The politics of sincerity. Something about physiology of everyday

Sorin Borza

POLITICA SINCERITĂȚII sau

CÂTE CEVA DESPRE FIZIOLOGIA COTIDIANULUI

© Editura EIKONCluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48Redacția: tel 0364 117252; 0728 084801; 0728 084802e-mail: [email protected]: tel / fax 0364 117246; 0728 084803e-mail: [email protected]: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de Consiliul Național al Cercetării Științifice din România (CNCS)

Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Națională a României

ISBN: 978-000-000-000-9

Imagine copertă:

Editori: Valentin Ajder Vasile George Dâncu

Sorin Borza

POLITICA SINCERITĂȚII sau

CÂTE CEVA DESPRE FIZIOLOGIA COTIDIANULUI

2014

Despre consistența etică a scriiturii

Fiecare om vine în lume „echipat” cu o formă subtilă de impertinență pe seama căreia „celălalt” are libertatea (uneori tragică, alteori ironică) de a confecționa chipuri ale unui timp petrecut față-în-față. O arhitectură complicată și consensuală de semnificații profitabile stă, de cele mai multe ori, între doi oameni. Dacă putem fi împreună, ori suntem numai piese învecinate ale unui joc neștiut e, până la urmă, o întâmplare petrecută departe de lumea cuvintelor. Iată pentru ce, teama care încearcă pe orice om care scrie nu e aceea de a fi pe alocuri obscur, ci împarte același sălaș cu îndoielile mele mai vechi privitoare la curajul oamenilor de a-și consuma singurătatea: nu am fost niciodată bucuros să „fac” cărți fiindcă am avut mereu sentimentul că pretenția relevanței îi face pe oameni să nu te mai dorească în preajma lor. Gândirea nu are nimic complezent și orice formă căutată de politețe a dialogului e o pricină de poticnire.

Remarc, în ce mă privește, o disponibilitate detestabilă a oamenilor de a-și confecționa un tip deturnat de relație cu cartea. Luarea în posesie (cartea ca Zuhandenes1)e o formă de comportament pe care „omul ocupat” îl dezvoltă în siajul unui calcul: lectura devine parte a trainigului personal care susține achiziția de competențe. Nu cred că o carte se împlinește în calitate de combustibil cultural. Sunt cărți care te pot informa corect cu privire la un anume subiect, dar ele nu au un raport determinat cu gândirea. Emmanuel Levinas observa în termenii

1 Ustensil, obiect la îndemână

Sorin Borza6 |

cei mai fruști că nu poate avea cu cartea un raport de folosință pură, de vreme ce cartea nu are acceași semnificație pe care o întreții atunci când ești în prejma unui ciocan sau a unui telefon.

În ultimul timp am căpătat chiar o repulsie față de obligațiile mele profesorale tocmai fiindcă cei care scriu s-au obișnuit să spună ceva (eventual adevărul lor) pentru că „așa se cuvine”. Lumea noastră plină de „cărți-obstacol” a devenit cumva neîncăpătoare. Dorința oamenilor de a fi relevanți în ordinea „ratingului” nu face decât să comprime spațiul de manifestare a ideilor neajustate gustului comun. Suntem consensuali prin educație și condiționarea socială continuă ne asigură scheme conectate de interpretare a cotidianului. Pricepem tot și ne pricepem la toate. Înțelegem orice și ne înțelegem finindcă suntem educați în spiritul decenței. Politicos în maniera cea mai diluată cu putință, Scriitorul a fost invitat afară din salonul îndoielilor. Obsedat de aplauze, textul indică și acreditează. Vocația disciplinării interlocutorului prin rigoare (nu contează de ce fel) a luat locul plăcerii de a gândi împreună. Omul informat nu duce cu sine îngrijorări metafizice. El scrie fiindcă poate și fiindcă vinde în profit.

Mă aștept ca oamenii la care țin să deschidă gura tot mai rar. Lumea complezentă în care ne învârtim geme de inși caritabili, dar nu știe de glumă și nu cunoaște mila. Orice derapaj metaforic capătă dimensiunile unui atentat. Nu trebuie să ne mirăm că de-acum atâtea teorii cuviincioase au ocupat fără rest spațiul academic. Încolonați decent, tot mai mulți „scolars” produc prestigiu instituțional operând cu teze fundamentate statistic. În plan statistic, indiferent de epoca la care ne referim, se scrie invariabil prea mult. Sunt până în ziua de azi convins că oamenii învață și acum infinit mai mult de la Socrate (care nu a scris în viața lui nimic) decât de la „formatorii de competențe” conectați iremediabil la Internet.

Politica sincerității | 7

Cele mai multe cărți ale universitarilor (pe care le-am citit în ultima vreme) sunt în mod vizibil marcate de apăsarea cerinței de a fi luate în serios. Un mic tabel, o anexă statistică, o notă de subsol încărcată de cifre – oferă multor banalități șansa de a fi etichetate pompos drept text academic. M-am sfiit uneori să deschid cărțile profesorilor cu care mă întâlnesc în fiecare zi pe culoare, de teamă să nu mi se confirme anumite bănuieli privind drama lor: orice ins temeinic informat, care poate aborda orice gen – poate scrie despre orice, cu atât mai mult cu cât el nu se știe ca fiind ceva anume.

Nu aș vrea să deduceți acum că sunt revoltat sau că aș dori cumva să propun o stategie sistemică menită să pună capăt erorilor (forțate) pe care le reproșez unor inși de a căror bune intenții nu am motive să mă îndoiesc. Am vrut pur și simplu să ma asigur de o anume solidaritate, de care am neapărată nevoie, în situația prezumtivă că, ceea ce spun, ar putea face pe cineva să se întrebe, în modul cel mai lipsit de prejudecăți, de ce Dumnezeu a fost nevoie ca cineva să mai scrie cărți după ce a ieșit din tipografie Scriptura, eventual ediția completă a textelor lui Platon.

Să nu vă închipuiți că trebuie să fii un mare scriitor atunci când iei decizia să publici ceva. Înțelepciunea a eșuat demult sub călcâiul necesității cotidiene, și cum vechii dascălii au devenit brusc prea bătrâni la comanda unui ministru precoce, s-au așezat la catedră2 negustorii de strategii. Ei vând magistral și fiecare lecție ne face mai supuși și mai competitivi. Până și lipsa de sens în care se mișcă școala modernă e la dispoziția unor „antreprenori de adevăr” care tranzacționează soluții. Înțelegeți acum pentru ce orice ins rezonabil ar trebui să fie oripilat la gândul că, prin natura meseriei, din când în când, mai trebuie să scrie cărți.

Sorin Borza8 |

Poate că oamenii pleacă de lângă cărți și învinovățesc cuvintele fiindcă trăiesc cu pâine și se simt, adesea pe bună dreptate, înșelați. Spunerea (ca trăire întru Celălalt și situare Față către Față) și-a pierdut din consistență odată cu liberalizarea mijloacelor de exprimare a opiniei private. Atunci când dreptul la liberă opinie se confundă nefericit cu libertatea de a debita inept, e de așteptat ca mulți dintre cei care nu mai cumpără cărți să fie convinși că au prins ocazia legitimă de a-și diminua cheltuielile lunare. Dar ei nu se înșeală pe de-a întregul: sunt, pe drept cuvânt, sătui de o cultură care nu hrănește decât interese de putere.

În ce mă privește, nu simt nevoia să îi conving de contrariu. Mica mea teorie despre cărți mă scutește de orice îngrijorări culturale: cărțile fac parte din categoria rară a obiectelor care și-au asigurat „a priori” un destin decent. Ele sunt inevitabil în drum spre cei care, într-un fel sau altul, au nevoie de ele. Anticariatul e, dacă mă întrebați pe mine, o instituție mai importantă decât Guvernul și starea cărților la care un popor le are acces e un indicator mai semnificativ al stării de sănătate a unei națiuni decât vor să admită sociologii. Așa încât, fiind acestea convingerile mele, veți înțelege pentru ce nu m-am straduit să fiu consensual timpului și nici măcar un dram de minimă recunoștință față de spiritul locului nu m-a ispitit.

Am vrut să scriu și am scris știind bine că unele dintre gândurile de aici nu se vor simți deloc confortabil sub ochiul vigilent al paznicilor adevărului. Nu am nimic de spus în apărarea mea. Orice individ de bun simț are destule motive să se socotească stânjenit atunci când trebuie să constate faptul că, oricât de bine ar fi scrisă o carte, ea nu va împedica târfele să se vândă și hoții să-și facă netulburați meseria. Cine vrea să se mântuie citind cărți trebuie să știe că s-a pocăit prea devreme și asta nu face decât să-l expună inutil pericolului de a rata definitiv cărarea către Paradis.


Cărțile sunt obiecte de care te poți dezice pe bună dreptate doar dacă viața ți-a scos în cale vreun înger ori pe însuși Dracul. Cei mai mulți dintre noi n-au pățit asta, fiindcă lumea în care ne-am născut ne ține în brațe, undeva între zidurile dincolo de care își aștern tăcerile și Diavolul și Bunul Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi deschid ochii ca ființe ale trudei și nu văd nici un motiv pentru care ar trebui ca întâmplarea asta să ne deprime. Cum zice Camus, „trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. În măsura în care găsești puterea să te bucuri de propriul destin nu contează ce cred ceilalți despre limitele libertății tale. Există, în definitiv, destule forme tolerabile de a-ți trăi vasalitatea.

Avem, la rigoare, prea puține lucruri de apărat. Pentru ce anume ar merita să mărturisim? Suntem, până la urmă, și noi, doar ciosvârta pofticioasă care confirmă tuturor celor cu care am băut o bere, că această lume a ispitelor, căreia nu i-am putut rezista, se bizuie pe noi. Vă propun aici și acum, o complicitate pe care am mizat de la bun început și în absența căreia orice cuvânt se topește în cuptorul ostilității: sunt „de gașcă” dacă va spun că vin dintre voi, și veți deduce că sunt, de bună seamă, ca voi? Carevasăzică – pot minți, am de dat tunuri și dacă totuși e ceva de spus, ar trebui să termin destul de repede de vreme ce, dincolo de orice vorbe nu stă, știți voi bine, decât o formă mai de oacheșă de compromis. Aș vrea deci să nu mi-o luați în nume de rău. Mi se pare că aș fi, nu doar mai simpatic, ci și cât se poate de decent odată ce am luat hotărârea să elimin preventiv orice suspiciune: nu am de gând să fiu credibil și las degustătorii de înțelepciune cu certificat să-și consume setea de cultură relevantă consumând la terasă vreo „dilemă” cu mai mult ștaif.

Obișnuința mea de a vorbi pe șleau a fost pe câteva rânduri prilej de confuzie, motiv pentru care sunt obligat să admit că efortul de examinare critică pe care îl impune scriitura nu-mi provoacă în mod special plăcere. Totuși, de o bună bucată de vreme chiar mi s-a părut că denunțul (fie și lipsit de metodă) a

Sorin Borza10 |

ceea ce, în ochii arendașilor de opinie autorizată trece drept act de cultură ar putea fi un soi frecventabil de haiducie. Desigur, nu mizez pe un efect imediat și consistent. Depravarea (pur conceptuală) pe care o practică orice autor care ar putea fi de interes pentru posteritate e structurală și profund mobilizatoare: când cineva se ostenește să-ți arate cât de grav te-ai înșelat el probează fără să vrea șansa că ceea ce spui (și pare atât de ireverențios pentru orice om de bun simț) s-ar putea să fie într-un fel sau altul de folos.

Nu mi-am pus niciodată problema, până unde și cum trebuie spus adevărul. Dacă noi vrem să vedem adevărul ca o sarcină a cărților, înseamnă că am ratat întâlnirea cu tot ceea ce viața avea să ne spună. Cărțile înnecate în logică și adevăr n-au prea mult de-a face cu promisiunile timpului ce ispitește ieșirea din rând. Asta nu însemnă în vreun fel că despărțirea de Descartes ar trebui să se petreacă înainte de o prealabilă întâlnire intimă cu metoda. Poți fi riguros fără să cochetezi cu scleroza.

Cărțile obstacol sunt intreprinderi pur capitaliste deși profitul lor nu e, mai niciodată, înscris în documentele fiscale. Ele stau în fața oamenilor și fac uitat rostul tăcerii. Sunt din ce în ce mai multe și cresc cu fiecare zi ca și zidurile unei închisori. Între coperțile lor prosperă un conformism neimpozabil și birocrația academică vede în fiecare nou tiraj un bun prilej de a coloniza noi teritorii. Informarea Gândirea evazivă e calapodul de expresie în jurul căruia coagulează omul ocupat.

În gândire, evazionismul trece adesea drept rafinament și cum nu avem o lege a impozitului pe neisprăvire, orice inconsistență a unui produs livresc poartă cu sine promisiunea de a fi inovație post-modernă. De vină e inerția mentalitară care asociază cartea (de orice fel ar fi ea) cu un artefact plin de încărcătură spirituală. Această prejudecată (prezumptiv inocentă) nu e lipsită de efecte concrete: cele mai multe cărți „se fabrică” și producția de carte a căpătat un regretabil avânt doar


odată cu standardizarea criteriilor și instrumentelor de evaluare a prestației intelectuale în instituții. Știința cu certificare universitară plătește întotdeauna chirie și asta nu are legătură cu valoarea ei de cunoaștere ori relevanța în ordinea umanului.

