„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale .” Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri BUCUREȘTI 15/11/2012
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara
Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri
BUCUREȘTI 15/11/2012
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
1
Investeşte în oameni ! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior” Beneficiar: Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Contract nr: POSDRU/86/1.2/S/56872
Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara
Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
2
Manager proiect: Simona Tănase Coordonator ediție: Prof.dr.ing. Anton Hadăr Autori și contributori: Nr. crt.
Nume și prenume Funcția în proiect / organizație
Contribuția Cod curs
1 Prof. dr. ing. Hadăr Anton – UPB
Rector / delegat 9.3.1./9.3.2/ 9.3.5
2 Prof. dr. ing. Marin Alexandru – UPB
Expert educaţie
9.3.1./9.3.5
3 Dr. ing. Badea Constantin Dan - UPB
Resp. departament proiecte cercetare
9.3.1./9.3.2/ 9.3.5
4 Prof. dr. ing. Gheorghiu Horia Miron - UPB
Resp. management conţinut informaţional
9.3.1./9.3.5
5 Conf. dr. ing. Rânea Constantin - ANCS
Secretar general 9.3.2
6 Prof. dr. ing. Filipoiu Ioan Dan - UPB
ETS pentru derulare procese instruire
9.3.2
7 Prof. dr. ing. Semenescu Augustin - UPB
Asistent proiect 9.3.5
8 Prof. dr. ing. Dumitru Topan - UCV
Resp. management conţinut informaţional
9.3.3/9.3.4
9 Prof. dr. ing. Marcel Dracea – UCV
Expert educaţie 9.3.3/9.3.4
10 Prof.dr. Leonardo – Geo Mănescu - UCV
Director CTT INTESA 9.3.5
11 Prof.dr. Edmond Gabriel OLTEANU - UCV
Responsabil program de proprietate intelectuală CTT INTESA
9.3.3/9.3.4
12 Conf.dr.ing Denisa RUŞINARU - UCV
Responsabil program comunicare şi cooperare CTT INTESA
14 Prof. Dr. Vasile OSTAFE - UVT Rector / delegat 9.3.5
15 Prof. Dr. Adriana ISVORAN - UVT
Resp. management conţinut informaţional
9.3.5
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
3
CUPRINS GENERAL
INTRODUCERE
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi,
cod curs 9.3.1
Bazele managementului inovării şi transferului tehnologic,
cod curs 9.3.2
Brevetarea invenţiilor în România şi Uniunea Europeană,
cod curs 9.3.3
Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale,
cod curs 9.3.4
Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare,
inovare
cod curs 9.3.5
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
4
INTRODUCERE
Obiectivul general al programului este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a managementului proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi și să îmbunătăţească cunoştinţele și abilităţile cursanţilor pentru a stăpâni și a sprijini acest procese.
În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară pentru știință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale”, programul îsi propune să familiarizeze cursanţii cu noţiunile, conceptele, tipologia și structurile specifice proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi
Parcurgerea disciplinelor din program permite cursanţilor: Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfăşoară
activităţile specifice de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniţia, elabora și promova proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.
- Să acţioneze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte implementarea unui proiect.
Să acţioneze individual sau în echipă pentru organizarea unor proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale, care pot fi achiziţionate de potenţiali clienţi ai universităţii.
- Să îsi însuşească modul de prezentare performant al unui proiect supus promovării pe piaţă. În cadrul programului sunt dezvoltate următoarele discipline:
- Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi - Bazele managementului inovării și transferului tehnologic - Brevetarea invenţiilor în România și Uniunea Europeană - Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale - Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.
Între aceste cinci discipline există relaţii de dependenţă descrise de aspectul că „Bazele managementului inovării și transferului tehnologic” este disciplina cu caracterul cel mai mare de generalitate, care oferă cadrul în care se dezvoltă celelalte discipline și în care sunt înţelese și sunt aplicate noţiunile și conceptele specifice, aşa cum se sugerează în figura de mai jos. În procesul inovării sunt necesare cunoştinţe aprofundate de management al proiectelor de cercetare, dezvoltare și inovare. În procesul transferului tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale sunt necesare noţiuni complexe privind valorificarea și jurisprudenţa drepturilor de proprietate intelectuală, cât și brevetarea invenţiilor în România și în Uniunea Europeană.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
5
Astfel, parcurgerea acestor discipline permite cursanţilor să-și dezvolte abilităţi profesionale și antreprenoriale în promovarea ştiinţei, tehnologiei, inovării și a valorificării proprietăţii intelectuale în universităţi.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
6
Titlul cursului:
Valorificarea drepturilor de proprietate
intelectuală în universități
Codul cursului: 9.3.1
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
7
CUPRINS Modulul I: Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1.1. Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.
1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală
Licența brevetului de invenție este acordul (contractul) prin care titularul unui brevet de invenție (licențiatorul)
acordă unei alte persoane (licențiatul) în tot sau în parte, folosința dreptului său exclusiv de exploatare în
schimbul unui preț.
Franciza este sistemul de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane,
denumite francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
11
În mod specific, valorificarea proprietăţii intelectuale implică mijloacele utilizate
pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de
cercetare, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.
Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale este ilustrat în fig. 1.
Fig. 1. Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
12
Activitatea universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin
elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau
literar - artistice.
În literatura de specialitate există o unanimitate în înţelegerea conceptului de
proprietate intelectuală.
În tabelul 1 se prezintă mai multe definiţii ale proprietăţii intelectuale, care nu
diferă esenţial între acestea.
Tabelul 1 – Definiţii ale proprietăţii intelectuale
Proprietatea intelectuală
Definiţia Autorul Publicaţia
Proprietatea intelectuală se referă la
Creaţii ale minţii: invenţii, opere literare şi artistice, simboluri şi imagini utilizate in comerţ
World Intellectual Property Organization (2000)
What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E) ISBN 978-92-805-1555-0.
Termenul general de proprietate intangibilă, care este rezultatul unui efort intelectual
UK Government (2002)
The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK (March 2002), http://www.sqw.co.uk/data/IP.html
Informaţii confidenţiale, opere protejate, materiale de studiu dezvoltate de universitate, desene, descoperiri, publicaţii, invenţii şi mărci
The University of the South Pacific, Laucala Campus Suva, Fiji (2010).
INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC.
Exprimarea unor idei, elemente concrete şi specifice de creativitate şi invenţii, într-o formă tangibilă şi încadrabilă într-o formă de proprietate
Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011)
Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5.
Rezultatul activităţii creatoare a omului şi spre deosebire de proprietatea care indică posesia
Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011)
Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
13
bunurilor materiale, proprietatea intelectuală consacră o realitate obiectivă având în vedere "bunurile spirituale" indicând apartenența operei, indiferent de caracterul acesteia, celui care efectiv a creat-o, autorului său real, indiferent cui şi pe ce cale i s-a transmis dreptul de exploatare sau valorificare
În formularea cea mai generală, proprietatea intelectuală se referă la
exprimarea unor idei creative şi invenţii, care provin din activitatea intelectuală în
domeniile industrial, stiinţific, literar - artistic şi reprezintă proprietatea asupra unor
bunuri imateriale, intangibile sau necorporale.
Potrivit Convenţiei privind Instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii
Intelectuale – OMPI, de la Geneva, încheiată în 1967 şi la care România este parte
din 1972, proprietatea intelectuală include drepturile referitoare la [6]:
a) operele literare, artistice şi ştiinţifice;
b) interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi
emisiunile de radiodifuziune;
d) descoperirile ştiinţifice;
e) desenele şi modelele industriale;
f) mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi numele comerciale şi
denumirile comerciale;
g) protecţia împotriva concurenţei neleale
precum şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile
industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală
Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale sunt acele operaţii care
asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general,
aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă din variate
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
15
forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea
interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.
Mecanismele de valorificare a proprietăţii intelectuale se pot împărţi în şapte
categorii, aşa cum se prezintă sintetic în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2 - Mecanisme de valorificare a proprietăţii intelectuale
Nr. crt.
Categoria Sub - categoria
1. Grupuri de consultanţă Grupuri de recenzie ale utilizatorului final
Grupuri de recenzie tehnică
2. Colaborare cu participaţie la costuri Consorţii industriale
Cercetare – dezvoltare în parteneriat
Proiecte demonstrative
Facilităţi pentru utilizator
3. Colaborare fără participaţie la costuri Contractare cercetare – dezvoltare
4. Schimb de personal Lucrări pentru terţi
Personal de consultanţă
Personal invitat
Transfer de personal
5. Licenţiere / spin off Licenţiere
Firme de spin off
Parcuri ştiinţifice şi tehnologice
Incubatoare tehnologice de afaceri
6. Diseminare activă a informaţiei Organizaţii de brokeraj
Conferinţe, seminarii, ateliere
Centre de informare tehnologică
Învăţământ
7. Diseminare pasivă a informaţiei Corespondenţă poştală, inclusiv e-mail
Rapoarte tehnice
Articole de revistă
Video-înregistrări
Buletine electronice
Tehnologiile care fac obiectul valorificării proprietăţii intelectuale sunt
înglobate în brevete de invenţie, modele de utilitate, desene, mărci, know-how,
inclusiv informaţii şi date tehnologice, servicii tehnologice, suport tehnologic şi alte
drepturi de protecţie a chip - urilor şi software (Tabelul 3).
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
16
Tabelul 3
Clasificare Detalii ale drepturilor
Drepturi de proprietate industrială Brevete, modele de utilitate, desene, mărci
Copyrights Drepturi de proprietate, drepturi personale, drepturi conexe
Drepturi de proprietate neo-intelectuală
Drepturi de proprietate industrial avansate: drepturi de desene de circuit chip cu semiconductori
Copyrights industrial:programe computer şi software
Drepturi de proprietate a informaţiei: secrete comerciale (know-how), drepturi privind baze de date
Brevetele de invenţie sunt drepturi de protecţie, dar o tehnologie, care nu
poate fi brevetată ca invenţie, este apărată ca know-how, deoarece înglobează
cunoaştere, experienţă şi competenţă a personalului.
1.4. Factori de influenţă ai valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
În planificarea și implementarea proiectelor de valorificare a drepturilor de
proprietate intelectuală, principalele probleme care apar sunt legate de capabilitățile
tehnologice ale organizației și ale oamenilor.
Capabilitățile tehnologice sunt compuse dintr-o varietate de surse de
cunoaștere și de experiențe. Unele dintre acestea sunt sub forma unor idei noi și
invenții. Altele sunt încorporate în echipamente, utilaje, infrastructură, iar altele sunt
încorporate în calificarea personalului [9].
Capabilitățile tehnologice sunt reprezentate de:
- Sectorul de cercetare – dezvoltare;
- Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare;
- Baza de cunoaștere științifică.
Sectorul de cercetare – dezvoltare este un factor important pentru asigurarea
capabilităților tehnologice, acesta fiind suportul cel mai potrivit pentru absorbția noii
tehnologii.
Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare este esențială în
transmiterea rapidă a cunoașterii între organizațiile implicate în procesul de transfer
tehnologic, fiind un factor critic al succesului. Existența acestei infrastructurii asigură
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
17
o platformă prin care se comunică date, se coordonează activități și se utilizează în
comun informații.
Baza de cunoaștere științifică este aceea care furnizează experiența
tehnologică și învățarea organizațională, influențând opțiunile viitoare privind
tehnologiile ce vor fi adoptate.
Capabilitățile personalului contribuie în mod decisiv la succesul transferului
tehnologic, prin existența unui proces de învățare continuă și a unei expertize
specifice.
Educația personalului, suportul tehnic și formarea continuă asigură creșterea
performanței firmei.
La implementarea unui proiect valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală, există o serie de factori de risc și anume:
- Factori de risc tehnologic;
- Factori de risc ai afacerii;
- Factori de risc de țară;
- Factori de risc organizațional.
Riscul tehnologic este asociat cu noutatea și inadecvarea tehnologiei
transferate, într-un context dat. Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală impune formarea unor manageri potrivit calificați pentru a conduce
întregul proces de schimbare, în contextul înțelegerii interacțiunilor dintre mediul local
și cel global.
Inadecvarea unor tehnologii se poate datora unor factori cum sunt:
- Un răspuns nepotrivit cererii pieței;
- Disfuncția asigurării sau a adaptării furnizării locale de materii prime și
material;
- Incapacitatea de a adapta tehnologia la o scară mai mică a producției;
- Insuficienta utilizare a forței de muncă, determinate de distorsiunea prețului
sau de alte restricții;
- Importul unor utilaje nepotrivite;
- Alegerea unei tehnologii improprii, determinate de unele restricții la achiziția
tehnologiilor.
Riscul afacerii este exprimat prin riscul costului, riscul cererii, riscul ratei de
schimb și riscul profitului. Profitabilitatea unei noi tehnologii nu poate fi garantată, la
data apariției acesteia.
Riscul de țară este asociat cu profilul țării care achiziționează noua tehnologie,
exprimat prin cadrul social, politic, legal și disponibilitatea pentru infrastructura
necesară.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
18
Riscul organizațional este exprimat de capacitatea managerială, în corelație
cu expertiza parsonalului și infrastructura existentă.
În cadrul structurilor de cercetare – dezvoltare și în cel al unor procese de
transformare de anvergură a organizațiilor receptoare, valorificarea drepturilor de
proprietate intelectuală se bazează pe creativitate și inovare.
1.5. Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului
academic
Comparativ cu ţările dezvoltate din Uniunea Europeană, universităţile din România se confruntă cu multe probleme, în ceea ce priveşte transformarea acestora în universități antreprenoriale.
Există o finanţare publică deficitară a educaţiei şi cercetării ştiinţifice şi cele mai multe universităţi nu au venituri proprii, cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.
Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităţilor dificultăţi în îndeplinirea misiunii şi obiectivelor acestora.
Astfel, universităţile întâmpină greutăţi în: - asigurarea calităţii învăţământului; - achiziţionarea echipamentelor şi consumabilelor pentru cercetare; - asigurarea unei tehnologii moderne de informare şi comunicare.
Salariile mici din universităţi crează dificultăţi în atragerea de personal înalt calificat şi motivat, “brain-drain” – ul rămânând o problemă actuală.
Nivelul transferului de cunoaştere şi de tehnologii de la universităţi în mediul economic este scăzut, iar contribuţia cercetării universitare la creşterea PIB-ului este nesemnificativă.
Legăturile dintre universităţi şi industrie sunt slabe, ceea ce determină existenţa unor venituri mici provenite din consultanţă, contracte de cercetare şi comercializarea invenţiilor.
Infrastructura şi facilităţile pentru cercetare – dezvoltare sunt inadecvate şi deteriorate, pe seama unei întreţineri deficitare.
Chiar, dacă se manifestă fenomenul de “brain - drain” , încă mai există suficient personal înalt calificat în universităţi. Acestă forţă de muncă ar trebui reorientată spre consultanţă, inovare şi cercetare cu potenţial comercial.
Experienţa universităţilor din ţările dezvoltate arată că un venit semnificativ se poate genera prin consultanţă, cercetare şi dezvoltare, după cum urmează:
- Taxe de licenţiere a drepturilor de proprietate intelectuală. - Drepturi de autor. - Venituri din servicii de consultanţă. - Venituri din contracte de cercetare. - Venituri din contracte de sponsorizare. - Venituri ale firmelor înfiinţate de universităţi.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
19
Există mai mulţi participanţi posibili la procesul de comercializare a invenţiilor şi la obţinerea finanţării cercetării.
Aceştia sunt: - universităţile, ca atare, prin centrele lor de cercetare; - profesori şi profesori invitaţi; - cercetători şi inventatori; - cercetători invitaţi; - asistenţi de cercetare; - studenţi; - entităţi de transfer tehnologic; - sponsori; - publicul.
Fiecare dintre participanţii, în procesul de generare şi de comercializare a rezultatelor cercetării şi în cel de obţinere a contractelor de cercetare, contribuie într-un fel sau în altul. Dar, aceştia au propriile interese şi aşteptări, situaţie care, în majoritatea cazurilor, determină un conflict de interese.
O universitate, ca atare, este principalul participant în acest proces al valorificării rezultatelor cercetării, deoarece aceasta asigură: - infrastructura de cercetare; - salariul personalului de cercetare; - fonduri pentru cercetare; - bunul renume al instituţiei.
Negocierile de succes ale contractelor necesită abilităţi, pe care cercetătorii, de regulă, nu le au.
Entităţile de transfer tehnologic sunt cele destinate asigurării unor servicii profesioniste, în acest domeniu de activitate.
În majoritatea cazurilor, activităţile de cercetare sunt realizate şi cu ajutorul asistenţilor de cercetare, studenţilor, cercetătorilor invitaţi sau al celor care efectuează studii postdoctorale. Fiecare, dintre aceştia, are o aşteptare pentru o răsplată financiară şi pentru publicarea neîngrădită rezultatelor obţinute.
În cazul unui proiect major, un membru al unei echipe de cercetare poate fi temporar eliberat de sarcinile din educaţie, pentru a se putea concentra pe acel proiect. Ca rezultat, ceilalţi membri ai echipei de proiect pot cere compensaţii pentru efortul lor suplimentar.
Publicaţiile unui cercetător necesită sprijin pentru dezvoltarea sa profesională şi de carieră, dar invenţiile potenţiale şi descoperirile ştiinţifice reclamă protecţie împotriva dezvăluirii premature, care ar pune în pericol exploatarea comercială a acestor rezultate.
O firmă ar putea asigura participarea unui cercetător, care împreună cu cercetătorul universităţii, ar fi implicat în dezvoltarea unei invenţii cu potenţial comercial. În acest caz, firma ar putea adopta tehnologia gratis.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
20
Pot exista situaţii în care finanţatorul să participe într-un “joint research” cu universitatea. În această situaţie, acest finanţator poate pretinde deţinerea unei cote din drepturile de proprietate intelectuală.
Mai pot exista finanţări guvernamentale ale infrastructurii şi cercetării, ceea ce poate condiţiona caracterul public al rezultatelor cercetării, care trebuie utilizate în beneficiul dezvoltării ţării, fără existenţa vreunui monopol.
Pentru o eficientă comercializare a invenţiilor şi rezultatelor cercetării, sunt necesare organizaţiile de transfer tehnologic. Aceste organizaţii pot asigura informarea tehnologică, marketing-ul şi atragerea surselor de finanţare a trasferului tehnologic.
Apariția organizațiilor de transfer tehnologic nu determină în sine transformarea universității într-o instituție antreprenorială, contribuind doar la dezvoltarea unei mai bune relații cu mediul economic.
