii tehnico-economice
V.3. Brevete de invenţie
V.4. Modele şi desene industriale protejate
V.5. Altele (copyright, mărci înregistrate).
Auditorii vor investiga domeniile și criteriile de audit care sunt prezentate
sintetic în comparație cu obiectivele planificate, conform tabelului de mai jos:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
55
Domeniul Număr obiective
planificate OP
Număr obiective realizate
OR
Calculul eficacității
E
PCI - Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale
PCC- Potenţialul de creare a cunoştinţelor.
CI - Capacitatea de inovare, de valorificare proprietății intelectuale şi de integrare într-un sistem relaţional.
PI - Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare proprietății intelectuale
VPI - Valorificarea proprietății intelectuale
Formula de calcul a eficacității care va fi utilizată este:
Eficacitatea = rezultate obținute / rezultate programate.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
56
Bibliografie
[1] Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001. [2] WORLD INTELLECTUAL PROPERTY ORGANIZATION (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy for Universities and R&D Organizations, GENEVA. [3] World Intellectual Property Organization (2000), What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E), ISBN 978-92-805-1555-0. [4] UK Government (2002), The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK, http://www.sqw.co.uk/data/IP.html . [5] The University of the South Pacific, Laucala Campus, Suva, Fiji (2010), INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC. [6] Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011),Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5. [7] Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011), Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2. [8] World Intellectual Property Organization (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy, WIPO Publication No. 848(E), ISBN 92-805-1094-2. [9] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami - Identifying Impact Factors in Technology Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering and Technology 77, 2011. [10] Jan Youtie, Philip Shapira (2008) - Building an innovation hub: A case study of the transformation of university roles in regional technological and economic development, Research Policy 37, 1188–1204. [11] Arianna Martinelli, Martin Meyer, Nick von Tunzelmann (2008), Becoming an entrepreneurial university? A case study of knowledge exchange relationships and faculty attitudes in a medium-sized, research-oriented university, J Technol Transfer, 33:259–283. [12] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [13] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng - In search of accurate models to valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008. [14] Allison Bramwell, David A.Wolfe - Universities and regional economic development: The entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187. [15] Domenico Lucarella - Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal. [16] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman - Research expenditures, technology transfer activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI 10.1007/s10961-009-9129-z. [17] Sazali, A.W., Haslinda, A. - Evolution and Development of Technology Transfer Models and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies - Issue 12, October, 2009. [18] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. - Effects of Inter-Firm Technology Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
57
Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009), pp.474-491. [19] Mariacristina Piva - The Impact of Technology Transfer on Employment and Income Distribution in Developing Countries: A Survey of Theoretical Models and Empirical Studies, International Labour Organization, Working Paper No. 15, ISBN 92-2-115531-5, Geneva, September 2003. [20] Rânea, C., Badea C. Dan - Bazele Inovării şi Transferului de Tehnologie, Editura ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-8067 80-4. Editura ELECTRA este recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54. [21] Jagoda, K. I. - A Stage-gate Model for Planning and Implementing International Technology Transfer. Doctoral Thesis, 2007, University of Western Sydney, Australia. [22] Y.-C. Chang et al. (2006), Managing academic innovation in Taiwan: Towards a scientific–economic framework, Technological Forecasting & Social Change 73, 199–213. [23] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [24] PraxisUnico and University of Oxford,UK (2010), Intellectual asset for universities, Concept House, Cardiff Road, Newport, NP10 8QQ, DPS/P600/05-11. [25] J.M. Azagra-Caro et al. (2006), Faculty support for the objectives of university–industry relations versus degree of R&D cooperation: The importance of regional absorptive capacity, Research Policy 35, 37–55. [26] G.D. Markman et al. (2005) , Entrepreneurship and university-based technology transfer, Journal of Business Venturing 20, 241–263. [27] Auril//UUK//Patent Office, UK (2009), A Guide to MANAGING Intellectual Property. [28] INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS STUDIES, http://ciprs.cusat.ac.in/ . [29] UMUC - Center for Intellectual Property, http://www.umuc.edu/cip/ . [30] Center for Industrial and Governmental Relations, http://www.uec.ac.jp/eng/facilities/research/kikou.html . [31] HG nr.406 / 2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea, funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer tehnologic. [32] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert, 2002, București. [33] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999. [34] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products, The journal of Product Innovation Management 9 (3) [35] University of Reading, UK, (2010), Code of Practice on Intellectual Property, Commercial Exploitation and Financial Benefits, http://www.reading.ac.uk/ . [36] M. Wright et al. (2006), University spin-out companies and venture capital, Research Policy 35, 481–501. [37] Grădinaru, G. (2001), Capitalul de risc si firmele românesti, Revista Informatica Economica, nr. 4 (20), 109-111. [38] UNIVERSITY OF LUXEMBOURG, GUIDING PRINCIPLES FOR THE VALORISATION OF RESEARCH RESULTS AND INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS (2009), http://wwwen.uni.lu/ .
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
58
[39] University of Arizona, UA GUIDE TO TECHNOLOGY TRANSFER, www.ott.arizona.edu . [40] Halvard E. Nystrom (2000), Innovative Capability Audits of University Research Centers, Proceedings - 9th International Conference on Management of Technology, Miami, FL, Feb. 2 2000, CD-ROM [41] G. Patkó, L. Szentirmai, A. Sz. Váradi, Mrs. (2007), Strategy for improvement of innovation potential at University of Miskolc, Proceedings on SEFI and IGIP Joint Annual Conference, Miskolc, Hungary, p. 261-262. (1-8). [42] Manualul auditului performanței, (2005), Curtea de Conturi a României. [43] Cibu (Jeflea) Dochiţa (2008), APLICAREA AUDITULUI PERFORMANŢEI ÎNTR-O ENTITATE PUBLICA CARE PRESTEAZA SERVICII PUBLICE, Teză de doctorat, Universitatea Valahia Targoviste. [44] RAPORT DE AUDIT cu privire la performanţa fondurilor publice alocate pe Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică ORIZONT 2000, Curtea de Conturi a României. [45] Peter Zentel, Katja Bett, Dorothee M. Meister, Ulrike Rinn and Joachim Wedekind (2004), A Change Process at German University – Innovation through Information and Communication Technologies?, Electronic Journal on e-Learning Volume 2 Issue 1 (February 2004) 237-246. [46] Oslo Manual, GUIDELINES FOR COLLECTING AND INTERPRETING INNOVATION DATA, Third edition, ISBN 92-64-6 01308-3 – © OECD/EUROPEAN COMMUNITIES 2005. [47] Patent nr. US 7584117 B2. [48] Halvard Nystrom (Universiy of Missouri – Rolla), “Innovative Capability Audits of Universitz research Centers” Proceedings-9th , International Conference on Management of Technology, Miami, FL, Februarie 2000. [49] Robert Huggins (Global Index of Regional Knowledge Economies), Oficiul European pentru Statistica (EUROSTAT), Institute for Management Development – Lausanne (IMD - World Competitiveness Yearbook). [50] IRECSON, “Inobarometru 2008 – Inovarea la nivelul regiunilor de dezvoltare”.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
59
Titlul cursului:
Bazele managementului inovării și
transferului tehnologic
Codul cursului: 9.3.2.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
60
CUPRINS
Introducere
Prelegerea nr. 1 – Probleme generale ale managementului și introducere în procesul
inovării
Modulul I – Aspecte teoretice generale ale managementului
Cap. 1 – Noţiuni și cunoştinţe de bază ale managementului
1.1. Definiţii
1.2. Funcţiile managementului
1.3. Managementul inovării și transferului tehnologic
Modulul II – Bazele managementului inovării
Cap. 2 – Procesul inovării
2.1. Necesitatea inovării
2.2. Inovarea - principalul factor de competitivitate în economia bazată pe cunoaștere
2.3. Definiţii și noţiuni ale inovării
2.4. Componente de bază și tipuri ale inovării
2.5. Factori de succes în dezvoltarea unui produs inovativ
Prelegerea nr. 2 – Managementul inovării și creativitatea
Cap. 3 – Managementul inovării
3.1. Metode de management a inovării
3.1.1. Dezvoltarea integrată de produs
3.1.2. Modelul “Casei inovării”
3.1.3. ITT - De la piaţă la piaţă
3.1.4. Ce reprezintă dezvoltarea de produs?
3.1.5. Factorii care influenţează dezvoltarea produselor
3.1.6. Noţiuni de analiza valorii
Cap. 4 – Creativitatea în contextul inovării
4.1. Generalităţi privind creativitatea
4.2. Surse ale inovării
4.2.1 Piaţa ca sursă de dezvoltare a inovării (Market-Pull innovation)
4.2.2 Dezvoltarea tehnologiei ca sursă de inovare (Technology-Push innovation)
4.2.3 Inovarea antreprenorială
Prelegerea nr. 3 – Introducere în procesul transferului tehnologic
Modulul III – Bazele managementului transferului tehnologic
Cap. 5 – Procesul transferului tehnologic
5.1. Definiţii și noţiuni ale transferului tehnologic
5.2. Mecanisme ale transferului tehnologic
Cap. 6 – Managementul transferului tehnologic
6.1. Viziunea integrată a transferului tehnologic
6.2. Factori de influenţă ai transferului tehnologic
Cap. 7 – Sistemul și instrumentele transferului tehnologic
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
61
7.1. Sistemul transferului tehnologic
7.2. Instrumentele transferului tehnologic
7.3. Elaborarea planului de afaceri
Prelegerea nr. 4 – Probleme ale organizării transferului tehnologic
Cap. 8 - Organizaţii de transfer tehnologic
8.1. Organizaţii de transfer tehnologic
8.2. Probleme ale organizării activităţilor de transfer tehnologic
8.3. Promovarea companiilor spin-off
Prelegerea nr. 5 - Elemente generale privind managementul proiectelor
Modulul IV – Elemente generale privind managementul proiectelor de inovare și de
transfer tehnologic
Cap. 9 - Planificarea proiectului de inovare sau de transfer tehnologic (ITT)
9.1. Definirea proiectului ITT
9.2. Managementul proiectelor de ITT
9.2.1 Planificarea și organizarea proiectului
9.2.2 Planificarea resurselor și achiziţiilor
9.2.3 Stabilirea costurilor proiectului
9.2.4 Planificarea strategiei în domeniul calităţii
9.2.5 Managementul riscurilor
Prelegerea nr. 6 - Elemente generale privind ocupaţii specfice inovării și transferului
tehnologic
Modulul V – Resurse umane în inovare și transfer tehnologic
Cap. 10 – Ocupaţii specfice inovării și transferului tehnologic
10.1. Managerul de inovare
10.2. Broker-ul de tehnologii
Bibliografie
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
62
Prelegerea nr. 1 – Probleme generale ale managementului și
introducere în procesul inovării
Modulul I – Aspecte teoretice generale ale managementului
OBIECTIVE:
La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil să:
- definească următoarele noţiuni:
a) definiţia managementului;
b) funcţiile managementului;
c) managementul inovării și transferului tehnologic;
- rezolve aplicaţii în care apar rezolvări de probleme generale de management.
Cap. 1 – Noţiuni și cunoştinţe de bază ale managementului
1.1. Definiţii
Managementul reprezintă ansamblul activităţilor, disciplinelor, metodelor,
tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării și organizării
companiei/organizației/instituției și vizează ca, prin adoptarea deciziilor optime în
proiectarea și reglarea proceselor microeconomice să antreneze întregul personal
pentru a întreprinde și a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile
să asigure organizației un viitor trainic și eficace pe plan economic și social.
Managementul poate fi definit ca procesul de atingere a obiectivelor unei
colectivități umane organizate (întreprinderi economice, instituții publice, organizații
non-profit) în condițiile utilizării optime și eficiente a resurselor materiale, umane și
financiare.
Inovarea
Cuvântul inovare derivă din latinul „innovates” care este substantivul verbului
„innovare” care se traduce prin – a înnoi sau a schimba, compus din „in”+”novas”
care prin combinare se traduce prin „a introduce ceva nou”. Această noutate se
referă în egală măsură la un obiect/produs, un serviciu/activitate, o metodă sau un
proces.
Dacă vorbim de procese acestea se referă la întreaga desfășurare a vieții
cotidiene de la activitatea productivă (produse) – economică (comercializare-
marketing) până la activitățile de organizare și conducere a muncii și a afacerilor,
activitățile ce presupun prestarea unor servicii sau chiar la guvernare. Cu alte cuvinte
inovarea se poate manifesta în orice domeniu.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
63
Transferul tehnologic
Des întâlnit sub denumirea de transfer de tehnologie
Transferul de tehnologie este mai restrictiv decât transferul tehnologic, pentru
că prin transfer de tehnologie se poate presupune că se transferă doar tehnologie de
fabricație.
Transferul tehnologic este procesul de transfer de abilități, cunoaștințe,
tehnologii, metode de fabricare și al unor facilități între guverne și universități sau
unități de cercetare pe de o parte și untăți executive, de producție sau de prestări
servicii pe de altă parte, pentru a se asigura că evoluțiile științifice și tehnologice sunt
accesibile la o gamă mai largă de utilizatori care pot apoi dezvolta în continuare și de
a exploata tehnologia în noi produse, procese, aplicații, materiale sau servicii.
Această noțiune este strâns legată, fără a se confunda însă, cu noțiunea de „transfer
de cunoștiințe”
În cuprinsul acestei lucrări vom denumi transferul de tehnologie drept
TRANSFER TEHNOLOGIC din considerentele prezentate mai sus.
1.2. Funcţiile managementului
Funcţiile managementului sunt:
- Previziune: constă în stablilirea obiectivelor, identificarea modalităţilor de
îndeplinire a acestora și fundamentarea necesarului de resurse.
- Organizare: constă în gruparea resurselor și activităţilor pentru îndeplinirea
obiectivelor.
- Coordonare: constă în ansamblul acţiunilor prin care se menţine armonia între
activităţi și resursa umană.
- Antrenare: reprezintă ansamblul acţiunilor prin care managementul
influenţează activităţile resursei umane, în scopul motivării ei.
- Control, evaluare, reglare: constă în ansamblul acţiunilor de evaluare a
rezultatelor obţinute.
1.3. Managementul inovării și transferului tehnologic
Managementul inovării și transferului tehnologic reprezintă o însumare de
cunoştinţe ale inginerului, în general, respectiv ale inginerului de transfer tehnologic
preocupat cu activităţi specifice dezvoltării de noi produse și a proceselor întâlnite în
derularea proiectelor specifice promovării acestor produse. Noţiunea de produs are
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
64
un sens mai larg. Astfel, prin produs se înţelege un bun material, o tehnologie sau un
serviciu. De multe ori, dezvoltarea unui serviciu presupune dezvoltarea atât a unui
bun material, cât și a unei tehnologii. Alte ori, dezvoltarea unui produs (bun material)
conduce și la dezvoltarea unei tehnologii de fabricaţie adecvată. Nucleul
cunoştinţelor se află în posesia practicienilor, a personalului din departamentele de
concepţie, a cercetătorilor din instituţiile de cercetare – dezvoltare și a cadrelor
universitare care îl aplică și îl promovează. Ca și în alte profesii precum ingineria,
dreptul, medicina, contabilitatea, noţiunile privind managementul inovării implică
cunoştinţe și practici, verificate de-a lungul anilor, cu o largă aplicare atât în
procesele inovative, de concepţie de noi produse, tehnologii sau servicii cât și în alte
domenii. Echipa care va lucra într-un proiect, îsi stabileşte întotdeauna activităţile
cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor etapei și scopului final al proiectului de
realizare a unui nou produs, serviciu sau tehnologii.
Modulul II – Bazele managementului inovării
OBIECTIVE:
La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil să:
- definească următoarele noţiuni:
a) necesitatea inovării;
b) inovarea în economia bazată pe cunoaștere;
c) noţiuni ale inovării;
d) modele ale procesului de inovare;
e) tipuri ale inovării;
f) metode de management a inovării;
g) creativitatea în contextul inovării;
h) dezvoltarea de produs și analiza valorii;
i) sursele inovării;
- rezolve aplicaţii în care apar noţiunile definite mai sus.
Cap. 2 – Procesul inovării
2.1. Necesitatea inovării
Necesitatea inovării este dată de cerinţele și exigenţele dezvoltării și
managementul noilor produse și servicii, care sunt determinate de existenţa
competiţiei internaţionale, a creşterii cererii consumatorilor, de dezvoltarea rapidă a
dezvoltării tehnologice și de noile norme și standarde privind protecţia mediului, bune
practici etc.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
65
Inovarea reprezintă cel mai important factor de succes în competiţia intensă
dintre firme, fiind avantajate doar companiile care au câştigat noi avantaje
competitive.
Inovarea este concretizată dacă ideile noi sunt implementate în noi produse,
servicii și procese, care găsesc o utilizare reală pe piaţă. De aceea, succesul
comercial este din ce în ce mai dependent de capacitatea companiei de a creea noi
produse, servicii și procese.
Pentru a se adapta rapid schimbărilor, firmele trebuie să fie capabile să
prevadă noile tendinţe sau chiar să le determine, în scopul configurării de noi afaceri.
2.2. Inovarea - principalul factor de competitivitate în economia bazată pe cunoaștere
Obiectivele majore ale societăţii bazate pe cunoaştere sunt producerea
cunoaşterii, în principal prin cercetarea ştiinţifică, transmiterea prin educaţie și
formare profesională, diseminarea prin tehnologiile informaţionale și utilizarea
inovării.
Într-o economie în care cunoaşterea începe să fie adevaratul capital și cel mai
important motor al dezvoltării, companiile se confruntă cu noi provocări, în ceea ce
priveşte perfomanţa și responsabilitatea.
Pentru a răspunde provocărilor, firmele trebuie să îsi impună standarde
ridicate și o disciplina strictă, care să asigure deplina integrare a lor în aria globală de
competitivitate.
Economia bazată pe cunoaștere se sprijnă pe managementul cunoaşterii
pentru toate procesele umane și diseminarea fără precedent a cunoaşterii către toţi
cetăţenii.
Noul stil de conducere, bazat pe managementul cunoştinţelor, utilizează
conceptul de capital intelectual prin care se identifică și se definesc bunurile, activele
intangibile – cunoştintele care pot fi transformate în venit - de care organizaţia
economică depinde în zilele noastre atat de mult. Inovarea este în special unul dintre
factorii fundamentali ai noii economii. Noua economie se referă atât la noile modele
organizaţionale, cât și la noile tehnologii. De asemenea, una dintre cele mai izbitoare
schimbări este determinată de dinamismul activităţilor, de constanta inovare și de
viteza de adaptare, care devin norme de funcţionare.
Noua economie înseamnă mai mult decât înalta tehnologie și Internet, ea
presupune utilizarea în mod creativ și eficient a inovării.
Inovarea este larg recunoscută ca proces esenţial pentru succesul
întreprinderilor și afacerilor, asigurând creştere, sustenabilitate și competitivitate.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
66
2.3. Definiţii și noţiuni ale inovării
Datorită complexităţii procesului de inovare și a diversităţii modului de apariţie
a inovării, a fost necesar să fie adoptate unele convenţii pentru a se asigura definiţii
operaţionale, care să poată fi utilizate în analiza inovării.
În acord cu manualul Oslo [1] și cu cele prezentate în [2], inovarea este
implementarea unui produs nou sau semnificativ îmbuntăţit (bun sau serviciu), sau
proces, o nouă metodă de marketing, ori o nouă metodă organizaţională.
Această definiţie largă a inovării cuprinde o gamă extinsă de posibile inovaţii.
O inovare poate fi definită mai restrâns ca fiind implementarea a unuia sau a mai
multor tipuri de inovaţii, de exemplu inovaţiile privind produsele și procesele. Această
definiţie mai restrânsă poate fi relaţionată cu definiţia inovării de produse și servicii
tehnologice. Cerinţa minimă a unei inovaţii este ca produsul, procesul, metoda de
marketing și metoda organizaţională să fie noi (sau semnificativ îmbunătăţite).
Activităţile inovative sunt toate acelea care au caracter ştiinţific, tehnologic,
organizaţional, financiar și comercial și care actualizează, sau sunt orientate să
conducă la implementarea inovaţiilor. Unele activităţi inovative conțin în ele noutate,
în timp ce altele sunt doar activităţi auxiliare care sunt necesare pentru
implementarea inovaţiilor. Activităţile de inovare cuprind și cercetarea – dezvoltarea,
care nu sunt direct legate de dezvoltarea unei inovări specifice. O trăsătură obişnuită
a unei inovaţii este ca aceasta să poată fi implementată, valorificată. Un produs nou
sau îmbunătăţit se consideră valorificat când acesta este introdus pe piaţă.
Procesele noi, noile metode de marketing și organizaţionale sunt implementate când
acestea ajung să fie utilizate în activitatea curentă a firmei.
Activităţile inovative sunt foarte diversificate, în funcţie de natura lor din cadrul
firmei. Unele companii promovează proiecte de inovare bine definite, aşa cum este
dezvoltarea și introducerea unui nou produs, în timp ce altele performează
îmbunătăţiri continue a produselor, proceselor și operaţiilor lor.
Firma inovativă este aceea care a implementat o inovaţie într-o anumită
perioadă de timp. Firma inovativă în domeniul produselor și proceselor este aceea
care a implementat un produs sau proces noi ori îmbunătăţite, într-o anumită
perioadă de timp.
Activităţile de inovare cuprind și cercetarea – dezvoltarea, care nu sunt direct
legate de dezvoltarea unei inovări specifice.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
67
2.4. Componente de bază și tipuri ale inovării
De obicei se poate vorbi de inovarea de procese și produse. In cadrul
proceselor sunt cuprinse
- procese managerial-organizationale,
- procese tehnologice,
- procese de marketing.
În ultimă instanță procesele de marketing sunt tot procese manageriale CONSTÂND
ÎN PROMOVAREA UNOR PRODUSE PE PIAȚĂ prin diferite metode ca design spre
exemplu.
Convențional se definesc patru tipuri de inovare: inovarea de produs, inovarea
de proces, inovarea de marketing și inovarea organizaţională.
Inovarea de produs și de proces sunt strâns legate de conceptul inovării
tehnologice de produs sau proces. Inovarea de marketing și cea organizaţională
acoperă o gamă largă de inovaţii, care pot excede limitele definiţiilor de mai sus.
Inovarea de produs este introducerea unui bun sau serviciu, care sunt noi sau
semnificativ îmbunătăţite, cu respectarea caracteristicilor sau intenţiei de utilizare a
lor. Aceasta include îmbunătăţirile semnificative din specificaţiile tehnice,
componente și materiale, software încoroporat, utilizarea prietenoasă și alte
caracteristici funcţionale. Inovarea de produs poate utiliza o nouă cunoaştere sau noi
tehnologii, ori poate fi bazată pe utilizări noi sau pe combinarea cunoaşterii și
tehnologiilor existente. Termenul “produs” este utilizat pentru acoperirea unei game
largi de bunuri și servicii. Inovarea de produs include atât introducerea de noi bunuri
și servicii, cât și îmbunătăţiri semnificative în caracterisiticile funcţionale și de utilizare
a bunurilor și serviciilor existente.
Noile produse sunt bunuri și servicii care diferă semnificativ, prin
caracteristicile lor de produsele realizate anterior. Primele microprocesoare și
camere digitale au fost exemple de produse utilizând noi tehnologii. Primul MP3
player portabil, care combină standarde existente de software cu tehnologia
miniaturizării hard – dive – ului, a fost un nou produs combinând tehnologii existente.
Dezvoltarea unei noi utilizări a unui produs, cu schimbări minore în
specificațiile tehnice ale sale, este o inovare de produs. Ca un exemplu este
introducerea unui nou detergent utilizând compoziții chimice existente.
Îmbunătăţiri semnificative la produsele existente pot apare prin schimbări în
materiale, componente și alte caracteristici care cresc performanţa. Introducerea
sistemului de frânare ABS și a sistemului de navigație GPS (Global Positioning
System), sau a altor îmbunătăţiri la automobile reprezintă exemple de inovare de
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
68
produs, constând în schimbări parţiale sau adăugări la acesta a unui număr de
subsisteme tehnice integrate.
Inovarea de produs în domeniul serviciilor poate include îmbunătăţiri
semnificative în modul în care acestea sunt prestate (de exemplu, în ceea ce
priveşte eficienţa și rapiditatea lor), adăugarea de noi funcţii sau caracteristici la
serviciile existente, sau introducerea integrală de noi servicii. Exemplu în acest sens
sunt îmbunatăţirile semnificative în serviciile de Internet banking, cum sunt acelea
care oferă o viteză crescută și o mai uşoară utilizare.
Inovarea de proces este implementarea unei metode noi sau semnificativ
îmbunătăţite de producţie sau de livrare și după definiție se adresează clar
proceselor tehnologice. Aceasta include schimbări semnificative în tehnici,
echipamente și/sau software. Inovaţiile de proces pot fi orientate către reducerea
costurilor unitare, creşterea calităţii, sau producţia ori livrarea de produse noi sau
semnificativ îmbunătăţite. Metodele de producţie implică tehnici, echipamente și
software, care sunt utilizate la producţia bunurilor și serviciilor. Exemple de noi
metode de producţie sunt implementarea de echipament nou de automatizare sau
introducerea proiectării asistate de calculator la dezvoltarea noilor produse.
Inovarea de marketing este implementarea unei noi metode de marketing
implicând schimbări semnificative în design – ul și ambalarea produsului, în
promovarea sau politica de preţ a acestuia. Inovaţiile de marketing vizează o mai
bună adresare nevoilor consumatorilor, deschizând noi pieţe, sau noi poziţii ale
produselor pe piaţă.
Inovarea organizaţională este implementarea unei noi metode organizaţionale
în practica de afaceri a firmei, în organizarea locurilor de muncă și a relaţiilor externe.
Inovaţiile organizaţionale pot fi menite să crească performanţa firmei prin reducerea
costurilor administrative sau a celor tranzacţionale, să îmbunătăţească climatul de
muncă sau să scadă costurile de achiziţie.
2.5. Factori de succes în dezvoltarea unui produs inovativ
Factorii de succes în dezvoltarea produsului sunt:
- cultura corporativă orientată către succes;
- strategia de cooperare în dezvoltarea tehnologică;
- proiectul bine definit și orientat către o piaţă precisă;
- echipa multidisciplinară și eficientă;
- analiza aprofundată a etapei de definire a produsului;
- procesul de inovare bine structurat și transparent;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
69
- managementul de proiect eficient;
- utilizarea de metode de dezvoltare integrate;
- stimularea și sprijinul creativităţii;
- dezvoltarea simultană a produsului, producţiei și marketing-ului.
- managementul calităţii.
Prelegerea nr. 2 – Managementul inovării și creativitatea
Cap. 3 – Managementul inovării
3.1. Metode de management a inovării
3.1.1. Dezvoltarea integrată de produs
Produsele de succes pot fi obţinute de acele companii care sunt capabile să
organizeze inovarea în acord cu factorii de success și să asigure implementarea
acestora în mod eficient, din perspeciva termenelor și costurilor.
Dezvoltarea Integrată de Produs (DIP) este o metodă de management care
ţine cont de toţi factorii de succes. Concepţia de bază a DIP este constituirea
coordonată tuturor resurselor și proceselor, care sunt necesare pentru creaţia de
succes și pentru un marketing eficient. Aceasta include procese specifice de achiziţie
pentru produs, producţie, marketing și logistică de control al calităţii.
Conceptul global DIP sprijină creaţia produslui de la idee, până la lansarea
comercială de succes. DIP poate fi folosit pentru dezvoltarea produselor/serviciilor și
sprijină dezvoltarea resurselor inovative esenţiale (nuclee de competenţe,
organizare, strategie etc.)
Toate componentele care sunt necesare pentru a creea bunuri și servicii de
succes formează împreună sistemul de bunuri și servicii (figura 3.1). Interacţia dintre
aceste componente este decisivă pentru succesul produsului nou [8].
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
70
Sursa: SCHÄPPI, B. (2005)
Figura 3.1 – Sistemul de bunuri și servicii
3.1.2. Modelul “Casei inovării”
Bazat pe experienţa de consultanţă în inovare, A.T.Kearney [9] a dezvoltat
modelul “Casei inovării” (figura 3.2).
Acest model arată modulele cele mai importante ale managementului inovării
de succes.
“Acoperişul” casei este strategia de inovare, un proces de planificare care
defineşte clar care scopuri de inovare sunt necesare și cum pot fi acestea susţinute
prin resurse, procese, tehnologii și comportamente în cadrul companiei. O companie
orientată către inovare trebuie să includă aceste scopuri în organizarea și cultura sa.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
71
Figura 3.2 – Casa Inovării
3.1.3. ITT - De la piaţă la piaţă
De la piaţă la ideea de produs
Sugestiile și informaţiile primite din piaţă conduc la initiativa găsirii unei noi
idei.
Compania conştientizează o problemă, feedback-ul de la client aduce și
acesta sugestii utile și pe această bază noi oportunităţi sunt idendificate.
Asemenea informaţii provin și din cercetările de marketing comandate de
companie (figura3.3).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
72
În continuare, echipe creative intervin pentru a sprijini companiile în procesul
identificării ideii.
Rezultatul acestei etape este idea de produs, care este supusă procesului de
evaluare, în scopul dezvoltării de produse utile noi.
Figura 3.3 – Fluxul dezvoltării unui nou produs
De la idea de produs la produs
În această etapă a procesului de dezvoltare de produs se elaborează produse
specifice pornind de la idei și procedee pentru producerea lor. Produsul este elaborat
„gata pentru producţie” și „gata pentru piaţă” Dificultăţile și riscurile trebuie clarificate
în vederea implementării noilor concepte promovate.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
73
De la produs la piaţă
Această etapă finală descrie implementarea efectivă pe piaţă a unui serviciu sau
produs inovative și ciclul este complet.
3.1.4. Ce reprezintă dezvoltarea de produs?
Obiectivul activităţii de cercetare – dezvoltare constă în maximizarea activităţii
economice a firmei, prin crearea de noi produse sau de noi tehnologii care să
conducă la realizarea optimă a produselor. În multe domenii inginereşti desfăşurarea
activităţilor și proceselor sunt rezultatul unei evoluţii istorice. În consecinţă,
desfăşurarea celor mai multe procese ale activităţii umane au marcat de-a lungul
timpului aplicarea de legi și principii ştiinţifice. Operaţia de lansare a unui prodius
inovativ se derulează de cele mai multe ori, în trei faze principale: identificarea
oportunităţilor și a contextului în care este conceput noul produs, realizarea lui și
transpunerea în practică. Se poate spune că inginerul se confruntă cu legi și principii
în realizarea activităţilor sale, între care este inclusă și dezvoltarea de noi produse.
Rezultă, de aici, componenta ştiinţifică a dezvoltării oricărui produs inovativ.
Dezvoltarea unui produs reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate în
mod ştiinţific, prin aplicarea de legi, reguli și principii ştiinţifice specifice, pornindu-se
de la ideea de realizare a unui nou produs, clarificarea și elucidarea temei și
încheindu-se cu validarea (omologarea și certificarea) acestuia cu scopul introducerii
în fabricaţie. Activităţile specifice dezvoltării de produse sunt într-o interacţiune
continuă cu nivelul de cunoştinţe anterioare și colaterale. Pe de altă parte, activităţile
desfăşurate în dezvoltarea oricărui produs se realizează pe baza unor metodologii
specifice care au un caracter metodic. Adesea, în desfăşurarea proceselor,
metodologia aplicată cuprinde pasi secvenţiali. Trebuie remarcat că metodologia
include implicit latura ştiinţifică prin: aplicarea de legi, reguli și principii ştiinţifice
specifice, la care se adaugă adesea principii (reguli) ergonomice și estetice. Relevant
este faptul că metodologia proceselor specifice dezvoltării produselor se bazează pe
experienţă în domeniu. Spiritul creativ, intuiţia și experienţa echipei de lucru
sunt hotărâtoare sub aspectul calităţii produsului dezvoltat chiar în contextul aplicării
principiilor ştiinţifice. Practic, experienţa membrilor echipei este asociată cu aplicarea
de legi și principii ştiinţifice în cursa pentru obţinerea unui nou produs, într-o perioadă
de timp impusă. Soluţiile oferite pieţei, trebuie să aibă valoare de întrebuinţare mare,
să fie performante, să aibă costuri minime pe durata ciclului de viaţă, astfel încât să
îndeplinească în totalitate exigenţele clientului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
74
Pentru dezvoltarea unui produs de calitate și pentru creşterea valorii de
întrebuinţare a acestuia aplicarea metodică a cunoaşterii bazate pe experienţă este
întotdeauna determinantă. Pornind de la ideea de realizare a unui nou produs
etapele și activităţile specifice dezvoltării de produse inovative sunt prezentate în
figura 3.4 [30].
Ideea de produs este determinată de trei factori care se condiţionează
reciproc:
- organizaţia economică – prin resursele de care dispune și prin ţinta scop
poate influenţa piaţa, mediul cât și caracteristicile viitorului produs;
- piaţa – acţionează prin cerinţele socio-economice;
- mediul – poate influenţa noul produs prin resurse și prin condiţiile
ecologice impuse acestuia.
Dez
volt
area
de
pro
du
s
Ideea şi tema pentru un nou produs
Clarificarea şi elucidarea temei
Elaborare concepte, studii, metode, proceduri,
analize tehnico-economice,
Elaborare planuri, scheme, documentaţii privind
produsele şi tehnologiile. Elaborare referenţial iniţial. Proiectare,
realizare, experimentare model experimental / model funcţional.
Proiectare, realizare, experimentare prototip / Instalaţie pilot.
Definitivare referenţial. Validare prototip / Instalaţie pilot.
Cercetare industrială
(aplicativă)
Dezvoltare experimentală
(tehnologică)
Valorificarea rezultatelor
la agenţi economici
Cercetare fundamentalală
Transfer tehnologic Consultanţă şi asistenţă tehnică. Elaborare documentaţie de analiză
tehnico-economică. Transfer de cunoştinţe. Diseminare informaţii.
Proiectare serie zero. Pregătire de fabricaţie. Execuţie,
experimentare şi certificate serie zero. Punere în fabricaţie.
Fab
rica
ţie
ACTIVITĂŢI ETAPE
Idee
a de
pro
dus
Piaţă-client
(cerinţe social-economice)
IDEEA DE
PRODUS NOU
Organizaţie
(resurse, ţintă-scop)
Mediu
(resurse, protecţie)
Figura 3.4 – Etapele şi activităţile reprezentative ale dezvoltării de noi produse
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
75
Între piaţă, mediu și organizaţia economică există conexiuni care se manifestă în
ambele sensuri. Prin produsele existente, utilizate de consumator, piaţa influenţează
mediul, iar prin cerinţe solicită și influenţează activităţile viitoare ale organizaţiei
economice care trebuie să devină tot mai creativă și cât mai performantă.
Mediul prin resursele existente limitate și prin condiţiile ecologice impuse,
obligă organizaţiile economice să găsească noi tehnologii, iar pe client să folosească
produse cât mai puţin poluante.
Organizaţia economică, prin produsele inovative pe care le dezvoltă și pe care
le promovează, influenţează atât piaţa cât și mediul. Activitatea de cercetare –
dezvoltare este apreciată până la urmă prin succesul pe piaţă ale rezultatelor
obţinute. Pornind de aici, apare logică preocuparea de a stabili o corespondenţă și o
interacţiune „interfaţă” permanentă între departamentul de cercetare – dezvoltare și
cel de marketing.
Odată cu lansarea și promovarea unui produs pe piaţă, agentul economic are
succes dacă abordează, în prealabil, aspecte legate de marketingul inovării. În
consecinţă, deciziile tehnice luate în etapa de cercetare – dezvoltare trebuie să fie
fundamentate economic.
3.1.5. Factorii care influenţează dezvoltarea produselor
În figura 3.5 sunt prezentaţi principalii factori care nu pot fi neglijaţi în
dezvoltarea produselor.
MANAGEMENTUL PROIECTULUI
Costuri produs
Resurse financiare
Resurse umane
Tratarea sistemică
Inginerie concurentă
Asistare de calculator
CAD, CAE, CAM
Cercetare fundamentală, Cercetare
aplicativă, Transfer tehnologic
Standarde, norme, legislaţie,
reglementări, metodologii
Corelarea cu cerinţele pieţei, cu tehnologia de fabricaţie şi de montaj, condiţii de
exploatare, întreţinere, fiabilitatea produsului, costurile pe durata ciclului de
viaţă, reciclare, ecologie, dezafectare, politici economice etc.
Inginerie virtuală
Ciclul de viaţă al noului produs
Elucidarea temei Proiectare prototip
Ideea şi tema pentru realizarea unui nou produs
DEZVOLTAREA DE PRODUS
Experimentare prototip
Realizare prototip
Omologare prototip
Certificare serie zero
Condiţii de mediu al noului produs
Stadiul tehnicii
dat de brevete
Figura 3.5 – Factorii de influenţă în dezvoltarea produselor
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
76
Utilizarea tehnicilor moderne de calcul în derularea proceselor specifice
dezvoltării produselor, a devenit astăzi o activitate obişnuită, care permite [36]:
- efectuarea de calcule complexe;
- realizarea de produse virtuale;
- modelarea geometrică tridimensională a produselor;
- procesarea desenelor din 3D în 2D;
- modelarea și simularea funcţională ca prime metode de testare a noului
produs;
- accesarea și utilizarea diverselor baze de date pentru o serie de elemente
specifice proiectării;
- simularea proceselor tehnologice de prelucrare a pieselor și a SDV-urilor.
Pentru multe organizaţii, dezvoltarea produselor reprezintă un mijloc de a
răspunde la cerinţele clienţilor, sau de a promova un produs nou, inovativ, pe piaţă.
De cele mai multe ori acest lucru este posibil prin inovare industrială (inovare de
produs sau prin inovare tehnologică).
3.1.6. Noţiuni de analiza valorii
În dezvoltarea de produs este folosită în mod frecvent Metoda de Analiză a
Valorii [38]. Prin aplicarea metodei se urmăreşte ca funcţiile produsului studiat să fie
concepute și realizate cu cheltuieli minime, în condiţiile de calitate care să satisfacă
necesităţile utilizatorilor și să asigure păstrarea echilibrului ecologic. Conform normei
franceze NF X 50-150 analiza valorii este definită astfel: ”metodă de competitivitate
organizată și creativă, vizând satisfacerea nevoilor utilizatorului printr-un demers
specific de concepţie atât funcţional, cât și economic și pluridisciplinar”. Standardul
se referă la etapele și fazele recomandate privind aplicarea metodei de analiză a
valorii (ingineriei valorii), în dezvoltarea de produs, în cercetarea – dezvoltarea de
produse noi sau modernizate aflate în producţia curentă a unei unităţi economice.
Tehnicile și procedeele de lucru, precum și gradul de aprofundare al etapelor și
fazelor de aplicare a analizei valorii se stabilesc de către echipa de lucru, avându-se
în vedere complexitatea produsului studiat, mărimea seriei de fabricaţie, posibilităţile
tehnice, economice și organizatorice ale unităţii economice [38].
Obiectul analizei valorii poate fi un produs sau părţi componente ale acestuia,
care îndeplinesc una sau mai multe funcţii. Principalele caracteristici ale metodei
sunt:
- utilizează analiza sistemică a funcţiilor;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
77
- se bazează pe un plan de cercetare – dezvoltare bine definit la nivelul
echipei interdisciplinare de lucru;
- membrii echipei apelează la metode și tehnici analitice și intuitive,
precum și la alte metode, tehnici și procedee de lucru specifice cercetării
– dezvoltării, ca: analiza tehnico-economică, sondajul statistic,
modelarea matematică, metode operative și previzionale de gestiune a
costurilor, metode de organizare a producţiei și a muncii.
Prin aplicarea analizei valorii se stabilesc în funcţie de: indicatorii tehnici,
economici, financiari și sociali specifici domeniului; natura și complexitatea
produsului studiat, o serie de obiective:
- creşterea valorii de întrebuinţare a produsului studiat și reducerea
cheltuielilor de producţie, în special a celor materiale, astfel ca, în final,
raportul dintre valoarea de întrebuinţare și cheltuielile de producţie ale
obiectivului studiat să fie maximizat;
- îmbunătăţirea calităţii produselor și serviciilor;
- creşterea productivităţii muncii;
- creşterea eficienţei investiţiilor și a rentabilităţii generale la nivelul
organizaţiei.
În acest sens se definesc o serie de noţiuni cum ar fi:
Funcţia – reprezintă valoarea de întrebuinţare elementară a produsului în
raport cu mediul și utilizatorul. Suma funcţiilor elementare conferă produsului
valoarea de întrebuinţare preconizată.
Nomenclator de funcţii – reprezintă totalitatea funcţiilor produsului din
punctul de vedere al satisfacerii nevoii sociale pentru care a fost creat.
Nivel de importanţă al unei funcţii – este o mărime convenţională atribuită
tuturor funcţiilor produsului. Prin compararea funcţiilor din punct de vedere al
aportului la realizarea valorii de întrebuinţare generală a produsului, rezultă scara
valorică a acestora.
Dimensiunea tehnică a unei funcţii – reprezintă unul sau mai mulţi
parametri tehnici sau/și de altă natură, prin care se caracterizează funcţia respectivă,
ca de exemplu: materializarea funcţiei.
Dimensiunea economică a unei funcţii – constituie parte din costul
produsului aferentă funcţiei respective sau costul acelei funcţii.
Costurile inutile ale funcţiilor – sunt acele costuri aferente elementelor
componente care nu contribuie efectiv la realizarea funcţiilor produsului studiat, sau
acele costuri care sunt consumate în cazurile de supraevaluare a unor funcţii.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
78
Costul limită – reprezintă costul maxim admis pentru realizarea unei funcţii
sau a produsului.
Analiza sistemică a funcţiilor constituie parte a planului de lucru în care se
studiază comparativ nivelurile de importanţă, dimensiunile tehnice și economice ale
funcţiilor produsului. Se compară unele funcţii cu altele, precum și cu datele
corespunzătoare unor produse cu destinaţii similare precum și cu cerinţele
utilizatorului.
După importanţa lor, funcţiile pot fi:
Funcţii principale – funcţii care corespund scopului principal căruia îi este
destinat produsul și care contribuie direct la realizarea valorii de întrebuinţare.
Funcţiile principale pot fi funcţii obiective sau subiective.
Funcţii secundare sau auxiliare – funcţii care servesc la îndeplinirea sau
completarea funcţiilor principale și care contribuie indirect la realizarea valorii
de întrebuinţare a obiectului. Ele sunt adesea condiţionate de soluţia tehnică
adoptată. Funcţiile secundare sau auxiliare sunt funcţii obiective.
După posibilităţile de măsurare, funcţiile pot fi:
Funcţii obiective – caracterizate prin dimensiuni, obiective măsurabile cu
ajutorul uneia sau mai multor unităţi de măsură.
Funcţii subiective – nu pot fi măsurabile, dar participă prin efecte
psihologice, senzoriale și sociale, organoleptice, estetice, de modă, de
prestigiu etc. Dimensiunile funcţiilor subiective se estimează prin intermediul
anchetei sau sondajului statistic de opinie.
După contribuţia la realizarea valorii de întrebuinţare a produsului, funcţiile se
pot clasifica astfel:
Funcţii necesare – contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a
produsului.
Funcţii inutile – nu contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a
produsului.
În raport cu momentul efectuării analizei, funcţiile se pot fi:
Funcţii existente – necesare sau inutile pe care produsul dezvoltat le are în
momentul efectuării analizei.
Funcţii noi – necesare, derivate din cerinţele utilizatorilor, atribuite unui
produs inovativ după efectuarea analizei.
În acest sens, prin aplicarea analizei valorii în dezvoltarea de produs, deciziile
tehnice pot fi optimizate și fundamentate economic [31].
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
79
Cap. 4 – Creativitatea în contextul inovării
4.1. Generalităţi privind creativitatea
Webster (citat în [11]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou
în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un
rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă și satisface o nevoie) și inteligibil
(poate fi reprodus) [10, 11].
O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra
psihologiei sociale. După Amabile (citat în [11]), un produs sau o reacţie vor fi
judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi și compatibile, utile, corecte
sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul
algoritmic.
Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este
clară și bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă
interacţie dintre persoane, un scop și un mediu social.
Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?
S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei
creative.
După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune
următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [12] :
- deschidere către experiment,
- atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale,
- curiozitate,
- acceptare și reconciliere între opoziţii aparente,
- toleranţa ambiguităţii,
- independenţa judecăţii, minţii și a acţiunii,
- nevoia și asumarea autonomiei,
- auto-încredere,
- nu este subiectul standardelor și controlului de grup,
- voinţa riscului calculat,
- perseverenţă.
La această listă, Raudsepp (citat în [11]) mai adaugă următoarele trăsături:
- sensibilitate faţă de probleme,
- fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei,
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
80
- flexibilitate,
- originalitate,
- empatie sentimentală,
- deschidere către fenomenele subconştientului,
- motivare,
- libertate faţă de teama eşecului,
- abilitate la concentrare,
- gândire în imagini,
- selectivitate.
Pentru a răspunde și la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de
preferat modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este
sterilă, în timp ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [11].
4.2. Surse ale inovării
4.2.1 Piaţa ca sursă de dezvoltare a inovării (Market-Pull innovation)
Clienţii pot defini noi nevoi și cereri. Concurenţii firmei iniţiază noi produse de
succes.
În acest sens orice companie inovativă folosește toate canale de informare
posibile, ca de exemplu:
- Distribuţia: date de la clienţi, supravegherea concurenţei.
- Marketing: cercetări periodice de piaţă.
- Management: vizitarea târgurilor, participarea la congrese și conferinţe.
- Producţie: creşterea performanţelor.
- Partenerii de afaceri: propunere de noi idei.
4.2.2 Dezvoltarea tehnologiei ca sursă de inovare (Technology-Push innovation)
Dezvoltarea “împingerea” tehnologiei (technology push) este caracterizată de
inovaţii provenind din asocieri de tip venture și din cercetare – dezvoltare. Rezultatul
strategiei de technology push este adesea apariţia de invenţii radicale, cu mare
potențial de câştig, a căror implementare este însoţită de cheltuieli mari și de riscuri
substanţiale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
81
4.2.3 Inovarea antreprenorială
Creativitatea și inovarea sunt instrumentele specifice ale sistemului
antreprenorial. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea
bogăţie. Inovarea crează un mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură
cu valoare economică.
Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [10], este deosebit de elocvent:
“Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul
din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau
pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau
eforturi disperate pentru a-și proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu
această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat
că această <calamitate> era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau
bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.
Acelasi lucru este adevărat și pentru sfera socială și pentru cea economică.
Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea
de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.
Prelegerea nr. 3 – Introducere în procesul transferului tehnologic
Modulul III – Bazele managementului transferului tehnologic
OBIECTIVE:
La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil:
- să definească următoarele noţiuni:
a) procesul transferului tehnologic;
b) mecanisme ale transferului tehnologic
c) managementul transferului tehnologic;
d) factori de influenţă ai transferului tehnologic
e) sistemul și instrumentele transferului tehnologic;
- să rezolve aplicaţii în care apar procesele definite mai sus.
Cap. 5 – Procesul transferului tehnologic
5.1. Definiţii și noţiuni ale transferului tehnologic
Pentru a înţelege ce este transferul tehnologic, este util să menţionăm cele
două accepţiuni generale ale acestei noţiuni.
Astfel, prin transfer tehnologic se înţelege:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
82
- cesiunea unei proprietăţi intelectuale, care a fost generată și dezvoltată într-un
loc, prin mijloace legale cum sunt licenţierea tehnologiei sau franciza*).
- procesul prin care sunt convertite descoperirile ştiinţifice și tehnologice în
bunuri și servicii vandabile.
Transferul tehnologic sub forma Transferului de tehnologie de fabricație
implică o serie de relaţii, de tip formal și informal, între unităţile de cercetare –
dezvoltare și sectoarele economice publice și private.
Scopul transferului îl constituie întărirea economiei pe un teritoriu, prin
accelerarea aplicării noilor tehnologii și resurse, pentru satisfacerea necesităţilor și
oportunităţilor sectorului privat și public.
Transferul tehnologic este procesul prin care cunoştinţe, facilităţi sau
capacităţi existente, finanţate din fonduri publice de cercetare – dezvoltare, sunt
folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice și private [2].
În principiu, între rezultatele proceselor de transfer tehnologic de succes, se
pot evidenţia îmbunătăţirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecţionarea
proceselor de fabricaţie, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe pieţe
naţionale și internaţionale.
În esenţă, procesul de transfer tehnologic presupune trei entităţi (figura 5.1),
aflate într-o relaţie de cooperare.
Figura 5.1 – Procesul transferului tehnologic
Aceste entităţi participă, în funcţie de activitatea specifică a fiecăreia, la
schimbarea tehnologică, care presupune:
● Elaborarea concepţiei de bază (creaţia tehnologică).
● Experimentarea relevantă economic, privind produsele și procesele.
● Difuzia cunoştinţelor de bază și a aplicării lor.
*
Licenţa brevetului de invenţie este acordul (contractul) prin care titularul unui brevet de invenţie (licenţiatorul)
acordă unei alte persoane (licenţiatul) în tot sau în parte, folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare în
schimbul unui preţ.
Franciza este sistemul de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane,
denumite francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
83
Astfel, transferul de tehnologie este perceput, în accepţiunea cea mai
generală, ca transfer al rezultatelor cercetării din unităţile de cercetare – dezvoltare
(universităţi, institute de cercetare) în firmele de afaceri sau în alte componente ale
societăţii [2].
Cele trei entităţi, care participă la transferul de tehnologie, au ca obiectiv
accelerarea utilizării economice a rezultatelor cercetării, implicând tranziţia de la
invenţie la inovare și difuzarea de succes pe piaţă, creând valoare adăugată.
5.2. Mecanisme ale transferului tehnologic
Tabelul nr.5.1 - Mecanisme de transfer tehnologic
Nr.
crt. Categoria Sub - categoria
1. Grupuri de consultanţă
Grupuri de recenzie ale utilizatorului final
Grupuri de recenzie tehnică
2.
Colaborare cu participaţie la costuri
Consorţii industriale
Cercetare – dezvoltare în parteneriat
Proiecte demonstrative
Facilităţi pentru utilizator
3. Colaborare fără participaţie la costuri Contractare cercetare – dezvoltare
4.
Schimb de personal
Lucrări pentru terţi
Personal de consultanţă
Personal invitat
Transfer de personal
5.
Licenţiere / spin off
Licenţiere
Firme de spin off
Parcuri ştiinţifice și tehnologice
Incubatoare tehnologice de afaceri
6.
Diseminare activă a informaţiei
Organizaţii de brokeraj
Conferinţe, seminarii, ateliere
Centre de transfer tehnologic
Învăţământ
7.
Diseminare pasivă a informaţiei
Corespondenţă poştală, inclusiv e-mail
Rapoarte tehnice
Articole de revistă
Video-înregistrări
Buletine electronice
Mecanismele de transfer tehnologic sunt acele operaţii care asigură
diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general, aceste
procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă din variate forme
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
84
de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea interpersonală, până
la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.
Mecanismele de transfer tehnologic se pot împărţi în şapte categorii, aşa cum
se prezintă sintetic în tabelul nr. 5.1.
Cap. 6 – Managementul transferului tehnologic
6.1. Viziunea integrată a transferului tehnologic
Transferul tehnologic este deplasarea unui set specific de capabilităţi de la o
entitate (persoana fizică, echipă, organizaţie) către o alta.
Pentru înţelegerea problematicii complexe a transferului tehnologic este
necesară o viziune integratoare [13].
Tehnologiile se deplasează în mod continuu într-o mare varietate de căi.
Tehnologia “staţionară” nu are valoare. O tehnologie nefolosită nu poate întâlni
nevoile și nu poate produce beneficii.
Doar deplasarea capabilităţilor dezvoltă civilizaţia. Astfel, transferul tehnologic
este fundamental pentru creşterea și maturizarea a majorităţii tipurilor de instituţii
sociale, incluzând afacerile, sectorul guvernamental, cel militar, cel academic și cel al
artelor. Fără transfer tehnologic, nici una din aceste instituţii nu ar fi capabilă să
susţină ritmul schimbării.
O viziune detaliată a transferului de tehnologie se bazează pe şapte direcţii de
analiză [13].
Fiecărei direcţii de analiză i se poate asocia o întrebare, respectiv:
a) De ce ? — Raţiunea transferului.
b) Cine ? — Aceia care efectuează transferul.
c) Unde ? — Mediul pentru transfer.
d) Când ? — Calendarul transferului.
e) Ce ?— Tehnologie.
f) La ce cost ? — Justificare.
g) Cum ? — Transfer.
a) De ce transfer tehnologic?
Transferul tehnologic are loc dintr-un motiv anume. Ca și orice altă investiţie în
mediul economic, în sectorul public sau în universităţi, transferul trebuie să
îndeplinească obiective corporative. Voinţa sursei de tehnologie nu este suficientă
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
85
pentru adoptator, fiind necesară o motivaţie convingătoare pentru efectuarea
transferului.
Lundquist a identificat principalele motivaţii ale transferului tehnologic, aşa
cum se arată mai jos [20] :
- înfiinţarea de noi firme,
- promovarea de afaceri noi,
- realizarea de noi produse,
- leadership,
- impactul pe piaţă,
- tehnologia avansată,
- focalizarea pe punctele tari,
- beneficiile, creşterea,
- profitul, finanţarea,
- avantajul competitiv,
- reputaţia, imaginea,
- controlul costurilor,
- reducerea riscului,
- succesul tehnologiilor,
- transformarea industriei,
- cercetare îmbunătăţită,
- accesul la expertiză,
- accesul la cunoaştere,
- suportul pentru cercetare – dezvoltare,
- imaginea pozitivă, vizibilitatea,
- dezvoltarea economică.
Din punct de vedere practic, o tehnologie este transferată pentru a rezolva o
problemă și pentru a creea bunăstare.
b) Cine sunt cei care efectuează transferul?
În mod evident, cei care efectuează transferul sunt sursa și adoptatorul.
Uneori, sursele accesează oficiile de transfer pentru facilitarea procesului. Alteori,
adoptatorii desemnează specialişti care să caute tehnologii utile.
