Ministerul de Educație al Republicii Moldova Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Relații Internaționale Științe Politice și Administrative Specialitatea Relații Internaționale Referat Tipologia conflictelor. Conflictele religioase din Africa. Conflictul din Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele soluționării Efectuat de: Ursu Ana-Maria, grupa 302, anul III Verificat de: Frunză Veronica 1
mpactul conflictelor asupra sistmului de securitate
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Ministerul de Educație al Republicii Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Relații Internaționale Științe Politice și Administrative
Specialitatea Relații Internaționale
ReferatTipologia conflictelor. Conflictele religioase din Africa. Conflictul din
Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele soluționării
Efectuat de: Ursu Ana-Maria, grupa 302, anul III
Verificat de: Frunză Veronica
Chișinău, 2012
1
Cuprins
Introducere
1.1. Conflictul și tipologizarea lui…………………………………….p4
1.2. Influența conflictelor religioase din Africa asupra sistemului de
relații internaționale…………………………………………………p7
1.3. Conflictul din Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele de
soluționare………………………………………………………..p16
Concluzie…………………………………………………………….p21
Bibliografie……………………………………………………….….p22
2
Introducere
Actualitatea temei. Religia a fost, în istorie, unul dintre marii contributori la războaie, ură, băi
de sânge, intoleranţă. Asta deşi tot în diferitele religii putem găsi sursa, originea dezvoltării
legilor comportamentelor de civilizaţie, angajamentelor culturale pentru valori legate de pace,
empatie, deschidere şi chiar dragoste faţă de străini, suprimarea ego-ului şi a lăcomiei faţă de
bunuri, drepturile omului, gesturi unilaterale generoase de iertare şi umilinţă faţă de cei cărora li
s-a greşit, acceptarea şi repetarea iertării pentru păcatele trecute, ca mijloc de reconciliere.
Textele religioase constituie o bază solidă de referinţe pentru credincioşii angajaţi în
conflicte ca pilde şi îndrumări spre curmarea lor, aşa cum experienţele cuprinse în învăţăturile
religioase acoperă o vastă arie de formule experimentate, pilde şi învăţăminte relatate direct în
textele sacre, privind modul în care se previne, se mediază şi se poate rezolva un conflict. În
plus, religia joacă un rol important în viaţa intimă a milioane de oameni, deci joacă un rol
determinant în drumul spre sau departe de violenţă, modelând disponibilitatea faţă de violenţă.
Limbajul religios are un mod unic de transfigurare simbolică a realităţii, de criticare a
acesteia. Toată gama de emoţii se regăseşte exprimată în limbaj religios plastic şi pilduitor. De
aceea devine importantă cunoaşterea miturilor, regulilor, presupunerilor metafizice pe care le fac
credincioşii în exprimarea şi modul de a reacţiona la sentimentele cele mai profunde. Aceste
cunoştiinţe oferă o cunoaştere substanţială şi elemente suplimentare în abordarea oricărui spaţiu
de conflict, fiind cunoscut faptul că limbajul spiritual al urii, frustrării, răzbunării duce la
violenţă.
Scopul. Elaborarea unei concepții conform căreia conflictul religios este factorul
important de declanșare a conflectelor la nivel internațional.
Obiecivele:
-Identificarea tipurilor de conflict
-Caracterizarea conflictelor religioase din Africa
-Determinarea cauzelor conflictului din Irlanda de Nord
Aparatul categorial. Conflict inter-etnic, exercițiu de sinceritate, Africa albă, Africa
neagră, genocide abominabil.
3
1.1. Tipologia conflictelor
Aşa cum ştim, există foarte multe tipuri de conflict. Există conflicte majore,
internaţionale sau de masă, sociale sau economice, de grup sau organizaţionale, interioare
sau interpersonale.
La rândul lor, conflictele interpersonale sunt de multe tipuri. Pot fi romantice, de cuplu sau
familiale, intime sau profesionale, predominant afective sau predominant cognitive, manifeste
sau latente, şi aşa mai departe.