Antreprenoriatul academic înseamnă mai mult decât dezvoltarea unor relații comerciale cu mediul economic.
În legătură cu finalitatea transformării antreprenoriale a universităţilor, există preocupări teoretice şi practice, care vizează îmbunătăţirea managementului universitar.
Transformările antreprenoriale ce vor urma în universităţi şi coalescenţa lumii academice şi economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani [3].
Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universităţi în activitatea de comercializare a invenţiilor, ca o potenţială modificare în identitatea lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialişti pentru necesitatea formării unei concepţii unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic şi se conturează noţiunea rolului hibrid al idendităţii personalului academic.
Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înţelegere mai adâncă a modalităţii de a manageria un asemenea de rol hibrid al identităţii şi pentru a prefigura impactul acestuia atât asupra ştiinţei, cât şi asupra antreprenoriatului.
Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depăşit de modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător şi antreprenor, în acelaşi timp.
Alte studii, pun în evidență ideea că introducerea modelului universității antreprenoriale presupune schimbarea managementului academic cu unul de întrepridere (entrepreneurial management).
Activitatea antreprenorială a universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau literar - artistice.
De aceea, dizertația vizează explicitarea activităţii antreprenoriale de valorificare a proprietăţii intelectuale, care implică mijloacele utilizate pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de cercetare ale universităţii, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
21
Capitolul 2: TRĂSĂTURI, MECANISME ȘI MODELE ALE PROCESULUI DE
VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
2.1. Trăsături principale ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul de creare a
valorii din cunoaștere, cu transformarea acesteia pentru a fi potrivită sau compatibilă
utilizării economice ori sociale, prin introducerea rezultatelor cercetării în noi produse,
servicii și procese competitive sau în noi activități comerciale.
Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală implică o mare
diversitate de actori, care sunt stimulați de variate interese: cercetători și institute,
manageri sau firme, interfețe sau organizații de intermediere – oficii sau centre de
transfer tehnologic, incubatoare, agenții de dezvoltare etc.(figura 3).
Un sistem de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este
structurat pe trei dimensiuni complementare, care leagă actorii între ei.
O primă dimensiune se referă la diseminarea rezultatelor cercetării publice,
pentru conștientizarea actorilor economici despre existența rezultatului științific.
O a doua dimensiune este îmbunătățirea capacității de absorbție a actorilor
regionali și sprijinirea lor pentru utilizarea cunoșterii academice în afacerile lor.
A treia dimensiune este dedicată monitorizării tehnologice și știinițifice a
firmelor și informării organizațiilor de cercetare asupra nevoilor sectorului privat.
Figura 3 – Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
Obiectivele valorificării drepturilor de proprietate intelectuală sunt:
1. Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
22
2. Susținerea absorbției rezultatelor cercetării.
3. Stimularea cercetării academice.
Fiecare dintre aceste obiective se îndeplinește prin instrumente specifice, așa
cum se arată în tabelul nr. 4.
Tabelul nr. 4
Tipul instrumentului
Obiectiv Exemple de instrumente
1 Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării
Publicații, licențe, conferințe, brevete
2 Susținerea absorbției rezultatelor cercetării
Spin-off, mobilitatea resursei umane, programe de training
3 Stimularea cercetării academice
Parcuri industriale, Organizații de transfer tehnologic, activități de foresight
Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală cuprinde următoarele etape
(figura 4):
1. Căutarea tehnologiei.
2. Elaborarea studiilor de fezabilitate și de impact.
3. Negocierea valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.
4. Planificarea proiectului.
5. Rezolvarea aspectelor juridice.
6. Asigurarea finanțării.
7. Lansarea proiectului.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
23
Figura 4 - Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este complex,
implicând o multitudine de actori și de activități, așa cum este prezentat sintetic în
tabelul nr. 5.
Tabelul nr. 5
Compatibilizarea ofertanților cu clienții
Negocierea transferului tehnologic
Studii
Căutarea tehnologiei Cercetare de brevet Studii
Tehnici de negociere Înțelegeri realizate
Selectarea și evaluarea tehnologiei Studiu de fezabilitate Studiu de impact
- Stabilirea resurselor ce trebuie angajate pentru a obține profit
- Stabilirea listei de furnizori ai tehnologiei
- Analiza de competitivitate privind impactul tehnologiei
Poarta 2: Selecția tehnologiei și furnizorilor: - Examinarea critică completă a tuturor
ofertelor privind componentele tehnologice necesare, resursele de angajat și profitul
- Evaluarea riguroasă a tehnologiei, din perspectivă tehnico-economică și a factorilor politico-juridici
- Analiza financiară.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
29
Stadiul 3: Negocierea cu furnizorii și perfectarea afacerii
- Agreerea ofertei, pe baza unor înțelegeri cu privire la plăți și la protecția proprietății intelectuale
- Delimitarea responsabilităților fiecărei părți implicate
- Stabilirea canalelor de comunicare - Stabilirea celui mai potrivit mecanism
de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală
- Efectuarea înțelegerilor cu privire la mărimea plăților, la proceduri și termene.
Poarta 3: Finalizarea și aprobarea înțelegerilor contractuale: - Claritatea fiecărui detaliu al
contractului - Adecvarea prevederilor privind
proprietatea intelectuală - Adecvarea mecanismului de transfer
tehnologic - Adecvarea plăților, procedurilor și
termenelor
Stadiul 4: Pregătirea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
- Identificarea schimbărilor necesare din organizație
- Dezvoltarea unui program de instruire a resurselor umane
- Elaborarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală
Poarta 4: Aprobarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală: - Verificarea corespondenței dintre
înțelegerile efectuate și programul propus
- Adecvarea cerințelor de training - Adecvarea modificării infrastructurii - Existența măsurilor de protecție a
proprietății intelectuale - Determinarea duratei critice a
activităților - Procedurile de asigurare a calității - Calendarul plăților
Stadiul 5: Implementare și asimilare
- Identificarea schimbărilor ce trebuie realizate la produs sau la proces, în acord cu condițiile locale
- Recrutarea, selecția de personal și training
- Formularea de înțelegeri cu furnizorii de materiale, piese de schimb și de servicii
- Efectuarea plăților privind tehnologia transferată, conform programului.
Poarta 5: Auditul implementării: - Respectarea angajamentelor - Conflicte apărute - Respectarea graficelor de activitate - Costuri suportate - Asigurarea calității - Realizarea programului de training - Nivelul nou de cunoaștere - Eficacitatea comunicării
Stadiul 6: Evaluarea impactului proiectului de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală
- Realizarea unei balanțe de tipul “Balanced Scorecard”, prin care se controlează atingerea obiectivelor strategice, pe baza indicatorilor de performanță și de risc.
- Examinarea posibilităților de îmbunătățire a tehnologiei transferate
- Identificarea a noi tehnologii complementare, care ar putea să consolideze câștigurile realizate.
Poarta 6: Realizarea unui ghid de bună practică pentru activitățile post – valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală Această poartă furnizează informații importante, dacă există obiectivul îmbunătățirii tehnologiei transferate sau cel al unui nou proiect de transfer tehnologic.
Ghidul servește la: - Un nou proiect de valorificare a
drepturilor de proprietate intelectuală - Dezvoltare internă.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
30
Modulul II: Managementul operațional al activităţii de valorificare a
drepturilor de proprietate intelectuală
Capitolul 3: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
56
Bibliografie
[1] Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001. [2] WORLD INTELLECTUAL PROPERTY ORGANIZATION (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy for Universities and R&D Organizations, GENEVA. [3] World Intellectual Property Organization (2000), What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E), ISBN 978-92-805-1555-0. [4] UK Government (2002), The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK, http://www.sqw.co.uk/data/IP.html . [5] The University of the South Pacific, Laucala Campus, Suva, Fiji (2010), INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC. [6] Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011),Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5. [7] Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011), Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2. [8] World Intellectual Property Organization (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy, WIPO Publication No. 848(E), ISBN 92-805-1094-2. [9] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami - Identifying Impact Factors in Technology Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering and Technology 77, 2011. [10] Jan Youtie, Philip Shapira (2008) - Building an innovation hub: A case study of the transformation of university roles in regional technological and economic development, Research Policy 37, 1188–1204. [11] Arianna Martinelli, Martin Meyer, Nick von Tunzelmann (2008), Becoming an entrepreneurial university? A case study of knowledge exchange relationships and faculty attitudes in a medium-sized, research-oriented university, J Technol Transfer, 33:259–283. [12] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [13] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng - In search of accurate models to valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008. [14] Allison Bramwell, David A.Wolfe - Universities and regional economic development: The entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187. [15] Domenico Lucarella - Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal. [16] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman - Research expenditures, technology transfer activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI 10.1007/s10961-009-9129-z. [17] Sazali, A.W., Haslinda, A. - Evolution and Development of Technology Transfer Models and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies - Issue 12, October, 2009. [18] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. - Effects of Inter-Firm Technology Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
57
Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009), pp.474-491. [19] Mariacristina Piva - The Impact of Technology Transfer on Employment and Income Distribution in Developing Countries: A Survey of Theoretical Models and Empirical Studies, International Labour Organization, Working Paper No. 15, ISBN 92-2-115531-5, Geneva, September 2003. [20] Rânea, C., Badea C. Dan - Bazele Inovării şi Transferului de Tehnologie, Editura ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-8067 80-4. Editura ELECTRA este recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54. [21] Jagoda, K. I. - A Stage-gate Model for Planning and Implementing International Technology Transfer. Doctoral Thesis, 2007, University of Western Sydney, Australia. [22] Y.-C. Chang et al. (2006), Managing academic innovation in Taiwan: Towards a scientific–economic framework, Technological Forecasting & Social Change 73, 199–213. [23] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [24] PraxisUnico and University of Oxford,UK (2010), Intellectual asset for universities, Concept House, Cardiff Road, Newport, NP10 8QQ, DPS/P600/05-11. [25] J.M. Azagra-Caro et al. (2006), Faculty support for the objectives of university–industry relations versus degree of R&D cooperation: The importance of regional absorptive capacity, Research Policy 35, 37–55. [26] G.D. Markman et al. (2005) , Entrepreneurship and university-based technology transfer, Journal of Business Venturing 20, 241–263. [27] Auril//UUK//Patent Office, UK (2009), A Guide to MANAGING Intellectual Property. [28] INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS STUDIES, http://ciprs.cusat.ac.in/ . [29] UMUC - Center for Intellectual Property, http://www.umuc.edu/cip/ . [30] Center for Industrial and Governmental Relations, http://www.uec.ac.jp/eng/facilities/research/kikou.html . [31] HG nr.406 / 2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea, funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer tehnologic. [32] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert, 2002, București. [33] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999. [34] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products, The journal of Product Innovation Management 9 (3) [35] University of Reading, UK, (2010), Code of Practice on Intellectual Property, Commercial Exploitation and Financial Benefits, http://www.reading.ac.uk/ . [36] M. Wright et al. (2006), University spin-out companies and venture capital, Research Policy 35, 481–501. [37] Grădinaru, G. (2001), Capitalul de risc si firmele românesti, Revista Informatica Economica, nr. 4 (20), 109-111. [38] UNIVERSITY OF LUXEMBOURG, GUIDING PRINCIPLES FOR THE VALORISATION OF RESEARCH RESULTS AND INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS (2009), http://wwwen.uni.lu/ .
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
132
Titlul cursului:
Brevetarea invenţiilor în România și
Uniunea Europeană
Codul cursului: 9.3.3.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
133
Modulul I : Elemente de bază despre brevetele de invenție
Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR
1. Invenţia
Invenţia este soluţia unei probleme tehnice din orice ramură a economiei,
ştiinţei, culturii, sau orice alt domeniu al vieţii sociale, care prezintă noutate faţă de
stadiul tehnicii şi poate fi aplicată în domeniul respectiv1. În sensul Legii nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, a realiza o invenţie înseamnă a crea produse,
procedee, metode sau aplicaţii şi combinaţii de mijloace noi. Soluţia la care se
ajunge nu este în mod automat protejată doar ca rezultat al creaţiei, fiind nevoie de
îndeplinirea unor formalităţi destul de complicate.
Legea nr. 64/1991 nu defineşte invenţia, dar enunţă condiţiile pe care aceasta
trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. În această situaţie, invenţia brevetabilă
poate fi definită ca fiind creaţia umană, rezultat al unei activităţi inventive, nouă
raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare industrială.
Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un
obiect determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale:
compoziţie, structură ş.a. Realizându-se invenţii care au ca obiect produse, se pot
crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de comandă, substanţe chimice, biologice,
amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc. Procedeele sunt activităţi care au ca
finalitate realizarea sau modificarea unui produs, în timp ce metodele au efecte de
natură calitativă.
Dacă unui mijloc cunoscut de obţinere a unui produs i se dă o altă aplicaţie care
conduce la un alt produs, ne aflăm în prezenţa unei invenţii (dacă sunt îndeplinite toate
condiţiile). Uneori, pe lângă aplicaţia de mijloace, a fost considerată ca fiind obiect al
invenţiei şi combinaţia de mijloace, care presupune reunirea unor mijloace deja
cunoscute având drept rezultat un produs nou.
În funcţie de complexitatea obiectului invenţiile sunt clasificate în:
– simple, cele care au ca obiect un singur produs, mijloc sau procedeu;
– complexe, cele care au o utilizare complexă.
În funcţie de relaţia cu alte invenţii, acestea sunt clasificate în:
– principale, cele care nu au nicio legătură cu alte invenţii;
– de perfecţionare, cele care se bazează o invenţie anterioară.
Având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invenţiile pot
fi:
1 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 67.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
134
– brevetabile, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;
– nebrevetabile, care fie nu îndeplinesc o condiţie, fie sunt expres exceptate de
lege.
În funcție de nivelul de inventivitate la care se ajunge, invențiile pot fi protejate
prin:
- brevet conform Legii nr. 64/1991;
- model de utilitate conform Legii nr. 350/2007;în acest caz protecția se poate
obține chiar dacă nu s-a desfășurat o activitate inventivă, dar s-a realizat o invenție
tehnică ce depășește nivelul simplei îndemânări profesionale.
2. Brevetul de invenţie
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie
ca fiind un act eliberat la cerere de către un oficiu guvernamental, act care îi conferă
titularului exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede, în art. 1, că drepturile
asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile
prevăzute de lege.
Funcţia juridică esenţială pe care brevetul de invenţie o are este aceea de
protecţie juridică a invenţiei. Ca o consecinţă a acesteia, brevetul are şi funcţii sociale
precum:
– are rolul de stimulare a creaţiei prin avantajele pe care le oferă titularilor de
brevet;
– încurajează comunicarea publică a invenţiei care, în lipsa brevetului, ar putea fi
ţinută secret ş.a.
Brevetul de invenţie protejează o creaţie de fond, care îndeplineşte anumite
condiţii şi nu una de formă, cum o sa vedem ca e în cazul dreptului de autor. Prin ele
se garantează calitatea de inventator şi, pe cale de consecinţă, inclusiv drepturile ce
decurg din aceasta, pe o durată determinată de timp. La expirarea acesteia invenţia
intră în domeniul public.
Capitolul 2: POSIBILI TITULARI AI BREVETULUI DE INVENŢIE
Potrivit art. 3 al Legii nr. 64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine
inventatorului sau succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a
creat invenţia, numită de lege autor al invenţiei.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
135
Pot dobândi calitatea de inventatori protejaţi prin brevet: cetăţenii români, cei
străini sau apatrizii cu domiciliul în România, şi chiar cei cu domiciliul în străinătate,
dacă aplicarea art. 3 nu contravine convenţiilor la care România este parte ori, în
lipsa acestora, numai dacă există reciprocitate de tratament.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 64/1991, brevetul revine „unităţii,
pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce
prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile
sale”. Condiţiile pentru acordarea brevetului unităţii în acest caz sunt:
– invenţia să fie opera unui salariat;
– acesta să fie angajat cu contract de muncă;
– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea
inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;
– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de
muncă clauze care să creeze alt statut.
În urma realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară
stabilită prin contract.
În lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin brevet de invenţie este
unitatea care a comandat cercetarea (5 alin. 2 al Legii nr. 64/1991). Deşi textul
lasă să se înţeleagă că numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis2 că, pentru
identitate de raţiune, trebuie acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.
Inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită fie prin
contractul dintre unitatea de cercetare şi cea care a comandat cercetarea, fie prin act
adiţional la contractul de comandă, act încheiat direct între inventator şi unitatea care
a comandat.
Articolul 5 alin. (1) lit. b) enumeră cazurile în care este posibilă brevetarea
invenţiilor realizate de salariat (care nu are expres o misiune inventivă). Este deci
protejat prin brevet de invenţie salariatul care:
– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;
– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;
– a realizat invenţia prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;
– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.
În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca
autorul să fie şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta
să nu se fi prevăzut vreo clauză contrară.
2 L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002,
p. 59.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
136
Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet
la OSIM în termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei,
autorul-cercetător dobândeşte dreptul de depune personal cererea.
Dreptul la brevet revine, conform art. 3 al Legii nr. 64/1991, „autorului sau
succesorului său în drepturi”. Deoarece, potrivit legislaţiei civile, prin succesor se
înţelege atât moştenitor, cât şi dobânditor de drepturi, pot avea calitatea de subiect al
protecţiei moştenitorii inventatorului sau cesionarii dreptului la eliberarea brevetului
de invenţie, cu condiţia ca aceştia să aibă calitatea de succesor anterior eliberării
brevetului.
Există câteva situaţii în care persoanele fizice sau juridice, părţi ale raporturilor
juridice contractuale, pot fi subiecte al protecţiei prin brevet de invenţie, dacă în
contractele încheiate există clauza contrară prevederilor legale. În astfel de condiţii
pot fi titulari ai brevetelor de invenţie:
– salariatul, inventator al invenţiei de serviciu realizată în executarea unui contract
de muncă, ce conţine o activitate inventivă, dar şi o clauză avantajoasă pentru
salariat;
– unitatea la care salariatul a realizat invenţia (în ipoteza art. 5 alin. (1) lit. b), în
exercitarea funcţiei sale, în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea
tehnicii sau a datelor din unitate, cu sprijinul material al unităţii, dar potrivit clauzei din
contractul de muncă, unitatea este cea îndreptăţită la brevet;
– inventatorul sau unităţii căreia i s-a dat comanda de cercetare, dacă în contract
s-a prevăzut astfel.