Eficacitatea transferului tehnologic este determinată de abilităţile personalului
și mai ales de cele ale “agenţilor de schimbare”, respectiv:
- Viziune,
- capacitate de învăţare,
- leadership,
- gândire strategică,
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
86
- motivaţie,
- cooperare,
- comunicare,
- capacitate de relaţionare.
c) Unde are loc transferul tehnologic?
Transferul tehnologic se desfăşoară pe întreg lanţul valoric al dezoltării de
produs. În exemplul din figura 6.1 (a), fiecare săgeată implică un transfer tehnologic.
Fiecare transfer tehnologic este parte a lanţului valoric și fiecare lanţ valoric este
strâns legat de o serie de transferuri de tehnologie.
Sursa: Lundquist, 2003.
Figura 6.1 – (a) Lanţul valoric intern organizaţiei (b) Lanţul valoric extern
organizaţiei.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
87
Figura 6.1 (b) este prezentat un lanţ valoric în care fiecare săgeată reprezintă
un transfer peste marginile corporatiste.
Industria auto oferă un util exemplu asupra multiplelor transferuri externe de
tehnologie:
- O universitate deţine ştiinţa materialelor.
- Un dezvoltator de tehnologii de sudare adoptă cunoştinţele ştiinţifice pentru un
mai bun dispozitiv de sudare.
- Un dezvoltator de roboţi de sudare adoptă noua tehnologie.
- Un fabricant de componente adoptă dispozitivul de sudare.
- O companie auto introduce noul sistem pe linia de fabricaţie a automobilelor.
- Compania auto vinde distribuitorilor, care trebuie să cunoască noile
performanţe încorporate în automobil.
- În final, automobilele ajung la consumatori, care trebuie să cunoască modul de
utilizare a acestora.
Ştiinţa materialelor este una dintre o mulţime de căi prin care cercetarea are
impact asupra automobilelor. Un automobil integrează o multitudine de tehnologii,
care toate trebuie să lucreze împreună. Fără transferul acestor tehnologii, nici nu s-ar
putea fabrica automobilele.
d) Când are loc transferul?
În sensul lanţului valoric, transferul are loc când tehnologia se deplasează de-
a lungul etapelor. În companiile mari, un flux continuu de tehnologii se crează. În
entităţile de cercetare tehnologia se mişcă la nivele superioare, limitate de
capacitatea de C-D, după care aceasta trebuie transferată unei organizaţii
specializate.
În termenii sursei și adoptatorului, transferul are loc atunci când sunt
îndeplinite cinci condiţii:
- Proprietatea sursei: Sursa trebuie să dovedească că poate produce și utilza
tehnologia, într-un mediu specific, la un set anume de standarde și la un
anumit nivel de performanţă.
- Pregătirea adoptatorului: Adoptatorul trebuie să dispună de calificare,
echipament și infrastructura necesare noii tehnologii.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
88
- Conexiuni: Sursa și adoptatorul trebuie să se cunoască și să aibă o relaţie
dezvoltată, prin care să se stabilească modul în care se acoperă nevoile.
- Acordul: Sursa și adoptatorul trebuie să ajungă la o înţelegere asupra ce și
cum se transferă.
- Încrederea: Pe termen lung, încrederea determină natura relaţiei. Transferul
tehnologic este o relaţie de afacere, care stabileşte un angajament pe o
anumită durată. Transferul va avea loc atunci când ambele părţi au încredere
reciprocă că se vor îndeplini termenii acordului.
e) Care este semnificaţia tehnologiei ?
Dezvoltatorii de tehnologii nu definesc tehnologiile până nu promovează o
viziune integratoare asupra utilzării acestora.
Viziunea integratoare se fundamentează pe un process colaborativ implicând
decizii privind operaţiile, dezvoltarea de produs, dezvoltarea brand-ului și a
vânzărilor.
În figura 6.2 se prezintă modelul viziunii integratoare.
Sursa: Lundquist, 2003.
Figura 6.2 – Modelul viziunii integratoare
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
89
Name (numele): Primul reper de conexiune cu mintea consumatorului.
Focus (focalizare): Trăsături, funcţii, elemente tehnice și de marketing.
Customers (clienţii): Alegerea unei pieţe ţintă.
Needs (nevoi): Definirea nevoilor de acoperit.
Benefits (beneficii): Rezultatul acoperirii nevoilor.
Uniqueness(unicitatea): Competitorii existenţi.
Position (poziţia): Brand-ul.
Mission (misiunea): Scopul. Angajament de îndeplinit.
f) Cum se justifică costurile dezvoltării tehnologiei și ale transferului?
Managementul companiilor, laboratoarelor și organizaţiilor de finanţare are
responsabilităţi financiare privind utilizarea resurselor în conformitate cu scopurile.
Între fiecare etapă a lanţului valoric, se fac analize de oportunitate a investiţiei în
tehnologie, aşa cum se arată în figura 6.3.
Sursa: Lundquist, 2003.
Figura 6.3 – Procese între etapele lanţului valoric.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
90
g) Cum funcţionează transferul tehnologic?
Odată justificat transferul de tehnologie, acesta se poate derula. Transferul implică
trei etape disticte:
Contactul: Iniţierea legăturilor dintre sursă și adoptator.
Acordul: Dezvoltarea unei viziuni comune, documentată într-un contract, care
asigură căştiguri reciproce ce justifică transferul.
Deplasarea: Transferarea efectivă a tehnologiei de la sursă la adoptator.
6.2. Factori de influenţă ai transferului tehnologic
În planificarea și implementarea transferului tehnologic, principalele probleme
care apar sunt legate de capabilităţile tehnologice ale firmei și ale oamenilor.
Capabilităţile tehnologice sunt compuse dintr-o varietate de surse de
cunoaştere și de experienţe. Unele dintre acestea sunt sub forma unor idei noi și
invenţii. Altele sunt încorporate în echipamente, utilaje, infrastructură, iar altele sunt
încorporate în calificarea personalului[14].
Capabilităţile tehnologice sunt reprezentate de:
- sectorul de cercetare – dezvoltare;
- infrastructura de tehnologia informației și de comunicare;
- baza de cunoaştere ştiinţifică.
Sectorul de cercetare – dezvoltare este un factor important pentru asigurarea
capabilităţilor tehnologice, acesta fiind suportul cel mai potrivit pentru absorbţia noii
tehnologii.
Infrastructura de tehnologia informaţiei și de comunicare este esenţială în
transmiterea rapidă a cunoaşterii între organizaţiile implicate în procesul de transfer
tehnologic, fiind un factor critic al succesului. Existenţa acestei infrastructurii asigură
o platformă prin care se comunică date, se coordonează activităţi și se utilizează în
comun informaţii.
Baza de cunoaştere ştiinţifică este aceea care furnizează experienţa
tehnologică și învăţarea organizaţională, influenţând opţiunile viitoare privind
tehnologiile ce vor fi adoptate.
Capabilităţile personalului contribuie în mod decisiv la succesul transferului
tehnologic, prin existenţa unui proces de învăţare continuă și a unei expertize
specifice.
Educaţia personalului, suportul tehnic și formarea continuă asigură creşterea
performanţei firmei.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
91
La implementarea unui proiect de transfer tehnologic, există o serie de factori
de risc și anume:
- factori de risc tehnologic;
- factori de risc ai afacerii;
- factori de risc de ţară;
- factori de risc organizaţional.
Riscul tehnologic este asociat cu noutatea și inadecvarea tehnologiei
transferate, într-un context dat. Procesul de transfer tehnologic impune formarea
unor manageri potrivit calificaţi pentru a conduce întregul proces de schimbare, în
contextul înţelegerii interacţiunilor dintre mediul local și cel global.
Inadecvarea unor tehnologii se poate datora unor factori cum sunt:
- un răspuns nepotrivit cererii pieţei;
- disfuncţia asigurării sau a adaptării furnizării locale de materii prime și
material;
- incapacitatea de a adapta tehnologia la o scară mai mică a producţiei;
- insuficienta utilizare a forţei de muncă, determinate de distorsiunea preţului
sau de alte restricţii;
- importul unor utilaje nepotrivite;
- alegerea unei tehnologii improprii, determinate de unele restricţii la achiziţia
tehnologiilor.
Riscul afacerii este exprimat prin riscul costului, riscul cererii, riscul ratei de
schimb și riscul profitului. Profitabilitatea unei noi tehnologii nu poate fi garantată, la
data apariţiei acesteia.
Riscul de ţară este asociat cu profilul ţării care achiziţionează noua tehnologie,
exprimat prin cadrul social, politic, legal și disponibilitatea pentru infrastructura
necesară.
Riscul organizaţional este exprimat de capacitatea managerială, în corelaţie
cu expertiza personalului și infrastructura existentă.
În cadrul structurilor de cercetare – dezvoltare și în cel al unor procese de
transformare de anvergură a organizaţiilor receptoare, transferul tehnologic se
bazează pe creativitate și inovare.
Cap. 7 – Sistemul și instrumentele transferului tehnologic
7.1. Sistemul transferului tehnologic
Sistemul transferului tehnologic implică o mare diversitate de actori, care sunt
stimulaţi de variate interese: cercetători și institute, manageri sau firme, interfeţe sau
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
92
organizaţii de intermediere – oficii sau centre de transfer tehnologic, incubatoare,
agenţii de dezvoltare etc.(figura 7.1).
Figura 7.1– Sistemul de transfer tehnologic
Un sistem de transfer tehnologic este structurat pe trei dimensiuni
complementare, care leagă actorii între ei.
O primă dimensiune se referă la diseminarea rezultatelor cercetării publice,
pentru conştientizarea actorilor economici despre existenţa rezultatului ştiinţific.
O a doua dimensiune este îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a actorilor
regionali și sprijinirea lor pentru utilizarea cunoşterii academice în afacerile lor.
A treia dimensiune este dedicată monitorizării tehnologice și ştiiniţifice a
firmelor și informării organizaţiilor de cercetare asupra nevoilor sectorului privat.
Obiectivele sistemului de transfer tehnologic sunt:
4. sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării.
5. susţinerea absorbţiei rezultatelor cercetării.
6. stimularea cercetării academice.
7.2. Instrumentele transferului tehnologic
Fiecare dintre aceste obiective se îndeplineşte prin instrumente specifice, aşa cum
se arată în tabelul nr. 7.1.
Tabelul nr. 7.1 – Instrumente specifice transferului tehnologic
Tipul
instrumentului
Obiectivele transferului
tehnologic Exemple de instrumente
1 Sprijinirea difuziei rezultatelor
cercetării
Publicaţii, licenţe, conferinţe, brevete
2 Susţinerea absorbţiei Spin-off, mobilitatea resursei umane,
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
93
rezultatelor cercetării programe de training
3 Stimularea cercetării academice Parcuri industriale, Organizaţii de
transfer tehnologic, activităţi de
foresight
Valorificarea inovării prin transfer tehnologic cuprinde următoarele etape
exemplificate în figura 7.2 și enumerate mai jos:
7. căutarea tehnologiei,
8. elaborarea studiilor de fezabilitate și de impact,
9. negocierea transferului tehnologic,
10. planificarea proiectului,
11. rezolvarea aspectelor juridice,
12. asigurarea finanţării,
13. lansarea proiectului.
Figura 7.2 – Procesul de valorificare a inovării
Procesul de valorificare a inovării este complex, implicând o multitudine de
actori și de activităţi, aşa cum este prezentat sintetic în tabelul nr. 3.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
94
Tabelul nr. 7.2 – Procesele specifice valorificării inovării
Compatibilizarea
ofertanţilor cu clienţii
Negocierea transferului
tehnologic
Studii
Căutarea tehnologiei
Cercetare de brevet
Studii
Tehnici de negociere
Înţelegeri realizate
Selectarea și evaluarea
tehnologiei
Studiu de fezabilitate
Studiu de impact
Planificarea proiectului Finanțarea proiectului Aspecte juridice
Plan de afaceri
Plan de marketing
Granturi
Participaţii
Facilităţi fiscale
Redactarea contractului
de transfer tehnologic
Stabilirea drepturilor de
proprietate intelectuală
Lansarea proiectului Inovarea continuă Climatul de afaceri
Adaptarea tehnologiei
Managementul proiectului
Audit tehnologic
Strategia de dezvoltare
Managementul calităţii
Alianţe strategice
Mediul economic
Climatul investiţional
7.3. Elaborarea planului de afaceri
Planul de afaceri este un instrument esenţial în activitatea de
planificare/conducere a unei afaceri. Planul de afaceri este un document care descrie
afacerea, resursele de care dispun proprietarii acesteia, piaţa, activităţile care
urmează să fie întreprinse, rezultatele vizate. Planurile de afaceri se deosebesc prin
formă și conţinut. Elaborarea planului de afaceri poate avea în vedere: afaceri noi
(instrument de lucru pentru iniţierea și dezvoltarea unei afaceri) sau afaceri existente,
în derulare (instrument de management al unei firme).
În structura planului de afaceri sunt incluse elemente și informaţii subordonate
obiectivelor vizate.
Etapele elaborării planului de afaceri sunt:
1. documentarea, culegerea informaţiilor;
2. planificarea efectivă a activităţii firmei;
3. redactarea propriu-zisă a planului.
Prezentarea firmei ocupă un loc important în elaborarea planului de afaceri,
deoarece exprimă calitatea ofertei firmei prin includerea unor aspecte principale
referitoare la firmă în ansamblul ei (date de identificare a firmei).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
95
Descrierea afacerii presupune prezentarea activităţii care urmează să fie
desfăşurată.
Planul managerial include informaţii cu privire la: organigrama firmei (care
prezintă compartimentele și relaţiile de subordonare dintre acestea, distribuţia
posturilor); echipa managerială, responsabilităţi și atribuţii ale acesteia; structura de
personal (personalul angajat, program de lucru). Managerul/echipa managerială au
un rol esenţial în iniţierea, dezvoltarea și derularea afacerii. Managementul firmei se
bazează pe o strategie elaborată de întreprinzător, care răspunde în acest fel la
întrebări definitorii pentru iniţierea, existenţa și evoluţia firmei; managementul bazat
pe strategie se numeşte management strategic reprezintă un ansamblu de decizii și
acţiuni, concretizate în elaborarea și aplicarea de planuri proiectate pentru realizarea
obiectivelor firmei. Strategia fundamentează politica firmei, concretizată în planul
anual al firmei și/sau în planuri pe anumite domenii (operaţional, marketing, financiar)
Planul de marketing presupune, includerea de informaţii referitoare la:
produsul oferit, piaţa vizată, clienţii potenţiali; mediul concurenţial; strategia de
promovare și vânzare a produsului. Elaborarea planului de marketing este precedată
de cercetarea de marketing; informaţiile rezultate fundamentează deciziile de
marketing.
Planul financiar, este elaborat în funcţie de scopul afacerii; reflectă cheltuielile
prevăzute pentru iniţierea și derularea afacerii și sursele financiare pentru acoperirea
acestora. Cel mai simplu plan financiar include două capitole de cheltuieli: cheltuieli
pentru începerea afacerii; cheltuieli operaţionale (pentru susţinerea afacerii până în
momentul în care devine profitabilă).
Planul de afaceri este destinat potenţialilor finanţatori și trebuie să îi convingă
pe aceştia de viabilitatea proiectului propus. Autorul său va trebui să aibă capacitatea
de a pune în lumină avantajele afacerii, fără ca aceasta să dăuneze însă realismului
planului prezentat.
Prelegerea nr. 4 – Probleme ale organizării transferului tehnologic
Cap. 8 - Organizaţii de transfer tehnologic
8.1. Organizaţii de transfer tehnologic
Multe companii, universităţi și organizaţii guvernamentale dispun în prezent de
diferite entităţi organizaţionale, dedicate pentru promovarea transferului de
tehnologie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
96
Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării,
poate implica mecanisme foarte diferite, aşa cum s-a evidenţiat mai înainte. Pot fi
încheiate acorduri de licenţă, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza și alte
mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizaţie sau entitate
formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată
dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se
bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare. Deseori, aceste
abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanţării
procesului de dezvoltare.
Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori
extind capabilităţile facilităţilor de cercetare existente, de exemplu când sunt asociate
cu universităţi, sau pot fi iniţiative conduse de industrie. Astfel de centre realizează
politici de transfer tehnologic și găzduesc multe dintre activităţile de transfer descrise
mai înainte, cum sunt asigurarea de informaţii, demonstraţii de tehnologii noi, acces
la noi echipamente, computere și software.
Multe ţări au investit în eforturi de creare a unor entităţi de transfer tehnologic,
cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri. Aceste forme au scopul de
a îmbunătăţi legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii și utilizatori prin proximitatea
fizică, facilitând accesul comun la facilităţi și echipamente, expertiză și angajaţi cu
competenţe specifice domeniilor tehnologice.
Principalele tipuri de entităţi organizaţionale ale infrastructurii de inovare și
transfer tehnologic sunt următoarele:
- Oficiul de legătură cu industria (OLI) se defineşte ca entitate al cărei obiect de
activitate constă în stabilirea, menţinerea și extinderea legăturilor dintre furnizorii
rezultatelor cercetării-dezvoltării și mediul socio-economic (agenţii economici), în
scopul facilitării transferului tehnologic [15].
- Centrul de transfer tehnologic (CTT) se defineşte ca entitate din infrastructură a
cărei activitate constă în stimularea inovării și transferului tehnologic, în scopul
introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse,
procese și servicii noi sau îmbunătăţite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind
realizate în universităţi, parcuri ştiinţifice și tehnologice, incubatoare de afaceri,
instituţii guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare.
- Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităţilor noilor întreprinderi,
implicate în dezvoltarea și comercializarea de produse și procese tehnologice noi,
comportînd un risc comercial ridicat și care oferă servicii de transfer tehnologic și
asistenţă inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea
apariţiei de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
97
- Centrele de resurse tehnologice sunt organizaţii care furnizează o asistenţă
tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control,
difuzarea de informaţii tehnologice, formare și consiliere pentru grupuri de firme din
acelasi sector de activitate.
- Incubatoare de afaceri (IA), denumite și "centre incubatoare de afaceri inovative"
sunt entităţi din infrastructura de inovare și transfer tehnologic a căror activitate este
orientată în principal către facilitarea iniţierii și dezvoltării de noi întreprinderi
inovative, bazate pe tehnologie avansată.
Obiectivele specifice ale IA depind de destinaţia IA și pot fi : inovarea
tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaţionalizare
(creare de incubatoare în reţea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare
industriale. Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii și pe de altă parte,
dezvoltarea locală și crearea de noi locuri de muncă. O definiţie a IA oferită în [17]
detaliază facilităţile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită
pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de
funcţionare). Acesta oferă spaţii cu chirii accesibile, servicii și birouri comune,
instruire în management, suport în marketing și deseori, acces la o formă oarecare
de finanţare."
Marian L. și Conţiu L.C. [18] au elaborat un model sistemic al unui IA care se
prezintă ca o "cutie neagră" (black-box) în care se deosebesc intrări ce influenţează
procesul de incubare în afaceri, iar rezultatele incubării (iesiri) se exprimă prin
produse, servicii și alte efecte.
4. Parcul ştiinţific este de obicei adiacent unei universităţi și serveşte pentru
facilitarea transferului de tehnologie de la cercetare și învăţământ la firme și
organizaţii din cadrul parcului sau din zone vecine, pentru susţinerea dezvoltării unei
firme etc. Un număr mare de parcuri ştiinţifice sunt joint venture care implică
guvernul naţional și autorităţile publice locale sau dezvoltatori de proprietăţi.
5. Parcul de cercetare, amplasat, de obicei, în incinta unei universităţi sau a unui
institut de cercetare are o activitate preponderent ştiinţifică, preocupările legate de
producţie fiind excluse.
În SUA, parcurile de cercetare universitară și incubatoarele de afaceri au jucat
un rol semnificativ în dezvoltarea complexelor tehno-industriale de genul celui din
Silicon Valley sau al triunghiului de cercetare din Carolina de Nord. În Europa
Occidentală, tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania și centrele
de inovare și parcurile ştiinţifice din Anglia au constituit instrumente de dezvoltare a
economiei locale [16].
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
98
6. Brokerii tehnologici (sau brokeri de tehnologii) sunt agenţi de transfer tehnologic
care pun în legătură ofertanţii și utilizatorii de tehnologii și ajută aceste două părţi să
adapteze tehnologiile la utilizările curente. În UE există numeroase organizaţii de
brokeri tehnologici, cum sunt : brokeri tehnologici cu activitate intensă, centre de
avizare tehnologică, brokeri de informaţie etc. Activităţi de brokeraj tehnologic se
desfăşoară și în incubatoare de afaceri și parcuri ştiinţifice.
8.2. Probleme ale organizării activităţilor de transfer tehnologic.
Principalele probleme implicate în organizarea inovării și transferului
tehnologic (ITT), în cadrul unei organizaţii de servicii tehnologice de tip ITT, sunt:
- transformarea energiei intelectuale în energie practică;
- transformarea cunoaşterii ştiinţifice în cunoaştere comprehensibilă, astfel,
încât aceasta să poată fi înţeleasă și utilizată de către firme;
- dezvoltarea unei instituţii, în care diferitele tipuri de cunoaştere să poată
interacţiona pentru a produce rezultate practice.
Pornind de la aceste probleme majore, se pot evidenţia obiectivele care stau
la baza organizării inovării și transferului tehnologic:
- facilitarea accesului la calificare și competenţe,
- îmbunătăţirea accesului la finanţare,
- facilitarea accesului pe piaţă,
- crearea unui mediu favorabil inovării.
Facilitarea accesului la calificare și competenţe.
Calificarea și competenţele pot fi furnizate din resurse interne sau externe
firmei.
Construirea resurselor interne, prin training și prin angajarea de personal cu
experienţă, implică:
- încurajarea schemelor de training pentru noile firme, în perioada de începere
a activității „gestaţiei” sau a start-up-ului;
- sprijinirea companiilor, bazate pe noile tehnologii, să angajeze personal de
înaltă calificare.
Utilizarea resurselor externe presupune accesul flexibil la competenţe externe.
Acestea pot fi asigurate prin:
- dezvoltarea reţelelor de experţi și de servicii profesionale;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
99
- promovarea parteneriatului public/privat;
- asigurarea accesului simultan la fonduri și expertiză;
- dezvoltarea schemelor de sponsorizare;
- sprijinirea cercetătorilor din sectorul public și a profesorilor pentru a activa în
cadrul firmelor.
Îmbunătăţirea accesului la finanţare.
Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţare,
sunt:
- Finanţarea publică în timpul fazei de gestaţie, respectiv de la etapa iniţială a
conceptului, până la etapa demonstrării viabilităţii economice a proiectului.
- Parteneriatul public/privat, care combină utilizarea fondurilor publice și private.
Acest parteneriat poate include:
- instrumente financiare specifice pentru protecţia drepturilor de proprietate
intelectuală;
- fonduri publice de expertiză;
- fonduri legate de locaţiile de cercetare;
- fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";
- mecanisme specifice de garanţii financiare sau patrimoniale.
- Conexiunile dintre actorii implicaţi. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:
- organizarea de reţele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul
măririi gradului de înţelegere a conceptului de start - up al firmei, de către
bănci și fondurile de capital - risc;
- implementarea reţelelor formate din antreprenori, cercetători și finanţişti;
- proiectarea și diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;
- dezvoltarea de pieţe pan - regionale pentru firmele cu creştere rapidă, după
modelul celor existente în Europa (AIM, EASDAQ, Euro - NM), în scopul
atingerii nivelului necesar de lichiditate.
- Legislaţia care reglementează protecţia micilor investitori și utilizarea fondurilor de
pensii sau de asigurări. O legislaţie adecvată ar putea permite diversificarea
investiţiilor financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.
Facilitarea accesului pe piaţă.
Orientarea pe piaţă este un factor de succes, care poate fi stimulat prin:
- promovarea de scheme - suport pentru cercetarea de piaţă;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
100
- asigurarea informaţiilor de piaţă;
- dezvoltarea și diseminarea inteligenţei economice și a cunoaşterii tehnice la
companii, mai ales, în fazele de start - up și de creştere;
- dezvoltarea pieţelor pentru noile firme.
Crearea unui mediu favorabil inovării.
Ca factor de succes, inovarea poate avea un mediu favorabil prin:
- formarea unei culturi antreprenoriale;
- promovarea "modelelor" de antreprenori de succes;
- mărirea gradului de înţelegere a conceptului de "management al creşterii";
- întărirea activităţilor de spin - off;
- promovarea de facilităţi fiscale pentru activităţile inovative.
Atribuţiile și obiectul de activitate ale organizaţiei preocupate de transfer
tehnologic
Pentru realizarea obiectivelor sale, organizația de ITT necesită atribuţiuni
specifice și un obiect de activitate adecvat.
Atribuţii
Organizaţia de inovare și transfer tehnologic are atribuţii în domeniile inovării,
transferului tehnologic, instruirii de specialitate și imaginii:
(e) În domeniul inovării:
- realizează activităţi orientate către generarea, asimilarea și valorificarea
rezultatelor cercetării – dezvoltării în sfera economică și socială;
- realizează lucrări de evaluare, rezumare tehnică și audit tehnologic;
- desfăşoară activităţi de informare – documentare și de intermediere tehnică și
financiară;
- asigură asistarea, monitorizarea și evaluarea licenţelor de brevete de invenţie;
- organizează evidenţa rezultatelor cercetării prin Registrul special de evidenţă;
- desfăşoară activităţi de protejare proprietate industrială.
(f) În domeniul transferului tehnologic:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
101
- elaborează studii și cercetări de piaţă, studii de fezabilitate și planuri de
afaceri;
- organizează activităţi de demonstrare tehnologică și întreprinde scheme de
finanţare comercială pentru aplicarea rezultatelor cercetării;
- asigură atragerea de resurse financiare în sprijinul întreprinderilor din sector;
- prestează activităţi de asistare la achiziţia de produse și servicii specifice
domeniului;
- asigură asistenţă metodologică proiectelor de transfer tehnologic;
- fundamentează accesul la fondurile de dezvoltare;
- organizează realizarea bazelor de date specializate;
- elaborează studii privind politici industriale și ştiinţifice;
- elaborează rapoarte agregate pentru fundamentarea politicilor macro-
economice, incluzând aspecte de legislaţie, mediu, societate;
- organizează acţiuni specifice de promovare, pentru cunoaşterea rezultatelor
cercetării – dezvoltării (întâlniri de afaceri, standuri de prezentare, participarea
la târguri și expoziţii interne și internaţionale);
- desfăşoară activităţi de editare publicaţii dedicate inovării și transferului
tehnologic și organizează editarea de publicaţii electronice;
- desfăşoară activităţi de consultanţă privind organizarea firmelor inovative și a
afacerilor;
- dezvoltă infrastructura institutului de inovare și transfer tehnologic;
- asistarea la ofertele de proiecte ale institutului pentru PNCDI;
- asigură valorificarea invenţiilor și ideilor inovative;
- elaborează baze de date publice și cercetări documentare;
- realizează aplicaţii informatice și asigură asistenţă e – commerce și e –
marketing.
(g) În domeniul instruirii de specialitate:
- realizează cursuri de instruire în managementul inovării și de conducere a
întreprinderilor inovative;
- organizează seminarii, vizite de studiu, stagii de pregătire;
- editează documentaţiile suport, cum sunt: cursuri tipărite, metodologii și altele
asemenea;
- asigură susţinerea metodologică și logistică a doctoranzilor;
- asigură instruirea pentru utilizarea surselor de informare specifice.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
102
(h) În domeniul imaginii și comunicării:
- organizează acţiuni promoţionale cum sunt: conferinţe de presă, manifestări
ştiinţifice și de promovare comercială, publicitate, reclamă și editarea de
materiale și obiecte pentru marcarea evenimentelor (diplomă, insignă, medalii
și altele asemenea);
- editează reviste și alte publicaţii asemenea;
- editează cărţi, tratate, dicţionare, compendii, manuale și altele asemenea;
- Realizează diseminarea de informaţii prin dezvoltarea reţelelor de
calculatoare, promovarea aplicaţiilor INTERNET și editarea de materiale de
informare cum sunt: pliant, afiş, broşură, panouri de prezentare, foto, video,
audio, CD – ROM, floppy – disk, pagini WEB și altele asemenea;
- organizează contactele între potenţialii parteneri, incluzând favorizarea
accesului la expertiză calificată;
- organizează informarea clienţilor potenţiali despre tehnologiile disponibile,
despre posibilităţile de valorificare, despre avantaje și costuri.
Obiectul de activitate.
Obiectul de activitate al organizației de ITT este:
a) Dezvoltare experimentală în ştiinţe fizice și naturale.
b) Activităţi de studiere a pieţei și sondaj.
c) Activităţi de consultare pentru afaceri și management.
d) Activităţi de testări și analize tehnice.
e) Publicitate.
f) Editarea cărţilor, broşurilor și a altor publicaţii.
g) Editarea revistelor și periodicelor.
g) Reproducerea pe suporţi a înregistrărilor cu caracter informatic.
h) Comerţ intermediar cu diverse produse.
i) Prelucrarea datelor.
j) Activităţi legate de băncile de date.
k) Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor.
l) Alte forme de învăţământ.
8.3. Promovarea companiilor spin-off
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
103
Prin "spin-off" se defineşte o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea
sau utilizarea rezultatelor activităţii de cercetare – dezvoltare din cadrul unei
universităţi sau institut de cercetare [35]. Aceasta este unul dintre instrumentele cele
mai interesante și provocatoare ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu
idei de produse / servicii de la universităţi sau institute de cercetare, dar nu un
transfer la o organizaţie sau companie care există și care deja funcţionează. În
schimb această organizaţie trebuie să fie construită în acelasi timp cu dezvoltarea și
punerea în practică a ideii. Procesul poate începe cu o persoană care are o idee
pentru un nou produs. De obicei pentru realizarea produsului este necesară
aplicarea unei tehnologii de ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este
convins că piaţa de-abia aşteaptă această ofertă nouă. Din acest punctul încep
adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să înveţe un număr de lecţii
uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp și bani. Există alte
produse competitive pe piaţă și nu toţi potenţialii clienţi care ar putea folosi noul
produs sunt gata să-l cumpere. Nu întotdeauna tehnologia de ultimă oră este cea
mai bună pentru a obţine profitul scontat. Sunt necesare multe fonduri financiare
pentru a porni o companie și să convingi potenţialii finanţatori. Planul de afaceri nu
este singurul document de lucru ce trebuie realizat. Sunt mult mai multe astfel de
lecţii și nu este uşor să găseşti surse sigure de informaţii. Calea de urmat de un om,
un cercetător sau inventator cu o idee de afaceri și până a deveni un întreprinzător
de succes este dificilă și lungă. Întreprinderile mici și cele nou-înfiinţate sunt o
realitate a economiei globale, în care flexibilitatea și creativitatea individuală joacă un
rol mult mai mare decât în secolul trecut. Astfel de acţiuni care se concentrează pe
întărirea capacităţii de dezvoltare a întreprinderilor start-up și a celor mici sunt cele
mai importante. Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcţionare
de până la doi ani de activitate [35]. Primele stadii de viaţă ale unei întreprinderi start-
up sunt cele mai dificile. Procesul de administrare a creşterii, dezvoltarea noilor
abilităţi în domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii și marketing-ul
reprezintă provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un
eşec în primii ani de funcţionare. Cea mai frecventă cauză a eşecului întreprinderilor
start-up este lipsa suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie
să funcţioneze pe piaţă pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susţinere
financiară care să le ajute să facă faţă presiunilor mediului concurenţial.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
104
Prelegerea nr. 5 - Elemente generale privind managementul
proiectelor
Modulul IV – Elemente generale privind managementul proiectelor de inovare
sau de transfer de tehnologie
OBIECTIVE:
La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil să:
- defineasca urmatoarele noțiuni:
a) definirea proiectului ITT;
b) planificarea și organizarea proiectului;
c) planificarea strategiei în domeniul calităţii;
d) managementul riscurilor.
- rezolve aplicatii in care apar noţiunile definite mai sus.
Cap. 9 - Planificarea proiectului de inovare și de transfer tehnologic (ITT)
9.1. Definirea proiectului ITT
Proiectul de ITT se poate defini ca fiind „un mod de a-i organiza pe oameni și
de a gestiona activităţi inovare sau de transfer de tehnologie. Este o manieră de
organizare și coordonare a muncii. Ceea ce îl deosebeşte de alte genuri de
management este faptul că se concentrază în totalitate pe un anume rezultat final și
că, în momentul în care se realizează acest rezultat, proiectul încetează să mai fie
necesar și i se pune capăt.” [19].
Altfel spus, un proiect ITT reprezintă modalitatea de organizare funcţională a
resurselor (umane și de altă natură) în vederea realizării unui obiectiv de ITT bine
stabilit. Un astfel de proiect se defineşte ca o succesiune de procese nerepetitive în
scopul realizării unor produse noi, bine definite, în cadrul unei organizaţii special
create pentru acest scop, în cadrul unor constrângeri de timp, calitate și cost.
Proiectul este o investiţie de resurse pe o perioada determinată, avâd ca scop
realizarea unui obiectiv sau a unui set de obiective, cu ajutorul unor mijloace bine
definite
De asemenea, proiectul este un proces ce presupune:
- rezolvarea unei probleme identificate sau schimbarea unei situaţii
problematice;
- existenţa unor resurse;
- existenţa unor scopuri care trebuie să fie posibil de îndeplinit;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
105
- o soluţie specifică la o problemă specifică, într-un anumit context;
- un început și un final bine definite și se desfăşoară într-un spaţiu concret;
- implicarea unor variate abilităţi de planificare și implementare, diversi parteneri
sau susţinători, precum și a unui număr de activităţi, evenimente și sarcini;
- existenţa unei echipe și ţinteşte la binele unei organizaţii / comunităţi;
- o serie de riscuri și elemente de incertitudine;
- existenţa unor obiective măsurabile care pot fi evaluate, astfel putându-se
aprecia dacă s-a făcut ce s-a propus, la calitatea dorită;
- un anumit grad de autonomie faţă de activităţile curente ale organizaţiei;
- un ciclu de viaţă determinat, compus din mai multe etape obligatorii, denumite
astfel: identificarea, analiza și formularea proiectului, pregătirea acestuia,
evaluarea preliminară a proiectului, angajarea finanţării, implementarea,
monitorizarea și evaluarea finală a rezultatelor proiectului.
9.2. Managementul proiectelor de ITT
9.2.1 Planificarea și organizarea proiectului
O metodologie de management de proiect pune la dispoziţie o serie de
componente și procese care să ajute în procesul de planificare, monitorizare și
control și care să asigure că proiectul va fi realizat la timp, cu bugetul alocat, la
nivelul de calitate programat și cu atingerea tuturor obiectivelor propuse.
Metodologia managementului de proiect are mai multe componente:
- Organizarea proiectului
- Planificare
- Managementul riscurilor
- Managementul calităţii
- Controlul proiectului
- Managementul schimbării
Rolul managerului de proiect
Rolul esenţial al managerului de proiect este de a indica direcţia, perspectiva,
orientarea strategică, de a armoniza obiectivele proiectului cu obiectivele organizaţiei
în ansamblu. Managerul de proiect trebuie să facă tot posibilul astfel încât:
- proiectul să se încheie la termenul stabilit;
- proiectul să respecte bugetul angajat;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
106
- echipa de proiect să fie motivată și în permanenţă stimulată;
- produsul final să fie livrat la standardele de calitate adjudecate iniţial.
- În figua 16 sunt arătate activităţile managerului în cadrul proiectului.
Figura 9.1 – Activităţile managerului în cadrul proiectului
Managerul de proiect conturează orientarea de ansamblu a proiectului,
conferă direcţie strategică acestuia.
Planificarea și organizarea proiectului se pot realiza prin mai multe metode.
Variantele de planificare și organizatorice, cu care lucrează managementul
prin proiect, depind de o serie de caracteristici, după cum urmează:
- amploarea proiectului;
- noutatea proiectului;
- perioada de realizare a proiectului;
- numărul și potenţialul personalului societăţii sau structurii organizatorice;
- distribuţia specialiştilor în subdiviziunile organizatorice;
- caracteristicile climatului de muncă;
- personalitatea managerului de proiect.
Reflectarea multiplei condiţionări a organizării managementului prin proiecte o
reprezintă variatele modalităţi organizatorice adaptabile. În funcţie de caracteristicile
organizaţionale principale, acestea se pot diviza în trei variante organizatorice:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
107
- managementul proiectelor cu responsabilitate individuală;
- managementul proiectelor cu stat major;
- managementul proiectelor cu structură mixtă.
Oricare din aceste variante organizatorice implică existenţa și funcţionarea
unei structuri organizatorice paralele cu structura organizatorică formală a societăţii
respective, situaţie ce dă consistenţă organizării de tip matriceal. Această structură
organizatorică paralelă are o durată de viaţă limitată, ce coincide cu perioada
solicitată de realizare a proiectului.
a. Managementul proiectelor cu responsabilitate individuală
Managementul pe bază de proiecte cu responsabilitate individuală se
caracterizează prin atribuirea întregii responsabilităţi pentru derularea proiectului unei
singure persoane, care asigură întreaga muncă de coordonare. Pentru realizarea
proiectului, managerul acestuia se sprijină pe responsabilii desemnaţi pentru
efectuarea acţiunilor implicate în compartimentele societăţii. Acest mod de
organizare a managementului prin proiecte prezintă avantajele reducerii la minimum
a cheltuielilor cu personalul și folosirea experienţei lucrătorilor și specialiştilor
societăţii.
Concomitent, managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală are
și dezavantaje majore. Personalul pus la dispoziţie de compartimente nu este
întotdeauna de calitate corespunzătoare, cunoscută fiind tendinţa ca persoanele de
conducere să se dispenseze cu prioritate de cadrele mai puţin pregătite sau
insuficient de sârguincioase. Alt dezavantaj constă în nedegrevarea corespunzătoare
a personalului implicat în realizarea proiectului de efectuarea sarcinilor precedente,
de unde și probabilitatea apreciabilă a neglijării executării sarcinilor aferente
proiectului. Dat fiind aceste dezavantaje, acest mod de organizare a managementului
prin proiecte este folosit într-o
proporţie mai redusă, de obicei când există un personal foarte bun în întreprindere,
care a mai participat și la realizarea altor proiecte.
b. Managementul proiectelor cu stat major
În cazul acestei modalităţi organizatorice, dirijarea ansamblului acţiunilor
implicate de realizarea proiectului este asigurată de managerul de proiect, în
colaborare cu un colectiv ce se ocupă în exclusivitate de această problemă, denumit
colectiv de decizie-conducere. De reţinut, că membrii colectivului efectuează și o
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
108
parte apreciabilă din acţiunile implicate de proiect. Pentru efectuarea celorlalte
acţiuni se apelează la ajutorul specialiştilor din compartimentele societăţii, desemnaţi
în prealabil de conducerea acesteia. Calitatea rezultatelor obţinute depinde într-o
măsură apreciabilă de competenţa colectivului special constituit pentru
managementul prin proiecte. Ideal este ca în colectiv să fie atrase cadre atât din
societate, cât și din afara ei. Specialiştii din structura organizatorică cunosc mai bine
problemele și potenţialul unităţii, însă este posibil să fie mai subiectivi în munca
depusă, mai dispusi pentru latura de rutină a activităţii și mai puţin pentru latura
inovaţională. Specialiştii din afara unităţii prezintă avantajele unei abordări obiective,
posedării altor experienţe, sensibilităţii sporite pentru inovaţie, dat fiind noul context
în care acţionează.
c. Management proiectelor cu structură mixtă
Această variantă organizatorică constă în existenţa conducătorului de proiect
și a colectivului de proiect, precum și într-o reţea organizatorică specifică. Reprezintă
o îmbinare a precedentelor tipuri de management prin proiecte, cumulând într-o
anumită măsură atât avantajele, cât și dezavantajele acestora. La fel ca și
precedenta modalitate organizatorică, managementul prin proiecte cu structură mixtă
este utilizat cu o frecvenţă ridicată. Pentru a realiza structura organizatorică a
managementului prin proiecte se recomandă următoarele:
– colectivul de proiect conlucrează cu specialiştii din compartimentele funcţionale și
operaţionale ale societăţii;
– conducătorul de proiect conlucrează cu conducătorii compartimentelor funcţionale
și operaţionale cărora le sunt subordonaţi nemijlocit specialiştii implicaţi în realizarea
proiectului;
– definirea generală a proiectului, ceea ce include în principal, precizarea obiectivelor
urmărite, stabilirea amplorii proiectului și subdiviziunilor organizatorice implicate în
realizarea sa, evidenţierea zonelor delicate unde trebuie acţionat cu prudenţă și
formarea criteriilor pentru aprecierea rezultatelor finale;
– definirea organizatorică a proiectului, ce se referă la stabilirea tipului de organizare
utilizat, întocmirea listei principalelor sarcini, competenţe și responsabilităţi pentru
managerul proiectului și componenţii echipei de proiect, stabilirea mărimii și
componenţei statului major etc.;
– desemnarea managerului proiectului, a responsabilităţilor subcolectivelor
componente și a celorlalte persoane care vor participa le realizarea proiectului;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
109
– pregătirea climatului pentru implementarea managementului prin proiecte prin
prezentarea noului sistem și a avantajelor sale tuturor componenţilor
compartimentelor implicate; o atenţie majoră se acordă discutării cu şefii
subdiviziunilor organizatorice ale întreprinderii în vederea convingerii lor de utilitatea
proiectului și de necesitatea realizării lui;
– implementarea managementului prin proiecte prin trecerea la realizarea
obiectivelor prevăzute și exercitarea sarcinilor, competenţelor și responsabilităţilor
participanţilor la proiect;
– stabilirea modalităţilor de control ce urmează a fi utilizate pe parcursul realizării
proiectului diferenţiat, pentru verificarea timpilor de execuţie, a cheltuielilor și a
rezultatelor parţiale și finale.
Managerul de proiect trebuie să ia încă de la început o decizie fundamentală:
ce tip de organizare va folosi pentru realizarea proiectului? Opţiunile pe care le are
sunt două: organizarea piramidală, sau organizarea matriceală.
A. Organizarea piramidală (Line and Staff Organization)
Organizarea piramidală este una formată dintr-un manager de varf (manager
general), care poate avea în subordine directă vicepreşedinţi și consilieri, la nivelurile
inferioare găsindu-se departamentele, secţiile, birourile etc. ce au în frunte manageri
de producţie, de marketing, de resurse umane, financiari etc.
Managerii departamentali sunt în subordinea managerului general și au în
subordinea lor alte persoane. Astfel, se formează o piramidă ierarhică. Aici linia de
autoritate este verticală, comenzile și cererea de informaţii merg în jos pe aceste linii
de autoritate, rapoartele și informaţiile mergând de jos în sus și urcând prin filtrare
(figura 9.2).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
110
Figura 9.2 – Organizarea piramidală
În momentul în care se elaborează un proiect, managerilor de proiect li se dă
o anumită autonomie de la modul obişnuit de "lanţ al comenzii", delegându-li-se
autoritatea necesară pentru a realiza proiectul. Ei sunt în continuare subordonaţi
managementului superior, însă nu sunt întotdeauna controlaţi și au o autonomie de
decizie mai mare decât a unui director de departament.
B. Organizarea matriceală (Matrix Organization)
Uneori proiectele complexe au nevoie de structuri inovative, cum ar fi cea
matriceală. Acest tip de organizare face ca specialiştii să raspundă în faţa a doi şefi:
managerul lor ierarhic și unul sau mai mulţi manageri de proiect. Desi este afectată
unitatea comenzii, din cauză că unii angajaţi trebuie să răspundă în faţa a mai multor
superiori, acest tip de organizare a fost folosit cu succes, deoarece pare a fi cea mai
bună cale de a folosi aptitudinile profesionale ale angajaţilor la mai multe proiecte
(figura 9.3).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
111
Figura 9.3 – Organizarea matriceală
Stabilirea sarcinilor
Stabilirea sarcinilor se realizează cu ajutorul documentului intitulat Structura
Detaliata a Activitatilor (SDA - WBS - Work Breakdown Structure), care împarte
proiectul în elemente tot mai mici, organizate ierarhic, ce trebuie finalizate într-o
anumită ordine până la finalizarea proiectului.
SDA constituie instrumentul central de ordonare și comunicare în cadrul
proiectului. Dacă este necesar, se pot realiza mai multe SDA în cadrul proiectului,
prin împărţirea acestuia în funcţie de activităţi principale, produse, obiective,
funcţiuni, responsabilităţi, orientare geografică etc (figura 9.4).
SDA împarte proiectul în:
- Pachete de lucrări (Work Packages)
- Sarcini (Tasks);
- Sub-sarcini (Subtasks).
Managerul de proiect utilizează SDA ca un cadru comun pentru integrarea
întregului proiect.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
112
Figura 9.4 - Structura Detaliata a Activitatilor
9.2.2 Planificarea resurselor și achiziţiilor
Resursele necesare pentru derularea unui proiect sunt diverse (materiale,
umane sau financiare), putându-se identifica o legătură strânsă între obiectivele
proiectului și resursele necesare pentru implementarea acestuia. Planificarea
resurselor se face ţinând cont atât de factorul cost, cât și de factorul timp. Resursele
materiale, tehnice mai performante sau un personal mai numeros pot grăbi
executarea unor sarcini, dar duc, de regulă, la costuri mai ridicate. Categoriile de
resurse necesare pentru derularea unui proiect sunt:
7. resursele umane - personal specializat în management de proiect;
8. resursele de timp - timpul disponibil pentru activitățile ocazionate de derularea
proiectului;
9. resursele financiare: resurse necesare pentru pregătirea propunerii de proiect;
10. resursele materiale: echipamente, materiale, spații și alte resurse necesare;
11. resurse tehnologice: metode, tehnologii și proceduri de lucru;
Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru realizarea
obiectivelor proiectului.
Alocarea resurselor de personal se realizează ca în tabelul 9.1, în este
prezentat un model de diagramă de alocare a resurselor de personal necesare în
vederea derulării proiectului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
113
Tabelul nr. 9.1 – Alocarea resurselor
unde u.v. = unităţi valorice (ROL, USD, EURO etc.)
Managementul relațiilor cu furnizorii
Procesele de achiziţie a resurselor în cadrul proiectelor include procedeele
necesare în vederea aprovizionării cu bunuri și servicii în vederea atingerii scopului
proiectului, dintre care cele mai importante sunt:
– planificarea achiziţiilor – include produsele ce vor fi procurate, precum și data la
care vor intra în posesia solicitantului.
– planificarea solicitării – documentarea cu privire la caracteristicile bunurilor ce se
doresc achiziţionate și identificarea potenţialilor furnizori.
– solicitarea – analiza ofertelor furnizorilor pe bază de preţ, condiţii de livrare,
reputaţie.
– selecţia sursei – selectarea furnizorului dintre ofertanţi.
– administrarea contractului – condiţiile contractuale survenite între solicitant și
furnizorul de bunuri și servicii.
– încheierea contractului – finalizarea contractului, livrarea produselor, rezolvarea
posibilelor diferende apărute pe parcursul derulării contractului.
Toate aceste procedee interacţionează între ele, creând un tot unitar,
achiziţionarea resurselor funcţionând ca un serviciu centralizat.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
114
9.2.3 Stabilirea costurilor proiectului
O componentă importantă a activităţii managerului de proiect constă din
managementul financiar folosit în perioada implementării. În acest caz activitatea
începe din momentul elaborării proiectului când, se stabileşte necesarul și
disponibilul de resurse. Prin resurse necesare se înţelege atât acele resurse care vor
fi atrase prin proiect, cât și contribuţia proprie a organizaţiei / instituţiei care constituie
solicitantul, în vreme ce prin disponibil de resurse înţelegem contribuţia locală a
solicitantului, adică acele resurse pe care acesta le poate pune la dispoziţia
proiectului. În acest sens, este obligatoriu ca managerul de proiect să cunoască
modul de alocare al resurselor. Fără o previziune exactă a tuturor costurilor se pot
întâmpla situaţii neplăcute cum ar fi imposibilitatea de a finaliza proiectul. Primul pas
în asigurarea managementului financiar de succes este participarea managerului de
proiect la elaborarea bugetului sau cunoaşterea foarte bine a acestuia. Următorul
pas este reprezentat de cunoaşterea cu exactitate a procedurilor financiare aplicate
de către fiecare finanţator în parte. Un alt aspect pe care managerii de proiect trebuie
să îl trateze cu seriozitate este co-interesarea financiară a echipei de proiect,
beneficiile materiale ale echipei de proiect trebuie adaptate în funcţie de resursele
avute în cadrul proiectului.
Elaborarea bugetului este un exerciţiu de estimare a costurilor unor activităţi și
de stabilire implicită a acelor activităţi ce urmează a fi executate în limitele resurselor
disponibile. Este de remarcat faptul că o cale eficientă de evaluare și control a
planului operaţional include bugetele, care trebuie utilizate ca instrumente de
conducere, nu ca un mod de a conduce. Stabilirea unor modele financiare viabile,
trebuie să ţină cont de variabile, de politica generală, variabile externe și variabile de
control. Un mare impact asupra bugetelor îl au:
1. ciclul de viaţă al proiectului;
2. condiţiile financiare ale activităţii;
3. condiţiile economice generale;
4. situaţia competiţiei;
5. tendinţele tehnologice;
6. accesul la resurse.
De aceea, un buget realist se impune să coreleze în mod echilibrat sursele de
venituri cu cheltuielile. De multe ori, un management financiar defectuos al
proiectului poate compromite realizarea lui, în schimb planificarea și controlul
financiar riguros duc la obţinerea rezultatelor scontate de pe urma proiectului.
Stabilirea unor modele financiare viabile, trebuie să ţină cont de politica generală, de
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
115
variabilele externe și variabilele de control. În cele ce urmează, menţionăm o serie de
tipuri de probleme ce pot să apară frecvent în procesul de bugetare:
1. consum mare de timp pentru pregătirea bugetului;
2. nu sprijină atingerea scopului și a obiectivelor;
3. nu mai este de actualitate;
4. conţine prea multe date;
5. se fac prea multe repetiţii în cadrul procesului;
6. bugetele rămân încremenite în proiect în cadrul unui proces general în
schimbare;
7. se implică prea mulţi oameni în procesul de bugetare;
8. se pot controla foarte greu alocările bugetare;
Managementul financiar ca activitate managerială distinctă în cadrul etapei de
implementare a proiectelor trebuie corelat, în primul rând, cu un plan strategic,
deorece deciziile strategice au în mod normal implicaţii bugetare. Un alt aspect
important se leagă de existenţa unui management financiar de succes în vederea
reducerii timpului consumat cu colectarea datelor. Nu în ultimul rând, un
management financiar de succes poate sprijinii sistemele financiare prin crearea unei
baze de date care poate fi utilizată atât pentru raportările finaciare, cât și pentru
bugetarea în sine.
Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru
realizarea obiectivelor proiectului, provenite din finanţare de la autoritatea
contractantă (finanţator) și de la partenerii de proiect(Tabelul 6). Bugetul este sub
forma unui deviz cadru antecalcul. Defalcarea finanţării se face pe două surse: cota
finanţată de autoritatea contractantă și cofinanţare parteneri (alte surse) pe fiecare
an calendaristic de realizare a proiectului. Cheltuielile de personal sunt numai pentru
personalul angajat al contractorului care asigură suportul ştiinţific și tehnic pentru
realizarea proiectului. Obligaţiile prevăzute prin lege privind costurile salariale ale
personalului faţă de finanţator sunt în sarcina contractorului. Cheltuielile cu
deplasările, transportul, cazarea sunt făcute numai pentru realizarea serviciilor
prevăzute în contract. Cheltuielile materiale sunt cheltuieli de exploatare ce participă
direct la realizarea proiectului. Materiile prime sunt specifice fiecărui proiect și
consumul lor trebuie să rezulte din memoriul tehnic. Materialele consumabile sunt
materiale auxiliare necesare în derularea proiectului, rechizite și alte consumuri.
Combustibilii sunt numai cei care contribuie direct la realizarea proiectului. Sunt
consumuri specifice care apar în cursul realizării proiectului și nu se regăsesc în
regie, deoarece se poate dovedi valoarea în cadrul proiectului cu documente
justificative. Pentru activităţi care nu pot fi realizate de contractor, acesta poate apela
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
116
la terţi, alţii decât partenerii de proiect. Cheltuielile indirecte reprezintă costurile
generale indirecte calculate conform destinaţiei acestor cheltuieli astfel: energie, apă,
servicii telefonice, administrație, management, amortizare clădiri (echipamente),
impozit clădiri și teren, întreţinere, taxe poştale, instruire personal. Dotările sunt cele
care au fost prevăzute în lista echipamentelor care urmează să fie achiziţionate în
cadrul proiectului.
Tabelul nr. 9.2 – Devizul cadru al proiectului - lei -
TOTAL An 1 An 2 An 3
B*
A**
B*
A** B
* A
** B
* A
**
I. Cheltuieli directe :
1 1. Cheltuieli de personal
1.1 Cheltuieli cu salariale
1.1.1. Salarii
1.1.2. Contribuţii
a. CAS
b. Şomaj
c. CASS
d. altele, conform reglementarilor in vigoare
1.2. Alte cheltuieli de personal
a. deplasări, detaşări, transferuri în țară
b. deplasări, detaşări, transferuri în străinătate
2 Cheltuieli materiale și servicii
2.1 Materiale, materii prime
2.2 Lucrări și servicii executate de terţi, din care:
a. colaboratori
b. teste, măsurători, analize
c. omologări
d. amenajare spaţiu interior
e. studii, anchete statistice
f. asistenţă tehnică, consultanţă
3 Alte cheltuieli specifice proiectului
II Cheltuieli indirecte : regia %
III Dotări independente și studii pentru obiective de investiţii :
1. echipamente pentru cercetare - dezvoltare ;
2. mobilier aparatura ;
3. calculatoare electronice și echipamente periferice ;
5. mijloace de transport ;
6.studii pentru obiective de investiţii.
Total tarif (valoare contract) I+II+III * B - finanţare din bugetul de stat
** A - finanţare din alte surse
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
117
9.2.4 Planificarea strategiei în domeniul calităţii
Managementul calităţii proiectului include procesele necesare pentru
asigurarea că proiectul va satisface cerinţele pentru care a fost lansat.