Semnificația cărților pe care le scriu cei mai mulți oameni vine în siajul caracterului performativ al unui conținut oarecum secundar: sunt interesant, deci spun adevărul – iată secretul seducției culturale. Și dacă se scriu și se vând astfel de cărți ni pare firesc să nu avem nimic împotrivă: nu e democratic și ar fi o dovadă de frustrare personală orice tentativă de a pretinde deparazitarea spațiului de discurs public printr-o analiză critică a exceselor elitei. În realitate, așa cum v-ați obișnuit, lucrurile nu sunt atât de simple. Ce au scris și ce au făcut dascălii noștri nu ar trebui să rămână un subiect eminamente estetic. Orice contact cultural e, prin consecințele sale, un gest. În gândire, cei mai mulți dintre noi, am rămas niște țărani: ea face și tace peste vremelnicia guralivă a învățătorilor cocoțați la catedră.

O lucrare academică devine locul unde se întâmplă doar ceea ce se cuvine și despre care veți citi doar recenzii favorabile. Dar ceea ce suntem cu adevărat nu e (de cele mai multe ori) un lucru cuviincios. Ființa nu poate fi tăinuită căutării statornice a celuilalt, fiindcă în liniștea care se lasă atunci când cuvintele își amușină sfârșitul, cei aleși au auzit deja pașii îndepărtați ai unui gând pe care nu l-am mai ajuns. Odată ce ai devenit conștient de mărginirea cuvântului nu mai scrii cărți menite să îndreptățească o anumită așteptare culturală. Avantajul celui care nu mai scrie cu misiuni precise e totuși discutabil: preocuparea tenace față de exigența colectivă de sens te face să pui creionul jos. Și în fața ochilor stau atunci, dezbrăcate și penibile, toate gândurile care au îmbătrânit așteptând la porți, tot ce ar fi trebuit să dăm și nu am apucat pentru că, nu-i așa, treaba noastră, a celor care scriem, e să vorbim fără rest, despre lucrurile care contează.

Conectat la jongleria sordidă pe care o administrează contabilii amfiteatrelor ar trebui să mă simt solidar cu un model profitabil de a cultiva erudiția: să vă informez, doct și oarecum impersonal, că într-un fel sau altul, veți rămâne prizonierii ignoranței înstelate. Desigur, o pot face în termeni atât de politicoși încât unii nici nu și-ar da seama că au fost înjurați de mamă. O să fie întotdeauna ceva cărți „esențiale” pe care nu le-ați citit și desigur, destule opere de artă pentru care „s-a dovedit că nu aveți organ”. Însă eu cred că, într-altfel decât mi s-a întâmplat mie, ați avut noroc. Și, dacă nu vă e cumva peste mână, o să-mi iau partea mea din acest noroc: iacătă, am scris pentru că sunteți la fel de nedumeriți ca mine și aveți încă vreme să vă întrebați cum sunt unii mai deștepți decât alții doar fiindcă urmează ori conduc vreo școală doctorală...

Pe mine cărțile (cele mai multe dintre ele) au apucat să mă dezamăgească și nu cred că m-aș încumeta azi să judec pe cineva doar știind cărțile pe care le-a citit sau autorii pe care îi frecventează. Îi plac în mod special tocmai pe aceia dintre oameni care nu s-au obosit să își pună la cale, cu ajutorul cărților de autor, un profil. Fiecare zi capătă ceva din forma celui care se învrednicește de ea și oricât meșteșug pune la bătaie cineva diminețile noastre nu-și pot trăda locuitorul: ce cărți vrei să schimbe privirea la care nu poți renunța așa cum nu poți renunța la oasele tale?

Toate astea, odată lămurite, ar trebui să fie de ajuns pentru a ne ține departe de orice iluzii comune și excese. Nu-ți voi descoperi eu ceva din ceea ce n-ar fi putut să te învețe suferințele, dragostea și încercările care au scrijelit obrazul zilei pe care o trăim. Lumea e dreaptă și, dacă Leibniz nu se înșela3, nici un exercițiu de analiză morală nu se justifică, altfel decât prin înclinația ludică a oricărui ins pândit de credința că

3 un fel de tarabă cu rețete pentru competențe


lucrurile care contează în ordinea vieții, poartă un sens. Pot doar să mă socotesc, (sedus cumva de pofta de prieteșug,) în rândul celor care te-au făcut să-ți întorci fața către Ființă. (Cum toate lucrurile bune încep cu F: femei, fotbal, filosofie și alte alea... cred că e cazul să fim cât se poate de dezinvolți. Nu cei care privesc încruntat spre Ființă au parte de întâlnirea cu urmele ei.)

Și orice voi fi spus, aici ori aiurea, stă sub nădejdea sănătoasă că în tăcerea care se lasă pe urma cuvântului vă pot însoți între lucrurile simple care ne fac, zi după zi, să iubim viața. După cum știți cuvintele puternice sunt puține. Ele nu pot fi zăbvăvnicite în drumul lor și nici înhămate la carul patimilor trecătoare. Alături de oamenii care au înțeles bine acest lucru își deapănă trecerea faptele și istoria. Cuvintele nu sunt totdeauna de prisos, după cum ele n-au fost vreodată necesare. Căci nimic din ceea ce oamenii se înverșunează să caute nu locuiește (decât poate vremelnic) în cuvinte…

Sorin Borza14 |

Jugul și călimara

Pentru că în ultima vreme viața m-a purtat ceva mai departe decât se poate aștepta un dezabuzat cu metodă, am simțit pe pielea mea cât de norocos eram totuși pe vremea când, impertinent și ceremonios, salutam boierii de jalnică-ispravă ai unei cetăți sufocate de târgoveți lacomi și pretenții occidentale. O vreme am savurat privilegiul ipotetic de a-mi ține gura pe subiecte atât de palpitante încât plumbul tiparului ar fi fost, pentru acestea, un impardonabil exces.

Oamenii tânjesc după povești care le pot întări sentimentul că sunt indispensabili. Și oricât de relevantă ar fi logica cuiva nimic nu îi poate determina pe ambițioși să își facă timp pentru altceva. Vă pot spune după atâta vreme, în deplină cunoștință de cauză, că nu există ceva care să-i obosească pe oameni mai mult ca bunele-intenții. De aceea, de o bună bucată de vreme, nu mă simt obligat să fiu spiritual. Ce aș mai putea oferi, în mod esențial, unora care au scos „sâmburii” din povestea vieții? Într-o lume cu nurii la vedere, totul trebuie să fie clar și logic. O democrație șmecheră a xeroxat, pragmatic și competent, criterii obiective ale calității și performanțelor intelectuale, până într-atât încât dezbaterea critică pare condamnată la impertinență. În orizontul acestor rigori „firești” mi-am dat sema că nici cea mai sinceră înjurătură slobozită spre disciplina amfiteatrelor nu mai e o afacere: m-ați suspecta pe loc de vreun scenariu postmodern, menit să valideze o rafinată ipoteză de cercetare...

Sorin Borza16 |

Suspendat între ispita puterii și întâmplarea de a avea (anumite) îndoieli omul contemporan a devenit un animal politic înverșunat. Seriozitatea și înclinația naturală de a spune ce gândești nu par înzestrări deloc potrivite cu obișnuința insului setat pentru competiție. A avea putere și a fi declarat învingător e esența programelor europene de educație. Ce motive ați avea să vă îndoiți de succesul acestui program, de vreme ce beneficiarii lui se întorc de la hyper marhet cu coșurile pline?

În spațiul consumatorismului fericirea e configurată doar în temeiul obișnuinței de a avea. A avea poate să fie pentru orice ins sănătos măsura succesului și nu există azi vreo dramă publică mai transparentă decât lipsa simțului proprietății. Lumea noastră e, după cum puteți constata și singuri, populată cu vietăți care au ceva de pierdut. Lipsa unui portofoliu de exclusivități e motiv de declasificare socială și orice lipsă de preocupare în acest sens devine formă virtuală de inadaptare.

Convertit prin mecanisme (oarecum inocente) de solidaritate m-am suspus, de voie de nevoie, unor examene menite să-mi certifice calitatea de „proprietar” de cunoaștere. Cum nu știu prea multă lume care consumă la prânz cunoaștere și nici pe unii care se încălzesc iarna sub plapuma științei am toate motivele să mă țin departe de pretenția de relevanță pe care ți-o livrează concubinajul prelungit cu discursul academic. Catedra obligă. Există, în plan interior, o negociere continuă între dorința de a proba un intelect competitiv și bănuiala apăsătoare că, la fiecare succes adăugăm încă un lacăt la poarta care ne desparte de ceea ce suntem cu adevărat. Faptul că cineva poate recunoaște aici un clișeu (ca imagine, nu ca formulă) e cea mai bună dovadă a schizoidiei discursului cotidian. Să fii


inteligent și politicos nu mai e demult o dovadă de farmec personal, ci o misiune civică.

Întâmplarea de a avea în preajmă câțiva marginali curajoși, dintr-aceia care nu au apucat să schimbe „jugul onoarei pentru foloasele nemărginite ale rușinii” (Thomas Mann) nu mi-a fost până la urmă de prea mare folos. Fiindcă atunci când, sub căutătura ironică a bunului Dumnezeu, am pretins unora dintre cei pe care destinul îi împingea în preajma mea să-și cultive demn îndoielile (cele bune și cele rele deopotrivă) s-a găsit imediat vreun răzgâiat cu pix la teșcherea dispus să observe că, pentru uzanțele cotidiene aș fi mult prea scolastic și, în consecință, nefrecventabil din punct de vedere social.

Cetatea noastră e, de o bună bucată de vreme, plină de judecători cocoțați pe rafturile de gunoi retoric vândut sub eticheta pompoasă de cultură. Pentru infatuarea acestor oameni nu sunt de vină cărțile, căci ele nu se predau niciodată de bună voie celor care se folosesc de cuvinte ca de o pereche de cizme. Cărțile sunt, cu rare excepții, mai inteligente decât „judecătorii” lor și nu tolerează abuzurile unui intelect mediocru. Cei care dau banii pe cărți trebuie să înțeleagă bine faptul că, în definitiv, n-au cumpărat vreo halcă de cunoaștere. Nu devii stăpânul unei cărți atunci când ai plătit-o. Sau, dacă vrei neapărat poți spune asta, dar e ca și când ai pretinde că ai făcut dragoste cu o femeie de moravuri ușoare. Avem de a face în mod evident cu o inconsistență radicală: numai sexul are îndreptățirea și calitățile necesare pentru a deveni marfă...

N-aș vrea să mă expun prea tare riscului de a spune adevărul până la capăt de teamă că numai o altă prefăcătorie mi-ar putea înlesni accesul la indulgența firească a unor „oameni de spirit”. Omul recent e plin de dexterități și în conformismul său inclusiv m-ar putea bănui de vreo formă de

Sorin Borza18 |

înțelepciune prin imprudență. Prefer deci să-mi conserv prin detașare iluzia că respectul public se stoarce în întâlnirea cu acea formă de scriitură care nu măgulește mediocritatea individuală de dragul exigenței de rating. Sunt convins că cei care scriu sub presiunea aplauzelor rămân prizonierii înțelepciunii comestibile și cuvintele lor ascund trufandale de plastilină pe o piață unde excitația suplinește cu succes discernământul. Cu toate astea, sunt cât se poate de liniștit în privința viitorului: jugul cuvintelor e mult mai beteag decât pământul care acoperă gălăgia lumii noastre bătrâne.

Impertinența Ființei și Istoria (unei secunde)

Sub semnul orgoliilor de vietate critică mi s-a părut, într-o zi (desigur săracă în surprize) că sunt îndreptățit să vorbesc lumii despre țărani deștepți, facturi indecente ori erori politice. Mărturisesc că, la fel precum mulți alții, am deprins obișnuința detestabilă de a vorbi despre Ființă ca și cum aceasta ar avea față de mine un soi de simpatie discretă și profund nemotivată.

Am vândut și eu explicații dantelate. Am produs cândva recenzii deente la tomuri care confundă retorica pretențioasă a filosofiei de catedră cu esențele. (Vă asigur însă, dincolo de asta, că nu are nici un rost să etichetăm ontologia fundamentală drept moft inutil de dragul ideii că asta ar deveni imediat un avantaj practic pe linia efortului nostru de a explica femeii de serviciu cum ar putea să-și dea seama că viața ei are, totuși, un sens.) Cum relevanța ideilor nu ține nici de complexitatea retorică și nici de competența comunicativă e bine să fim întotdeauna circumspecți când, iluzionați politicos prin disciplina interlocutorilor, devenim surse de opinie autorizată pentru câțiva contemporani dornici de afirmare intelectuală.

Am fost flatat uneori de disponibilitatea ridicolă a unor amici de a lua drept spirit vreo jonglerie verbală exersată la adăpostul efervescent al unui țap cu guler proaspăt. Când scrii „la jurnal” asta rămâne oricum în orizontul firesc de așteptare. Frecvența citărilor e un criteriu extrem de fragil al pertinenței și cum orice gândire care își devansează epoca

Sorin Borza20 |

e condamnată să fie inactuală, ar trebui să fim permanent alarmați de succesul de piață al oricărui adevăr în periocol de a deveni maximă. În ce mă privește, sunt sigur că esențialitatea și calitatea unui adevăr decurge, invariabil, din gradul de libertate pe care-l înscăunează el.