Dincolo de împărţirile teoretice, fiecare ştim din experienţa noastră că ne putem întâlni
cu:
Conflicte minore, neesenţiale, trecătoare, superficiale, care nu au consecinţe, sau
dacă au, atunci ele sunt uşoare; sunt micile dezacorduri, micile neînţelegeri, micile certuri,
după care putem fi poate un pic indispuşi sau supăraţi, şi care nu afectează stabilitatea unei
relaţii; sunt cele mai frecvente şi cele mai puţin nocive, cu condiţia să nu devină o obişnuinţă
a relaţiei, pentru că atunci pot trăda un conflict care mocneşte şi care afectează calitatea şi
stabilitatea relaţiei; le putem rezolva ignorându-le, tratându-le cu umor, cerându-ne scuze,
arătându-ne afecţiunea sau respectul (un zâmbet, o atingere, o vorbă bună pot fi o minunată
cale de pansare a acestor mici zgârieturi ale relaţiei sau inimii noastre);
Conflictele moderate, destul de importante, care nu se rezolvă imediat de la sine, dar
ale căror consecinţe nu sunt grave pentru noi sau pentru relaţie, aşa că de multe ori, din
păcate, ne permitem să le lăsăm să se rezolve singure şi trecem la altceva; dacă relaţia este
bună, atunci ea va supravieţui fără urmări, dar dacă nu este solidă, ea va purta urma acestor
conflicte, şi noi odată cu ea; felul în care rezolvăm aceste conflicte dă de multe ori calitatea
sau aroma unei relaţii şi ne ajută să ne simţim bine cu noi şi cu celălalt în relaţie, sau
dimpotrivă ne împiedică să ne simţim confortabil; rezolvarea acestor conflicte depinde de
abilităţile personale de relaţionare, comunicare şi rezolvare a propriilor emoţii negative; aşa
cum ştim, unii dintre noi par a fi superînzestraţi de la natură şi par a nu avea nici o problemă
în rezolvarea acestor conflicte; pentru restul dintre noi, mai puţin înzestraţi, există o minunată
şansă, mult mai ieftină şi mai sănătoasă decât chirurgia estetică: dezvoltarea personală;
putem alege să citim sau să participăm la workshopurile sau trainigurile de autocunoaştere,
inteligenţă emoţională, comunicare, relaţionare; şi în acest fel vom reuşi să avem relaţii mai
bune şi conflicte mai eficient rezolvate;
Conflictele majore, care necesită un anumit timp pentru a le rezolva şi care au
consecinţe semnificative pentru noi, pentru celălalt şi pentru relaţia noastră; aceste conflicte
4
ne arată că relaţia noastră este într-o situaţie de criză sau că unul dintre noi este într-o criză;
le întâlnim în marile certuri, atunci când relaţia pare a fi ameninţată cu dispariţia, în
neînţelegerile fundamentale legate de obiectivele importante pentru fiecare, în situaţiile în
care ni se pare ca integritatea sau imaginea noastră are foarte mult de suferit; ele pot fi
dureroase, şi este posibil ca cel puţin unul dintre cei afectaţi să se simtă deprimat, furios sau
neliniştit; pot lăsa, relaţiei şi nouă, leziuni care se vindecă greu şi încet, dacă le lăsăm să se
vindece de la sine, sau pot sângera repetat, dacă nu ştim cum să le «pansăm»; dar există
soluţii şi pentru aceste răni grave, soluţii care tratează corect şi eficient, în aşa fel încât să nu
rămânem cu răni nevindecate sau prost închise; şi, pentru a continua comparaţia cu medicina,
dacă rănile uşoare le putem trata cu bine acasă, cu mijloace puţine, rănile mai grave necesită
intervenţii specializate; pentru conflict aceste intervenţii se numesc strategii sau tehnici de
rezolvare a conflictului şi necesită o pregătire specială; le putem însă obţine – fără a face
vreun rezidenţiat în managementul conflictului; putem alege să participăm la cursurile,
workshopurile sau trainingurile de management al conflictului.
O primă tipologie a conflictelor este oferită de natura părţilor aflate în conflict. Se mai
poate vorbi şi de conflicte de structură, generate şi care se desfăşoară în structura de roluri, de
putere ierarhică a unei organizaţii.
Altă distincţie importantă se face între conflictele raţionale şi cele iraţionale. Acestea din
urmă sunt conflicte generate de agresivitatea (nu numai) unui individ sau a unui grup, fiind vorba
de obicei de conflicte neconştientizate.
Conflictele raţionale sunt conştientizate, au un scop şi o bază clară pentru părţile
angajate în conflict şi ţin de domeniul intereselor raţionale ale grupului. Deosebirea dintre
aceste două tipuri de conflict poate fi înţeleasă recurgând la analogia dintre psihicul uman şi
organizaţie, cum face R. Nevitt Sanford1, care presupune că o organizaţie poate fi analizată din
perspectiva a trei componente sistematice care denumesc trei paliere distincte ale oricărei
națiune, care presupunea unificarea și omogenizarea etnică, culturală și identitară, nu a fost
marcată de succes. Chiar încercarea de a impune un astfel de model a condus, de cele mai multe
ori, la conflicte grave.3
Numeroase țări din Africa sub-sahariană au cunoscut conflicte interne care au luat
turnuri dramatice, ajungându-se de multe ori chiar la genocid și purificare etnică. Deși
fiecare situație în parte este specială și merită o analiză individuală, pentru a putea înțelege mai
bine cauzele acestei succesiuni de conflicte, care implică și forțe de intervenție străine, o analiză
mai generală (prin care se elimină unele puncte commune acestor conflicte) își are meritul său.