Managementul calităţii proiectului include toate funcţiile de management care
determină politica de calitate, obiectivele și responsabilităţile aferente proiectului și
se realizează prin « planificarea calităţii », « asigurarea calităţii », « controlul calităţii
», « creşterea calităţii », cuprinse în « sistemul calităţii ».
Managementul calităţii proiectului, prezintă trei componente disticte, fiecare
dintre acestea fiiind structurate pe :date de intrare, instrumente și tehnici de realizare
a etapei calitative respective precum și rezultatele finale, ce sunt prezentate sub
forma unor date de iesire.
În principial, fiecare dintre aceste etape, prezintă următoarea structură :
1. Planificarea calităţii proiectului - identifică standardele de calitate relevante ( de
referinţă) pentru proiect și determină modalităţile de satisfacere a acestora.
2. Asigurarea calităţii proiectului - evaluează performanţele generale ale
proiectului pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de
referinţă .
3. Controlul calităţii proiectului - monitorizează rezultatele specifice ale proiectului
pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de referinţă.
Aceste trei procese interacţionează atăt între ele căt și cu celelalte procese
ale managementului proiectului. Fiecare proces impune eforturi din partea unuia sau
a mai multor membri ai echipei, sau a altor structuri organizaţionale, în funcţie de
necesităţile proiectului. Fiecare proces se regăseşte cel puţin o dată în fiecare fază
(etapă) a proiectului. Desi procesele sunt prezentate ca elemente distincte, cu
interfeţe clar definite, în practică ele pot interacţiona unele cu altele. Managementul
calităţii proiectului se adresează atât managementului proiectului propriu-zis cât și
produsului/serviciului rezultat din proiect. Termenul de « produs » este generic utilizat
în literatura referitoare la calitate, el referindu-se atăt la produse căt și la servicii.
Absenţa cerinţelor de calitate, în fiecare fază a proiectului, poate avea consecinţe
negative asupra partenerilor implicaţi în proiect.
De exemplu :
■ Modificările cerinţelor clientului/utilizatorului proiectului, prezentate pe parcursul
execuţiei proiectului, în reuniunile (şedinţele) de fază, pot avea consecinţe negative
în sensul creşterii sarcinilor echipei de proiect.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
118
■ Devansarea inspecţiilor de calitate planificate, stabilite în cadrul reuniunilor de
modificare a duratelor de realizare a obiectivelor intermediare, poate avea consecinţe
negative prin apariţia unor erori neprevăzute.
Un aspect critic în managementul calităţii proiectului îl reprezintă necesitatea
ca obiectivele stabilite ale proiectului, prezentate în scopului proiectului, să răspundă
necesităţilor implicite și explicite ale clientului/utilizatorului. Echipa de proiect nu
trebuie să confunde « calitatea » cu « clasa ». Clasa reprezintă o treaptă sau un grad
dat unor entităţi care au funcţionalităţi (utilizări) comune dar au caracteristici tehnice
diferite.
Figura 9.5 – Cauzele deficienţelor de calitate
Calitatea slabă este întotdeauna o problemă. Clasa inferioară poate să nu fie.
De exemplu, un produs software poate fin de calitate superioară (fără defecte
evidente) dar de clasă inferioară (cu număr limitat de caractere) sau poate fi de slabă
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
119
calitate (defecte evidente numeroase, utilizare greoaie) și de clasă superioară
(multiple caracteristici).
Determinarea și stabilirea nivelelor cerute atât de calitate cât și de clasă
reprezintă responsabilitatea atât a managerului de proiect cât și a echipei pe care
acesta o coordonează.
Echipa de proiect trebuie, de asemenea, să conştientizeze faptul că un
management modern al calităţii completează managementul proiectului. De exemplu,
ambele discipline recunosc importanţa :
- satisfacţiei clientului/utilizatorului - înţelegerea, specificarea și influenţarea
necesităţilor astfel încât ele să răspundă aşteptărilor acestuia. Acest lucru reprezintă
conformitatea produsului cu cerinţele proiectului care trebuie să realizeze ceea ce a
stabilit să realizeze și să satisfacă necesităţile reale ale clientului/utilizatorului).
- acţiunilor de prevenire, mai mult decât de corecţie - costul acţiunilor de prevenire a
unor greşeli este întotdeauna mai mic decât costul corectării lor.
- managementul responsabilităţii - realizarea fazelor proiectului presupune
participarea
întregii echipe, dar managementul responsabilităţii presupune planificarea și
estimarea resurselor necesare pentru realizarea fazelor.
În plus, calitatea duce atât la creşterea calităţii managementului proiectului cât
și la creşterea calităţii produsului rezultat. Totusi există o limitare în abordarea
managementului calităţii, de care echipa de proiect trebuie să ţină seama. Durata
limitată de realizare a proiectului presupune limitarea investiţiilor în creşterea
calitatăţii produsului, mai ales în prevenirea apariţiei defectelor și în evaluarea lor.
Planificarea calităţii proiectului
Planificarea calităţii presupune identificarea standardelor de calitate, relevante
pentru proiect și determinarea modalităţilor de satisfacere a acestora. Este una dintre
cheile proceselor ajutătoare ale planificărilor proiectului. Poate fi realizată în mod
regulat sau în paralel cu alte procese de planificare. De exemplu, schimbările cerute
asupra produsului necesită stabilirea standardelor de calitate aferente și poate
necesita ajustări de costuri pe parcursul fazelor proiectului ,sau, calitatea dorită a
produsului poate necesita o analiză de risc pentru identificarea problemelor ce pot
apare la realizarea proiectului.
Tehnicile de planificare a calităţii sunt, în cea mai mare parte, cele utilizate în
planificarea proiectului. Echipa de proiect trebuie să respecte una din axiomele
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
120
fundamentale ale managementului modern al calităţii - calitatea se planifică, nu se
controlează.
9.2.5 Managementul riscurilor
Sursele de risc sunt categorii de evenimente care pot afecta buna desfăşurare
a activităţilor planificate ale proiectului. Identificarea riscurilor se referă la riscurile
interne, ce ţin de competenţa echipei de proiect și la riscurile externe, care pot apare
din procese din afara proiectului. Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea
evaluării cuantificate a probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează
necesitatea elaborării metodelor și mecanismelor de diminuare a efectului negativ al
evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial și a nivelului de impact al
riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.
Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu
luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii
organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului și fluctuaţia
acestuia) și a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice, schimbări legislative
sau legate de mediul concurenţial în sectorul specific, progrese tehnologice).
Principalele probleme care pot apare în managementul riscului proiectelor
sunt următoarele:
- producerea de întârzieri în derularea proiectului, pentru anumite activităţi sau
livrabile, în urma apariţiei unor probleme care nu au fost prevăzute;
- depăsirea bugetului alocat pentru proiect datorită unor situaţii neprevăzute;
- crearea unor situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect comune furnizor -
beneficiar în urma manifestării unor riscuri;
- realizarea unor compromisuri relativ la calitatea unor livrabile datorită apariţiei
unor probleme care nu au fost prevăzute.
Cauzele care produc aceste probleme sunt în general următoarele:
- nu sunt clar definite sau nu sunt formal asumate de către părţi
responsabilităţile referitoare la managementul riscurilor;
- în marea majoritate a cazurilor nu este folosită, nici de către beneficiar și nici
de către furnizor, o procedură formală de realizare a managementului
riscurilor, care să prezinte modalitatea practică de realizare a identificării
riscurilor, a probabilităţii de apariţie și a impactului în cazul apariţiei, a
planificarii activităţilor de contracarare și a planurilor alternative în cazul
materializării riscului;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
121
- nu sunt stabilite responsabilităţile în identificarea și controlul riscurilor pentru
persoanele cu autoritate de decizie din cadrul organizaţiei beneficiarulu;
- nu sunt identificate și disponibile modalităţile concrete prin care pot fi
controlate riscurile în cadrul organizaţiei beneficiare;
- nu sunt derulate şedinţe de analiză comune (beneficiar și furnizor) în vederea
identificării și evaluării riscurilor din proiect;
- nu sunt stabilite sau derulate planuri de acţiune de către coordonatorul de
proiect al beneficiarului în vederea contracarării riscurilor;
- nu este solicitată în cadrul caietului de sarcini prezentarea în cadrul ofertei
tehnice de către furnizor a unui plan concret de management al riscului pentru
principalele riscuri identificate;
- planul de riscuri nu este revizuit pe parcursul proiectului.
În tabelul nr. 9.3, se prezintă diverse consecinţe ale acţiunii factorilor de risc,
care pot să se manifeste în derularea unui proiect.
Tabelul nr. 9.3 – Exemple de consecinţe ale acţiunii factorilor de risc
Consecinţe
Clasificare
5 4 3 2 1
Descriere
Catastrofic Mare Moderat Minor Nesemnificativ
Obiective
Obiectivul proiectului nu este realizat
Realizarea obiectivului este întârziată cu 50 % sau mai mult
Realizarea obiectivului este întârziată cu mai puţin de 50 %
Termene parţiale nerealizate
Efect neglijabil asupra termenelor parţiale
Resurse umane
Multiple efecte inevitabile sau ireversibile asupra oamenilor, în proprţie de până la 50 %
O singură dizabilitate inevitabilă sau ireversibilă la una sau mai multe persoane (peste 30 %)
Dizabilitate moderată sau handicap (sub 30 %)
Dizabilitate semnificativă, dar reversibilă, care necesită spitalizare
Nu este necesar tratament medical
Resurse financiare
Abaterea cu 50% de la buget
Abaterea cu 30% de la buget
Abaterea cu 20% de la buget
Abaterea cu 10% de la buget
Abaterea cu 5% de la buget
Mediul extern
Dereglarea foarte gravă pe termen lung a funcţiilor ecosistemului
Dereglarea gravă pe termen lung a funcţiilor ecosistemului
Efecte serioase în ecosistem pe termen mediu
Efecte moderate în ecosistem pe termen scurt
Efecte minore în ecosistem
Legislaţie
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
122
Semnificativă punere sub acuzare
Încălcare majoră a legii
Serioasă încălcare a instrucţiunilor și raport către autoritatea de anchetă
Minore nerespectări ale regulamentelor
Reputaţia
Protest public sau media la nivel internaţional
Protest public sau media la nivel naţional
Adversitate semnificativă a publicului, media sau ONG - uri
Îngrijorare locală reflectată în media
Adversitate minoră locală reflectată în media
Prelegerea nr. 6 - Elemente generale privind ocupaţii specfice
inovării și transferului tehnologic
Modulul V – Resurse umane în inovare și transfer tehnologic
OBIECTIVE:
La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil să:
- defineasca urmatoarele noţiuni:
a) managerul de inovare
b) broker-ul de tehnologii
Cap. 10 – Ocupaţii specfice inovării și transferului tehnologic
10.1. Managerul de inovare
Managerul de inovare este responsabil cu gestionarea eficientă a procesului
de inovare într-o firmă.
Aşa cum s-a mai precizat, inovarea este procesul prin care ideile noi (rezultate
în urma procesului creativităţii sau al eforturilor de cercetare – dezvoltare, pe de-o
parte, și a solicitărilor pieţei, pe de altă parte) se transformă în bunuri respectiv valori
materiale destinate pieţei , deci, vânzării către potențialii clienți.
Managerul de inovare răspunde de exercitarea funcţiilor manageriale: de
identificare idei/soluţii noi, analiză, sinteză și previziune, organizare, antrenare,
coordonare, control – evaluare, precum și de identificare a schimbărilor produselor/
tehnologiilor/ serviciilor în funcţie de mediul exterior.
Principalele caracteristici ale managerului de inovare sunt:
- capacitatea de a fi vizionar;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
123
- de a fi conştient de riscurile potenţiale ale aplicării noului (pentru a le
minimaliza prin politici și măsuri adecvate);
- capacitatea și disponibilitatea de a învăţa continuu;
- capacitatea de analiză și sinteză;
- capacitatea de comunicare și negociere;
- abilităţi de lucru în echipă, rezistenţă la stress.
Profesia de manager de inovare cere pe lângă aprofundate cunoştinţe despre
procesul de inovare și de management, stăpânirea unor cunoştinţe complexe, atât
tehnologice, cât și economice, o cultură generală și ştiinţifică, cunoştinţe de
comunicare, marketing, negociere etc.
Activităţile cadru pe care trebuie să le desfăşoare sunt:
- elaborarea strategiei de inovare a firmei, în urma auditării acesteia;
- implementarea planului de realizare a strategiei de inovare la nivelul firmei;
- coordonarea dezvoltării profesionale a echipei;
- coordonarea culegerii de idei creative;
- crearea unui sistem de gestiune a datelor privind ideile de inovare;
- elaborarea metodelor de valorificare a capitalului intelectual al firmei;
- evaluarea procesului de inovare pe întreg ciclu de viață;
- asigurarea continuităţii procesului de inovare în firmă.
Un manager de inovare trebuie să îndeplinească următoarele roluri:
- rolul interpersonal – trebuie să se materializeze prin înţelegerea clienţilor,
motivarea și coordonarea echipei de inovare, motivarea factorilor de decizie,
medierea opozanţilor procesului de inovare, organizarea cooperării cu reţelele
externe de colaborare;
- rolul informaţional – prin propria informare privind stadiul tehnicii în domeniul
său de activitate și a tuturor factorilor care participă la procesul/procesele de
inovare;
- rolul decizional – prin care decide soluţia cu risc minim, fiind capabil să
prezinte argument certe pentru a influenţa deciziile managerului general și ale
consiliului de administraţie în ceea ce priveşte finanţatea.
Principalele probleme pe care managerul de inovare trebuie să le rezolve în
activitatea sa sunt:
- implementarea în firmă la toate nivelurile a mentalităţii conform căreia
inovarea reprezintă cea mai bună soluţie pentru dezvoltare economică și
competitivitate,
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
124
- implementarea culturii organizaţionale specifică firmelor inovative.
10.2. Brokerul de tehnologii
Brokerul de tehnologii este persoana calificată pentru efectuarea transferului
tehnologic, este persoana care corelează oferta cu cererea respectand proprietatea
industrială.
Prin transfer tehnologic se înțelege examinarea sistematică și independentă a
unei tehnologii oferită de un deținător cu drepturi de proprietate industrială pentru a
determina caracteristicile, avantajele, modul de aplicare pe piață, în scopul găsirii
unui partener interesat de a aplica respectiva tehnologie. Brokerul identifică
rezultatele inclusiv ale cercetării, în special acele rezultate considerate potrivite
pentru exploatarea de cea de-a treia parte (beneficiarul transferului tehnologic) și
promovarea acestora în legatură cu nevoile economiei.
Transferul tehnologic este o componentă esențială a inovării. Intr-o definiție
concisă, inovarea este ”producerea, asimilarea și exploatarea cu succes a noutății în
sferele economice și sociale”. Inovarea este de regulă o activitate din care rezultă un
produs (bun sau serviciu) sau procedeu nou sau semnificativ îmbunatățit lansat pe
piață ori în propria companie de către persoanele – fizice sau juridice – care au avut
aport inovativ.
În centrul procesului de inovare se află companiile deoarece beneficiul
economic al unei exploatări de succes a noutății este receptat de acestea iar efectul
final al politicii de inovare trebuie să se răsfrângă asupra companiilor: asupra
politicilor, a capacităților lor creative și productive, de a creşte competitivitatea
precum și a mediului de operare. Inovarea este un mijloc esențial pentru companii de
a-și crea avantaj competitiv și valoare superioară față de clienții lor.
Transferul de tehnologie desemnează orice tranzacție asupra tehnologiei
vizând transmiterea de către deținătorul de tehnologie către beneficiar a cunoștințelor
cu privire la metoda, modul, experiența de producere a unui produs, crearea unei
fabrici, uzine etc., împreună cu tehnica aferentă, indiferent dacă este brevetată sau
nu, pe plan juridic. Transferul se înfăptuiește pe cale contractuală, părțile
contractante fiind parteneri.
Obiectul transferului de tehnologie se poate concretiza prin: brevete de
invenție, desene și modele tehnice, formule secrete de fabricație și, in general,
asistență tehnică nebrevetată, care în mod curent este cunoscută sub denumirea de
know-how, enegineering, francising, hardware și software etc.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
125
Activitățile tipice și servicii legate de transferul tehnologic și exploatarea
rezultatelor cercetării pot include dar nu se restrâng numai la următoarele:
- conștientizare – promovarea serviciilor, publicarea de oportunități
tehnologice.
- contact – audit tehnologic/ evaluare tehnologică, vizite la firme, întâlniri
pentru identificarea ofertelor și nevoilor locale; organizarea de evenimente de
transfer tehnologic, brokeraje, zile deschise, seminarii, expoziții; contact direct cu
IMM-urile și alți participanți potriviți; dezvoltarea unei baze de date la cerințele
companiilor locale.
- asistență – aplicarea de tehnologii care să se potrivească nevoilor
identificate/ diseminării de profile tehnologice și căutare de parteneri pentru
exploatarea tehnologiilor identificate prin cooperare; asistență în pregătirea unor
întâlniri comune între potențialii parteneri; asistență în pregătirea și încheierea
contractelor și planurilor de exploatare tehnologică; căutarea de servicii adiționale în
aceste probleme, posibil în cadrul schemelor de suport comunitar existente pe plan
național.
- contracte semnate – acordarea de asistență la încheierea contractelor de
transfer tehnologic/ contracte de cooperare tehnologică.
Brokerii de tehnologii sunt specialiști care trebuie să demonstreze abilități
analitice, onestitate, tenacitate, să aprecieze situațiile în mod realist, să aibă
capacitatea de examinare, să înțeleagă operațiuni complexe dintr-o perspectivă largă
și să înțeleagă rolul unităților individuale în cadrul întregii organizații.
Descriere
Calificarea Broker de tehnologii (studii superioare) presupune efectuarea unui
complex de activităţi care au ca rezultat:
- examinarea sistematică și independentă a unei tehnologii oferită de un
deținător cu drepturi de proprietate industrială pentru a determina
caracteristicile, avantajele, modul de aplicare pe piață, în scopul găsirii unui
partener interesat de aplicarea respectivei tehnologii;
- efectuarea transferului tehnologic respectând proprietatea industrială
asigurând consultanţă și asistând părţile pe durata transferului, după caz;
- promovarea serviciilor, publicarea de oportunități tehnologice.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
126
Brokerul identifică rezultatele inclusiv ale cercetării, în special acele rezultate
considerate potrivite pentru exploatarea celei de-a treia părţi și promovarea acestora
în legătură cu nevoile economiei.
Motivaţie
Transferul tehnologic este o componentă esențială a inovării. Așa cum s-a mai
precizat, într-o definiție concisă, inovarea este ”producerea, asimilarea și exploatarea
cu succes a noutății în sferele economice și sociale”. Inovarea este de regulă o
activitate din care rezultă un produs (bun sau serviciu) sau procedeu nou sau
semnificativ îmbunătățit lansat pe piață ori în propria companie de către persoanele –
fizice sau juridice – care au avut aport inovativ.
În centrul procesului de inovare se află companiile deoarece beneficiul
economic al unei exploatări de succes a noutății este receptat de acestea iar efectul
final al politicii de inovare trebuie să se răsfrângă asupra companiilor: asupra
politicilor lor, a capacitaților lor creative și productive, de a creşte competitivitatea
precum și a mediului lor de operare. Inovarea este un mijloc esențial pentru companii
de a-și crea avantaj competitiv și valoare superioară față de clienții lor.
Condiţii de acces
Pentru a devenii broker de transfer tehnologic sunt necesare studii superioare
și eventual doi ani de practică, în care să fi cunoscut și aplicat ceea ce poate
constitui obiectul unui transfer tehnologic de: brevete de invenție, desene și modele
tehnice, formule secrete de fabricație și, în general, acordarea de asistență tehnică
nebrevetată, care în mod curent este cunoscută sub denumirea de know-how,
enegineering, francising, hardware și software etc.
Nivelul de studii minim necesar
Este absolut necesar ca brokerul de transfer tehnologic să aibă studii
superioare în domeniul de aplicare a transferului.
Rute de progres
Brokerii de tehnologii sunt specialiști care trebuie să demonstreze abilități
analitice, onestitate, tenacitate, să aprecieze situațiile în mod realist, să aibă
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
127
capacitatea de examinare, să înțeleagă operațiuni complexe dintr-o perspectivă largă
și să înțeleagă rolul unităților individuale existente la nivelul unei organizații.
Brokerii pot proveni din mediul universitar, din organizaţii care derulează proiecte de
cercetare – dezvoltare, IMM – uri inovative care au realizat transfer tehnologic.
Cerinţe legislative specifice
Pentru realizarea eficientă a transferului tehnologic trebuie respectate
reglementările existente în vigoare precum:
- reglementările în domeniul transferul de tehnologie;
- reglementările în domeniul dreptului de proprietate industrială și intelectuală.
Rolul brokerului în selectarea tehnologiilor
Prin activitățile desfășurate, brokerul joacă un rol deosebit în selectarea
transferului tehnologic:
Evaluează cu anticipaţie nevoile clientului (ofertant și beneficiar de tehnologie)
ținând cont de domeniul de activitate, poziţia sa pe piaţă și tendinţele generale
ale acesteia
Realizează profilul de risc al clientului folosind metode adecvate care iau in
consideraţie tipurile de risc ce pot afecta activitatea acestuia și piaţa specifică
Concluzionează cu privire la impactul transferului asupra rezultatelor
financiare ale clientului.
Alege oferta, cererea optimă pentru client pe baza profilului de risc identificat
Susţine oferta, cererea optimă în faţa clientului pe baza analizei de tip SWOT
Identifică situaţiile care necesită consultanţă
Alege sau adaptează formele adecvate de consultanţă, corelat cu situaţia
clienţilor
Elaborează recomandări și soluţii pe care le propune clientului, conform unor
standarde, cu aplicarea de instrumente și tehnice specifice, personalizat
Monitorizează efectele serviciilor de consultanţă oferite in principal cu privire la
evoluţia financiară a clientului consiliat
Rolul brokerului în promovarea tehnologiilor
Odată făcută selecția transferul tehnologic trebuie promovat prin:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
128
Elaborarea de materiale promoţionale clare, atractive, adecvate scopului
urmărit
Distribuie materiale promoţionale prin medii de informare adecvate.
Participarea la activităţi de promovare a imaginii organizaţiei și a serviciilor
acesteia în limitele prevăzute de standarde.
Asigurarea unui schimb de informaţii cu instituţiile implicate în transferul
tehnologic în formele cerute, cu păstrarea confidenţialităţii, acolo unde este
cazul.
Rolul brokerului în vânzarea tehnologiilor
Nu în ultimul rând, brokerul are un rol deosebit în efectuarea propriu-zisă a
transferului tehnologic către beneficiar:
Contactează organizaţiile care furnizează produse, tehnologii, servicii
tehnologice, conform regulamentelor interne, pentru schimb de informaţii,
verbal sau scris
Identifică, selectează și monitorizează informaţiile necesare procesului de
vânzare (brokeraj) în funcţie de utilitatea lor
Stabileşte segmentul de piaţă și auditoriul ţintă funcţie de obiectivele urmărite
și segmentul de piaţă, pentru a asigura o bună direcţionare a mesajului
Elaborează și distribuie materiale promoţionale în mod profesionist, atractiv și
respectiv in modalitatea adecvată
Promovează produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale
cercetării, cu obiectivitate, evidenţiind avantajele și dezavantajele
Clarifică cu profesionalism observaţiile și întrebările clienţilor
Vinde produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale cercetării,
după verificarea concordanţei dintre oferta și solicitare, împreună cu
documentele de reglementare, unde este cazul
Plasează produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale
cercetării, după verificarea concordanţei dintre oferta și solicitare,
Monitorizează rezultatelor activităţii de promovare și vânzare prin urmărirea
evoluţiei financiare a clienţilor.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
129
Bibliografie
[1] Oslo Manual (2005), GUIDELINES FOR COLLECTING AND INTERPRETING
INNOVATION DATA, Third edition, ISBN 92-64-6 01308-3 – OECD/EUROPEAN
COMMUNITIES 2005.
[2] Rânea, C., Badea C. Dan (2003) - Bazele Inovării și Transferului de Tehnologie, Editura
ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-806780-4. Editura ELECTRA este recunoscută
CNCSIS – Lista 2002, poz. 54.
[3] Marcelo Antonio Percicotti da Silva (2006), INNOVATION MODELS: AN
ENTREPRENEURIAL POINT OF VIEW, Third International Conference on Production
Research – Americas’ Region 2006 (ICPR-AM06).
[4] Rothwell, Roy - Towards the Fifth-generation Innovation Process. International Marketing
Review, vol.11, No.1,1994, pp.7-31.
[5] Gann, D. and Dodgson, M. - Innovation Technology: How New Technologies Are
Changing The Way We Innovate, National Endowment for Science, Technology and the Arts,
2007, London.
[6] Sazali, A.W., Haslinda, A. - Evolution and Development of Technology Transfer Models
and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology
Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies - Issue 12, October, 2009.
[7] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. - Effects of Inter-Firm Technology
Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint
Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009),
pp.474-491.
[8] SCHÄPPI, B., ANDREASEN, M., KIRCHGEORG, M. UND RADERMACHER, F. (2005):
Handbuch Produktentwicklung.
[9] Innovation Management, EU, Lifelong Learning Programme, 2006
[10] Drucker, Peter, F.- Innovation and Entrepreneurship, Harper & Row Publishers
Inc.,1986.
[11] Kao, J. John - Entrepreneurship, Creativity & Organization, Prentice Hall, Englewood
Cliffs, New Jersey, 1989.
[12] Roe, A. - Psychological Approaches to Creativity in Science, Essays on Creativity in
the Sciences, Ed. M.A. Coler & H.K. Hughes, New York, 1963.
[13] Gary Lundquist, A Rich Vision of Technology Transfer Technology Value Management,
Journal of Technology Transfer, 28, 265–284, 2003, Kluwer Academic Publishers.
[14] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami - Identifying Impact Factors in Technology
Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering
and Technology 77, 2011.
[15] HG nr.406 / 2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea,
funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer
tehnologic.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
130
[16] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert,
2002, București.
[17] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999.
[18] Marian,L. și Conțiu, L.C., Universities and business incubators, the 5th International
Conference on the Management of Technological Changes, August 25 – 26, 2007,
Alexandroupolis, Greece.
[19] Newton, R., Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura Codecs,
București, ISBN: 978-97-380-6084-5, 2006.
[20] Kerzner, H., Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling, and
Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.
[21] Lock, D., Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.
[22] Scarlat, C., Galoiu, H., Manual de instruire avansată în managementul proiectelor
(PCM), Bucureşti, 2002.
[23] A Guide to the Project Management Body of Knowledge, Project Management Institute,
USA, 2003.
[24] Wideman, R., M., Fundamental Principles of Project Management, in Project
Management Forum, Digest Volume 4, no. 7, 1999.
[25] OPRAN Constantin, STAN Sergiu(2004) - Managementul proiectelor, Editura
comunicare.ro, Bucuresti, România.
[26] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a
contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.
337/2006, modificată prin Legea nr.128/2007, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului
nr.94/2007, 143/2008, 228/2008, 19/2009, 72/2009 și prin Legea 84/2009.
[27] Rectificarea nr.337/2006 la Legea nr.337/2006 pentru aprobarea Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr.34/2006.
[28] Reinhard Meckl (2004) , Organising and leading M&A projects, International Journal of
Project Management Volume 22, Issue 6, August 2004, Pages 455-462.
[29] Kerzner, H. (2003), Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling,
and Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.
[30] Filipoiu I.D., Rânea C., Managementul proiectelor de cercetare –dezvoltare și inovare a
produselor, Vol. I – concepte, ed. POLITEHNICA PRESS, 2009.
[31] Filipoiu I.D., Rânea C., Managementul proiectelor de cercetare –dezvoltare și inovare a
produselor, Vol. I – concepte, ed. POLITEHNICA PRESS, 2009.
[32] Filipoiu I.D., Meier M., Kunz A., Müler St., - Tehnologii și utilaje tehnologice * Fabricaţie
și costuri, ed. PRINTEH Bucureşti, 2003.
[33] Filipoiu I.D., Morariu, Z., Barbu, V., Chesnoiu, A., (2006) Analiza economică pe durata
ciclului de viaţă a mecanismului de acţionare pentru porţi – bariere, în revista Construcţia de
Masini TEHNOLOGIA INOVATIVĂ, nr. 1, , pp. 57 – 60.
[34] Filipoiu I.D., (2008) Fundamentarea economică a deciziilor tehnice, în Revista Română
a Inovării, nr. 1, , pp. 11 – 17.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
131
[35] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products,
The journal of Product Innovation Management 9 (3)
[36] Pahl, G., Beitz, W., Feldhusen, J., Grote, K.-H., - Konstruktionslehre Grundlagen
erfolgreicher Produktentwicklung – Methoden und Anwendung, Springer-Verlag Berlin
Heidelberg New York, 2007.
[37] *** Enciclopedia calităţii, Programul Naţional de Cercetare – Dezvoltare INFRAS,
Bucureşti, 2005.
[38] * * * Micul dicţionar enciclopedic
[39] Vlăduţ, D. ş.a. (2012) Manualul Managerului de inovare, http://www.romaniainoveaza.ro
[40] Vlăduţ, D. ş.a. (2012) Manualul Broker-ului de tehnologii,
http://www.romaniainoveaza.ro
[41]http://www.rau.ro/mycourses/20062007/mm_managementgeneral/Functiile%20Managem
entului.pdf
[42] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng - In search of accurate models to
valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI
Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008.
[43] Allison Bramwell, David A.Wolfe - Universities and regional economic development: The
entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187.
[44] Domenico Lucarella - Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent
information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal.
[45] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman - Research expenditures, technology transfer
activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI
10.1007/s10961-009-9129-z.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
132
Titlul cursului:
Brevetarea invenţiilor în România și
Uniunea Europeană
Codul cursului: 9.3.3.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
133
Modulul I : Elemente de bază despre brevetele de invenție
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1. Invenţia
Invenţia este soluţia unei probleme tehnice din orice ramură a economiei,
ştiinţei, culturii, sau orice alt domeniu al vieţii sociale, care prezintă noutate faţă de
stadiul tehnicii şi poate fi aplicată în domeniul respectiv1. În sensul Legii nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, a realiza o invenţie înseamnă a crea produse,
procedee, metode sau aplicaţii şi combinaţii de mijloace noi. Soluţia la care se
ajunge nu este în mod automat protejată doar ca rezultat al creaţiei, fiind nevoie de
îndeplinirea unor formalităţi destul de complicate.
Legea nr. 64/1991 nu defineşte invenţia, dar enunţă condiţiile pe care aceasta
trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. În această situaţie, invenţia brevetabilă
poate fi definită ca fiind creaţia umană, rezultat al unei activităţi inventive, nouă
raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare industrială.
Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un
obiect determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale:
compoziţie, structură ş.a. Realizându-se invenţii care au ca obiect produse, se pot
crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de comandă, substanţe chimice, biologice,
amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc. Procedeele sunt activităţi care au ca
finalitate realizarea sau modificarea unui produs, în timp ce metodele au efecte de
natură calitativă.
Dacă unui mijloc cunoscut de obţinere a unui produs i se dă o altă aplicaţie care
conduce la un alt produs, ne aflăm în prezenţa unei invenţii (dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile). Uneori, pe lângă aplicaţia de mijloace, a fost considerată ca fiind obiect al
invenţiei şi combinaţia de mijloace, care presupune reunirea unor mijloace deja
cunoscute având drept rezultat un produs nou.
În funcţie de complexitatea obiectului invenţiile sunt clasificate în:
– simple, cele care au ca obiect un singur produs, mijloc sau procedeu;
– complexe, cele care au o utilizare complexă.
În funcţie de relaţia cu alte invenţii, acestea sunt clasificate în:
– principale, cele care nu au nicio legătură cu alte invenţii;
– de perfecţionare, cele care se bazează o invenţie anterioară.
Având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invenţiile pot
fi:
1 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 67.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
134
– brevetabile, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
– nebrevetabile, care fie nu îndeplinesc o condiţie, fie sunt expres exceptate de
lege.
În funcție de nivelul de inventivitate la care se ajunge, invențiile pot fi protejate
prin:
- brevet conform Legii nr. 64/1991;
- model de utilitate conform Legii nr. 350/2007;în acest caz protecția se poate
obține chiar dacă nu s-a desfășurat o activitate inventivă, dar s-a realizat o invenție
tehnică ce depășește nivelul simplei îndemânări profesionale.
2. Brevetul de invenţie
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie
ca fiind un act eliberat la cerere de către un oficiu guvernamental, act care îi conferă
titularului exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede, în art. 1, că drepturile
asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile
prevăzute de lege.
Funcţia juridică esenţială pe care brevetul de invenţie o are este aceea de
protecţie juridică a invenţiei. Ca o consecinţă a acesteia, brevetul are şi funcţii sociale
precum:
– are rolul de stimulare a creaţiei prin avantajele pe care le oferă titularilor de
brevet;
– încurajează comunicarea publică a invenţiei care, în lipsa brevetului, ar putea fi
ţinută secret ş.a.
Brevetul de invenţie protejează o creaţie de fond, care îndeplineşte anumite
condiţii şi nu una de formă, cum o sa vedem ca e în cazul dreptului de autor. Prin ele
se garantează calitatea de inventator şi, pe cale de consecinţă, inclusiv drepturile ce
decurg din aceasta, pe o durată determinată de timp. La expirarea acesteia invenţia
intră în domeniul public.
Capitolul 2: POSIBILI TITULARI AI BREVETULUI DE INVENŢIE
Potrivit art. 3 al Legii nr. 64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine
inventatorului sau succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a
creat invenţia, numită de lege autor al invenţiei.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
135
Pot dobândi calitatea de inventatori protejaţi prin brevet: cetăţenii români, cei
străini sau apatrizii cu domiciliul în România, şi chiar cei cu domiciliul în străinătate,
dacă aplicarea art. 3 nu contravine convenţiilor la care România este parte ori, în
lipsa acestora, numai dacă există reciprocitate de tratament.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 64/1991, brevetul revine „unităţii,
pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce
prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile
sale”. Condiţiile pentru acordarea brevetului unităţii în acest caz sunt:
– invenţia să fie opera unui salariat;
– acesta să fie angajat cu contract de muncă;
– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea
inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;
– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de
muncă clauze care să creeze alt statut.
În urma realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară
stabilită prin contract.
În lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin brevet de invenţie este
unitatea care a comandat cercetarea (5 alin. 2 al Legii nr. 64/1991). Deşi textul
lasă să se înţeleagă că numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis2 că, pentru
identitate de raţiune, trebuie acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită fie prin
contractul dintre unitatea de cercetare şi cea care a comandat cercetarea, fie prin act
adiţional la contractul de comandă, act încheiat direct între inventator şi unitatea care
a comandat.
Articolul 5 alin. (1) lit. b) enumeră cazurile în care este posibilă brevetarea
invenţiilor realizate de salariat (care nu are expres o misiune inventivă). Este deci
protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca
autorul să fie şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta
să nu se fi prevăzut vreo clauză contrară.
2 L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
p. 59.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
136
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet
la OSIM în termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei,
autorul-cercetător dobândeşte dreptul de depune personal cererea.
Dreptul la brevet revine, conform art. 3 al Legii nr. 64/1991, „autorului sau
succesorului său în drepturi”. Deoarece, potrivit legislaţiei civile, prin succesor se
înţelege atât moştenitor, cât şi dobânditor de drepturi, pot avea calitatea de subiect al
protecţiei moştenitorii inventatorului sau cesionarii dreptului la eliberarea brevetului
de invenţie, cu condiţia ca aceştia să aibă calitatea de succesor anterior eliberării
brevetului.
Există câteva situaţii în care persoanele fizice sau juridice, părţi ale raporturilor
juridice contractuale, pot fi subiecte al protecţiei prin brevet de invenţie, dacă în
contractele încheiate există clauza contrară prevederilor legale. În astfel de condiţii
pot fi titulari ai brevetelor de invenţie:
– salariatul, inventator al invenţiei de serviciu realizată în executarea unui contract
de muncă, ce conţine o activitate inventivă, dar şi o clauză avantajoasă pentru
salariat;
– unitatea la care salariatul a realizat invenţia (în ipoteza art. 5 alin. (1) lit. b), în
exercitarea funcţiei sale, în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea
tehnicii sau a datelor din unitate, cu sprijinul material al unităţii, dar potrivit clauzei din
contractul de muncă, unitatea este cea îndreptăţită la brevet;
– inventatorul sau unităţii căreia i s-a dat comanda de cercetare, dacă în contract
s-a prevăzut astfel.
Capitolul 3: BREVETAREA INVENŢIILOR
1. Condiţiile de brevetare a invenţiilor
Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt:
1. să se întemeieze pe o activitate inventivă,
2. să prezinte noutate,
3. să aibă aplicabilitate industrială,
4. să nu fie exclusă prin lege de la brevetare,
5. să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
137
Articolul 12 al Legii nr. 64/1991 consideră că o activitate este inventivă dacă
pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă în
mod evident din datele pe care ştiinţa şi tehnica le posedă.3
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 menţionează că activitatea este
inventivă, dacă îndeplineşte una din condiţiile următoare:
– nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare a invenţiei sau
dintr-un domeniu aplicat;
– necesitatea rezolvării problemei exista de mult timp, iar rezolvările cunoscute nu
sunt la nivelul rezolvării din invenţie;
– invenţia este folosită, cu sau fără modificări, într-un alt domeniu, pentru
soluţionarea unei alte probleme şi efectul tehnic obţinut este fie acelaşi, fie
neaşteptat sau superior efectelor obţinute de alte invenţii din domeniul în care se
transpune invenţia, cu condiţia ca cele două domenii să nu fie apropiate;
– constă în combinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, conducând la
obţinerea unui efect global;
– invenţia are ca obiect un procedeu analog care realizează un efect tehnic nou sau
prin acest procedeu se obţine o substanţă cu calităţi superioare.
Conform art. 10 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă „nu
rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii”, definiţie identică
cu aceea din art. 54 alin. (1) al Convenţiei Brevetului European. Stadiul tehnicii
include „toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data
înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute”4.
O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială (art. 13 al Legii nr. 64/1991)
„dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în
agricultură”. Aşadar, o invenţie are aplicabilitate industrială dacă, atât obiectul, cât şi
rezultatul sunt susceptibile de a fi utilizate industrial. Prin industrie şi alte activităţi s-a
admis5 că se înţelege „tot ceea ce presupune şi este datorat muncii omului, activităţii
sale asupra naturii”.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă din descrierea invenţiei rezultă cumulativ
următoarele:
– obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu;
– problema tehnică şi rezolvarea ei;
3 Pentru dezvoltări, a se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005 4 A.C. Ştrenc, B. Ionescu, Gh. Gheorgiu, Dreptul brevetului, Ed. Lumina Lex, 2005, p. 215. 5 A. Petrescu. L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 17.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
138
– dezvăluirea invenţiei în exemplarele de realizare, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să poată realiza invenţia fără a desfăşura o activitate
inventivă;
– invenţia poate fi reprodusă cu aceleaşi caracteristici şi efecte ori de cât ori este
necesar.
Conform art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu sunt brevetabile „invenţiile a căror
exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri”.
Prin ordine publică se înţelege în dreptul român: ordinea politică, economică şi
socială aşa cum sunt reglementate prin Constituţie. Pe scurt, ordinea publică este
ordinea în stat6. Sunt deci de ordine publică Constituţia şi toate legile care privesc
organizarea puterilor în stat, a administraţiei, precum şi cele în materie penală,
fiscală etc. Această limitare adusă posibilităţii de brevetare a unei invenţii poate fi
modificată odată cu schimbarea opiniilor politice ale legiuitorului.
Legiuitorul român foloseşte în Codul civil şi în art. 12 al Legii nr. 64/1991
sintagma: „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile
propriu-zise cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri7 înţelegem
totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală
publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca
reguli de convieţuire şi comportament.
Potrivit art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu se acordă brevete de invenţie: pentru
soiurile de plante şi rasele de animale, procedeele esenţial biologice pentru obţinerea
plantelor sau animalelor (fac excepţie procedeele microbiologice şi produsele
obţinute prin aceste procedee); pentru invenţiile având ca obiect corpul uman în orice
stadiu de dezvoltare, precum şi simpla descoperirea a unui dintre elementele sale,
inclusiv secvenţa sau a secvenţa parţială a unei gene; pentru metodele de tratament
al corpului uman sau animal prin chirurgie sau terapie; pentru modelele de
diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
Conform art. 8 al Legii nr. 64/1991, nu sunt considerate invenţii brevetabile:
descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, creaţiile estetice, planurile,
principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri,
programe pentru calculator sau în domeniul activităţilor economice şi prezentările de
informaţii.
Ca şi în cazul altor creaţii intelectuale, motivele excluderii pleacă de la binele
şi progresul social şi merg până la existenţa protecţiei prin drept de autor (în cazul
6 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. ALL, Bucureşti,
1996, p. 91. 7 L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, p. 36.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
139
programelor pentru calculator). În acest din urmă caz, Regulamentul privind aplicarea
Legii nr. 64/1991 stabileşte că o invenţie nu poate fi exclusă de la brevetare doar
pentru că în ea este încorporat şi un program pentru calculator.
2. Procedura de brevetare a invenţiilor la O.S.I.M
Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia,
revendicările şi, eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului
naţional reglementar ca act de apropiere publică a invenţiei8. Din punct de vedere
practic, depunerea cererii şi a actelor ce o însoţesc declanşează procedura de
acordare a brevetului. Cererea poate fi formulată de oricare din subiectele anterior
menţionare: inventator, unitate sau succesori ai acestora, după caz.
Prezentarea invenţiei presupune identificarea obiectului invenţiei, relevarea
elementului de noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar
pentru înţelegere, se pot depune şi desene explicative ale invenţiei.
Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei
dorită de solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Dacă
obiectul invenţiei este complex şi o singură invenţie nu îl poate acoperi, se pot formula
mai multe revendicări, toate însă fiind subordonate regulii unităţii invenţiei, potrivit căreia
invenţia soluţionează o singură problemă.
Data constituirii depozitului naţional reglementar este data la care au fost
înregistrate o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de
invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să
permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să pară
a fi o descriere a invenţiei sau data care rezultă din convenţiile sau tratatele la care
România este parte.
Din punct de vedere juridic, constituirea depozitului naţional reglementar
produce următoarele efecte:
– titularul depozitului are drept de prioritate de prim depozit faţă de alte solicitări
ulterioare (cu excepţia priorităţilor convenţională şi unionistă);
– data constituirii lui este data la care se naşte dreptul exclusiv şi de la care se
calculează durat brevetului;
– data constituirii este, după cum s-a mai arătat, aceea la care se analizează
noutatea şi posibilele anteriorităţi;
– de la data constituirii depozitului solicitantul are, provizoriu, aceleaşi drepturi pe
care le are şi un titular de brevet.
8 Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul legii brevetelor de invenţie, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 89.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
140
Înainte de publicarea cererii are loc o examinare preliminară a cererii de
brevet care stabileşte: dacă solicitantul poate formula cerere, în cazul în care este
altcineva decât inventatorul; dacă prioritatea convenţională este corect invocată;
dacă s-au plătit taxele; dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă stabilite de OSIM ş.a.
După această examinare prealabilă va fi publicată cererea pentru care s-a
constituit depozit reglementar, s-au plătit taxele de publicare, nu are ca obiect
brevetarea unei invenţii secrete, nu s-a cerut examinarea în procedură de urgenţă,
amânarea publicării şi nici retragerea.
Publicarea cererii de brevet se menţionează în Buletinul Oficial de Proprietate
Intelectuală şi constă în depunerea la sala de lectură a OSIM sau în tipărirea
descrierilor, revendicărilor şi desenelor invenţiei.
Examinarea cererii de brevetare a invenţiei se cere la data constituirii
depozitului sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni
de la una dintre aceste date. Dacă nu se formulează cerere de examinare în această
perioadă, se consideră abandonată solicitarea şi, ca urmare, este respinsă cererea
de brevet.
Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor privitoare la cerere, a celor
referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi revendicărilor, verificarea obiectului
cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei (art. 26). OSIM are dreptul
să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri privind depozitul
reglementar constituit.
Valoarea taxelor pentru brevetare şi menţinerea brevetului diferă în funcţie de
procedură şi solicitant după cum rezultă din tabelul de mai jos.
Nr.
Crt.
TIPUL
PROCEDURII
Valoarea
integrală
a taxei
100%
Valoarea redusă a taxei :
TERMENUL
DE
PLATĂ persoană juridică persoane fizice:
având:
a) Cifra de
afaceri <
decât
echivalentul în
lei a 1 mil.
Euro
sau
b)Institut de
cercetare/
instituţie
publică
/unitate non
profit
având:
a) Cifra de
afaceri <
decât
echivalentul în
lei a 1 mil.
Euro
sau
b)Institut de
cercetare/
instituţie
publică
/unitate non
profit
a vând :
VMB lunar
<
decât de 3
ori
câştigul
mediu
brut
realizat pe
economie
20%
având :
VMB
lunar <
decât de
5 ori
câştigul
mediu
brut
realizat
pe
economie
50%
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
141
20%
20%
1 Înregistrarea
CBI
pe suport
hârtie
108 lei 21,6 lei 54 lei 21,6 lei 54 lei 3 luni de la
data
înregistrării
2 Publicarea CBI
după 18 luni
de la
data
depozitului
sau a priorităţii
invocate
180 lei
36 lei
90 lei
36 lei
90 lei
6 luni de la
data
depozitului sau
16 luni
de la data
priorităţii
3 Întocmirea şi
publicarea
unui
raport
documentar
pentru o
cerere
naţională
360 lei 72 lei 180 lei 72 lei 180 lei Odată cu
solicitarea
4 Examinarea
CBI
în termen de
18
luni de la data
plăţii
(20 pag- 5 rev)
1080 lei
216 lei
540 lei
216 lei
540 lei
În 3 luni de la
data
solicitării, din
luna a 4-a
până în luna a
30-a
inclusiv, de la
data
depozituli
5 Tipãrirea,
Publicarea şi
eliberarea BI
(<20 pag.)
360 lei
72 lei
180 lei
72 lei
180 lei
4 luni de la
data
comunicării
hotărârii de
acordare a
brevetului
6 Menţinere în
vigoare :
- anii 1-3
540 lei
108 lei
270 lei
108 lei
270 lei
În 12 luni de la
data
publicării
menţiunii
hotărârii de
acordare a
brevetului
pentru primii
ani de protecţie
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
142
anul 4
576 lei
115,2 lei
288 lei
115,2 lei
288 lei
Până la
începerea
anului de
protecţie
respectiv
- anul 5
648 lei
v
129,6 lei
324 lei
129,6 lei
324 lei
Până la
începerea
anului de
protecţie
respectiv
7 Total taxe pt.
obţinerea şi
protejarea timp
de 5 ani a unui
brevet
3.852 lei 770,4 lei 1926 lei 770,4 lei 1926 lei
Conform art. 28 al Legii nr. 64/1991, cererea de brevet de invenţie se
examinează de specialişti, care, la sfârşitul analizei, redactează un raport de
examinare. Pe baza acestuiaComisia de examinare de specialitate, poate da una din
următoarele hotărâri:
– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;
– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de
lege sau nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii
depozitului;
– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată
în scris de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).
Hotărârile Comisie de examinare se motivează şi se comunică solicitantului,
se înscriu în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică
în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Conform art. 29 din Legea nr. 64/1991, în caz de neîndeplinire a condiţiilor
prevăzute de lege şi până la comunicarea hotărârilor, OSIM poate proceda la
revocarea din oficiu a hotărârilor sale. Având în vedere că hotărârea nu ajunge să fie
comunicată, din punctul de vedere al solicitantului, revocarea din oficiu echivalează
cu respingerea cererii.
Conform art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 64/1991, hotărârile privind cererile de
brevet pronunţate de OSIM pot fi atacate de către persoanele interesate cu
contestaţie sau cerere de revocare.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
143
3. Durata de valabilitate a brevetului de invenţie.
Durata de valabilitate a unei invenţii diferă după felul invenţiei şi este
următoarea:
– pentru invenţia principală, 20 de ani de la data de depozit;
– pentru invenţia de perfecţionare brevetată înainte de intrarea în vigoare a Legii
nr. 64/1991, durata este de 20 de ani, termenul curgând de la data depozitului;
– pentru brevetele de soi, durata de protecţie prin brevet este de 25 de ani, cu
excepţia soiurilor noi de pomi fructiferi, viţă-de-vie şi cartofi (art. 30 al Legii
nr. 255/1998, republicată) care sunt protejaţi prin brevet 30 de ani; în ambele cazuri
termenul curge de la data eliberării brevetului de soi.
Protecţia invenţiei prin brevet încetează înainte de expirare a duratei de
valabilitate prin:
– decădere, în cazul neplăţii taxei de menţinere în vigoare a brevetului;
– renunţarea titularului de brevet în tot sau în parte prin cerere înregistrată la
OSIM;
– anularea brevetului de invenţie pentru neîndeplinirea condiţiilor de brevetare:
noutate, activitate inventivă, aplicabilitate industrială, neexceptare de la brevetare şi
absenţa caracterului contrar bunelor moravuri sau ordinii publice.
Efectul principal al decăderii şi renunţării este trecerea invenţiei în domeniul public.
4. Brevetul european
În spiritul instituit de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale din 1883 şi în dorinţa de armonizare, s-a semnat, în 1973, la München,
Convenţia privind brevetul european, convenţie cu caracter regional. Aceasta a
instituit un sistem unic de protecţie a invenţiilor în toate ţările semnatare sau care au
aderat. Legislaţiile naţionale funcţionează ca un sistem paralel de protecţie, având
chiar prioritate de reglementare dacă avem în vedere art. 138 al Convenţiei. Acesta
prevede posibilitatea ca, potrivit legislaţiei naţionale, un brevet să fie declarat nul, cu
efecte doar pe teritoriul statului respectiv. Sistemul instituit de Convenţie nu permite
însă acordarea a două brevete: unul eliberat de oficiul unui stat semnatar, iar altul de
Oficiul European de Brevete.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
144
Condiţiile de brevetabilitate sunt aceleaşi cu cele existente în legislaţia
naţională: noutate, activitate inventivă, aplicabilitate industrială (art. 52). Nu sunt
considerate invenţii: a) descoperirile, teoriile ştiinţifice si metodele matematice; b)
creaţiile estetice; c) planurile, regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor
intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi economice, precum si programele pentru
calculatoare; d) prezentarea informaţiilor.
Cererea de brevet european se formulează într-una dintre limbile oficiale ale
Oficiului European de Brevete (engleză, franceză sau germană) şi se depune fie la
unul dintre sediile OEB (Munchen, Haga, Berlin), fie la sediile oficiilor de proprietate
al statelor membre ale Convenţiei Brevetului European. În acest din urmă caz,
cererea poate fi redactată şi în limba naţională cu obligaţia de a depune o variantă
tradusă într-o limbă oficială într-un termen de 3 luni. Se poate utiliza, totodată, şi
procedura on-line la http://www.epoline.org/portal/public, fiind astfel posibilă
verificarea bazei de date a EPO, formularea şi expedierea cererii, precum şi
organizarea şi efectuarea corespondenţei cu EPO. Cererea de brevet trebuie să conţină
şi descrierea invenţiei, revendicările posibile, desene şi un rezumat.
Data de depozit este data la care cererea îndeplineşte următoarele condiţii:
rezultă din ea că se solicită un brevet european, conţine informaţii necesare
identificării solicitantului şi conţine o descriere sau o referinţă la una depusă anterior.
Persoana care a formulat într-un stat membru al Convenţiei de la Paris pentru
protecţia proprietăţii industriale sau membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului o
cerere de eliberare a unui brevet de invenţie are un drept de prioritate pe un termen
de 12 luni de la data înregistrării, în cazul solicitării unui brevet european.
Procedura de brevetare presupune, în continuare, aceiaşi paşi efectuaţi
potrivit legislaţiei naţionale: publicarea cererii imediat după trecerea a 18 luni de la
data de depozit sau de la data de prioritate, examinarea de fond a cererii, acordă
brevetul sau respinge cererea, în cazul acordării putându-se formula opuneri în termen
de 9 luni. Hotărârile secţiei de depozit, ale diviziei juridice, ale diviziilor de examinare
şi ale celor de opunere pot fi atacate cu apel.
Brevetul european este supus, în funcţie de legislaţiile naţionale, unor
proceduri de validare, proceduri ce ţin, de regulă, de traducerea documentaţiei de
brevet. Potrivit Legii nr. 611/2002, validarea brevetului european se face în România
prin depunerea la OSIM, în termen de 3 luni (plus încă 3 luni după cu plata unor taxe
suplimentare) de la publicarea în Buletinul European de Brevete a traducerii integrale
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
145
a brevetului. În cazul în care condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (2)-(4) ale Legii
nr. 611/2002, menţionate anterior, nu sunt respectate, brevetul european este nul ab
initio [art. 6 alin. (5 ) al aceleiaşi legi].
5. Brevetul comunitar
Istoria iniţiativei de a crea un sistem comunitar de protecţie a invenţiei este
relativ veche. Primul pas a fost semnarea, la Luxemburg, în 1975, a unei convenţii
referitoare la eliberarea unui brevet pentru Piaţa Comună, convenţie care nu a fost
implementată în întregime.
O propunere de Regulament asupra brevetului comunitar a fost elaborată de
Comisia UE, Consiliul luând în 2003 decizia politică de a-l implementa. O nouă
propunere de regulament a fost însă elaborată şi datată 8 martie 2004. Este însă
nevoie de o revizuire a Convenţiei Brevetului European, pentru că, aşa cum vom
arăta, brevetul comunitar va fi eliberat de structurile deja create pe plan european
prin convenţia menţionată.
În condiţiile arătate, Comisia a reafirmat foarte clar în documentul
„Îmbunătăţirea sistemului de brevetare în Europa” emis la 29 martie 20079 că, în
opinia sa, „crearea unui singur Brevet comunitar continuă să fie un obiectiv cheie
pentru Europa”. Mai mult, vicepreşedintele Comisiei a arătat, în aprilie 2007, la
„European Patent Forum”, că „un sistem incomplet de brevetare europeană pune
afacerile europene într-un dezavantaj competiţional”.