Nu știu dacă eu fac o mare cinste limbii noastre atunci când accelerez profilul indisciplinat al vreunei idei pierdute prin labirintul dimineților mele de „contras”. Cu siguranță însă, viața mi-a făcut favoruri insolite descoperindu-mi oameni care au avut energia de a înjunghia fără resentimente pântecele vorbelor mele. N-am fost niciodată gata să le dau dreptate, dar am știut totdeauna că fără ei, dreptaea mea nu face doi bani. Nu mi s-a părut că e un merit să stai de partea celor care, uitând buna smerenie, au pretins că poate aduce înaintea oamenilor mirosurile și zvonul silvestru al unor făpturi în preajma cărora cuvântul și-a văzut neputința. Filosofia, dacă ai învățat de la ea ceea ce trebuie, te poartă acolo unde cuvintele stau gata să-și dea duhul. Situația tensionată a cuvintelor în orizontul filosofiei e starea de grație pe care o pretinde orice încercare de a-ți trăi viața în temeiul unui fel de a înțelege lumea.

Spun asta în ideea că niciunul dintre noi, cei care ne zicem oameni, nu ezităm folosim cuvântul și un exercițiu prelungit al acestui drept de folosință întreține multora dintre noi sentimentul de control. Când cineva capătă obișnuința de a fi aprobat de un număr suficient de interlocutori, în 9 situații din 10, va extrage de aici dovada îndreptățirii sale de a fi stăpânul cuvintelor. Odată ce un ins (cu dexterități retorice dovedite public) ia în stăpânire o cantitate oarecare de cuvinte, reușește să se îndepărteze suficient de idei și de gândire în genere, astfel încât să pună bazele unei ideologii. Orice ideologie apare, la rigoare (așa cum observa subtil Hannah Arendt) ca „logică a unei idei”. Desigur, vorbim totdeauna de logica proprie a unui „stăpânitor de cuvinte” și, în anumite cazuri, numai a lui.


Lucrurile pe care le gândește cine va atunci când se apucă de scris nu seamănă niciodată cu lucrurile care se vor întâmpla atunci când cuvintele vin la întâlnirea cu destui oameni gata să zăbovească printre cărți. Orice literă pierdută între coperțile unei cărți e într-un fel sau altul, un cameleon. Când cineva scrie primul rând al unei cărți trebuie să fie conștient de asta.

Dincolo de arhitectura evanescentă a semnului zgâriat pe cardo (catarama Timpului), faptul de a scrie rămâne o formă singulară de împărtășire. Atunci când, în singurătatea pe care o lasă în urmă cuvintele, oricine va avea puterea să continue în ciuda atâtor limite și erori, abia atunci cartea își va fi împlinit soarta. Până atunci nu îmi râmâne decât să trăiesc pe îndelete privilegiul de a vă întovărăși spre grădinile unde cinismele cotidiene cheamă gândirea la raport. Nu spun că nu e un pic de șiretenie în felul ăsta de a face dreptate celor care nu se aud. Știu bine că exportul judecăților esențiale asupra lucrurilor simple în lumea cuvintelor e dintotdeauna o misiune riscantă. Sunt destui savanți înhămați la remorca democrației consensuale și n-ar fi nimic ispititor în străduința de a împărtăși succesul lor. Nu e cazul să fim de acord. În definitiv prea puțin din rigoarea argumentelor interesează atunci când la întâlnirea cu îndoielile tale convoci doar complici și lingăi. Să ne pe–trecem dar românește, pentru a sfida în cârciuma Europei Unite, toleranța hulpavă care crestează (cu roșu și negru) obrazul feciorelnic al acestor vremi de ne-isprăvire și tulburare.

America. Triumful subtilității cinice

Există o ortodoxie intransigentă, capabilă să otrăvească orice relație a omului cu semenii și cu Dumnezeu. Secrete descalificante combinate cu o istețime infertilă au purtat adesea pe privilegiații zilei în catacombele urât mirositoare ale unei istorii manipulate de obrăznicături. Tânăra și frumoasa Americă, așa cum stă bine fetelor de măritat, nu are un trecut la vedere. Pe 4 iulie ca în toți anii de pe urmă, America sărbătorește infatuat și sincer mai bine de un secol de productivitate profitabilă și libertate la preț redus. Nu sunt fanul obsesiei antiamericane. Orice european (și Jean Francois Revel, ori interlocutorii lui nu fac excepție) dispus să judece America fără îngăduință față de excesele ei (de tot felul) mi se pare suspect. Dacă ar fi permisă o analogie cu iz psihanalitic aș spune că numai zeii condamnați caută cu tot dinadinsul să-și mănânce copii.

Curajoși din solidaritate cu obișnuința de a avea petrol ieftin americanii și-au învins teama și au ieșit pe străzi de câte ori a fost nevoie. Nu știu cum gândesc cei mai mulți dintre americani. Dar știu că nu le prea pasă de „ciocnirea civilizațiilor”, de „imperialism cultural” sau de alte bazaconii teoretice. Americanilor le este însă frică. Și tocmai de aceea pot admite cu seninătate că bombardarea teroriștilor la întâmplare determină uneori așa numitele „pierderi colaterale” și nu își bat prea mult capul cu asta. Care înseamnă, dincolo de orice strategii de comunicare, să ucizi copii și femei, oameni


nevinovați. Acest detaliu nu stimulează deloc imaginația programatorilor de la centrele de comandă: în definitiv una dintre caracteristicile războiului modern este această separare totală a victimelor față de călău. E o inovație necesară fiindcă americanul de rând e creștin și familist. Aș spune că, în mod practic, educația care pivotează în jurul unor practici profund utilitariste conduce la stabilizarea unui utilaj etic menit să protejeze conștiința unei națiuni profund atașată de simboluri. Când privesc spre America mă gândesc uneori, că unii oameni pot fi (sunt) atât de răi fiindcă le lipsește imaginația.

Iată, veți spune, o națiune umilită de terorismul virtual al propriilor scenarii cu teroriști. Terorismul nu înseamnă, dacă e să facem o analiză realistă, o invazie a îngerilor morții echipați cu cagule. Dacă pentru Andre Malraux (în Franța anilor 30) revoluția era „un camion, câțiva oameni și arme” iar câțiva ani mai târziu, pentru Brigăzile Roșii din Italia „doi oameni și un revolver”, pentru arabi ea pare să fie în zilele noastre un sinucigaș și un cufăr de explozibil. „Diferiți și totuși asemănători” e sloganul preferat al democrației europene comunitare. În mod paradoxal el se potrivește deopotrivă acelei părți a lumii pândită de mizerie și violență.

Terorismul islamic a devenit un pericol concret abia în clipa în care el apărea interesant pentru o categorie mai largă de marginali pe care îi unește mai mult decât o solidaritate cu caracter etnic ori un fond religios. Toți acești oameni au însă ceva în comun: frustrarea. Ei traversează o mlaștină mentalitară în care mulți dintre cei vulnerabili social s-au rătăcit. Pătruns de sentimentul acut al iminenței unui dezastru (real ori închipuit, contează mai puțin) individul lipsit de perspectivă imdiată și aflat în criză de soluții recurge la violență și exces. Presiunea cotidianului e evacuată prin punerea în scenă privată a unor planuri destinale alternative. Terorismul e, dincolo de paradoxul formulării, o nebunie

Sorin Borza24 |

temeinic organizată. Tacticile au principii riguroase (care le explică relativul succes) și strategiile de victimizare la care recurg liderii asigură energii importante și voluntari dispuși să pună umărul la instaurarea „noii lumi”. Cândva, vorbind despre America, europenii spuneau „Lumea Nouă”. Cât de nouă este azi această lume și care sunt azi lecțiile pe care le putem primi de la ea?

Militarii americani pot fi găsiți azi în teatre de operații de pe toate continentele. Nu cred că cineva mai încearcă să-i amăgească pe acești oameni că există o moarte eroică pe care e chiar înălțător să ai parte de ea. Veteranul care a avut în nări gustul cărnii sfârtecate înțelege că între viață și moarte nu e nici un arc de triumf, ci numai scrâșnetul măselelor zdrobite de suferință. America își vinde scump morții și nici un fel de etică nu subzistă dincolo de calculele strategice ale experților Pentagonului.

Singurele compensații pe care le pot primi familiile soldaților care mor sunt pur financiare. Cei care au rămas te fac să trăiești pentru posteritate dezvelind placi funerare sau monumente omagiale. Nu cred că americanul de rând, educat în spirit pragmatic, s-ar lăsa prea lesne convins de tot acest exces ritualic. Presupun că, la o ipotetică întoracere din lumea de dincolo, nu steagurile și loviturile de tun ar fi de interes pentru cei uciși în război. Prezența solemnă a camarazilor celebrează norocul lor chior de a nu fi fost pe traiectoria unei bucăți de metal mai rece doar decât fiorul de pe șira spinării. Și dacă o fi vreunul pentru care asta să nu fie adevărat sunt sigur că puteți accepta că acela e excepția, iar nu regula...

Vreau să vă gândiți, înainte de a expertiza lipsa de aparat metodic cu care a fost tratată chestiunea, la indiferența colectivă față de neputința unui copil uitat lângă patul de agonie al mamei sale tuberculoase. „Ne interesează morala”, e, într-un anume sens, o expresie profund sugestivă: asta


deoarece în miezul ei stă, de cele mai multe ori, un interes. Profit acum de mica mea găselniță paralogică pentru a extrage motivația primitivă a admirației față de spiritul pragmatic american: a fi moral nu reprezintă o opțiune spirituală, ci o alegere strategică. Dacă stau să mă gândesc bine am putea deriva de aici și o explicație cu privire la opțiunea majoră a gândirii filosofice americane: e firesc, în definitiv, ca Immanuel Kant să fie inamicul no. 1 al utilitarismului.

Umanismul omenirii pare o legendă diluată din clipa în care îndestulații se dedau, în lumina reflectoarelor, la exerciții de caritate. Ar trebui să-i închidem (experimental) pe toți acești figuranți în pivnițele umede care țin loc de adăpost atâtor oameni, înghesuiți de foame, mizerie și neputință. Orice dezbatere corectă asupra politicii SUA presupune examinarea preliminară a orizontului conceptual în care dirim să se poarte dialogul. Ce este de fapt războiul împotriva terorismului? Cine sunt regizorii lui? Și pentru ce atâta caznă de a da o fațadă de legitimitate acestei afaceri?

Presupun că arabii au o doză de fanatism potențată azi de inabilitățile politico-diplomatice ale statelor occidentale. Vă gândiți că în Afganistan și în Irak se moare de foame. Asta e adevărat, dar numai în parte. „Paznicii” robinetului de petrol nu suferă de foame și nici nu au remușcări de natură istorică. În războiul crâncen dintre americani și prețul petrolului pe piața mondială vor câștiga toți descurcăreții. Mai catolici decât Papa sunt în dese ocazii, numai americanii. Și după o „cruciadă” pe cinste, dacă interesele o vor cere, vor fi mai aproepe de Mecca decât molahul Omar. În America ideile se nasc și mor eroic în fiecare zi, dar numai atâta vreme cât senatorii americani au certitudinea că poporul se va ghiftui, de mâine, mai abitir.

Cultura respectului și respectul culturii

Germania este, din cate știu eu, singura țară din Europa unde autostrada e întreținută din bani publici (nu se colectează taxe directe) și nu exista limită de viteză. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă nu cumva e periculos. În România când se vorbește despre siguranța circulației vorbim de fapt despre amenzi de nivelul unui salariu mediu pe economie. Pentru depășire de viteză poți sta la ultima gaură de la curea câteva luni. Și totuși viteza nu pare a fi o obsesie a lui Fritz. Aici, lumea nu pare să se grăbească deloc. Exista o galanterie a invitațiilor reciproce: șoferii inventează priorități convenționale, te lasă să intri în intersecții nesemaforizate fără complexe de vinovăție. Veți spune că șoferul nu pare etalonul cel mai potrivit al unei analize a culturii spirituale, indiferent de țara unde te afli. Aș vrea să luăm totuși în discuție, cu tiltu de favor personal, o prejudecată de acest fel. Sunt convins că veți de acord, cel puțin cu unele dintre lucrurile pe care am să le arăt mai departe..

Strada este locul unde se descoperă fizionomia spirituală a unui popor. În țara lui Goethe politețea calmă a omului obișnuit e frapantă pentru un străin. Nu vreau sa va spun ceea ce deja știți: ordinea și curățenia au aici o inerție enervantă. Am tot căutat cu privirea un loc care să infirme această „mitologie” orgolioasă. Când am arătat (cu abia disimulată satisfacție) în fața unei case din centru câteva


resturi de ambalaje am primit prompt și explicația „minunii”: da, e adevărat și e regretabil că se întâmpla așa ceva, dar acolo stau turci și măsurile care se iau necesită timp pentru că altfel ar putea fi interpretate ca discriminare și intoleranță etnică.