Capitolul 3: BREVETAREA INVENŢIILOR
1. Condiţiile de brevetare a invenţiilor
Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt:
1. să se întemeieze pe o activitate inventivă,
2. să prezinte noutate,
3. să aibă aplicabilitate industrială,
4. să nu fie exclusă prin lege de la brevetare,
5. să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
137
Articolul 12 al Legii nr. 64/1991 consideră că o activitate este inventivă dacă
pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă în
mod evident din datele pe care ştiinţa şi tehnica le posedă.3
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 menţionează că activitatea este
inventivă, dacă îndeplineşte una din condiţiile următoare:
– nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare a invenţiei sau
dintr-un domeniu aplicat;
– necesitatea rezolvării problemei exista de mult timp, iar rezolvările cunoscute nu
sunt la nivelul rezolvării din invenţie;
– invenţia este folosită, cu sau fără modificări, într-un alt domeniu, pentru
soluţionarea unei alte probleme şi efectul tehnic obţinut este fie acelaşi, fie
neaşteptat sau superior efectelor obţinute de alte invenţii din domeniul în care se
transpune invenţia, cu condiţia ca cele două domenii să nu fie apropiate;
– constă în combinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, conducând la
obţinerea unui efect global;
– invenţia are ca obiect un procedeu analog care realizează un efect tehnic nou sau
prin acest procedeu se obţine o substanţă cu calităţi superioare.
Conform art. 10 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă „nu
rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii”, definiţie identică
cu aceea din art. 54 alin. (1) al Convenţiei Brevetului European. Stadiul tehnicii
include „toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data
înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute”4.
O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială (art. 13 al Legii nr. 64/1991)
„dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în
agricultură”. Aşadar, o invenţie are aplicabilitate industrială dacă, atât obiectul, cât şi
rezultatul sunt susceptibile de a fi utilizate industrial. Prin industrie şi alte activităţi s-a
admis5 că se înţelege „tot ceea ce presupune şi este datorat muncii omului, activităţii
sale asupra naturii”.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că o invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă din descrierea invenţiei rezultă cumulativ
următoarele:
– obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu;
– problema tehnică şi rezolvarea ei;
3 Pentru dezvoltări, a se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005 4 A.C. Ştrenc, B. Ionescu, Gh. Gheorgiu, Dreptul brevetului, Ed. Lumina Lex, 2005, p. 215. 5 A. Petrescu. L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.
Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 17.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
138
– dezvăluirea invenţiei în exemplarele de realizare, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să poată realiza invenţia fără a desfăşura o activitate
inventivă;
– invenţia poate fi reprodusă cu aceleaşi caracteristici şi efecte ori de cât ori este
necesar.
Conform art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu sunt brevetabile „invenţiile a căror
exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri”.
Prin ordine publică se înţelege în dreptul român: ordinea politică, economică şi
socială aşa cum sunt reglementate prin Constituţie. Pe scurt, ordinea publică este
ordinea în stat6. Sunt deci de ordine publică Constituţia şi toate legile care privesc
organizarea puterilor în stat, a administraţiei, precum şi cele în materie penală,
fiscală etc. Această limitare adusă posibilităţii de brevetare a unei invenţii poate fi
modificată odată cu schimbarea opiniilor politice ale legiuitorului.
Legiuitorul român foloseşte în Codul civil şi în art. 12 al Legii nr. 64/1991
sintagma: „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile
propriu-zise cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri7 înţelegem
totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală
publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca
reguli de convieţuire şi comportament.
Potrivit art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu se acordă brevete de invenţie: pentru
soiurile de plante şi rasele de animale, procedeele esenţial biologice pentru obţinerea
plantelor sau animalelor (fac excepţie procedeele microbiologice şi produsele
obţinute prin aceste procedee); pentru invenţiile având ca obiect corpul uman în orice
stadiu de dezvoltare, precum şi simpla descoperirea a unui dintre elementele sale,
inclusiv secvenţa sau a secvenţa parţială a unei gene; pentru metodele de tratament
al corpului uman sau animal prin chirurgie sau terapie; pentru modelele de
diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
Conform art. 8 al Legii nr. 64/1991, nu sunt considerate invenţii brevetabile:
sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor
destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei
în general (art. 7).
Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile
universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă
dreptul să ia note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru
uzul personal şi fără ca aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să
prejudicieze autorul [art. 34 alin. (1)].
Nu beneficiază de protecţie prin drept de autor (art. 9 al Legii nr. 8/1996):
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare; raţiunea
pentru care acestea sunt exceptate ţin de efectele negative pe care protecţia le-ar
putea avea asupra evoluţiei societăţii;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora; argumentul pentru care sunt exceptate de la protecţie
este acela că sunt destinate comunicării publice oficiale, pentru unele existând chiar
obligaţia cetăţeanului de a le cunoaşte;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum
ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
exceptarea are în vedere, în acest caz, faptul că raţiunea pentru care acestea există
este tocmai afişarea şi utilizarea lor liberă ca manifestare a sentimentului naţional.
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
163
Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în
categoria operelor protejate:
se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţie, şi nu doar ideea, care poate fi
interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat22, în acest sens, că ideile
aparţin unui fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea,
acesta fiind un motiv pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;
dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigura o alta,
prin drept de autor, a cărei durată este mai mare decât a primei.
Potrivit legii române, este autor persoana care a creat opera şi de care este
legat dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.
Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996, prezumţia de a fi adevărat
autor, până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este adusă pentru
prima dată la cunoştinţă publică. Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi
făcută prin orice mijloc de probă, ca în cazul oricărui fapt juridic23. Obiectul probei îl
reprezintă forma de materializare a creaţiei, deoarece originea unei idei nu poate fi
determinată.
Autorul nemijlocit este subiectul primar al dreptului de autor, pe când
persoanele care dobândesc unele drepturi asupra operei prin acte între vii sau mortis
causa ori chiar în temeiul legii sunt subiecte secundare ale dreptului de autor. Au
această calitate următoarele categorii de subiecte:
succesorii în drepturi ai autorilor;
cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor;
organismele de gestiune a drepturilor de autor;
persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă,
în mod legal, o operă nepublicată.
Subiectele secundare nu au calitatea de autor, ele exercitând unele drepturi
patrimoniale ale acestuia sau chiar unele morale.
22 V. Roş, op. cit., p. 73.
23 Decizia nr. 135 din 21.04.2005 a Curții de Apel București, Secția a IX a în O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară, p. 223.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
164
Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera
îşi păstrează calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională,
unele drepturi să aparţină şi angajatorului.
Potrivit art. 44 al Legii nr. 8/1996:
drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu
există o clauză contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi
termenul pentru care au fost cesionate drepturile;
la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea
termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului operei create în cadrul
unui contract individual de muncă;
autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte
din ansamblul creaţiei sale.
În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile
patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează,
aparţin acestuia din urmă.
2. Condiţiile pentru naşterea dreptului de autor
Legea română prevede expres doar condiţia originalităţii, dacă avem în
vedere textul art. 7, care prevede că face obiectul dreptului de autor „operele
originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi
modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi
destinaţia lor”.
Potrivit art. 7 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, operele
originale sunt protejate indiferent de „modalitatea de creaţie”. Aceasta înseamnă că
dreptul de autor ia naştere odată cu opera originală, indiferent dacă este una
literară, muzicală, audiovizuală etc.
Din punct de vedere juridic, naşterea dreptului de autor nu depinde de
valoarea operei, raţiunea fiind evitarea arbitrarului în aplicarea legii. Deşi există opinii
contrare, apreciem că valoarea unei opere nu poate fi stabilită decât după trecerea
unei perioade de timp, astfel încât, de la crearea ei până la constatarea existenţei
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
165
sau nu a valorii, opera ar fi lipsită de protecţie, ceea ce ar fi inechitabil (mai ales în
varianta în care se stabileşte că opera este una valoroasă).24
De la început trebuie precizat că o prevedere explicită a condiţiilor pe care o
operă trebuie să le îndeplinească nu există nici în Convenţia de la Berna şi nici în
alte reglementări internaţionale. De aceea, a revenit doctrinei rolul de a stabili dacă
există astfel de condiţii şi care sunt ele. Condiţiile enunţate în doctrină, având în
vedere probabil şi reglementarea anterioară actualei legi25, sunt:
1. opera să fie rezultat al creaţiei intelectuale,
2. opera să fie originală;
3. opera să îmbrace o formă concretă de exprimare;
4. opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică.
1. Opera ştiinţifică este protejată prin drept de autor dacă dovedeşte un
standard minim de performanţă creativă26. Aceasta condiţie presupune, în mod cert,
un efort de lungă durată al cercetătorului, efort axat pe documentare, analiză şi
sinteză. Respectând regulile cercetării ştiinţifice referitoare la utilizarea ideii altora şi
la originalitate, rezultatul va fi, în chip natura, unul protejat prin drept de autor.
Conţinutul unei idei ştiinţifice nu este o operă protejată chiar şi atunci când ea
relevă aspecte sau fapte necunoscute ori puţin cunoscute anterior, deoarece ceea ce
un cercetător scrie despre circumstanţe exterioare, operaţiuni sau fapte, iese de sub
protecţie. Utilizarea unor astfel de idei sau informaţii dintr-o altă operă, chiar dacă
sunt multe, nu reprezintă o încălcare a dreptului de autor, deoarece ele nu devin
individual protejate, ci doar ca urmare a prelucrării sau prezentării subiectului operei,
care devine astfel protejată. În concluzie, forma specifică de prezentare a unei opere
poate fi protejată în întregime, fiind aplicat principiul potrivit căruia o operă este
protejată atât ca întreg, dar şi ca părţi individuale.
2. Potrivit concepţiei obiective, o operă este originală doar dacă aduce ceva
diferit de ceea ce era cunoscut până la acel moment, altfel spus, dacă prezintă
elemente de noutate. Noutatea este deci un criteriu obiectiv în determinarea
originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se confundă. Mai mult, apreciem că relaţia
24 A se vedea importanţa „meritului autorului” în Y. Eminescu, op. cit., 1997 p. 95. 25 Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor. 26 Decizia 113 II 306/1987 a Curţii Federale Elvetiene, în F. Abbott, Th. Cottier,
F. Gurry, The International Intellectual Property System, Kluwer Law International, Haga, 1999, p. 85.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
166
noutate originalitate nu este una de echivalenţă: o operă nouă este originală, pe
când una originală (potrivit concepţiei subiective) nu este obligatoriu şi nouă.
Un mijloc de probă în dovedirea unei eventuale anteriorităţi poate fi înregistrarea la
Registrele Naţionale, administrate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.
Introducerea prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii
administrative a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a obligativităţii înregistrării
unor operatori în anumite domenii nu este constitutivă de drepturi, astfel cum prevede
art. 4 al textului de lege menţionat. Este obligatorie înregistrarea în registre speciale
a operatorilor în materia fonogramelor, programelor pentru calculator, videogramelor,
discurilor optice, casetelor audio sau video.
3. Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma de exprimare”. Interpretând textul articolului, reiese că
opera trebuie să aibă o formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind
născut. Cu alte cuvinte, dacă opera nu este concretizată în manuscris, partitură,
tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a., autorul acesteia nu are un drept de
autor recunoscut juridic27.
4.Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este
o creaţie a doctrinei, având în vedere că art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede că
opera este „recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţa publică,
prin simplu fapt al realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat
de condiţia anterioară: existenţa unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie
posibilă comunicare operei.
Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă
să ajungă la cunoştinţa publicului prin reproducere, expunere, difuzare ş.a., nu şi
comunicarea ei. Considerăm că, odată adusă opera la o formă concretă de
exprimare, ea devine şi susceptibilă de a fi comunicată publicului.
Capitolul II: BENEFICIILE PROTECŢIEI PRIN DREPT DE AUTOR
1. Drepturile autorului
Potrivit art. 10 al Legii nr. 8/1996, autorul are următoarele drepturi morale:
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publică opera;
27 St. Cărpenaru, op. cit., p. 26; Y. Eminescu, op. cit., 1997, p. 79.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
167
de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor
de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.
Dreptul de autor conferă titularului său mai multe drepturi care decurg din
dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deşi legea permite, în principiu, autorului să
exploateze singur opera, de regulă, intervine altcineva care va limita din punct de vedere
economic beneficiile acestuia.
Potrivit art. 12 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale care intră în conţinutul
dreptului de autor sunt:
dreptul „de a decide dacă (...) va fi utilizată opera sa”, dreptul „de a decide (...) în
ce mod şi când va fi utilizată opera sa”;
dreptul „de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”, din aceasta rezultând
sau „drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice”
exploatarea, utilizarea operei (art. 13);
dreptul de suită; acesta este dreptul patrimonial conferit autorilor de a obţine o
parte din creşterea valorii operei (preţul la care se vinde), ulterior primei sale vânzări.
2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor
Potrivit art. 25 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor (prevăzute
la art. 13 şi 21) durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea sa, sunt transmise
prin moştenire încă 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la
cunoştinţă. Aceasta înseamnă că momentul de la care curge termenul de 70 de ani
este numai data decesului.
În lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului
de gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat,
organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creaţie.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
168
Drepturile patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la
cunoştinţă publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de
la data aducerii la cunoştinţă publică.
Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea
confuzie, înainte de expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată
durata vieţii autorului şi 70 de ani din momentul decesului, pentru moştenitorii
acestuia. O dezvăluire a numelui, ulterior termenului de 70 de ani, este lipsită de
eficienţă, opera nemaifiind protejată.
Drepturile patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt
protejate astfel:
toată durata vieţii autorilor;
70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului ultimului coautor.
Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de
la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare,
opera nu este comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la
expirarea acestei perioade.
Odată cu expirarea perioadei de protecţie, opera poate fi utilizată în mod liber,
fără restricţiile impuse de dreptul de autor, ea intrând în domeniul public. Acesta este
reprezentat de totalitatea operelor care, nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un
motiv sau altul, pot fi utilizate şi exploatate fără autorizarea autorului.
Pe lângă operele a căror durată de protecţie a expirat, mai sunt în domeniul
public: operele care, potrivit legii (art. 9), nu beneficiază de protecţie prin drept de
autor, cele care nu îndeplinesc condiţiile pentru protecţie, operele pentru care autorii
le lasă în mod expres (prin renunţare la protecţie, de exemplu) să intre în domeniul
public.
Capitolul III: Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor
1. Contractul de cesiune
Potrivit art. 39 pct. 1 al Legii 8/1996, poate avea calitatea de cedent al
drepturilor patrimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Aşa cum s-a arătat
anterior, pot fi titulari ai unor drepturi patrimoniale care intră în conţinutul dreptului de
autor succesorii legali sau testamentari ai autorului, cesionarii legali şi convenţionali
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
169
ai dreptului de autor, organismele de gestiune a drepturilor de autor, persoana care face
publică opera adusă la cunoştinţă publică în formă anonimă sau sub pseudonim.
În ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rându-i, cedent numai
dacă cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie
de acordul expres al cedentului.
Legea română cere, pentru dovedirea existenţei şi conţinutului contractului de
cesiune a drepturilor patrimoniale, forma scrisă.
Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul
programelor pentru calculator, s-a susţinut28 că, în acest caz, autorul poate dovedi
existenţa contractului cu orice mijloc de probă, motivat de faptul că forma scrisă a
contractului a fost instituită pentru a proteja autorii. Susţinem această idee luând în
considerare şi formularea textului („în lipsă de convenţie contrară”), care nu cere o
convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii. Pe lângă această excepţie,
legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în cazul contractului
care are ca obiect opere utilizate în presă.
Contractul de cesiune trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:
drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi exploatată
opera, de a autoriza exploatarea operei ş.a.);
modalităţile de utilizare;
durata cesiunii;
întinderea cesiunii;
remuneraţia titularului dreptului de autor.
Cu privire la întinderea cesiunii, legea reglementează două feluri de cesiuni:
exclusivă şi neexclusivă. În cazul primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza
opera pe durata şi teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul
respectiv altor persoane. Dacă prin contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul
poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi altor persoane.
Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimoniale cu
privire la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.
28 V. Roş, op. cit., p. 172.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
170
În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de
a o utiliza cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată
publicaţia.
Principiul libertăţii contractuale operează în materia remuneraţiei autorului
operei, legea română lăsând la aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi
recomandă două variante: proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei
(exemplu: 20 %), în sumă fixă sau în orice alt mod.
Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă
dreptul autorului să ceară fie rezilierea contractului (art. 41), fie stabilirea de către
organul jurisdicţional competent a remuneraţiei, în funcţie de sumele plătite, de
regulă, pentru aceeaşi categorie de opere, perioada şi modul de utilizare. Există
posibilitatea ca, în temeiul art. 43 alin. (3), să se ceară instanţei revizuirea
contractului sau mărirea remuneraţiei în cazul unei disproporţii „evidente” între
remuneraţia autorului şi profitul cesionarului. În vederea protejării, autorului nu îi este
permis să renunţe la acest drept.
În acelaşi spirit al protecţiei autorului, legea îi conferă dreptul de a solicita
„desfiinţarea contractului de cesiune” dacă interesele sale sunt serios afectate de
neexploatarea sau exploatarea insuficientă a operei. Condiţiile în care se poate
exercita acţiunea în desfiinţarea contractului, pe care o apreciem ca fiind în reziliere,
prevăzute de art. 47 alin. (1), sunt:
opera este neutilizată sau insuficient utilizată;
interesele autorului sunt afectate considerabil;
motivele de insuficientă utilizare sau neutilizare nu se datorează culpei autorului,
faptei unui terţ, unui caz fortuit sau forţei majore;
să fi trecut mai mult de 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra
operei şi dacă aceasta este cedată unei publicaţii cotidiene de 3 luni sau un an, în
cazul periodicelor.
2. Contractul de editare
Contractul de editare este contractul prin care titularul dreptului de autor
cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a
distribui opera.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
171
Părţile contractului de editare sunt, pe de o parte, titularul dreptului de autor şi,
de partea cealaltă, editorul, care de regulă este o societate comercială. Titular al
drepturilor patrimoniale de reproducere şi distribuire poate fi autorul, succesorii în
drepturi ai acestuia prin moştenire sau convenţie, angajatorul, în cazurile prevăzute
de lege.
Observând modul în care legea reglementează contractul de editare, se poate
spune că este o specie a contractului de cesiune. Pentru aceste motive, în cazul
cesionării drepturilor de reproducere şi distribuire, se vor aplica regulile speciale
prevăzute de Legea nr. 8/1996 în Capitolul VII, Secţiunea a II-a, completate cu
regulile generale care reglementează cesiunea (art. 39-48).