Aceste conflicte etnice par relativ noi, în măsura în care este greu să fie explicate prin existența
unor interese geopolitice internaționale divergente. În același timp, sunt diferite de războaiele de
independență purtate de națiunile africane în perioada de sfârșit a imperiilor coloniale. Totuși,
sursele conflictelor se pot găsi în această perioadă, în care de cele mai multe ori, puterile
coloniale au învrăjbit diferitele populații africane prin multiple metode, tocmai pentru a încerca
menținerea controlului asupra propriilor colonii (este cazul Portugaliei în Angola). După plecare
colonizatorilor, tensiunile și conflictul inter-etnic au continuat. Logica Războiul Rece poate
explica, în schimb, conflictele din Etiopia. Acolo, URSS a susținut guvernul marxist al
președintelui Mengitsu până în 1991, iar Statele Unite, în mod paradoxal, forțe de gherilă ultra-
marxiste care urmăreau înlăturarea acestui guvern. Conflictul etnic a persistat și în anii
ulteriori destrămării Uniunii Sovietice.
O ultimă cauză majoră a conflictelor africane este artificialitatea granițelor statale
Acestea au fost desenate de către puterile coloniale neținând seama de teritoriile ocupate de
anumite etnii, religii sau popoare și au fost moștenite de tinerele guverne postcoloniale, care nu
au reușit să le justifice legitimitatea, fiindu-le astfel foarte greu să le poată apăra.
Conflicte dure, un număr mare de refugiați și foametea cronică sunt problemele cu care se
confruntă statele din regiune.
Referindu-mă în continuarea lucrării la conflictele cu cea mai mare implicație internațională
din Sudan, Etiopia-Eritrea și RD Congo, voi încerca să prezint motivele pentru care acestea s-
au produs, efectele lor, dar și pașii pe care aceste țări încep să îi facă în direcția stabilizării
sociale și economice. Un accent deosebit îl voi pune pe implicarea forțelor militare și juridice
internaționale în stabilizarea acestor regiuni.
Conflictul din Sudan (Darfur și Sudanul de Sud)
În provincia occidentală Darfur, guvernul central sudanez răspunde unei insurecții populare
printr-o represiune masivă de ordin genocidar. Sudanul a cunoscut două războaie civile de la
câștigarea independenței (1956-1972, 1983-2002). Amândouă pot fi explicate prin dorința
3 Conflits ethniques ou luttes pour le pouvoir? - Atlas du Monde Diplomatique (2009)9
minorității arabe din valea Nilului de a-și impune prin forță dominația asupra majorității creștine
din sud, astfel încât să își poată păstra privilegiile sociale și economice obținute în urma
colonizării egiptene (1821-1885) și britanice (1898-1956). Aceste două războaie au înrădăcinat
ideea că problemele Sudanului se trag de la coexistența dintre grupul nordic, arab, radical islamic
și grupul sudic, negru, creștin. Acest diagnostic s-a dovedit fals atunci când și negrii islamiști s-
au revoltat împotriva puterii. Provincie periferică, săracă și îndepărtată de capitala Khartoum,
Darfur-ul a fost în mod constant neglijat de toate regimurile care au condus Sudanul, fie ele
coloniale sau autohtone. Nici restul Sudanului sub-dezvoltat nu o ducea mai bine până în 1999,
când economia petrolieră s-a dezvoltat și investiții minime au început să apară, însă doar în zona
văii Nilului, locuită de cele trei triburi arabe Chaiquiya, Danagla și Jaaliyin, care se consideră
cetățeni de primă clasă ai țării.
Revolta din Darfur își are originile în conflictul din anii ʼ80 dintre Libia și Ciad,
atunci când, dorind să utilizeze Darfurul ca bază pentru lansarea operațiunilor militare, Muamar
Ghaddafi, dictatorul libian, a contribuit substanțial la înarmarea triburilor arabe din regiune, în
vederea includerii acestora în Liga Arabă pe care tocmai o crease. Însă liderii arabi din Darfur,
majoritatea nomazi, nu au folosit acest echipament în lupta contra Ciadului ci au lansat o
ofensivă împotriva conaționalilor lor negri, creștini. Astfel a început conflictul din Darfur care a
făcut peste 10.000 de victime într-o perioadă de 16 ani. În același timp, guvernul central
sudanez recruta arabi și negri musulmani din Darfur într-o armată proprie, cu scopul de a
lupta împotriva sudanezilor creștini din sud. Însă aceștia se simțeau mult mai apropiați de așa-
zișii lor inamici decât de guvern. Astfel, au dezertat în masă, formând gherile de luptă în Darfur,
împreună cu rebeli din sud.