Puțin supărat din cauza penuriei „minunilor” într-o țară cu antecedente istorice memorabile, m-am lăsat ispitit de pofta deconstructivistă pe care ți-o asigură o tolăneală bună în grădină. Constat ca nu există garduri între case. Pentru a nu agresa intimitatea vecinului există un fel de paravan din plante ornamentale, dar fără nici un fel de valoare defensivă. Totul e neverosimil de îngrijit. Nici un fir de iarbă nu stă aiurea și asta într-un fel în care nimic nu lasă să trădeze excesul de organizare. Un soi de frumusețe stăpânită domină ferm fiecare centimetru. Ma dau bătut în dorința mea de a găsi argumente zdrobitoare în favoarea frumuseții sălbatice a munților noștri. Îmi salvez orgoliul național spunându-mi că frumusețea are, de fapt, suficiente fețe...

Germania e conștientă de sine și spiritul ei seniorial transpare în oameni și edificii. O arhitectură triumfală căreia, tehnic vorbind, nu i se poate reproșa aproape nimic stârnește Europei invidii discrete. Marșul teutonic al istoriei organizează azi ritmurile Europei latine. Poporul care a pierdut războaiele secolului XX scrie cu dezinvoltură partitura muzicii comunitare pe bătrânului continent. Ce anume i-a permis să renască repetat din propria cenușă?

Mă lovesc in fiecare sătuc de monumente și vestigii ale trecutului păstrate cu venerație și mândrie manifestă. Fiecare pod și fiecare cârciumă are un trecut. Eu susțin că dincolo de inerția (fericită) a spiritului prusac, la baza civilizației respectului față de om și față de natură, stă respectul în fața culturii. Nimeni nu se naște cu o înțelegere instinctivă a importanței propriului trecut cultural. El se

Sorin Borza28 |

inoculează cu răbdare insistentă în același fel în care înveți propriul copil să arunce hârtia la coș și să pună lucrurile la loc. Supremația civilizațională și politică a Germaniei de azi se înrădăcinează în obstinația cu care se face apel la judecățile lui Kant și scrierile lui Goethe. Căci, așa cum spune acesta din urmă, „Își merită viața și libertatea acela numai, ce zilnic și le cucerește neîncetat...”

Germania. A treia ispitire

Alvin Toffler scria acum câteva decenii o carte de succes numită „Al treilea val“. Orientul trebuia sa raspunda acestei „provocari“: orice invazie e urmarea unei ispitiri.

Ca orice intrus venit dint-o cultura transmoderna (evit intentionat termenul de postmodernism fiindcă în culturile „made in Orient“ orice concept e suspect de evazionism) imi exersez perversitatile culturale cu voiosie: subminez cultural etaloane pentru a-mi face loc intr-o lume exclusivistă și rapace. Îmi propun desigur, numai răutăți inofensive. Nu vreau să pretind, tocmai acum în pragul europenizării definitive a câtorva milioane bune de mizerabili din Est, că Occidentul Europei ar fi un club politic. Dar pentru oricine este clar ca acolo unde nu există egalitate reală între membri, există întotdeauna un pic de snobism. Europa, indubitabil, ne iubește. Altfel ce aș căuta eu, imperfectul, în țara unde expertocrația a pus demult toate lucrurile la punct. Eu nu mă indoiesc de „iubirea“ Europei. Însa am destule motive să mă tem de ea. Asta pentru că, așa cum spunea cineva (hârșit sub rele), în orice dragoste intempestivă, e și un pic de viol.

Pașii unuia dintre „mizerabilii” de serviciu din Est in pamantul bogat în cârnat, bere și istorie sunt întotdeauna timizi. E ca și cum ai călca într-un muzeu, ori mai bine, o enclavă a paradisului promis. În mod paradoxal e foarte greu să scrii despre ceea ce se întâmplă efectiv aici, fiindcă nimic nu seamană cu ficțiunile alienate ori cu jocul naiv

Sorin Borza30 |

al imaginației care populează „literatura orală” pusă în circulație de fiul rătăcitor. Poate că e, într-adevăr o literatură a lașității: emigrantul descoperă în Occident numai ceea ce era pregătita să vadă. Mriajul ține în definitiv de neputința noastră structurală de a recunoaște că, uneori, se poate întâmpla să nu avem drepate

Cum nu mi-aș dezminți structura rebelă în schimbul unor solduri (altfel binevenite) luate la un preț bun, am decis să mă uit puțin, dincolo de sclipiciul fără defecte al străzii capturate de oferte de lux. Am văzut oameni bine îmbrăcați care numărau în palmă fiecare cent. Am înțeles repede că eu sunt unul dintre cei puțini (și norocoși) care nu vrea să știe ce e aia „a plăti nemțește”. Dar asta pentru că oamenii pe care îi cunosc aici se încapățânează să trăiască într-o logică exterioară principiilor clare dupa care se conduce regatul profitului. În țara unde curge lapte și miere nimeni nu imprumută o coajă de pâine și esti norocos al naibii dacă vecinul de scară îți răspunde la salut.

M-am gândit totdeauna că e preferabil sa suferi și să te revolți într-o epocă a parantezei (cum e tranziția noastră) decât să consumi solitar un plictis organizat. Competitiv și precis în reacții neamțul nu șitie de glumă. Aici oamenii își legitimează pretența de cultură majoră licitând vocația combativă. Adversocrația inventează inamici pentru că nu-și poate asigura energii istorice decât aducând la zi resentimente. Nu există zeflemeaua (românească?) și nu veți avea parte nicicum de cronica unei victorii derizorii. Totul e obiectiv, precis și, iremediabil fad. E important să fii eficient fără echivoc și prea puțin conteaza în ce fel și mai cu seamă, la ce servește iscusința ta. Fascinația productivității a evacuat din programul zilnic al individului timpul pentru îndoială și întrebări.


Prins cumva sub ispita nevoii de confirmare a micii mele teorii mă uit din nou la case, la mașini, la gazonul precis delimitat și impecabil tuns din curtea vecinului. Mă întreb dacă nu cumva e o făcătură. (Îmi amintesc, fără nici un fel de iluzii comparativiste, că la vizita în Rusia Sovietică, pentru Sartre, la vremea respectivă om de stânga până în măduva oaselor, oficialitățile staliniste au i-au servit „comunismul de protocol”: un colhoz unde țăranii erau munceau în fericire și trăiau îmbelșugat. Sartre nu a înteles decât multi ani mai târziu cat de grav a fost ocultat și pentru ce motive a devenit obiectul unei atât de rafinate manipulari...)

Încep însă să sper ca Germania „impecabilă” nu e decât un „produs” care se vinde după o rețetă comercială de succes. Nu mai am prea multa vreme să caut Germania adevarată. Oricum ea nu pierde vremea pe străzile inundate de felinare și magazine ci, bântuie în salopetă gata oricând să cârpească o țeava de gaz înfiptă în catacombele Kremlinului.

Infidelități remarcabile

Există o anumită categorie de indivizi care, prin vocație și caracter, au rămas infideli epocii în care s-a întâmplat să fie născuți. Ei au trădat bunul simț al contemporanilor și știința din amfiteatre. În lumea noastră, infidelii articulează extrema detestabilă a unui raport consensual cu normalitatea. Noi avem privilegiul de a fi cuviincioși doar atâta vreme cât infidelitatea rămâne în viață.

Istoria a dovedit că nu acceptă infidelități, ci oferăîn anumite circumstanțe, dispense în termeni confidențiali. Mulți oameni se urăsc între ei și nu recunosc valoarea infidelității. În ce mă privește, pot să-mi închipui infidelități memorabile și ieșiri din rând pline de sens. Puterea unui om de a sfida prejudecățile unui ceas nătâng nu mi se pare puțin lucru. De regulă, devenim ostili față de cei care nu ne seamănă și nu acceptăm că, la limita puterii noastre de înțelegere stă, deseori,

Poate că mulți dintre cei care s-au trezit străini într-un timp pentru care nu părea să fie nimic de mărturisit, au greșit înconjurându-se de mizantropie istorică. Furia lor, prea puțin celestă, i-a înverșunat nu doar împotriva răului din om, ci și împotriva lor înșiși. Căci pentru omul comun ceea ce nu are forma clipei este deșertăciune și motiv de suspiciune. La întâlnirea cu atipicul, primul impuls al omului comun este violența agresivă. A strivi ceea ce nu este pe potriva înțelegerii tale nu e, așa cum se crede în genere un fenomen natural, ci dovada unei triste limitări intelectuale.


Natura îngăduie, sau poate chiar iubește misterul. Nu spun aici că doar binele și frumosul sunt misterioase. Am văzut de multe ori răul îmbrăcat în rochie de crinolină ori redingotă. Totuși continui să cred că nimeni nu are dreptul să judece oamenii privind fizionomia vreunui ceas întunecat de rătăcire.

Trăiesc mereu întărit de credința că epocile luminate se petrec către ființă la chemarea unor oameni diferiți care vor și își pot permite să cultive vise îndrăznețe. Sunt convins că visele și curajul lor nu sunt deloc comode pentru o istorie docilă, însă tenace în conservatorismul ei. Să ne gândim numai la Umanism și Renaștere. Lumina acestor epoci a răsărit din iluzia fericită a omnipotenței spiritului și din pretenția de libertate a unui om care nu a pregetat să spună contemporanilor că mai devreme sau mai târziu omul va zbura. Leonardo da Vinci a îndrăznit să spună că pasărea făcută de om se va ridica la cer doar fiind infidel contemporanilor săi și epocii sale. Am numit aici doar una dintre infidelitățile remarcabile ale omenirii.

Poate că așa cum spunea Alfred de Musset „fiecare poartă în el o lume ignorată care se naște și moare în tăcere”: Numai caracterele mari pot mărturisi pentru această lume nevăzută. Leonardo a fost dăruit de Dumnezeu cu acea forță interioară care face diferența dintre omul de geniu și cel comun. Lumea e plină de vise. Diferența se face la nivelul forței de a le întrupa pe baza unui proiect lucid și eficace.

Se spune că prima amintire a copilăriei lui Leonardo este o imagine premonitorie. El își amintea că în leagăn fiind a fost vizitat de un vultur care i-a deschis gura cu atingere ușoară a aripii și apoi a plecat fără să-i fi făcut vreun rău. Poate că aceasta nu este decât o poveste. Numai că nu e o poveste ca oricare alta, fiindcă acest om blând despre care se spune că era un vegetarian și că obișnuia să cumpere

Sorin Borza34 |

de la piață păsări în colivie numai pentru a le elibera și-a onorat destinul princiar. Vulturul lui Leonardo este geamăn cu vulturii care guvernează destinele istorice ale imperiilor ori ale Cezarilor. Puterea lui Leonardo stă însă mai presus de zăngănitul cutremurător al armelor, chiar dacă și despre puterea lui fizică sunt destule lucruri de spus. (Se știe că în tinerețea sa acest om stârnea admirația celor din jur strâmbând între degete potcoave de cal sau spărgând o lamă de oțel înfășurată în batistă ca și cum ar fi fost de sticlă. Giorgio Vasari spune că iubea foarte mult caii „umblând cu ei cu răbdare și nesfârșită dragoste”, că era un călăreț desăvârșit iar în mânuirea spadei era unul dintre cei mai iscusiți din Florența.)

Leonardo, pictorul, și-a trăit viața sub semnul infidelității exemplare fiindcă Leonardo nu a fost niciodată doar un pictor. În slujba lui Ludovico Sforza a fost cunoscut ca inginer militar și geometru; pe tânărul Cesare Borgia l-a servit ca inginer și arhitect; titlurile purtate în Franța au fost primul pictor al regelui și mecanician, iar regele Francisc I l-a numit grandissimo filosofo. Iată de ce discipolul său Francisco Melzi avea toate motivele să fie convins că Leonardo este „un om așa cum Naturii îi este cu neputință să mai creeze un altul.” Infidelitățile lui Leonardo au luminat epoca sa. Omul care a proiectat în secolul XV tancul armat, (cf. desen, British Museum) motorul, (Codex Atlant. fol. 80 b, Milan, Biblioteca Ambroziana) strămoșul elicopterului (Ms B. fol. 83 verso, Paris, Bibliothéque de l’Institut de France), parașuta piramidală și a prefigurat teorema de bază a hidrodinamicii (v. Codex Madrid I), era un străin printre contemporani. Nici măcar proiectele sale legate de morile de vânt nu au avut prea mare succes. Așa a devenit posibil momentul în care și-a oferit serviciile sultanului Baiazid al II –lea în jurul anului 1502.


Cu mult înaintea epocii sale Leonardo s-a stins din viață la fel de grațios precum și-a petrecut-o. El închide ochii la 2 Mai 1519 pictând într-o încăpere a castelului de lângă Amboise, ce-i fusese dăruit de regele Francisc I al Franței. A fost infidel epocii sale pentru a rămâne fidel destinului omenirii. Așa cum scria el însuși cândva: „După cum o zi bine întrebuințată dă un somn bun, tot așa o viață bine folosită dă o moarte fericită.”