În propunerile de regulament10 formulate de Comisia UE s-au formulat unele
principii pe care le menţionăm:
1. solicitarea şi brevetarea sunt supuse regulilor din Convenţia Brevetului
European, urmând a fi folosită expertiza Oficiului European de Brevetare;
2. dreptul comunitar aplicabil brevetului comunitar nu va înlocui nici dreptul statelor
membre nici regulile impuse de Convenţia Brevetului European;
3. înfiinţarea unei instanţe jurisdicţionale a brevetului comunitar ataşată
Tribunalului de Primă Instanţă, care urmează să judece în apel.
9 http://documents.epo.org/projects/babylon/eponet.nsf/0/028A3690A78A516FC12572C6003F5A7
B/$File/communication_en.pdf 10 http://register.consilium.eu.int/pdf/en/04/st07/st07119.en04.pdf
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
146
Constatând un nou blocaj în realizarea cadrului juridic pentru eliberarea
brevetului UE, în 2011, mai multe state au susţinut o decizie a Consiliului U.E.
(2011/167/UE) prin care s-a reafirmat şi autorizat o cooperare consolidată în vederea
creării unui brevet unitar în spaţiul U.E..
Capitolul. 4: VALORIFICAREA BREVETULUI DE INVENŢIE
1. Drepturile inventatorului
Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea legii pot fi deduse
următoarele drepturi morale ce revin inventatorilor:
– dreptul de a divulga public realizarea sa;
– dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei;
– dreptul la nume;
– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet;
– dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie.
Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are următoarele drepturi
patrimoniale:
a) dreptul de prioritate,
b) dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei
c) dreptul provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
Potrivit art. 17 al Legii nr. 64/1991, constituirea depozitului naţional reglementar
al invenţiei asigură un drept de prioritate faţă de orice depozit privind aceeaşi invenţie
cu o dată ulterioară de depozit sau cu o dată ulterioară de prioritate recunoscută.
Dreptul recunoscut titularului de brevet de a exploata invenţia în mod exclusiv
conferă acestuia atât posibilitatea de a folosi invenţia şi avea foloase patrimoniale din
aceasta, cât şi pe aceea de a interzice tuturor celorlalte persoane efectuarea unor
acte care încalcă prerogativele ce-i revin.
Exploatarea invenţiei poate consta în:
– fabricarea produsului, folosirea procedeelor sau metodelor care fac obiectul
invenţiei;
– comercializarea produselor fabricate;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
147
– încheierea unor contracte de licenţă prin care se permite folosirea invenţiei.
Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei ia naştere odată cu eliberarea
brevetului de invenţie a cărui durată de valabilitatea se calculează de la data
constituirii depozitului naţional reglementar.
Potrivit art. 32, art. 58 și art. 59 ale Legii nr. 64/1991, brevetul de invenţie
permite titularului său să interzică terţilor efectuarea, fără autorizarea sa, a
următoarelor acte:
a) pentru produse: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea, sau
importul în vederea vânzării, oferirii spre vânzare sau folosirii;
b) pentru procedee: utilizarea procedeului;
c) vânzarea, oferirea spre vânzarea sau folosirea produsului obţinut printr-un
procedeu brevetat
Dreptul provizoriu de exploatare a invenţiei constă în posibilitatea conferită de
lege celui care a constituit depozitul naţional reglementar, ca, până la eliberarea
brevetului de invenţie, să exploateze exclusiv soluţia inventivă propusă de el. Astfel,
potrivit art. 33 al Legii nr. 64/1991, solicitantul brevetului are aceleaşi drepturi
conferite titularului de brevet în perioada cuprinsă între data constituirii depozitului
naţional reglementar şi aceea a eliberării brevetului de invenţie.
2. Valorificarea drepturilor privind invenţiile prin transmitere
a) Contractul de cesiune este contractul prin care cedentul-titular de brevet
transmite cesionarului, în schimbul unei sume de bani, dreptul la acordarea
brevetului sau drepturile patrimoniale pe care acesta le conferă.
Având în vedere că, în principiu, contractul de cesiune are o configuraţie
juridică asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare11, regulile acestuia vor fi
aplicate şi contractului de cesiune a drepturilor privind invenţiile. Astfel, obligaţiile
privind transferul dreptului, garanţia şi plata preţului sunt guvernate de dispoziţiile
Codului civil în materia vânzării, singura obligaţie specială a cesionarului fiind aceea
de exploatare a invenţiei.
11 Y. Eminescu, op. cit, 1997, p. 169.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
148
Contractul de cesiune poate fi definitiv sau pe durată limitată, dar în niciun caz
nu poate depăşi durata de valabilitate a brevetului de invenţie.
Pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul de cesiune trebuie înregistrat la
OSIM, acest organism îndeplinind doar formalitatea înregistrării, neavând atribuţii de
verificare a legalităţii.
b) Contractul de licenţă este contractul prin care titularul brevetului cedează
unei alte persoane dreptul de a folosi invenţia brevetată în schimbul unei sume de
bani. Dacă în cazul contractului de cesiune se transferă dreptul patrimonial (cu tot ce
intră în conţinutul său), în cazul contractului de licenţă are loc doar o transmitere a
folosinţei. Având în vedere că drepturile exclusive sunt exercitate în continuare de
titular, acesta poate (cu excepţia licenţei exclusive) să poată încheia câte contracte
de licenţă doreşte.
Contractul de licenţă poate să conţină limitări ale folosinţei cu privire la teritoriu
sau durată dar şi cu privire la numărul de licenţe permise. În funcţie de ultimul
criteriu, licenţele pot fi nelimitate ca număr sau exclusive, caz în care se transmite
folosinţa numai unei singure persoane. De asemenea, contractul de licenţă este unul
încheiat cu respectarea principiului libertăţii contractuale. Există însă situaţii în care
dreptul de folosinţă se transmite, fără încheierea unui contract, în temeiul legii,
operând ceea ce se numeşte licenţa legală.
Prin contractul de licenţă se creează următoarele obligaţii:
a) pentru titularul brevetului:
– obligaţia de a oferi beneficiarului informaţiile necesare utilizării invenţiei şi de a-i
acorda acestuia asistenţă tehnică;
– obligaţia de garanţie, care, pe lângă conţinutul clasic, presupune şi plata taxelor
de menţinere în vigoare a brevetului;
b) pentru beneficiarul licenţei:
– obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite prin contract în schimbul folosinţei;
– obligaţia de exploatare a licenţei.
Conform art. 46 al Legii nr. 64/1991, orice persoană interesată sau Guvernul
poate solicita Tribunalului Bucureşti acordarea unei licenţe obligatorii în
următoarele condiţii:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
149
a) invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României
b) titularul brevetului nu poate să justifice inacţiunea [art. 46 alin. (2)];
c) să fi trecut 4 ani de la înregistrarea cererii de brevet sau 3 ani de la eliberarea
brevetului, avându-se în vedere termenul care expiră cel mai târziu;
d) să nu se fi ajuns la o înţelegere cu privire la transmiterea drepturilor de către
titularul brevetului de invenţie.
Justificarea existenţei licenţelor obligatorii o reprezintă progresul umanităţii,
care poate fi încetinit atât timp cât titularul brevetului nu respectă obligaţia de
exploatare a invenţiei12. O altă justificare ar reprezenta-o interesul naţional, având în
vedere că pot fi autorizate licenţe obligatorii în situaţii de urgenţă naţională sau alte
situaţii de extremă urgenţă.
Prin hotărârea instanţei se stabilesc: durata, nivelul redevenţelor şi sumele de
bani cuvenite inventatorului. Dacă se constată că beneficiarul licenţei nu respectă
condiţiile stabilite prin hotărâre, la cererea titularului de brevet, licenţa obligatorie
poate fi retrasă de Tribunalul Bucureşti.
Capitolul 5: MODELUL DE UTILITATE - MIJLOC DE PROTECŢIE A
INVENŢIILOR TEHNICE
Pe lângă brevet, mai există un titlu de protecție a invenției, introdus prin Legea
nr. 350/2007 privind modelele de utilitate13, care protejează invenția tehnică nouă,
care depăşește nivelul simplei îndemânări profesionale şi este susceptibilă de
aplicare industrială. Prima mare diferență față de brevet este că modelul de utilitate
protejează și invențiile care nu s-au bazat pe o activitate inventivă. În principiu, acest
titlu de protecție se eliberează atunci când se constată o activitate inventivă scăzută,
ce nu permite eliberarea brevetului, titlu ce apare în acest moment unul superior
dacă încercăm o ierarhizare. În realitate, s-a realizat o ierarhizare a invențiilor în
funcție de efortul inventiv depus.
Procedura de eliberare a modelului de utilitate este asemănătoare cu aceea
de eliberare a brevetului, fiind totuși un pic mai simplificată. Deosebirea esențială
apare atunci când vorbim de condițiile în care se eliberează și ce soluții pot fi
protejate prin model de utilitate. Dacă în cazul invenției vorbim de noutate, în cazul
12 Pentru dezvoltări privind raţiunea licenţelor obligatorii a se vedea L. Mihai, op. cit., p. 158.
13 Publicată în M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007 și intrată în vigoare la 11 martie 2008.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
150
modelului de utilitate legea utilizează sintagma ”nouă” și care depășește nivelul
simplei îndemânări profesionale.
Prin model de utilitate nu pot fi protejate, deoarece nu sunt considerate invenţii
tehnice, descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice, creaţiile estetice,
planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator, prezentările de
informaţii (art. 1 al Legii nr. 350/2007).
Pentru a evita o dublă protecție nu pot fi protejate prin înregistrare ca model
de utilitate: soiurile de plante şi rasele de animale, invenţiile având ca obiect un
material biologic, invenţiile având ca obiect un produs constând într-o substanţă
chimică sau farmaceutică, invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.
Potrivit art. 7 al Legii nr. 64/1991 un brevet poate fi acordat pentru orice invenție
având ca obiect un produs sau un procedeu. Comparând cele două texte de lege
observăm că singurul punct de intersecție îl reprezintă invenția care are ca obiect un
produs, rezultând că modelul de utilitate poate fi eliberat doar pentru produse.
Dreptul conferit de modelul de utilitate este unul exclusiv de exploatare a
invenţiei pe întreaga durată oferind posibilitatea interzice efectuare fără
consimţământul său a următoarelor acte: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare,
vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării invenţiei
protejate prin model de utilitate.
Durata modelului de utilitate este de 6 luni de la data depozitului și încetează
prin expirarea duratei, neplata taxelor de reînnoire a protecţiei, și renunţarea
titularului la modelul de utilitate înregistrat.
Regulile generale conținute de Legea privind brevetele de invenţie se aplică și
modelelor de utilitate, dacă avem în vedere doar dispozițiile art 28 ale legii 350/2007,
care arată că se aplică prin analogie dispozițiile celei dintâi în cazul: definiţiilor,
dreptului la brevet, înregistrării şi examinării cererii de brevet, priorităţilor, retragerii
cererii, drepturilor conferite de brevet şi obligaţiile corelative, precum şi drepturilor de
folosire anterioară, transmiterii și apărării drepturilor.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
151
Modulul II: Elemente de bază despre marcă
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1. Marca şi funcţiile sale
Definiţiile clasice pun accentul pe rolul distinctiv al mărcilor, iar cele moderne
pe cel de garantare a calităţii. Astfel, marca a fost considerată un semn material sau
imaterial care permite unei persoane fizice sau juridice să individualizeze produsele
sau serviciile sale de cele ale terţilor.
Având în vedere toate funcţiile sale, marca a fost definită ca fiind semnul distinctiv
„menit să diferenţieze produsele, lucrările şi serviciile unei persoane fizice sau
juridice, garantând o calitate definită şi constantă a acestora, semn susceptibil de a
forma, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei
drepturilor de proprietate industrială”14. Pe scurt, marca este un semn distinctiv
dobândit prin folosire şi rezervat prin înregistrare, pentru a identifica produsele sau
serviciile unei persoane15.
Marca are următoarele funcţii:
– de diferenţiere prin individualizarea producătorului, marca fiind „semnătura”
acestuia;
– de concurenţă, permiţând consumatorului să se orienteze uşor în alegerea
produsului;
– de garantare a calităţii, oferind posibilitate consumatorului de selecta produsele
de calitate;
– funcţia de reclamă îndeplinită prin utilizarea ei în publicitate, marca
impunându-se independent pe piaţă, impactul în mintea consumatorului fiind de cele
mai multe ori mai mare decât al produsului;
– funcţia de organizare a pieţei se manifestă prin reducerea rolului comercianţilor
doar la distribuire, consumatorul educat manifestându-şi doar alegerea.
Regimul juridic al mărcilor este stabilit prin următoarele acte normative:
– Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;
– Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
– Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor;
14 E. Pouillet, citat de Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. II, Semne distinctive, Ed.
Academiei R.S.R., 1983, p. 31. 15 J. Passa, Droit de la Propriété industrielle, L.G.D.J., vol. I, Paris, 2006, p. 41.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
152
– Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la Aranjamentele instituind o
clasificare internaţională în domeniul proprietăţii industriale
– Legea nr. 5/1998 pentru ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la
Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor
Marca europeană comunitară este aceea protejată unitar de legislaţia UE.
Consiliul de Miniştrii a adoptat la 20 decembrie 1993 Reglementarea 40/94 cu privire
la marca comunitară, creând cadrul juridic de protecţie a unei mărci pentru întreaga
piaţă europeană, cea mai importantă din lume (370 milioane de consumatori).
Primele probleme apărute în aplicarea Reglementării au fost: limba (depozitul putând
fi constituit în orice limbă oficială a UE) şi sediul oficiului16.
Trăsătura esenţială a mărcii comunitare este aceea că ea face obiectul înregistrării
după o cercetare atentă şi după o înregistrare într-o ţară membră. Protecţia nu poate
fi obţinută deci, decât prin înregistrare şi nu doar prin utilizare.
Marca de certificare este aceea care indică faptul că produsele sau serviciile
pentru care este utilizată sunt certificate de titularii mărcii în ceea ce priveşte
calitatea, modul de fabricare a produselor, sau de prestare a serviciilor, precizia ori
alte caracteristici.
2. Semne susceptibile de a fi marcă
Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, pot constitui mărci semne
distinctive precum: cuvintele (inclusiv numele de persoane), desenele, literele, cifrele,
simbolurile figurative, forme tridimensionale, forma produsului sau ambalajului,
combinaţiile de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.
Orice cuvânt poate constitui marcă, cu următoarele excepţii:
a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi
constante;
b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,
cantitatea, destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura produsului
ori alte caracteristici;
c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică,
calitatea sau natura produsului ori serviciului;
16 A se vedea J.-C. Combaldieu, La mise en place de la marque communautaire: ses premiers pas în
Mélanges ofeerts à Jean-Jaques Burst, Litec, 1997, p. 124.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
153
d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor
moravuri.
Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine,
cererea de înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.
Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca
sloganuri publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de
cuvinte cu putere de distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română nu
exclude sloganul de la înregistrare ca marcă.
Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care
conţin, fără consimţământul titularului numele patronimic al unei persoane care se
bucură de renume în România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei
persoane fără renume poate fi înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat
în doctrină17 ca o alegere suspectă şi sursă de confuzie. În schimb, numele istorice
au fost constant înregistrate ca marcă.
Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au
fost admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate decât dacă nu sunt
denumiri de origine (ex: Mont-Blanc).
Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum emblemele,
blazoanele, vinietele etc. Emblema este semnul figurativ simplu cu valoare simbolică
(pumă, crocodil, stea), pe când vinieta este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).
Cifrele pot fi mărci atunci când nu au rol de codificare a produsului; exemplele
sunt nenumărate, în special în materia parfumurilor (ex:8x4)
Simbolurile figurative pot interfera cu desenele, atunci când sunt reprezentări
grafice. Printre elementele figurative se află eticheta, imaginea, personajele ş.a.
Imaginea unei persoane cunoscute în România poate fi folosită ca marcă doar cu
acordul acestuia.
Legea română a prevăzut ca semn susceptibil de a fi marcă, doar combinaţiile
de culori, deoarece o singură culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt
sesizabile, iar monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol. Cu toate acestea,
Regulamentul de aplicare adaugă în regula 9 lit. h) că şi o singură culoare poate fi
înregistrată ca marcă.
17 Y. Eminescu, op. cit., 1983, p. 35.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
154
Conform art. 6 terţ al Convenţiei de la Paris, preluat în art. 5 lit. k) şi l) al legii
române, este refuzată înregistrarea stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat, a
semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de ele, a oricăror
imitaţii de blazoane precum şi a stemelor, drapelelor şi a altor embleme, iniţialelor
sau denumirilor organizaţiilor internaţionale.
În concluzie, la alegerea mărcii se recomandă18 a se avea în vedere ca
semnul să fie uşor de pronunţat, uşor de memorat, să transmită un mesaj, să fie
plăcut (induce idei agreabile), să poată fi utilizat şi pe plan internaţional.
Capitolul 2: CONDIŢIILE DE FOND ALE PROTECŢIEI MĂRCII
1. Distinctivitatea
Un semn este distinctiv dacă nu este banal şi lipsit de putere de
individualizare. Într-o altă opinie19, un semn este distinctiv dacă:
a) nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl caracterizează;
b) nu este uzual, adică nu a fost folosit în mod neechivoc de către un terţ;
c) nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al destinaţiei
obiectului (nu e necesar);
d) nu este simplu.
Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de
identificare a produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie.
Relativitatea distinctivităţii constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile
existente pe piaţă: acelaşi semn poate fi distinctiv pentru anumite produse şi
nedistinctiv pentru altele.
Condiţia distinctivităţii a mai fost denumită condiţia caracterului arbitrar al
semnului, aceasta însemnând că el nu sugerează calitatea sau caracteristicile
produsului (de exemplu, nu poate fi înregistrat ca marcă: „vin de masă”, „cremă de
brânză” ş.a.). De aceea se recomandă utilizarea termenilor fantezişti sau inventaţi
(precum: Fuji, Philips, Kodak) sau din cuvinte care au uzual un alt sens
(Orange-portocală, portocaliu, pentru telefonia mobilă).
18 Idem, p. 52. 19 P. Mahély citat de Y. Eminescu, op. cit., 1983, p. 66.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
155
Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter
distinctiv prin folosirea anterioară.
Dacă marca propusă spre înregistrare conţine şi elemente lipsite de
distinctivitate, care creează îndoieli, OSIM poate cere solicitantului să declare, în
termen de două luni de la data notificării, că nu va invoca un drept exclusiv asupra
acestui element20.
În concluzie, semnul propus ca marcă nu trebuie să fie original sau nou, ci
unul cu putere de individualizare care nu este uzual sau descriptiv.
2. Disponibilitatea
Un semn este disponibil atunci când nu a făcut obiectul unei apropieri a lui fie
prin înregistrare, fie prin notorietate. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii
semnului ca nume comercial, indicaţie geografică, desen sau model industrial,
existenţa unui drept de autor sau a protecţiei prin drept al personalităţii.
Potrivit Regulamentului, regula 15, un semn nu poate fi înregistrat ca marcă
sau element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept protejat anterior. Principiul
specialităţii are aplicare şi în această materie, astfel încât acelaşi semn poate fi
înregistrat pentru alte produse. Excepţie formează notorietatea care este protejată
fără a fi înregistrată, potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris, astfel că deşi
neînregistrată, marca este protejată.
Un nume comercial poate fi utilizat ca marcă doar de comerciant nu şi de terţi,
fiind anulabile mărcile care încalcă alte drepturi de proprietate industrială şi cele care
cuprind indicaţii înşelătoare.
Nu pot fi înregistrate ca mărci semnele folosite pentru a desemna originea
geografică, mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o
astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt de natură să inducă consumatorul în
eroare cu privire la locul de origine (art. 5)21.
Creaţia literară sau artistică protejată prin drept de autor nu poate fi
înregistrată ca marcă. Există dificultăţi în aprecierea indisponibilităţii mai ales cu
privire la semnele propuse, preluate din creaţia respectivă şi cu privire la culpa
solicitantului înregistrării mărcii. Astfel, este greu de cunoscut indisponibilitatea unui
20 Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, regula nr. 17. 21 Regula 15 din Regulament.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
156
semn existent pe coperta unei cărţi cu o difuzare restrânsă, care ulterior este propus
spre înregistrare ca marcă. Folosirea semnului fără autorizarea autorului creează
posibilitatea anulării înregistrării mărcii.
Legea nr. 84/1998 interzice în art. 5 alin. (1) lit. j), înregistrarea, fără acordul
titularului, a mărcilor care conţin imaginea sau numele patronimic al unei persoane
care se bucură de renume în România. Pentru a vorbi de indisponibilitate trebuie ca
persoană să fie prejudiciată prin utilizarea numelui sau imaginii.
Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea unei alte mărci.
Un semn folosit pentru identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un
mare renume, reputaţie şi recunoaştere nu poate face obiectul unei înregistrări.
Mărcile notorii se bucură de protecţie potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris în
toate ţările membre ale Uniunii.
Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 (regula 15) o marcă
intră în conflict cu una notorie atunci când ea, sau unul din elementele sale esenţiale,
constituie:
a) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu
o marcă notorie, propuse ca marcă pentru produse sau servicii similare sau identice
celor la care marca notorie se aplică;
b) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu
marca notorie chiar dacă serviciile sau produsul pentru care se cere înregistrarea
sunt diferite de cele cărora le e aplicată marca notorie dacă: se creează un risc de
confuzie, se aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii, se creează un
avantaj mărcii care s-ar înregistra datorită plasării ei în siajul celei notorii.
Regulamentul de aplicare a legii sintetizează, apreciind că o marcă e notorie
dacă e larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de consumatori căruia
îi e destinat produsul sau serviciul.
Principalul efect al existenţei notorietăţii este protejarea mărcii chiar în
absenţa unui depozit înregistrat în România, astfel că marca nu va fi înregistrată
dacă titularul mărcii notorii nu îşi dă acordul. Marca notorie neînregistrată este
protejată prin acţiune în anulare (în termen de 5 ani de la înregistrare) a înregistrării
mărcii sau prin acţiune în concurenţă neloială.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
157
3. Liceitatea
Nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care contravin legii, precum semnele
excluse de Convenţia de la Paris cele contrare ordinii publice şi bunelor moravuri,
semnele care cuprind indicaţii false şi înşelătoare. Sunt contrare bunelor moravuri
semnele care prin natura lor contravin preceptelor morale ale societăţii.
Mărcile care cuprind indicaţii false sau înşelătoare sunt exceptate de la
înregistrare datorită riscului de confuzie pe care îl creează în rândul consumatorilor
cu privire la calitatea produselor. Nu doar indicaţia falsă, ci şi imitarea unei mărci,
este act neloial, care în majoritatea cazurilor are loc prin asemănare fonetică. Din
acelaşi motiv al creării de confuzie este de preferat neînregistrarea unei astfel de
mărci.
Capitolul 3: Procedura înregistrării şi drepturile conferite de înregistrare
1. Procedura de înregistrare
Depozitul naţional reglementar este constituit din cererea de înregistrare,
reproducerea mărcii şi enumerarea produselor sau serviciilor pentru care marca este
înregistrată. Data depozitului naţional reglementar este data depunerii cererii
complete la OSIM, în caz de lipsuri ale acesteia, putând fi completată în termen de 3
luni de la notificare.
Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor
individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile
colective şi de persoana juridică legal abilitată să controleze calitatea produselor sau
serviciilor pentru mărcile de certificare.
Ca şi în cazul invenţiilor, pot fi invocate două categorii de priorităţi:
– prioritatea unionistă, care oferă posibilitatea celui care a formulat reglementar o
cerere într-o ţară membră a Uniunii, să revendice în termen de 6 luni ca dată a unui
depozit ulterior aceeaşi dată;
– prioritatea de expoziţie, care permite solicitantului care a expus la o expoziţie
internaţională oficială, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru al
Uniunii, să revendice ca dată a unui depozit ulterior data primei expoziţii.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
158
După examinarea condiţiilor de formă ale cererii se trece la atribuirea datei de
depozit a cererii. În termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare cererea se
examinează în fond analizându-se calitatea solicitantului, priorităţile invocate,
motivele de exceptare de la înregistrare.
Atunci când sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond, OSIM decide
înregistrarea şi publicarea mărcii. Pot face opoziţie la acestea titularii unui drept
asupra mărcii ca urmare a anteriorităţii sau a altei apropieri (nume comercial, desen,
model industrial, drept de autor ş.a.). Au fost formulate de exemplu opoziții la
înregistrare, în cazul solicitărilor următoare, motivul fiind riscul de confuzie: Enerion-
Eturion, Aquarela-Auarom, President-President-Lights, Xʼpert Laser-Xpert Station.
Opoziţia se soluţionează de o comisie de examinare a OSIM care la rându-i poate fi
contestată în instanță.
Se pot formula contestaţii administrative la OSIM împotriva deciziilor prin care
nu se atribuie data de depozit, decizia de respingere pe fond şi cele de respingere a
opoziţiilor de către solicitantul mărcii sau persoana interesată. Hotărârea comisiei de
reexaminare se comunică părţilor şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti,
în termen de 30 de zile de la comunicare. După epuizarea tuturor căilor de atac,
dacă decizia de admitere e definitivă, marca este înregistrată în Registrul Naţional al
Mărcilor şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
2. Conţinutul şi durata dreptului la marcă
Potrivit art. 9 al Legii nr. 84/1998 dreptul de prioritate este recunoscut, cu
începere de la data depunerii cererii de înregistrare, faţă de orice alt depozit ulterior
pentru aceeaşi marcă, privind aceleaşi produse. Este recunoscut de Convenţia de la
Paris un drept convenţional de prioritate, atunci când el e invocat în 6 luni de la
primul de depozit.
Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii,
subordonat principiului specialităţii (art. 35 al Legii nr. 84/1992). Latura pozitivă a
dreptului constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă
permite să interzică terţilor folosirea fără acordul titularului:
– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;
– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
159
– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru
servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a
dobândit un renume în România.
Existenţa exclusivităţii, dată de marca înregistrată se certifică prin aplicarea
semnului: ® – înregistrat, TM – Trade Mark (marcă comercială) sau simplu „Marcă
înregistrată”.
Dreptul exclusiv de folosire a mărcii suferă următoarele limitări:
a) epuizarea dreptului, care permite folosirea mărcii de către dobânditorii şi
subdobânditorii produselor marcate, ulterior punerii lor în circulaţie cu acordul
titularului mărcii;
b) principiul specialităţii, care limitează protecţia oferită de marcă numai la
produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea;
c) limitarea teritorială datorată principiului teritorialităţii protecţiei doar în ţara unde
a avut loc înregistrarea, cu excepţia mărcilor notorii;
d) limitarea temporală este una relativă, deoarece durata de valabilitate de 10 ani
a înregistrării poate fi prelungită fără nicio limită.
Potrivit art. 29 şi urm. ale Legii nr. 84/1998, durata de protecţie a mărcii prin
înregistrare este de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii repetate pe aceeaşi perioadă. În
aceste condiţii, dreptul la marcă se pierde atunci când titularul nu solicită înnoirea
protecţiei şi termenul de valabilitate a certificatului de înregistrare expiră.
Titularul poate şi renunţa la dreptul său exclusiv în următoarele condiţii (art. 44
al Legii nr. 84/1998):
– renunţarea să fie expresă şi în formă scrisă;
– se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor.
Capitolul 4: VALORIFICAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ
CU MARCA
1. Cesiunea
Contractul de cesiune este convenţia prin care titularul drepturilor asupra
mărcii, în calitate de cedent, transferă drepturile sale, contra unei sume de bani, unei
alte persoane. Conform art. 39 alin. (1) al Legii nr. 84/1998, drepturile asupra mărcii
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
160
pot fi transmise prin cesiune, oricând în timpul duratei de protecţie a mărcii.
Contractul trebuie să fie în formă scrisă şi semnat de părţi sub sancţiunea nulităţii,
astfel că existenţa cesiunii nu mai poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. În
vederea opozabilităţii, cesiunea trebuie înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor.
Efectele contractului de cesiune a dreptului de a utiliza marca sunt următoarele:
a) pentru cedent: obligaţia de a pune la dispoziţie marca şi de a-l garanta pe
cesionar;
b) pentru cesionar: obligaţia de plată a contravalorii şi obligaţia de a menţine
calitatea la un nivel corespunzător mărcii.
2. Licenţa de folosire
Legea nr. 84/1998 conţine câteva reglementări cu privire la licenţa mărcilor în
art. 39, art. 42 şi art. 43.
Contractul de licenţă a mărcii este contractul prin care titularul mărcii, sau cel
al unui drept de uzufruct, asupra acesteia transmite, în schimbul unei sume de bani,
altei persoane (licenţiat) dreptul de a folosi marca.
În practică sunt întâlnite mai multe categorii de licenţe: de exploatare, care
permite aplicarea mărcii pe produsul fabricat; de folosinţă, care permite aplicarea
mărcii pe produsul livrat şi licenţa de reclamă care permite utilizarea ei doar în scop
comercial.
Obiectul contractului de licenţă îl formează transmiterea dreptului asupra unei
mărci valabile şi în vigoare, transmitere care poate fi limitată (exclusivă) sau
nelimitată (neexclusivă). Deşi limitarea teritorială este acceptată de lege [art. 42
alin. (1)], ea nu prezintă interes comercial, deoarece ar fi o restrângere a ariei de
desfacere şi implicit ar micşora profitul.
Este interzisă, conform art. 62 al Legii nr. 84/1998, transmiterea drepturilor cu
privire la marca de certificare prin contract de licenţă sau cesiune; este permisă totuşi
transmiterea prin hotărâre a Guvernului.
Contractul de licenţă produce următoarele efecte:
a) între părţi se nasc următoarele obligaţii:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
161
– pentru licenţiator: să permită folosirea mărcii, să garanteze licenţiatul, să acorde
asistenţă, să menţină marca în vigoare atât timp cât contractul de licenţă nu a
încetat;
– pentru licenţiat: să folosească pentru produsele cărora li se aplică marca, numai
marca ce face obiectul contractului de licenţă, să aplice menţiunea „sub licenţă”
alături de marca
aplicată [art. 42 alin. (3)], să respecte calitatea consacrată a produsului, să
respecte limitele teritoriale, să plătească suma de bani reprezentând valoarea
contractului şi orice alte obligaţii contractuale.
b) faţă de terţi contractul îşi produce efecte numai după înscrierea în registrul
naţional al mărcilor.
Modulul III: Dreptul de autor - mijloc alternativ de protecţie a unei creaţii
nebrevetabile
Capitolul 1: NOŢIUNI GENERALE
1. Creaţii intelectuale protejabile prin drept de autor
Legea nr. 8/1996 enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate,
făcând obiectul dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi
orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analogic fotografiei;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
162
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica
sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor
destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei
în general (art. 7).
Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă
dreptul să ia note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru
uzul personal şi fără ca aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să
prejudicieze autorul [art. 34 alin. (1)].
Nu beneficiază de protecţie prin drept de autor (art. 9 al Legii nr. 8/1996):
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare; raţiunea
pentru care acestea sunt exceptate ţin de efectele negative pe care protecţia le-ar
putea avea asupra evoluţiei societăţii;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora; argumentul pentru care sunt exceptate de la protecţie
este acela că sunt destinate comunicării publice oficiale, pentru unele existând chiar
obligaţia cetăţeanului de a le cunoaşte;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum
ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
exceptarea are în vedere, în acest caz, faptul că raţiunea pentru care acestea există
este tocmai afişarea şi utilizarea lor liberă ca manifestare a sentimentului naţional.
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
163
Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în
categoria operelor protejate:
se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţie, şi nu doar ideea, care poate fi
interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat22, în acest sens, că ideile
aparţin unui fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea,
acesta fiind un motiv pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;
dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigura o alta,
prin drept de autor, a cărei durată este mai mare decât a primei.
Potrivit legii române, este autor persoana care a creat opera şi de care este
legat dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.
Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996, prezumţia de a fi adevărat
autor, până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este adusă pentru
prima dată la cunoştinţă publică. Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi
făcută prin orice mijloc de probă, ca în cazul oricărui fapt juridic23. Obiectul probei îl
reprezintă forma de materializare a creaţiei, deoarece originea unei idei nu poate fi
determinată.
Autorul nemijlocit este subiectul primar al dreptului de autor, pe când
persoanele care dobândesc unele drepturi asupra operei prin acte între vii sau mortis
causa ori chiar în temeiul legii sunt subiecte secundare ale dreptului de autor. Au
această calitate următoarele categorii de subiecte:
succesorii în drepturi ai autorilor;
cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor;
organismele de gestiune a drepturilor de autor;
persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă,
în mod legal, o operă nepublicată.
Subiectele secundare nu au calitatea de autor, ele exercitând unele drepturi
patrimoniale ale acestuia sau chiar unele morale.
22 V. Roş, op. cit., p. 73.
23 Decizia nr. 135 din 21.04.2005 a Curții de Apel București, Secția a IX a în O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară, p. 223.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
164
Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera
îşi păstrează calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională,
unele drepturi să aparţină şi angajatorului.
Potrivit art. 44 al Legii nr. 8/1996:
drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu
există o clauză contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi
termenul pentru care au fost cesionate drepturile;
la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea
termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului operei create în cadrul
unui contract individual de muncă;
autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte
din ansamblul creaţiei sale.
În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează,
aparţin acestuia din urmă.
2. Condiţiile pentru naşterea dreptului de autor
Legea română prevede expres doar condiţia originalităţii, dacă avem în
vedere textul art. 7, care prevede că face obiectul dreptului de autor „operele
originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi
modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi
destinaţia lor”.
Potrivit art. 7 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, operele
originale sunt protejate indiferent de „modalitatea de creaţie”. Aceasta înseamnă că
dreptul de autor ia naştere odată cu opera originală, indiferent dacă este una
literară, muzicală, audiovizuală etc.
Din punct de vedere juridic, naşterea dreptului de autor nu depinde de
valoarea operei, raţiunea fiind evitarea arbitrarului în aplicarea legii. Deşi există opinii
contrare, apreciem că valoarea unei opere nu poate fi stabilită decât după trecerea
unei perioade de timp, astfel încât, de la crearea ei până la constatarea existenţei
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
165
sau nu a valorii, opera ar fi lipsită de protecţie, ceea ce ar fi inechitabil (mai ales în
varianta în care se stabileşte că opera este una valoroasă).24
De la început trebuie precizat că o prevedere explicită a condiţiilor pe care o
operă trebuie să le îndeplinească nu există nici în Convenţia de la Berna şi nici în
alte reglementări internaţionale. De aceea, a revenit doctrinei rolul de a stabili dacă
există astfel de condiţii şi care sunt ele. Condiţiile enunţate în doctrină, având în
vedere probabil şi reglementarea anterioară actualei legi25, sunt:
1. opera să fie rezultat al creaţiei intelectuale,
2. opera să fie originală;
3. opera să îmbrace o formă concretă de exprimare;
4. opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică.
1. Opera ştiinţifică este protejată prin drept de autor dacă dovedeşte un
standard minim de performanţă creativă26. Aceasta condiţie presupune, în mod cert,
un efort de lungă durată al cercetătorului, efort axat pe documentare, analiză şi
sinteză. Respectând regulile cercetării ştiinţifice referitoare la utilizarea ideii altora şi
la originalitate, rezultatul va fi, în chip natura, unul protejat prin drept de autor.
Conţinutul unei idei ştiinţifice nu este o operă protejată chiar şi atunci când ea
relevă aspecte sau fapte necunoscute ori puţin cunoscute anterior, deoarece ceea ce
un cercetător scrie despre circumstanţe exterioare, operaţiuni sau fapte, iese de sub
protecţie. Utilizarea unor astfel de idei sau informaţii dintr-o altă operă, chiar dacă
sunt multe, nu reprezintă o încălcare a dreptului de autor, deoarece ele nu devin
individual protejate, ci doar ca urmare a prelucrării sau prezentării subiectului operei,
care devine astfel protejată. În concluzie, forma specifică de prezentare a unei opere
poate fi protejată în întregime, fiind aplicat principiul potrivit căruia o operă este
protejată atât ca întreg, dar şi ca părţi individuale.
2. Potrivit concepţiei obiective, o operă este originală doar dacă aduce ceva
diferit de ceea ce era cunoscut până la acel moment, altfel spus, dacă prezintă
elemente de noutate. Noutatea este deci un criteriu obiectiv în determinarea
originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se confundă. Mai mult, apreciem că relaţia
24 A se vedea importanţa „meritului autorului” în Y. Eminescu, op. cit., 1997 p. 95. 25 Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor. 26 Decizia 113 II 306/1987 a Curţii Federale Elvetiene, în F. Abbott, Th. Cottier,
F. Gurry, The International Intellectual Property System, Kluwer Law International, Haga, 1999, p. 85.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
166
noutate originalitate nu este una de echivalenţă: o operă nouă este originală, pe
când una originală (potrivit concepţiei subiective) nu este obligatoriu şi nouă.
Un mijloc de probă în dovedirea unei eventuale anteriorităţi poate fi înregistrarea la
Registrele Naţionale, administrate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.
Introducerea prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii
administrative a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a obligativităţii înregistrării
unor operatori în anumite domenii nu este constitutivă de drepturi, astfel cum prevede
art. 4 al textului de lege menţionat. Este obligatorie înregistrarea în registre speciale
a operatorilor în materia fonogramelor, programelor pentru calculator, videogramelor,
discurilor optice, casetelor audio sau video.
3. Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma de exprimare”. Interpretând textul articolului, reiese că
opera trebuie să aibă o formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind
născut. Cu alte cuvinte, dacă opera nu este concretizată în manuscris, partitură,
tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a., autorul acesteia nu are un drept de
autor recunoscut juridic27.
4.Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este
o creaţie a doctrinei, având în vedere că art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede că
opera este „recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţa publică,
prin simplu fapt al realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat
de condiţia anterioară: existenţa unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie
posibilă comunicare operei.
Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă
să ajungă la cunoştinţa publicului prin reproducere, expunere, difuzare ş.a., nu şi
comunicarea ei. Considerăm că, odată adusă opera la o formă concretă de
exprimare, ea devine şi susceptibilă de a fi comunicată publicului.
Capitolul II: BENEFICIILE PROTECŢIEI PRIN DREPT DE AUTOR
1. Drepturile autorului
Potrivit art. 10 al Legii nr. 8/1996, autorul are următoarele drepturi morale:
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publică opera;
27 St. Cărpenaru, op. cit., p. 26; Y. Eminescu, op. cit., 1997, p. 79.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
167
de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor
de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.
Dreptul de autor conferă titularului său mai multe drepturi care decurg din
dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deşi legea permite, în principiu, autorului să
exploateze singur opera, de regulă, intervine altcineva care va limita din punct de vedere
economic beneficiile acestuia.
Potrivit art. 12 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale care intră în conţinutul
dreptului de autor sunt:
dreptul „de a decide dacă (...) va fi utilizată opera sa”, dreptul „de a decide (...) în
ce mod şi când va fi utilizată opera sa”;
dreptul „de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”, din aceasta rezultând
sau „drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice”
exploatarea, utilizarea operei (art. 13);
dreptul de suită; acesta este dreptul patrimonial conferit autorilor de a obţine o
parte din creşterea valorii operei (preţul la care se vinde), ulterior primei sale vânzări.
2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor
Potrivit art. 25 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor (prevăzute
la art. 13 şi 21) durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea sa, sunt transmise
prin moştenire încă 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la
cunoştinţă. Aceasta înseamnă că momentul de la care curge termenul de 70 de ani
este numai data decesului.
În lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului
de gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat,
organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creaţie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
168
Drepturile patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la
cunoştinţă publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de
la data aducerii la cunoştinţă publică.
Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea
confuzie, înainte de expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată
durata vieţii autorului şi 70 de ani din momentul decesului, pentru moştenitorii
acestuia. O dezvăluire a numelui, ulterior termenului de 70 de ani, este lipsită de
eficienţă, opera nemaifiind protejată.
Drepturile patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt
protejate astfel:
toată durata vieţii autorilor;
70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului ultimului coautor.
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de
la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare,
opera nu este comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la
expirarea acestei perioade.
Odată cu expirarea perioadei de protecţie, opera poate fi utilizată în mod liber,
fără restricţiile impuse de dreptul de autor, ea intrând în domeniul public. Acesta este
reprezentat de totalitatea operelor care, nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un
motiv sau altul, pot fi utilizate şi exploatate fără autorizarea autorului.
Pe lângă operele a căror durată de protecţie a expirat, mai sunt în domeniul
public: operele care, potrivit legii (art. 9), nu beneficiază de protecţie prin drept de
autor, cele care nu îndeplinesc condiţiile pentru protecţie, operele pentru care autorii
le lasă în mod expres (prin renunţare la protecţie, de exemplu) să intre în domeniul
public.
Capitolul III: Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor
1. Contractul de cesiune
Potrivit art. 39 pct. 1 al Legii 8/1996, poate avea calitatea de cedent al
drepturilor patrimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Aşa cum s-a arătat
anterior, pot fi titulari ai unor drepturi patrimoniale care intră în conţinutul dreptului de
autor succesorii legali sau testamentari ai autorului, cesionarii legali şi convenţionali
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
169
ai dreptului de autor, organismele de gestiune a drepturilor de autor, persoana care face
publică opera adusă la cunoştinţă publică în formă anonimă sau sub pseudonim.
În ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rându-i, cedent numai
dacă cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie
de acordul expres al cedentului.
Legea română cere, pentru dovedirea existenţei şi conţinutului contractului de
cesiune a drepturilor patrimoniale, forma scrisă.
Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul
programelor pentru calculator, s-a susţinut28 că, în acest caz, autorul poate dovedi
existenţa contractului cu orice mijloc de probă, motivat de faptul că forma scrisă a
contractului a fost instituită pentru a proteja autorii. Susţinem această idee luând în
considerare şi formularea textului („în lipsă de convenţie contrară”), care nu cere o
convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii. Pe lângă această excepţie,
legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în cazul contractului
care are ca obiect opere utilizate în presă.
Contractul de cesiune trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:
drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi exploatată
opera, de a autoriza exploatarea operei ş.a.);
modalităţile de utilizare;
durata cesiunii;
întinderea cesiunii;
remuneraţia titularului dreptului de autor.
Cu privire la întinderea cesiunii, legea reglementează două feluri de cesiuni:
exclusivă şi neexclusivă. În cazul primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza
opera pe durata şi teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul
respectiv altor persoane. Dacă prin contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul
poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi altor persoane.
Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimoniale cu
privire la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.
28 V. Roş, op. cit., p. 172.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
170
În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de
a o utiliza cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată
publicaţia.
Principiul libertăţii contractuale operează în materia remuneraţiei autorului
operei, legea română lăsând la aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi
recomandă două variante: proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei
(exemplu: 20 %), în sumă fixă sau în orice alt mod.
Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă
dreptul autorului să ceară fie rezilierea contractului (art. 41), fie stabilirea de către
organul jurisdicţional competent a remuneraţiei, în funcţie de sumele plătite, de
regulă, pentru aceeaşi categorie de opere, perioada şi modul de utilizare. Există
posibilitatea ca, în temeiul art. 43 alin. (3), să se ceară instanţei revizuirea
contractului sau mărirea remuneraţiei în cazul unei disproporţii „evidente” între
remuneraţia autorului şi profitul cesionarului. În vederea protejării, autorului nu îi este
permis să renunţe la acest drept.
În acelaşi spirit al protecţiei autorului, legea îi conferă dreptul de a solicita
„desfiinţarea contractului de cesiune” dacă interesele sale sunt serios afectate de
neexploatarea sau exploatarea insuficientă a operei. Condiţiile în care se poate
exercita acţiunea în desfiinţarea contractului, pe care o apreciem ca fiind în reziliere,
prevăzute de art. 47 alin. (1), sunt:
opera este neutilizată sau insuficient utilizată;
interesele autorului sunt afectate considerabil;
motivele de insuficientă utilizare sau neutilizare nu se datorează culpei autorului,
faptei unui terţ, unui caz fortuit sau forţei majore;
să fi trecut mai mult de 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra
operei şi dacă aceasta este cedată unei publicaţii cotidiene de 3 luni sau un an, în
cazul periodicelor.
2. Contractul de editare
Contractul de editare este contractul prin care titularul dreptului de autor
cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a
distribui opera.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
171
Părţile contractului de editare sunt, pe de o parte, titularul dreptului de autor şi,
de partea cealaltă, editorul, care de regulă este o societate comercială. Titular al
drepturilor patrimoniale de reproducere şi distribuire poate fi autorul, succesorii în
drepturi ai acestuia prin moştenire sau convenţie, angajatorul, în cazurile prevăzute
de lege.
Observând modul în care legea reglementează contractul de editare, se poate
spune că este o specie a contractului de cesiune. Pentru aceste motive, în cazul
cesionării drepturilor de reproducere şi distribuire, se vor aplica regulile speciale
prevăzute de Legea nr. 8/1996 în Capitolul VII, Secţiunea a II-a, completate cu
regulile generale care reglementează cesiunea (art. 39-48).
Contractul de editare a operei este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ şi translativ de drepturi. Caracterul sinalagmatic se datorează obligaţiilor
reciproce ale părţilor: titularul dreptului de autor se va abţine, în urma cedării
drepturilor, de a reproduce şi distribui, de la orice act sau fapt similar drepturilor de
exploatare cedate, iar editorul, pe lângă reproducere şi distribuire, va plăti
remuneraţia.
Caracterul oneros rezidă în cazul contractului de editare din existenţa
interesului în obţinerea de foloase patrimoniale pentru ambele părţi: unul urmăreşte
remuneraţia, celălalt sumele rezultate din editare şi distribuire. Întinderea drepturilor
şi a obligaţiilor este cunoscută din momentul încheierii contractului, ceea ce îl face să
fie comutativ. Nu se confundă cunoaşterea întinderii drepturilor părţilor cu întinderea
sumelor ce vor rezulta din distribuire, fiind imposibil de apreciat care va fi succesul
operei.
Titularul dreptului de autor transferă editorului, prin contractul de editare,
dreptul de a reproduce şi distribui opera, contractul de editare având astfel şi
caracter translativ de drepturi.
Prin obiect al unui act juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act,
adică acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau sunt ţinute29. Având
în vedere că acţiunile sau inacţiunile sunt strâns legate de operă şi remuneraţie,
obiectul contractului de editare îl formează, pe de o parte, reproducerea şi
distribuirea operei, iar, pe de altă parte, plata remuneraţiei. Printre operele care pot fi
reproduse şi distribuite, putem întâlni opere literare, muzicale, ştiinţifice,
cinematografice şi audiovizuale. Remuneraţia se stabileşte, în cazul contractului de
29 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 138.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
172
editare, potrivit regulilor generale menţionate deja: procentual din încasări, sumă fixă
sau orice alt mod.
Contractul de editare trebuie să conţină, în unele cazuri sub sancţiunea nulităţii
relative:
a) durata cesiunii (sub sancţiunea nulităţii relative);
b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii (sub
sancţiunea nulităţii relative);
c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;
d) remuneraţia autorului (sub sancţiunea nulităţii relative);
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după caz,
ale fiecărui tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor.
Cu privire la natura şi întinderea teritorială a cesiunii, se au în vedere regulile
menţionate deja: drepturile patrimoniale care nu sunt cedate revin în continuare
autorului, exclusivitatea teritorială permite autorului exploatarea operei în afara
teritoriului stabilit în contract.
Stabilind procedura de control al numărului de exemplare produse de editor,
părţile hotărăsc în ce mod autorul va avea acces la documentele acestuia care pot
ajuta la verificarea avută în vedere: documente contabile, contractele încheiate cu
tipografiile, cu librăriile etc.
Celelalte clauze impuse de legiuitor conţin obligaţii atât pentru autor (termen
de predare), dar şi pentru editor (termen de apariţie, remuneraţie ş.a.). Pe lângă
aceste clauze, contractul va conţine, în mod absolut necesar, şi datele de identificare
a părţilor, numele şi titlul sub care opera este adusă la cunoştinţă publică.
Obligaţiile părţilor contractului de editare sunt următoarele:
A. Pentru titularul dreptului de autor:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
173
obligaţia de a preda originalul operei în termenul prevăzut este dedusă din
interpretarea textului art. 51 lit. g) al Legii nr. 8/1996 şi are relevanţă doar în cazul
operelor de artă plastică. În cazul celorlalte opere, se menţine doar obligaţia de a
preda la termen editorului opera într-o formă care să conducă la reproducere
(manuscris, suport magnetic ş.a.). Nerespectarea termenului atrage răspunderea
contractuală cu sancţiunile specifice: desfiinţarea contractului, obligarea la predare şi
daune-interese. Refuzul de a preda opera spre reproducere poate echivala cu o
retractare numai dacă opera fusese anterior comunicată publicului (divulgată)30;
obligaţia de a garanta liniştita exercitare a drepturilor, de a reproduce şi difuza
opera este dedusă din prevederile art. 39 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, care prevede obligaţia cedentului de a se abţine de la exploatarea drepturilor
patrimoniale cedate.
Pe lângă această garanţie împotriva tulburării prin fapta proprie a exercitării
drepturilor cedate, autorul sau alt titular al dreptului de autor trebuie să îl garanteze
pe editor şi împotriva tulburărilor provenite de la terţ [art. 10 lit. a), b), d) şi art. 11 ale
Legii nr. 8/1996], deoarece numai autorul sau moştenitorii săi pot exercita drepturile
morale la calitatea de autor şi integritatea operei prin mijloacele specifice: opuneri
împotriva oricărui act de uzurpare a calităţii de autor şi a actelor care urmăresc distru-
gerea sau modificarea operei.
Editorul se poate apăra singur împotriva tulburării drepturilor sale patrimoniale
provenind de la un terţ, deoarece, contractual, el se subrogă în drepturile
patrimoniale ale titularului dreptului de autor. Astfel, în caz de contract prin care se
oferă exclusivitatea reproducerii sau editării, pot acţiona împotriva contrafacerii atât
autorul, cât şi editorul.
B. Pentru editor:
obligaţia de a reproduce şi difuza opera presupune, în esenţă, realizarea copiilor
într-un număr de exemplare aflat între minimul şi maximul stabilit în contract şi
distribuirea lor în modul decis de părţi (vânzare, închiriere, împrumut) până la
expirarea termenului. Deoarece legea nu obligă părţile să prevadă numărul de
exemplare ce va fi editat, se instituie şi procedura de control potrivit art. 51 lit. h);
Prin contractul de editare se stabileşte şi termenul limită până la care editorul are
obligaţia de a reproduce opera, iar în situaţia în care acesta nu a fost prevăzut,
30 Pentru o opinie contrară, a se vedea V. Roş, op. cit., p. 180.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
174
termenul este de un an de la data „acceptării” operei [art. 56 alin. (4)]. Dacă opera nu
este publicată (reprodusă şi difuzată) în termenul convenit, pe lângă posibilitatea de
a cere desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutarea obligaţiei, autorul
păstrează remuneraţia primită, iar dacă nu a fost plătită, o poate solicita integral, în
temeiul art. 56 alin. (3) al Legii nr. 8/1996.
obligaţia de a remunera titularul dreptului de autor presupune plata sumelor care
i se cuvin autorului în urma reproducerii şi difuzării operei. Dacă în contract nu este
prevăzută remuneraţia fie în sumă fixă, fie proporţional sau în oricare alt mod, partea
interesată poate cere anularea contractului;
Au aplicare în cazul contractului de editare prevederile generale în materie de
remuneraţie prevăzute de lege pentru contractul de cesiune: posibilitatea de a
solicita organele jurisdicţionale stabilirea remuneraţiei, revizuirea contractului sau
mărirea remuneraţiei.
obligaţia de a preda autorului numărul de exemplare oferite cu titlu gratuit este o
obligaţie de a face şi constă remiterea materială a numărului de exemplare stabilit
prin contract;
obligaţia de a permite autorului să aducă îmbunătăţiri sau modificări în cazul
ediţiei noi revine editorului numai dacă prin aceste modificări nu cresc esenţial
costurile şi nici nu se schimbă caracterul operei. Aceste două condiţii nu sunt
conţinute într-un text cu caracter imperativ, astfel că părţile poate decide şi altceva;
obligaţia de a restitui originalul operei, a operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte
documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel (art. 55); asemănător
acestei obligaţii, atunci când doreşte să vândă, pentru distrugere, copiile rămase pe
stoc mai mult de 2 ani, editorul trebuie să i le ofere mai întâi autorului.
Editorul poate ceda drepturile şi obligaţiile dobândite prin contractul de editare
numai cu acordul scris31 al autorului. Deşi, din interpretarea art. 39 al Legii
nr. 8/1996, reiese că cesionarul exclusiv nu este obligat să mai obţină acordul
autorului în vederea cedării contratului, în materia editării, legiuitorul nu a mai făcut
această distincţie, solicitând consimţământul autorului indiferent dacă cesionarea
dreptului de a reproduce şi distribui (editare) a fost sau nu exclusivă.
31 V. Roş, op. cit., p. 186
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
175
Contractul de editare încetează, potrivit art. 56 alin. (1) al Legii nr. 8/1996,
după expirarea duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii stabilite. Sub
sancţiunea rezilierii, contractul trebuie să conţină durata cesiunii, la expirarea
acesteia contractul încetând să-şi mai producă efecte. Tot prin contract se pot
prevedea numărul de ediţii în care va apărea opera şi, potrivit textului menţionat, la
epuizarea ultimei dintre acestea, contractul încetează. Tirajul sau ediţia care are un
număr de exemplare nevândute sub 5% din numărul total sau care a ajuns sub 100
de exemplare este considerat epuizat.
Articolul 52 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 recunoaşte un drept de preferinţă, la preţ
egal, editorului care a dobândit dreptul de publicare sub formă de volum, faţă de alţi
ofertanţi, în cazul în care autorul se hotărăşte să publice aceeaşi operă în formă
electronică. Dreptul de preferinţă menţionat se naşte în momentul publicării operei
sub formă de volum şi subzistă timp de 3 ani de la acest moment, perioadă după
care autorul poate contracta liber publicarea în format electronic. El poate face
acelaşi lucru dacă editorul nu şi-a manifestat în scris opţiunea, în termen de 30 de zile
de la primirea ofertei scrise a autorului.