În februarie 2003, insurecția a izbucnit. Elitele din provincia centrală nu mai puteau
folosi argumentul religios. S-au repliat, astfel, pe tema arabității, recrutând forțe armate auxiliare
pe acest criteriu, pentru a lupta împotriva negrilor. Însă era mult mai ușor să lovești în civili
decât în aceste gherile, iar soldații arabi (janjawid) au recurs la atrocități cu caracter genocidar.
Din februarie 2003 până în septembrie 2004, aproape 300.000 de sudanezi negri au murit în acest
fel, fără nici o reacție din partea comunității internaționale, care a trimis observatori și ajutor
umanitar doar începând cu 2005. Supraviețuitorii au migrat în întregime spre orașele în care
Națiunile Unite au înființat tabere de refugiați, pentru 1,5 milioane de persoane (dintro populație
de aproximativ 6 milioane). Uniunea Africană a trimis în regiune 7000 de soldați, care au reușit
doar să încetinească violențele, nu să le oprească. ONU a vrut să trimită 23.000 de soldați, dar s-
a lovit de refuzul guvernului central sudanez a lui Omar al Bachir.4
4 Clés locales et régionales du conflit au Darfour - Atlas du Monde Diplomatique (2009)10
În mai 2006, guvernul sudanez și cel mai mare grup rebel din Darfur au semnat un Acord
de Pace care prevedea dezarmarea Janjawizilor și participarea rebelilor la guvernare. În 2007
ONU a adoptat o rezoluție prin care crea o forță de 26.000 de trupe, împreună cu Uniune
Africană, care devenea astfel cea mai mare forță de menținere a păcii din lume (denumit
UNAMID). Scopul principal al UNAMID este acela de a asigura implementarea efectivă a
Acordului de Pace din Darfur, dar și de a proteja populația civilă, de a preveni atacurile armate și
de a asigura securitatea reprezentanților organizațiilor umanitare din regiune.5 Una dintre cele
mai importante prevederi ale Acordului de Pace sudanez asigură dreptul Sudanului de Sud de a
secesiona, în cazul în care populația sa votează în cadrul unui referendum pentru această soluție.
Deși Sudanul de Nord nu privește secesiunea în mod favorabil, deoarece o mare parte din
rezervele de petrol ale statului se găsesc în Sud, guvernul a dat undă verde referendumului care
ar urma să aducă independența, în cazul în care 50%+1 votează “Da”, iar prezența la vot este de
60%. În acest caz, anul 2010 ar putea aduce independența pentru Sudanul de Sud și ar putea
reduce considerabil șansele ca un nou conflict între arabi și creștini să izbucnească în regiune.6
Până atunci însă, urmările conflictului încă se manifestă în toate regiunile Sudanului. În
Nord, guvernul a instaurat o atmosferă represivă, utilizând forțe de securitate pentru a aresta și
reține activiști și rebeli suspectați, violând astfel dreptul la asociere și liberă exprimare. Ziarele
sunt suspendate iar membrii opoziției hărțuiți constant, fiind îngrădit dreptul populației de a afla
știri legate de abuzurile comise în Darfur și compromițând dreptul la informare necesar pentru
susținerea alegerilor libere și corecte.
În Darfur, autoritățile obstrucționează acțiunile UNAMID și au expulzat în 2009 13 agenții
internaționale de ajutorare. Astfel, informațiile legate de nevoile celor 2.7 milioane de refugiați
din Darfur sunt greu de obținut. În Sudanul de Sud, guvernul nu s-a dovedit capabil de a-și
proteja cetățenii de luptele inter-etnice care au făcut peste o mie de victime.7
Forțele internaționale aflate în Sudan pot reduce efectele acestor încălcări ale drepturilor
omului, punând protecția lor în centrul dialogului cu autoritățile din Nord și Sud, riscând altfel să
desfășoare doar misiuni nesemnificative. Rezultatul ar fi cel mai tragic pentru civilii din Sudan,
care ar putea înfrunta realități și mai grave decât cele actuale. Însă o acțiune mai consistentă a
Națiunilor Unite este blocată de China, care importă cantități mari de petrol din Sudan și
favorizează guvernul autoritar al lui Omar al-Bachir, facând uz de dreptul său de veto atunci
când vine vorba de sancțiuni dure împotriva Sudanului în Consiliul de Securitate al ONU. În
2008, Curtea Criminală Internațională l-a acuzat pe Președintele sudanez Omar al-Bachir de
sponsorizarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității. Curtea a decis că Bachir a
5 United Nations - Security Council authorizes hybrid UN-African Union operation in Darfur (2007)6 The Economist - Heading Towards Independence (decembrie 2009)7 Human Rights Watch - The Way Forward: Ending Human Rights Abuses and Repression across Sudan (2009)
11
intenționat să distrugă cele trei grupuri tribale din Darfur din cauza etnicității lor. În
consecință, Curtea Internațională va emite un mandat de arestare pe numele lui Bachir.