„Omerta” la români

În Italia celebra „lege a tăcerii” (omerta) e mai mult o problemă de istorie a tradițiilor marginale. Ea ține de o mitologie confecționată pentru turiști. Onoarea de mafiot e, pentru ce inițiați, o legendă păguboasă bună doar pentru adormit fraieri. În Romania, unde există oficial numai filme cu mafioți, să taci ca să fii lăsat în pace a devenit un delict intelectual profitabil.

E greu să trăiești în lume pentru că e greu să taci. Și totuși românul tace sistematic în fața istoriei de două mii de ani. Recompensa: suntem în continuare, așa cum spune Lucian Blaga, „eternii săteni ai istoriei”. Timpul ne macină ca popor pentru că fiecare român e mai preocupat de propria ogradă decât de propriul destin. Mă tot întreb dacă ne vom europeniza sărăcia numai fiindcă acum câțiva conaționali cosmopoliți prin culoare fură în Germania sau cerșesc în Franța fără vize? Fi-va trecutul pruncilor noștri mai puțin mizerabil dacă Occidentul va tolera cu aere paternaliste această „invazie de ticăloși barbarizați de jumătate de secol de comunism”?

Știu să răspund la aceste întrebări în fața oamenilor. Dar răspunsul meu nu contează atâta timp cât românii nu pot răspunde la ele în fața lui Dumnezeu. Văd că ne strecurăm, tot mai ridicoli, către periferia rivalităților istorice care excită Europa. În fața Istoriei adevărate românul tace. Și nu-i pasă nimănui dacă din disperare, din lene sau numai din obișnuință…


Ce crede Occidentul despre noi e clar pentru oricine. Și politicienii noștri care „negociază” (=cerșesc) integrarea nu pot ascunde sub zâmbete de protocol adevărul dureros că suntem „leproșii” Europei. O țară care exportă orfani și târfe de duzină bate la porțile unei lumi cinice din rațiuni de eficiență. Știu sigur că sârbii, care nu bat în genunchi drumul la Strasbourg, vor fi în douăzeci de ani mai europeni decât orice român. Poporul român tace în fața Europei, ce trist, prin vocea conspirativă a unor foști securiști. Ei merg în Europa doar pentru a cumpăra aliați de conjunctură și o iluzie de prestigiu mediatic, uitând că istoria nu se cumpără, ci se face. Experți ai disimulărilor provizorii, maeștrii ai vicleniilor ieftine, vor să cumpere pentru țară o mască europeană. Oare suntem în sângele nostru un neam de slugoi cu minte puțină? Avem cu adevărat nevoie să dăm destinele noastre în arendă unor lichele?

Eu am auzit că peste tot în lume sunt români care au răzbit. Ei au rupt „omerta” noastră istorică sub un steag străin. Nu cred că erau mai puțin români și mai cred că nu e adevărată vorba care spune că nimeni nu-i profet în țara lui. Avem și noi, profeții noștri. E drept, vicleni și otrăvitor de sinceri cu neputințele noastre. Ne dresează pentru tăcere, căci, pare-se în Europa unde curge lapte și miere doar vocea lor ar fi la preț bun. Trăim, din păcate, sub zodia dramatică în care vătafi inculți ne comisionează grav sudoarea în numele unei pretinse economii a istoriei. Eu, anonimul, nu mai vreau într-o Europă care împrăștie suferința și disperarea în visele unui popor care nu a luptat niciodată, fiind mereu prea ocupat cu preazilnica trudă. Românul simplu este, cred eu, mai viu european în tăcerea lui sfântă decât prin schelălăiala diplomatică a unor furnicare gemând de slugoi. Nici un minister nu poate negocia europenizarea românilor, ci numai românul însuși.

Sorin Borza38 |

O să vă dezamăgesc, ca de obicei: nu am nici o revoluție de rezervă. Îmi place să tac pentru că sunt român și pentru că, în final, orice „profet” decepționează. Pentru mine istoria are chipul unui țăran, născut în Apuseni, om care a trăit din sudoarea palmelor, care a avut mereu cai albi, care nu știa să scrie, dar care, nu a fost, în viața lui, la nimeni slugă. Dumnezeu să-l ierte deci pe Traian Borză, țăran român, care nu a avut nevoie de nici o istorie fiindcă a avut întotdeauna un rost.

Revolta măscăriciului

Despre justiția din România, oarbă, cum se și cuvine, dar ceva mai mult decât poate românul să-și închipuie, nu mai e nimic rău de spus. Oarbă fiind, justiția bihoreană și-a ascuțit până la neverosimil celelalte simțuri, și în special, cel al pipăitului. Plină de rafinament și diplomație latentă, Incoruptibila, Inamovibila (și, cred eu Inavuabila) justiție pipăie profesional, discret și competent buzunarele celor care, de voie de nevoie, bat la porțile ei. „Adevărul trebuie elucidat cu orice preț”, e mesajul care îngheață sângele în vinele clienților de ocazie. Pentru cei cu state vechi singura dilemă rămâne stabilirea prețului corect.

Să nu care cumva să credeți că Justiția noastră nu își reproșează nimic. Ea are momentele ei de luciditate compensativă. Își revizuiește periodic erorile, mai cu seamă atunci când vreun procuror neatent ori un deputat nervos se preling docil (pe post de mare captură) după „cârlig”. Cârligul domnilor e, pentru știința domniilor voastre, un procedeu de mare rafinament prin care un magician (cu balonul rotund ori cu alte ustensile) schimbă brusc traiectoria inițială a obiectului muncii. Iată, avem dovezi pe săturate cum că justiția nu doarme. Ea execută, deopotrivă pe cei deplorabili prin inconștiență, pe cei neascultători și, la răstimpuri, câte o comandă (mai mult sau mai puțin politică.) Eu nu vin aici cu povești care să mângâie tristețile iremediabile ale vreunui fost lider local de partid care își urlă lupește martiriul închipuit. Sunt sigur că revolta fiarei încolțite naște un spectacol al

Sorin Borza40 |

nesăbuinței care nu poate servi nimănui. Grija justiției este întotdeauna să acționeze restaurativ.

A îndrepta pe cel păcătos, înseamnă aici, a îngropa. (o viață, o onoare, sau numai un orgoliu beteag) Ceea ce începe adesea ca un război de operetă se termină uneori cu o execuție de-a dreptul sumară. Jocul de-a Gheorghe (von Bihor) și balaurul (dă’ București) e o cacealma jegoasă dar exemplară în felul său. Balaurul, domnilor, nu moare decât în poveștile pentru alegători. Numai cei proști mai aplaudă potopul de adevăruri inutile care vin (oricum prea târziu) să spele un obraz mai gros decât tălpile bocancilor unui soldat american.

Ne tot plângem de milă pentru că suntem săraci. Se prea poate că nici foarte deștepți nu suntem de vreme ce am rămas vulnerabili la farmecele de mahala ale unui măscărici prea puțin dibaci. Măscăricii nu fac dreptate și nici revoluții adevărate. Ei își exercită penibil instinctul bolnav de asasin încolțit. Vreau să cred că acest popor merită și poate mai mult în fața lui Dumnezeu. Chiar dacă, vorba lui Eugen Ionesco, politica domnilor, este poate Diavolul. Asta nu ar trebui să îndepărteze pe cineva de politică: până și Iisus Christos a fost ispitit de Diavol…

Arta guvernării și „inginerii de suflete”

Puterea. Iată un cuvânt care exercită cea mai puternică fascinație. Puterea politică este doar vârful aisbergului. Asta pentru că e forma cea mai uzuală și mai vizibilă a puterii. Ingredientul esențial al puterii este influența. Un „look” atrăgător al legitimării pretențiilor de putere completează rețeta. Cum va arăta, în viitorul apropiat, un om puternic? Care vor fi „licorile” secrete (triaca maxima) care îi vor permite unui om să obțină de la societate mai mult decât semenii săi?

Succesul în viață este pentru fiecare dintre noi o provocare. Se nasc la vreme oamenii care se lasă trăiți de timpul lor. Mă întreb dacă eu am știut să fiu vreodată un om al timpului meu. Copiii noștri își rătăcesc copilăria între jocurile pe calculator și canalele de televiziune sufocate de pseudo-divertisment. Monitoare gureșe îi amăgesc metodic cu succese virtuale. Pixeli subtili se înstăpânesc peste dorințele lor cele mai intime. Există indiscutabil o presiune continuă și generalizată a audiovizualului asupra conștiințelor. Ea este posibilă grație unei porniri inexplicabile a minții umane de a pune preț pe exotismul a ceea ce nu se află în prezență (hic et nunc) în dauna a ceea ce este prezent. Eu cred că virtualul a invadat într-o asemenea măsură mințile oamenilor pentru că, într-un efort inconștient și concentrat mediile de putere planetară au înțeles că nici o formă de control nu e mai comodă și mai sigură decât aceasta. Internetul e mai important azi decât șoselele. Pentru că aduce mai mulți bani, mai multă

Sorin Borza42 |

influență și mai puține riscuri. Cred că se va întâmpla în curând cu automobilul ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani cu trenul. Avioanele au îngropat în America anilor 70 trenul. Internetul va îngropa rețelele de șosele, poșta clasică și în general o întreagă infrastructură legată de serviciile de transport clasic.

Nu cred că mai e un secret pentru nimeni faptul că ascensiunea politicianului „tehnocrat” e la modă tocmai pentru că oferă o fațadă de legitimitate accesului la putere. Elita nu mai entuziasmează mulțimile. Elitele secrete programează pentru docilitate oameni hipnotizați de promisiuni ce storc neuronii plebei de ultima frântură de vlagă. Oamenii primesc teme vulgare ce ucid inițiativa oricui de a propune dezbateri veritabile. Inginerii de sistem sunt, la ceasul globalizării, „inginerii de suflete”. V-aș propune să-i dăm afară din cetate, așa cum propunea în urmă cu 2000 de ani Platon să fie exilați poeții. Dar nu-i putem da afară, pentru că nu mai există „afară” și „înăuntru”. Lumea este un colaj de imagini, o ciberlume. Și așa cum spune Paul Virillio, ciberlumea este politica răului absolut.

Mergeți domnilor, acum că tot ați pierdut vremea citind jurnale plicticoase, beți vin cu dușmanii, iubiți secretarele, înjurați-vă șefii (pe la spate, desigur) și veți primi și voi o diplomă de participare la viață. Sau mai bine, tragic-eminescian șoptiți treji unei femei frivole (înainte, nu după…) „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” Căci nimic altceva nu e lumea.

Vitralii incomode

Nu v-a venit niciodată în minte, privindu-vă dimineața în oglindă, că există persoane încercate de o admirație patologică față de persoana proprie. Se iubesc într-atât, încât ar crede pe loc că soarele nu răsare decât pentru a lumina felul în care le augmentează propriul cont în bancă și, odată cu el, se înalță sensul prin care viața merită să fie trăită. Ceea ce ei prizează cu patimă în lumina înșelătoare a dimineții este lucirea frivolă a banilor, căci ea și numai ea, îi pune de-a lungul zilei ce stă să se nască, pe picior de egalitate cu tot ce le e, în realitate, superior.

Rămâne pentru ei un mister felul în care oameni cu zâmbete stranii pretind că există ceva ce banii nu îi pot da sau lua unui bărbat. Pentru ei, cuvântul onoare e un eufemism pentru looseri. Când întâlnesc în drumul lor plin de meandre descurcărețe astfel de oameni ei își scâncesc ticăloșia prin antecamerele puternicilor zilei, doar-doar vor reuși să strivească ceea ce ei nu pot înțelege și, în consecință, nici nu pot preveni. Ceea ce se poate spune atunci când privirile tăcute a doi bărbați se întâlnesc este pentru ei un mister searbăd. Acești indivizi libidinoși și plini de tenacitate nu pot fi înfrânți într-o confruntare față în față, pentru că iau mereu alte forme și au mai mult de o mie de fețe. Cum poți recunoaște un „descurcăreț”? E greu de oferit o rețetă.

Vreau însă să vă aduceți aminte când ați luat ultima dată apărarea unui bătrân buzunărit în tramvai sau a unei tinere apostrofată grosolan de un borfaș grăsan sufocat de ghiuluri

Sorin Borza44 |

uriașe și false idei despre bărbăție? (Nu că o asemenea întrebare te poate face peste noapte mai demn de stimă; mă tem că a gândi și a reuși sunt chestiuni foarte diferite. Și totuși, cine are curajul să spună că a face ceva, orice, fără a gândi e altceva decât o îndrăzneală disperată?)

Eu nu pretind că fac doar lucruri inteligente. Premeditez întreruperi ale lucidității fiindcă nu vreau să trăiesc, ca o seamă dintre intelectualii noștri, neștiind cum e să fii în viață. În mod cert viața și mai cu seamă frumusețea ei, depinde de acel grăunte de inconștiență care l-a făcut pe David să se sumețească în fața lui Goliat. Dar nu ține, vă asigur, de ignoranța primitivă, care îi face pe oameni cruzi, vulgari și indiferenți.