În cazul distrugerii unei ediţii înainte de a fi pusă în circulaţie datorită forţei
majore, legea distinge după cum distrugerea a fost:
totală, caz în care editorul poate pregăti o ediţie nouă, dar autorul va primi
remuneraţia doar pentru una singură;
parţială, caz în care editorului îi este permis să reproducă, fără plata
remuneraţiei, numai numărul de copii distruse.
3. Contractul de comandă
Contractul de comandă este contractul prin care o persoană fizică sau juridică
solicită autorului crearea unei opere pe care o va utiliza în schimbul unei sume de
bani.
Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare a operei şi
termenul de acceptare a acesteia de către utilizatori. Având în vedere capitolul din
lege în care este reglementat Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
contractul de comandă trebuie privit tot ca un contract de cesiune şi, în consecinţă,
pe lângă termenul de predare şi cel de acceptare a operei, el trebuie să conţină şi
întinderea cesiunii, deoarece legea vorbeşte doar de „utilizare”.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
176
Prin contractul de comandă, reglementat insuficient de Legea nr. 8/1996 în
art. 46, părţilor le revin următoarele drepturi şi obligaţii: autorului îi revine obligaţia de
a realiza opera în termenul stabilit prin contract, iar cel care a comandat-o va avea
dreptul de o folosi în schimbul achitării sumelor stabilite prin contract.
Persoana care a comandat opera poate denunţa contractul, fără a abuza de
acest drept, atunci când opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite. Sumele încasate de
autor până la denunţare revin acestuia, adăugându-se la acestea şi posibilele
cheltuieli cu lucrările pregătitoare.
5. Contractul de închiriere
Contractul de închiriere a unei opere este contractul prin care autorul se
angajează să permită utilizarea cel puţin a unui exemplar a operei sale, în original
sau copie, pe o perioadă determinată de timp, în schimbul unei remuneraţii. Deşi
orice operă poate fi închiriată, legea vorbeşte, în special, de programele pentru
calculator şi operele fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Aplicându-i-se dispoziţiile de drept comun privind contractul de locaţiune, nu
se transmite decât folosinţa şi dreptul de distribuire, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
contract [art. 63 alin. (2)].
Capitolul IV: DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR
1. Justificarea existenţei drepturilor conexe
Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare (suportul magnetic în
special) a adus modificări esenţiale modurilor clasice de comunicare a operelor, precum
concertul şi spectacolul. A fost nevoie, din acest motiv, de scoaterea în evidenţă a
rolului „auxiliarilor creaţiei”, aceştia fiind nu numai cei tradiţionali (interpret, executant),
ci şi actorii economici care îşi asumă riscuri financiare în vederea comunicării operei:
producătorii de fonograme şi organismele de radio şi televiziune.
Pe plan internaţional, problema drepturilor conexe a fost reglementată prin
Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (Roma, 26
octombrie 1961) şi Convenţia internaţională pentru protejarea producătorilor de
fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor (Geneva, 29
octombrie 1971). Anterior aderării la aceste convenţii, România modificase legislaţia
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
177
în domeniu, existând deja texte ale Legii nr. 8/1996 care reglementează drepturile
conexe într-un întreg titlu („Drepturile conexe de autor”).
2. Titularii de drepturi conexe şi drepturile lor
Potrivit art. 94 al Legii nr. 8/199632, sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de
drepturi conexe:
– artiştii interpreţi sau executanţi;
– producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale;
– organismele de radiodifuziune şi televiziune.
Operele care beneficiază de protecţie, fiind obiect al drepturilor conexe
dreptului de autor, sunt: interpretările sau execuţiile artiştilor ori executanţilor,
înregistrările producătorilor de înregistrări sonore sau audiovizuale, emisiunile şi
serviciile de programe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune.
În sensul legii române, artist interpret sau executant este actorul, cântăreţul,
muzicianul, dansatorul şi orice persoană care cântă, dansează, recită, declamă,
joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă
literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ,
sau marionete.
Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;
– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei
deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau
oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.
Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale
artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa
din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii
interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă
32 Modificat prin Legea nr. 285/2004.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
178
se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale
interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că
odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja
totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a
prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.
Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări
şi sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după
decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor
cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.
Potrivit art. 98 al Legii nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are dreptul
de a autoriza ori de a interzice:
– fixarea prestaţiei sale;
– reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc a prestaţiei fixate;
– distribuirea prestaţiei fixate;
– închirierea interpretării sau executării;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei
fixate;
– radiodifuzarea şi comunicarea publică a prestaţiei, cu excepţia cazului în care
aceasta a fost deja fixată sau radiodifuzată;
– punerea la dispoziţia publicului a prestaţiei sale, astfel încât să poată fi accesată
în orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Fixarea presupune, în sensul Legii privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de
reprezentări numerice ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic şi care
permite reproducerea, perceperea ori comunicarea.
Drepturile patrimoniale ale interpreţilor sau executanţilor există pentru o
perioadă de 50 de ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
179
loc prima fixare sau, în dacă nu există o astfel de fixare, de la prima comunicare
către public.
Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică care are iniţiativa
şi sub responsabilitatea căruia se realizează prima fixare a unei secvenţe de sunet33.
Legea îl defineşte ca fiind „persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă
responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că
acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi” [art. 103 alin. (3)]. Este
evident că legiuitorul a avut în vedere producătorii comerciali de discuri şi casete
(case de discuri) şi protejarea acestora împotriva pirateriei.
Este fonogramă sau înregistrare sonoră orice fixare, exclusiv sonoră, a
sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete
ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul
folosite pentru această fixare. Pe scurt, Convenţia de la Roma (1961) defineşte
fonograma ca fiind orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenind dintr-o execuţie
sau din alte sunete. O fixare audiovizuală, sau o parte sonoră a acesteia, nu este
înregistrare sonoră în sensul legii.
Dintr-o analiză comparată a definiţiilor legale date producătorului şi
fonogramei, reiese că este protejată orice fixare a interpretării unei opere, indiferent
dacă aceasta este o operă în sensul legii (creaţie originală sau nu). Altfel spus,
drepturile producătorilor de fonograme există indiferent de dreptul de autor,
născându-se întrebarea firească, dacă ele mai sunt drepturi conexe dreptului de
autor sau sunt independente.
Asemănător dreptului moral la nume al autorului, producătorii de fonograme
au dreptul să înscrie pe suporturile materiale ale acestora (coperte, cutii ş.a.) numele
şi denumirea sa.
Producătorul de fonograme are un drept exclusiv de autorizare sau interzicere a
modurilor de utilizare a înregistrărilor sonore:
– reproducerea propriilor înregistrări sonore;
– distribuirea, închirierea şi împrumutul propriilor înregistrări sonore;
– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate;
33 A se vedea art. 3 al Convenţiei de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (1961).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
180
– radiodifuziunea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări, cu excepţia
cazului în care aceasta au fost publicate în scop comercial;
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să
poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual, de către public;
– retransmiterea prin cablu.
Drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme au o durată de 50 de
ani de la data aducerii la cunoştinţă publică sau, dacă acest lucru nu se întâmplă, de
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus şi prevăzute de art. 105 alin. (1) şi
(2) al Legii nr. 8/1996 se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă potrivit
reglementărilor aplicabile în materia dreptului de autor.
Singura excepţie de la regula autorizării prealabile a titularului de drepturi este
aceea a importului de fonograme fără scop comercial în bagajul personal al unei
persoane fizice, pentru care nu e nevoie de acordul producătorului.
Organismele de radiodifuziune şi televiziune sunt acele instituţii autorizate să
exploateze un serviciu de comunicaţie radio sau audiovizuală, precum canalele de
televiziune şi staţiile radio, din sectorul public sau privat.
Organismele în discuţie au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice:
– fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
televiziune;
– reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor emisiuni şi servicii
de programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;
– distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
televiziune fixate pe orice suport;
– retransmiterea şi remiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit
sau alt procedeu similar;
– comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau televiziune într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
181
– importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi
servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport,
cu excepţia importului realizat de o persoană fizică în scopuri necomerciale;
– închirierea sau împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe fixate pe
orice tip de suport
– punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe,
astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual de
către public.
Drepturile patrimoniale menţionate mai sus sunt protejate timp de 70 de ani de
la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a
emisiunii sau programului. Dreptul de distribuire a unui program sau emisiune se
epuizează la primul transfer de proprietate asupra originalului sau copiilor suportului
tehnic.
Persoana autorizată să exploateze programele de radio sau televiziune
într-unul din modurile de mai sus, are obligaţia de a menţiona numele organismelor
de radio sau televiziune care au dat autorizarea.
Capitolul V: GESTIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR ŞI A
CELOR CONEXE PRIN ORGANISME DE GESTIUNE COLECTIVĂ
1. Noţiuni introdcutive
Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe au libertatea de a decide
cum le exercită: în mod individual sau prin organismele de gestiune colectivă.
Acestea sunt persoane juridice care au ca obiect principal de activitate colectarea şi
repartizarea drepturilor încredinţate spre gestiune. Dacă într-un domeniu există mai
multe organisme de gestiune colectivă, titularii se pot asocia sau doar indica pe cel
care să îi reprezinte. Organismele de gestiune colectivă pot:
– primi un mandat de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale şi conexe, fără a
avea aplicare regulile în materie de cesiune;
– încheia contracte pentru exercitarea drepturilor patrimoniale cu titularii drepturilor
de autor şi conexe, în acest caz fiind vorba de o cesiune supusă regulilor stabilite de
Legea nr. 8/1996 în această materie (Capitolul VII, Secţiunea 1).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
182
Organismele de gestiune colectivă sunt înfiinţate direct de titularii drepturilor
de autor sau ai drepturilor conexe pentru gestionarea unor drepturi distincte sau pe
domenii de creaţie.
Înfiinţarea organismelor de gestiune este supusă, potrivit art. 125 (1) al Legii
nr. 8/1996, avizării de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ceea ce ridică
probleme dacă avem în vedere că prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 au fost
abrogate orice dispoziţii care prevedeau autorizarea unui organ al administraţiei
publice pentru înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii.
Organismele de gestiune colectivă sunt asociaţii fără scop lucrativ şi, în
consecinţă, sunt înfiinţate cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului
nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi adoptată prin Legea nr. 246
din 18 iulie 2005, adăugându-se şi dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 8/1996 cu privire
la conţinutul statutului.
Printre organismele de gestiune colectivă care funcţionează în România se află:
Societatea pentru Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual – Societatea
Autorilor Români din Audiovizual (DACIN SARA), Uniunea Compozitorilor şi
Muzicologilor din România – Asociaţie pentru Drepturi de Autor (UCMR–ADA), Centrul
Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM), Uniunea
Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), COPYRO – Organism de
gestiune a drepturilor asupra operelor literare, „Uniunea Producătorilor de Film şi
Audiovizual din România”– Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual
(UPFAR –ARGOA) şi Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în
Domeniul Artelor Vizuale (VISARTA).
Organismele desemnate colectori unici ai sumelor cuvenite pentru
remuneraţia compensatorie din gestionarea colectivă sunt:
– PERGAM, pentru colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în
domeniul operelor scrise;
– Uniunea Producătorilor de Fonograme din România pentru colectarea
remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în cazul operelor reproduse după
înregistrări sonore sau audiovizuale;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
183
– UCMR ADA, pentru colectarea remuneraţiilor ce se cuvin titularilor în urma
retransmisiei prin cablu34.
În concluzie, existenţa organismelor de gestiune nu împiedică titularii drepturilor
de autor şi ai celor conexe să se adreseze unor intermediari care să le negocieze
unele drepturi, sau să le cesioneze chiar ei, fără a mai da mandat de gestiune
colectivă.
Modulul IV: Secretul comercial şi Know-how-ul
Capitolul 1: NOŢIUNE
1. Despre know-how şi informaţia confidenţială
Până în acest moment legislaţia a refuzat să recunoască un drept de
proprietate cu privire la idei sau informaţii. Nu este mai puţin adevărat că o persoană
de la care a emanat o idee are posibilitatea de preveni utilizarea ei de către alţii prin
menţinerea confidenţialităţii; de asemenea, se impune respectarea acesteia de către
terţi dacă în sarcina lor există o astfel de obligaţie.
Într-o economie în permanentă mişcare s-a simţit nevoia ca anumite
cunoştinţe care uşurează o muncă şi care, în cele din urmă, produc mai uşor profitul
financiar, să fie protejate. Ele nu sunt nici invenţii, nici inovaţii, ci doar cunoştinţe
dobândite din experienţa proprie de către o anumită persoană (de regulă juridică) şi
care apreciază că datorită importanţei nu trebuie făcute publice. Aceste informaţii sau
cunoştinţe au fost numite savoire-faire, „know-how” (a şti cum) sau confidential
information (informaţie confidenţială).
Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul formulelor,
definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi
altor documente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui
produs”35.
Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în
Legea nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate
sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau
nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu
34 Decizia nr. 135/2005 a ORDA (M. Of. nr. 578 din 5 iulie 2005). 35 Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
184
acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este
secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile pentru a-l menţine.
În analizarea know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia
nr. 4087/88 din 30 noiembrie 198836, a stabilit că acesta trebuie să fie:
– secret, adică neaccesibil ca întreg;
– substanţial, ceea ce presupune că know-how-ul este important pentru comerţul
sau serviciile legate de el;
– identificat, adică descris astfel încât să poată fi utilizat şi verificat.
Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind creaţia
intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi, secrete,
substanţiale şi identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii lor în
industrie, comerţ sau servicii le transmite terţilor, de regulă în schimbul unei sume de
bani37.
Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere
al celui care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate căuta să ajungă singur
la soluţia respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la
cei care o au deja.
2. Modalităţi dobândire a know-how-ului
Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi soluţii din
experienţa proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide
să le menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe cale convenţională.
Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, or, atât timp cât
aceasta nu conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau exclusive asupra
know-how-ului, nici măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept de
proprietate asupra acestuia. În schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot
pretinde confidenţialitatea odată cu transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă
dobândind un drept de folosinţă a know-how-ului.
Rezervarea la modul privativ a Know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu
se obţine un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel
nivel de cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. În schimb dacă
36 O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 107. 37 A se vedea V. Roş, op. cit., p. 466.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
185
sunt îndeplinite condiţiile de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a
exclusivităţii, dar deja soluţiile respective nu mai au statut de know-how, ci de
invenţie.
Singura modalitate de rezervare a exclusivităţii asupra know-how-ului rămâne
confidenţialitatea. În acest mod multe soluţii şi reţete au rămas secrete pentru secole,
exemplul clasic fiind cel al băuturii Coca-Cola.38
Capitolul 2: TRANSMITEREA KNOW-HOW-ULUI
1. Libertate contractuală.
Natura juridică a contractului prin care se transmite know-how-ul a fost
dezbătută: contract de antrepriză sau, după caz contract de cesiune ori de licenţă. O
viziune actuală susţine că natura juridică a transmisiunii este mai aproape de contractul
de împrumut39. Oricare ar fi opinia susţinută, având în vedere că este un contract
nenumit, părţile au libertate totală (exceptând ordinea publică şi bunele moravuri) în a
stabili clauzele contractuale.
În aceste condiţii clauzele care sunt inserate de obicei conţin obligaţii precum:
a) pentru cesionar: obligaţia de plată a sumelor de bani ce reprezintă
contraechivalentul utilizării know-how-ului, obligaţia de păstrarea a secretului (în lipsă
se subînţelege) şi obligaţia de neconcurenţă.
b) pentru cedent: obligaţia de comunicare a perfecţionărilor aduse know-how-ului,
obligaţia de asistenţă, obligaţia de exclusivitate etc.
2. Secretul şi clauza de confidenţialitate
După cum s-a menţionat secretul asupra know-how-ului este mijlocul cel mai
sigur de a preveni utilizarea lui de către alţii. Din momentul în care acesta a devenit
cunoscut prin publicare în reviste sau prezentări ştiinţifice, deţinătorul originar al
know-how-ului nu poate împiedica pe cei care l-au obţinut astfel să-l folosească.
38 A. Bertrand, La propriété intellectuelle. Marques et brevets. Dessins et modéles, Delmas, 1995, p. 89;
autorul susţine că secretul băuturii a fost dezvăluit în 1994 de M. Pendergrast, în cartea „For god, country and Coca-Cola”.
39 P. Devesa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, în Mélanges oferts à Jean-Jaques Burst, Litec, 1997, p. 138.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
186
În doctrină s-a făcut diferenţă între know-how şi secretul de fabrică
pornindu-se de la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată,
întreprinderea dorind să fie singura care beneficiază de el, pe când cel dintâi are
chiar scopul de a fi transmis40. Diferenţierea nu este esenţială însă, eventual formală,
deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de voinţă a întreprinderii: dacă
doreşte secretul de fabrică poate deveni oricând know-how.
În caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este
subînţeleasă deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea
dreptului la divulgare.
Sunt sancţionate de Legea nr. 11/1991 drept contravenţii şi infracţiuni
următoarele acte de concurenţă neloială:
art. 4 alin. (1) lit. b): „divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial
de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului
legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale
cinstite”;
art. 4 alin. (1) lit. f): „oferirea, promiterea sau acordarea-mijlocit sau nemijlocit-de
daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia,
pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale”;
art. 5 alin. (1) lit. c): „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări
a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în
legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor
de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin compuşi chimici noi”;
art. 5 alin. (1) lit. e): „divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului
comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al
unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial”;
Articolul 298 C.pen. reglementează infracţiunea de divulgare a secretului
economic care constă în divulgarea unor date sau informaţii, care nu sunt destinate
publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, sau de orice
altă persoană.
40 A. Bertrand, op. cit., p. 267.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
187
Protecţia secretelor de fabrică este asigurată, în principal, prin
dispoziţiile conţinute de legislaţia penală sau a muncii, dar şi de prevederile de mai
sus ale Legii privind combaterea concurenţei neloaiale.
3. Secretul comercial
Legea nr. 11/1991, modificată, defineşte secretul comercial ca fiind „informaţia
care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general
cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod
obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul
că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de
circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial
operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.
Condiţiile existenţei secretului comercial sunt:
a) inaccesibilitatea la informaţie (absenţa publicităţii) – presupune o barieră
informaţională relativă. Astfel, în aprecierea inaccesibilităţii, legea are drept criterii:
necunoaşterea sau „dificultate” în obţinerea informaţiei (nu este uşor accesibilă).
Caracterul inaccesibil dispare odată cu răspândirea informaţiei într-un cerc extins,
ajungând şi la cunoştinţa unor persoane străine de mediul din care provine.
b) voinţa şi interesul în păstrarea secretului – presupune luarea unor măsuri
organizatorice care să ţină informaţia secretă.
Atunci când s-a ajuns în posesia secretului prin mijloace de bună-credinţă, se
presupune că nu mai există voinţa de a păstra secretul şi nu ne aflăm în prezenţa
infracţiunii de divulgare de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, sau a celor
subsumate generic sub denumirea de divulgare a secretului comercial.
În concluzie, după cum rezultă din legea menţionată, violarea secretului
comercial poate avea loc prin:
– divulgarea de către un salariat fără vreun avantaj pentru acesta; fostul angajat are
obligaţia de a respecta secretul şi după încetarea contractului de muncă, chiar dacă
nu există o clauză de neconcurenţă.
– coruperea salariatului;
– obţinerea şi divulgarea datelor ce constituie secret comercial transmise
autorităţilor publice;
– spionaj şi abuz de încredere.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
188
Titlul cursului:
Jurisprudenţă actuală în domeniul
proprietăţii intelectuale
Codul cursului: 9.3.4.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
189
CUPRINS
Modulul I. Jurisprudenţă în materia dreptului de autor
Capitolul 1. Drepturile morale ale autorului
Capitolul 2. Jurisprudenţă în materia dreptului de a aduce opera la cunoştinţa
publicului
1.Reguli şi jurisprudenţă
2. Jurisprudenţă în materia dreptul la divulgarea operelor după decesul autorului
Capitolul 3. Jurisprudenţă în materia dreptului de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţă publică
Capitolul 4. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde recunoaşterea
calităţii de autor
Capitolul 5. Jurisprudenţă în materia dreptului la paternitate în cazul unor opere
speciale
Capitolul 6. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei
6.1. Noţiune
6.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei
6.3. Exemple de modificări permise
6.4. Jurisprudenţă în materia dreptului la integritate şi alte drepturi asupra operei
Capitolul 7. Jurisprudenţă în materia dreptului de a retracta opera
Capitolul 8. Afectarea drepturilor morale și patrimoniale de utilizarea reţelelor
peer-to-peer
Modulul II. Jurisprudenţă în materia drepturilor conexe dreptului de autor
Modului III. Jurisprudenţă în materia mărcilor
Capitolul 1. Distinctivitatea şi anularea mărcii
Capitolul2. Numele comercial şi marca înregistrată în conflict
Modulul IV. Jurisprudenţă în materia brevetului de invenţie
Capitolul1. Decăderea din drepturi pentru neplata taxei de menţinere în vigoare
a brevetului
Capitolul 2. Posibilitatea solicitării anulării brevetului chiar de titular
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
190
Modulul I. Jurisprudenţă în materia dreptului de autor
Capitolul 1. Drepturile morale ale autorului
Drepturile morale ale autorului unei opere sunt drepturi strâns legate de
personalitatea autorului, prezentându-se, de fapt, ca un complex de drepturi ale
personalităţii41. Legea română privind dreptul de autor şi drepturile conexe afirmă, din
primul articol, că dreptul de autor „este legat de persoana autorului şi comportă
prerogative de ordin moral şi patrimonial”. La această afirmaţie foarte clară nu se
poate ajunge decât analizând natura juridică a dreptului de autor în întregul său.
Dreptul moral îşi justifică existenţa în originalitate, care este sursa şi măsura
protecţiei, opera nefiind protejată decât în măsura în care primeşte amprenta
personalităţii autorului. Dacă se abandonează criteriul subiectiv al originalităţii,
dreptul moral îşi pierde întreaga justificare42.
Legea română utilizează expresia „drepturi morale”, ca majoritatea legislaţiilor
europene, deosebire făcând dreptul german, care utilizează o formulă mai clară: „dreptul
personalităţii autorului” (Urheberpersönlichkeitsrecht).
Ca drept al personalităţii, dreptul moral nu se confundă cu alte drepturi
nepatrimoniale care privesc persoana fizică. Astfel, dreptul de a pretinde respectarea
calităţii de autor nu se confundă cu dreptul la nume43 reglementat de Decretul
nr. 975/1968, de art. 62 şi art. 64 C. fam. şi de Legea nr. 119/1996.
Raţiunea existenţei drepturilor morale nu poate fi analizată decât în contextul
mai larg al existenţei drepturilor intelectuale, care conţin şi drepturi patrimoniale.
Doctrina franceză44 mai veche a centrat întreaga analiză a dreptului de autor în jurul
drepturilor morale, plecând de la trăsăturile acestora: anterioare drepturilor
patrimoniale, subzistă şi după încetarea acestora şi sunt în relaţie de condiţionare cu
acestea. În aceste condiţii, drepturile morale apar ca izvorând din personalitatea celui
care a realizat creaţia intelectuală, fiind o continuare firească a acesteia, indiferent de
41 F. Pollaud-Dulian, Le droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 375. 42 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 438-440.
43 S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, 2003, p. 62 şi urm. 44 H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Ed. Dalloz, Paris, 1966, p. 421.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
191
relaţia materială45, punându-se în acest fel în prim plan creaţia intelectuală şi
realizatorul ei.
Trebuie spus că nu toată lumea a apreciat această poziţie faţă de drepturile
morale ce intră în conţinutul dreptului de autor. S-a afirmat, de exemplu, că
fundamentarea drepturilor morale se face pe o imagine romantică a autorului, care
încorporează personalitatea sa în operă. Utilizând acest model, drepturile morale
permit autorului să menţină operei un statut de creaţie indestructibilă46. Alte critici
aduse drepturilor morale ale autorilor au evidenţiat că ele reprezintă o limitare a
dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, că se pune accent prea mare pe
interesul privat (al autorului) comparativ cu interesul public.
S-a afirmat uneori că „drepturile morale nu au nimic de a face cu morala”47. Nu
împărtăşim această opinie din motive care ţin de ceea ce înţelege prin morală
literatura juridică şi legislaţia română. Legiuitorul român foloseşte, în art. 5 C.civ.,
denumirea de „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile
propriu-zise, cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri48 înţelegem
totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală
publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca
reguli de convieţuire şi comportament. Legea fundamentală, Constituţia, vorbeşte
atât de bune moravuri, în art. 30 alin. (7), cât şi de morală publică, în art. 53 alin. (1).
De altfel, denumirea generică impusă în timp anterior prezentei constituţii a fost
de „reguli de convieţuire socială”49.
Credem, în aceste condiţii, că respectarea onoarei autorului unei opere se
încadrează în chip natural printre valorile pe care o colectivitate le apreciază şi le
acceptă.
Sintetizând şi având în vedere că, uneori, creaţia, prin natura sa, nu mai se
află într-o relaţie de apropiere (asemănătoare posesiei) cu autorul ei, rolul drepturilor
morale este unul dublu:
crearea şi menţinerea unei reputaţii celui care a realizat-o;
45 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 105. 46 L. Bently, B. Sherman, Intellectual property Law, Oxford University Press, Oxford,
2002, p. 235. 47 R. Jacob, D. Alexander, L. Lane, A guidebook to Intellectual Property,
Ed. Sweet&Maxwell, Londra, p. 218. 48 L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1998, p. 36. 49 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1963, p. 208.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
192
protejarea fizică a creaţiei împotriva modificărilor sau altor atingeri.
Drepturile morale sunt, aşa cum s-a arătat, drepturi ale personalităţii şi, în
consecinţă, nu pot fi exercitate decât de autor. De fapt, chiar din art. 1, Legea
nr. 8/1996 prevede că dreptul de autor „este legat de persoana autorului”.
Totuşi, datorită importanţei unora dintre drepturile morale, legea permite
exercitarea după decesul autorului de către moştenitori. Este cazul, aşa cum prevede
art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, al următoarelor drepturi: dreptul de divulgare, din
raţiuni ce ţin de îmbogăţirea patrimoniului cultural al umanităţii, de dreptul la
paternitatea operei şi a celui la integritate, având în vedere nevoia de protecţie a
calităţii de autor şi a integrităţii operei.
Potrivit art. 11 alin. (1) al Legii nr. 8/1996: „Drepturile morale nu pot face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”. Această prevedere are rolul de a asigura
efectivitatea drepturilor morale, fiind o normă imperativă absolut necesară pentru
recunoaşterea dreptului de autor în general.
Autorul nu poate renunţa la drepturile sale morale nici înainte de a crea opera
şi nici ulterior, deoarece astfel ar comite o „sinucidere morală”50. Ipoteza cea mai
frecvent invocată este aceea a unei posibile „simulaţii” prin care opera este scrisă de
mod real de o altă persoană decât cel care o aduce la cunoştinţă publică şi se
bucură de prezumţia de autor. Convenţia prin intermediul căreia s-a creat aparenţa
de autor este nulă, având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiei menţionate.
Literatura franceză51 vorbeşte, în cazul unor astfel de clauze tip ghostwritter, de
sancţiunea aplicabilă încălcării unor norme de ordine publică.
În concluzie, chiar şi în varianta renunţării la drepturile morale, ulterior naşterii
dreptului de autor, se reţine absenţa eficacităţii actului de renunţare sau înstrăinare,
datorită prevederii legale menţionate, ce instituie o limitare a libertăţii de voinţă.
Există şi situaţii comparabile cu renunţarea: acceptarea modificării unei opere sau
realizarea unei opere derivate. În primul caz, autorul poate constata, de exemplu, că
opera de artă nu se prezintă în forma în care a creat-o. Acceptând ulterior modificarea,
autorul nu renunţă la drept, ci cel mult la exerciţiul acestuia. În ipoteza a doua, autorul
nu renunţă la dreptul la integritatea operei, ci permite transformarea ei în vederea
unei alte prezentări.
50 H. Desbois, op. cit., p. 382. 51 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 389.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
193
Ca o consecinţă a caracterului nepatrimonial şi inalienabil, creditorii autorului
nu pot urmări şi executa drepturile morale. De fapt, pentru creditori este lipsită de
interes urmărirea unor drepturi cu caracter nepatrimonial. Chiar şi atunci când
urmăresc suportul material al unei opere nedivulgate, ei nu urmăresc un drept moral
pentru realizarea creanţei printr-o eventuală vânzare. O astfel de situaţie este
imposibilă, datorită caracterului inalienabil al dreptului la divulgare, autorul fiind
singurul care poate face acest lucru.
Asemănător sistemului francez, în legislaţia română, dreptul moral subzistă şi
după încetarea drepturilor patrimoniale. Acest lucru rezultă din textul art. 11 alin. (2)
al Legii nr. 8/1996, care prevede că unele prerogative se transmit moştenitorilor sau
organismelor de gestiune colectivă pe durată „nelimitată”.
Având în vedere caracterul de drepturi ale personalităţii, acest lucru pare să
vină în contradicţie cu caracterul viager al drepturilor ce au în vedere persoana.
Caracterul perpetuu al drepturilor morale se datorează faptului că opera este o
continuare a personalităţii şi, în consecinţă, atât timp cât opera există, ea conţine
elemente din personalitatea autorului.
Această concepţie, implementată legislativ în Franţa şi România, nu a căpătat
aceeaşi valoare în alte sisteme de drept. Astfel, în dreptul englez, canadian şi
belgian, dreptul moral urmează regimul juridic al drepturilor economice, astfel că, la
un moment dat, se sting. În SUA, puţinele drepturi morale recunoscute sunt asimilate
drepturilor patrimoniale. Aceste reglementări nu încalcă Convenţia de la Berna, care,
în art. 6 bis. 2, prevede că drepturile morale se sting în acelaşi timp cu drepturile
patrimoniale, admiţând totuşi posibilitatea protecţiei lor şi după decesul autorului.
Drepturile morale nu se pierd prin neuz şi nici nu pot fi dobândite de terţi prin
vreo formă de prescripţie. Aceeaşi este şi situaţia dreptului la acţiune, deoarece,
dacă acestea ar fi prescriptibile, dreptul moral ar deveni, la un moment dat, lipsit de
protecţie. Argumentul jurisprudenţial vine din dreptul francez, a cărui reglementare în
materie este similară cu cea română. Astfel, Curtea de Casaţie a decis, în 1995, că
exercitarea de către autor a dreptului de proprietate intelectuală ataşat persoanei
sale nu este limitată de nicio prescripţie52.
Dreptul moral este un drept subiectiv absolut, fiind opozabil erga omnes şi, în
consecinţă, are următoarele caracteristici:
52 Idem, p. 393.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
194
îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, şi nu
o obligaţie corelativă anume;
din momentul dobândirii, se cunoaşte numai subiectul activ (titularul său), nu
şi subiectul pasiv (titular al obligaţiei corelative). Deci, în raport cu subiectul activ,
toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate, cărora le revine
obligaţia generală şi negativă menţionată.
Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii intelectuale este în Convenţia de la
Berna: principiul tratamentului naţional, ca regulă de nediscriminare. Aceasta
înseamnă că un stat membru al Uniunii trebuie să ofere unui cetăţean al altui stat
membru aceeaşi protecţie pe care o oferă cetăţeanului propriu. Se permitea astfel ca
fiecare ţară membră a Uniunii să dezvolte propriile legi în domeniu, principiul
tratamentului naţional fiind un mijloc de protecţie internaţională fără armonizare
legislativă.
Legea română, ca şi cea franceză, recunoaşte cetăţeanului străin aceleaşi
drepturi ca propriului cetăţean, poziţionare care este calificată ca fiind universalistă.
Articolul 147 al Legii nr. 8/1996 prevede că „persoanele fizice sau juridice străine,
titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia
prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este
parte, iar, în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor
români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în
statele respective”.
Capitolul 2. Jurisprudenţă în materia dreptului de a aduce opera la
cunoştinţa publicului
1. Reguli şi jurisprudenţă
Dreptul de autor ia naştere independent de aducerea operei la cunoştinţa
publicului şi, ca o continuare a acestui principiu, autorul este singurul care poate decide
dacă opera este în faza în care poate fi comunicată şi altor persoane. Numit şi drept
de divulgare, acest drept conferit de lege autorului are un atât de puternic caracter
intuitu personae încât s-a spus că este unul discreţionar şi absolut53. Divulgarea
53 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din
Bucureşti, 1971, p. 29; V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 107.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
195
necesită o voinţă clară şi incontestabilă a autorului de a decide comunicarea operei
către public54.
Dreptul la divulgare este un atribut al dreptului moral al autorului, în virtutea
căruia acesta poate să decidă singur dacă şi în ce moment va aduce opera la
cunoştinţă publică sau, din contră, să refuze acest lucru. De exercitarea dreptului de
divulgare, primul în ordine cronologică, depinde naşterea celorlalte drepturi morale şi
patrimoniale. Autorul poate reveni asupra deciziei de comunicare publică a operei cu
condiţia să nu existe deja un contract de editare, caz în care va fi ţinut de principiul
forţei obligatorii, cu toate consecinţele acestuia. Divulgarea poate avea sau nu
caracter comercial, autorul putând alege să comunice public opera fără un scop
comercial55.
Exercitarea dreptului de divulgare nu influenţează naşterea dreptului de autor,
aceasta realizându-se prin simplul act de creaţie. Totuşi momentul exercitării
dreptului are o importanţă deosebită din două motive:
a) din punct de vedere cronologic este anterior exercitării celorlalte drepturi, de
exercitarea dreptului de divulgare depinzând naşterea unor drepturi morale şi
patrimoniale;
b) în funcţie de momentul exercitării dreptului de divulgare analizăm prezumţia
de autor instituită de art. 4 al Legii nr. 8/1996.
Legea dreptului de autor utilizează de mai multe ori sintagma "cunoştinţă
publică", în contextul în care vorbeşte de divulgarea operei:
- "se prezumă a fi autor până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică"56,
- autorul are "dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică"57.
Aşa cum am arătat, dreptul de divulgare presupune manifestarea clară a
voinţei de a aduce opera la cunoştinţă publică. Această afirmaţie nu răspunde însă la
54 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404. 55 I. Dogaru, L. Săuleanu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, E.D.P., Bucureşti,
2006. 56 Art. 4 alin. (1) al Legii nr. 8/1996. 57 Art. 10 al Legii nr. 8/1996.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
196
întrebarea: când este opera divulgată? Este o operă adusă la cunoştinţă publică
dacă e prezentată familiei sau trebuie comunicată unui cerc mai larg de persoane?
Cât de mare trebuie să fie acest grup de persoane? Toate aceste întrebări îşi găsesc
răspuns prin precizarea sensului sintagmei "cunoştinţă publică", deoarece legea nu o
precizează în vreun fel.
Dintre opiniile exprimate în literatură legătură cu momentul divulgării şi sensul
dat formulei analizate menţionăm:
- "divulgarea operei are loc în momentul în care aceasta este pusă la dispoziţia
publicului larg."58;
- "divulgarea propriu-zisă va avea loc însă numai în momentul în care opera
devine efectiv accesibilă publicului - moment care poate fi chiar cel al predării
manuscrisului către editor"59.
- "a divulga opera înseamnă a decide comunicarea către public"60.
Având în vedere opiniile de mai sus deducem că prin aducere la cunoştinţă
publică înţelegem comunicarea operei către public. Considerăm că trebuie şi mai
nuanţat sensul, deoarece nici termenul "public" nu beneficiază de o definire legală.
Este, de exemplu, lecturarea unui fragment dintr-un roman în cadrul unui cerc literar
o manifestare a voinţei de a comunica opera către public? Soluţia acestei probleme
ţine de interpretarea voinţei autorului, determinând în felul acesta dacă el doreşte să
facă opera cunoscută sau apreciază că nu e încă momentul. În situaţiile limită, cum e
ultimul exemplu, trebuie văzut dacă cercul în care se face comunicarea este unul
restrâns, limitat prin reguli ale grupului sau este un spaţiu cultural în care accesul
este liber. Aceeaşi lecturare poate fi aducere la cunoştinţă publică dacă are loc la o
manifestare ştiinţifică sau doar o prezentare privată atunci când spaţiul cultural este
sub forma unui club exclusivist.
În concluzie, sensul sintagmei "cunoştinţă publică" trebuie analizat de la caz la
caz, pentru că uneori se face distincţie chiar între momentul luării deciziei pe plan
psihologic şi materializarea ei prin divulgare.
58 C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Ed. universul Juridic, 2007, p. 97. 59 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 204. 60 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
197
Autorul trebuie să fie mai mult decât prudent atunci când face acte comunicare
a operei sau unei părţi din aceasta către terţi deoarece, fără o materializare a
dreptului de divulgare, acestea pot fi speculate în vederea răsturnării prezumţiei de
autor.
Având în vedere principiile enunţate mai sus, autorul poate refuza
comunicarea operei realizate în baza unui contract, indiferent de motivele care stau
la originea deciziei sale, dar va intra sub incidenţa art. 969 şi 1075 C.civ., care impun
obligarea sa la dezdăunare. În cazul în care opera comandată este predată celui
care a solicitat realizarea ei, apreciem că autorul îşi exercită dreptul de divulgare.
Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa contractului de
comandă, apreciem că prin predarea operei se şi realizează comunicare publică
într-o formă care epuizează dreptul de divulgare. Fără a ne afla în prezenţa
transferului dreptului moral de divulgare, credem că, dacă nu am interpreta în acest
sens, efectele contractului de comandă ar fi restrânse prea mult. De altfel, părţile
stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei, astfel că autorul îşi
completează exercitarea dreptului la divulgare.
Trebuie avute în vedere, în ipoteza de mai sus, contractul de comandă şi
prezumţia reglementată de art. 4, pentru că există riscul ca aceasta din urmă să nu
poată fi răsturnată, dacă nu se fac menţiuni clare în contract. Acesta a fost cazul
într-un dosar61 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, „în lipsa unor
atare dovezi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu s-a răsturnat prezumţia
calităţii de autor a persoanelor sub numele cărora opera s-a adus pentru prima dată
la cunoştinţă publică”. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele
Universitatea Toulouse II, Le Mirail, EPSCT, Franţa şi Centrul Naţional de Cercetări
Ştiinţifice, EPST, Franţa au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AAAM, să se
constate încălcarea drepturilor de autor deţinute de reclamante cu privire la studiul
intitulat Ancient Gold Mines of Dacia şi să fie obligată pârâta să retragă de îndată
studiul de pe website-ul www.rosiamontana.org. În motivarea cererii, s-a arătat că
angajaţii reclamantelor au realizat, în colaborare cu Laboratorul de Arheologie şi
Istorie şi cu Muzeul Naţional de Istorie al României, studiul geologic şi arheologic în
zona Roşia Montană menţionat mai sus. Reclamantele au constatat publicarea
studiului, fără acordul lor, pe pagina de Internet www.roşiamontana.org., reclamând
încălcarea dreptului de divulgare reglementat de art. 10 lit. a) al Legii nr. 8/1996.
61 I.C.C.J., decizia nr. 8934/2005, http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp; O. Spineanu,
Proprietate intelectuală, Jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006, p. 223.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
198
Pe site-ul menţionat apăreau ca autori ai studiului persoane care nu
participaseră la cercetări şi nu erau angajate ale reclamantelor. Aşa cum am
menţionat, instanţa nu a constat răsturnarea prezumţiei de autor şi, pe cale de
consecinţă, nici încălcarea dreptului moral la divulgare.
Concluzia pe care o extragem din cazul prezentat este aceea că se impune, în
mod necesar, realizarea unei proceduri contractuale detaliate de redactare şi predare
a operei comandate, astfel încât să se evite posibilitatea încălcării dreptului la
divulgare şi a dreptului la nume, prin atribuirea operei altuia.
Pe lângă această procedură contractuală, autorul, realizator al operei
comandate, are la îndemână înregistrarea operei sale în Registrul Naţional de
Opere, potrivit art. 148 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 şi potrivit art. 3 al Ordonanţei
nr. 25/1996 privind întărirea capacităţii administrative a ORDA. Rolul acestei înregistrări
este de a oferi un mijloc de probă în cazuri precum cel de mai sus.
În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului este
guvernată de următoarele reguli62:
atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga
propria creaţie;
dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine
tuturor coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el
trebuie temeinic justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura
dreptului de divulgare, coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la
despăgubiri.
Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţa publicului revine celui
desemnat prin convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia
din urmă. Având în vedere faptul că opera colectivă este realizată în urma unei
comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica corespunzător şi regulile menţionate mai
sus (art. 969 şi 1075 C.civ.).
Se epuizează întotdeauna dreptul de divulgare odată cu prima aducere la
cunoştinţă publică? Răspunsurile date în literatura română şi franceză diferă în
funcţie de modul în care dreptul de divulgare este valorizat. Sunt situaţii în care
opera a fost creată cu o anumită destinaţie, iar divulgarea s-a făcut având în vedere
62 Rezultat al interpretării art. 5 al Legii nr. 8/1996.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
199
această destinaţie. În astfel de cazuri, s-a opinat63 că este nevoie de o nouă
divulgare potrivit cu noua destinaţie. Un exemplu ar putea fi utilizarea unei secvenţe
dintr-un film în scop publicitar, caz în care autorul este singurul care poate exercita
dreptul de divulgare în conformitate cu noua destinaţie. Un argument din
jurisprudenţa franceză îl reprezintă soluţia potrivit căreia utilizarea melodiei „Femme
Libérée” într-un mesaj publicitar este o încălcare a dreptului la divulgare64. Fără o
prevedere clară, instanţele franceze au oscilat între cele două soluţii. O astfel de
prevedere există în dreptul belgian65, care a ales să limiteze efectele divulgării la
procedeele şi modurile de exploatare alese de autor.
În literatura juridică românească, s-a afirmat: „e greu de acceptat că, odată
adusă la cunoştinţă publică într-o modalitate, opera rămâne totuşi nedivulgată în alte
modalităţi, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizând-se”66.
Credem că trebuie făcută distincţie între situaţia în care este vorba de aceeaşi
operă sau este cazul unei preluări într-o altă operă, cum a fost cazul clipurilor
publicitare. Dacă este vorba de aceeaşi operă, legea română este clară, spunând că
autorul este singurul care decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică. Decizând modul în care face acest lucru prima dată, autorul îşi
epuizează dreptul de divulgare, el având însă dreptul patrimonial de a autoriza orice
altă formă de utilizare a operei sale. Spre exemplu, un compozitor divulgă melodia
într-o emisiune televizată, dreptul său se epuizează, dar are dreptul exclusiv de a
autoriza sau interzice orice altă utilizare ulterioară într-o altă formă şi destinaţie, ca o
manifestare a drepturilor sale patrimoniale. Dacă însă este vorba de o nouă creaţie,
autorul are un nou drept de divulgare pe care trebuie să îl epuizeze. În exemplul
anterior, dacă melodia devine coloana sonoră a unui film, o operă comună, în care
compozitorul este autor secundar, pe cale de consecinţă, va exercita dreptul de
divulgare odată cu toţi coautorii.
Drepturile morale au fost puse la încercare odată cu convertirea analogică în
format MP3, MP4, MPEG. Sunt cunoscute situaţii în care, înainte de premiera unui
film, el a fost ilegal comunicat publicului, datorită modalităţilor moderne şi rapide de
comunicare. Fişierele MP3 permit compresia înregistrărilor sonore, păstrând calitatea
şi permiţând un transfer mult mai rapid fie on line, fi pe un suport electronic.
63 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 407. 64 C. Féral-Schuhl, Cyberdroit, Le droit à l’épreuve de l’Internet, Dalloz, 2006, p. 285. 65 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, Dictionnaire comparé du droit de
auteur et du copyright, CNRS Editions, Paris, 2003, p. 428. 66 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 207.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
200
Aducerea înregistrărilor în format MP3 şi plasarea lor pe Internet reprezintă, potrivit
jurisprudenţei franceze, o încălcare a dreptului moral la divulgare, atât timp cât
autorul nu şi-a exercitat dreptul de divulgare în acest sens. În acest fel, s-a apreciat,
de exemplu, de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, că reprezintă încălcare a
dreptului la divulgare postarea pe Internet a 23 de cântece ale lui Jean Ferrat67.
În opinia noastră, este mai degrabă o încălcare a dreptului patrimonial de a
decide în ce mod opera poate fi utilizată. Într-adevăr, este o legătură foarte strânsă
între dreptul de divulgare şi dreptul patrimonial al autorului de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa. Din acest motiv, jurisprudenţa franceză a legat68
utilizarea operei, într-un alt mod, de neexercitarea de către autor a dreptului la
divulgare în acest sens.
2. Jurisprudenţă în materia dreptul la divulgarea operelor după decesul
autorului
Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din
viaţă a autorului privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după
expirare.
În perioada de protecţie a operei, pot exercita dreptul de divulgare şi
moştenitorii, cu respectarea următoarelor reguli:
a) dacă manifestarea de voinţă a autorului în sensul divulgării rezultă din acte
sau fapte juridice ale acestuia, atunci moştenitorii au dreptul să publice opera, pentru
că ei pun în aplicare voinţa autorului care, în fapt, şi-a exercitat dreptul la divulgare;
de exemplu: testamentul prin care se transmit drepturi patrimoniale asupra unei
opere nepublicate;
b) dacă autorul îşi manifestă voinţa în timpul vieţii în sensul necomunicării
publice a operei, aceasta nu poate fi divulgată de nicio persoană, pentru că dreptul a
fost exercitat şi nu mai operează transmiterea prin succesiune. Ce se întâmplă totuşi
când cineva încalcă această interdicţie? Singura sancţiune aplicabilă în caz de
nerespectare a voinţei defunctului este că persoana care face acest lucru nu se va
bucura de protecţia prin drept de autor, deoarece nu îndeplineşte condiţia divulgării
în „mod legal” menţionată de textul art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996;
67 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 284. 68 A se vedea M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 428, unde
se menţionează existenţa unor hotărâri recente care ar susţine epuizarea dreptului de divulgare.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
201
c) atunci când nu se poate determina care a fost dorinţa autorului, interzicere
sau permisiune, divulgarea este posibilă având în vedere coroborarea a două texte
de lege:
art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite divulgarea operei de către
altcineva în afara autorului, numai în mod legal; şi
art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite exercitarea dreptului de
divulgare [prevăzut de art. 10 lit. a)] după moartea autorului, de către moştenitori,
potrivit legislaţiei civile.
După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare
poate fi exercitat doar având în vedere art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana
care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în
mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia
echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale de autor”. Dreptul care ia astfel naştere
a fost numit, în Marea Britanie, „drept de publicare” (publication right) şi este
recunoscut pe o perioadă de 25 de ani calculaţi de la sfârşitul anului în care opera a
fost publicată.
Dreptul de divulgare nu este recunoscut juridic ca atribut al dreptului moral în
sisteme de drept precum cel englez, american sau canadian, regăsindu-l în schimb
reglementat în Franţa şi Belgia. În SUA, dreptul de divulgare este strâns legat de
exercitarea drepturilor patrimoniale şi, în special, a celui de distribuire.
Exercitarea dreptului de divulgare nu are ca efect naşterea dreptului de autor,
ci crearea premizelor pentru exercitarea drepturilor patrimoniale. Componenta
negativă a dreptului de divulgare presupune menţinerea operei într-o formă de
„confidenţialitate”, care nu aduce avantaje patrimoniale.
Capitolul 3. Jurisprudenţă în materia dreptului de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţă publică
În mod cronologic, primul care se manifestă este dreptul de a decide sub ce
nume va fi publicată opera şi abia ulterior (cel mult concomitent) se va manifesta
dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, în strânsă legătură cu numele,
ambele ţinând de paternitatea operei.
Importanţa exercitării dreptului la nume este sintetizată într-o afirmaţie care poate
fi „revendicată” de toţi cei care au creat ceva, dar care îi aparţine lui Julien Gracq:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
202
Mes livres, bien evidémment, je le reconnais tous au sens ou on reconaît une
progéniture.
Numele autorului are, printre altele, următoarele roluri: canalizează beneficiile,
uşurează managementul creaţiilor intelectuale (catalogare, bibliografii) şi ajută la
formarea unei personalităţi, la acordarea premiilor etc. De aceea, în conţinutul
dreptului la nume [prevăzut de art. 10 lit. c)] intră dreptul de a decide numele,
pseudonimul, de a pretinde indicarea acestora şi chiar păstrarea anonimatului, fiind
susținută astfel relația imaterială autor-operă69.
Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci
când opera este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere
colective.
În cazul în care opera este adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim sau
într-o formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică
care a făcut-o publică. Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se
referă la celelalte drepturi morale şi patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost
exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. În momentul în care este cunoscută
identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului de autor.
În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea
numelui lor pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 65, art. 66
coroborate cu art. 5 ale Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor
principal şi mai mulţi autori „secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul
muzicii sau al dialogului. Curtea de Apel a reţinut că omisiunea repetată a numelui
reclamantului, în calitate de autor al scenariului, de pe materialele de promovare a
filmului, încalcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la
recunoaşterea calităţii de autor70.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care
autorul nu a fost identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod
propriu presupune menţionarea numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi
proeminent. De exemplu, în cazul unei cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel
puţin în interiorul cărţii (în lipsă de altă clauză în contractul de editare), iar dacă este
vorba de o transmisie radio-tv, numele trebuie să fie menţionat într-o manieră care să
69 C.R. Romiţan, op. cit., p. 104. 70 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,
p. 229.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
203
conducă la citirea sau ascultarea sa. În funcţie de specificul operei, numele trebuie
menţionat, printre altele, în următoarele cazuri:
pentru autorii de opere literare sau dramatice, ori de câte ori opera este
publicată;
în cazul compozitorilor, numele trebuie menţionat în orice formă pe copiile
comerciale ale cântecului, nu şi de fiecare dată când acesta este difuzat;
autorul unei opere artistice are dreptul la menţionarea numelui ori de câte ori
opera este expusă în public, imaginea sa este difuzată prin mijloace media etc.
Potrivit art. 148 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, autorii şi alţi titulari de drepturi
exclusive ale autorilor au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate
ale operelor menţiunea de rezervare a exploatării acestora, constând în simbolul ©
însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
Producătorii de înregistrări sonore, interpreţii, executanţii sau alţi deţinători de
drepturi exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile
autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul acestora,
menţiunea de protecţie, constituită din simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de
numele lor, de locul şi anul primei publicări.
Am arătat că drepturile morale sunt inalienabile, iar dreptul la nume nu se
transmite nici măcar prin succesiune, nefiind reglementă această posibilitate de
art. 10 al Legii nr. 8/1996. Faţă de jurisprudenţa franceză, unde întâlnim constatarea
nulităţii convenţiilor pe baza cărora operele apar sub alt nume decât al celui care le-a
creat, în practica belgiană s-a recunoscut această posibilitate. Astfel, autorul
memoriilor unei vedete a putut renunţa să semneze opera şi să accepte publicarea ei
sub alt nume.71 Revenind la jurisprudenţa franceză, aceasta a calificat norma
referitoare la inalienabilitate ca fiind una de aplicare imperativă şi, în consecinţă,
instanţele au calificat în mod constant clauzele prin care o persoana renunţă la
dreptul la menţionarea numelui ca fiind lovite de nulitate. În schimb, în dreptul
canadian, american şi englez, renunţarea la dreptul la nume este posibilă (Gost
writter).
Din motive ce ţin de exprimarea din art. 11 al Legii nr. 8/1996 („drepturile morale
nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”), ne plasăm pe această din
71 A. Berenboom, citat de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,
p. 150.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
204
urmă poziţie, apreciind că norma este una imperativă. Un alt motiv ţine de caracterul
profund personal al dreptului de autor. Or, dacă acceptăm o astfel de posibilitate,
ajungem în situaţia să recunoaştem un drept de autor care nu poartă amprenta
personalităţii. În exemplul din jurisprudenţa comparată, menţionat mai sus, am putea
accepta menţionarea numelui vedetei numai în condiţiile în care ea a participat la
realizarea memoriilor.
Dovedirea prejudiciului moral este, ca întotdeauna, o problemă delicată şi
credem că trebuie avute în vedere soluţiile din practică. S-a apreciat72 că încălcarea
dreptului moral de autor este prin ea însăşi aptă să producă autorului operei un
prejudiciu, astfel că nu mai este necesară dovedirea, potrivit art. 1169 C.civ., a
prejudiciului. Faptul că reclamantul nu şi-a regăsit numele pe materialele
promoţionale ca autor al scenariului conduce la un prejudiciu pe care instanţa este
suverană să îl aprecieze fără o altă dovadă.
Probleme deosebite apar în cazul operelor de artă fie datorită unei false
atribuiri, fie datorită nemenţionării numelui pe o reproducere. Cert este că, în astfel
de cazuri, autorul se poate adresa instanţei pentru a obţine reparaţii morale.
În cazul operelor de artă, dreptul la nume presupune menţionarea acestuia pe
reproducerile autorizate de el, dar şi pe reproducerile fotografice. În Franţa, s-au
vândut cărţi poştale cu fotografia Place des Terreaux din Lyon. Cartea poştală
menţiona numele fotografului, dar nu pe cele ale artistului şi arhitectului, respectiv
Daniel Buren şi Christian Drevet. Piaţa respectivă a fost reamenajată prin mutarea
unei fântâni de la vest la nord şi redesenarea spaţiului şi amplasarea a 72 de fântâni.
De altfel, Curtea de Apel din Lyon73 a reţinut că s-a realizat un ansamblu ce poartă
amprenta personalităţii autorilor. Cu toate acestea, Curtea a decis că piaţa respectivă
nu este opera lor, fiind un ansamblu urbanistic mixt în care se află şi contribuţia lor.
Soluţia Curţii de Apel a fost însă pe acest capăt de cerere infirmată de Curtea de
Casaţie74, care a decis că necomunicarea publică pe cărţile poştale a caracteristicilor
originale ale operei celor doi este o încălcare a art. L-121-1 al Codului de Proprietate
Intelectuală şi a art. 5 al Directivei CE 2001/29 pentru armonizarea anumitor aspecte
cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională. Un
astfel de exemplu vine să arate complexitatea aprecierii creaţiilor urbanistice moderne.