2. Războiul dintre Eritrea și Etiopia
Desfășurat între mai 1998 și iunie 2000, conflictul armat dintre Eritrea și Etiopia două
foste colonii italiene și apoi britanice, a reprezentat unul dintre războaiele din Cornul Africii.
Cele două țări, care se numără printre cele mai sărace din lume, au cheltuit sute de milioane de
dolari pe acest război, suferind în același timp pierderi de vieți omenești în număr de zeci de mii.
În urma războiului, au rezultat doar minore modificări de frontier între cele două țări Etiopia și
Eritrea au devenit colonii italiene la începutul secolului al XX-lea, alături de Somalia, fiind
ultimele teritorii africane colonizate. Au rămas sub administrare italiană până în timpul celui de-
al doilea Război Mondial, când Italia a pierdut aceste teritorii în favoarea Imperiului Britanic.
Primele tensiuni dintre cele două țări datează din perioada de retragere a britanicilor și de
acordare a independenței către fostele colonii. Atunci, Eritrea se aștepta să obțină dreptul de
autodeterminare, însă britanicii plănuiau să o împartă între Sudan și Etiopia . În 1950,
Națiunile Unite au soluționat această problemă printr-o rezoluție care proclama Eritrea ca fiind o
unitate administrative autonomă a Etiopiei. Însă în 1962, Împăratul etiopian Haile Selassie a
anexat unilateral Eritrea, declarând-o parte din Imperiul său și proclamând că toți locuitorii
Eritreei se vor numi etiopieni. Acest eveniment istoric a declanșat un război de independență de
30 de ani (1961-1991) dus de Eritrea, care a propus în mai multe rânduri Etiopiei să permită
organizarea unui referendum supervizat de autorități internaționale, care să stabilească statutul
politic al Eritreei, însă acest lucru a fost refuzat categoric de brutala dictatură militară a Etiopiei,
condusă de de Colonelul Mengitsu Haile Mariam.8
Atunci când în 1991, dictatura militară a fost înlăturată, guvernele democratice instaurate
în Etiopia și Eritrea au fost decise să își conducă țările spre autodeterminare pașnică și au căzut
de acord să organizeze un referendum în 1993, în urma căruia Eritrea și-a câștigat în mod
pașnic autonomia. Însă ce a început ca o colaborare pașnică între cele două țări a continuat mai
puțin fericit, disensiuni apărând treptat în legătură cu mai multe regiuni aflate pe graniță: Badme,
Bure și Tsorona-Zalambessa.
În mai 1998, conflictul de la graniță a explodat, atunci când Eritrea și-a trimis armata să
expulzeze trupele etiopiene staționate în regiunea Badme și a declarat întreaga regiune ca făcând
parte din Eritrea. Săptămâni de acțiuni militare au urmat în zonă, iar până în iunie între cele două
țări exista o stare de război total.9 Eritrea și Etiopia au purtat un război pe trei fronturi, unul în
fiecare dintre zoneledisputate. Luptele au avut loc în reprize: scurte perioade de conflict intens
8 Almseged Tesfai - The Cause of the Eritrean-Ethiopian Border Conflict (2006)9 Human Rights Watch - The Horn of Africa War (2003)
12
alternau cu perioade mai lungi de acalmie presărate cu acțiuni militare de mică amploare. În
timpul războiului, ambele țări au recurs la cumpărări masive de arme de la distribuitori
internaționali, care de multe ori livrau arme și tehnică militară amândurora. În 1999, Etiopia a
rupt liniile de apărare ale Eritreei și a recapturat zona Badme, epicentrul conflictului . Un
alt atac asupra zonei Tsorona a fost respins de către forțele eritreene, cu prețul unei bătălii
sângeroase care a făcut mii de victime. Uniunea Africană a încercat în repetate rânduri să
negocieze un acord de pace între cele două țări, dar luptele au fost reluate în 2000, când atacurile
etiopiene au dus forțele sale armate până pe teritoriul nedisputat Eritreei.