Indivizi cu imaginație săracă ucid vise și sentimente pentru că nu pot lua nimic în serios în afară de senzațiile cărnii. Acestea se cumpără cu bani. Și destinul lor se chircește sub ogivele înguste dintre bancă, restaurant și bordel. Cât se vor putea droga cu securitatea precară pe care o procură un stomac plin sau un orgasm cumpărat la kilogram? Unii se nasc cu o imunitate fără fisură față de orice episkepsis (autoexaminare) și vor muri fără să realizeze sensul umil al victoriei simțurilor asupra minții. Eu nu spun că e cinstit să trăiești fără să tragi o raită pe la periferia voluptoasă a păcatului. Dar spun că trebuie să ajungi (măcar la 30 de ani, dacă nu ceva mai devreme) să vezi că strada lupanarelor e demnă de dispreț și că nu poți fi om pe de-a întregul dacă rămâi acolo.

Generația căreia îi aparțin a fost mințită sistematic. Dar a fost mințită cu oarecari justificări pedagogice atunci când, în plină angoasă metafizică și morală, a fost ferită de otrăvurile la care expune această neo-mitologie postcomunistă marcată de adorația necenzurată față de bani. Sub semnul lipsei de reguli și de disciplină concurențială o societate cangrenată


prin lipsa de fundamente culturale face din adolescenții de azi chiriașii unei lumi a celor lipsiți de suflet, a celor supraexcitați de dorința de a avea. Ei „cuceresc” numai dreptul de a fi sclavii obiectelor cu preț exorbitant care le-au invadat imaginația. Război plăcut, fraților…

Erezii inevitabile

Am tot spus ca una dintre cele mai triste adevăruri pe care le cunosc este faptul că indecența și lipsa de morală suferă nuanțe. Între tupeul primitiv aș „șuților” care te înghesuie profesional în tramvai la parșivitatea pomădată a „țeparilor” cu ștaif, există o seamă de nuanțe. Se fură grav și elegant sub privirea hipnotizată a „organului”, care, de cele mai multe ori, e și el parte la afacere. Într-o țară de „descurcăreți” bunul simț trece flămând pe lângă diverse Academii gata sa sluțească destine. Poate că mai are loc arar printre băncile uzate ale unei școli de la țară unde, un învățător bătrân și încăpățânat, refuză să admită că plodul cel obraznic al „patronului” (citește, cârciumarul de peste drum) e cel mai isteț elev din clasă.

Presupun ca veți zâmbi complezent și veți da din cap îngăduitori în fața acestui fel de istorioare jumătate imposibile, jumătate lacrimogene: eu vorbesc serios și cred în continuare că grație acestei încăpățânări stupide a unui dascăl de la țară, destinul acestei țări nu este definitiv compromis. Educăm această generație și îi inoculăm pe tăcute o nouă religie. Tinerii noștri cred necenzurat în profit. Zeii de demult aveau nume mai puțin prozaice, dar erau infinit mai modești. Știm cu toții că nu se poate să gândești eficient cu burta goală. Uităm, ca la comandă, să amintim celor tineri că o burtă plină nu e o garanție absolută a unei judecăți impecabile. Trăim la periferiile frustrante ale unei dileme tragice. Ne temem că pruncii noștri vor fi așa cum se pretinde vătaful eternei împărății saturate cu ingenioși. (adică „săraci, da’ cinstiți”)


Și noi vom purta vina eternă de a-i fi împiedicat să croiască și să atingă idealuri. Le spunem atunci că banul este primul cuvânt pe care un om trebuie să-l învețe și să-l respecte atunci când face în lume, primul pas. Îmi imaginez cum, strălucind satisfăcut, ochiul tainic al Diavolului clipește complice, trecându-și în cont un nou succes: încă un soldat înrolat în batalioanele disperării.

Am pierdut în viață bani, cu speranța că voi păstra niște prieteni. S-a întâmplat că n-a fost să fie așa și nici prietenii aceia nu-i mai am. Nu vreau să vă închipuiți că îmi pare rău după un trecut ce nu mai poate fi schimbat. Trăiesc zilnic miracolul de a respira printre semeni (nu toți buni) și mă bucur de ceea ce, uneori, nu meritam, și Dumnezeu în mod inexplicabil, mi-a dat. Toate astea îmi sunt de ajuns pentru a îndrăzni să amintesc celor din preajma mea actualitatea lui Shakespeare, atunci când mă întreabă despre bani. Bani care aduc multe, dar care pot uneori lua omului ceea ce e mai de preț în ființa lui. Până la urmă banii nu sunt nici azi altfel decât erau vreodată. Și sună cuvintele lui Shakespeare de parcă ar vorbi cine știe ce șef de Comitet ori Comisie anticorupție tocmai instalat în funcție:

„Acest sclav arămiu Desferecă și ferecă religii: Pe blestemați îi binecuvântează Dă leprei nuri, cinstește pe tâlhari Cu cinuri și-nchinare și-i așează În rândul senatorilor.”

După cum știți domnilor, se spune că banii nu aduc fericirea. Fiți dar puțin nefericiți azi, că tot se apropie ziua de salariu, faceți cinste colegilor cu o bere. Veți fi poate ceva mai săraci și, cu siguranță, vi se va părea că sunteți mai puțin singuri.

Rafinamentul cruzimii democratice

Am găsit printr-o întâmplare ciudată, navigând pe Internet, această fotografie, care nu este un trucaj ori un fals. Ea a fost realizată în 1910 în China și prezintă ceea ce se numește lingchi 凌遲 sau „supliciul celor 100 de bucăți”. Adică, mai pe înțeles, înainte de a fi ucis, condamnatul era dezmembrat, bucată cu bucată. Se spune că, pentru a nu muri prea repede, i se administra și puțin opiu. E drept că totul se petrecea la 3000 km de Pekin și implicit, de împăratul care la 24 aprilie 1905 interzisese printr-un decret astfel de execuții.

Nu am de unde să știu, dar îmi închipui că nu era deloc plăcut să fii supus unui astfel de tratament. Poate credeți că asta e specific doar asiaticilor, care ar fi, prin structura lor, oameni cruzi și nemiloși. Am auzit că în Vietnam se mai întâmpla cuiva (mai mult sau mai puțin soldat american) să mai scoată inima din trupul viu al dușmanului, numai pentru a o mânca. E bine că nimeni nu te mai taie azi mărunt cu briceagul. Cât de mult am progresat în materie de umanism și drepturile omului ar trebui să putem socoti singuri.

Eu unul trăiesc într-o țară unde guvernul promite să fie caritabil cu puradeii și împrăștie într-un acces de generozitate premeditată cornuri cu lapte și facilități la frontieră. Acest guvern care ține la respect prin foame părinții copiilor care au nevoie de laptele și cornul guvernamental e de un cinism pervers. Sunt, desigur, copii care vor arunca la gunoi aluatul menit să îmbogățească clienții vătafului național. Ei au plătit deja „cămătarului oficial” taxa de protecție și se pregătesc

Sorin Borza50 |

pentru un nou vărsământ la următoarele alegeri. Respir într-o țară unde democrația profund originală te lasă să te decizi dacă mori de foame sau clachezi psihic din disperare. Oamenii sunt aici refuzați politicos atunci când cer un loc de muncă sau, ce tupeu, un salariu cât de cât decent.

Nu cred că e nevoie să fii tăiat și presărat cu sare ca să te simți torturat. Ia să încerci să deschizi gura atunci când cineva înalt cocoțat joacă în picioare cele mai clare reguli ale democrației. Sau să arăți cu degetul vreun ales local care calcă moralitatea cu elan impetuos mahmurind de zor la volanul limuzinei de lux plătită cu sudoarea inodoră a contribuabilului. (Știți cum e legea, ca pânza de păianjen: ea ține atunci când ceva ușor cade în ea, dar un elefant trece prin ea ca și cum nu ar fi fost.) Ce torturi mai este nevoie să inventeze oamenii azi, când experții manipulării amenință profesional nopțile banale ale unor funcționari mărunți obsedați de teama de a pierde locul la un ghișeu pe unde mai curge conspirativ câte un pachet de cafea ordinară sau o ciocolată expirată?

Trăiesc într-un loc unde judecători vinovați nu pot fi arestați pe bune, iar holdinguri rapace sponsorizează lipsa de bun-simț și ingratitudinea. Și voi, domnilor, trăiți într-o țară unde ofițeri acoperiți cu „merite incontestabile” nu pot fi deconspirați chiar dacă au fost membri ai poliției politice. Poate că tocmai de aceea chinezii ultimului imperiu ni se par nouă azi atât de cruzi…Din păcate la noi opiul este mult mai greu de găsit și de aceea agonia se întreține cu alimente de la Economat. Poftește națiune blândă, la democrație pe pâine (sau mai bine pe coji…)

Despre frig și micile noastre defecte

După mai bine de o săptămână în care urbea a fost lipsită de „privilegiile” domestice cu care ne-a obișnuit (nu am avut apă caldă, iar despre căldură, ce să mai vorbim) cred că orădeanul de rând a avut timp suficient ca să-și reevalueze prioritățile intelectuale. Am gândit „la rece” (la propriu, dacă se poate spune așa) și am văzut că dincolo de evenimente politice de maximă importanță (cum ar fi „debarcarea” primarului PD de Aștileu și cotitura retorică măiastră a reprezentantului puterii în teritoriu) aritmetica supraviețuirii se încurcă în hățișul de facturi supradimensionate pe care iarna le revarsă asupra omului de rând. Vine iarna și odată cu ea facturile la întreținere cresc, precum Făt–Frumos. Parcă nu-ți mai vine să te minunezi comentând malițios comunicate de presă ale unor partide (majoritare sau nu) bine drese din condei. Nu vreau să spun că iarna nu se face pe la noi politică. (Poate că e mai ceva ca-n poiana lui Iocan…) Dar nici măcar un ministru al informației publice (inteligent și cinic deopotrivă) nu are grația necesară pentru a convinge tagma rebegită a studenților de calitatea unui sistem care subvenționează mai degrabă odraslele clientelei, decât meritele reale și inteligența. Și totuși noi aplaudăm din reflex, circul tragic în amfiteatrul căruia suntem, cu toții, îmbarcați de-a valma. În definitiv, asta ni s-a tot spus de la Revoluție încoace, pentru cei cuminți, Soarele urmează să răsară în curând. Ceea ce va fi până atunci și mai cu seamă, ce înseamnă să fii cuminte, mă tem ca va trebui să descoperiți singuri.

Sorin Borza52 |

Frigul are, uneori, efecte ciudate. El poate duce la un examen atent de conștiință și, uneori la o nouă geografie ipotetică a toleranței. Limitele toleranței noastre democratice se modifică sub presiunea relativă a subvențiilor (și de ce nu a „invențiilor” fiscale) guvernamentale. Nici zâmbetul prezidențial nu mai apare atât de artificial celui care, în lipsa oricăror alternative, se bucură de caritatea unui guvern ticsit cu executanți. Poate că nici măcar precaritatea unor soluții de conjunctură pentru problemele grave ale oamenilor nu ne mai privește direct, atâta vreme cât la slujbă, ori în casele noastre, dezmorțește (neoficial) atmosfera un radiator sau, de ce nu, o mică instalație de aer condiționat. Frigul există domnilor, dar se manifestă regional.

Nu cred că anunțata regionalizare a României poate constitui o noutate pentru vreunul dintre noi. Orice român trăiește într-o țară (de o cameră-două sau, alții mai norocoși, cât un teren de fotbal) unde sfidează complezent nenorocul vecinului de peste drum. Nimeni nu are timp de pierdut și eventualele exerciții de caritate se petrec numai la scenă deschisă. Ele sunt, până la urmă, un capital care nu trebuie ignorat. Uităm de ceilalți în fiecare zi și trăim preocupați de vraja frivolă care ne-a îndrăgostit prostește de fizionomia unui destin mai îngăduitor cu pruncii noștri. Dar aceasta este numai o iluzie atâta timp cât ei pot învăța de la noi doar lașitatea. Lașii sunt condamnați să moară ca slugi și primesc din totdeauna numai rămășițele ospățului celor puternici.

Înțelegeți acum pentru ce trebuie să vină în curând căldura. Caloriferele noastre nu pot rămâne reci, fiindcă frigul excesiv predispune la meditație. Numai frigul controlat are valoare pedagogică. Puțin frig nu strică niciodată, fiindcă te face să pricepi în ce direcție trebuie să se îndrepte recunoștința ta. Mult frig înseamnă deficit de strategie, căci excesele duc la revoltă.


Nimic nou deci, despre noi. Ne-am împăcat cu micile noastre defecte și nu ne mai sfărâmăm nopțile în căutări imprudente. Ne-am înfofolit în orgolii imberbe și câștigăm zilnic teren pe linia vreunui front marginal. Suntem repetabil păcăliți de umbra pașilor noștri care ne cheamă fără încetare spre căldurica cuștii ce ne ispitește instinctele. Nisipul infatuat care se scurge din clepsidra vieții ne-a exilat într-o singurătate încercănată. Ne vom trezi, într-o primăvară, bătrâni și înșelați de predici tămăduitoare, pedepsiți de un Soare adevărat care nu a răsărit niciodată pentru cei ca noi. Cu Soarele se întâlnesc doar cei care au puterea de a privi suferința în ochi. Însă acest Soare urcă în înaltul cerului numai când Ei vor fi destui pentru a vindeca conștiințele de frig.