Contractul de editare a operei este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros,
comutativ şi translativ de drepturi. Caracterul sinalagmatic se datorează obligaţiilor
reciproce ale părţilor: titularul dreptului de autor se va abţine, în urma cedării
drepturilor, de a reproduce şi distribui, de la orice act sau fapt similar drepturilor de
exploatare cedate, iar editorul, pe lângă reproducere şi distribuire, va plăti
remuneraţia.
Caracterul oneros rezidă în cazul contractului de editare din existenţa
interesului în obţinerea de foloase patrimoniale pentru ambele părţi: unul urmăreşte
remuneraţia, celălalt sumele rezultate din editare şi distribuire. Întinderea drepturilor
şi a obligaţiilor este cunoscută din momentul încheierii contractului, ceea ce îl face să
fie comutativ. Nu se confundă cunoaşterea întinderii drepturilor părţilor cu întinderea
sumelor ce vor rezulta din distribuire, fiind imposibil de apreciat care va fi succesul
operei.
Titularul dreptului de autor transferă editorului, prin contractul de editare,
dreptul de a reproduce şi distribui opera, contractul de editare având astfel şi
caracter translativ de drepturi.
Prin obiect al unui act juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act,
adică acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau sunt ţinute29. Având
în vedere că acţiunile sau inacţiunile sunt strâns legate de operă şi remuneraţie,
obiectul contractului de editare îl formează, pe de o parte, reproducerea şi
distribuirea operei, iar, pe de altă parte, plata remuneraţiei. Printre operele care pot fi
reproduse şi distribuite, putem întâlni opere literare, muzicale, ştiinţifice,
cinematografice şi audiovizuale. Remuneraţia se stabileşte, în cazul contractului de
29 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 138.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
172
editare, potrivit regulilor generale menţionate deja: procentual din încasări, sumă fixă
sau orice alt mod.
Contractul de editare trebuie să conţină, în unele cazuri sub sancţiunea nulităţii
relative:
a) durata cesiunii (sub sancţiunea nulităţii relative);
b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii (sub
Ca drept al personalităţii, dreptul moral nu se confundă cu alte drepturi
nepatrimoniale care privesc persoana fizică. Astfel, dreptul de a pretinde respectarea
calităţii de autor nu se confundă cu dreptul la nume43 reglementat de Decretul
nr. 975/1968, de art. 62 şi art. 64 C. fam. şi de Legea nr. 119/1996.
Raţiunea existenţei drepturilor morale nu poate fi analizată decât în contextul
mai larg al existenţei drepturilor intelectuale, care conţin şi drepturi patrimoniale.
Doctrina franceză44 mai veche a centrat întreaga analiză a dreptului de autor în jurul
drepturilor morale, plecând de la trăsăturile acestora: anterioare drepturilor
patrimoniale, subzistă şi după încetarea acestora şi sunt în relaţie de condiţionare cu
acestea. În aceste condiţii, drepturile morale apar ca izvorând din personalitatea celui
care a realizat creaţia intelectuală, fiind o continuare firească a acesteia, indiferent de
41 F. Pollaud-Dulian, Le droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 375. 42 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 438-440.
43 S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, 2003, p. 62 şi urm. 44 H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Ed. Dalloz, Paris, 1966, p. 421.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
191
relaţia materială45, punându-se în acest fel în prim plan creaţia intelectuală şi
realizatorul ei.
Trebuie spus că nu toată lumea a apreciat această poziţie faţă de drepturile
morale ce intră în conţinutul dreptului de autor. S-a afirmat, de exemplu, că
fundamentarea drepturilor morale se face pe o imagine romantică a autorului, care
încorporează personalitatea sa în operă. Utilizând acest model, drepturile morale
permit autorului să menţină operei un statut de creaţie indestructibilă46. Alte critici
aduse drepturilor morale ale autorilor au evidenţiat că ele reprezintă o limitare a
dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, că se pune accent prea mare pe
interesul privat (al autorului) comparativ cu interesul public.
S-a afirmat uneori că „drepturile morale nu au nimic de a face cu morala”47. Nu
împărtăşim această opinie din motive care ţin de ceea ce înţelege prin morală
literatura juridică şi legislaţia română. Legiuitorul român foloseşte, în art. 5 C.civ.,
denumirea de „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile
propriu-zise, cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri48 înţelegem
totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală
publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca
reguli de convieţuire şi comportament. Legea fundamentală, Constituţia, vorbeşte
atât de bune moravuri, în art. 30 alin. (7), cât şi de morală publică, în art. 53 alin. (1).
De altfel, denumirea generică impusă în timp anterior prezentei constituţii a fost
de „reguli de convieţuire socială”49.
Credem, în aceste condiţii, că respectarea onoarei autorului unei opere se
încadrează în chip natural printre valorile pe care o colectivitate le apreciază şi le
acceptă.
Sintetizând şi având în vedere că, uneori, creaţia, prin natura sa, nu mai se
află într-o relaţie de apropiere (asemănătoare posesiei) cu autorul ei, rolul drepturilor
morale este unul dublu:
crearea şi menţinerea unei reputaţii celui care a realizat-o;
45 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 105. 46 L. Bently, B. Sherman, Intellectual property Law, Oxford University Press, Oxford,
2002, p. 235. 47 R. Jacob, D. Alexander, L. Lane, A guidebook to Intellectual Property,
Ed. Sweet&Maxwell, Londra, p. 218. 48 L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1998, p. 36. 49 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1963, p. 208.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
192
protejarea fizică a creaţiei împotriva modificărilor sau altor atingeri.
Drepturile morale sunt, aşa cum s-a arătat, drepturi ale personalităţii şi, în
consecinţă, nu pot fi exercitate decât de autor. De fapt, chiar din art. 1, Legea
nr. 8/1996 prevede că dreptul de autor „este legat de persoana autorului”.
Totuşi, datorită importanţei unora dintre drepturile morale, legea permite
exercitarea după decesul autorului de către moştenitori. Este cazul, aşa cum prevede
art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, al următoarelor drepturi: dreptul de divulgare, din
raţiuni ce ţin de îmbogăţirea patrimoniului cultural al umanităţii, de dreptul la
paternitatea operei şi a celui la integritate, având în vedere nevoia de protecţie a
calităţii de autor şi a integrităţii operei.
Potrivit art. 11 alin. (1) al Legii nr. 8/1996: „Drepturile morale nu pot face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”. Această prevedere are rolul de a asigura
efectivitatea drepturilor morale, fiind o normă imperativă absolut necesară pentru
recunoaşterea dreptului de autor în general.
Autorul nu poate renunţa la drepturile sale morale nici înainte de a crea opera
şi nici ulterior, deoarece astfel ar comite o „sinucidere morală”50. Ipoteza cea mai
frecvent invocată este aceea a unei posibile „simulaţii” prin care opera este scrisă de
mod real de o altă persoană decât cel care o aduce la cunoştinţă publică şi se
bucură de prezumţia de autor. Convenţia prin intermediul căreia s-a creat aparenţa
de autor este nulă, având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiei menţionate.
Literatura franceză51 vorbeşte, în cazul unor astfel de clauze tip ghostwritter, de
sancţiunea aplicabilă încălcării unor norme de ordine publică.
În concluzie, chiar şi în varianta renunţării la drepturile morale, ulterior naşterii
dreptului de autor, se reţine absenţa eficacităţii actului de renunţare sau înstrăinare,
datorită prevederii legale menţionate, ce instituie o limitare a libertăţii de voinţă.
Există şi situaţii comparabile cu renunţarea: acceptarea modificării unei opere sau
realizarea unei opere derivate. În primul caz, autorul poate constata, de exemplu, că
opera de artă nu se prezintă în forma în care a creat-o. Acceptând ulterior modificarea,
autorul nu renunţă la drept, ci cel mult la exerciţiul acestuia. În ipoteza a doua, autorul
nu renunţă la dreptul la integritatea operei, ci permite transformarea ei în vederea
unei alte prezentări.
50 H. Desbois, op. cit., p. 382. 51 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 389.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
193
Ca o consecinţă a caracterului nepatrimonial şi inalienabil, creditorii autorului
nu pot urmări şi executa drepturile morale. De fapt, pentru creditori este lipsită de
interes urmărirea unor drepturi cu caracter nepatrimonial. Chiar şi atunci când
urmăresc suportul material al unei opere nedivulgate, ei nu urmăresc un drept moral
pentru realizarea creanţei printr-o eventuală vânzare. O astfel de situaţie este
imposibilă, datorită caracterului inalienabil al dreptului la divulgare, autorul fiind
singurul care poate face acest lucru.
Asemănător sistemului francez, în legislaţia română, dreptul moral subzistă şi
după încetarea drepturilor patrimoniale. Acest lucru rezultă din textul art. 11 alin. (2)
al Legii nr. 8/1996, care prevede că unele prerogative se transmit moştenitorilor sau
organismelor de gestiune colectivă pe durată „nelimitată”.
Având în vedere caracterul de drepturi ale personalităţii, acest lucru pare să
vină în contradicţie cu caracterul viager al drepturilor ce au în vedere persoana.
Caracterul perpetuu al drepturilor morale se datorează faptului că opera este o
continuare a personalităţii şi, în consecinţă, atât timp cât opera există, ea conţine
elemente din personalitatea autorului.
Această concepţie, implementată legislativ în Franţa şi România, nu a căpătat
aceeaşi valoare în alte sisteme de drept. Astfel, în dreptul englez, canadian şi
belgian, dreptul moral urmează regimul juridic al drepturilor economice, astfel că, la
un moment dat, se sting. În SUA, puţinele drepturi morale recunoscute sunt asimilate
drepturilor patrimoniale. Aceste reglementări nu încalcă Convenţia de la Berna, care,
în art. 6 bis. 2, prevede că drepturile morale se sting în acelaşi timp cu drepturile
patrimoniale, admiţând totuşi posibilitatea protecţiei lor şi după decesul autorului.
Drepturile morale nu se pierd prin neuz şi nici nu pot fi dobândite de terţi prin
vreo formă de prescripţie. Aceeaşi este şi situaţia dreptului la acţiune, deoarece,
dacă acestea ar fi prescriptibile, dreptul moral ar deveni, la un moment dat, lipsit de
protecţie. Argumentul jurisprudenţial vine din dreptul francez, a cărui reglementare în
materie este similară cu cea română. Astfel, Curtea de Casaţie a decis, în 1995, că
exercitarea de către autor a dreptului de proprietate intelectuală ataşat persoanei
sale nu este limitată de nicio prescripţie52.
Dreptul moral este un drept subiectiv absolut, fiind opozabil erga omnes şi, în
consecinţă, are următoarele caracteristici:
52 Idem, p. 393.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
194
îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, şi nu
o obligaţie corelativă anume;
din momentul dobândirii, se cunoaşte numai subiectul activ (titularul său), nu
şi subiectul pasiv (titular al obligaţiei corelative). Deci, în raport cu subiectul activ,
toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate, cărora le revine
obligaţia generală şi negativă menţionată.
Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii intelectuale este în Convenţia de la
Berna: principiul tratamentului naţional, ca regulă de nediscriminare. Aceasta
înseamnă că un stat membru al Uniunii trebuie să ofere unui cetăţean al altui stat
membru aceeaşi protecţie pe care o oferă cetăţeanului propriu. Se permitea astfel ca
fiecare ţară membră a Uniunii să dezvolte propriile legi în domeniu, principiul
tratamentului naţional fiind un mijloc de protecţie internaţională fără armonizare
legislativă.
Legea română, ca şi cea franceză, recunoaşte cetăţeanului străin aceleaşi
drepturi ca propriului cetăţean, poziţionare care este calificată ca fiind universalistă.
Articolul 147 al Legii nr. 8/1996 prevede că „persoanele fizice sau juridice străine,
titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia
prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este
parte, iar, în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor
români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în
statele respective”.
Capitolul 2. Jurisprudenţă în materia dreptului de a aduce opera la
cunoştinţa publicului
1. Reguli şi jurisprudenţă
Dreptul de autor ia naştere independent de aducerea operei la cunoştinţa
publicului şi, ca o continuare a acestui principiu, autorul este singurul care poate decide
dacă opera este în faza în care poate fi comunicată şi altor persoane. Numit şi drept
de divulgare, acest drept conferit de lege autorului are un atât de puternic caracter
intuitu personae încât s-a spus că este unul discreţionar şi absolut53. Divulgarea
53 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din
Bucureşti, 1971, p. 29; V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 107.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
195
necesită o voinţă clară şi incontestabilă a autorului de a decide comunicarea operei
către public54.
Dreptul la divulgare este un atribut al dreptului moral al autorului, în virtutea
căruia acesta poate să decidă singur dacă şi în ce moment va aduce opera la
cunoştinţă publică sau, din contră, să refuze acest lucru. De exercitarea dreptului de
divulgare, primul în ordine cronologică, depinde naşterea celorlalte drepturi morale şi
patrimoniale. Autorul poate reveni asupra deciziei de comunicare publică a operei cu
condiţia să nu existe deja un contract de editare, caz în care va fi ţinut de principiul
forţei obligatorii, cu toate consecinţele acestuia. Divulgarea poate avea sau nu
caracter comercial, autorul putând alege să comunice public opera fără un scop
comercial55.
Exercitarea dreptului de divulgare nu influenţează naşterea dreptului de autor,
aceasta realizându-se prin simplul act de creaţie. Totuşi momentul exercitării
dreptului are o importanţă deosebită din două motive:
a) din punct de vedere cronologic este anterior exercitării celorlalte drepturi, de
exercitarea dreptului de divulgare depinzând naşterea unor drepturi morale şi
patrimoniale;
b) în funcţie de momentul exercitării dreptului de divulgare analizăm prezumţia
de autor instituită de art. 4 al Legii nr. 8/1996.
Legea dreptului de autor utilizează de mai multe ori sintagma "cunoştinţă
publică", în contextul în care vorbeşte de divulgarea operei:
- "se prezumă a fi autor până la proba contrară, persoana sub numele căreia
opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică"56,
- autorul are "dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică"57.
Aşa cum am arătat, dreptul de divulgare presupune manifestarea clară a
voinţei de a aduce opera la cunoştinţă publică. Această afirmaţie nu răspunde însă la
54 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404. 55 I. Dogaru, L. Săuleanu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, E.D.P., Bucureşti,
2006. 56 Art. 4 alin. (1) al Legii nr. 8/1996. 57 Art. 10 al Legii nr. 8/1996.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
196
întrebarea: când este opera divulgată? Este o operă adusă la cunoştinţă publică
dacă e prezentată familiei sau trebuie comunicată unui cerc mai larg de persoane?
Cât de mare trebuie să fie acest grup de persoane? Toate aceste întrebări îşi găsesc
răspuns prin precizarea sensului sintagmei "cunoştinţă publică", deoarece legea nu o
precizează în vreun fel.
Dintre opiniile exprimate în literatură legătură cu momentul divulgării şi sensul
dat formulei analizate menţionăm:
- "divulgarea operei are loc în momentul în care aceasta este pusă la dispoziţia
publicului larg."58;
- "divulgarea propriu-zisă va avea loc însă numai în momentul în care opera
devine efectiv accesibilă publicului - moment care poate fi chiar cel al predării
manuscrisului către editor"59.
- "a divulga opera înseamnă a decide comunicarea către public"60.
Având în vedere opiniile de mai sus deducem că prin aducere la cunoştinţă
publică înţelegem comunicarea operei către public. Considerăm că trebuie şi mai
nuanţat sensul, deoarece nici termenul "public" nu beneficiază de o definire legală.
Este, de exemplu, lecturarea unui fragment dintr-un roman în cadrul unui cerc literar
o manifestare a voinţei de a comunica opera către public? Soluţia acestei probleme
ţine de interpretarea voinţei autorului, determinând în felul acesta dacă el doreşte să
facă opera cunoscută sau apreciază că nu e încă momentul. În situaţiile limită, cum e
ultimul exemplu, trebuie văzut dacă cercul în care se face comunicarea este unul
restrâns, limitat prin reguli ale grupului sau este un spaţiu cultural în care accesul
este liber. Aceeaşi lecturare poate fi aducere la cunoştinţă publică dacă are loc la o
manifestare ştiinţifică sau doar o prezentare privată atunci când spaţiul cultural este
sub forma unui club exclusivist.
În concluzie, sensul sintagmei "cunoştinţă publică" trebuie analizat de la caz la
caz, pentru că uneori se face distincţie chiar între momentul luării deciziei pe plan
psihologic şi materializarea ei prin divulgare.
58 C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Ed. universul Juridic, 2007, p. 97. 59 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 204. 60 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
197
Autorul trebuie să fie mai mult decât prudent atunci când face acte comunicare
a operei sau unei părţi din aceasta către terţi deoarece, fără o materializare a
dreptului de divulgare, acestea pot fi speculate în vederea răsturnării prezumţiei de
autor.
Având în vedere principiile enunţate mai sus, autorul poate refuza
comunicarea operei realizate în baza unui contract, indiferent de motivele care stau
la originea deciziei sale, dar va intra sub incidenţa art. 969 şi 1075 C.civ., care impun
obligarea sa la dezdăunare. În cazul în care opera comandată este predată celui
care a solicitat realizarea ei, apreciem că autorul îşi exercită dreptul de divulgare.
Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa contractului de
comandă, apreciem că prin predarea operei se şi realizează comunicare publică
într-o formă care epuizează dreptul de divulgare. Fără a ne afla în prezenţa
transferului dreptului moral de divulgare, credem că, dacă nu am interpreta în acest
sens, efectele contractului de comandă ar fi restrânse prea mult. De altfel, părţile
stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei, astfel că autorul îşi
completează exercitarea dreptului la divulgare.
Trebuie avute în vedere, în ipoteza de mai sus, contractul de comandă şi
prezumţia reglementată de art. 4, pentru că există riscul ca aceasta din urmă să nu
poată fi răsturnată, dacă nu se fac menţiuni clare în contract. Acesta a fost cazul
într-un dosar61 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, „în lipsa unor
atare dovezi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu s-a răsturnat prezumţia
calităţii de autor a persoanelor sub numele cărora opera s-a adus pentru prima dată
la cunoştinţă publică”. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele
Universitatea Toulouse II, Le Mirail, EPSCT, Franţa şi Centrul Naţional de Cercetări
Ştiinţifice, EPST, Franţa au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AAAM, să se
constate încălcarea drepturilor de autor deţinute de reclamante cu privire la studiul
intitulat Ancient Gold Mines of Dacia şi să fie obligată pârâta să retragă de îndată
studiul de pe website-ul www.rosiamontana.org. În motivarea cererii, s-a arătat că
angajaţii reclamantelor au realizat, în colaborare cu Laboratorul de Arheologie şi
Istorie şi cu Muzeul Naţional de Istorie al României, studiul geologic şi arheologic în
zona Roşia Montană menţionat mai sus. Reclamantele au constatat publicarea
studiului, fără acordul lor, pe pagina de Internet www.roşiamontana.org., reclamând
încălcarea dreptului de divulgare reglementat de art. 10 lit. a) al Legii nr. 8/1996.