Aceasta și-a retras armata din teritoriile aflate în dispută, urmărind obținerea unui
armistițiu. După o nouă rundă de negocieri sub egida Uniunii Africane la Algiers, Etiopia și
Eritrea au semnat un acord de încetare a ostilităților în iunie 2000. Un acord de pace detaliat a
fost finalizat până în luna decembrie.10
După cum s-a stabilit în acest acord, părțile beligerante s-au prezentat cu cazul lor la
Curtea Permanentă pentru Arbitraj de la Haga, unde s-au înființat două comisii internaționale;
una s-a ocupat de stabilirea graniței dintre cele două țări, iar a doua de celelalte solicitări apăr u t
e î n urma desfășurăr i I conflictului. În 2005, aceste comisii au stabilit că, din punct de vedere al
dreptului internațional, Eritrea se face vinovată de începerea conflictului armat, deoarece nu a
fost atacată de Etiopia înainte de a-și trimite trupele armate în regiunea Badme. Nefiind vorba de
legitimă apărare, Etiopia este în măsură să solicite despăgubiri de război din partea Eritreei. Un
nou aranjament privind granița a fost propus de comisiile de arbitraj, orașul Badme revenind
Eritreei. Conform angajamentului pe care și l-au luat prin semnarea Acordului de Pace de la
Algiers, cele două țări sunt nevoite să respecte deciziilen Curții de Arbitraj de la Haga, riscând în
caz contrar sancțiuni dure din partea Națiunilor Unite care au în zonă un contingent de trupe de
menținere a păcii.11
Din momentul anunțării deciziei Curții de Arbitraj, Eritrea nu a colaborat așa cum ar fi fost
necesar cu trupele Națiunilor Unite și a continuat să conteste granița teritorială care i-a fost
impusă. Rămâne cea mai agresivă țară din regiune, fapt demonstrat și de resurgența unui vechi
conflict cu Djibouti, legat de mutarea graniței dintre cele două țări cu câteva sute de metri
(interes justificabil, prin accesul câștigat astfel la strâmtoarea Bab Al- Mandeb). Acest conflict a
degenerat în lupte armate sporadice în 2008. Mai mult, Eritrea a fost supusă unor sancțiuni
drastice ale ONU, deoarece susține și înarmează militanți insurgenți islamiști din Somalia.
Un om din cinci este în armată în Eritrea, iar partidele și mass-media independentă rămân
interzise. În cel mai recent episod tensionat dintre Etiopia și Eritrea, care continuă să fie țări
10 Human Rights Watch - The Horn of Africa War (2003)11 BBC - Eritrea Broke Law in Border War (2005)
13
rivale până în ziua de astăzi, la 1 ianuarie 2010, 10 soldați etiopieni au fost uciși la granița cu
Eritrea într-un incident catalogat de această țară ca fiind un atac direct asupra sa.12
3. Al doilea război din Congo - sau al treilea Război Mondial
Republica Democrată Congo, fostă Zair, este a treia țară ca întindere de pe continentul African
și, cu 66 milioane de oameni, este cea mai populată țară în care franceza este limbă oficială.
Pentru a o putea distinge de vecina Republică Congo, este numită Congo-Kinshasa, după numele
capitalei (spre deosebire de Congo-Brazaville pentru. Rep. Congo).
Istoria RD Congo pare o poveste neîncetată a suferinței și asupririi. După decade de
ocupație străină brutală, mai întâi ca posesiune privată a Regelui Leopold al II-lea al Belgiei și
apoi colonizată de Belgia, Congo și-a câștigat independența în 1960. Însă în doar câteva luni,
primul său prim-ministru ales a fost ucis de serviciile secrete belgiene, susținute de Statele Unite,
din cauza apropierii sale din ce în ce mai mari de Uniunea Sovietică. Acest episod a deschis
drumul spre putere pentru forțele armate conduse de generalul Mobutu Sese Seko, un favorit al
Statelor Unite în timpul Războiului Rece. Acesta a prezidat peste unul dintre cele mai corupte
regimuri din istoria Africii, care și-a apropiat miliarde de dolari din companii de stat, lăsând
întreaga țară pradă sărăciei.
În 1996, armatele Rwandei și Ugandei au invadat Zairul cu scopul de a elimina
milițiile hutu, responsabile pentru abominabilul genocid rwandez din 1994, care se
ascundeau în pădurile din estul Zairului (primul război din Congo). Văzând că armatele
invadatoare avansează spre capitală, Mobutu a fugit, iar invadatorii au instalat la conducerea țării
un rebel puțin cunoscut până atunci, Laurent Kabila, care a schimbat numele țării în RD Congo.
Însă Laurent Kabila era la fel de corupt ca predecesorul să și, în câteva luni de la preluarea
puterii, a cerut armatelor Ugandei și Rwandei să părăsească teritoriul congolez, nedorind să fe
controlat de cele două țări. În plus, a apelat la milițiile hutu din estul țării pentru a-i îndepărta pe
rwandezii tutsi.
Din acel moment, conflictul a izbucnit, alimentat din nou de ura dintre tutsi și hutu.13
Rwanda și Uganda au invadat Congo din nou, dând startul la cel de-al doilea război din Congo,
care a antrenat nu mai puțin de 10 țări africane (Namibia, Zimbabwe, Angola, Ciad, Libia și
Sudan de partea DR Congo și Uganda, Rwanda și Burundi de cealaltă parte) și în cinci ani
de conflagrații a făcut 5.4 milioane de victime. Aceste cifre înfiorătoare plasează al doilea război
congolez în rând cu primele două Războaie Mondiale și, în multe articole care au tratat acest
subiect, s-a făcut referire la el sub numele de Cel de-al Treilea Război Mondial. Este greu de
înțeles de ce acest război, cataclismic prin consecințele lui, nu este foarte cunoscut și nu a avut
12 Reuters Africa - Eritrea Says It Killed 10 Ethiopian Troops (2010)13 Simon Robinson - The Deadliest War In the World - TIME Magazine (2006)
14
parte de multă mediatizare. Probabil că atenția a fost mult mai mult îndreptată spre genocidul din
Darfur, contemporan cu acest război, sau poate Africa nu reprezintă încă o regiune foarte
importantă în conștiința lumii dezvoltate.