Orașul ca fabulă

N-am mai apucat de o bună bucată de vreme să trec pe Republicii fără nici o treabă, pur și simplu pentru a vedea toamna și oamenii. Poate că nu e tocmai anotimpul promenadelor. Dar o peripatetică (școala lui Aristotel era peripatetică: cursurile se țineau pe alei, în mișcare) e mereu un prilej de întâlnire cu propria ființă. Eu cred că trăim într-un oraș frumos, îngăduitor cu timpul și cu trecătorii. Vechile clădiri se lasă azi cosmetizate cu un aer aristocratic. Primăria își renovează și ea trecutul profitând de memoria scurtă a oamenilor. Cu toate astea noi putem fi bucuroși de toamnă care, vorba poetului, niciodată nu fu mai frumoasă…

Oameni preocupați stau strâns lipiți de celulare în vreme ce artiști îndoielnici își răcnesc frustrarea pe fondul indiferenței colective. Strada dormitează și înghite vorace secundele vieții și, deopotrivă, frunze galbene de castan. Oradea e un oraș burghez. Cu noblețea lui indiscutabilă și pe alocuri, cu infatuări academice puerile. Memoria orașului e trează și ne macină ca într-un mecanism uriaș, pe noi toți. Și credeți-mă, e numai o iluzie fadă ideea că cei care au scris cărți sau au întemeiat imperii financiare ocupă un loc mai important acolo, decât cei care mătură mecanic frunzele căzute prin parcuri. Multe străzi poartă nume de oameni despre care azi concetățenii nu mai știu aproape nimic. Câți dintre cei care au înălțat clădiri grandioase sau au moșit idei memorabile nu și-ar fi schimbat destinul pentru a salva amănunte esențiale ale unei vieți de simplu muritor? (Eu cred sincer și nu știu câți dintre


voi sunteți dispuși să recunoașteți onest asta: e important să ai succes, e important să faci bani și e important să lași în urma ta lucruri care să-i mire pe oameni. Dar nemăsurat mai important este, pentru ființa muritoare din noi, să se bucure de sfânta duminică la adăpostul unei vieți de familie împlinite.)

Orașul așteaptă răbdător materia cu care își hrănește ispitele. Poate că duminica el seamănă puțin cu o fiară în hibernare. Dar nu face decât să dormiteze în așteptarea zilei de luni când, alte victime vor îmbrăca aceleași costume în marele teatru-arenă. Și laurii unora, vor acoperi cu lumini și artificii râul de suferință care se revarsă peste cei mulți și învinși. Orașul este un spectacol perpetuu care se hrănește cu hoitul speranțelor născute în capete de inocenți. Frumusețea lui supraviețuiește istoriei și oamenilor sacrificând vise fragede și orgolii indecente. La răstimpuri bat clopote cerând lui Dumnezeu îndurare în numele celor care n-au mai călcat prin biserici de la propriul botez. Sub cerul fără culoare tramvaiele nemțești își petrec bătrânețea plimbând țigani obraznici și precupețe travestite în contese. Orașul plusează cu lumini mincinoase un adevăr delicios de care se vor bucura doar puțini. El își strigă cu voce baritonală ispitele și șoptește conspirativ și în treacăt despre cumplitele-i capcane. Cu toate astea eu cred că trăim într-un oraș frumos. Farmecele lui sunt gemene cu farmecele vieții.

Orașul nostru este o fabulă. El povestește despre ființe imposibile și istorii neverosimile. Nu asta e important. Ca orice fabulă el are o morală. Care nu e pentru toată lumea aceeași…

Moscova nu plânge niciodată

Abia s-au stins ecourile tăioase ale ultimelor rafale ale armelor automate și președintele Putin a mai urcat câteva procente în sondaje. Terorismul cecen a fost „pus cu botul pe labe” și în Moscova nopțile de iarnă vor fi iar pline de ispite la prețuri de dumping. Au murit (conform cifrelor oficiale, dar știm cu toții ce înseamnă asta) aproape o sută de oameni. Oameni care aveau speranțe secrete, iubeau probabil arta și uitaseră, ca fiecare dintre noi poate, că viața omului e mai șubredă decât floarea ierbii.

Au murit o sută de ruși. Poate că între atâția alții, măcinați între măselele gigantice ale istoriei, ei nu înseamnă prea mult. Și totuși acești o sută de oameni au fost condamnați să tacă pe veci pentru a putea să se audă vocea unui om cu care se identifică (volens-nolens) un popor anesteziat de promisiuni romantice. Mama Rusia iubește, dar iubește pe sărite. Pe cei din ministere mai mult ca pe cei din teatre. Dar asta e numai o speculație ieftină. Dacă în acea sală de teatru ar fi fost copii celor ce țin frâiele „imperiului nemuritor” (care leagănă încă mentalități moștenite de pe vremea lui Ivan cel Groaznic), glasul armelor nu s-ar fi auzit. Sau nu atât de devreme; sigur nu înainte ca cinstitele fețe ale boiereștilor odrasle să se reculeagă la căldura căminului părintesc.

Vreau să fiu clar. Terorismul e condamnabil în toate formele sale. Asta dincolo de orice delimitări conceptuale și justificări diplomatice. Un alt adevăr care urlă în urechea istoriei e


acela că locutorii din Cecenia nu sunt ruși. Noi toți am fost dăscăliți cu insistență și trăim orbește acel adevăr „național” pentru care învățătorii noștri sunt plătiți. Rușii aplaudă azi supraviețuirea a ceea ce ei cred că este mai important decât propriile vieți. Destine dostoievskiene se apleacă sub cravașa unui „interes național” care biciuiește fără încetare un popor îmbătat de propriile romantisme. Mama Rusia îi iartă pe cei care iubesc votca și femeile, pe cei care întârzie la slujbă, dar nu îi iartă pe cei care încep să creadă în vise. Libertatea nu se fură unui popor doar ridicând ziduri între oameni și frații lor, ci aruncând cețuri între oameni și gânduri. Nimeni nu se satură doar cu votcă și pâine. Acest lucru nu îl știu însă cei care nu au avut niciodată pâine și votcă pe săturate. În Rusia țarul nu a murit, de fapt, niciodată. Umbra lui se hrănește cu spectrul înfricoșător al acelei incertitudini care poate determina un popor să-și vândă orice fărâmă de libertate în schimbul unui colț de pâine.

La Moscova a fost un măcel. Nu întâmplător atât de puține informații au ajuns la urechile noastre. Măselele istoriei scrâșnesc flămând acolo unde carnea triumfă în fața spiritului. Orgoliul țarului a „mituit” încă odată istoria unui timp nefericit. Dacă nu mă credeți, încercați să vă închipuiți că aceste lucruri s-ar fi putut petrece în America. Eu nu cred.

Așa cum știați deja, „Moscova nu crede în lacrimi”. Poate că veți fi destul de grăbiți și veți crede acum pe cel care spune unei lumi întregi o poveste neverosimilă și tristă despre eroism și sensul sacrificiului. E adevărat, Moscova nu plânge niciodată. Dar asta numai fiindcă e înmărmurită de durere și teamă.

Ecuații subiective

Nașterea unui om se însoțește inevitabil cu o radicalizare esențială a ființei: o viață debutează întotdeauna sub semnul uni tragic divorț. Intrarea în lume a fiecăruia dintre noi este prilejul imediat pentru a ne despărți de inocență. Țipătul care marchează întâlnirea vieții cu lumina este expresia frustă a orgoliului indecent în numele căruia o fărâmă de ființă cere totul de la o lume căreia nu i-a oferit deocamdată nimic. A cere este instinctul miraculos care a făcut din om subiectul unei istorii. Vrem cu toții să contăm în ecuația universală a viului și dacă e posibil vrem să fim constanta ei esențială. Clipind pentru întâia dată, celebrăm viața, urlând simfonia obraznică a propriilor pofte. Avem parte de lumina Soarelui și vedem asta nu ca pe un dar, ci ca un privilegiu câștigat prin propria trudă. Iluzia unei nobleți structurale se naște odată cu prima clipă de viață a oricărui „cuceritor”.

Copilul desfide decența artificioasă a societății atunci când își exercită instinctual „privilegiul” de a certa firea lucrurilor plângând. Ignorant în ceea ce privește răul premeditat copilul își negociază candoarea cu un rafinament demn de cel mai iscusit diplomat. E totdeauna nevoie de ceva timp până când omul devine conștient de sublima viclenie a naturii. Că natura e vicleană cred că nu încape nici o îndoială: modul în care se petrece perpetuarea speciei e un pariu genial al Dumnezeului spinozian cu vocația cotropitoare a ființei. Să sperăm că dragostea poate


fi mai mult decât un paleativ lexical pentru vocile abisale ale dorinței.

Orgoliul viețuitoarei noetice este irepresibil. Cu fie care ceas adăugat vieții pretențiile noastre cresc exponențial. Educația nu e decât un set de strategii diversioniste, o colecție de tratate despre „Cum să te impui în fața oamenilor”. Uneori amendat de un apendice consistent despre „Cum să-i anihilezi”. Excesul de „educație” (pare o contradicție în termeni) nu e decât expresia dorinței noastre de a fi eficienți într-o competiție unde toți sfârșesc prin a fi învinși. Răul, mai insinuant decât o prostituată, e încălzit la sânul raționalității instrumentale. Vrem să fim performanți, dar nu putem spune de ce vrem asta. Numai răul pomădat poate trece cu succes proba de imagine. Și nu e cu nimic mai stimabil atunci când are altitudinea intelectuală care îl face invizibil pentru oamenii simpli.

Ne-am născut într-o tradiție istorică indecent de agresivă extrem potențată competițional. De aceea ne „programăm” sârguincios urmașii pentru a deveni instrumente sofisticate ale supraviețuirii. Cumințenia care se vindea, până mai ieri prost, a devenit momeală pentru fraieri. Decența inteligenței e o metaforă pentru inadaptare.

Mă întâlnesc zilnic cu tot soiul de învingători. Unii au învins glorios doar propriile complexe (înarmați cu destule halbe de bere), alții au păcălit gravitația, iar unii chiar teama de moarte. Această voință de putere ne umple pe noi oamenii de o indiferență sprințară în fața suferinței celuilalt. Înțelepciunea lui Machiavelli a rămas azi doar gângurit ridicol al unui diletant retardat. Specialiștii intrigii foșnesc de-acum veninos între mărturisiri amicale și contraservicii. Aș vrea să-i pot detesta pe acești șerpi sălbatici care sapă tăcut vadul unor istorii marginale. Orgolii imbecile îmi interzic însă delimitări prea radicale. Sunt

Sorin Borza60 |

iremediabil contaminat de o fascinație vicioasă pentru acest timp al contabilității absolute. Numai listele cu învingători interesează. Și cum explozia grenadelor contează numai dacă se petrece în cartierul „Primăverii”, eu vin către voi, oriunde ați locui, cu strategia unei solidarități desuete: să nu mai aprovizionăm istoria cu crime și eroi letali.

Ilie Ilașcu. Despre eroi și secrete

„Arbore de sânge, omul simte, gândește, înflorește și dă roade insolite: cuvintele.” Octavio Paz are dreptate: ceea ce rămâne din fizionomia universului retractil care ne sfidează e doar pulberea fină a unui gând. Trăim pentru a stârni colbul vremelnic al părelniciei sub copitele nerăbdătoare ale speranței. Suntem vânați de netemeinicia robustă a limitelor „păcatului rezonabil” pentru care poftele ne dau mereu noi dezlegări. Coloana noastră vertebrală se risipește între înverșunarea cu care ne trezim dimineața ca să facem bani și tristețea viselor cleioase despre vampe abordabile și automobile de lux. Sufocați de duhoarea propriilor concesii, aerisim sufletul nostru mizer inventând carități de conjunctură. Cadorisim anumiți oameni, știind că darurile noastre nu vor ajunge la vreme. Adevărurile pe care le predicăm din obișnuință sunt, de cele mai multe ori, greșeli utile care produc avantaje sociale. Tăcerile noastre atât de rare înjură în surdină norocul celor care ne administrează porții de divertisment și privilegii marginale. În această lume s-a născut și trăiește un om care s-a lăsat furat de o credință vie: că moldovenii, pe ambele maluri ale Prutului, vorbesc o limbă și că asta, mai mult decât orice, îi face să fie frați.