61 I.C.C.J., decizia nr. 8934/2005, http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp; O. Spineanu,
Proprietate intelectuală, Jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006, p. 223.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
198
Pe site-ul menţionat apăreau ca autori ai studiului persoane care nu
participaseră la cercetări şi nu erau angajate ale reclamantelor. Aşa cum am
menţionat, instanţa nu a constat răsturnarea prezumţiei de autor şi, pe cale de
consecinţă, nici încălcarea dreptului moral la divulgare.
Concluzia pe care o extragem din cazul prezentat este aceea că se impune, în
mod necesar, realizarea unei proceduri contractuale detaliate de redactare şi predare
a operei comandate, astfel încât să se evite posibilitatea încălcării dreptului la
divulgare şi a dreptului la nume, prin atribuirea operei altuia.
Pe lângă această procedură contractuală, autorul, realizator al operei
comandate, are la îndemână înregistrarea operei sale în Registrul Naţional de
Opere, potrivit art. 148 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 şi potrivit art. 3 al Ordonanţei
nr. 25/1996 privind întărirea capacităţii administrative a ORDA. Rolul acestei înregistrări
este de a oferi un mijloc de probă în cazuri precum cel de mai sus.
În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului este
guvernată de următoarele reguli62:
atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga
propria creaţie;
dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine
tuturor coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el
trebuie temeinic justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura
dreptului de divulgare, coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la
despăgubiri.
Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţa publicului revine celui
desemnat prin convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub
responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia
din urmă. Având în vedere faptul că opera colectivă este realizată în urma unei
comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica corespunzător şi regulile menţionate mai
sus (art. 969 şi 1075 C.civ.).
Se epuizează întotdeauna dreptul de divulgare odată cu prima aducere la
cunoştinţă publică? Răspunsurile date în literatura română şi franceză diferă în
funcţie de modul în care dreptul de divulgare este valorizat. Sunt situaţii în care
opera a fost creată cu o anumită destinaţie, iar divulgarea s-a făcut având în vedere
62 Rezultat al interpretării art. 5 al Legii nr. 8/1996.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
199
această destinaţie. În astfel de cazuri, s-a opinat63 că este nevoie de o nouă
divulgare potrivit cu noua destinaţie. Un exemplu ar putea fi utilizarea unei secvenţe
dintr-un film în scop publicitar, caz în care autorul este singurul care poate exercita
dreptul de divulgare în conformitate cu noua destinaţie. Un argument din
jurisprudenţa franceză îl reprezintă soluţia potrivit căreia utilizarea melodiei „Femme
Libérée” într-un mesaj publicitar este o încălcare a dreptului la divulgare64. Fără o
prevedere clară, instanţele franceze au oscilat între cele două soluţii. O astfel de
prevedere există în dreptul belgian65, care a ales să limiteze efectele divulgării la
procedeele şi modurile de exploatare alese de autor.
În literatura juridică românească, s-a afirmat: „e greu de acceptat că, odată
adusă la cunoştinţă publică într-o modalitate, opera rămâne totuşi nedivulgată în alte
modalităţi, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizând-se”66.
Credem că trebuie făcută distincţie între situaţia în care este vorba de aceeaşi
operă sau este cazul unei preluări într-o altă operă, cum a fost cazul clipurilor
publicitare. Dacă este vorba de aceeaşi operă, legea română este clară, spunând că
autorul este singurul care decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică. Decizând modul în care face acest lucru prima dată, autorul îşi
epuizează dreptul de divulgare, el având însă dreptul patrimonial de a autoriza orice
altă formă de utilizare a operei sale. Spre exemplu, un compozitor divulgă melodia
într-o emisiune televizată, dreptul său se epuizează, dar are dreptul exclusiv de a
autoriza sau interzice orice altă utilizare ulterioară într-o altă formă şi destinaţie, ca o
manifestare a drepturilor sale patrimoniale. Dacă însă este vorba de o nouă creaţie,
autorul are un nou drept de divulgare pe care trebuie să îl epuizeze. În exemplul
anterior, dacă melodia devine coloana sonoră a unui film, o operă comună, în care
compozitorul este autor secundar, pe cale de consecinţă, va exercita dreptul de
divulgare odată cu toţi coautorii.
Drepturile morale au fost puse la încercare odată cu convertirea analogică în
format MP3, MP4, MPEG. Sunt cunoscute situaţii în care, înainte de premiera unui
film, el a fost ilegal comunicat publicului, datorită modalităţilor moderne şi rapide de
şi permiţând un transfer mult mai rapid fie on line, fi pe un suport electronic.
63 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 407. 64 C. Féral-Schuhl, Cyberdroit, Le droit à l’épreuve de l’Internet, Dalloz, 2006, p. 285. 65 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, Dictionnaire comparé du droit de
auteur et du copyright, CNRS Editions, Paris, 2003, p. 428. 66 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 207.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
200
Aducerea înregistrărilor în format MP3 şi plasarea lor pe Internet reprezintă, potrivit
jurisprudenţei franceze, o încălcare a dreptului moral la divulgare, atât timp cât
autorul nu şi-a exercitat dreptul de divulgare în acest sens. În acest fel, s-a apreciat,
de exemplu, de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, că reprezintă încălcare a
dreptului la divulgare postarea pe Internet a 23 de cântece ale lui Jean Ferrat67.
În opinia noastră, este mai degrabă o încălcare a dreptului patrimonial de a
decide în ce mod opera poate fi utilizată. Într-adevăr, este o legătură foarte strânsă
între dreptul de divulgare şi dreptul patrimonial al autorului de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa. Din acest motiv, jurisprudenţa franceză a legat68
utilizarea operei, într-un alt mod, de neexercitarea de către autor a dreptului la
divulgare în acest sens.
2. Jurisprudenţă în materia dreptul la divulgarea operelor după decesul
autorului
Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din
viaţă a autorului privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după
expirare.
În perioada de protecţie a operei, pot exercita dreptul de divulgare şi
moştenitorii, cu respectarea următoarelor reguli:
a) dacă manifestarea de voinţă a autorului în sensul divulgării rezultă din acte
sau fapte juridice ale acestuia, atunci moştenitorii au dreptul să publice opera, pentru
că ei pun în aplicare voinţa autorului care, în fapt, şi-a exercitat dreptul la divulgare;
de exemplu: testamentul prin care se transmit drepturi patrimoniale asupra unei
opere nepublicate;
b) dacă autorul îşi manifestă voinţa în timpul vieţii în sensul necomunicării
publice a operei, aceasta nu poate fi divulgată de nicio persoană, pentru că dreptul a
fost exercitat şi nu mai operează transmiterea prin succesiune. Ce se întâmplă totuşi
când cineva încalcă această interdicţie? Singura sancţiune aplicabilă în caz de
nerespectare a voinţei defunctului este că persoana care face acest lucru nu se va
bucura de protecţia prin drept de autor, deoarece nu îndeplineşte condiţia divulgării
în „mod legal” menţionată de textul art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996;
67 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 284. 68 A se vedea M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 428, unde
se menţionează existenţa unor hotărâri recente care ar susţine epuizarea dreptului de divulgare.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
201
c) atunci când nu se poate determina care a fost dorinţa autorului, interzicere
sau permisiune, divulgarea este posibilă având în vedere coroborarea a două texte
de lege:
art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite divulgarea operei de către
altcineva în afara autorului, numai în mod legal; şi
art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite exercitarea dreptului de
divulgare [prevăzut de art. 10 lit. a)] după moartea autorului, de către moştenitori,
potrivit legislaţiei civile.
După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare
poate fi exercitat doar având în vedere art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana
care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în
mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia
echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale de autor”. Dreptul care ia astfel naştere
a fost numit, în Marea Britanie, „drept de publicare” (publication right) şi este
recunoscut pe o perioadă de 25 de ani calculaţi de la sfârşitul anului în care opera a
fost publicată.
Dreptul de divulgare nu este recunoscut juridic ca atribut al dreptului moral în
sisteme de drept precum cel englez, american sau canadian, regăsindu-l în schimb
reglementat în Franţa şi Belgia. În SUA, dreptul de divulgare este strâns legat de
exercitarea drepturilor patrimoniale şi, în special, a celui de distribuire.
Exercitarea dreptului de divulgare nu are ca efect naşterea dreptului de autor,
ci crearea premizelor pentru exercitarea drepturilor patrimoniale. Componenta
negativă a dreptului de divulgare presupune menţinerea operei într-o formă de
„confidenţialitate”, care nu aduce avantaje patrimoniale.
Capitolul 3. Jurisprudenţă în materia dreptului de a decide sub ce nume va fi
adusă opera la cunoştinţă publică
În mod cronologic, primul care se manifestă este dreptul de a decide sub ce
nume va fi publicată opera şi abia ulterior (cel mult concomitent) se va manifesta
dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, în strânsă legătură cu numele,
ambele ţinând de paternitatea operei.
Importanţa exercitării dreptului la nume este sintetizată într-o afirmaţie care poate
fi „revendicată” de toţi cei care au creat ceva, dar care îi aparţine lui Julien Gracq:
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
202
Mes livres, bien evidémment, je le reconnais tous au sens ou on reconaît une
progéniture.
Numele autorului are, printre altele, următoarele roluri: canalizează beneficiile,
uşurează managementul creaţiilor intelectuale (catalogare, bibliografii) şi ajută la
formarea unei personalităţi, la acordarea premiilor etc. De aceea, în conţinutul
dreptului la nume [prevăzut de art. 10 lit. c)] intră dreptul de a decide numele,
pseudonimul, de a pretinde indicarea acestora şi chiar păstrarea anonimatului, fiind
susținută astfel relația imaterială autor-operă69.
Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci
când opera este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere
colective.
În cazul în care opera este adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim sau
într-o formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică
care a făcut-o publică. Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se
referă la celelalte drepturi morale şi patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost
exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. În momentul în care este cunoscută
identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului de autor.
În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea
numelui lor pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 65, art. 66
coroborate cu art. 5 ale Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor
principal şi mai mulţi autori „secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul
muzicii sau al dialogului. Curtea de Apel a reţinut că omisiunea repetată a numelui
reclamantului, în calitate de autor al scenariului, de pe materialele de promovare a
filmului, încalcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la
recunoaşterea calităţii de autor70.
Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care
autorul nu a fost identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod
propriu presupune menţionarea numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi
proeminent. De exemplu, în cazul unei cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel
puţin în interiorul cărţii (în lipsă de altă clauză în contractul de editare), iar dacă este
vorba de o transmisie radio-tv, numele trebuie să fie menţionat într-o manieră care să
69 C.R. Romiţan, op. cit., p. 104. 70 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,
p. 229.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
203
conducă la citirea sau ascultarea sa. În funcţie de specificul operei, numele trebuie
menţionat, printre altele, în următoarele cazuri:
pentru autorii de opere literare sau dramatice, ori de câte ori opera este
publicată;
în cazul compozitorilor, numele trebuie menţionat în orice formă pe copiile
comerciale ale cântecului, nu şi de fiecare dată când acesta este difuzat;
autorul unei opere artistice are dreptul la menţionarea numelui ori de câte ori
opera este expusă în public, imaginea sa este difuzată prin mijloace media etc.
Potrivit art. 148 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, autorii şi alţi titulari de drepturi
exclusive ale autorilor au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate
însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
Producătorii de înregistrări sonore, interpreţii, executanţii sau alţi deţinători de
drepturi exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile
autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul acestora,
menţiunea de protecţie, constituită din simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de
numele lor, de locul şi anul primei publicări.
Am arătat că drepturile morale sunt inalienabile, iar dreptul la nume nu se
transmite nici măcar prin succesiune, nefiind reglementă această posibilitate de
art. 10 al Legii nr. 8/1996. Faţă de jurisprudenţa franceză, unde întâlnim constatarea
nulităţii convenţiilor pe baza cărora operele apar sub alt nume decât al celui care le-a
creat, în practica belgiană s-a recunoscut această posibilitate. Astfel, autorul
memoriilor unei vedete a putut renunţa să semneze opera şi să accepte publicarea ei
sub alt nume.71 Revenind la jurisprudenţa franceză, aceasta a calificat norma
referitoare la inalienabilitate ca fiind una de aplicare imperativă şi, în consecinţă,
instanţele au calificat în mod constant clauzele prin care o persoana renunţă la
dreptul la menţionarea numelui ca fiind lovite de nulitate. În schimb, în dreptul
canadian, american şi englez, renunţarea la dreptul la nume este posibilă (Gost
writter).
Din motive ce ţin de exprimarea din art. 11 al Legii nr. 8/1996 („drepturile morale
nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”), ne plasăm pe această din
71 A. Berenboom, citat de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,
p. 150.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
204
urmă poziţie, apreciind că norma este una imperativă. Un alt motiv ţine de caracterul
profund personal al dreptului de autor. Or, dacă acceptăm o astfel de posibilitate,
ajungem în situaţia să recunoaştem un drept de autor care nu poartă amprenta
personalităţii. În exemplul din jurisprudenţa comparată, menţionat mai sus, am putea
accepta menţionarea numelui vedetei numai în condiţiile în care ea a participat la
realizarea memoriilor.
Dovedirea prejudiciului moral este, ca întotdeauna, o problemă delicată şi
credem că trebuie avute în vedere soluţiile din practică. S-a apreciat72 că încălcarea
dreptului moral de autor este prin ea însăşi aptă să producă autorului operei un
prejudiciu, astfel că nu mai este necesară dovedirea, potrivit art. 1169 C.civ., a
prejudiciului. Faptul că reclamantul nu şi-a regăsit numele pe materialele
promoţionale ca autor al scenariului conduce la un prejudiciu pe care instanţa este
suverană să îl aprecieze fără o altă dovadă.
Probleme deosebite apar în cazul operelor de artă fie datorită unei false
atribuiri, fie datorită nemenţionării numelui pe o reproducere. Cert este că, în astfel
de cazuri, autorul se poate adresa instanţei pentru a obţine reparaţii morale.
În cazul operelor de artă, dreptul la nume presupune menţionarea acestuia pe
reproducerile autorizate de el, dar şi pe reproducerile fotografice. În Franţa, s-au
vândut cărţi poştale cu fotografia Place des Terreaux din Lyon. Cartea poştală
menţiona numele fotografului, dar nu pe cele ale artistului şi arhitectului, respectiv
Daniel Buren şi Christian Drevet. Piaţa respectivă a fost reamenajată prin mutarea
unei fântâni de la vest la nord şi redesenarea spaţiului şi amplasarea a 72 de fântâni.
De altfel, Curtea de Apel din Lyon73 a reţinut că s-a realizat un ansamblu ce poartă
amprenta personalităţii autorilor. Cu toate acestea, Curtea a decis că piaţa respectivă
nu este opera lor, fiind un ansamblu urbanistic mixt în care se află şi contribuţia lor.
Soluţia Curţii de Apel a fost însă pe acest capăt de cerere infirmată de Curtea de
Casaţie74, care a decis că necomunicarea publică pe cărţile poştale a caracteristicilor
originale ale operei celor doi este o încălcare a art. L-121-1 al Codului de Proprietate
Intelectuală şi a art. 5 al Directivei CE 2001/29 pentru armonizarea anumitor aspecte
cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională. Un
astfel de exemplu vine să arate complexitatea aprecierii creaţiilor urbanistice moderne.
72 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,
p. 229. 73 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 339. 74http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2/act
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
205
Într-o altă soluţie, autorii unei fresce servind ca decor pentru un clip publicitar au
obţinut recunoaşterea de către o instanţă franceză a încălcării dreptului la nume prin
nemenţionarea numelui lor75.
Problema falsei atribuiri a numelui este redată de o speţă recentă din
jurisprudenţa franceză76. Deţinătorul unei picturi semnată Utrillo77 a chemat în
judecată vânzătorul picturii pentru neautenticitatea semnăturii. Tabloul fusese
prezentat ca o operă a Şcolii din Paris cu menţiunea „poartă o semnătură apocrifă a
lui Maurice Utrillo”. Ea nu era nici copie, nici imitare a unei alte picturi şi, în aceste
condiţii, instanţa a stabilit că punerea în vânzare a operei nu încălcă dreptul la nume,
dar aduce atingeri drepturilor morale. Speţa ridică probleme vizavi de calitatea
procesuală a celui care promovează acţiunea, acesta trebuind să fie moştenitor sau
un organism de gestiune.
Într-o altă speţă78, aceeaşi Curte de Casaţie a decis că reproducerea servilă a
semnăturii artistului pe o copie a unei opere intrată în domeniul public nu aduce
atingere dreptului moral atât timp cât nu există posibilitatea confuziei cu opera
originală. Soluţia a fost dată de o instanţă penală care a avut în vedere elementul
intenţional. Dacă însă abordăm problema din punct de vedere al caracterului
perpetuu al dreptului moral, soluţia tinde să pară alta. Totuşi, atât timp cât
reproducerea servilă poartă numele autorului, nu avem de a face cu o încălcare a
dreptului la nume, ci, eventual, în funcţie de calităţile reproducerii, cu o posibilă
încălcare a dreptului la respectarea integrităţii operei.
Capitolul 4 . Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde recunoaşterea
calităţii de autor
În esenţă, dreptul la calitatea de autor al operei [consacrat de art. 10 lit. b)] oferă
creatorilor de opere dreptul de a fi identificaţi ca autori ai acelor opere,
producându-se astfel consecinţe economice, culturale sau simbolice. În conţinutul
dreptului la recunoaşterea calităţii de autor, intră dreptul de a revendica oricând
calitatea de autor şi dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Toate marile
sisteme de drept admit că dreptul la paternitate acoperă falsa atribuire a numelui,
75 Decizie menţionată de N. Walravens, op. cit., p. 338. 76 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 417. 77 Maurice Utrillo, pictor francez, 1883-1955, greu de încadrat într-un anumit stil, a
pictat numeroase peisaje urbane, în special din Montmartre. 78 http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
206
mai puţin cel canadian, care lasă această faptă să fie sancţionată de regulile
dreptului comun referitoare la viaţa privată şi prejudiciu79.
Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează
publicului copii ale operei ori expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume decât
cel al autorului. Spre exemplu, este o încălcare a dreptului la paternitatea operei
publicarea unui articol de ziar sub alt nume, aplicarea semnăturii unui pictor cunoscut
pe un tablou realizat de altcineva etc.
Pe lângă mecanismele conferite de legea română şi de Convenţia de la Berna
mai există şi altele pe care autorul se poate baza pentru a-şi asigura recunoaşterea
dreptului la paternitatea operei: contractul de editare, alte contracte sau chiar prin
forţa unor organisme de gestiune colectivă.
Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite
prin moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul
acestuia revine organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau
organismului cu cel mai mare număr de membri în domeniul de creaţie.80
Legea nr. 8/1996 sancţionează, în art. 141, ca infracţiune81 însuşirea fără drept
a calităţii de autor, astfel că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în
procesul penal dacă există prejudiciu. Autorul neprejudiciat încă poate solicita
încetarea oricărei uzurpări a calităţii sale de autor. Aceasta este situaţia în speţa
menţionată anterior, în care reclamantele invocau postarea unui studiu ştiinţific pe
site-ul www.roşiamontana.org sub alt nume decât cel al autorilor.
Capitolul 5. Jurisprudenţă în materia dreptului la paternitate în cazul unor
opere speciale
Autorul unei opere de artă plastică poate autoriza reproducerea originalului
operei în următoarele condiţii:
prin contractul de reproducere să se ofere indicaţii care să conducă la
identificarea operei (descriere sumară, desen, fotografie etc.) şi referiri la semnătura
autorului;
titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul supus examinării;
79 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 425. 80 Art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996. 81 A. Françon, Les sanctions pénales de la violation du droit moral în Mélange offerts
à Jean-Jacques Burst, Ed. Litec, 1997, p. 171.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
207
pe toate exemplarele să figureze numele, pseudonimul autorului sau orice alt
semn care să-l identifice (art. 83).
Pentru a proteja titularul dreptului de autor asupra operei de artă de o posibilă
reproducere ulterioară fără drept, legea impune ca modelele originale să fie restituite
deţinătorului, iar instrumentele create pentru reproducere să devină inutilizabile sau
distruse dacă nu se convine altfel.
Pe lângă regulile menţionate, comune tuturor categoriilor de opere, art. 84 din
Legea nr. 8/1996 impune şi două reguli speciale. Potrivit primei, proiectele de
arhitectură expuse în apropierea şantierului şi, ulterior, construcţia, trebuie să poarte
scris numele autorului, dacă în mod convenţional nu s-a stabilit altceva. Cea de a
doua vine să întărească dreptul de a exploata exclusiv opera, statuând că o
construcţie nu poate fi realizată decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra
proiectului.
Aşa cum s-a mai arătat, nefiind originale, nici legiuitorul nu protejează prin drept
de autor fotografiile scrisorilor, actelor, documentelor, desenelor tehnice şi altele
asemenea. Fotografia nu face decât să reproducă imaginea unei opere şi, ca
urmare, modul în care se realizează nu trebuie să prejudicieze opera de artă
reprodusă şi nici dreptul autorului asupra acesteia, astfel că realizarea fotografiei
trebuie să aibă loc numai cu acordul acestuia din urmă. Dacă este vorba de
fotografia realizată la comanda unei persoane, ea poate fi publicată şi reprodusă de
acesta şi de succesorii săi fără consimţământul autorului (în lipsă de prevedere
contrară). Legea îl protejează şi pe autor, atunci când fotografia conţine şi numele
său, acesta trebuind să se regăsească şi pe reproducerile ulterioare.
Capitolul 6. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei
6.1. Noţiune
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la integritatea
operei, droit à l’integrité, right of integrity) este atributul moral al dreptului de autor
care permite autorului să impună tuturor persoanelor menţinerea respectului faţă de
operă, inclusiv celor care dobândesc drepturi asupra operei.
Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând,
faptul că autorul a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor
fi protejate împotriva oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
208
anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a
proteja reputaţia autorului.
În conţinutul dreptului la integritatea operei intră:
dreptul autorului de solicita interzicerea oricărui act care ar aduce atingeri
fizice operei;
dreptul autorului de a interzice orice „atingere” a operei care ar afecta reputaţia
autorului.
Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să
dovedească: tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului
autorului, iar atunci când nu este vorba de o atingere fizică, să facă dovada
prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se înţelege orice adăugare, ştergere,
alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu structura internă a operei.
Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care, chiar dacă nu afectează
valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al operei.
În condiţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, menţionat mai sus, exerciţiul
dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite prin moştenire, pe
durată nelimitată şi, potrivit art. 90 al Legii nr. 8/1996, poate fi exercitat şi de
persoana reprezentată într-un portret sau de destinatarul unei corespondenţe.
6.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei
Din motive ce ţin de organizarea politico-socială, problemele ridicate în
jurisprudenţa comparată au fost mai numeroase decât cele din ţările aflate în fostul
spaţiu socialist. De aceea, ele au fost prezentate începând cu primele lucrări
româneşti apărute după 198982. Vom apela şi noi la astfel de exemple, deoarece
reglementările în materia dreptului la integritatea operei sunt aceleaşi în marile
sisteme de drept.
O privire retrospectivă în jurisprudenţa franceză ne permite să menţionăm
următoarele exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:
demolarea unei fântâni monumentale, amplasată în holul unui centru
comercial, deoarece crea riscuri pentru cumpărători83;
82 Y. Eminescu, op. cit., p. 140 şi urm. 83 Decizie din 1975 a Curţii de Apel din Paris menţionată de Y. Eminescu, Dreptul de
autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994 p. 144.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
209
publicarea unei opere eliminând anumite pagini;
retuşarea unei fotografii, reprezentând un manechin gol, prin aplicarea unor
bancnote;
adăugarea unei prefaţe într-o carte sau a muzicii într-un film mut;
executarea de proastă calitate a lucrărilor de reproducere a unei fotografii;
iniţiativa intempestivă a balerinei de a introduce un pas de dans fără acordul
coregrafului84.
Au fost apreciate ca fiind atingeri ale spiritului operei:
prezentarea personajului Tintin în alte situaţii decât cele cunoscute,
modificându-se astfel imaginea tradiţională;85
utilizarea unei opere muzicale într-un film publicitar86;
realizarea unei fotografii digitale a Giocondei, în care aceasta are o expresie
fundamental diferită87;
punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a
adevăratului spirit al operei; regia şi libretul operetei „Văduva veselă” prezentată la
„Theâtre de la Monnaie” au făcut din opera respectivă una complet diferită de spiritul
comediei „L’attaché d’ambassade”88.
Problema comportamentului faţă de operă, care aduce atingeri reputaţiei şi
onoarei autorului, nu este soluţionată unitar, datorită inexistenţei criteriilor obiective
de apreciere pentru judecători. Un bun exemplu89 este cel în care sculptorul Michael
84 Ultimele cinci exemple sunt soluţii ale unor instanţe franceze diferite, menţionate
de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 64. 85 Exemplu menţionat M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,
p. 65. 86 N. Walravens, op. cit., p. 347; este menţionat cazul lui Niki de Saint-Phalle, care a
descoperit, în 1989, melodia sa „Nana” într-un clip publicitar la ţigări. 87 Ibidem. 88 Decizie din 1965 a Curţii de Apel din Bruxelles, menţionată de Dreptul de autor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 143. Instanţa a reţinut că „ansamblul spectacolului devine un fel de dramă care înseamnă critica unei societăţi frivole, vesele, care trăia în ignoranţa claselor mai puţin favorizate şi care era nepăsătoare la apropierea evenimentelor tragice ale primului război mondial”.
89 A se vedea L. Bently, B. Sherman, op. cit., p. 247.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
210
Snow a apreciat că nu a fost respectat dreptul său la integritatea operei, fiind atinsă
reputaţia sa. Opera sa denumită „Flight-Stop” a fost vândută unui centru comercial
din Toronto, The Eaton Centre. În perioada sărbătorilor de Crăciun, în jurul sculpturii
sale au fost aşezate decoraţiuni specifice, M. Snow susţinând că astfel opera arăta
ridicol. Ambele părţi au adus experţi care să le susţină interesele. Curtea a decis în
favoarea autorului operei, concluzia fiind că, atunci când este vorba de reputaţie şi
onoare, acesta este singurul care poate aprecia.
În aceeaşi ordine de idei, autorul poate aprecia şi faptul dacă reputaţia sa a fost
afectată prin expunerea operei în alt spaţiu decât pentru cel care şi-a dat acordul.
Iniţiativa organizatorilor de a expune pictura murală (Minéraline) a lui Daniel
Walravens într-o expoziţie temporară, deşi fusese creată pentru expoziţia de la
Trévarez este apreciată90 ca fiind o încălcare a dreptului moral la integritatea
spiritului operei. Exercitarea dreptului analizat în acest mod vine, uneori, în
contradicţie cu un alt drept, precum cel de proprietate. În acest sens, s-a reţinut, de
exemplu, că proprietarul unei statui nu încalcă dreptul la integritate dacă o mută de
pe poziţia iniţială pentru care a fost creată. Într-o opinie91, pe care o agreăm, se arată
că operele create pentru a fi expuse într-un spaţiu prestabilit trebuie menţinute în
acel spaţiu, datorită importanţei artistice a spaţiului de expunere a operei.
Tehnica modernă ridică probleme şi în materia dreptului moral la integritatea
operei. S-a apreciat, de exemplu, că dreptul la integritate este încălcat atunci când
imaginile realizate de un autor sunt introduse într-un joc video uşor retuşate92.
Înregistrarea pe CD, DVD sau transformarea în format MP3 aduce, în chip
natural, modificări operelor muzicale. Chiar şi imaginea poate fi afectată odată cu
digitizarea. Într-o astfel de situaţie s-a aflat M.C. Solaar, care a reclamat încălcarea
dreptului la integritatea operei prin transformarea a două dintre cântecele sale în
sonerii pentru telefon. Curtea de Apel din Paris reţinea, în 2005, că „sub formă de
sonerii telefonice se realizează o amputare semnificativă” a operei muzicale,
aducându-se atingere dreptului la integritatea operei93.
6.3. Exemple de modificări permise
Potrivit art. 35 şi art. 76 ale Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale
operei, fără consimţământul autorului, dacă:
90 N. Walravens, op. cit., p. 345. 91 Idem, p. 344. 92 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 285. 93 Idem, p. 286.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
211
este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la
dispoziţia publicului;
rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie
cu opera originală şi autorul acesteia;
transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se
autorul;
are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.
Cu consimţământul autorului şi în temeiul contractului, se pot realiza, prin
transformarea operei originale, opere derivate: adaptarea unui scenariu de film
pentru a fi pus în scenă, transformarea operelor literare pentru a fi transpuse
audio-vizual, adaptarea operelor muzicale etc. Deşi sunt rezultatul „transformării”
unei alte opere, traducerile sunt protejate ca opere originale, având în vedere efortul
intelectual creator al traducătorului, care are însă obligaţia de a respecta sensul iniţial
al expresiilor.
Situaţia operelor derivate nu este întotdeauna foarte limpede. Am dat deja
exemplul libretului şi regiei operetei „Văduva veselă”. În alte situaţii, autorii sau
moştenitorii au cerut retragerea numelui de pe genericele filmelor ca urmare a
adaptărilor denaturate. Este cazul moştenitorilor autorului (Bernanos) dialogurilor
filmului „Dialogues des carmélites” şi al lui Raphaëlle Billetdoux pentru adaptarea
romanului „Mes nuits sont plus belles que vos jour”94. În primul caz, s-a apreciat că
autorul dialogurilor a respectat întocmai traducerea nuvelei originale şi, în
consecinţă, a respins solicitarea. În al doilea caz, autoarea fiind în viaţă, a solicitat
retragerea, apreciind că adaptarea romanului său, realizată de A. Zulawski, nu o
reprezintă în niciun fel, astfel că numele autoarei romanului nu a mai apărut pe
generic.
Dovadă a faptului că dreptul moral la nume se conservă cât timp opera este în
mintea publicului o reprezintă reacţia moştenitorilor lui Victor Hugo la o adaptare a
„Notre dame de Paris”. În 1996, Studiourile Disney au realizat o adaptare pentru
desene animate a operei menţionate fără a menţiona numele scriitorului. Moştenitorii
94 Pentru ambele exemple, a se vedea F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 448-449.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
212
au reacţionat public atât cu privire la menţionare numelui, cât şi cu privire la
schimbarea caracterului unor personaje95.
Până la ajunge la rezultatul final, punerea în scenă, de exemplu, o operă trece
prin mai multe transformări: traducere, adaptare, regizare. Toate acestea pot să îi
afecteze, cum am văzut, spiritul pe care autorul l-a încorporat în ea. Pentru coerenţa
întregului sistem de protecţie a dreptului de autor, trebuie ca prin contractul de
adaptare să nu aibă loc o renunţare la dreptul la integritatea operei. Adaptarea
trebuie să respecte spiritul operei, iar autorul acesteia trebuie, în virtutea dreptului
său moral, să urmărească modul în care opera sa este transformată.
6.4. Jurisprudenţă în materia dreptului la integritate şi alte drepturi asupra
operei
Există, pe lângă transformările de mai sus, situaţii în care dreptul la integritatea
operei vine în contradicţie cu drepturi rezultând din contract sau chiar cu dreptul de
proprietate.
Una dintre situaţii este cea a cesionarului dreptului de a exploata opera, acesta
având obligaţia de a o reproduce în condiţii tehnice cât mai bune şi de a nu interveni
asupra ei decât excepţional, pentru a face corectarea gramaticală.
Dreptul la integritatea operei intră în conflict cu dreptul de proprietate al altei
persoane decât autorul, asupra acesteia. Dispoziţia, ca atribut al dreptului de
proprietate, ar fi grav restrânsă dacă ar fi interzis total dreptul de a distruge opera, de
exemplu. Pe de altă parte, se afirmă că dreptul la integritate „vine să limiteze usus şi
abusus”96. Proprietarul are dreptul de a dispune de bunurile sale fără să încalce
drepturile morale ale artistului. În caz de litigiu, trebuie găsit echilibrul între cele două
drepturi absolute.
Mutilarea operei sau transformarea acesteia de către proprietar nu poate avea
loc fără consimţământul autorului, deoarece ar contraveni principiului enunţat de
Convenţia de la Berna în art. 6 bis. Regula este întărită, pe lângă art. 10 lit. d) al Legii
nr. 8/1996 (care nu conţine excepţii), şi de alte dispoziţii ale legii române:
proprietarul sau posesorul este obligat să pună opera la dispoziţia autorului,
atunci când aceasta este în interesul exercitării dreptului de autor, dacă autorul
95 A se vedea extrasul din scrisoarea moştenitorilor (publicată în Libération,
20.03.1997) în F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 451. 96 H. Desbois, op. cit., p. 459.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
213
respectă şi următoarele condiţii: prezentarea unei garanţii suficiente pentru
securitatea operei, asigurarea la valoarea pieţei şi plata unei remuneraţii (art. 22 al
Legii nr. 8/1996);
persoana fizică sau juridică organizatoare a unei expoziţii răspunde pentru
integritatea operei (art. 82 al Legii nr. 8/1996).
În mod excepţional, atunci când este vorba de distrugerea originalului operei,
legea română permite proprietarului să facă acest lucru, în următoarele condiţii:
să ofere autorului, înainte de distrugere, suma de bani care să acopere
costurile materialului utilizat la realizarea operei;
dacă nu este posibilă returnarea originalului, să permită autorului realizarea
unei copii corespunzătoare.
Dacă este cazul unei construcţii arhitecturale, autorul are dreptul să facă
fotografii şi de a cere restituirea proiectelor.
Capitolul 7. Jurisprudenţă în materia dreptului de a retracta opera
Corespunzător dreptului la divulgare, se recunoaşte autorilor posibilitatea de a
retrage opera comunicată, din motive ce ţin exclusiv de conştiinţa sa: consideră
opera imperfectă sau că nu îl mai reprezintă. S-a spus că dreptul de a retracta opera
este acea posibilitate recunoscută de lege autorului de a retrage opera deja
divulgată, fiind o consecinţă şi o contrapondere a dreptului de divulgare97.
Literatura franceză apreciază că, în conţinutul dreptului la retractare, intră:
dreptul de a retrage din motive artistice, intelectuale; şi
dreptul de a avea remuşcări (droit de repentir) şi de a ameliora, transforma
sau reface opera.98
Potrivit art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996, autorul are „dreptul de a retracta opera,
despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin
exercitarea retractării”. Astfel cum este el reglementat, dreptul la retractare vizează
doar ipoteza în care autorul a cedat unul sau mai multe drepturi de exploatare. În
97 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 149. 98 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 436.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
214
fapt, acest drept permite doar revenirea asupra unui contract de exploatare, şi nu
recuperarea proprietăţii corporale99. De el beneficiază autorii tuturor categoriilor de
opere: comune, colective sau derivate.
Pe lângă legislaţia română, mai reglementează dreptul de retractare cea
franceză, în timp ce sisteme precum cel american şi englez nu recunosc acest drept.
Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i
se opune forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de
cazuri, apreciem că soluţia trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:
autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un
contract, este de acord cu acest lucru şi este despăgubită;
proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.
Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila
despăgubire, nu ne aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare. Deşi această
situaţie este similară, nu se confundă cu exproprierea şi vânzarea cu pact de
răscumpărare, de altfel interzise. Care este totuşi natura juridică a acestui act?
Considerăm că actul prin care se realizează transferul proprietăţii asupra originalului
operei către autorul acesteia este un contract nenumit, părţile fiind ţinute doar de
regulile generale stabilite de Codul civil în materia convenţiilor. Nu se poate vorbi de
vânzare-cumpărare, deoarece ceea ce primeşte proprietarul operei are rolul de a
acoperi prejudiciul.
În cazul în care se opune în mod categoric un contract (editare, difuzare etc.),
autorul are soluţia chemării în instanţă în temeiul art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996.