72 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,
p. 229. 73 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 339. 74http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2/act
ualite_jurisprudence_21/premiere_chambre_civile_568/arrets_569/br_arret_632.html.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
205
Într-o altă soluţie, autorii unei fresce servind ca decor pentru un clip publicitar au
obţinut recunoaşterea de către o instanţă franceză a încălcării dreptului la nume prin
nemenţionarea numelui lor75.
Problema falsei atribuiri a numelui este redată de o speţă recentă din
jurisprudenţa franceză76. Deţinătorul unei picturi semnată Utrillo77 a chemat în
judecată vânzătorul picturii pentru neautenticitatea semnăturii. Tabloul fusese
prezentat ca o operă a Şcolii din Paris cu menţiunea „poartă o semnătură apocrifă a
lui Maurice Utrillo”. Ea nu era nici copie, nici imitare a unei alte picturi şi, în aceste
condiţii, instanţa a stabilit că punerea în vânzare a operei nu încălcă dreptul la nume,
dar aduce atingeri drepturilor morale. Speţa ridică probleme vizavi de calitatea
procesuală a celui care promovează acţiunea, acesta trebuind să fie moştenitor sau
un organism de gestiune.
Într-o altă speţă78, aceeaşi Curte de Casaţie a decis că reproducerea servilă a
semnăturii artistului pe o copie a unei opere intrată în domeniul public nu aduce
atingere dreptului moral atât timp cât nu există posibilitatea confuziei cu opera
originală. Soluţia a fost dată de o instanţă penală care a avut în vedere elementul
intenţional. Dacă însă abordăm problema din punct de vedere al caracterului
perpetuu al dreptului moral, soluţia tinde să pară alta. Totuşi, atât timp cât
reproducerea servilă poartă numele autorului, nu avem de a face cu o încălcare a
dreptului la nume, ci, eventual, în funcţie de calităţile reproducerii, cu o posibilă
încălcare a dreptului la respectarea integrităţii operei.
Capitolul 4 . Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde recunoaşterea
calităţii de autor
În esenţă, dreptul la calitatea de autor al operei [consacrat de art. 10 lit. b)] oferă
creatorilor de opere dreptul de a fi identificaţi ca autori ai acelor opere,
producându-se astfel consecinţe economice, culturale sau simbolice. În conţinutul
dreptului la recunoaşterea calităţii de autor, intră dreptul de a revendica oricând
calitatea de autor şi dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Toate marile
sisteme de drept admit că dreptul la paternitate acoperă falsa atribuire a numelui,
75 Decizie menţionată de N. Walravens, op. cit., p. 338. 76 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 417. 77 Maurice Utrillo, pictor francez, 1883-1955, greu de încadrat într-un anumit stil, a
pictat numeroase peisaje urbane, în special din Montmartre. 78 http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2
/bulletin_information_cour_cassation_27/.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
206
mai puţin cel canadian, care lasă această faptă să fie sancţionată de regulile
dreptului comun referitoare la viaţa privată şi prejudiciu79.
Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează
publicului copii ale operei ori expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume decât
cel al autorului. Spre exemplu, este o încălcare a dreptului la paternitatea operei
publicarea unui articol de ziar sub alt nume, aplicarea semnăturii unui pictor cunoscut
pe un tablou realizat de altcineva etc.
Pe lângă mecanismele conferite de legea română şi de Convenţia de la Berna
mai există şi altele pe care autorul se poate baza pentru a-şi asigura recunoaşterea
dreptului la paternitatea operei: contractul de editare, alte contracte sau chiar prin
forţa unor organisme de gestiune colectivă.
Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite
prin moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul
acestuia revine organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau
organismului cu cel mai mare număr de membri în domeniul de creaţie.80
Legea nr. 8/1996 sancţionează, în art. 141, ca infracţiune81 însuşirea fără drept
a calităţii de autor, astfel că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în
procesul penal dacă există prejudiciu. Autorul neprejudiciat încă poate solicita
încetarea oricărei uzurpări a calităţii sale de autor. Aceasta este situaţia în speţa
menţionată anterior, în care reclamantele invocau postarea unui studiu ştiinţific pe
site-ul www.roşiamontana.org sub alt nume decât cel al autorilor.
Capitolul 5. Jurisprudenţă în materia dreptului la paternitate în cazul unor
opere speciale
Autorul unei opere de artă plastică poate autoriza reproducerea originalului
operei în următoarele condiţii:
prin contractul de reproducere să se ofere indicaţii care să conducă la
identificarea operei (descriere sumară, desen, fotografie etc.) şi referiri la semnătura
autorului;
titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul supus examinării;
79 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 425. 80 Art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996. 81 A. Françon, Les sanctions pénales de la violation du droit moral în Mélange offerts
à Jean-Jacques Burst, Ed. Litec, 1997, p. 171.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
207
pe toate exemplarele să figureze numele, pseudonimul autorului sau orice alt
semn care să-l identifice (art. 83).
Pentru a proteja titularul dreptului de autor asupra operei de artă de o posibilă
reproducere ulterioară fără drept, legea impune ca modelele originale să fie restituite
deţinătorului, iar instrumentele create pentru reproducere să devină inutilizabile sau
distruse dacă nu se convine altfel.
Pe lângă regulile menţionate, comune tuturor categoriilor de opere, art. 84 din
Legea nr. 8/1996 impune şi două reguli speciale. Potrivit primei, proiectele de
arhitectură expuse în apropierea şantierului şi, ulterior, construcţia, trebuie să poarte
scris numele autorului, dacă în mod convenţional nu s-a stabilit altceva. Cea de a
doua vine să întărească dreptul de a exploata exclusiv opera, statuând că o
construcţie nu poate fi realizată decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra
proiectului.
Aşa cum s-a mai arătat, nefiind originale, nici legiuitorul nu protejează prin drept
de autor fotografiile scrisorilor, actelor, documentelor, desenelor tehnice şi altele
asemenea. Fotografia nu face decât să reproducă imaginea unei opere şi, ca
urmare, modul în care se realizează nu trebuie să prejudicieze opera de artă
reprodusă şi nici dreptul autorului asupra acesteia, astfel că realizarea fotografiei
trebuie să aibă loc numai cu acordul acestuia din urmă. Dacă este vorba de
fotografia realizată la comanda unei persoane, ea poate fi publicată şi reprodusă de
acesta şi de succesorii săi fără consimţământul autorului (în lipsă de prevedere
contrară). Legea îl protejează şi pe autor, atunci când fotografia conţine şi numele
său, acesta trebuind să se regăsească şi pe reproducerile ulterioare.
Capitolul 6. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei
6.1. Noţiune
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la integritatea
operei, droit à l’integrité, right of integrity) este atributul moral al dreptului de autor
care permite autorului să impună tuturor persoanelor menţinerea respectului faţă de
operă, inclusiv celor care dobândesc drepturi asupra operei.
Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând,
faptul că autorul a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor
fi protejate împotriva oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
208
anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a
proteja reputaţia autorului.
În conţinutul dreptului la integritatea operei intră:
dreptul autorului de solicita interzicerea oricărui act care ar aduce atingeri
fizice operei;
dreptul autorului de a interzice orice „atingere” a operei care ar afecta reputaţia
autorului.
Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să
dovedească: tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului
autorului, iar atunci când nu este vorba de o atingere fizică, să facă dovada
prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se înţelege orice adăugare, ştergere,
alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu structura internă a operei.
Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care, chiar dacă nu afectează
valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al operei.
În condiţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, menţionat mai sus, exerciţiul
dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite prin moştenire, pe
durată nelimitată şi, potrivit art. 90 al Legii nr. 8/1996, poate fi exercitat şi de
persoana reprezentată într-un portret sau de destinatarul unei corespondenţe.
6.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei
Din motive ce ţin de organizarea politico-socială, problemele ridicate în
jurisprudenţa comparată au fost mai numeroase decât cele din ţările aflate în fostul
spaţiu socialist. De aceea, ele au fost prezentate începând cu primele lucrări
româneşti apărute după 198982. Vom apela şi noi la astfel de exemple, deoarece
reglementările în materia dreptului la integritatea operei sunt aceleaşi în marile
sisteme de drept.
O privire retrospectivă în jurisprudenţa franceză ne permite să menţionăm
următoarele exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:
demolarea unei fântâni monumentale, amplasată în holul unui centru
comercial, deoarece crea riscuri pentru cumpărători83;
82 Y. Eminescu, op. cit., p. 140 şi urm. 83 Decizie din 1975 a Curţii de Apel din Paris menţionată de Y. Eminescu, Dreptul de
autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994 p. 144.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
209
publicarea unei opere eliminând anumite pagini;
retuşarea unei fotografii, reprezentând un manechin gol, prin aplicarea unor
bancnote;
adăugarea unei prefaţe într-o carte sau a muzicii într-un film mut;
executarea de proastă calitate a lucrărilor de reproducere a unei fotografii;
iniţiativa intempestivă a balerinei de a introduce un pas de dans fără acordul
coregrafului84.
Au fost apreciate ca fiind atingeri ale spiritului operei:
prezentarea personajului Tintin în alte situaţii decât cele cunoscute,
modificându-se astfel imaginea tradiţională;85
utilizarea unei opere muzicale într-un film publicitar86;
realizarea unei fotografii digitale a Giocondei, în care aceasta are o expresie
fundamental diferită87;
punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a
adevăratului spirit al operei; regia şi libretul operetei „Văduva veselă” prezentată la
„Theâtre de la Monnaie” au făcut din opera respectivă una complet diferită de spiritul
comediei „L’attaché d’ambassade”88.
Problema comportamentului faţă de operă, care aduce atingeri reputaţiei şi
onoarei autorului, nu este soluţionată unitar, datorită inexistenţei criteriilor obiective
de apreciere pentru judecători. Un bun exemplu89 este cel în care sculptorul Michael
84 Ultimele cinci exemple sunt soluţii ale unor instanţe franceze diferite, menţionate
de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 64. 85 Exemplu menţionat M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,
p. 65. 86 N. Walravens, op. cit., p. 347; este menţionat cazul lui Niki de Saint-Phalle, care a
descoperit, în 1989, melodia sa „Nana” într-un clip publicitar la ţigări. 87 Ibidem. 88 Decizie din 1965 a Curţii de Apel din Bruxelles, menţionată de Dreptul de autor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 143. Instanţa a reţinut că „ansamblul spectacolului devine un fel de dramă care înseamnă critica unei societăţi frivole, vesele, care trăia în ignoranţa claselor mai puţin favorizate şi care era nepăsătoare la apropierea evenimentelor tragice ale primului război mondial”.
89 A se vedea L. Bently, B. Sherman, op. cit., p. 247.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
210
Snow a apreciat că nu a fost respectat dreptul său la integritatea operei, fiind atinsă
reputaţia sa. Opera sa denumită „Flight-Stop” a fost vândută unui centru comercial
din Toronto, The Eaton Centre. În perioada sărbătorilor de Crăciun, în jurul sculpturii
sale au fost aşezate decoraţiuni specifice, M. Snow susţinând că astfel opera arăta
ridicol. Ambele părţi au adus experţi care să le susţină interesele. Curtea a decis în
favoarea autorului operei, concluzia fiind că, atunci când este vorba de reputaţie şi
onoare, acesta este singurul care poate aprecia.
În aceeaşi ordine de idei, autorul poate aprecia şi faptul dacă reputaţia sa a fost
afectată prin expunerea operei în alt spaţiu decât pentru cel care şi-a dat acordul.
Iniţiativa organizatorilor de a expune pictura murală (Minéraline) a lui Daniel
Walravens într-o expoziţie temporară, deşi fusese creată pentru expoziţia de la
Trévarez este apreciată90 ca fiind o încălcare a dreptului moral la integritatea
spiritului operei. Exercitarea dreptului analizat în acest mod vine, uneori, în
contradicţie cu un alt drept, precum cel de proprietate. În acest sens, s-a reţinut, de
exemplu, că proprietarul unei statui nu încalcă dreptul la integritate dacă o mută de
pe poziţia iniţială pentru care a fost creată. Într-o opinie91, pe care o agreăm, se arată
că operele create pentru a fi expuse într-un spaţiu prestabilit trebuie menţinute în
acel spaţiu, datorită importanţei artistice a spaţiului de expunere a operei.
Tehnica modernă ridică probleme şi în materia dreptului moral la integritatea
operei. S-a apreciat, de exemplu, că dreptul la integritate este încălcat atunci când
imaginile realizate de un autor sunt introduse într-un joc video uşor retuşate92.
Înregistrarea pe CD, DVD sau transformarea în format MP3 aduce, în chip
natural, modificări operelor muzicale. Chiar şi imaginea poate fi afectată odată cu
digitizarea. Într-o astfel de situaţie s-a aflat M.C. Solaar, care a reclamat încălcarea
dreptului la integritatea operei prin transformarea a două dintre cântecele sale în
sonerii pentru telefon. Curtea de Apel din Paris reţinea, în 2005, că „sub formă de
sonerii telefonice se realizează o amputare semnificativă” a operei muzicale,
aducându-se atingere dreptului la integritatea operei93.
6.3. Exemple de modificări permise
Potrivit art. 35 şi art. 76 ale Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale
operei, fără consimţământul autorului, dacă:
90 N. Walravens, op. cit., p. 345. 91 Idem, p. 344. 92 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 285. 93 Idem, p. 286.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
211
este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la
dispoziţia publicului;
rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie
cu opera originală şi autorul acesteia;
transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se
autorul;
are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.
Cu consimţământul autorului şi în temeiul contractului, se pot realiza, prin
transformarea operei originale, opere derivate: adaptarea unui scenariu de film
pentru a fi pus în scenă, transformarea operelor literare pentru a fi transpuse
audio-vizual, adaptarea operelor muzicale etc. Deşi sunt rezultatul „transformării”
unei alte opere, traducerile sunt protejate ca opere originale, având în vedere efortul
intelectual creator al traducătorului, care are însă obligaţia de a respecta sensul iniţial
al expresiilor.
Situaţia operelor derivate nu este întotdeauna foarte limpede. Am dat deja
exemplul libretului şi regiei operetei „Văduva veselă”. În alte situaţii, autorii sau
moştenitorii au cerut retragerea numelui de pe genericele filmelor ca urmare a
adaptărilor denaturate. Este cazul moştenitorilor autorului (Bernanos) dialogurilor
filmului „Dialogues des carmélites” şi al lui Raphaëlle Billetdoux pentru adaptarea
romanului „Mes nuits sont plus belles que vos jour”94. În primul caz, s-a apreciat că
autorul dialogurilor a respectat întocmai traducerea nuvelei originale şi, în
consecinţă, a respins solicitarea. În al doilea caz, autoarea fiind în viaţă, a solicitat
retragerea, apreciind că adaptarea romanului său, realizată de A. Zulawski, nu o
reprezintă în niciun fel, astfel că numele autoarei romanului nu a mai apărut pe
generic.
Dovadă a faptului că dreptul moral la nume se conservă cât timp opera este în
mintea publicului o reprezintă reacţia moştenitorilor lui Victor Hugo la o adaptare a
„Notre dame de Paris”. În 1996, Studiourile Disney au realizat o adaptare pentru
desene animate a operei menţionate fără a menţiona numele scriitorului. Moştenitorii
94 Pentru ambele exemple, a se vedea F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 448-449.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
212
au reacţionat public atât cu privire la menţionare numelui, cât şi cu privire la
schimbarea caracterului unor personaje95.
Până la ajunge la rezultatul final, punerea în scenă, de exemplu, o operă trece
prin mai multe transformări: traducere, adaptare, regizare. Toate acestea pot să îi
afecteze, cum am văzut, spiritul pe care autorul l-a încorporat în ea. Pentru coerenţa
întregului sistem de protecţie a dreptului de autor, trebuie ca prin contractul de
adaptare să nu aibă loc o renunţare la dreptul la integritatea operei. Adaptarea
trebuie să respecte spiritul operei, iar autorul acesteia trebuie, în virtutea dreptului
său moral, să urmărească modul în care opera sa este transformată.
6.4. Jurisprudenţă în materia dreptului la integritate şi alte drepturi asupra
operei
Există, pe lângă transformările de mai sus, situaţii în care dreptul la integritatea
operei vine în contradicţie cu drepturi rezultând din contract sau chiar cu dreptul de
proprietate.
Una dintre situaţii este cea a cesionarului dreptului de a exploata opera, acesta
având obligaţia de a o reproduce în condiţii tehnice cât mai bune şi de a nu interveni
asupra ei decât excepţional, pentru a face corectarea gramaticală.
Dreptul la integritatea operei intră în conflict cu dreptul de proprietate al altei
persoane decât autorul, asupra acesteia. Dispoziţia, ca atribut al dreptului de
proprietate, ar fi grav restrânsă dacă ar fi interzis total dreptul de a distruge opera, de
exemplu. Pe de altă parte, se afirmă că dreptul la integritate „vine să limiteze usus şi
abusus”96. Proprietarul are dreptul de a dispune de bunurile sale fără să încalce
drepturile morale ale artistului. În caz de litigiu, trebuie găsit echilibrul între cele două
drepturi absolute.
Mutilarea operei sau transformarea acesteia de către proprietar nu poate avea
loc fără consimţământul autorului, deoarece ar contraveni principiului enunţat de
Convenţia de la Berna în art. 6 bis. Regula este întărită, pe lângă art. 10 lit. d) al Legii
nr. 8/1996 (care nu conţine excepţii), şi de alte dispoziţii ale legii române:
proprietarul sau posesorul este obligat să pună opera la dispoziţia autorului,
atunci când aceasta este în interesul exercitării dreptului de autor, dacă autorul
95 A se vedea extrasul din scrisoarea moştenitorilor (publicată în Libération,
20.03.1997) în F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 451. 96 H. Desbois, op. cit., p. 459.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
213
respectă şi următoarele condiţii: prezentarea unei garanţii suficiente pentru
securitatea operei, asigurarea la valoarea pieţei şi plata unei remuneraţii (art. 22 al
Legii nr. 8/1996);
persoana fizică sau juridică organizatoare a unei expoziţii răspunde pentru
integritatea operei (art. 82 al Legii nr. 8/1996).
În mod excepţional, atunci când este vorba de distrugerea originalului operei,
legea română permite proprietarului să facă acest lucru, în următoarele condiţii:
să ofere autorului, înainte de distrugere, suma de bani care să acopere
costurile materialului utilizat la realizarea operei;
dacă nu este posibilă returnarea originalului, să permită autorului realizarea
unei copii corespunzătoare.
Dacă este cazul unei construcţii arhitecturale, autorul are dreptul să facă
fotografii şi de a cere restituirea proiectelor.
Capitolul 7. Jurisprudenţă în materia dreptului de a retracta opera
Corespunzător dreptului la divulgare, se recunoaşte autorilor posibilitatea de a
retrage opera comunicată, din motive ce ţin exclusiv de conştiinţa sa: consideră
opera imperfectă sau că nu îl mai reprezintă. S-a spus că dreptul de a retracta opera
este acea posibilitate recunoscută de lege autorului de a retrage opera deja
divulgată, fiind o consecinţă şi o contrapondere a dreptului de divulgare97.
Literatura franceză apreciază că, în conţinutul dreptului la retractare, intră:
dreptul de a retrage din motive artistice, intelectuale; şi
dreptul de a avea remuşcări (droit de repentir) şi de a ameliora, transforma
sau reface opera.98
Potrivit art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996, autorul are „dreptul de a retracta opera,
despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării”. Astfel cum este el reglementat, dreptul la retractare vizează
doar ipoteza în care autorul a cedat unul sau mai multe drepturi de exploatare. În
97 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 149. 98 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 436.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
214
fapt, acest drept permite doar revenirea asupra unui contract de exploatare, şi nu
recuperarea proprietăţii corporale99. De el beneficiază autorii tuturor categoriilor de
opere: comune, colective sau derivate.
Pe lângă legislaţia română, mai reglementează dreptul de retractare cea
franceză, în timp ce sisteme precum cel american şi englez nu recunosc acest drept.
Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i
se opune forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de
cazuri, apreciem că soluţia trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:
autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un
contract, este de acord cu acest lucru şi este despăgubită;
proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila
despăgubire, nu ne aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare. Deşi această
situaţie este similară, nu se confundă cu exproprierea şi vânzarea cu pact de
răscumpărare, de altfel interzise. Care este totuşi natura juridică a acestui act?
Considerăm că actul prin care se realizează transferul proprietăţii asupra originalului
operei către autorul acesteia este un contract nenumit, părţile fiind ţinute doar de
regulile generale stabilite de Codul civil în materia convenţiilor. Nu se poate vorbi de
vânzare-cumpărare, deoarece ceea ce primeşte proprietarul operei are rolul de a
acoperi prejudiciul.
În cazul în care se opune în mod categoric un contract (editare, difuzare etc.),
autorul are soluţia chemării în instanţă în temeiul art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996.
Soluţia va depinde de specificul operei şi după cum este vorba de contract sau drept
de proprietate:
a) când dreptului la retractare se opune un contract, se poate accepta dreptul
autorului de a retracta opera cu condiţia acoperirii prejudiciului, ceea ce va
presupune un efort financiar substanţial al autorului. În aceste condiţii, apreciem ca
fiind mai favorabilă autorului soluţia pasivităţii până la încetarea sau desfiinţarea
contractului prin care s-au cedat drepturile patrimoniale;
b) atunci când dreptului de retractare i se opune dreptul de proprietate asupra
originalului operei (artistice de regulă), din raţiuni ce ţin de stabilitatea dreptului de
proprietate şi din interpretarea textului art. 10 lit. e), trebuie acceptată superioritatea
acestuia şi respinsă acţiunea autorului.
99 H. Desbois, op. cit., p. 392.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
215
Potrivit art. 77 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate fi
exercitat în cazul programelor pentru calculator.
Capitolul 8. Afectarea drepturilor morale și patrimoniale de utilizarea
reţelelelor peer-to-peer
Peer-to-peer presupune în forma sa clasică, crearea unei reţele de computere
care exploatează conectivitatea oferită de Internet în vederea utilizării în comun a
resurselor informaţionale ale membrilor reţelei100. Utilizând reţeaua creată între ei
mai mulţi utilizatori ai Internetului pot permite accesul direct în computerul personal şi
descărcarea unor fişiere de către membrii reţelei, într-un sistem pereche numită
peer-to-peer sau point to point101. Operaţiunea presupune reproducerea în
calculatorul propriu a unui fişier, aflat în calculatorul altui internaut (download). 102
Acest schimb informaţional are deja o denumire care s-a impus inclusiv în limba
română: sharing (to share - a împărţi). Până aici nimic ilegal: membrii reţelei îşi
distribuie unii altora fişiere ce conţin de regulă fotografii, muzică sau filme; probleme
juridice apar când aceste opere audiovizuale sunt protejate prin drept de autor.
Datorită succesului de care s-a bucurat P2P în rândul utilizatorilor au fost puse
la dispoziţia acestora protocoale şi site-uri care caută prin intermediul unor noduri de
reţea informaţia, făcând legătura în pereche pentru a se realiza download-area. Au
apărut în acest mod reţele precum Napster sau IRC care îmbină cele două metode în
funcţie de serviciul oferit.
Unul dintre cele mai populare sisteme P2P utilizat în România este DC++ un
program care permite conectarea directă a utilizatorilor în vederea sharing-ului.
Pentru a dwonlod-a din calculatorul în care a fost găsit fişierul, DC++ obligă pe cel
care face descărcarea să permită la rându-i descărcarea din PC-ul propriu a unor
fişiere.
100 O schemă a reţelei clasice P2P poate fi studiată la
http://en.wikipedia.org/wiki/P2P 101 A. Strowel, La P2P: un probleme pressant en attente d'une réponse legislative? în
La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 111.
102 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 309.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
216
Un alt protocol, BitTorrent are o metodă diferită de cea de mai sus de distribuire
a datelor: în fişierele puse la dispoziţie pentru descărcare nu se găseşte întreg
pachetul informaţional (film, muzică), ci doar părţi din acesta; programul caută şi
aduce din toate computerele aflate în reţea porţiuni din fişierul pe care îl reconstituie
prin download-are.
Pentru deţinătorii de drepturi de autor consecinţele au fost în primă fază
dramatice, vânzările de opere audiovizuale autorizate scăzând. A fost mai ieftin şi
mai comod pentru un internaut să download-eze prin mecanismul prezentat muzica
sau filmele dorite, chiar dacă ele erau deţinute în calculatorul "sursă" în mod ilegal.
Statisticile arată că nivelul pirateriei muzicale103 a fost şi rămâne foarte ridicat, având
în vedere şi cifrele referitoare la utilizatorii de P2P:
- 3,6 milioane de cântece sunt descărcate ilegal în fiecare lună numai în Statele
Unite104;
- industria muzicală estimează că din 2001 sunt înregistrate mai multe CD-uri cu
muzică piratată decât CD-urile vândute 105;
- industria muzicii a pierdut în Franţa 30% din cifrele sale de afaceri în 2004106;
- raportul Federaţiei Internaţionale a Industriei Fonografice pe 2005 arăta că au
fost descărcate 240 milioane de fişiere;
- în 2005 31% din utilizatorii francezi de Internet utilizau P2P107.
Între toate aceste statistici alarmiste există şi cifre optimiste oferite de Federaţia
Internaţională a Industriei Fonografice (IFPI) al cărei Raport pe 2007108 arată că în
Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia şi Suedia procentul de utilizatori de
Internet care descarcă în mod regulat şi neautorizat muzică a scăzut de la 18% în
2002 la 14 % în 2006.
103 A se vedea D.G. Gărăiman, E.G. Olteanu, Încălcarea dreptului de autor prin
„piratarea” operelor aflate pe suport electronic, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/2006. 104 T. Hall, Music piracy and the audio home recording act, http://www.law.duke.edu 105 Idem. 106 Colloque sur la piraterie audiovisuelle, Rencontre avec les studios américains et
internationaux, 16 mai 2004, http://www.culture.gouv.fr 107 A. Strowel, op. cit., p. 112. 108 http://www.ifpi.org/content/library/digital-music-report-2007.pdf
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
217
Problema juridică majoră ridicată de acest mecanism de schimb informaţional
este descărcarea unor materiale protejate prin drept de autor. Întrebarea pe care şi-o
pune orice utilizator de Internet este dacă download-înd prin intermediul unui protocol
precum cele menţionate face ceva ilegal. Se realizează practic o reproducere,
modalitate de exploatare a unei opere permisă doar cu autorizarea titularului de
drepturi. Răspunsul este unul nuanţat şi de multe ori controversat în funcţie de
poziţia pe care se află cel care îl dă.
Prin reproducere Legea română a dreptului de autor înţelege "realizarea,
integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau
indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv
realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere"109.
Reproducerea se poate realiza prin fotocopiere, download-are, înregistrare
magnetică, având, în general, drept scop obţinerea de avantaje materiale.
Regula impusă de art. 13 al Legii nr. 8/1996 este că autorul sau titularul de
drepturi patrimoniale este singurul care autorizează reproducerea. Există însă situaţii
permise de lege (art. 33 şi art. 34), privite ca o limitare a dreptului de autor, în care
reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei
remuneraţii, printre ele fiind reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru
cercul normal al unei familii. O astfel de reproducere este exceptată de la autorizarea
prealabilă a titularului de drepturi dacă sunt îndeplinite câteva condiţii.
Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, se impune
pentru că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al autorului110, acesta fiind
singurul îndreptăţit să o comunice sau nu.
A doua condiţie, reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul
normal al unei familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este
utilizarea ei. În primul rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de
cele mai multe ori neprofesionist ( download-are, înregistrare audio-video etc.), iar în
al doilea rând, mediul în care ea va fi utilizată este unul restrâns, familial.
Având în vedere aceste condiţii, trebuie dat şi răspunsul la întrebarea dacă
descărcarea unui fişier utilizând unul dintre protocoalele create pe mecanismul P2P
vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea operei.
109 Art. 14 al Legii nr. 8/1996. 110 A se vedea pentru dezvoltări C.R. Romiţan, op. cit., p. 86 şi urm.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
218
Planurile pe care poate fi formulat respectivul răspuns sunt următoarele111:
legalitatea protocolului care utilizează P2P, utilizatorii şi acţiunile lor ( cei care pun la
dispoziţie, respectiv download-ează o operă protejată) şi nu în ultimul rând
administratorul hub-ului112.
În primul rând tehnologia peer-to-peer este considerată aproape unanim ca una
neutră, nefiind nici licită, nici ilicită, eventual utilizarea ei putând avea un caracter
ilegal113. Metoda şi programele P2P nu pot fi condamnate doar pentru că ar avea un
potenţial de utilizare ilicită, mai ales că prin intermediul lor se realizează importante
schimburi culturale şi tehnice.
Când vorbim însă de persoanele care pun la dispoziţie sau descarcă opere
protejate prin drept de autor problema devine delicată. Avem în legea dreptului de
autor două texte de lege care au aplicare atunci când o operă protejată este pusă la
dispoziţie în vederea descărcării. În primul rând cel care realizează reproducerea
(stocarea în calculator) încalcă dreptul patrimonial consacrat de art. 13 al Legii nr.
8/1996, iar în al doilea rând, cel care pune opera la dispoziţie intră sub incidenţa art.
1398 al aceleiaşi legi114. Concluzia este clară, acela care pune la dispoziţie o operă
protejată, în vedere accesării, intră sub incidenţa textului de mai sus, iar cei care
realizează download-area, încălcând dreptul patrimonial de a autoriza reproducerea,
intră sub incidenţa art. 140 al legii nr. 8/1996.
Un al treilea plan pe care se pune problema încălcării dreptului de autor este
acela al administratorilor de hub-uri. Aceştia nu fac decât să pună la dispoziţie
utilizatorilor de Internet a unor servere care contribuie la găsirea fişierelor dorite şi să
stabilească contactul celor ce doresc download-area. Hub-urile nu stochează fişiere
şi nu intră sub incidenţa art. 1398 al Legii nr. 8/1996. Din aceste motive apreciem că
ei nu încalcă dreptul de autor atunci când prin mecanismul P2P are loc o
111 A se vedea analiza sintetică a problemei P2P a lui Bogdan Manolea, precum şi discuţiile de pe forum la:
http://www.legiinternet.ro/blogs/index.php?title=p2p_cit_de_i_legal_este&more=1&c=1&tb=1&pb=1
112 Server-ul sau server-ele centrale la care se conectează programul. 113 P. Sirinelli, Le contexte du peer-to-peer în La propriété intellectuelle en question
(s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 97. 114 „Punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte reţele de
calculatoare, fără consimţământul titularului de drepturi, a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
219
reproducere a unei opere protejate. Cu toate acestea, sunt mai multe exemple în
jurisprudenţă titulari de drepturi care au chemat în judecată realizatorii de soft-uri sau
administratorii de hub-uri, susţinându-se că are loc o încălcare indirectă a dreptului
de autor prin punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor mijloace care
înlesnesc reproducerea ilegală de opere.
Astfel de cazuri au început cu speţa MP3.com, un site american care oferea
spice-shifting, adică posibilitatea utilizatorului site-ului de a-şi accesa colecţia de
melodii doar prin accesarea site-ului. Site-ul respectiv a funcţionat ca o bază de date,
care conţinea toate discurile comercializate transformate în format mp3. Cel care
accesa site-ul, era chestionat dacă a achiziţionat legitim discul muzical şi dacă
răspunsul era pozitiv avea acces la fişierul dorit şi mai mult, îl putea descărca.
Invocarea "fair use" nu a putut fi susţinută, astfel că s-a considerat că site-ul
respectiv punea la dispoziţia celor care îl accesau opere protejate. Nu este un caz
clasic de P2P, dar este începutul "războiului" dintre titularii de drepturi asupra
operelor audiovizuale şi utilizatorii spaţiului virtual.
Cazul Napster a fost primul care a adus în discuţie relaţia P2P-drept de autor.
Napster este o reţea care utilizând metoda P2P, oferă un motor de căutare a
fişierelor dorite, permiţând şi descărcarea lor în calculator. Deşi nici un fişier nu se
afla stocat în server-ele Napster, RIAA (Recording Industry Association of America) l-
a chemat în judecată pentru "contributory infrigement", adică participarea la
încălcarea dreptului de autor. În ciuda invocării fair use, deoarece reţeaua permitea
realizarea unor reproduceri destinate utilizării personale, Curtea de Apel din San
Francisco a decis că Napster este complice la infracţiunile comise de cei care, prin
descărcare, realizau reproduceri ilegale. De remarcat că RIAA a început din 2003 să
depună şi în România plângeri împotriva unor persoane fizice sub acuzaţia de
distribuire ilegală a peste 1000 de fişiere muzicale, prin intermediul reţelelor Kazaa,
Imesh şi Grokster115.
Kazaa este un alt sistem de schimb gratuit al fişierelor, fiind unul dintre cele mai
utilizate programe la un moment dat, având în 2001 peste 70 de milioane de
utilizatori116. Societăţile care l-au administrat au avut de făcut faţă unor procese de
durată, în ţări diferite, cu soluţii diferite: a) instanţele olandeze au admis că nu poate
fi condamnată o societate pentru o eventuală utilizare frauduloasă a programelor
administrate de aceasta; b) instanţele australiene au admis acuzaţia de contrafacere,
115 http://muzica.phg.ro/stiri.php?id=51 116 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 312.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
220
obligând titulara licenţei Kazaa să introducă filtre împotriva piratării şi să plătească
daune reclamanţilor, daune ce au ajuns la aproape 100 milioane de dolari şi urmau
să fie achitate până în iulie 2007.
Alte cazuri importante au avut în prim plan reţele precum Imesh, care a acceptat
să plătească 4,1 milioane de dolari pentru a se renunţa la acuzaţia de încălcare a
dreptului de autor, sau Grokster117 care a avut parte de soluţii controverstae în
instanţele din S.U.A.. Astfel Curtea Districtuală din California a admis în 2003 că
administratorii soft-urilor bazate pe P2P nu pot controla transferul de date şi nu pot,
în consecinţă, fi făcuţi responsabili. Ulterior însă Curtea Supremă a S.U.A. a decis că
punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor astfel de metode de descărcare
reprezintă o incitare la încălcarea dreptului de autor118.
Metoda de transfer a datelor peer-to-peer nu poate fi calificată ca fiind ilegală.
Ceea ce a şocat industria audiovizualului a fost amploarea fenomenului şi pierderile
financiare. Pentru limitarea acestora au fost utilizate soluţii tehnice, juridice şi
economice119. Soluţia tehnică cea mai utilizată a fost digital rights management
(DRM), care împiedică printr-un algoritm criptat utilizarea operelor protejate prin drept
de autor.
După cum s-a arătat, au existat şi există acţiuni în instanţă promovate de titularii
de drepturi, acţiuni întemeiate pe exclusivitatea conferită de lege titularilor de drepturi
pentru autorizarea reproducerii operei. Cea mai utilă soluţie de limitare a
descărcărilor ilegale de fişiere a fost, în opinia noastră, una economică: crearea unor
site-uri de unde se poate descărca în mod legal şi la preţuri rezonabile fişiere cu
opere audiovizuale. Acesta credem că este unul dintre motivele pentru care, în
materie de muzică, fenomenul este în scădere. Reacţia la toate aceste măsuri nu s-a
lăsat neaşteptată, poziţia Free Software Foundation120 fiind aceea că dreptul de autor
117 Pentru prezentarea cazului şi a deciziilor judecătoreşti a se vedea: http://www.eff.org/IP/P2P/MGM_v_Grokster/ 118 A se vedea mesajul postat la http://www.grokster.com/: "The United States
Supreme Court unanimously confirmed that using this service to trade copyrighted material is illegal. Copying copyrighted motion picture and music files using unauthorized peer-to-peer services is illegal and is prosecuted by copyright owners."
119 A se vedea Rodrigo Bercovitz, M., Droit d'auteur et peer-to-peer, în La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 93.
120 Fundaţie înfiinţată de Richard Stallman, creatorul proiectelor free software movement, şi GNU Project.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
221
nu trebuie să devină un instrument de limitare a unor drepturi fundamentale, lansând
ironic, pe lângă conceptul de copyleft şi pe acela de "digital restrictions
management".
Modulul II. Jurisprudenţă în materia drepturilor conexe dreptului de autor
Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau
execuţii;
– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei
deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau
oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.
Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale
artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa
din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii
interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă
se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale
interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că
odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja
totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a
prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.
Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări
şi sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după
decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor
cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.
Un exemplu de încălcare a dreptului la respectarea calităţii prestaţiei şi de a
face opoziţie la orice afectare a reputaţiei titularului de drepturi conexe, îl reprezintă
utilizarea fără drept a unor secvenţe dintr-un film pentru a susţine un mesaj electoral.
Prin cererea de chemare în judecată moştenitoarea actorului A.P. a solicitat daune
morale şi materiale pentru încălcarea art. 96 lit. c din Legea nr. 8/1996, modificată
prin Legea nr. 285/2004, şi a drepturilor sale patrimoniale prevăzute de art. 98 lit. a,
b.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
222
Faptele reclamate de intimată au avut loc în campania electorală din 2004 prin
difuzarea unui videoclip publicitar. Acesta consta în utilizarea interpretării artistice a
tatălui său, actorul A.P. în rolul lui Mihai Viteazul, alături de un mesaj al pârâţilor
(partidul politic şi preşedintele acestuia). Discuţia principală a fost în jurul faptului că
faptele au fost săvârşite sub imperiul unei legi care reglementează drepturile morale,
în timp ce opera protejată, filmul “ Mihai Viteazul”, în perioada unei legi care nu
recunoştea astfel de drepturi.
Curtea121 a stabilit „că beneficiază de prevederile Legii nr. 8/1996 şi
interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi fixate într-o operă
cinematografică anterior intrării în vigoare a legii, astfel încât, se poate reclama
încălcarea unor drepturi morale şi/sau patrimoniale ce intră în conţinutul drepturilor
conexe ale acestora, prin fapte săvârşite după momentul intrării în vigoare a legii, cu
consecinţa reparării prejudiciului astfel produs.”
Stabilind acest lucru instanţa a trecut la analiza calităţii procesuale a
reclamantei. Pornind de la textul de lege, s-a reţinut în hotărâre că, „potrivit
dispoziţiilor art. 96 lit. c din lege, artistul interpret sau executant are dreptul moral de
a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei
încălcări a drepturilor lui, care ar prejudicia grav onoarea sau reputaţia sa.
Conform art. 97 alin. 2 din lege, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 96 (deci,
al drepturilor morale), după moartea artistului interpret sau executant, se transmit
prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată.
Drepturile morale, ca drepturi nepatrimoniale, potrivit dreptului comun,
încetează odată cu încetarea din viaţă a titularului acestor drepturi, soluţie care este
incompatibilă cu materia dreptului de autor şi, implicit a drepturilor conexe, pentru că
personalitatea artistului interpret (ca în speţă), reflectată în opera sa care îi
supravieţuieşte, trebuie protejată şi după încetarea sa din viaţă.
Chiar dacă prevederile art. 97 alin. 1 din lege dispun că aceste drepturi nu pot
face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, prin moştenire se transmite exerciţiul
acestor drepturi, ceea ce ar presupune că dreptul supravieţuieşte artistului, însă
121 C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
decizia civilă nr. 235A din 11 octombrie 2007.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
223
moştenitorul său nu devine titular al drepturilor morale (care, în sine, sunt
netransmisibile), ci acţionează în calitate de reprezentant al artistului încetat din
viaţă”. S-a stabilit în acest fel că reclamanta are calitate procesuală şi poate acţiona
pentru apărarea drepturilor morale ale tatălui său.
Instanţa a concluzionat stabilind cu privire la fondul problemei că „dreptul moral
de al cărui exerciţiu a făcut uz intimata formulând cererea de chemare în judecată
împotriva apelanţilor pârâţi, vizează dreptul de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei actorului A.P. Or,
prin fapta apelanţilor de a se extrage anumite secvenţe din filmul Mihai Viteazul, în
scopul realizării unui videoclip destinat susţinerii candidaturii apelantului B.G. la
preşedinţia României din partea P.N.G., prin paralela ce s-a sugerat între
personalitatea şi aspiraţiile candidatului şi figura istorică Mihai Viteazul interpretat de
artistul A.P. şi folosirea acestui clip în campania electorală din 2004, este de natură a
reprezenta o modificare substanţială şi o deformare a interpretării actorului prin
deturnarea actului său artistic de la finalitatea pe care orice artist interpret o acceptă
implicit atunci când creează un rol, aceea ca interpretarea sa să fie folosită exclusiv
în scopurile artistice de a da sau spori valoarea unei opere cinematografice cu care
face corp comun, în care se integrează şi deci, de a sluji cea de-a şaptea artă, iar nu
politica.”
Modului III. Jurisprudenţă în materia mărcilor
Capitolul 1. Distinctivitatea şi anularea mărcii
Înregistrarea unui semn distinctiv ca marcă conferă exclusivitate în utilizare
titularului mărcii. Această exclusivitate îi permite şi să solicite interzicerea utilizării
atunci când cineva foloseşte, fără drept, semnul.
Reclamanta N. D., titulară a mărcii „cu muzicanţii după mine” a chemat în
judecată pe pârâţii E. J. (ş.a.) solicitând obligarea lor la încetarea promovării şi
comercializării albumului pe care l-au produs sub titlul „Cu lăutarii după mine”,
precum şi interzicerea organizării de spectacole şi emisiuni de divertisment sub acest
titlu. Pentru a motiva acţiunea reclamanta a susţinut că sub titlul „ cu muzicanţii după
mine”, a realizat un album muzical şi o emisiune la postul de televiziune F. TV În
2005 reclamanta a susţinut un concert de muzică lăutărească, susţinând tot sub
acelaşi titlu şi un spectacol în anul 2007 în Anglia. În acest mod, sintagma „cu
muzicanţii după mine” a devenit emblematică pentru reclamantă, din 2005
înregistrând-o ca marcă la O.S.I.M..
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
224
Ulterior reclamanta a înregistrat marca „Cu lăutarii după mine”, (Certificatul de
marcă nr. 64274/31.01.2005) pentru produsele şi serviciile din clasa 38 (difuzare
emisiune tv) şi clasa 41 (servicii de divertisment), iar din 13 decembrie 2006 a
solicitat înregistrarea mărcii şi pentru clasa 9 care include suporţi de înregistrare
magnetici, discuri acustice şi clasa 35: publicitate şi comercializare. La momentul
litigiului OSIM nu se pronunţase cu privire la aceste ultime solicitări.
În întâmpinare, pârâta A a susţinut că denumirea „Cu lăutarii după mine” a fost
utilizată de ea mai mult de 5 ani pentru spectacole, emisiuni de divertisment şi a
lansat un album cu această denumire.
Printre semnele care pot fi înregistrate ca marcă se află combinaţiile de culori,
cuvintele, combinaţiile de cifre, combinaţiile de cifre şi litere, etc. Rolul esenţial al
mărcii este de susţine identificarea şi individualizarea produselor şi serviciilor.
Potrivit art. 35 alin. 2, din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, titularul mărcii poate solicita instanţei să interzică terţilor să folosească
„un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind
identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu
produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia
publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul”.
Instanţa a analizat în primul rând forţa distinctivă a semnului „cu lăutarii după
mine”, plecând de la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în care „lipsa caracterul
distinctiv al unei mărci a fost definit astfel: mărcile lipsite de caracter distinctiv sunt
acele mărci incapabile să îndeplinească funcţia esenţială a mărcii, aceea de a
identifica sursa comercială a produselor sau serviciilor, punându-l pe consumatorul
care le-a achiziţionat în imposibilitatea de a repeta această acţiune, în situaţia în care
s-a dovedit pozitiva sau de a o evita, în situaţia în care a fost nemulţumit de
achiziţionarea produselor.”
Instanţa a stabilit că „nu sunt îndeplinite condiţiile legale de acordare a protecţiei
prin marcă pentru sintagma „Cu lăutarii după mine” deoarece: marca nu este
distinctivă, cerinţa distinctivităţii fiind prevăzută imperativ de dispoziţiile art.5 lit. b din
Legea nr.84/1998. Sintagma „Cu lăutarii după mine” este compusă din cuvinte
uzuale şi pe cale de consecinţă, legea le exclude de la protecţie. Însuşi OSIM şi-a
reconsiderat opinia atunci când s-a solicitat înregistrarea mărcii „J. E. - Cu lăutarii
după mine”, dispunând respingerea cererii întrucât sintagma „Cu lăutarii după mine”
nu este distinctivă, conţinând cuvinte uzuale.”
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
225
Analizând caracterul uzual al semnului, ”lăutarii” instanţa a studiat şi dacă
adăugarea sintagmei ”după mine”, ar putea duce la distinctivitate, diferențiind
emisiunea produsă de reclamanta de emisiunile, având același specific lăutăresc ale
altora. S-a hotărât astfel, că „sintagma ”după mine” alăturată cuvântului „lăutarii” îl
poate reprezenta pe oricare alt producător, astfel că nu considerăm că acest semn
compus este de natură a identifica şi diferenţia emisiunea cu specific de muzică
lăutărească produsă de reclamanta pârâtă de același tip de emisiuni ale altor
producători, toţi fiind din perspectiva aceluiași public însoţiţi de lăutari. Pe de altă
parte, nu poate fi ignorat faptul că această alăturare de cuvinte, ”Cu lăutarii după
mine”, avea deja un renume, fiind cunoscută de către publicul de gen ca titlu al unei
melodii de petrecere interpretată de H. E., iar mai înaintea lui de către (...) E.. Ca
atare reclamanta ar fi trebuit să probeze faptul deosebit de dificil al transferului de
identificare de la aceştia către propria persoană.”
În consecinţă, instanţa a admis apelurile şi a anulat înregistrarea mărcii ,,Cu
lăutarii după mine” şi a certificatului de înregistrare a acestuia, nr.64274 emis de
O.S.I.M. pe numele reclamantei N. D.
Capitolul 2. Numele comercial şi marca înregistrată în conflict
În jurisprudenţa ultimilor ani s-a constatat o creştere serioasă a numărului de
litigii cauzate de posibila asemănare sau chiar identitate dintre numele comercial
(numele societăţii comerciale) şi semnele înregistrate ca marcă. Problema conflictului
o reprezintă în primul rând reglementarea diferită: Legea nr. 84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice pe de o parte, şi Legea nr 26/1990 privind registrul comerţului
şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pe de altă parte.
Acţionând cu bună-credinţă, persoanele fizice sau juridice sunt libere să
aleagă atât numele comercial cât şi semnul pentru serviciul sau produsul său. Nefiind
însă o înregistrare unitară, ci chiar diferită, numele sunt înregistrate la Registrul
comerţului, iar mărcile la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.). Astfel,
folosirea unui nume comercial similar/identic cu o marcă aparţinând altuia creează
cel puţin un risc de confuzie, dispărând caracterul distinctiv, care ajută consumatorul
în alegere.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie s-a statuat că titularul
unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic
sau similar cu marca sa, în aplicarea art.5 alin.1, lit.b din Directiva 89/104/CEE,
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :a) utilizarea să aibă loc în cadrul
comerţului;b) utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; c) utilizarea
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
226
să aibă loc pentru produse şi servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost
înregistrată marca; d) utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce
atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor
provenienţa produselor sau a serviciilor, ca urmare a unui risc de confuzie în
percepţia publicului
În dosarul soluţionat prin Decizia civilă nr. 231/R din 08.09.2010 a Curţii de
Apel Galaţi se regăseşte o astfel de situaţie, redată, pe scurt mai jos.
Reclamanta V a chemat în judecată pârâta V.S. pentru ca pe cale de hotărâre
judecătorească să se constate că numele comercial al pârâtei încalcă dreptul la
marcă al reclamantei şi să se interzică utilizarea mărcii V. ca nume comercial, iar pe
cale de consecinţă să fie obligată pârâta să modifice numele. În motivarea acţiunii
reclamanta a arătat că denumirea sa „V” este înregistrată la Registrul Comerţului, iar
marca ,,V” este înregistrată la OSIM. Cum prin înregistrarea mărcii a dobândit
exclusivitate, pârâta încalcă dreptul său la marcă şi trebuie să i se interzică utilizarea
având în vedere disp. art. 35 din Legea 84/1998.
Pârâta A arătat că reclamanta face confuzie între marcă şi firmă, iar faptul că
are în denumire cuvântul ,,V.’’ nu înseamnă că foloseşte în activitatea comercială un
semn ce este perceput de consumatori ca o marcă. Numele comercial folosit de
pârâtă în actele sale de comerţ nu are rolul unei mărci, fiind protejat potrivit art. 8 din
Convenţia de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale. Pârâta a mai precizat
că denumirea sa este utilizată exclusiv pe documentele financiar-contabile emise de
societate, iar reclamanta nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit contrariul.
Din punct de vedere al situaţiei de fapt lucrurile au evoluat în următoarea
cronologie. Reclamanta şi-a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
începând cu data de 18.12.2003, marca (imaginea în ocru şi verde a unei jumătăţi de
sticlă răsturnată sub care este înscrisă denumirea de V.) pentru activităţile de
comercializare, ambalare, depozitare şi transport al băuturilor alcoolice. Pârâta s-a
înregistrat cu această denumire la Registrul Comerţului de pe lângă tribunalul
judeţean la data de 10.03.2006, având ca activitate principală comerţul cu ridicata al
maşinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, astfel cum rezultă din certificatul de
înregistrare.
Temeiul juridic invocat de reclamantă a fost, ca şi în cazul anterior, art.35 din
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, conform căruia titularul mărcii
poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
227
activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului semne identice sau similare
cu marca, care pot crea un risc de confuzie.
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale stabileşte conform
art.8 că ,,numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de
depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o
marcă de fabrică de comerţ”.
Analizând definiţia dată de art. 3 din Legea nr. 84/1998 instanţa a reţinut că
marca este un semn ce poate consta în cuvinte. Din Legea nr. 26/1990, art. 30
rezultă că şi numele comercial poate cuprinde cuvinte, deci poate fi analizată ipoteza
art. 35 al Legii nr. 84/1998. Instanţa a mai reţinut că „ asemănarea denumirii pârâtei
cu marca reclamantei nu poate fi contestată, având în vedere faptul că un element
component al fiecăreia dintre acestea, cuvântul V., este identic, iar asemănarea
dintre produsele şi serviciile ce fac obiectul comerţului fiecăreia dintre părţi ar putea
acceptată, având în vedere că toate au legătură cu alcoolul, respectiv vinul, riscul de
confuzie sau de asociere dintre denumire şi marcă nu a fost considerat de instanţă
evident, cu motivarea că atât denumirea comercială, cât şi marca cuprind şi alte
elemente cu caracter distinctiv.” Pârâta a fost obligată să înceteze folosirea denumirii
ca nume comercial în activitatea economică.
Modulul IV. Jurisprudenţă în materia brevetului de invenţie
Capitolul1. Decăderea din drepturi pentru neplata taxei de menţinere în
vigoare a brevetului
Neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului atrage, potrivit art. 43
alin.3 din Legea nr. 64/1991, decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.
Sancţiunea se înregistrează în Registrul Naţional al Brevetelor de Invenţie şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Efectul este dezastruos pentru
titular, care pierde toate drepturile cu începere de la data publicării, dacă nu contestă
sancţiunea.
Instanţele s-au pronunţat pe o astfel de situaţie, ca urmare a sesizării
Tribunalului Gorj de către mai mulţi reclamanţi care au solicitat pârâtei SNL SA plata
drepturilor pentru o invenţie. Prin acţiune reclamanţii au arătat că sunt autorii
invenţiei intitulată "dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor
bobinat" , pentru care s-a emis brevetul de invenţie nr.102593/30.06.1992
Întreprinderii M. R..
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
228
În apărare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că invenţia denumită
nu este folosită de SNLO, ci se folosesc dispozitive asemănătoare denumite
convertizoare statice rotrice tip CSR 63 P, achiziţionate de la SC SRL Craiova care
produce CSR-200-100 KW după o documentaţie proprie şi că reclamanţii nu au
contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.
Instanţa a reţinut, „că pârâta foloseşte obiectul invenţiei reclamanţilor şi obţine
eficienţă economică, astfel că având în vedere contractul de cesiune nr. 3999/2000
încheiat între părţi şi convenţia încheiată între reclamanţi privind distribuirea
drepturilor băneşti rezultate din folosirea invenţiei, s-a dispus obligarea pârâtei la
plata drepturilor”122.
Instanţa de apel a a reţinut şi ea că „pe întreaga perioada de valabilitate a
brevetului de invenţie, titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare
a brevetului, potrivit art. 43 alin.2 din Legea 64/1991 republicata, beneficiind de un
termen de gratie, potrivit art. 5 bis alin.1 al Convenţiei de la Paris privind protecţia
proprietăţii industriale, în forma revizuita la Conferinţa de la Haga din 1925.”
Deşi neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului se sancţionează cu
decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, în cauză această sancţiune
nu a fost operantă, deoarece nu a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.
De altfel, pârât nu are calitatea de terţ fata de reclamanţi, între părţi fiind
încheiat anterior contractul de cesiune nr. 3999/14.03.2000, cu valabilitate până la
22.01.2009. Prin urmare răspunderea juridică a pârâtei este una contractuala,
întemeiata pe prevederile art.969 din Codul civil, convenţia părţilor fiind izvorul
obligaţiilor asumate de pârâtă.
Capitolul 2. Posibilitatea solicitării anulării brevetului chiar de titular
Într-o ipoteză inedită, se pune problema dacă titularul brevetului poate solicita
chiar el, în temeiul Legii nr. 64/1991, art.54 alin.1, art.56 alin.2, anularea brevetului.
Conform art.54 alin.1 lit.a din Legea nr.64/1991: "Un brevet de invenţie acordat de
OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot fi anulate, la cerere,
dacă se constată că: obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7 - 10, 12 si
13". Articolul 56 alin.2 din acelaşi act normativ stabileşte că: "Un brevet nu poate fi
122 Tribunalului Gorj, sentinţa civilă nr. 211 din 1 iulie 2010.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
229
revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să aibă posibilitatea să
prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil
modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a
prezentei legi".