Însă pericolul neglijării situației din RD Congo este unul semnificativ: prin amplasarea sa
în centrul Africii și prin resursele sale extrem de bogate (diamante, aur, cupru, uraniu), RD
Congo este un punct de interes maxim pentru Africa, țările din regiune dorind să aibă un
acces cât mai mare la aceste bogății; ne putem, de altfel, explica de ce atâtea țări au participat
la conflictul armat din această țară. Tocmai pentru că este atât de bogată, Congo reprezintă cheia
pacificării continentului African, iar lipsa de stabilitate în RD Congo va conduce mereu la
destabilizarea întregii regiuni.14
Cea mai sângeroasă perioadă a conflictului a fost cea dintre 1998 și 2001, atunci când
țările beligerante au făcut uz de toate resursele militare pe care le aveau la dispoziție. Atrocitățile
care au avut loc sunt greu de descris, în regiunile Kivu de Nord și de Sud, aflate la granița dintre
RD Congo, Rwanda și Uganda, având loc un adevărat genocid. Luptele armate au avut loc pe
întreg teritoriul RD Congo, cu preponderență îregiunea sa estică.
În 2001, Laurent Kabila a fost asasinat de către una dintre gărzile sale de corp, iar
parlamentul congolez a votat în unanimitate ca succesorul la putere să fie fiul său, Joseph
Kabila. Diferența dintre tată și fiu era izbitoare. Joseph Kabila era educat și vorbitor de engleză.
Principala lui dorință era să pună capăt conflictului armat și să conducă RD Congo pe calea
democrației și păcii. Negocierile de pace, sub egida Uniunii Africane și cu sprijinul
Națiunilor Unite, au condus la semnarea a două acorduri de pace, unul înre RD Congo și
Rwanda, la Pretoria în 2002 și unul între RD Congo și Uganda, la Luanda tot în 2002.
Acordul de pace a intrat în vigoare oficial în 2003 și prevedea dezarmarea, instaurarea unui
guvern de tranziție sub conducerea lui Joseph Kabila și instaurarea democrației. Primele alegeri
libere în RD Congo au avut loc în 2006 și au fost câștigate de Joseph Kabila, care se află și
astăzi în funcție de președinte a țării.15
Națiunile Unite au trimis o misiune în această țară în 2001, după venirea la putere a lui
Joseph Kabila. MONUC (Mission de l'Organisation des Nations Unies en République
démocratique du Congo) are rolul de a monitoriza procesul de pace și de a încerca să apere
populația expusă conflictului din regiunile Kivu și Ituri. Numărul de forțe care fac parte din
MONUC este de aproximativ 20.000.
În 2005, Curtea Internațională de Justiție a Națiunilor Unite a decis că suveranitatea RD
Congo a fost violată de Uganda, care a furat resursele statului Congolez, în valoare de miliarde
14 Simon Robinson, op.cit.15 La democratie balbutie au Congo-Kinshasa - Atlas du Monde Diplomatique (2009)
15
de euro. Guvernul RD Congo a solicitat, astfel 10 miliarde de dolari în compensație. Deși
războiul s-a încheiat de câțiva ani buni, el a lăsat răni adânci și încă nevindecate în rândul
populației congoleze. 3,4 milioane de oameni sunt actualmente refugiați, iar sute de mii trăiesc în
sărăcie. Alte 2 milioane de oameni au fost nevoiți să plece în țările vecine: Tanzania, Burundi,
Rwanda și Uganda. Regiunile Kivu de Nord și Sud rămân conflictuale, milițiile hutu și tutsi
confruntându-se periodic. În estul RD Congo, prevalența și intensitatea violurilor și violențelor
sexuale este cea mai mare din lume, cu 40.000 de cazuri în ultimii 6 ani. Pe lângă traumele
psihice și fizice suferite de femei, în acea zonă există un focar de boli cu transmitere sexuală, în
special SIDA. Oamenii din Congo mor și în ziua de astăzi în proporții foarte mari (se estimează
45.000 de decese pe lună).