Soluţia va depinde de specificul operei şi după cum este vorba de contract sau drept
de proprietate:
a) când dreptului la retractare se opune un contract, se poate accepta dreptul
autorului de a retracta opera cu condiţia acoperirii prejudiciului, ceea ce va
presupune un efort financiar substanţial al autorului. În aceste condiţii, apreciem ca
fiind mai favorabilă autorului soluţia pasivităţii până la încetarea sau desfiinţarea
contractului prin care s-au cedat drepturile patrimoniale;
b) atunci când dreptului de retractare i se opune dreptul de proprietate asupra
originalului operei (artistice de regulă), din raţiuni ce ţin de stabilitatea dreptului de
proprietate şi din interpretarea textului art. 10 lit. e), trebuie acceptată superioritatea
acestuia şi respinsă acţiunea autorului.
99 H. Desbois, op. cit., p. 392.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
215
Potrivit art. 77 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate fi
exercitat în cazul programelor pentru calculator.
Capitolul 8. Afectarea drepturilor morale și patrimoniale de utilizarea
reţelelelor peer-to-peer
Peer-to-peer presupune în forma sa clasică, crearea unei reţele de computere
care exploatează conectivitatea oferită de Internet în vederea utilizării în comun a
resurselor informaţionale ale membrilor reţelei100. Utilizând reţeaua creată între ei
mai mulţi utilizatori ai Internetului pot permite accesul direct în computerul personal şi
descărcarea unor fişiere de către membrii reţelei, într-un sistem pereche numită
peer-to-peer sau point to point101. Operaţiunea presupune reproducerea în
calculatorul propriu a unui fişier, aflat în calculatorul altui internaut (download). 102
Acest schimb informaţional are deja o denumire care s-a impus inclusiv în limba
română: sharing (to share - a împărţi). Până aici nimic ilegal: membrii reţelei îşi
distribuie unii altora fişiere ce conţin de regulă fotografii, muzică sau filme; probleme
juridice apar când aceste opere audiovizuale sunt protejate prin drept de autor.
Datorită succesului de care s-a bucurat P2P în rândul utilizatorilor au fost puse
la dispoziţia acestora protocoale şi site-uri care caută prin intermediul unor noduri de
reţea informaţia, făcând legătura în pereche pentru a se realiza download-area. Au
apărut în acest mod reţele precum Napster sau IRC care îmbină cele două metode în
funcţie de serviciul oferit.
Unul dintre cele mai populare sisteme P2P utilizat în România este DC++ un
program care permite conectarea directă a utilizatorilor în vederea sharing-ului.
Pentru a dwonlod-a din calculatorul în care a fost găsit fişierul, DC++ obligă pe cel
care face descărcarea să permită la rându-i descărcarea din PC-ul propriu a unor
fişiere.
100 O schemă a reţelei clasice P2P poate fi studiată la
http://en.wikipedia.org/wiki/P2P 101 A. Strowel, La P2P: un probleme pressant en attente d'une réponse legislative? în
La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 111.
102 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 309.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
216
Un alt protocol, BitTorrent are o metodă diferită de cea de mai sus de distribuire
a datelor: în fişierele puse la dispoziţie pentru descărcare nu se găseşte întreg
pachetul informaţional (film, muzică), ci doar părţi din acesta; programul caută şi
aduce din toate computerele aflate în reţea porţiuni din fişierul pe care îl reconstituie
prin download-are.
Pentru deţinătorii de drepturi de autor consecinţele au fost în primă fază
dramatice, vânzările de opere audiovizuale autorizate scăzând. A fost mai ieftin şi
mai comod pentru un internaut să download-eze prin mecanismul prezentat muzica
sau filmele dorite, chiar dacă ele erau deţinute în calculatorul "sursă" în mod ilegal.
Statisticile arată că nivelul pirateriei muzicale103 a fost şi rămâne foarte ridicat, având
în vedere şi cifrele referitoare la utilizatorii de P2P:
- 3,6 milioane de cântece sunt descărcate ilegal în fiecare lună numai în Statele
Unite104;
- industria muzicală estimează că din 2001 sunt înregistrate mai multe CD-uri cu
muzică piratată decât CD-urile vândute 105;
- industria muzicii a pierdut în Franţa 30% din cifrele sale de afaceri în 2004106;
- raportul Federaţiei Internaţionale a Industriei Fonografice pe 2005 arăta că au
fost descărcate 240 milioane de fişiere;
- în 2005 31% din utilizatorii francezi de Internet utilizau P2P107.
Între toate aceste statistici alarmiste există şi cifre optimiste oferite de Federaţia
Internaţională a Industriei Fonografice (IFPI) al cărei Raport pe 2007108 arată că în
Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia şi Suedia procentul de utilizatori de
Internet care descarcă în mod regulat şi neautorizat muzică a scăzut de la 18% în
2002 la 14 % în 2006.
103 A se vedea D.G. Gărăiman, E.G. Olteanu, Încălcarea dreptului de autor prin
„piratarea” operelor aflate pe suport electronic, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/2006. 104 T. Hall, Music piracy and the audio home recording act, http://www.law.duke.edu 105 Idem. 106 Colloque sur la piraterie audiovisuelle, Rencontre avec les studios américains et
internationaux, 16 mai 2004, http://www.culture.gouv.fr 107 A. Strowel, op. cit., p. 112. 108 http://www.ifpi.org/content/library/digital-music-report-2007.pdf
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
217
Problema juridică majoră ridicată de acest mecanism de schimb informaţional
este descărcarea unor materiale protejate prin drept de autor. Întrebarea pe care şi-o
pune orice utilizator de Internet este dacă download-înd prin intermediul unui protocol
precum cele menţionate face ceva ilegal. Se realizează practic o reproducere,
modalitate de exploatare a unei opere permisă doar cu autorizarea titularului de
drepturi. Răspunsul este unul nuanţat şi de multe ori controversat în funcţie de
poziţia pe care se află cel care îl dă.
Prin reproducere Legea română a dreptului de autor înţelege "realizarea,
integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau
indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv
realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere"109.
Reproducerea se poate realiza prin fotocopiere, download-are, înregistrare
magnetică, având, în general, drept scop obţinerea de avantaje materiale.
Regula impusă de art. 13 al Legii nr. 8/1996 este că autorul sau titularul de
drepturi patrimoniale este singurul care autorizează reproducerea. Există însă situaţii
permise de lege (art. 33 şi art. 34), privite ca o limitare a dreptului de autor, în care
reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei
remuneraţii, printre ele fiind reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru
cercul normal al unei familii. O astfel de reproducere este exceptată de la autorizarea
prealabilă a titularului de drepturi dacă sunt îndeplinite câteva condiţii.
Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, se impune
pentru că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al autorului110, acesta fiind
singurul îndreptăţit să o comunice sau nu.
A doua condiţie, reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul
normal al unei familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este
utilizarea ei. În primul rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de
cele mai multe ori neprofesionist ( download-are, înregistrare audio-video etc.), iar în
al doilea rând, mediul în care ea va fi utilizată este unul restrâns, familial.
Având în vedere aceste condiţii, trebuie dat şi răspunsul la întrebarea dacă
descărcarea unui fişier utilizând unul dintre protocoalele create pe mecanismul P2P
vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea operei.
109 Art. 14 al Legii nr. 8/1996. 110 A se vedea pentru dezvoltări C.R. Romiţan, op. cit., p. 86 şi urm.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
218
Planurile pe care poate fi formulat respectivul răspuns sunt următoarele111:
legalitatea protocolului care utilizează P2P, utilizatorii şi acţiunile lor ( cei care pun la
dispoziţie, respectiv download-ează o operă protejată) şi nu în ultimul rând
administratorul hub-ului112.
În primul rând tehnologia peer-to-peer este considerată aproape unanim ca una
neutră, nefiind nici licită, nici ilicită, eventual utilizarea ei putând avea un caracter
ilegal113. Metoda şi programele P2P nu pot fi condamnate doar pentru că ar avea un
potenţial de utilizare ilicită, mai ales că prin intermediul lor se realizează importante
schimburi culturale şi tehnice.
Când vorbim însă de persoanele care pun la dispoziţie sau descarcă opere
protejate prin drept de autor problema devine delicată. Avem în legea dreptului de
autor două texte de lege care au aplicare atunci când o operă protejată este pusă la
dispoziţie în vederea descărcării. În primul rând cel care realizează reproducerea
(stocarea în calculator) încalcă dreptul patrimonial consacrat de art. 13 al Legii nr.
8/1996, iar în al doilea rând, cel care pune opera la dispoziţie intră sub incidenţa art.
1398 al aceleiaşi legi114. Concluzia este clară, acela care pune la dispoziţie o operă
protejată, în vedere accesării, intră sub incidenţa textului de mai sus, iar cei care
realizează download-area, încălcând dreptul patrimonial de a autoriza reproducerea,
intră sub incidenţa art. 140 al legii nr. 8/1996.
Un al treilea plan pe care se pune problema încălcării dreptului de autor este
acela al administratorilor de hub-uri. Aceştia nu fac decât să pună la dispoziţie
utilizatorilor de Internet a unor servere care contribuie la găsirea fişierelor dorite şi să
stabilească contactul celor ce doresc download-area. Hub-urile nu stochează fişiere
şi nu intră sub incidenţa art. 1398 al Legii nr. 8/1996. Din aceste motive apreciem că
ei nu încalcă dreptul de autor atunci când prin mecanismul P2P are loc o
111 A se vedea analiza sintetică a problemei P2P a lui Bogdan Manolea, precum şi discuţiile de pe forum la:
112 Server-ul sau server-ele centrale la care se conectează programul. 113 P. Sirinelli, Le contexte du peer-to-peer în La propriété intellectuelle en question
(s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 97. 114 „Punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte reţele de
calculatoare, fără consimţământul titularului de drepturi, a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
219
reproducere a unei opere protejate. Cu toate acestea, sunt mai multe exemple în
jurisprudenţă titulari de drepturi care au chemat în judecată realizatorii de soft-uri sau
administratorii de hub-uri, susţinându-se că are loc o încălcare indirectă a dreptului
de autor prin punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor mijloace care
înlesnesc reproducerea ilegală de opere.
Astfel de cazuri au început cu speţa MP3.com, un site american care oferea
spice-shifting, adică posibilitatea utilizatorului site-ului de a-şi accesa colecţia de
melodii doar prin accesarea site-ului. Site-ul respectiv a funcţionat ca o bază de date,
care conţinea toate discurile comercializate transformate în format mp3. Cel care
accesa site-ul, era chestionat dacă a achiziţionat legitim discul muzical şi dacă
răspunsul era pozitiv avea acces la fişierul dorit şi mai mult, îl putea descărca.
Invocarea "fair use" nu a putut fi susţinută, astfel că s-a considerat că site-ul
respectiv punea la dispoziţia celor care îl accesau opere protejate. Nu este un caz
clasic de P2P, dar este începutul "războiului" dintre titularii de drepturi asupra
operelor audiovizuale şi utilizatorii spaţiului virtual.
Cazul Napster a fost primul care a adus în discuţie relaţia P2P-drept de autor.
Napster este o reţea care utilizând metoda P2P, oferă un motor de căutare a
fişierelor dorite, permiţând şi descărcarea lor în calculator. Deşi nici un fişier nu se
afla stocat în server-ele Napster, RIAA (Recording Industry Association of America) l-
a chemat în judecată pentru "contributory infrigement", adică participarea la
încălcarea dreptului de autor. În ciuda invocării fair use, deoarece reţeaua permitea
realizarea unor reproduceri destinate utilizării personale, Curtea de Apel din San
Francisco a decis că Napster este complice la infracţiunile comise de cei care, prin
descărcare, realizau reproduceri ilegale. De remarcat că RIAA a început din 2003 să
depună şi în România plângeri împotriva unor persoane fizice sub acuzaţia de
distribuire ilegală a peste 1000 de fişiere muzicale, prin intermediul reţelelor Kazaa,
Imesh şi Grokster115.
Kazaa este un alt sistem de schimb gratuit al fişierelor, fiind unul dintre cele mai
utilizate programe la un moment dat, având în 2001 peste 70 de milioane de
utilizatori116. Societăţile care l-au administrat au avut de făcut faţă unor procese de
durată, în ţări diferite, cu soluţii diferite: a) instanţele olandeze au admis că nu poate
fi condamnată o societate pentru o eventuală utilizare frauduloasă a programelor
administrate de aceasta; b) instanţele australiene au admis acuzaţia de contrafacere,
115 http://muzica.phg.ro/stiri.php?id=51 116 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 312.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
220
obligând titulara licenţei Kazaa să introducă filtre împotriva piratării şi să plătească
daune reclamanţilor, daune ce au ajuns la aproape 100 milioane de dolari şi urmau
să fie achitate până în iulie 2007.
Alte cazuri importante au avut în prim plan reţele precum Imesh, care a acceptat
să plătească 4,1 milioane de dolari pentru a se renunţa la acuzaţia de încălcare a
dreptului de autor, sau Grokster117 care a avut parte de soluţii controverstae în
instanţele din S.U.A.. Astfel Curtea Districtuală din California a admis în 2003 că
administratorii soft-urilor bazate pe P2P nu pot controla transferul de date şi nu pot,
în consecinţă, fi făcuţi responsabili. Ulterior însă Curtea Supremă a S.U.A. a decis că
punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor astfel de metode de descărcare
reprezintă o incitare la încălcarea dreptului de autor118.
Metoda de transfer a datelor peer-to-peer nu poate fi calificată ca fiind ilegală.
Ceea ce a şocat industria audiovizualului a fost amploarea fenomenului şi pierderile
financiare. Pentru limitarea acestora au fost utilizate soluţii tehnice, juridice şi
economice119. Soluţia tehnică cea mai utilizată a fost digital rights management
(DRM), care împiedică printr-un algoritm criptat utilizarea operelor protejate prin drept
de autor.
După cum s-a arătat, au existat şi există acţiuni în instanţă promovate de titularii
de drepturi, acţiuni întemeiate pe exclusivitatea conferită de lege titularilor de drepturi
pentru autorizarea reproducerii operei. Cea mai utilă soluţie de limitare a
descărcărilor ilegale de fişiere a fost, în opinia noastră, una economică: crearea unor
site-uri de unde se poate descărca în mod legal şi la preţuri rezonabile fişiere cu
opere audiovizuale. Acesta credem că este unul dintre motivele pentru care, în
materie de muzică, fenomenul este în scădere. Reacţia la toate aceste măsuri nu s-a
lăsat neaşteptată, poziţia Free Software Foundation120 fiind aceea că dreptul de autor
117 Pentru prezentarea cazului şi a deciziilor judecătoreşti a se vedea: http://www.eff.org/IP/P2P/MGM_v_Grokster/ 118 A se vedea mesajul postat la http://www.grokster.com/: "The United States
Supreme Court unanimously confirmed that using this service to trade copyrighted material is illegal. Copying copyrighted motion picture and music files using unauthorized peer-to-peer services is illegal and is prosecuted by copyright owners."
119 A se vedea Rodrigo Bercovitz, M., Droit d'auteur et peer-to-peer, în La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 93.
120 Fundaţie înfiinţată de Richard Stallman, creatorul proiectelor free software movement, şi GNU Project.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
221
nu trebuie să devină un instrument de limitare a unor drepturi fundamentale, lansând
ironic, pe lângă conceptul de copyleft şi pe acela de "digital restrictions
management".
Modulul II. Jurisprudenţă în materia drepturilor conexe dreptului de autor
Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau
execuţii;
– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei
deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau
oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.
Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale
artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa
din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii
interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă
se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale
interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că
odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja
totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a
prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.
Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări
şi sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după
decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor
cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.
Un exemplu de încălcare a dreptului la respectarea calităţii prestaţiei şi de a
face opoziţie la orice afectare a reputaţiei titularului de drepturi conexe, îl reprezintă
utilizarea fără drept a unor secvenţe dintr-un film pentru a susţine un mesaj electoral.
Prin cererea de chemare în judecată moştenitoarea actorului A.P. a solicitat daune
morale şi materiale pentru încălcarea art. 96 lit. c din Legea nr. 8/1996, modificată
prin Legea nr. 285/2004, şi a drepturilor sale patrimoniale prevăzute de art. 98 lit. a,
b.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
222
Faptele reclamate de intimată au avut loc în campania electorală din 2004 prin
difuzarea unui videoclip publicitar. Acesta consta în utilizarea interpretării artistice a
tatălui său, actorul A.P. în rolul lui Mihai Viteazul, alături de un mesaj al pârâţilor
(partidul politic şi preşedintele acestuia). Discuţia principală a fost în jurul faptului că
faptele au fost săvârşite sub imperiul unei legi care reglementează drepturile morale,
în timp ce opera protejată, filmul “ Mihai Viteazul”, în perioada unei legi care nu
recunoştea astfel de drepturi.
Curtea121 a stabilit „că beneficiază de prevederile Legii nr. 8/1996 şi
interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi fixate într-o operă
cinematografică anterior intrării în vigoare a legii, astfel încât, se poate reclama
încălcarea unor drepturi morale şi/sau patrimoniale ce intră în conţinutul drepturilor
conexe ale acestora, prin fapte săvârşite după momentul intrării în vigoare a legii, cu
consecinţa reparării prejudiciului astfel produs.”
Stabilind acest lucru instanţa a trecut la analiza calităţii procesuale a
reclamantei. Pornind de la textul de lege, s-a reţinut în hotărâre că, „potrivit
dispoziţiilor art. 96 lit. c din lege, artistul interpret sau executant are dreptul moral de
a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei
încălcări a drepturilor lui, care ar prejudicia grav onoarea sau reputaţia sa.
Conform art. 97 alin. 2 din lege, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 96 (deci,
al drepturilor morale), după moartea artistului interpret sau executant, se transmit
prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată.
Drepturile morale, ca drepturi nepatrimoniale, potrivit dreptului comun,
încetează odată cu încetarea din viaţă a titularului acestor drepturi, soluţie care este
incompatibilă cu materia dreptului de autor şi, implicit a drepturilor conexe, pentru că
personalitatea artistului interpret (ca în speţă), reflectată în opera sa care îi
supravieţuieşte, trebuie protejată şi după încetarea sa din viaţă.
Chiar dacă prevederile art. 97 alin. 1 din lege dispun că aceste drepturi nu pot
face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, prin moştenire se transmite exerciţiul
acestor drepturi, ceea ce ar presupune că dreptul supravieţuieşte artistului, însă
121 C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
decizia civilă nr. 235A din 11 octombrie 2007.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
223
moştenitorul său nu devine titular al drepturilor morale (care, în sine, sunt
netransmisibile), ci acţionează în calitate de reprezentant al artistului încetat din
viaţă”. S-a stabilit în acest fel că reclamanta are calitate procesuală şi poate acţiona
pentru apărarea drepturilor morale ale tatălui său.