Cauza prezentată mai jos vine să dea un răspuns jurisprudenţial. Ea fost iniţiată
de reclamanta SC A.T.P.R. SA care a chemat în judecata pârâţii A.P., B.M., (ş.a.) si
OSIM, solicitând anularea brevetului de invenţie nr.117862 şi anularea contractului
de cesiune nr. 1/23.05.2001. Reclamanta a arătat în acţiune că un brevet poate fi
anulat dacă obiectul acestuia nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12, 13 din Legea
nr.64/1991. În cazul de faţă se aprecia că obiectul brevetului este lipsit de noutate.
„Faţă de stadiul tehnicii la momentul respectiv, instalaţia la care se referă brevetul nu
reprezintă o invenţie, neavând elemente tehnice esenţiale distinctive şi nefiind
susceptibilă de a genera efecte tehnice noi sau superioare fata de instalaţiile utilizate
până la momentul respectiv.” Reclamantul a susţinut şi că doctrina este unanimă în a
aprecia că lipseşte activitatea inventivă în ipoteza în care pretinsa invenţie
soluţionează o problema vizând "economisirea de materiale sau energie, optimizarea
dimensiunilor sau reducerea preturilor de cost, fără a se obţine efecte tehnice noi sau
superioare".
Cererea a ajuns la instanţa competentă, Tribunalul Bucureşti, care a invocat din
oficiu că reclamanta nu are calitate procesuală activă adică nu are calitatea de a
solicita anularea brevetului al cărei titular este. Pentru a pronunţa această soluţie
Tribunalul a reţinut că „din analiza dispoziţiilor art. 54 alin.1 si 56 alin.2 ale Legii
nr.64/1991 rezultă ca acţiunea în anulare poate fi introdusă împotriva titularului
brevetului, de orice persoană interesată, astfel că, într-o cerere în anulare, doar
titularul brevetului poate avea calitate procesuala pasiva. Astfel, brevetul de invenţie
acordat de OSIM poate fi anulat, la cerere, anularea neputând fi dispusă fără ca
titularul sa aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra anulării şi să aducă într-un
termen rezonabil modificările sau rectificările admise de lege si de regulamentul de
aplicare a acesteia.”
Analizând excepţia, în calea de atac, Curtea de Apel Bucureşti123 a găsit ca
fiind aplicabilă o altă soluţie juridică, aceea ca titularul poate invoca nevalabilitatea
propriului titlu. Pentru a pronunţa o astfel de soluţie Curtea de Apel Bucureşti a
reţinut că:
123 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 242 A din 28 octombrie 2010.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
230
- „în absenţa unei interdicţii expres instituite de legiuitor în privinţa titularului unui
brevet de invenţie, nu exista temei spre a se interpreta normele juridice enunţate într-
un sens contrar regulii menţionate, respectiv în sensul ca titularul ar fi lipsit în orice
situaţie de dreptul de a invoca nevalabilitatea propriului titlu de proprietate
industriala.”
- „obligativitatea participării titularului în orice proces care priveşte anularea (sau
revocarea) unui brevet de invenţie - instituită prin art.56 alin.2 din Legea nr.64/1991 -
nu îl situează pe acesta, în mod necesar, în poziţia de persoană atrasă/chemată în
judecată de un reclamant care sa fie terţ faţă de procedura eliberării respectivului
brevet.”
- nu există identitate între revocarea brevetului şi nulitatea acestuia pentru a
putea aplica aceeaşi procedură şi aceleaşi dispoziţii legale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
231
Titlul cursului:
Managementul antreprenorial al proiectelor
de cercetare, dezvoltare, inovare.
Codul cursului: 9.3.5.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
232
CUPRINS
Modulul I: Introducere în managementul proiectelor de Cercetare Dezvoltare
Inovare
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1. Definirea conceptelor de bază
2. Analiza si stabilirea obiectivelor de proiect
3. Evaluarea si controlul riscurilor
Capitolul 2: Managementul resurselor CDI
1. Estimarea resurselor
2. Alocarea resurselor
3. Achiziționarea resurselor
Modulul II: Managementul implementării proiectului CDI
Capitolul 3: Organizarea activităților proiectului CDI:
1. Organizarea proiectului
2. Stabilirea sarcinilor
3. Previzionarea tendințelor de risc.
Capitolul 4: Managementul implementării proiectului CDI:
1. Conducerea activităților de proiect
2. Controlarea executării proiectului
3. Urmărirea și raportarea derulării proiectului
4. Analizarea rezultatelor
Capitolul 5: Managementul calității proiectelor CDI:
1. Probleme ale managementului calității totale
2. Manualul calității
Modulul III: Managementul financiar al proiectelor de Cercetare Dezvoltare
Inovare
Capitolul 6: Metode de finanțare a proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.
1. Finanțarea din fonduri nerambursabile
2. Finanțarea din fonduri de capital – risc
3. Finanțarea din credite bancare
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
233
Modulul I: Introducere în managementul proiectelor de Cercetare Dezvoltare
Inovare
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1. Definirea conceptelor de bază.
Cercetarea științifică
Cercetarea științifică poate fi definită ca fiind căutarea unei cunoașteri asupra
unor realități factuale, pentru a rezolva probleme noi sau existente, pentru a proba
noi idei sau pentru a dezvolta noi teorii.
Cercetarea științifică este o activitate academică, care cuprinde definirea și
redefinirea problemelor, formularea de ipoteze sau de soluții, colectarea, organizarea
și evaluarea datelor, structurarea de raționamente deductive și de concluzii, care se
verifică pentru a constata daca se potrivesc cu ipotezele formulate. Într-o altă
formulare, cercetarea este manipularea lucrurilor, conceptelor și simbolurilor în
scopul extinderii, corectării sau verificării cunoașterii [1]. Astfel, cercetarea este o
contribuție originală la stocul existent al cunoasterii, asigurandu-i progresul.
Scopul cercetării este descoperirea soluțiilor problemelor apărute în procesul
științific. Obiectivul principal al cercetării este aflarea adevărului care încă nu a fost
descoperit. Deși, fiecare cercetare are obiectivul său specific, se pot defini câteva
obiective generale ale acesteia:
- Înțelegerea mai aprofundată a fenomenelor;
- Descrierea mai precisă a unor caracteristici de proces;
- Testarea unor ipoteze privind relațiile cauzale dintre variabile.
Proiectul
Proiectul se poate defini ca fiind „un mod de a-i organiza pe oameni și de a
gestiona activități. Este o manieră de organizare și coordonare a muncii. Ceea ce îl
deosebește de alte genuri de management este faptul că se concentrază în totalitate
pe un anume rezultat final și că, în momentul în care se realizează acest rezultat,
proiectul încetează să mai fie necesar și i se pune capăt.” [2].
Proiectul este un proces ce presupune:
- rezolvarea unei probleme identificate sau schimbarea unei situaţii
problematice;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
234
- existența unor resurse;
- existența unor scopuri care trebuie să fie posibil de îndeplinit;
- o soluţie specifică la o problemă specifică, într-un anumit context;
- un început şi un final bine definite şi se desfăşoară într-un spaţiu concret;
- implicarea unor variate abilităţi de planificare şi implementare, diverşi parteneri
sau susţinători, precum și a unui număr de activităţi, evenimente şi sarcini;
- existența unei echipe şi ţinteşte la binele unei organizații/comunități;
- o serie de riscuri şi elemente de incertitudine;
- existența unor obiective măsurabile care pot fi evaluate, astfel putându-se
aprecia dacă s-a făcut ce s-a propus, la calitatea dorită;
- un anumit grad de autonomie faţă de activităţile curente ale organizaţiei;
- un ciclu de viaţă determinat, compus din mai multe etape obligatorii, denumite
astfel: identificarea, analiza și formularea proiectului, pregătirea acestuia,
evaluarea preliminară a proiectului, angajarea finanţării, implementarea,
monitorizarea şi evaluarea finală a rezultatelor proiectului.
Procesul cercetării
Procesul cercetării cuprinde următoarele etape:
1. Definirea temei de cercetare
2. Studiul literaturii științifice
3. Formularea ipotezelor științifice
4. Proiectarea cercetării științifice
5. Colectarea datelor experimentale
6. Analiza datelor experimentale și verificarea ipotezelor
7. Interpretarea rezultatelor și redactarea raportului științific
8. Valorificarea rezultatelor cercetării
În realizarea unui proiect de cercetare vor fi avute în vedere o serie de
elemente indispensabile. Cercetarea bibliografică este primul pas pentru începerea
unui proiect. Aceasta arată nivelul de cunoștințe atins în cercetarea internaționala.
Bibliografia ajută și la crearea unui plan de pornire printr-o cercetare minuțioasă a
tuturor publicațiilor apărute pe parcursul timpului despre tema proiectului. Baza
teoretică strânsă în perioada de documentare ajută la conturarea unui scop către
care se va îndrepta proiectul de cercetare. Următoarea etapă care trebuie urmărită
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
235
este conturarea proiectului stabilit. De aceasta etapă depind atragerea fondurilor și
obtinerea rezultatelor așteptate.
De asemenea, baza tehnică are un rol esențial în cercetare, deoarece fără
aceasta un proiect poate rămâne fără finalitate. Ultima etapă, care precede etapele
de redactare și organizare a proiectului științific, reprezintă identificarea și obtinerea
de fonduri pentru punerea acestuia în practică.
Descrierea etapelor procesului cercetării
1. Definirea temei de cercetare
O temă de cercetare se referă la o anume problemă, pe care cercetătorul o
întâlnește într-o situație teoretică sau practică, la care acesta vrea să găsească o
soluție. Problema trebuie să fie definită fără ambiguități, astfel încât datele relevante
să poată fi deosebite de cele nerelevante.
2. Studiul literaturii științifice
Pe baza unei strategii de cercetare bibliografică, în această etapă se consultă
sursele de informare bazate pe fișierele bibliografice sistematice, bibliotecile, bazele
de date specializate, revistele de specialitate etc. Se recomandă utilizarea unor liste
de lecturi și căutarea pe INTERNET.
3. Formularea ipotezelor științifice
Ipotezele trebuie să fie foarte specifice și să fie limitate la zona de cercetare.
Rolul ipotezelor este de a ghida cercetătorul prin delimitarea unei arii a cercetării.
Acestea indică tipul datelor și metodelor de analiză. Ipotezele focalizează cercetarea
și permit stabilirea obiectivelor experimentale.
4. Proiectarea cercetării științifice
Există mai multe metode de proiectare a cercetării științifice și se recomandă
consultarea ghidurilor de bună practică. De metoda de proiectare aleasă depinde
colectarea și prelucrarea datelor. În această etapă se elaborează planul de cercetare
și se definesc colaborările cu experții de profil.
5. Colectarea datelor experimentale
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
236
Există diferite metode de colectare a datelor experimentale, iar acestea
trebuie să fie alese atent, astfel încât acestea să fie adecvate cercetării. În multe
cazuri, aceste metode sunt standardizate sau sunt reglementate prin norme.
6. Analiza datelor experimentale și verificarea ipotezelor
Pregătirea datelor pentru analiză presupune editarea, codificarea, clasificarea,
tabelarea. Analiza cauzală poate fi unidimensională, bidimensională sau
multidimensională (o variabilă, două sau mai multe variabile). Analiza inferențială
vizează estimarea valorii parametrilor și estimarea intervalelor de valori. Pentru
verificarea ipotezelor se efectuează teste parametrice și neparametrice.
7. Interpretarea rezultatelor și redactarea raportului științific
Interpretarea se referă la determinarea seminificațiilor datelor culese după
analiza teoretică sau experimentală. În fapt, intepretarea este o cercetare pentru
lărgirea semnificațiilor rezultatelor cercetării. Interpretarea vizează stabilirea unei
continuități în cercetare, prin evidențierea unor legături cu alte cercetări și
identificarea a noi direcții de cercetare. Pentru redactarea articolului pentru publicare
există reguli precise, care trebuie respectate.
8. Valorificarea rezultatelor cercetării
Valorificarea rezultatelor cercetării încheie procesul de cercetare, fie prin
includerea rezultatelor în baza de date, fie prin cooperare economică cu o firmă
interesată să aplice rezultatele.
În continuare, se prezintă diagrama logică dezvoltată a procesului cercetării.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
237
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
238
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
239
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
240
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
241
2. Analiza și stabilirea obiectivelor de proiect .
Pentru stabilirea obiectivelor de proiect este indicat să se utilizeze analiza
SWOT.
Analiza SWOT facilitează abordarea strategică a aspectelor legate de :
- STRENGTHS ( puncte tari ), aspecte pozitive intrinseci (interne) ale situației
avute în vedere.
Punctele tari se referă la orice elemente utile, resursele existente care ar
putea fi disponibile. Sunt avute în vedere toate tipurile de resurse, în special cele
materiale, umane și financiare. Resursele materiale disponibile pot fi spații, resurse
informaționale (inclusiv conexiunile și produsele software care ar putea fi utilizate),
logistica existentă, precum și elementele organizaționale ce ar putea constitui
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
242
premise pentru evoluțiile ulterioare, etc. Resursele umane se referă la personalul
existent, dar și la posibilitățile de atragere a altor persoane.
- WEAKNESS ( puncte slabe ), aspecte negative intrinseci (interne) ale situației
avute în vedere.
Punctele slabe reprezintă cheia viitorului obiectiv al proiectului (ce
intenționează proiectul să rezolve, de ce este acesta necesar). De asemenea, dintre
punctele slabe identificate, trebuie selectate cele care au cel mai mare impact asupra
entității analizate. Se impune acoperirea prin proiect în întregime, în mod
proporțional, a punctelor slabe.
- OPPORTUNITIES (oportunități ), aspecte pozitive externe ale situației avute în
vedere.
Oportunitățile sunt disponibile numai temporar și reprezinta resursele care pot
fi utile proiectului avut în vedere. Acestea trebuie să fie credibile, din
perspectiva certitudinii de a beneficia de ele.
- THREATS ( amenințări ), aspecte negative externe ale situației avute în
vedere.
Amenințările și riscurile sunt legate de ce s-ar întâmpla în cazul în care nu
este promovat proiectul respectiv. Nu este avut în vedere faptul că situația ar putea
ramâne aceeași ca și pâna atunci, ci ceea ce ar reprezenta efectele negative ale
nepromovării proiectului. Trebuie demonstrată în mod cât mai convingator nevoia
stringentă, efectele negative majore ale nepromovarii proiectului, vizând un spectru
cât mai larg (toată zona în care entitatea activează, inclusiv efectele negative asupra
terților). Cu alte cuvinte, este de dorit sa se creeze convingerea clară că fără
derularea proiectului nu se poate merge mai departe.
Principalul scop al acestui demers este descoperirea posibilelor obiective ale
viitorului proiect.
La stabilirea obiectivelor proiectului trebuie să răspundem la următoarele
întrebări:
• Care este perioada stabilită pentru obținerea fiecăruia dintre scopuri?
• Ce pași specifici trebuie făcuți pentru a le putea obține?
• Care sunt obiectivele specifice ale fiecărei instanțe care intervine?
• Ce termene concrete se vor fixa pentru îndeplinirea obiectivelor menționate
anterior?
Un obiectiv este un câștig concret, care trebuie obținut după o perioadă de
timp dată. Obiectivul permite obținerea scopului, convertind un plan general într-o
serie de pași specifici și usor manevrabili.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
243
Obiectivul general exprimă ce se construieste în cadrul respectivului proiect.
Se poate include, de asemenea, în obiectivul general, scopul proiectului, finalitatea
acestuia. Obiectivul general este împărțit în două, trei sau mai multe obiective
specifice, formulate astfel încât rezolvarea lor să conducă la realizarea obiectivului
general. Acestea trebuie să fie apoi enunțate, comentate, explicate, concretizate și
delimitate, astfel încât să reiasă clar distincția între ce se spune că se va face și ce
nu te obligi să faci. Se poate, de asemenea, sublinia o anumită interconectare între
obiectivele specifice. După precizarea obiectivelor, se poate definitiva titlul
proiectului, care trebuie să sugereze obiectivul general, scopul urmărit de acesta.
După stabilirea obiectivelor este recomandat să se efectueze și identificarea
GRUPULUI ȚINTĂ sau beneficiarii proiectului. Grupul țintă reprezintă destinatarii
finali ai acțiunii unui proiect. În stabilirea grupului țintă se impune să se țină cont de
obiectivele strategice majore ale proiectului în funcție de beneficiile imediate sau pe
termen mai lung. Trebuie precizat că grupul țintă este o noțiune distinctă de echipa
de lucru a proiectului.
3. Evaluarea si controlul riscurilor
Sursele de risc sunt categorii de evenimente care pot afecta buna desfășurare
a activităților planificate ale proiectului. Identificarea riscurilor se referă la riscurile
interne, ce țin de competența echipei de proiect și la riscurile externe, care pot apare
din procese din afara proiectului. Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea
evaluării cuantificate a probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează
necesitatea elaborării metodelor şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al
evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de impact al
riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.
Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu
luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii
organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului şi fluctuaţia
acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice, schimbări legislative
sau legate de mediul concurenţial în sectorul specific, progrese tehnologice).
Principalele probleme care pot apare în managementul riscului proiectelor
sunt următoarele:
- producerea de întârzieri în derularea proiectului, pentru anumite activităţi sau
livrabile, în urma apariţiei unor probleme care nu au fost prevăzute;
- depăşirea bugetului alocat pentru proiect datorită unor situaţii neprevăzute;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
244
- crearea unor situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect comune furnizor -
beneficiar în urma manifestării unor riscuri;
- realizarea unor compromisuri relativ la calitatea unor livrabile datorită apariţiei
unor probleme care nu au fost prevăzute.
Cauzele care produc aceste probleme sunt în general următoarele:
- nu sunt clar definite sau nu sunt formal asumate de către părţi
responsabilităţile referitoare la managementul riscurilor;
- în marea majoritate a cazurilor nu este folosită, nici de către beneficiar şi nici
de către furnizor, o procedură formală de realizare a managementului
riscurilor, care să prezinte modalitatea practică de realizare a identificării
riscurilor, a probabilităţii de apariţie şi a impactului în cazul apariţiei, a
planificarii activităţilor de contracarare şi a planurilor alternative în cazul
materializării riscului;
- nu sunt stabilite responsabilităţile în identificarea şi controlul riscurilor pentru
persoanele cu autoritate de decizie din cadrul organizaţiei beneficiarulu;
- nu sunt identificate şi disponibile modalităţile concrete prin care pot fi
controlate riscurile în cadrul organizaţiei beneficiare;
- nu sunt derulate şedinţe de analiză comune (beneficiar şi furnizor) în vederea
identificării şi evaluării riscurilor din proiect;
- nu sunt stabilite sau derulate planuri de acţiune de către coordonatorul de
proiect al beneficiarului în vederea contracarării riscurilor;
- nu este solicitată în cadrul caietului de sarcini prezentarea în cadrul ofertei
tehnice de către furnizor a unui plan concret de management al riscului pentru
principalele riscuri identificate;
- planul de riscuri nu este revizuit pe parcursul proiectului.
În tabelul nr. 1, se prezintă diverse consecințe ale acțiunii factorilor de risc,
care pot să se manifeste în derularea unui proiect.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
245
Tabelul nr. 1 – Exemple de consecințe ale acțiunii factorilor de risc
Consecințe
Clasificare
5 4 3 2 1
Descriere
Catastrofic Mare Moderat Minor Nesemnificativ
Obiective
Obiectivul
proiectului nu este
realizat
Realizarea
obiectivului este
întârziată cu 50 %
sau mai mult
Realizarea
obiectivului este
întârziată cu mai
puțin de 50 %
Termene parțiale
nerealizate
Efect neglijabil
asupra termenelor
parțiale
Resurse umane
Multiple efecte
inevitabile sau
ireversibile asupra
oamenilor, în
proprție de până
la 50 %
O singura
dizabilitate
inevitabilă sau
ireversibilă la una
sau mai multe
persoane (peste
30 %)
Dizabilitate
moderată sau
handicap (sub 30
%)
Semnificativă
dizabilitate, dar
reversibilă,
necesitând
spitalizare
Nu este necesar
tratament medical
Resurse financiare
Abaterea cu 50%
de la buget
Abaterea cu 30%
de la buget
Abaterea cu 20%
de la buget
Abaterea cu 10%
de la buget
Abaterea cu 5%
de la buget
Mediul extern
Dereglarea foarte
gravă pe termen
lung a funcțiilor
ecosistemului
Dereglarea gravă
pe termen lung a
funcțiilor
ecosistemului
Efecte serioase în
ecosistem pe
termen mediu
Efecte moderate
în ecosistem pe
termen scurt
Efecte minore în
ecosistem
Legislație
Semnificativă
punere sub
acuzare
Încălcare majoră
a legii
Serioasă
încălcare a
instrucțiunilor și
raport către
autoritatea de
anchetă
Minore
nerespectări ale
regulamentelor
Reputația
Protest public
sau media la nivel
internațional
Protest public sau
media la nivel
național
Adversitate
semnificativă a
publicului, media
sau ONG - uri
Îngrijorare locală
reflectată în media
Adversitate
minoră locală
reflectată în media
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
246
4. Bibliografie
[1] Kothari, C.,R. – Research Methodology, NEW AGE INTERNATIONAL (P) LIMITED,
PUBLISHERS, ISBN (13) : 978-81-224-2488-1, 2004.
[2] Newton, R., Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura Codecs,
București, ISBN: 978-97-380-6084-5, 2006.
[3] Collett, Stacey. "SWOT Analysis." Computerworld, Vol.33 Issue 29, Jul.19, 1999.
[4] Kerzner, H., Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling, and
Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.
[5] Lock, D., Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.
[6] Scarlat, C., Galoiu, H., Manual de instruire avansată în managementul proiectelor
(PCM), Bucureşti, 2002.
[7] A Guide to the Project Management Body of Knowledge, Project Management
Institute, USA, 2003.
[8] Wideman, R., M., Fundamental Principles of Project Management, in Project
Management Forum, Digest Volume 4, no. 7, 1999.
Capitolul 2: Managementul resurselor CDI
1. Estimarea resurselor.
Resursele necesare pentru derularea unui proiect sunt diverse (materiale,
umane sau financiare), putându-se identifica o legătură strânsă între obiectivele
proiectului şi resursele necesare pentru implementarea acestuia. Planificarea
resurselor se face ţinând cont atât de factorul cost, cât şi de factorul timp. Resursele
materiale, tehnice mai performante sau un personal mai numeros pot grăbi
executarea unor sarcini, dar duc, de regulă, la costuri mai ridicate. Categoriile de
resurse necesare pentru derularea unui proiect sunt:
1. resursele umane - personal specializat în management de proiect;
2. resursele de timp - timpul disponibil pentru activitățile ocazionate de derularea
proiectului;
3. resursele financiare: resurse necesare pentru pregătirea propunerii de proiect;
4. resursele materiale: echipamente, materiale, spații și alte resurse necesare;
5. resurse tehnologice: metode, tehnologii și proceduri de lucru;
Estimarea costurilor se va face atent şi cu grijă pe baza alcătuirii bugetului.
Costurile vor avea o influenţă semnificativă asupra deciziilor de investiţii la evaluarea
proiectului şi, în consecinţă, asupra implementării în condiţii optime a proiectului
odată ce s-a obţinut acordul de începere. Din nou, lista activităţilor programate
trebuie inclusă, precum şi eşalonarea costurilor pro-forma. Fiecare activitate se va
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
247
folosi apoi drept listă de verificare pentru asigurarea furnizării tuturor mijloacelor
necesare derulării respectivei activităţi. După aceea, se specifică mijloacele necesare
realizării activităţilor. Va fi probabil necesară agregarea de informaţii specifice privind
costurile aferente. Structura de costuri a proiectului trebuie să precizeze alocarea
cheltuielilor către diferiţii finanţatori, astfel încât să rezulte clar contribuţia fiecăruia.
Odată ce au fost calculate costurile totale, este important să fie amintit faptul că
agenţia de implementare va trebui să acopere orice costuri curente aferente furnizării
serviciilor de întreţinere după terminarea proiectului. Costurile curente pot fi acoperite
(total sau parţial) din veniturile generate în urma derulării activităţilor proiectului. Fie
că este sau nu aşa, este important ca implicaţiile costurilor curente nete ale
proiectului să fie clar specificate, astfel încât să poată fi determinat impactul viitor
asupra bugetului agenţiei de implementare.
Cuantificarea costurilor presupuse de implementarea proiectului se face prin
intermediul bugetului. Bugetul unui proiect trebuie să fie clar și cât mai detaliat,
realizat pe faze/activități și centralizat pe diferitele tipuri de cheltuieli. Sumele incluse
în buget se calculează sau se estimează pe baza costurilor reale. În elaborarea unui
buget trebuie să se țină cont de stabilirea perioadei de lucru pentru fiecare etapă şi
pentru proiectul în ansamblu, estimarea valorii cheltuielilor și a veniturilor, precum și
realizarea unor estimări pentru toate categoriile de costuri exprimate în cadrul
bugetului. În cadrul literaturii de specialitate, funcţiei de planificare a bugetului i se
atribuie următoarele caracteristici[5]:
1. Bugetul cuantifică activităţi – adică le conferă valoare în bani;
2. Bugetele dirijază cheltuielile astfel încât resursele să fie cheltuite numai pentru
acele activităţi care sprijină obiectivele proiectului;
3. Bugetele identifică ce resurse sunt necesare şi când sunt solicitate;
4. Bugetele permit examinarea obiectivelor şi activităţilor unui proiect din punct
de vedere al costului lor actual;
5. Bugetele clarifică relaţia dintre cheltuielile directe necesare derulării proiectului
şi cheltuielile de susţinere sau administrative (chirie, personal de specialitate
etc.);
Un buget realist şi actualizat permite evaluarea financiară a proiectului.
2. Alocarea resurselor
Alocarea resurselor financiare
Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru
realizarea obiectivelor proiectului, provenite din finanţare de la autoritatea
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
248
contractantă (finanţator) şi de la partenerii de proiect(Tabelul 1). Bugetul este sub
forma unui deviz cadru antecalcul. Defalcarea finanţării se face pe două surse: cota
finanţată de autoritatea contractantă şi cofinanţare parteneri (alte surse) pe fiecare
an calendaristic de realizare a proiectului.
Cheltuielile de personal sunt numai pentru personalul angajat al contractorului
care asigură suportul ştiinţific şi tehnic pentru realizarea proiectului. Obligaţiile
prevăzute prin lege privind costurile salariale ale personalului faţă de finanţator sunt
în sarcina contractorului. Cheltuielile cu deplasările, transportul, cazarea sunt făcute
numai pentru realizarea serviciilor prevăzute în contract. Cheltuielile materiale sunt
cheltuieli de exploatare ce participă direct la realizarea proiectului. Materiile prime
sunt specifice fiecărui proiect şi consumul lor trebuie să rezulte din memoriul tehnic.
Materialele consumabile sunt materiale auxiliare necesare în derularea proiectului,
rechizite şi alte consumuri. Combustibilii sunt numai cei care contribuie direct la
realizarea proiectului. Sunt consumuri specifice care apar în cursul realizării
proiectului şi nu se regăsesc în regie, deoarece se poate dovedi valoarea în cadrul
proiectului cu documente justificative. Pentru activităţi care nu pot fi realizate de
contractor, acesta poate apela la terţi, alţii decât partenerii de proiect.
Cheltuielile indirecte reprezintă costurile generale indirecte calculate conform
destinaţiei acestor cheltuieli astfel: energie, apă, servicii telefonice, administrație,
management, amortizare clădiri (echipamente), impozit clădiri şi teren, întreţinere,
taxe poştale, instruire personal.
Dotările sunt cele care au fost prevăzute în lista echipamentelor care urmează
să fie achiziţionate în cadrul proiectului.
Tabelul 1
DEVIZ CADRU
- lei -
TOTAL An 1 An 2 An 3
B*
A**
B*
A** B
* A
** B
* A
**
I. Cheltuieli directe :
1 1. Cheltuieli de personal
1.1 Cheltuieli cu salariale
1.1.1. Salarii
1.1.2. Contribuţii
a. CAS
b. Şomaj
c. CASS
d. altele, conform reglementarilor in vigoare
1.2. Alte cheltuieli de personal
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
249
a. deplasări, detaşări, transferuri în țară
b. deplasări, detaşări, transferuri în
străinătate
2 Cheltuieli materiale şi servicii
2.1 Materiale, materii prime
2.2 Lucrări şi servicii executate de terţi, din
care:
a. colaboratori
b. teste, măsurători, analize
c. omologări
d. amenajare spaţiu interior
e. studii, anchete statistice
f. asistenţă tehnică, consultanţă
3 Alte cheltuieli specifice proiectului
II Cheltuieli indirecte : regia %
III Dotări independente şi studii pentru
obiective de investiţii :
1. echipamente pentru cercetare -
dezvoltare ;
2. mobilier aparatura ;
3. calculatoare electronice și echipamente
periferice ;
5. mijloace de transport ;
6.studii pentru obiective de investiţii.
Total tarif (valoare contract) I+II+III * B - finanţare din bugetul de stat
** A - finanţare din alte surse
Alocarea resurselor de personal
În tabelul 2 este prezentat un model de diagramă de alocare a resurselor de
personal necesare în vederea derulării proiectului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
250
Tabelul 2
unde u.v. = unităţi valorice (ROL, USD, EURO etc.)
3. Achiziționarea resurselor.
Achiziționarea resurselor în cadrul proiectelor include procedeele necesare în
vederea aprovizionării cu bunuri şi servicii în vederea atingerii scopului proiectului,
dintre care cele mai importante sunt:
– planificarea achizițiilor – include produsele ce vor fi procurate, precum şi data la
care vor intra în posesia solicitantului.
– planificarea solicitării – documentarea cu privire la caracteristicile bunurilor ce se
doresc achiziţionate şi identificarea potenţialilor furnizori.
– solicitarea – analiza ofertelor furnizorilor pe bază de preţ, condiţii de livrare,
reputaţie.
– selecţia sursei – selectarea furnizorului dintre ofertanţi.
– administrarea contractului – condiţiile contractuale survenite între solicitant şi
furnizorul de bunuri şi servicii.
– încheierea contractului – finalizarea contractului, livrarea produselor, rezolvarea
posibilelor diferende apărute pe parcursul derulării contractului.
Toate aceste procedee interacţionează între ele, creând un tot unitar,
achiziționarea resurselor funcţionând ca un serviciu centralizat.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
251
Achizițiile publice
Achizițiile de produse și servicii, care se efectuează pentru implementarea
proiectelor finanțate din fonduri publice, trebuie să respecte o serie de reguli
specifice. Pentru atribuirea contractelor de furnizare de produse, servicii sau
lucrări finanţate prin fonduri publice naționale sau ale Uniunii Europene, achizitorul
trebuie să respecte următoarele principii:
1. Nediscriminarea şi tratamentul egal, care reprezintă asigurarea condiţiilor de
manifestare a concurenţei reale, prin stabilirea şi aplicarea, oricând pe parcursul
atribuiri contractului respectiv, de reguli, cerinţe şi criterii identice pentru toţi operatorii
economici, inclusiv prin protejarea informaţiilor confidenţiale, atunci când este cazul,
pentru ca oricare dintre aceştia, să poată participa la atribuirea contractului şi să
beneficieze de şanse egale de a deveni contractanţi (furnizori, prestatori sau
executanţi de lucrări).
2. Recunoaşterea reciprocă constă în acceptarea produselor, serviciilor,
lucrărilor oferite în mod licit pe piaţa Uniunii Europene, a diplomelor, certificatelor, a
altor documente, emise de autorităţile competente din alte state, precum şi a
specificaţiilor tehnice, echivalente cu cele solicitate la nivel naţional.
3. Transparenţa înseamnă aducerea la cunoştinţa publicului a tuturor
informaţiilor referitoare la atribuirea contractului de furnizare de produse, servicii şi
lucrări.
4. Proporţionalitatea reprezintă asigurarea corelaţiei între necesitatea
beneficiarului, obiectul contractului de achiziţie publică şi cerinţele solicitate a fi
indeplinite. În acest sens, beneficiarul trebuie să se asigure că, în cazul în care sunt
stabilite cerinţe minime de calificare, acestea nu prezintă relevanţă şi/sau sunt
disproporţionate în raport cu natura şi complexitatea contractului atribuit.
5. Eficienţa utilizării fondurilor publice reprezintă atribuirea contractelor de
achiziţie pe baze competiţionale şi utilizarea unor criterii pentru atribuirea contractelor
care să reflecte avantajele de natură economică ale ofertelor în vederea obţinerii
raportului optim între calitate şi preţ, inclusiv prin luarea în considerare a obiectivelor
sociale, etice şi de protecţie a mediului.
6. Asumarea răspunderii este determinarea clară a sarcinilor şi responsabilităţilor
persoanelor implicate în procesul de achiziţie publică, urmărindu-se asigurarea
profesionalismului, imparţialităţii şi independenţei deciziilor adoptate pe parcursul
derulării acestui proces.
Pentru atribuirea contractelor de furnizare de produse, servicii sau lucrări
finanţate prin fonduri publice, achizitorul trebuie să respecte următoarele reguli:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
252
Publicitatea
Aplicarea principiului tratamentului egal şi nediscriminării implică asigurarea
transparenţei procesului de atribuire a contractelor de achiziţie prin asigurarea, în
beneficiul oricărui potenţial ofertant, a unui grad de publicitate suficient, astfel încât
să se asigure competiţia între operatorii economici cu activitate în domeniu, care
oferă în mod licit pe piață produse, servicii şi/sau execuţie de lucrări.
Achizitorul are dreptul să aleagă cel mai potrivit mijloc de publicitate a
contractului respectiv. Achizitorul poate publica un anunţ privind procedura de
achiziţie utilizată pentru atribuirea contractelor de achiziţie, utilizând unul dintre
următoarele mijloace:
- Internet - Internetul este considerat cel mai accesibil mijloc de realizare a publicităţii
contractelor de achiziţie, în special pentru IMM-urile care sunt în cautarea unor
contracte mai mici sau pentru ofertanţii din alte State Membre ale UE. Acesta oferă o
gamă largă de posibilităţi de publicitate a contractelor de achiziţie prin publicarea
unui anunţ pe website-ul propriu al achizitorului sau pe portaluri web specializate
pentru publicitatea unor astfel de contracte de achiziţie.
-Publicații naţionale - cotidiene cu acoperire naţională sau regională; publicaţii
naţionale specializate în anunţuri pentru achiziţii publice (Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea a IV-a).
- Publicaţii locale (ziare locale, jurnale municipale pentru anunţuri).
- Jurnalul Oficial al Uniunii Europene/TED.
Descrierea nediscriminatorie a obiectului contractului(specificaţiile tehnice)
Achizitorul are obligaţia să descrie obiectul contractului (specificaţiile tehnice)
astfel încât să permită oricărui ofertant accesul egal la procedura de atribuire şi nu
trebuie să aibă ca efect introducerea unor obstacole nejustificate de natură să
restrângă concurenţa între operatorii economici.
Estimarea valorii contractului de achiziţie
Achizitorul are obligaţia să estimeze valoarea contractului de achiziţie de
produse, servicii sau lucrări în conformitate cu Regulile pentru estimarea contractelor
de achiziţie publică din Capitolului 2, Sectiunea a 2-a din OUG nr.34/2006, cu
modificările şi completările ulterioare.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
253
Accesul egal al operatorilor economici din toate Statele Membre ale UE
Achizitorul nu trebuie să impună condiţii discriminatorii directe sau indirecte
potenţialilor ofertanţi din alte State Membre ale UE, cum ar fi cerinţa ca ofertanţii
interesaţi de contractul de achiziţie respectiv să fie stabilit în acelaşi Stat Membru
sau în regiunea în care se află localizat acesta.
Stabilirea unui termen limită adecvat pentru primirea ofertelor
Termenele limită prevăzute pentru primirea ofertelor trebuie să fie suficient de
mari, astfel încât să permită persoanelor interesate din alte State Membre ale UE să
realizeze o analiză corespunzătoare şi să pregătească oferta.
Abordarea transparentă şi obiectivă
Toţii potenţialii ofertanţi trebuie să cunoască dinainte regulile aplicabile şi să
fie încredinţaţi că aceste reguli sunt aplicate pentru toţi participanţii, în acelaşi mod.
Achizitorul are obligaţia să precizeze în solicitarea de oferte pentru achiziţia de
produse, servicii sau lucrări criteriul aplicat pentru stabilirea ofertei caştigătoare.
Atribuirea contractului se face celei mai bune oferte primite utilizând unul
dintre următoarele criterii:
- fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic,
- fie, preţul cel mai scăzut.
Bibliografie
[1] COVRIG Mircea, OPRAN Constantin (2000) - Managementul proiectelor, Agenţia
Managerială pentru Cercetare Ştiinţifică Inovare şi Transfer Tehnologic –
POLITEHNICA, Editura Pritech 2000, Bucureşti.
[2] NICHOLAS M.John (2001) - Project Management for Business and Technology,
Principles and practice, 2nd edition, Prentice-Hall, Inc., Upper Saddle River, New
Jersey 07458.
[3] DEEPROSE Donna(2001) - Smart things to know about Managing Projects,
Capstone Publishing Limited (Awiley Company), United Kingdom.
[4] NICOLESCU Ovidiu(2000) - Sistemem metode şi tehnici manageriale ale
organizaţiei;Editura Economică, Bucureşti, România.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
254
[5] OPRAN Constantin, STAN Sergiu(2004) - Managementul proiectelor, Editura
comunicare.ro, Bucuresti, România.
[6] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea
contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 337/2006, modificată prin Legea nr.128/2007, Ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului nr.94/2007, 143/2008, 228/2008, 19/2009, 72/2009 şi prin Legea
84/2009.
[7] Rectificarea nr.337/2006 la Legea nr.337/2006 pentru aprobarea Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.34/2006.
Modulul II: Managementul implementării proiectului CDI
Capitolul 3: Organizarea activităților proiectului CDI
1. Organizarea proiectului.
Variantele organizatorice, cu care lucrează managementul prin proiect, depind
de o serie de caracteristici, după cum urmează:
– amploarea proiectului;
– noutatea proiectului;
– perioada de realizare a proiectului;
– numărul şi potenţialul personalului societăţii sau structurii organizatorice;
– distribuţia specialiştilor în subdiviziunile organizatorice;
– caracteristicile climatului de muncă;
– personalitatea managerului de proiect.
Reflectarea multiplei condiţionări a organizării managementului prin proiecte o
reprezintă variatele modalităţi organizatorice adaptabile. În funcţie de caracteristicile
organizaţionale principale, acestea se pot diviza în trei variante organizatorice:
– managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală;
– managementul prin proiecte cu stat major;
– managementul prin proiecte cu structură mixtă.
Oricare din aceste variante organizatorice implică existenţa şi funcţionarea
unei structuri organizatorice paralele cu structura organizatorică formală a societăţii
respective, situaţie ce dă consistenţă organizării de tip matriceal. Această structură
organizatorică paralelă are o durată de viaţă limitată, ce coincide cu perioada
solicitată de realizare a proiectului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
255
d. Management prin proiecte cu responsabilitate individuală
Managementul pe bază de proiecte cu responsabilitate individuală se
caracterizează prin atribuirea întregii responsabilităţi pentru derularea proiectului unei
singure persoane, care asigură întreaga muncă de coordonare. Pentru realizarea
proiectului, managerul acestuia se sprijină pe responsabilii desemnaţi pentru
efectuarea acţiunilor implicate în compartimentele societăţii. Acest mod de
organizare a managementului prin proiecte prezintă avantajele reducerii la minimum
a cheltuielilor cu personalul şi folosirea experienţei lucrătorilor şi specialiştilor
societăţii.
Concomitent, managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală are
şi dezavantaje majore. Personalul pus la dispoziţie de compartimente nu este
întotdeauna de calitate corespunzătoare, cunoscută fiind tendinţa ca persoanele de
conducere să se dispenseze cu prioritate de cadrele mai puţin pregătite sau
insuficient de sârguincioase. Alt dezavantaj constă în nedegrevarea corespunzătoare
a personalului implicat în realizarea proiectului de efectuarea sarcinilor precedente,
de unde şi probabilitatea apreciabilă a neglijării executării sarcinilor aferente
proiectului. Dat fiind aceste dezavantaje, acest mod de organizare a managementului
prin proiecte este folosit într-o
proporţie mai redusă, de obicei când există un personal foarte bun în întreprindere,
care a mai participat şi la realizarea altor proiecte.
e. Management prin proiecte cu stat major
În cazul acestei modalităţi organizatorice, dirijarea ansamblului acţiunilor
implicate de realizarea proiectului este asigurată de managerul de proiect, în
colaborare cu un colectiv ce se ocupă în exclusivitate de această problemă, denumit
colectiv de decizie-conducere. De reţinut, că membrii colectivului efectuează şi o
parte apreciabilă din acţiunile implicate de proiect. Pentru efectuarea celorlalte
acţiuni se apelează la ajutorul specialiştilor din compartimentele societăţii, desemnaţi
în prealabil de conducerea acesteia. Calitatea rezultatelor obţinute depinde într-o
măsură apreciabilă de competenţa colectivului special constituit pentru
managementul prin proiecte. Ideal este ca în colectiv să fie atrase cadre atât din
societate, cât şi din afara ei. Specialiştii din structura organizatorică cunosc mai bine
problemele şi potenţialul unităţii, însă este posibil să fie mai subiectivi în munca
depusă, mai dispuşi pentru latura de rutină a activităţii şi mai puţin pentru latura
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
256
inovaţională. Specialiştii din afara unităţii prezintă avantajele unei abordări obiective,
posedării altor experienţe, sensibilităţii sporite pentru inovaţie, dat fiind noul context
în care acţionează.
f. Management prin proiecte cu structură mixtă
Această variantă organizatorică constă în existenţa conducătorului de proiect
şi a colectivului de proiect, precum şi într-o reţea organizatorică specifică. Reprezintă
o îmbinare a precedentelor tipuri de management prin proiecte, cumulând într-o
anumită măsură atât avantajele, cât şi dezavantajele acestora. La fel ca şi
precedenta modalitate organizatorică, managementul prin proiecte cu structură mixtă
este utilizat cu o frecvenţă ridicată. Pentru a realiza structura organizatorică a
managementului prin proiecte se recomandă următoarele:
– colectivul de proiect conlucrează cu specialiştii din compartimentele funcţionale şi
operaţionale ale societăţii;
– conducătorul de proiect conlucrează cu conducătorii compartimentelor funcţionale
şi operaţionale cărora le sunt subordonaţi nemijlocit specialiştii implicaţi în realizarea
proiectului;
– definirea generală a proiectului, ceea ce include în principal, precizarea obiectivelor
urmărite, stabilirea amplorii proiectului şi subdiviziunilor organizatorice implicate în
realizarea sa, evidenţierea zonelor delicate unde trebuie acţionat cu prudenţă şi
formarea criteriilor pentru aprecierea rezultatelor finale;
– definirea organizatorică a proiectului, ce se referă la stabilirea tipului de organizare
utilizat, întocmirea listei principalelor sarcini, competenţe şi responsabilităţi pentru
managerul proiectului şi componenţii echipei de proiect, stabilirea mărimii şi
componenţei statului major etc.;
– desemnarea managerului proiectului, a responsabilităţilor subcolectivelor
componente şi a celorlalte persoane care vor participa le realizarea proiectului;
– pregătirea climatului pentru implementarea managementului prin proiecte prin
prezentarea noului sistem şi a avantajelor sale tuturor componenţilor
compartimentelor implicate; o atenţie majoră se acordă discutării cu şefii
subdiviziunilor organizatorice ale întreprinderii în vederea convingerii lor de utilitatea
proiectului şi de necesitatea realizării lui;
– implementarea managementului prin proiecte prin trecerea la realizarea
obiectivelor prevăzute şi exercitarea sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor
participanţilor la proiect;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
257
– stabilirea modalităţilor de control ce urmează a fi utilizate pe parcursul realizării
proiectului diferenţiat, pentru verificarea timpilor de execuţie, a cheltuielilor şi a
rezultatelor parţiale şi finale.
Managerul de proiect trebuie să ia încă de la început o decizie fundamentală:
ce tip de organizare va folosi pentru realizarea proiectului? Opțiunile pe care le are
sunt două: organizarea piramidală, sau organizarea matriceală.
C. Organizarea piramidală (Line and Staff Organization)
Organizarea piramidală este una formată dintr-un manager de varf (manager
general), care poate avea în subordine directă vicepreședinți și consilieri, la nivelurile
inferioare găsindu-se departamentele, secțiile, birourile etc. ce au în frunte manageri
de producție, de marketing, de resurse umane, financiari etc.
Managerii departamentali sunt în subordinea managerului general și au în
subordinea lor alte persoane. Astfel, se formează o piramidă ierarhică. Aici linia de
autoritate este verticală, comenzile și cererea de informații merg în jos pe aceste linii
de autoritate, rapoartele și informațiile mergând de jos în sus și urcând prin filtrare
(figura 1).
Figura 1 - Organizarea piramidală
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
258
În momentul în care se elaborează un proiect, managerilor de proiect li se dă
o anumită autonomie de la modul obișnuit de "lanț al comenzii", delegându-li-se
autoritatea necesară pentru a realiza proiectul. Ei sunt în continuare subordonați
managementului superior, însă nu sunt întotdeauna controlați și au o autonomie de
decizie mai mare decât a unui director de departament.
D. Organizarea matriceală (Matrix Organization)
Uneori proiectele complexe au nevoie de structuri inovative, cum ar fi cea
matriceală. Acest tip de organizare face ca specialiștii să raspundă în fața a doi șefi:
managerul lor ierarhic și unul sau mai mulți manageri de proiect. Deși este afectată
unitatea comenzii, din cauză că unii angajați trebuie să răspundă în fața a mai multor
superiori, acest tip de organizare a fost folosit cu succes, deoarece pare a fi cea mai
bună cale de a folosi aptitudinile profesionale ale angajaților la mai multe proiecte
(figura 2).
Figura 2 - Organizarea matriceală
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
259
2. Stabilirea sarcinilor
Stabilirea sarcinilor se realizează cu ajutorul documentului intitulat Structura
Detaliata a Activitatilor (SDA - WBS - Work Breakdown Structure), care împarte
proiectul în elemente tot mai mici, organizate ierarhic, ce trebuie finalizate într-o
anumită ordine până la finalizarea proiectului.
SDA constituie instrumentul central de ordonare și comunicare în cadrul
proiectului. Dacă este necesar, se pot realiza mai multe SDA în cadrul proiectului,
prin împărțirea acestuia în funcție de activități principale, produse, obiective,
funcțiuni, responsabilități, orientare geografică etc (figura 3).
SDA împarte proiectul în:
- Pachete de lucrări (Work Packages)
- Sarcini (Tasks);
- Sub-sarcini (Subtasks).
Managerul de proiect utilizează SDA ca un cadru comun pentru integrarea
întregului proiect.
Figura 3 - Structura Detaliata a Activitatilor
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
260
3. Previzionarea tendințelor de risc
Strategia de elaborare a unui proiect (produs, serviciu, tehnologie etc.) trebuie
să includă riscurile şi oportunităţile acestuia.
Riscurile au fost şi încă sunt definite în funcţie de evoluţia societăţii omeneşti.
În cazul decidentului, scenariile pe care acesta le face sunt diferite între
incertitudine şi risc, datorită dimensiunii de cuprindere a acestora.
Dacă pentru incertitudine decidentul nu poate identifica în totalitate
evenimentele posibile şi nici probabilitatea de producere a lor, în schimb pentru risc,
acelaşi decident, poate face diverse scenarii şi anticipări de apariţie a evenimentelor
posibile şi a probabilităţii de evoluţie a acestora.
Cu alte cuvinte pentru ambele noţiuni (incertitudine şi risc) percepţia
decidenţilor poate fi diferită şi soluţionată ca atare.
Riscul ca efect al deciziei (cauzei) are consecinţe asupra costului, planificării
şi/sau calităţii proiectului.
Abordarea riscului, din punct de vedere al percepţiei decidentului trebuie să se
facă în funcţie de dinamica riscului în raport cu timpul.
Întrucât evenimentele sunt cu precădere prezente în procesele social-umane,
acestea pot fi clasificate în funcţie de probabilitatea de realizare:
- evenimente cu risc ridicat,
- evenimente cu risc mediu,
- evenimente cu risc scăzut,
şi de mediul în care poate să apară, de tipul şi natura acestora, de efectele pe care le
generează, de gradul de cunoaştere:
- riscuri mai mult sau mai puţin grave,
- riscuri mai mult sau mai puţin cunoscute,
- riscuri mai uşor sau mai greu de evitat,
- riscuri pure, consecinţă a unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevenite,
- riscuri speculative, legate de deciziile luate la nivelul unei organizaţii sau în
cadrul unui proiect, care depind în mare măsură de factori externi ce
influenţează diverse procese la nivelul organizaţiei sau al proiectului.
Sursele de risc
Sursele de risc sunt o consecinţă a dimensiunii politice, economice, financiare
şi sociale a fiecărei activităţi. Cele mai cunoscute surse de riscuri sunt cele generate
de următoarele activităţi: tehnice, comerciale (marketing, contracte etc.), financiare,
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
261
socio-economice [oameni, legislaţie, mediu, cultură, structuri şi sisteme (economic,
juridic, educaţional etc.).
Managementul riscului
O parte componentă a managementului riscurilor în dezvoltarea produselor
noi include procesele referitoare la identificarea, analiza şi tratarea riscurilor ce pot
afecta produsele noi, pentru a minimiza efectul acestora.
Include:
- Identificarea şi analiza riscului
Determinarea riscurilor (relative la proiect, produs, organizaţie,
costuri, oameni, metodologie) care pot afecta produsele noi şi
caracterizarea fiecăruia, pornind de la structura activităţilor de
executare şi implementare a acestor produse
- Cuantificarea riscului
Evaluarea riscurilor şi a interdependenţelor, estimarea probabilităţii
de apariţie şi a impactului, pentru a aprecia efectul asupra produselor
noi
Ierarhizarea riscurilor şi stabilirea priorităţilor
- Tratarea riscurilor (planificarea acţiunilor de abordare a riscurilor)
Definirea acţiunilor de urmat pentru abordarea fiecărui risc
identificat
- Evitarea riscului
- Reducerea sensibilităţii la risc
- Transferarea riscului
- Acceptarea riscurilor
- Monitorizarea şi controlul riscurilor
Reacţia la schimbări pe parcursul implementării produselor noi
Monitorizarea riscurilor în timpul implementării produselor noi.
Riscuri externe
Evenimente ce produc confuzie pot afecta executarea şi implementarea
produselor noi:
- Modificarea dobânzilor, a cursului de schimb valutar, inflaţie
- Modificarea legislaţiei
- Reacţia părţilor afectate de rezultatele execuţiei produselor noi
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
262
- Efectele campaniilor de promovare ale concurenţei
Perturbări de mică anvergură:
- Evenimente punctuale neprevăzute
- Zgomot, vibraţii etc.
Exemple de riscuri
Câteva din riscurile tipice ale execuţiei şi implementării produselor noi:
- Probleme legate de grupul ţintă:
Eşecul identificării unor grupuri ţintă adecvate
Eşecul livrării unor produse adecvate, realizate în cadrul proiectului
Probleme contractuale
- Situaţii determinate de factori organizaţionali:
Responsabilităţi adiţionale pentru personalul din proiect, pe lângă
activităţile de elaborare şi implementare a produselor noi
Cultură neadecvată (sau lipsa ei) din cadrul organizaţiei
Probleme de instruire sau de experienţă a personalului inclus în
echipa de execuţie şi implementare a produselor noi
Abilităţi tehnice insuficiente ale membrilor echipei de execuţie şi
implementare a produselor noi
Conflicte de „cultură organizaţională” între membrii echipei şi restul de
personal din organizaţia care execută şi implementează produsele noi
- Probleme tehnice (elemente specifice execuţiei şi implementării produselor
noi):
Cât de bine sunt formulate cerinţele execuţiei şi implementării
produselor noi
Probleme legate de tehnologie (noutatea tehnologică)
Imposibilitatea satisfacerii unor cerinţe specifice execuţiei şi
implementării produselor noi
- Probleme legate de mediu:
Modificarea legislaţiei
Surse de ajutor pentru identificarea riscurilor
- Investigaţii interne
- Documente contractuale
- Planificarea în timp a activităţilor
- Brainstorming-ul echipei de execuţie şi implementare a produselor noi
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
263
- Experienţa anterioară în managementul execuţiei şi implementării produselor
noi
- Bune practici
Analiza riscurilor
Include trei activităţi:
- Identificarea riscurilor care pot afecta execuţia şi implementarea produselor
noi
- Estimarea riscului, adică determinarea importanţei fiecărui risc pe baza unei
evaluări a consecinţelor sale asupra execuţiei şi implementării produselor noi
- Evaluarea riscului, acţiune prin care se decide dacă nivelul riscului este
acceptabil, iar dacă nu, atunci se va hotărî ce acţiuni trebuie întreprinse pentru a
aduce nivelul riscului la un nivel acceptabil.
Cuantificarea riscurilor
Pentru un management eficient al riscurilor în dezvoltarea produselor noi este
necesară o ierarhizare a acestora, în funcţie de:
Gradul de expunere
Efectul potenţial
Costurile implicate de contramăsurile asociate, în vederea stabilirii
priorităţilor de acţiune.
Această abordare are la bază câteva considerente practice:
De obicei resursele echipei de proiect nu sunt nelimitate
Analizele şi planificările iniţiale foarte detaliate nu constituie o garanţie
pentru succesul proiectului, deoarece „singura certitudine este
existenţa incertitudinii!”
Mangementul riscului în dezvoltarea produselor noi implică şi
estimarea costurilor implicate de aplicarea contramăsurilor prevăzute,
pentru a decide care este metoda cea mai adecvată de abordare a unui
risc potenţial.