Din 2003, de la sfârșitul războiului, 3 milioane de oameni au murit. Aceste cifre sunt
cauzate de foamete și condiții precare de viață. Peste jumătate dintre victime sunt copii de sub 5
ani.16 Un sondaj al Crucii Roșii Internaționale arată că 80% din populația DR Congo a fost
afectată personal de război. Adăugând exemplelor celor trei regiuni analizate mai sus pe cele
ale Liberiei Sierrei Leone și Somaliei, putem concluziona că Africa este încă un continent
puternic marcat de conflicte și de gravele efecte ale acestora. Rămâne de văzut dacă drumul spre
stabilitate, democratică sau nu, care se întrevede în fiecare dintre aceste cazuri, va putea fi urmat.
Actorii internaționali, precum Națiunile Unite, China, Statele Unite, dar și fostele puteri
coloniale vor avea un rol important în acest proces. Nu trebuie uitată nici contribuția Africii de
Sud, indiscutabil principala putere africană, care prin progresul arătat și influența sa regională
poate juca rolul de mediator în conflictele africane. Uniunea Africană a arătat în trecut că are
capacitatea de a aplana conflictele internaționale din Africa. Africa are un mare potențial de
dezvoltare și viitorul îi aparține, dacă va reuși să abandoneze calea conflictelor și să se
concentreze pe dezvoltarea economică și socială. Exemplul unor țări ca Botswana sau Ghana
este unul pozitiv în acest sens.
1.3 Conflictul din Irlanda de Nord: cauzele și perspectivele
Conflictul din Irlanda de Nord - "Troubles" constituie fundalul activităţii lui Mairead Corrigan şi
Betty Williams. Este vorba despre un conflict ale cărui rădăcini străpung istoria în profunzime.
Оn acest capitol ne vom dedica studiului acestui conflict. Dacă consultăm un dicţionar
enciclopedic, la termenul "Irlanda de Nord" vom putea găsi aproximativ următoarele informaţii:
16 Human Rights Watch - Congo: The Worldʼs Deadliest War (2008)16
(Northern Ireland), partea de nord a insulei Irlanda, aparţine politici Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 14.148 kilometri pătraţi, 1,57 milioane locuitori, capitala la
Belfast; agricultură, construcţie de vapoare şi avioane, fabricarea pînzei.17
Istorie: parte a provinciei istorice Ulster (preponderent protestantă) din nordul
Irlandei, оmpărţită оn 1921; o mare parte din această provincie trece la Irlanda de Nord, restul
(preponderent catolic) devine provincie a Republicii Irlanda. Оn 1972, desfiinţarea autonomiei
administrative şi trecerea оn administrarea britanică. Din 1969, situaţie similară unui război civil
оntre minoritatea catolică, dezavantajată din punct de vedere social şi politic (IRA) şi majoritatea
protestantă, conflict cu origini istorice (deposedarea de pămînturi prin Cromwell).
În 1998, încheierea unui tratat de pace cu participarea mişcării de eliberare irlandeze Sinn
Fein, a Ulster Unionist Party protestant, a guvernului britanic şi irlandez, proces periclitat de
fanatici aparţinînd ambelor părţi.
Trăsături generale ale conflictului din Irlanda de Nord
Pentru a оnţelege conflictul din Irlanda de Nord trebuie să cunoaştem rădăcinile istorice
ale acestuia. Doar astfel vom putea găsi o explicaţie pentru situaţia actuală, care au făcut din
"Troubles" unul dintre cele mai greu de soluţionat conflicte al zilelor noastre. Această situaţie
problematică şi conflictuală, care a luat amploare în decursul timpului, poate fi schiţată ca dublă
problemă a minorităţilor după cum urmează:
în Irlanda, catolicii reprezintă majoritatea, iar protestanţii, minoritatea.
în Irlanda de nord, protestanţii reprezintă majoritatea, iar catolicii, minoritatea.
Catolicii continuă să fie dezavantajaţi.
dacă Irlanda s-ar unifica, wдren protestanţii ar deveni minoritari. Iar aceştia ar
trebui, la rîndul lor, să se teamă că vor fi dezavantajaţi.
unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda ar trebui ratificată de Irlanda de Nord.
Majoritatea protestantă din Irlanda de Nord ar trebui să оşi dea astfel acordul să
devină pe viitor minoritari într-o "Irlandă Unită".
protestanţii din Irlanda de Nord ţin foarte mult la menţinerea status quo-ului, şi
anume la strвnsa legătură cu Marea Britanie - la Uniune. De aceea, ei poartă
numele de "unionişti".
catolicii din Irlanda de Nord sunt pentru unificarea cu Republica Irlandeză, pentru
a nu mai fi dezavantajaţi, fiind o minoritate. Ei se impun pentru crearea unui stat
naţional irlandez. De aceea, ei poartă numele de "naţionalişti".
17 Conflictul din Irlanda de Nord http://www.dadalos.org/rom/Vorbilder/peace_people/hintergrund.htm (vizitat 04.12.11)