Instanţa a concluzionat stabilind cu privire la fondul problemei că „dreptul moral
de al cărui exerciţiu a făcut uz intimata formulând cererea de chemare în judecată
împotriva apelanţilor pârâţi, vizează dreptul de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei actorului A.P. Or,
prin fapta apelanţilor de a se extrage anumite secvenţe din filmul Mihai Viteazul, în
scopul realizării unui videoclip destinat susţinerii candidaturii apelantului B.G. la
preşedinţia României din partea P.N.G., prin paralela ce s-a sugerat între
personalitatea şi aspiraţiile candidatului şi figura istorică Mihai Viteazul interpretat de
artistul A.P. şi folosirea acestui clip în campania electorală din 2004, este de natură a
reprezenta o modificare substanţială şi o deformare a interpretării actorului prin
deturnarea actului său artistic de la finalitatea pe care orice artist interpret o acceptă
implicit atunci când creează un rol, aceea ca interpretarea sa să fie folosită exclusiv
în scopurile artistice de a da sau spori valoarea unei opere cinematografice cu care
face corp comun, în care se integrează şi deci, de a sluji cea de-a şaptea artă, iar nu
politica.”
Modului III. Jurisprudenţă în materia mărcilor
Capitolul 1. Distinctivitatea şi anularea mărcii
Înregistrarea unui semn distinctiv ca marcă conferă exclusivitate în utilizare
titularului mărcii. Această exclusivitate îi permite şi să solicite interzicerea utilizării
atunci când cineva foloseşte, fără drept, semnul.
Reclamanta N. D., titulară a mărcii „cu muzicanţii după mine” a chemat în
judecată pe pârâţii E. J. (ş.a.) solicitând obligarea lor la încetarea promovării şi
comercializării albumului pe care l-au produs sub titlul „Cu lăutarii după mine”,
precum şi interzicerea organizării de spectacole şi emisiuni de divertisment sub acest
titlu. Pentru a motiva acţiunea reclamanta a susţinut că sub titlul „ cu muzicanţii după
mine”, a realizat un album muzical şi o emisiune la postul de televiziune F. TV În
2005 reclamanta a susţinut un concert de muzică lăutărească, susţinând tot sub
acelaşi titlu şi un spectacol în anul 2007 în Anglia. În acest mod, sintagma „cu
muzicanţii după mine” a devenit emblematică pentru reclamantă, din 2005
înregistrând-o ca marcă la O.S.I.M..
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
224
Ulterior reclamanta a înregistrat marca „Cu lăutarii după mine”, (Certificatul de
marcă nr. 64274/31.01.2005) pentru produsele şi serviciile din clasa 38 (difuzare
emisiune tv) şi clasa 41 (servicii de divertisment), iar din 13 decembrie 2006 a
solicitat înregistrarea mărcii şi pentru clasa 9 care include suporţi de înregistrare
magnetici, discuri acustice şi clasa 35: publicitate şi comercializare. La momentul
litigiului OSIM nu se pronunţase cu privire la aceste ultime solicitări.
În întâmpinare, pârâta A a susţinut că denumirea „Cu lăutarii după mine” a fost
utilizată de ea mai mult de 5 ani pentru spectacole, emisiuni de divertisment şi a
lansat un album cu această denumire.
Printre semnele care pot fi înregistrate ca marcă se află combinaţiile de culori,
cuvintele, combinaţiile de cifre, combinaţiile de cifre şi litere, etc. Rolul esenţial al
mărcii este de susţine identificarea şi individualizarea produselor şi serviciilor.
Potrivit art. 35 alin. 2, din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice, titularul mărcii poate solicita instanţei să interzică terţilor să folosească
„un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind
identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu
produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia
publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul”.
Instanţa a analizat în primul rând forţa distinctivă a semnului „cu lăutarii după
mine”, plecând de la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în care „lipsa caracterul
distinctiv al unei mărci a fost definit astfel: mărcile lipsite de caracter distinctiv sunt
acele mărci incapabile să îndeplinească funcţia esenţială a mărcii, aceea de a
identifica sursa comercială a produselor sau serviciilor, punându-l pe consumatorul
care le-a achiziţionat în imposibilitatea de a repeta această acţiune, în situaţia în care
s-a dovedit pozitiva sau de a o evita, în situaţia în care a fost nemulţumit de
achiziţionarea produselor.”
Instanţa a stabilit că „nu sunt îndeplinite condiţiile legale de acordare a protecţiei
prin marcă pentru sintagma „Cu lăutarii după mine” deoarece: marca nu este
distinctivă, cerinţa distinctivităţii fiind prevăzută imperativ de dispoziţiile art.5 lit. b din
Legea nr.84/1998. Sintagma „Cu lăutarii după mine” este compusă din cuvinte
uzuale şi pe cale de consecinţă, legea le exclude de la protecţie. Însuşi OSIM şi-a
reconsiderat opinia atunci când s-a solicitat înregistrarea mărcii „J. E. - Cu lăutarii
după mine”, dispunând respingerea cererii întrucât sintagma „Cu lăutarii după mine”
nu este distinctivă, conţinând cuvinte uzuale.”
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
225
Analizând caracterul uzual al semnului, ”lăutarii” instanţa a studiat şi dacă
adăugarea sintagmei ”după mine”, ar putea duce la distinctivitate, diferențiind
emisiunea produsă de reclamanta de emisiunile, având același specific lăutăresc ale
altora. S-a hotărât astfel, că „sintagma ”după mine” alăturată cuvântului „lăutarii” îl
poate reprezenta pe oricare alt producător, astfel că nu considerăm că acest semn
compus este de natură a identifica şi diferenţia emisiunea cu specific de muzică
lăutărească produsă de reclamanta pârâtă de același tip de emisiuni ale altor
producători, toţi fiind din perspectiva aceluiași public însoţiţi de lăutari. Pe de altă
parte, nu poate fi ignorat faptul că această alăturare de cuvinte, ”Cu lăutarii după
mine”, avea deja un renume, fiind cunoscută de către publicul de gen ca titlu al unei
melodii de petrecere interpretată de H. E., iar mai înaintea lui de către (...) E.. Ca
atare reclamanta ar fi trebuit să probeze faptul deosebit de dificil al transferului de
identificare de la aceştia către propria persoană.”
În consecinţă, instanţa a admis apelurile şi a anulat înregistrarea mărcii ,,Cu
lăutarii după mine” şi a certificatului de înregistrare a acestuia, nr.64274 emis de
O.S.I.M. pe numele reclamantei N. D.
Capitolul 2. Numele comercial şi marca înregistrată în conflict
În jurisprudenţa ultimilor ani s-a constatat o creştere serioasă a numărului de
litigii cauzate de posibila asemănare sau chiar identitate dintre numele comercial
(numele societăţii comerciale) şi semnele înregistrate ca marcă. Problema conflictului
o reprezintă în primul rând reglementarea diferită: Legea nr. 84/1998 privind mărcile
şi indicaţiile geografice pe de o parte, şi Legea nr 26/1990 privind registrul comerţului
şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pe de altă parte.
Acţionând cu bună-credinţă, persoanele fizice sau juridice sunt libere să
aleagă atât numele comercial cât şi semnul pentru serviciul sau produsul său. Nefiind
însă o înregistrare unitară, ci chiar diferită, numele sunt înregistrate la Registrul
comerţului, iar mărcile la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.). Astfel,
folosirea unui nume comercial similar/identic cu o marcă aparţinând altuia creează
cel puţin un risc de confuzie, dispărând caracterul distinctiv, care ajută consumatorul
în alegere.
În jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie s-a statuat că titularul
unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic
sau similar cu marca sa, în aplicarea art.5 alin.1, lit.b din Directiva 89/104/CEE,
numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :a) utilizarea să aibă loc în cadrul
comerţului;b) utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; c) utilizarea
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
226
să aibă loc pentru produse şi servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost
înregistrată marca; d) utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce
atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor
provenienţa produselor sau a serviciilor, ca urmare a unui risc de confuzie în
percepţia publicului
În dosarul soluţionat prin Decizia civilă nr. 231/R din 08.09.2010 a Curţii de
Apel Galaţi se regăseşte o astfel de situaţie, redată, pe scurt mai jos.
Reclamanta V a chemat în judecată pârâta V.S. pentru ca pe cale de hotărâre
judecătorească să se constate că numele comercial al pârâtei încalcă dreptul la
marcă al reclamantei şi să se interzică utilizarea mărcii V. ca nume comercial, iar pe
cale de consecinţă să fie obligată pârâta să modifice numele. În motivarea acţiunii
reclamanta a arătat că denumirea sa „V” este înregistrată la Registrul Comerţului, iar
marca ,,V” este înregistrată la OSIM. Cum prin înregistrarea mărcii a dobândit
exclusivitate, pârâta încalcă dreptul său la marcă şi trebuie să i se interzică utilizarea
având în vedere disp. art. 35 din Legea 84/1998.
Pârâta A arătat că reclamanta face confuzie între marcă şi firmă, iar faptul că
are în denumire cuvântul ,,V.’’ nu înseamnă că foloseşte în activitatea comercială un
semn ce este perceput de consumatori ca o marcă. Numele comercial folosit de
pârâtă în actele sale de comerţ nu are rolul unei mărci, fiind protejat potrivit art. 8 din
Convenţia de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale. Pârâta a mai precizat
că denumirea sa este utilizată exclusiv pe documentele financiar-contabile emise de
societate, iar reclamanta nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit contrariul.
Din punct de vedere al situaţiei de fapt lucrurile au evoluat în următoarea
cronologie. Reclamanta şi-a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
începând cu data de 18.12.2003, marca (imaginea în ocru şi verde a unei jumătăţi de
sticlă răsturnată sub care este înscrisă denumirea de V.) pentru activităţile de
comercializare, ambalare, depozitare şi transport al băuturilor alcoolice. Pârâta s-a
înregistrat cu această denumire la Registrul Comerţului de pe lângă tribunalul
judeţean la data de 10.03.2006, având ca activitate principală comerţul cu ridicata al
maşinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, astfel cum rezultă din certificatul de
înregistrare.
Temeiul juridic invocat de reclamantă a fost, ca şi în cazul anterior, art.35 din
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, conform căruia titularul mărcii
poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
227
activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului semne identice sau similare
cu marca, care pot crea un risc de confuzie.
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale stabileşte conform
art.8 că ,,numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de
depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o
marcă de fabrică de comerţ”.
Analizând definiţia dată de art. 3 din Legea nr. 84/1998 instanţa a reţinut că
marca este un semn ce poate consta în cuvinte. Din Legea nr. 26/1990, art. 30
rezultă că şi numele comercial poate cuprinde cuvinte, deci poate fi analizată ipoteza
art. 35 al Legii nr. 84/1998. Instanţa a mai reţinut că „ asemănarea denumirii pârâtei
cu marca reclamantei nu poate fi contestată, având în vedere faptul că un element
component al fiecăreia dintre acestea, cuvântul V., este identic, iar asemănarea
dintre produsele şi serviciile ce fac obiectul comerţului fiecăreia dintre părţi ar putea
acceptată, având în vedere că toate au legătură cu alcoolul, respectiv vinul, riscul de
confuzie sau de asociere dintre denumire şi marcă nu a fost considerat de instanţă
evident, cu motivarea că atât denumirea comercială, cât şi marca cuprind şi alte
elemente cu caracter distinctiv.” Pârâta a fost obligată să înceteze folosirea denumirii
ca nume comercial în activitatea economică.
Modulul IV. Jurisprudenţă în materia brevetului de invenţie
Capitolul1. Decăderea din drepturi pentru neplata taxei de menţinere în
vigoare a brevetului
Neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului atrage, potrivit art. 43
alin.3 din Legea nr. 64/1991, decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.
Sancţiunea se înregistrează în Registrul Naţional al Brevetelor de Invenţie şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Efectul este dezastruos pentru
titular, care pierde toate drepturile cu începere de la data publicării, dacă nu contestă
sancţiunea.
Instanţele s-au pronunţat pe o astfel de situaţie, ca urmare a sesizării
Tribunalului Gorj de către mai mulţi reclamanţi care au solicitat pârâtei SNL SA plata
drepturilor pentru o invenţie. Prin acţiune reclamanţii au arătat că sunt autorii
invenţiei intitulată "dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor
bobinat" , pentru care s-a emis brevetul de invenţie nr.102593/30.06.1992
Întreprinderii M. R..
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
228
În apărare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că invenţia denumită
nu este folosită de SNLO, ci se folosesc dispozitive asemănătoare denumite
convertizoare statice rotrice tip CSR 63 P, achiziţionate de la SC SRL Craiova care
produce CSR-200-100 KW după o documentaţie proprie şi că reclamanţii nu au
contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.
Instanţa a reţinut, „că pârâta foloseşte obiectul invenţiei reclamanţilor şi obţine
eficienţă economică, astfel că având în vedere contractul de cesiune nr. 3999/2000
încheiat între părţi şi convenţia încheiată între reclamanţi privind distribuirea
drepturilor băneşti rezultate din folosirea invenţiei, s-a dispus obligarea pârâtei la
plata drepturilor”122.
Instanţa de apel a a reţinut şi ea că „pe întreaga perioada de valabilitate a
brevetului de invenţie, titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare
a brevetului, potrivit art. 43 alin.2 din Legea 64/1991 republicata, beneficiind de un
termen de gratie, potrivit art. 5 bis alin.1 al Convenţiei de la Paris privind protecţia
proprietăţii industriale, în forma revizuita la Conferinţa de la Haga din 1925.”
Deşi neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului se sancţionează cu
decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, în cauză această sancţiune
nu a fost operantă, deoarece nu a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială.
De altfel, pârât nu are calitatea de terţ fata de reclamanţi, între părţi fiind
încheiat anterior contractul de cesiune nr. 3999/14.03.2000, cu valabilitate până la
22.01.2009. Prin urmare răspunderea juridică a pârâtei este una contractuala,
întemeiata pe prevederile art.969 din Codul civil, convenţia părţilor fiind izvorul
obligaţiilor asumate de pârâtă.
Capitolul 2. Posibilitatea solicitării anulării brevetului chiar de titular
Într-o ipoteză inedită, se pune problema dacă titularul brevetului poate solicita
chiar el, în temeiul Legii nr. 64/1991, art.54 alin.1, art.56 alin.2, anularea brevetului.
Conform art.54 alin.1 lit.a din Legea nr.64/1991: "Un brevet de invenţie acordat de
OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot fi anulate, la cerere,
dacă se constată că: obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7 - 10, 12 si
13". Articolul 56 alin.2 din acelaşi act normativ stabileşte că: "Un brevet nu poate fi
122 Tribunalului Gorj, sentinţa civilă nr. 211 din 1 iulie 2010.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
229
revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să aibă posibilitatea să
prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil
modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a
prezentei legi".
Cauza prezentată mai jos vine să dea un răspuns jurisprudenţial. Ea fost iniţiată
de reclamanta SC A.T.P.R. SA care a chemat în judecata pârâţii A.P., B.M., (ş.a.) si
OSIM, solicitând anularea brevetului de invenţie nr.117862 şi anularea contractului
de cesiune nr. 1/23.05.2001. Reclamanta a arătat în acţiune că un brevet poate fi
anulat dacă obiectul acestuia nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12, 13 din Legea
nr.64/1991. În cazul de faţă se aprecia că obiectul brevetului este lipsit de noutate.
„Faţă de stadiul tehnicii la momentul respectiv, instalaţia la care se referă brevetul nu
reprezintă o invenţie, neavând elemente tehnice esenţiale distinctive şi nefiind
susceptibilă de a genera efecte tehnice noi sau superioare fata de instalaţiile utilizate
până la momentul respectiv.” Reclamantul a susţinut şi că doctrina este unanimă în a
aprecia că lipseşte activitatea inventivă în ipoteza în care pretinsa invenţie
soluţionează o problema vizând "economisirea de materiale sau energie, optimizarea
dimensiunilor sau reducerea preturilor de cost, fără a se obţine efecte tehnice noi sau
superioare".
Cererea a ajuns la instanţa competentă, Tribunalul Bucureşti, care a invocat din
oficiu că reclamanta nu are calitate procesuală activă adică nu are calitatea de a
solicita anularea brevetului al cărei titular este. Pentru a pronunţa această soluţie
Tribunalul a reţinut că „din analiza dispoziţiilor art. 54 alin.1 si 56 alin.2 ale Legii
nr.64/1991 rezultă ca acţiunea în anulare poate fi introdusă împotriva titularului
brevetului, de orice persoană interesată, astfel că, într-o cerere în anulare, doar
titularul brevetului poate avea calitate procesuala pasiva. Astfel, brevetul de invenţie
acordat de OSIM poate fi anulat, la cerere, anularea neputând fi dispusă fără ca
titularul sa aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra anulării şi să aducă într-un
termen rezonabil modificările sau rectificările admise de lege si de regulamentul de
aplicare a acesteia.”
Analizând excepţia, în calea de atac, Curtea de Apel Bucureşti123 a găsit ca
fiind aplicabilă o altă soluţie juridică, aceea ca titularul poate invoca nevalabilitatea
propriului titlu. Pentru a pronunţa o astfel de soluţie Curtea de Apel Bucureşti a
reţinut că:
123 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 242 A din 28 octombrie 2010.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
230
- „în absenţa unei interdicţii expres instituite de legiuitor în privinţa titularului unui
brevet de invenţie, nu exista temei spre a se interpreta normele juridice enunţate într-
un sens contrar regulii menţionate, respectiv în sensul ca titularul ar fi lipsit în orice
situaţie de dreptul de a invoca nevalabilitatea propriului titlu de proprietate
industriala.”
- „obligativitatea participării titularului în orice proces care priveşte anularea (sau
revocarea) unui brevet de invenţie - instituită prin art.56 alin.2 din Legea nr.64/1991 -
nu îl situează pe acesta, în mod necesar, în poziţia de persoană atrasă/chemată în
judecată de un reclamant care sa fie terţ faţă de procedura eliberării respectivului
brevet.”
- nu există identitate între revocarea brevetului şi nulitatea acestuia pentru a
putea aplica aceeaşi procedură şi aceleaşi dispoziţii legale.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
231
Titlul cursului:
Managementul antreprenorial al proiectelor
de cercetare, dezvoltare, inovare.
Codul cursului: 9.3.5.
„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”
232
CUPRINS
Modulul I: Introducere în managementul proiectelor de Cercetare Dezvoltare