Factori de cuantificare a riscului
Probabilitatea de apariţie a riscului:
- Indice de probabilitate
Scală de la 1 – probabilitate mică, la 5 – probabilitate mare
Impactul riscului
- Indice de impact:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
264
Scală de la 1 – impact redus, la 5 – impact puternic
Tip de risc:
- T - Tehnic
- E – Economic
- S – Social
- P – Politic
Exemplu de analiză a riscurilor
Act. Risc identificat
Expunere la risc Grad de
expunere
Sensibili-
tate
Mod de
abordare
Tip
de
risc
Probabi-
litate Impact
1.1 Renunţarea partenerilor
la participarea la
realizarea produselor
noi
2 1 2 Scăzută Acceptare risc E
2.2 Incompatibilitatea
necesităţilor reale de
formare cu cele dorite şi
iniţial prevăzute
5 5 25 Ridicată
Reducere risc
(reducere
impact)
E
3.3.1 Neacceptarea
rezultatelor
diagnosticului de către
beneficiarii direcţi ai
produselor noi
5 5 25 Ridicată
Reducere risc
(reducere
probabilitate)
S
3.3.3.1 Apariţia de probleme în
faza de testare
(insistenţa beneficiarului
de a obţine un anumit
serviciu, nu pe cel
identificat ca necesar
prin diagnostic)
5 2 10 Medie Acceptare risc T
3.3.3.2 Necesităţi de
consultanţă mult mai
mari decât cele iniţial
prevăzute
3 3 9 Medie Plan de
contingenţă E
4.1 Întârzieri în derularea
activităţilor, din cauza
timpului necesar pentru
aprobarea aplicării
corective necesare, de
către Autoritatea
Contractantă
3 5 15 Ridicată Transferare
risc P
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
265
Matricea de evaluare a riscurilor
Activ. Risc Impact potenţial
advers
Nivel risc Mod de
abordare
Responsabil
1.
2.
1.1
1.3
Evaluarea riscurilor
În acest capitol de curs vom prezenta evaluarea riscurilor prin cuantificarea cu
adjective
- Aproape cert .... (80 – 90%)
- Probabil ... (60 – 75%)
- Posibil ... (50 – 75%)
- Aproape impsibil ... (0 – 40%)
- Puţin probabil ... (0 – 20%)
- Aproape improbabil ... (0 – 10%)
Matricea de evaluare calitativă a riscurilor
Efect slab Efect mediu Efect important
Probabilitate
mare Risc mediu Risc important Risc important
Probabilitate
medie Risc redus Risc mediu Risc important
Probabilitate
redusă Risc redus Risc redus Risc mediu
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
266
Exemplu de management al riscului
Risc identificat Metoda de abordare Măsuri specifice
Neacceptarea rezultatelor
diagnosticului de către
beneficiarii direcţi ai
produselor noi
Reducerea riscului
prin reducerea
probabilităţii de
apariţie a riscului
Realizarea unei întâlniri preliminare cu
reprezentanţii beneficiarilor, pentru prezentarea
metodologiei de lucru şi a avantajelor acesteia
Instruirea personalului implicat în realizarea
diagnosticului
Convenirea concluziilor din raportul de
diagnostic împreună cu reprezentanţii
beneficiarilor
Necesităţi de consultanţă
mult mai mari decât cele
iniţial prevăzute
Plan de contingenţă Clarificarea metodologiei de lucru cu clientul:
limitarea acţiunilor posibile în cadrul proiectului,
în funcţie de domeniile de competenţă ale
consultanţilor din echipa de proiect. Detalierea
volumului de lucru posibil în cadrul execuţiei şi
implementării produselor noi (număr de
consultanţi, durate acceptabile)
Includerea în raportul de diagnostic a
necesităţilor reale şi stabilirea priorităţilor în
funcţie de constrângerile anterior definite
Delimitarea acţiunilor necesare în acţiuni
incluse în elaborarea şi execuţia produselor noi
PRO-REAL şi în acţiuni ulterioare, pe bază de
contracte adiţionale de consultanţă
Metode de tratare a riscurilor
- Evitare
Când probabilitatea de apariţie este redusă
- Reducerea sensibilităţii la risc
Imactul riscului trebuie să fie diminuat, prin reducerea importanţei
efectului sau a frecvenţei de apariţie
- Acceptarea riscului
Cu plan de contingenţă – se previne apariţia riscului, prevăzându-se
contramăsuri care fie să oprească producerea riscului, fie să reducă
impactul său asupra execuţiei şi implementării produselor noi
- Dacă apare riscul, planul de contingenţă prevede acţiunile prin
care se abordează efectele producerii riscului
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
267
Fără plan de contingenţă – echipa de conducere a proiectului acceptă
posibilitatea apariţiei riscului, bazându-se fie pe faptul că riscul nu va
apărea, sie considerând că alte activităţi de tratare a riscului costă prea
mult
- Transferarea riscului – această acţiune este una de reducere a efectului
reducerii riscului, prin care impactul riscului se transferă către o terţă parte
Asigurări, prevederi contractuale etc.
Restrângerea riscurilor
- Definirea clară a responsabilităţilor contractuale
- Utilizarea de personal calificat
- Documentarea şi comunicarea strategiei execuţiei şi implementării
produselor noi
- Definirea rolurilor şi responsabilităţilor
- Pregătirea de planuri de contingenţă pentru activităţile critice
- Utilizarea de metode de calificare a furnizorilor
Instrumente şi documente de lucru pentru managementul riscurilor
- Planul de management al riscurilor
- Fişe de verificare
- Planuri de contingenţă
- Rezerve / provizioane
- Termenii contractuali
Managementul riscurilor
Managementul riscurilor se realizează prin patru activităţi:
1. Planificarea
Constă în identificarea resurselor necesare derulării
acţiunilor stabilite în faza de analiză, în dezvoltarea unui
plan de acţiune şi includerea acestui plan în cadrul
planului de execuţie şi implementare a produselor noi
2. Alocarea resurselor
Constă în identificarea şi alocarea resurselor care vor fi
utilizate pentru a acţiona în scopul evitării riscului sau a
minimizării impactului său; aceste alocări vor fi incluse în
planul proiectului; resursele necesare pentru
întreprinderea acţiunilor de prevenire, reducere şi transfer
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
268
vor fi suportate din bugetul execuţiei şi implementării
produselor noi
3. Monitorizarea
Constă în verificarea faptului că acţiunile planificate şi
puse în practică au efectul dorit asupra riscurilor
identificate; examinarea semnalelor timpurii de apariţie a
riscului; prognozarea riscurilor potenţiale; verificarea
faptului că managementul riscului se realizează într-un
mod eficient
4. Controlul
Acţiunile care se iau şi prin care se verifică faptul că
planurile sunt respectate
Bibliografie
[1] OPRAN Constantin, STAN Sergiu (2004) - Managementul proiectelor, Editura
comunicare.ro, Bucuresti, România.
[2] Reinhard Meckl (2004) , Organising and leading M&A projects, International
Journal of Project Management Volume 22, Issue 6, August 2004, Pages 455-462.
[3] Kerzner, H. (2003), Project Management: A Systems Approach to Planning,
Scheduling, and Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.
[4] Lock, D. (2000), Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.
[5] Scarlat, C., Galoiu, H. (2002), Manual de instruire avansată în managementul
proiectelor (PCM), Bucureşti, 2002.
[6] Brian W. Nocco and René Stulz, Enterprise Risk Management: Theory and
Practice, Journal of Applied Corporate Finance, 18:4, Fall 2006, pg. 8-20.
Capitolul 4: Managementul implementării proiectului CDI
1. Conducerea activităților de proiect.
Criteriile pe baza cărora proiectul este considerat un succes, atât în ceea ce
priveşte derularea, cât şi produsul final sunt definite de la bun început, înainte de
declanşarea oricărei activităţi.
Criteriile de succes convenite constituie baza procesului de luare a deciziei şi
a evaluării finale.
Criteriile de succes referitoare la derularea proiectului au în vedere:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
269
1. respectarea limitelor de timp;
2. respectarea bugetului;
3. exploatarea eficientă a tuturor celorlalte resurse (oameni, echipamente, sedii);
4. percepţia creată în jurul proiectului.
La proiectele simple, faza de implementare se rezumă la implementarea
propriu-zisă a noii soluţii. În cazul proiectelor complexe trebuie elaborat un concept
de implementare, utilizatorii noilor soluţii trebuie informaţi şi calificaţi, trebuie elaborat
un plan care să susţină soluţia practică, iar documentaţia trebuie să fie la îndemâna
şi pe înţelesul utilizatorului.
Unul din principalele instrumente utilizate în această etapă de implementare a
proiectului este ședința. De regulă, înainte de demararea oricărei activități din cadrul
acestei etape, managerul de proiect organizează o ședință cu membrii echipei de
proiect. În această ședință, managerul de proiect trebuie să aibă în vedere
următoarele:
1. comunicarea stadiului obiectivelor proiectului;
2. revizuirea graficului de timp și a planului de lucru împreună cu membrii chipei
de proiect;
3. explicarea procedurilor administrative, incluzând rapoartele, ședințele și
comunicările care vor fi folosite pentru asigurarea relațiilor dintre membrii
echipelor de lucru și echipa de conducere a proiectului.
În acest sens, activităţile manageriale corespunzătoare celei de-a treia etape
din existenţa unui proiect constau din utilizarea resurselor materiale, financiare şi
umane în conformitate cu planul de activităţi stabilit pentru îndeplinirea dezideratelor
propuse în etapele anterioare. Prin urmare, se poate afirma că în această etapă
putem identifica patru mari tipuri de activităţi manageriale:
1. managementul financiar al proiectelor;
2. managementul resurselor umane și al activităților;
3. relaţia cu finanţatorul/finanţatorii,
4. relaţia cu beneficiarii.
După cum se observă, primele două activităţi manageriale ţin mai ales de
activităţile manageriale propriu-zise, în timp ce ultimele două ţin mai ales de
activităţile de marketing din cadrul proiectului.
2. Controlarea executării proiectului .
Managerul de proiect trebuie să facă tot posibilul astfel încât:
• proiectul să se încheie la termenul stabilit;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
270
• proiectul să respecte bugetul angajat;
• echipa de proiect să fie motivată şi în permanenţă stimulată;
• produsul final să fie livrat la standardele de calitate adjudecate iniţial.
În figura 1 sunt arătate activităţile managerului în cadrul proiectului.
Figura 1 - Activităţile managerului în cadrul proiectului
Managerul de proiect conturează orientarea de ansamblu a proiectului,
conferă direcţie strategică acestuia. Aşadar, contribuţia sa esenţială la derularea
proiectului constă în faptul că:
• fixează priorităţile în ceea ce priveşte utilizarea şi alocarea resurselor;
• concepe şi impune standardele, procedurile, direcţiile care trebuie urmate în
execuţia proiectului;
• se implică în activitatea de monitorizare şi analizare a proiectului;
• se implică în activitatea de dezvoltare şi valorificare a competenţelor echipei pe
care o conduce.
Managerul de proiect se confruntă cu unele provocări, derivate din
caracteristicile intrinseci ale oricărui proiect. El conduce o echipă ad hoc, ai cărei
membri este posibil să nu fi lucrat împreună înainte sau chiar să nu se fi cunoscut
deloc. De aceea, managerul de proiect are puţină autoritate organizaţională, dar o
responsabilitate imensă, ceea ce reprezintă o provocare din punct de vedere
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
271
managerial. Pentru a răspunde acestei provocări, managerul de proiect trebuie să
realizeze un echilibru între proiect şi:
- beneficiarii direcţi/clienţi;
- grupurile interesate/afectate de acţiunile/rezultatele acestuia;
- organizaţiile/departamentele către care au fost subcontractate diverse componente
ale proiectului;
- ministerul/agenţia în competenţa căruia se află proiectul;
- cerinţele sursei de finanţare, procedurile şi constrângerile formulate de aceasta.
Profesia de „manager de proiect" este una relativ nouă chiar şi la nivel
mondial.
Există chiar dezbateri aprinse în jurul ideii dacă este sau nu o profesie, iar
eforturile de a adjudeca un corp comun de cunoştinţe şi de competenţe, de a stabili
criterii profesionale pe baza cărora cineva poate fi numit manager de proiect, de a
standardiza aceste cunoştinţe, competenţe, criterii la nivel global sunt relativ recente,
dar destul de substanţiale. Primele preocupări sistematice de a concepe şi consolida
un set de standarde de performanţă pentru profesia de manager de proiect datează
din anul 1983, când Project Management Institute (PMI) lansează proiectul „Etică,
standarde, şi acreditare". Raportul redactat în urma acestui proiect stabilea şase
zone de expertiză:
• managementul resurselor umane;
• managementul costului;
• managementul timpului;
• managementul comunicării;
• managementul ariei de cuprindere a proiectului;
• managementul calităţii.
Ultima ediţie a manualului pe baza căruia Project Management Institute
organizează concursul în vederea obţinerii titlului de manager de proiect profesionist
delimitează nouă domenii de expertiză ale managerului de proiect, domenii care
reflectă, de fapt, nouă procese aflate în componenţa managementului de proiect:
• managementul armonizării activităţilor componente;
• managementul ariei de cuprindere a proiectului;
• managementul timpului;
• managementul costului;
• managementul calităţii;
• managementul resurselor umane;
• managementul comunicării;
• managementul riscului;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
272
• managementul achiziţiilor.
3. Urmărirea și raportarea derulării proiectului
Instrumentele şi tehnicile pentru urmărirea și raportarea derulării proiectului
sunt:
1. Inspecţii. Inspecţiile includ activităţi precum măsurare, examinare şi testare în
vederea stabilirii conformităţii rezultatelor proiectului cu cerinţele acestuia.
Inspecţiile pot fi realizate la orice nivel (rezultatele unei singure activităţi sau
rezultatele produsului final).
2. Diagrame de control. Diagramele de control reprezintă vizualizarea grafică, în
timp, a rezultatelor produsului sau proceselor. Sunt utilizate pentru stabilirea
momentului în care procesul este în control (apar erori previzionate sau
aleatoare). Atunci cănd procesul este în control el nu trebuie adaptat. El poate
schimbat, în vederea îmbunătăţirii calităţii lui, dar nu trebuie adaptat în timpul
procesului de control. Diagramele de control pot fi utilizate pentru
monitorizarea diferitelor variabile de ieşire. Cel mai frecvent sunt utilizate
pentru activităţi repetitive, costuri sau varianţe de termene, erori în
documentaţii.
3. Diagrame Pareto. Principiul acestei tehnici constă în izolarea a 20% din
parametrii unei activităţi care explică 80% din problemele acesteia. Este o
metodă de decizie şi control care permite utilizarea priorităţilor după diferite
criterii, folosind statistici descriptive şi analizarea lor. Ea ajută la conducerea
intervenţiilor în mod metodic abordând succesiv punctele cele mai importante.
Ea permite, deci, să se stabilească un plan de acţiune eficient.
4. Eşantionare statistică. Eşantionare statistică presupune alegerea unor
categorii de activităţi sau procese reprezentative, din lista completă, pentru
inspecţie. Acest tip de selecţie reduce costurile controlului calităţii.
5. Diagrame de fluxuri.
6. Analize de trend. Analizele de trend folosesc tehnici matematice şi vizează
evoluţiile strict cantitative ale rezultatelor.
4. Analizarea rezultatelor
Evaluarea finală reprezintă evaluarea rezultatelor obţinute ca urmare a
realizării proiectului. Procesul de evaluare finală este foarte complex, iar raportul final
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
273
al proiectului şi raportul de evaluare a rezultatelor constituie documentele prin care
proiectul este considerat încheiat. Contractul de finanţare se consideră executat în
momentul validării/aprobării de către finanţator a acestor documente. Evaluarea
rezultatelor unui proiect se face prin compararea obiectivelor propuse şi a rezultatelor
preconizate cu cele obţinute efectiv ca urmare a realizării proiectului. În procesul de
evaluare a rezultatelor se au în vedere următorii parametri:
1. Eficienţa: se calculează de cele mai multe ori ca raport între efect şi efort;
2. Eficacitatea: se compară rezultatele efectiv obţinute cu rezultatele
preconizate;
3. Economicitatea: se analizează costurile efectuate comparativ cu costurile
planificate;
4. Participarea aşteptată din partea beneficiarilor proiectului, eventuale alte
participări din partea unor factori implicaţi;
5. Grupul ţintă: se compară grupul ţintă propus (ca număr şi structură) cu grupul
efectiv implicat în proiect. În acelaşi timp se compară grupul ţintă cu totalul
potenţialilor beneficiari identificaţi în timpul proiectului;
6. Disponibilitatea: se analizează aspecte legate de calitatea serviciilor oferite în
cadrul proiectului;
7. Gradul de cunoaştere: procentul celor care au cunoscut proiectul şi obiectivele
acestuia şi cei care ar fi trebuit să le cunoască;
8. Gradul de implicare: măsura în care s-au implicat în desfăşurarea proiectului
factorii interesaţi în realizarea acestuia;
9. Suficienţa: resursele utilizate pentru realizarea proiectului comparativ cu cele
care ar fi fost efectiv necesare.
Evaluarea rezultatelor proiectelor reprezintă şi un instrument utilizat în
vederea identificării de noi tematici pentru proiectele viitoare. Datele cuprinse în
rapoartele întocmite sunt foarte valoroase pentru evaluări şi estimări de resurse
ulterioare. În acelaşi timp în cadrul acestor rapoarte sunt menţionate şi forme de
utilizare a rezultatelor obţinute de către proiect, forme de continuare a acestuia sau
noi obiective care au reieşit ca potenţiale nevoi ce pot constitui premisele pentru
dezvoltarea unor proiecte viitoare.
Bibliografie
[1] Balogh, M., Managementul proiectelor – suport de curs, Editura Accent, Cluj-
Napoca, 2005.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
274
[2] Bădilă, A., Managementul de proiect şi elaborarea cererilor de finanţare, RTI
International, București, 2002.
[3] Bârgăoanu, A., Finanțare europeană, Editura Comunicare.ro, București, 2004.
[4] Gheorghiu, A., Munca în echipă, Suport de curs, Editura Comunicare.ro,
București, 2009.
[5] Lock, D., Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.
[6] Mocanu, M., Schuster, C., Managementul proiectelor – Cale spre creşterea
competivităţii, Ediția a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001.
[7] Neagu, C., Managementul Proiectelor, Editura Tritonic, București, 2007.
[8] Opran, C. (coordonator), Stan, S., Năstasă, S., Abaza, B., Management de
proiect – suport de curs, Editura Comunicare.ro, București, 2004.
[9] Scarlat, C., Galoiu, H., Manual de instruire avansată în managementul proiectelor
(PCM), Bucureşti, 2002
Capitolul 5: Managementul calității proiectelor CDI:
1. Probleme ale managementului calității totale
Sistemul de management este partea vizibilă a managementului, fiind alcătuit
din elemente de natură metodologică, decizională, informaţională, organizatorică,
psihosociologică, motivaţională şi relaţiile ce se stabilesc între acestea pentru
realizarea obiectivelor în condiţii de eficienţă. În cadrul sistemului de management al
unei societăţi, o deosebită importanţă este acordată sistemului de management al
calităţii, care conţine structurile organizatorice, procedurile, procesele şi resursele
necesare pentru managementul calităţii.
Managementul calităţii reprezintă ansamblul activităţilor conducerii unei
organizaţii, care determină în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţile pe
care le stabileşte în cadrul sistemului calităţii, prin mijloace precum planificarea,
controlul, asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii.
Sistemul calităţii reprezintă structura organizatorică, responsabilităţile,
procedurile, procesele şi resursele pentru implementarea conducerii calităţii, ţinând
cont de tipul specific de afaceri al organizaţiei şi de conformitatea acestor elemente
cu normele internaţionale.
Principial, o abordare a problemei calităţii sub forma unui proces, poate fi
descrisă în cadrul unei structuri de management al calităţii, sub forma unor
succesiuni de etape :
a) Cunoaşterea şi identificarea necesităţilor în domeniu.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
275
b) Dezvoltarea proceselor pe baza metodei valorii adăugate.
c) Înregistrarea de rezultate performante în cadrul unui proces eficient.
d) Fundamentarea strategiei unui management de calitate pe baza îmbunătăţirii
continue a proceselor.
Esenţa procesului constă în evidenţierea faptului că percepţia pe care clienţii o
prezintă asupra unei organizaţii sau companii, este strâns legată de satisfacerea
cerinţelor acestora asupra produselor sau serviciilor specifice oferite. Această
tehnică, ce se aplică tuturor proceselor ce implică planificarea, efectuarea, verificarea
şi planul de acţiune, prezintă în principiu următoarele etape :
• Planificarea - etapă pe parcursul căreia se stabilesc obiectivele şi modalităţile de
acţiune ale organizaţiei, în sensul obţinerii de rezultate şi produse performante
capabile să satisfacă cererea clienţilor.
• Efectuarea - reprezintă etapa în care sunt implementate procesele planificate.
• Verificarea - cuprinde sistemul de monitorizare, evaluare şi raportare a proceselor,
rezultatelor, obiectivelor şi cerinţelor asupra produsului.
• Planul de acţiune - este etapa în care se elaborează şi se implementează strategii
pentru îmbunăţirea continuă a performanţelor procesului.
Eficacitatea unei activităţi pe bază de proces ce primeşte datele de intrare şi le
converteşte în date de ieşire, constă în identificarea şi gestionarea proceselor
interconectate.
2. Manualul calității
Managementul calităţii proiectului include procesele necesare pentru
asigurarea că proiectul va satisface cerinţele pentru care a fost lansat.
Managementul calităţii proiectului include toate funcţiile de management care
determină politica de calitate, obiectivele şi responsabilităţile aferente proiectului şi
se realizează prin « planificarea calităţii », « asigurarea calităţii », « controlul calităţii
», « creşterea calităţii », cuprinse în « sistemul calităţii ».
Managementul calităţii proiectului, prezintă trei componente disticte, fiecare
dintre acestea fiiind structurate pe :date de intrare, instrumente şi tehnici de realizare
a etapei calitative respective precum şi rezultatele finale, ce sunt prezentate sub
forma unor date de ieşire.
Principial, fiecare dintre aceste etape, prezintă următoarea structură :
1. Planificarea calităţii proiectului - identifică standardele de calitate relevante ( de
referinţă) pentru proiect şi determină modalităţile de satisfacere a acestora.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
276
2. Asigurarea calităţii proiectului - evaluează performanţele generale ale
proiectului pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de
referinţă .
3. Controlul calităţii proiectului - monitorizează rezultatele specifice ale proiectului
pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de referinţă.
Aceste trei procese interacţionează atăt între ele căt şi cu celelalte procese
ale managementului proiectului. Fiecare proces impune eforturi din partea unuia sau
a mai multor membri ai echipei, sau a altor structuri organizaţionale, în funcţie de
necesităţile proiectului. Fiecare proces se regăseşte cel puţin o dată în fiecare fază
(etapă) a proiectului. Deşi procesele sunt prezentate ca elemente distincte, cu
interfeţe clar definite, în practică ele pot interacţiona unele cu altele. Managementul
calităţii proiectului se adresează atât managementului proiectului propriu-zis cât şi
produsului /serviciului rezultat din proiect. Termenul de « produs » este generic
utilizat în literatura referitoare la calitate, el referindu-se atăt la produse căt şi la
servicii. Absenţa cerinţelor de calitate, în fiecare fază a proiectului, poate avea
consecinţe negative asupra partenerilor implicaţi în proiect.
De exemplu :
■ Modificările cerinţelor clientului / utilizatorului proiectului, prezentate pe parcursul
execuţiei proiectului, în reuniunile (şedinţele) de fază, pot avea consecinţe negative
în sensul creşterii sarcinilor echipei de proiect.
■ Devansarea inspecţiilor de calitate planificate, stabilite în cadrul reuniunilor de
modificare a duratelor de realizare a obiectivelor intermediare, poate avea consecinţe
negative prin apariţia unor erori neprevăzute.
Un aspect critic în managementul calităţii proiectului îl reprezintă necesitatea
ca obiectivele stabilite ale proiectului, prezentate în scopului proiectului, să răspundă
necesităţilor implicite şi explicite ale clientului / utilizatorului. Echipa de proiect nu
trebuie să confunde « calitatea » cu « clasa ». Clasa reprezintă o treaptă sau un grad
dat unor entităţi care au funcţionalităţi (utilizări) comune dar au caracteristici tehnice
diferite.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
277
Figura 1. Cauzele deficienţelor de calitate
Calitatea slabă este întotdeauna o problemă. Clasa inferioară poate să nu fie.
De exemplu, un produs software poate fin de calitate superioară (fără defecte
evidente) dar de clasă inferioară (cu număr limitat de caractere) sau poate fi de slabă
calitate (defecte evidente numeroase, utilizare greoaie) şi de clasă superioară
(multiple caracteristici).
Determinarea şi stabilirea nivelelor cerute atât de calitate cât şi de clasă
reprezintă responsabilitatea atât a managerului de proiect cât şi a echipei pe care
acesta o coordonează.
Echipa de proiect trebuie, de asemenea, să conştientizeze faptul că un
management modern al calităţii completează managementul proiectului. De exemplu,
ambele discipline recunosc importanţa :
- satisfacţiei clientului /utilizatorului - înţelegerea, specificarea şi influenţarea
necesităţilor astfel încât ele să răspundă aşteptărilor acestuia. Acest lucru reprezintă
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
278
conformitatea produsului cu cerinţele proiectului care trebuie să realizeze ceea ce a
stabilit să realizeze şi să satisfacă necesităţile reale ale clientului / utilizatorului).
- acţiunilor de prevenire, mai mult decât de corecţie - costul acţiunilor de prevenire a
unor greşeli este întotdeauna mai mic decât costul corectării lor.
- managementul responsabilităţii - realizarea fazelor proiectului presupune
participarea
întregii echipe, dar managementul responsabilităţii presupune planificarea şi
estimarea resurselor necesare pentru realizarea fazelor.
În plus, calitatea duce atât la creşterea calităţii managementului proiectului cât
şi la creşterea calităţii produsului rezultat. Totuşi există o limitare în abordarea
managementului calităţii, de care echipa de proiect trebuie să ţină seama. Durata
limitată de realizare a proiectului presupune limitarea investiţiilor în creşterea
calitatăţii produsului, mai ales în prevenirea apariţiei defectelor şi în evaluarea lor.
Planificarea calităţii proiectului
Planificarea calităţii presupune identificarea standardelor de calitate, relevante
pentru proiect şi determinarea modalităţilor de satisfacere a acestora. Este una dintre
cheile proceselor ajutătoare ale planificărilor proiectului. Poate fi realizată în mod
regulat sau în paralel cu alte procese de planificare. De exemplu, schimbările cerute
asupra produsului necesită stabilirea standardelor de calitate aferente şi poate
necesita ajustări de costuri pe parcursul fazelor proiectului ,sau, calitatea dorită a
produsului poate necesita o analiză de risc pentru identificarea problemelor ce pot
apare la realizarea proiectului.
Tehnicile de planificare a calităţii sunt, în cea mai mare parte, cele utilizate în
planificarea proiectului. Echipa de proiect trebuie să respecte una din axiomele
fundamentale ale managementului modern al calităţii - calitatea se planifică, nu se
controlează.
A. Intrări ale procesului de planificare a calităţii
1. Politica de calitate. Reprezintă intenţiile şi direcţiile generale ale organizaţiei în
ceea ce priveşte calitatea, exprimate de conducerea acesteia. Politica de
calitate adoptată de proiect poate fi cea a organizaţiei pentru că « aceasta
este ». În cazul realizării proiectului prin participarea mai multor organizaţii,
echipa de proiect îşi defineşte propria politică de calitate. Echipa de proiect
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
279
este responsabilă de asigurarea că partenerii implicaţi în proiect sunt
conştienţi de politica de calitate adoptată.
2. Obiectivele stabilite. Stabilirea obiectivelor reprezintă cheia intrărilor în
procesul de planificare a calităţii. Obiectivele stabilite încă de la iniţierea
proiectului trebuie să servească definirii necesităţilor partenerilor implicaţi.
3. Descrierea produsului. Descrierea produsului conţine detalii şi caracteristici
tehnice care ajută la stabilirea obiectivelor şi care pot afecta planificarea
calităţii.
4. Standarde şi reglementări. Echipa de proiect trebuie să ia în considerare
standardele şi reglementările relevante pentru proiect pentru că acestea pot
afecta calitatea acestuia.
5. Ieşirile altor procese. Alături de obiectivele proiectului si de descrierea
produsului şi ieşirile altor procese pot fi integrate în planificarea calităţii. De
exmplu, planificarea aprovizionării poate identifica cerinţele de calitate impuse
furnizorului, cerinţe ce sunt reflectate în planificarea calităţii.
B. Instrumente şi tehnici ale procesului de planificare a calităţii
1. Analize beneficiu / cost. Analizele beneficiu / cost presupun estimările
costurilor şi beneficiilor tangibile şi intangibile ale diferitelor variante de proiect,
utilizănd instrumente financiare cum ar fi durata de recuperare a investiţiei,
valoarea netă actualizată a investiţiei, rata internă de rentabilitate. Aceste
analize sunt utile pentru evaluarea proiectului şi identificarea alternativelor.
Cel mai important beneficiu al stabilirii cerinţelor de calitate îl reprezintă efortul
corectiv mai mic, productivitate mai mare, costuri de realizare a proiectului mai
mici, satisfacţie din partea partenerilor. Cel mai important cost se referă la
cheltuielile asociate activităţilor de management al calităţii. Managementul
calităţii nu se obţine fără costuri.
2. Benchmarking. Benchmarking-ul este o metodă de management care
presupune compararea proiectului actual cu practicile similare din alte genuri
de proiecte, din organizaţie sau din afara ei, având ca scop găsirea de soluţii
şi stabilirea standardelor de măsură a performanţelor.
3. Diagrame de fluxuri. Diagrama de flux prezintă, grafic, cum variază, în timp,
sistemul de resurse analizat. Tehnicile cele mai comune utilizate în
managementul calităţii, pentru reprezentarea grafică a fluxurilor,includ :
Diagrama cauză - efect, numită şi diagrama Ishikawa. Aceasta tehnică
permite identificarea cauzelor succesive ale apariţiei unei „probleme".
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
280
4. Simulări. Simularea este o metodă statistică care ajută la identificarea
factorilor care pot influenţa variabilele specifice ale proiectului. Tehnica este
aplicată cel mai mult asupra produsului proiectului.
5. Costul calităţii. Costul calităţii se referă la costul total al eforturilor pentru
realizarea calităţii produsului şi include toate activităţile care asigură atât
conformitatea cât şi neconformitatea produsului. Costul calităţii cuprinde trei
tipuri de costuri : costuri de prevenire, costuri de evaluare, costuri datorate
omisiunilor.
C. Ieşiri ale procesului de planificare a calităţii
1. Planul de management al calităţii. Echipa de proiect trebuie sa prezinte, prin
planul de management al calităţii, modalităţile de implementare a politicii de
calitate. Planul de management al calităţii poate fi formal sau informal, detaliat
sau doar schematic, în funcţie de cerinţele proiectului.
2. Definirea specificaţiilor de calitate. Specificaţiile de calitate descriu, în termeni
specifici, domeniile şi limitele procesului de control al calităţii. De exemplu,
planificarea duratei unei activităţi nu este suficientă din punct de vedere al
managementului calităţii . Echipa de proiect trebuie să indice şi data de
început şi de sfărşit a acesteia dacă activitatea va fi măsurată sau doar
anumite rezultate ale ei şi care anume.
3. Liste de control. Lsta de control este un instrument utilizat la verificarea şi
controlul realizării activităţilor. Poate fi simplă sau complexă, în funcţie de
specificul proiectului. Ea realizează legătura dintre rezultatele trecute şi
rezultatele viitoare, este un mijloc de apreciere şi corecţie a performanţelor
proiectului.
4. Intrări pentru alte procese. Procesul de management al calităţii poate identifica
necesităţile pentru realizarea altor activităţi cuprinse în celelalte procese de
management.
Asigurarea calităţii proiectului
Asigurarea calităţii cuprinde evaluarea şi demonstrarea că toate activităţile
planificate şi realizate în sistemul calităţii satisfac standardele şi reglementările de
calitate ale proiectului. Toate activitătile incluse în planul de management al calităţii
fac parte integrantă din sistemul de asigurare a calităţii. Asigurarea calităţii este
deseori realizată de un compartiment specializat al organizaţiei dar nu este
obligatoriu. Poate fi realizată de echipa de proiect, în interiorul organizaţiei din care
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
281
face parte (asigurare internă a calităţii) sau de către clienţi sau colaboratori
neimplicaţi în proiect (asigurare externă a calităţii).
Sitemul de asigurare a calităţii:
a) Planul de management al calităţii.
b) Rezultatele controlului calităţii. Rezultatele controlului calităţii reprezintă
înregistrările
încercărilor, verificărilor şi măsurătorilor realizate, în format comparabil (valori
comparabile) pentru realizarea evaluarărilor.
c) Definirea specificaţiilor de calitate.
Instrumente şi tehnici pentru asigurarea calităţii:
1. Instrumente şi tehnici de planificare a calităţii. Instrumentele şi tehnicile de
planificare a calităţii descrise anterior pot fi utilizate şi pentru asigurarea
calităţii.
2. Audituri ale calităţii. Auditul calităţii este o evaluare făcută asupra activităţilor
de management al calităţii realizate (fie în acelaşi proiect fie în altele), în
vederea îmbunătăţirii performanţelor proiectului actual. Poate fi planificat sau
realizat ori de câte ori este necesar. Poate fi realizat de auditori interni sau
externi ai organizaţiei.
Controlul calităţii proiectului
Controlul calităţii implică monitorizarea rezultatelor specifice ale proiectului în
vederea măsurărării conformităţii lor cu standardele şi reglementările de calitate de
refrinţă şi şi identificarea căilor de eliminare a cauzelor de neconformitate. Controlul
calităţii se realizeză pe întreg parcursul execuţiei proiectului. Rezultatele monitorizate
se referă atât la performanţele produsului cât şi la rezultatele managementului
proiectului.
Poate fi coordonat de un compartiment specializat al organizaţiei din care face
parte echipa de proiect sau chiar de aceasta. Echipa de proiect trebuie să posede
cunoştinţe de control statistic al calităţii să fie capabilă să utilizeze noţiuni ca :
■ Prevenire (împiedicarea apariţiei erorilor în execuţia proiectului) şi inspecţie
(împiedicarea detectării erorilor de către client).
■ Caracteristici de referinţă (rezultate statice faţă de care se compară conformitatea)
sau variabile de referinţă ( rezultate ce evoluează continuu şi faţă de care se
măsoară gradul de conformitate).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
282
■ Evenimente aleatoare (evenimente neobişnuite) şi evenimente previzionate (variaţii
normale ale proceselor proiectului).
■ Toleranţe (intervale limită de conformitate).
A. Intrări ale controlului calităţii
1. Rezultatele activităţilor. Rezultatele activităţilor, incluse în planul de execuţie a
proiectului, cuprind atăt performanţele produsului căt şi rezultatele proceselor
de management a proiectului. Rezultatele planificate trebuie să fie disponibile
pe tot parcursul execuţiei proiectului pentru compararea cu rezultatele obţinute
sau în curs de realizare.
2. Planul de management al calităţii.
3. Definirea specificaţiilor de calitate.
4. Liste de control.
B. Instrumente şi tehnici pentru controlul calităţii
7. Inspecţii. Inspecţiile includ activităţi precum măsurare, examinare şi testare în
vederea stabilirii conformităţii rezultatelor proiectului cu cerinţele acestuia.
Inspecţiile pot fi realizate la orice nivel (rezultatele unei singure activităţi sau
rezultatele produsului final).
8. Diagrame de control. Diagramele de control reprezintă vizualizarea grafică, în
timp, a rezultatelor produsului sau proceselor. Sunt utilizate pentru stabilirea
momentului în care procesul este în control (apar erori previzionate sau
aleatoare). Atunci cănd procesul este în control el nu trebuie adaptat. El poate
schimbat, în vederea îmbunătăţirii calităţii lui, dar nu trebuie adaptat în timpul
procesului de control. Diagramele de control pot fi utilizate pentru
monitorizarea diferitelor variabile de ieşire. Cel mai frecvent sunt utilizate
pentru activităţi repetitive, costuri sau varianţe de termene, erori în
documentaţii.
9. Diagrame Pareto. Principiul acestei tehnici constă în izolarea a 20% din
parametrii unei activităţi care explică 80% din problemele acesteia. Este o
metodă de decizie şi control care permite utilizarea priorităţilor după diferite
criterii, folosind statistici descriptive şi analizarea lor. Ea ajută la conducerea
intervenţiilor în mod metodic abordând succesiv punctele cele mai importante.
Ea permite, deci, să se stabilească un plan de acţiune eficient.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
283
10. Eşantionare statistică. Eşantionare statistică presupune alegerea unor
categorii de activităţi sau procese reprezentative, din lista completă, pentru
inspecţie. Acest tip de selecţie reduce costurile controlului calităţii.
11. Diagrame de fluxuri.
12. Analize de trend. Analizele de trend folosesc tehnici matematice şi vizează
evoluţiile strict cantitative ale rezultatelor.
Bibliografie
[1]. ANDRONICEANU Armenia, Managementul proiectelor cu finantare externa, Ed
Universitară, 2006
[2]. BÂRGĂUANU Alina, Curs managementul proiectului, Ed All Beck, 2004;
[3]. BODEA Constanta Nicoleta, Hand book of project based management, Ed
Economica, 2002
[4]. COVRIG Mircea ; OPRAN Constantin ; 2001 ; Managementul proiectelor ;
Agenţia Managerială pentru Cercetare Ştiinţifică Inovare şi Transfer Tehnologic -
POLITEHNICA; Editura Printech 2000;
[5]. MOCANU Mariana, Managementul proiectelor, Ed All Beck, 2004.
[6]. MANOLESCU Irina, Managementul proiectelor -- note de curs, Iaşi, 2005.
[7]. NICA Elvira, Managementul performantei, Ed Economica, 2006.
[8]. NICOLESCU Ovidiu, Sisteme, metode si tehnici manageriale ale organizatiei, Ed
Economica, 2002.
[9]. NICOLESCU Ovidiu, Strategii manageriale de firma, Ed Economica, 1998.
[10]. OPRAN Constantin, Curs Managementul proiectului, Bucureşti, Editura
Printech. 2002.
Modulul III: Managementul financiar al proiectelor de Cercetare
Dezvoltare Inovare
Capitolul 6: Metode de finanțare a proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.
1. Finanţarea din fonduri nerambursabile
a) Investiţii destinate întreprinderilor din mediul urban sau rural:
Fonduri europene pentru microîntreprinderile din mediul urban – Condiţiile de
acordare a finanţării nerambursabile pentru agenţii economici care doresc să
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
284
dezvolte activitatea unei microîntreprinderi în mediul urban, se găsesc în ghidul
solicitantului.
Ajutoare de minimis pentru dezvoltarea întreprinderilor – Programul de
ajutoare de stat desfăşurat conform HG 1164/2007 şi HG 803/2009.
Implementarea standardelor internaţionale – Finanţare nerambursabilă
acordată pentru întreprinderile ce doresc să înfiinţeze sau să modernizeze un
laborator de încercări şi etalonări, pentru întreprinderile interesate de implementarea
standardelor ISO 9001 şi ISO 14001 sau EMAS, precum şi pentru întreprinderile
interesate de etichetarea ecologică sau certificarea produselor, serviciilor sau a
proceselor.
Accesul pe noi pieţe şi internaţionalizare – Condiţiile de acordare a finanţării
nerambursabile pentru agenţii economici, care doresc să participe la târguri şi
expoziţii cu stand propriu, sau care doresc să îşi promoveze activitatea pe noi pieţe
interne şi internaţionale, inclusiv în domeniul on-line se găsesc în ghidul solicitantului.
Producţie de energie electrică şi termică din surse regenerabile (energie
verde) – detalii despre finanţarea nerambursabilă acordată din fonduri europene
pentru modernizarea şi realizarea de capacităţi de producere a energiei din:
biomasa, resurse hidroenergetice, solar, eolian, biocombustibil, resurse geotermale,
etc. se găsesc în ghidul solicitantului.
Procesarea produselor agricole şi forestiere – fonduri europene pentru
fabricile care procesează aceste tipuri de produse.
b) Investiţii destinate întreprinderilor sau persoanelor fizice din mediul
rural:
Fonduri nerambursabile microîntreprinderi din mediul rural – Fonduri pentru
întreprinzătorii interesaţi de a înfiinţa şi / sau dezvolta o microîntreprindere cu
activităţi de producţie sau prestări servicii în mediul rural.
Modernizarea exploataţiilor agricole – fonduri nerambursabile pentru
întreprinzătorii care doresc să înfiinţeze sau să dezvolte o fermă.
Fonduri europene pensiuni – finanţări europene pensiuni – fonduri
nerambursabile pensiuni – Pentru investitorii interesaţi de accesarea fondurilor
nerambursabile pentru construcţia şi / sau modernizarea de pensiuni turistice.
Exploataţii agricole pentru tinerii fermieri – Fonduri pentru tinerii fermieri care
vor să înfiiţeze o exploataţie agricolă.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
285
2. Finanțarea din fonduri de capital – risc
Originea capitalului de risc se află în organizarea expediţiilor spaniole şi portugheze
din secolele XV şi XVI. La acea epocă, navigatorii antreprenori şi aventurieri nu
posedau decât arta navigaţiei şi îndemânarea echipajului. De aceea, aceştia îşi
găseau “sponsori” (capitalişti aventurieri) pentru finanţarea expediţiilor destinate să
aducă bogăţii din noile lumi.
Ideea de bază a finanţării acestor expediţii s-a menţinut şi în înţelegerea
capitalului de risc modern, cu deosebirea că pericolele sunt mai mici, iar antreprenorii
nu riscă în aventura industrială, mai mult, decât le permite realitatea.
Succesul companiilor, stabilite în regiunea Boston-ului (SUA) sau în Silicon
Valley (SUA), în anii 1970/1980, a arătat că industria era într-o tendinţă evolutivă, că
micile companii puteau crea bogăţii şi că finanţarea trebuia să urmeze sau, chiar, să
preceadă această evoluţie.
Capitalul de risc, ca terminologie, este traducerea defectuoasă a termenului
american de “venture capital”. Aceeaşi terminologie este folosită şi în literatura
franceză de specialitate, respectiv “Le capital - risque”, fără a exista vreo explicaţie
cum aventura (“Venture”) s-a transformat în “risc”.
Pierre Battini a propus următoarea definiţie a capitalului de risc:
“Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare oferită firmelor necotate la bursă,
care sunt noi sau care prezintă o dezvoltare importantă” [2].
Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare, datorită următoarelor
caracteristici importante:
- această sursă de finanţare se află în afara circuitului bancar tradiţional;
- metoda decizională a acestor finanţişti este originală, în sensul că aceasta nu se
structurează pe criteriile tradiţionale ale posesorilor de creanţe;
- acţionarii- purtători ai capitalului de risc se comportă ca atare şi nu ca simpli
spectatori;
Într-o exprimare simplificată, capitalul de risc este un aport de fonduri proprii,
efectuat de instituţii care se implică, mai mult sau mai puţin, în funcţionarea firmei, cu
scopul de a obţine un profit de revânzarea titlurilor ce le deţin. Acest scop explică
orientarea către dosare de afaceri viabile, care pot demonstra o dezvoltare
compatibilă cu speranţa de profit.
Spre deosebire de bancherul clasic, care solicită garanţii patrimoniale,
investitorul de capital de risc apare, mai degrabă, ca un partener, care lucrează pe
un orizont mai îndepărtat şi, deci, mai incert.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
286
Din cele arătate în [1], se mai poate evidenţia şi altă definiţie a capitalului de
risc: “Capitalul de risc asigură aport de fonduri pe termen lung, pentru sprijinirea
firmelor necotate, în scopul creşterii şi dezvoltării acestora”.
Capitalul de risc se investeşte unei părţi din companie (acţiuni sau alte titluri)
şi, drept urmare, profitul investitorilor este dependent de creşterea şi de
profitabilitatea afacerii.
Clasificarea capitalurilor de risc şi a investitorilor.
După etapa din existenţa unei companii, în care intervine capitalul de risc,
acesta poate fi:
▪ capital de înfiinţare: finanţarea formării întreprinderilor în primi ani de existenţă;
▪ capital de dezvoltare: participarea la capitalul societăţilor existente, care au
potenţial de dezvoltare;
▪ capital de transmitere: destinat operaţiunilor de transmitere a puterii, în cadrul
societăţii, către asociaţii cei mai motivaţi sau către o echipă de manageri;
Criteriile după care se pot stabili tipurile de investitori în capitalul de risc sunt :
a) Statutul juridic şi fiscal:
- Societate de capital de risc (SCR).
- Societate financiară de inovare (SFI).
- Fonduri comune de plasament cu risc (FCPR).
b) Specializarea pe tipuri de investiţii: de regulă, investitorii în capital de risc se
specializează pe un tip de intervenţie (capital de înfiinţare, capital de dezvoltare,
capital de dezvoltare), fără a exclude o diversificare prudentă.
c) Specializarea pe sectoare: aproape o treime dintre investitori prezintă o
specializare sectorială, determinată de perspectivele concrete de valorificare a unei
expertize specifice. Specializarea sectorială poate fi în domenii ca informatica,
biotehnologia, sănătatea etc.
d) Dimensiunea regională: pot exista trei categorii de investitori cu vocaţie regională,
respectiv, aceia care au, în primul rând, o funcţie economică, aceia care înlocuiesc
integral capitalul de risc profesional independent şi structurile create de instituţiile
financiare regionale.
e) Originea fondurilor organizaţiilor de capital de risc: pot exista patru categorii de
fondatori ai organizaţiilor de capital de risc şi anume:
• puterile publice sau colectivităţile locale;
• grupurile industriale;
• grupurile bancare sau alte instituţii financiare;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
287
• echipe independente.
Această clasificare a investiţiilor este utilă ofertanţilor de proiecte, în scopul
optimizării alegerii unui partener financiar compatibil.
Finanţarea prin capitalul de risc este o asociere, pe termen mediu, între o
echipă de manageri şi o echipă de finanţişti.
Iniţierea şi realizarea unei asemenea asocieri presupun următoarele etape:
• Contactul preliminar.
• Alegerea instrumentelor financiare.
• Parteneriatul activ.
• Ieşirea investitorului financiar.
Dificultăţi ale finanţării prin capital de risc.
Nevoile de finanţare ale IMM-urilor inovative sunt determinate de trei categorii
de factori:
- Stadiul de dezvoltare a proiectului.
- Măsura în care proiectul este inovativ.
- Stadiul de dezvoltare a companiei.
Principalele obstacole, în activitatea de investiţii prin capital de pornire, sunt:
a) Obstacole la finanţarea prin investitori direcţi:
- riscul;
- piaţa fragmentată şi ineficace;
- obiective nerealiste ale întreprinzătorului;
- riscul fiscal.
b) Obstacole la finanţarea prin capital de risc:
- raport slab între risc – randament;
- organizaţiile de transfer tehnologic au resurse limitate;
- capacitate managerială scăzută.
3. Finanțarea din credite bancare
Creditul poate lua mai multe forme, de exemplu:
- Obligațiuni;
- Împrumutul contra efecte de comerț sau bilete la ordin;
- Linii de credit;
- Împrumuturi de la bancă;
- Descoperit de cont;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
288
- Reesalonarea platilor.
Creditul este acordat de banca, în calitate de creditor și este încasat de debitor,
care poate fi o societate comercială sau persoană fizică.
După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului,
adica “parametrii” sau termenii pe bază cărora va fi acordat creditul.
Structura creditului conține șapte elemente:
1.- suma;
2.- programul de rambursare;
3.- prezentarea de rapoarte;
4.- garantia;
5.- documentatia;
6.- pretul;
7.- clauze.
Modificarea unuia dintre aceste elemente presupune, deseori, modificarea altuia sau
a mai multora:
- structura creditului reflecta cota de risc a clientului, necesarul de credite, rata
dobanzilor pe piata si cresterile si diminuarile fluxului anticipat de lichiditati al
clientului;
-“intarirea” unuia dintre aceste elemente poate fi compensata prin “atenuarea” altuia.
1. SUMA
Suma este stabilita prin proiectiile facute de analist pentru necesarul de credite si
poate fi diferita de suma initiala a solicitantului.
De obicei, suma va acoperi necesarul de credite, inclusiv dobanda pentru datoria
suplimentara.
Pentru a reduce indatorarea, unui nou client I se poate oferi mai putin decat suma
respectiva si se va cere sa reduca dividendele pentru a compensa lipsa.
O parte din aceasta suma ar putea reprezenta asa numita “facilitate a fondurilor
neeliberate” adica o suma disponibila pentru cheltuieli ulterioare.
In mod normal, creditorii incaseaza o taxa pentru partea neutilizata din linia de
credite, pe langa dobanda pentru partea care a fost cheltuita.
De fapt, creditorul poate acorda o parte din suma sau intreaga suma sub forma de
“linie de creditare”, o suma aprobata initial pentru imprumut si care poate fi folosita
sau nu de client.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
289
2. PROGRAMUL DE RAMBURSARE
Proiectiile fluxului de lichiditati arata capacitatea debitorului de a
rambursa creditul. In mod normal, creditorul nu trebuie sa ceara o rambursare mai
rapida decat permite fluxul de lichiditati. Dar nu este necesara o perioada lunga de
rambursare, daca acest lucru permite creditorului sa acumuleze un excedent de
lichiditati. Programul de rambursare trebuie sa arate in ce scop va fi folosit creditul.
Achizitionarea sau constituirea unui activ fix necesita, de obicei, o perioada lunga de
rambursare. Din punctul de vedere al creditorului, rambursarea in intregime si la timp
a unui imprumut este dovada cea mai sigura ca aprobarea imprumutului a fost
justificata.
3. PREZENTAREA DE RAPOARTE
Creditorii solicita din partea debitorilor rapoarte periodice pentru
supravegherea situatiei, pentru siguranta proprie. Prezentarea de rapoarte face parte
din acordul pentru credite, iar neprezentarea rapoartelor necesare la timp este
considerata, in mod normal, ca o nerespectare a conditiilor contractuale.
Exemplu de rapoarte:
- transmiterea la timp a situatiilor financiare (trimestrial, fara verificare contabila si
anual, cu verificare contabila
- rapoarte prompte privind actiunile si evenimentele care ar putea afecta
performantele creditorului stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi
mentinerea sau realizarea unor indicatori de lichiditate minima sau de indatorare
maxima, actiunile legale impotriva societatii comerciale, incapacitatea de a atinge
obiectivele specifice;
- rapoarte prompte privind orice situatie care ar afecta datele de fundamentare a
solvabilitatii, pe baza carora a fost aprobat creditul.
4. GARANTIA
Garantia este “plasa de siguranta” a creditorului, in cazul in care debitorul nu
poate sa isi plateasca datoria in intregime si la timp. Toate elementele date ca
garantie trebuie enumerate, fie ca acestea sunt active controlate de cel care primeste
imprumutul, fie garantii din partea unor terti.
Exista doua tipuri principale de garantie:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
290
a) - drept constituit legal in favoarea creditorului privind un activ sau mai multe in
posesia sau sub controlul debitorului;
- o sarcina poate fi specifica, de exemplu, o ipoteca asupra unei cladiri sau un
sechestru asupra unui utilaj;
- sau poate fi generala, de exemplu, o sarcina variabila asupra activelor curente ale
debitorului.
b) - garantie din partea unui tert(“garant”) in favoarea debitorului, adica obligatia
legala din partea garantului de a achita datoria creditorului, daca debitorul nu se
achita de datorie.
5. DOCUMENTATIA
Majoritatea creditelor au la baza un acord sau mai multe:
- acordul de aprobare a creditelor (sau de imprumut) este principalul document care
contine toate termenele si conditiile acceptate de debitor sau de creditor;
- acordul pentru garantie dintre girant si creditor stabileste garantia legala pentru
obligatia debitorului;
- poate exista un acord suplimentar sau mai multe privind chestiunile specifice, fara
de care creditul nu ar deveni efectiv, de exemplu, un acord de garantare a unei
licente fara de care nu s-ar putea realiza fluxul de lichiditati din proiectii.
6. PRETUL
Costul unui credit consta din dobanda si taxe:
- Dobanda se plateste la intervale de timp stabilite (de exemplu, lunar, trimestrial,
anual) la incheierea bilantului pentru restul de imprumut din perioada pentru care se
plateste dobanda.
- rata dobanzii este deseori exprimata prin rata de baza plus o prima de risc.
Exista mai multe tipuri de taxe.
De exemplu:
- taxa de angajare a creditului este deseori perceputa pentru partea nefolosita dintr-o
linie de credit aprobata (dobanda se plateste pentru partea folosita);
- taxa de evaluare pentru a acoperi costul activitatii analistului de credite;
- taxa de supraveghere anuala, pentru a acoperi costul supravegherii creditului;
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
291
- un creditor care depune eforturi pentru obtinerea unui credit mare din partea unor
organisme financiare, va percepe o taxa pentru tranzactii si/sau o taxa preliminara
pentru costul unor asemenea activitati complexe.
In general, dobanda acopera, in cazul creditorului, costurile legate de banii destinati
creditarii, riscul creditului si marja de profit; taxele sunt o alta sursa de profit si pot
include sumele destinate rambursarii costurilor creditorului. De obicei creditorii nu
calculeaza exact costurile pentru evaluarea si aprobarea unei anume cereri pentru
credit, ci percep o suma fixa sau un procentaj din valoarea creditului(sau amandoua).
7. CLAUZE SPECIALE
Multe acorduri pentru aprobarea de credite impun debitorului anumite obligatii
sau restrictii. Acestea reduc riscul pentru creditor.
De exemplu:
- debitorul trebuie sa respecte conditiile legate de lichiditatea minima, de indicatorii
privind acoperirea dobanzii pentru imprumut si/sau indatorarea maxima, atat timp cat
mai ramane o parte din c
- plata dividendelor poate fi conditionata de verificarea lichiditatii sau poate fi interzisa
atat timp cat mai ramane o parte din credit;
- debitorul nu poate acorda drepturi preferentiale altor creditori sau nu are dreptul sa
angajeze alte credite fara acordul creditorului.
Bibliografie
[1] Rânea, C., Badea C. Dan - Bazele Inovării şi Transferului de Tehnologie, Editura
ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-806780-4. Editura ELECTRA este
recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54.
[2] Battini, Pierre ş.a. - Le Guide Pratique du Capital Risquée, Inter Edition, Paris,
1988.
[3] Badea C. Dan ş.a. - Capitalul de Risc, Editura INID, Bucureşti, 2000.
[4] http://www.finantare.ro
top related