L-am cunoscut pe Ilie Ilașcu, senator al unui partid cu vocația ineficienței. Dar el nu este un politician, sau în orice caz, nu unul dintre aceia care își clamează dragostea de neam inventând dușmănii și amenințări istorice. (Nu că acestea

Sorin Borza62 |

nu ar exista în vreun fel sau altul...) Omul acesta, născut în casa unor simpli țărani, vorbește azi cu dezinvoltură despre greșeli istorice, președinți vânduți sau negocieri tripartite între servicii secrete. E un hățiș de conjurații unde cei buni și cei răi se scaldă indistinct în apele tulburi ale unei istorii care e oricum, numai simplă nu. E greu să te așezi corect în miezul unor vremi care pretind victime și confecționează călăi. Ilie Ilașcu nu s-a născut pentru a deveni o legendă și, cu atât mai puțin, capital politic pentru găștile care sug vlaga unei nații sleite de zeciueli repetate. Omul care a devenit un simbol unionist a fost eliberat în urma unor negocieri la nivel înalt între serviciile secrete. Nu știu cine poate judeca în cunoștință de cauză legitimitatea morală a unui astfel de act. Eu cred că pentru noi, faptul că Ilașcu e liber, e un privilegiu. Știm acum că Rusia poate fi determinată să acționeze corect, că o țară unde instituțiile funcționează, poate obține, identificând oportunitățile, ceea ce e în drept să aibă. (Spun toate astea într-o zi când tezaurul României e bine dosit la Moscova…)

Am vrut să aflu cum se poate ca un fiu de țăran să pună între paranteze pretențiile unei diplomații care nu a reușit decât accentuarea unei retorici ostile la Chișinău. Și dacă unii mai spun că un om care a luptat într-un război cu arma în mână contra Armatei a XIV-a, a GRU și KGB, este un criminal mânat de instincte primitive, nu mi se pare deloc ciudat. Ei sunt aceia pe care noi i-am plătit bine ca să facă ceea ce Ilașcu a făcut fără a pretinde vreo soldă. Invocând deschiderea drumului către „Noua Rusie” eroi de mucava spun că Ilașcu este o paiață care primește ordine (pe linie de partid) de la un circar de lux. Tot ei numesc criminal pe omul care mărturisește în fața oamenilor, de câte ori are ocazia, credința că „Republica” Moldova este un stat născut artificial printr-un ordin de la Kremlin, și că, așa ca orice lucru artificial, are zilele numărate.


Există demitizări necesare care pot aduce câștiguri destinale unei nații. Poate că și Ilașcu este un mit. Dar e acel fel de mit care poate deveni fondator și poate aduce românilor acel apetit pentru istoria mare pe care îl taie metodic bolboroselile diplomatice ale unei democrații prefăcute. Despre Ilașcu doar atât: la judecata de apoi trecutul lui și istoria României vor sta alături. Și eu știu că acele secretele tulburi care azi ne procupă, vor fi umbrite de strălucirea unui gând care poate însufleți următoarele generații de români.

Sărbători, orgolii și ispite

Așteptarea sărbătorilor se insinuează discret între oameni și cheful de muncă. Nu cred pe nici unul dintre aceia care mi-ar spune ca în preajma sărbătorilor, ei nu „reduc turația motoarelor”. Așteptarea sărbătorilor e o ocazie decentă de a mai fura vieții o săptămână de dolce far niente. Dacă mergi pe centru, poți adulmeca în magazine orgoliul hainelor de lux care presimt că vor fi, în sfârșit, cumpărate. Lume multă și pestriță se plimbă alene foșnind între două guri de bere, paginile bilanțului reușitelor de peste an. De sărbători vrem și merităm să fim fericiți. Guvernul ne înmânează ceremonios restul de plată, magazinele fac vânzări serioase, planuri năstrușnice devin deodată și pentru noi, alternative destinale. De sărbători iluziile prind viață. Noaptea revărsată peste oraș împrăștie grăbit trecătorii și gândul la vinurile aburinde trage către case pe cei mai înverșunați clienți de la tejghea. Malițios și tandru frigul golește străzile de cerșetori și dame de companie. Luminile rămân, la comanda Primăriei, să ispitească doar intelectuali ponosiți, preocupați de singurătatea lor nevindecabilă. Dacă stai să asculți pulsul sărbătorilor, poți auzi în surdină, acea muzică pariziană a anilor 30, pe care tinerii de azi nu o mai ascultă.

Iarna perfuzează visele unor uituci condamnați la mirare perpetuă. Și azi, nu apare deloc miraculos felul în care televizorul cadorisește demagogic niște nenorociți, ci mai cu seamă pofta unor oameni vii de a fi victimizați în schimbul


unor bombonele umede. Care nu mai au nici un gust în lumina orbitoare a reflectoarelor și mărturisesc doar solidarități mincinoase. Mă dezgustă apetitul fals pentru caritate al unor mafioți care peste an au jefuit metodic o țară. Poetice manele le mângâie mecenaților de ocazie resturi de orgolii imbecile. (Spun resturi, pentru că tot ei sărută slugarnic de-a lungul anului mâna care scapă strategic cheile de la „cămările domnești”…) Sărbătorile vin, totuși, fără discriminare pentru cei buni, ca și pentru cei răi. E o vreme a iertării și a concilierii. „Mușuroiul lui Dumnezeu” se bucură dincolo de orice acuze ori prejudecăți. Cei nedrepți îi iartă pe cei drepți pentru inconștiența cu care au crezut că oamenii pot spune adevărul fără a fi pedepsiți. Sfinte sărbători, faceți dar ca Domnul să mai îngăduie puțin, netrebnicele noastre concesii.

La colț de stradă ne pândesc prețuri absurde și parfumuri cu pretenții indecente. Se vând nimicuri nenumărate într-un timp când orice are un preț. Trăim negociind eliberări provizorii pentru sufletele noastre de arlechini dramatici. Cumpărăm pe blat forme unduitoare și ne uităm prostiți la eticheta pe care scrie „dragoste” într-o vreme când aceasta a devenit un produs foarte rar. Îi „țepuim” pe ceilalți cu atâta dezinvoltură încât am ajuns să credem că ar fi acum nevoie să ne păcălim și pe noi înșine. Amăgiri triste, citând pe neve din întunericul ființei, prefăcătoriile ne îngroapă definitiv sărbătorile. Noi, oamenii, aducem în lume politețea tragică care șmenuiește sinceritatea și încoronează făcătura. Simulacre ale unei dorințe secrete de mântuire ne preumblă prin minți și trezește palide reproșuri. Ne lepădăm însă grăbit de orice impresie care ne poate face vulnerabili. Căci, în jurul nostru așteaptă, de sărbători sau nu, corbii. Care, amorezați pe veci de infernul vesel al răzbunării, nu sting candela niciodată. Recidivăm lupește într-o trezie a simțurilor care ne întreține iluzia puterii. Dar poate că viața nu e decât o pușcărie murdară. Unii, e adevărat, avem celule

Sorin Borza66 |

de lux. Și satisfacția asta pune (părelnic) între noi și mizeria lumii, cărțile de credit, Internetul și pretențiile vulgare ale rechinilor care ne garantează securitatea. (și însingurarea)

Vă propun deci să începem să sărbătorim. Nu știu cum, dar altfel decât am făcut-o în ultimii ani. Poate că am putea merge de-a dreptul la copilul vecinului de la subsol (Cum care vecin? Ăla de are restanța aia mare la întreținere…) cu o jucărie mai acătării și cu o explicație: Moș Crăciun e cam bătrân și cum, în subsol, pe casa scărilor nu e bec, a lăsat cadourile ceva mai sus, dar sunt, de fapt, pentru el. Vedeți, domnilor, sfintele sărbători încep uneori sub lumina chioară a unei încăperi umede și prost încălzite (ca un staul, aș zice), unde Steaua sus răsare, cu adevărat. Fie dar, să avem noi toți, sărbători adevărate!

Miorița dezmățată

Prostul obicei al românului de a fi cam slobod la gură a devenit de o bună bucată de vreme merit revoluționar, dar numai după ce a fost, cu perversă satisfacție, transformat în metodă. Dacă ar fi numai o manieră de a șantaja frustrările, această slobozenie ar rămâne nu doar scuzabilă ci, de-a dreptul stimabilă. Vorbim de rău sau vorbim de bine, că vorbele, dacă nu costă parale, pot aduce celor cu limba muiată în miere ori venin măcar de-o bere mai acătării. Memorabila zicere întârzie așteptând zadarnic memorabilele guri. Dar gurile de aur nu se află în provincie. Numai la București, acolo unde-s prețuri pe măsură. Deși în luna ianuarie apele îngheață, e o criză cumplită de știri beton. „Zvonaci” de firmă tulbură bălțile, pândind la copcă și sperând că vreun procopsit al locului va socoti degrabă cât merită simbrie. Cuvintele se zaharisesc în editoriale cu iz de profeții pomădate și hoți mărunți devin pocnind din degete pericol mondial.

Amenzile (pentru încălcări ale regulilor de circulație) au crescut proporțional cu indiferența oamenilor. Mai ticăloși decât șoferii de azi sunt numai polițiștii specializați în gafe ministeriale. Sătui de doctorate, ca de mere pădurețe, agenții de stradă mai combină timid doar fata de la benzinărie. (Să nu-mi ziceți că n-ați făcut niciodată un plin de benzină pentru tablagiul care v-a prins de dimineață după ce ați făcut personalizat și sistematic „plinul” cu tărie la un chef de pomină cu băieții…)

Sorin Borza68 |

Rănit parcă de moarte, frigul se târăște resemnat către cine știe ce alt bârlog. Cerșetori zgribuliți cântă iernii în strună purtând marțial zdrențele cadorisite de „patroana” de la Gară. Politețea ridicolă a trecătorilor beți ține de cald „fetelor” de pe malul drept al Crișului. Mirosuri fetide îngroapă orice gând de evadare din această cloacă șubrezită de sărăcie și impotență. Pe promontoriul iernii urcă zilnic orgolii nefirești și planuri imbecile. Nimeni nu mai caută libertatea. Doar actorii mai declamă (contra cost) acel slogan care părea că va încinge istoria românilor; „vom muri sau vom fi liberi” nu a trăit îndeajuns ca să fie altceva decât un biet sonet de adolescent. În această țară tristă, „plină de umor” ciobani cu oi multe și câini mai bărbați pleacă la Congresul Internaționalei Socialiste. Spre binele oițelor, de bună seamă.

Pășind șovăielnic peste înțelesurile murdare ale democrației originale spre noi se îndreaptă firesc adevărurile vieții: lupi bătrâni păzesc din greu la stână, peștișori corupți sfârâie leneș în tigăile drepte ale Justiției oacheșe. Sforari dedați unor plăceri comune negociază simpatii pentru stăpânii camuflați printre comisioane, procente și acțiuni. Vă spuneam că românul e slobod la gură și că asta era, pe undeva, o formă de consolare pentru toate celelalte neputințe. Am însă vești proaste pentru voi: precupeți nesătui au „arestat” cuvintele în colivii aurite. Și cred că, într-un anume fel, cuvintele seamănă cu păsările. Dincolo de gratiile subțiri ale coliviei ele își pierd dorința de viață…

La colț de stradă, în întunericul umed al periferiilor dreptății, își ascute colții prezentul mioritic. El știe că va deveni subiect de baladă și nu se grăbește. Miorița dezmățată se fardează temeinic pe ritm de manele. Căci nu e departe ceasul când lumea se va călca în picioare pentru otrăvitele ei favoruri…

Recunoștința calului troian

În această săptămână parlamentarii noștri s-au întors la muncă. Vacanță lungă, schi prin stațiuni europene unde o bere costă cam echivalentul unei pensii de boală în Romania, eventual o scurtă vizită la copilul aflat la „studii” peste ocean. Obositoare, vacanța de parlamentar este ceva mai lunga decât a românului de rând. Asta fiindcă parlamentarul român nu se odihnește și nu chefuiește. El meditează insistent la problemele nației.

Anul 2003 a început pentru plăvani, oarecum anost, cu previzibilele creșteri de prețuri și cu, deja tradiționalele restanțe la plata întreținerii. Ce ar fi viața omului fără grija zilei de mâine? (Politicianul român nu știe răspunsul sigur, dar se teme de el: poate că „inconștienții ăia” ar putea începe chiar să gândească…) Oamenii, profund implicați în „sinergia faptelor” (cum ar spune un anumit președinte), simt doar că sunt metodic arși la buzunare, asta fiind o compensație guvernamentală la frigul de afară. Toate lucrurile astea sunt, la fiecare început de an „poezie” clasică, întrucât, după cum vi s-a descoperit deja, (de către un anume primar general) „iarna nu-i ca vara”. Printre gropi și clarificări doctrinare, politicienii noștri evoluează cu îngâmfare oarbă spre Europa. Spre acea Europă codoașă care duce lipsă de mână de lucru ieftină și de materii prime, care plătește lemnul românesc cu cârpe „second hand” (nu sunt haine vechi, asta e o denumire

Sorin Borza70 |

argotică) și frumusețea românească cu tinichele lucitoare ori mărgele de sticlă ieftină.

Probabil că vremea naționalismelor lacrimogene a trecut. Eu nu îndrăznesc să scriu ceva despre patriotism fiindcă, sub acest timp al vadimilor, aș fi imediat suspect de extremism. Patriotismul implică o anume luciditate care nu e la îndemâna oricui. Au exclusivitatea doar o categorie specială de români, așa zicând, cei cu „perspective”. Fără să aibă neapărat perspectiva, unii au „perspective”, fie pentru că au lucrat în anumite servicii secrete, fie pentru că au prieteni unde trebuie, ori de ce nu pentru că au fost la un moment dat președinți (nici nu mai contează dacă al unui CAP codaș sau a unei țări ce se voia europeană).

Am văzut mai zilele trecute cum ex-președintele Constantinescu, (cel care nu mai voia politică, cu nici un preț) și-a exprimat disponibilitatea de a colabora cu actuala guvernare. Și cum, secretarul (intempestiv) al partidului majoritar i-a indicat prompt o direcție unde această colaborare poate fi băgată. Mult mai rezervat premierul a îndulcit reacția mai tânărului coleg de partid, dar nu a concretizat căile prin care o asemenea colaborare ar putea deveni efectivă. Și cred eu, nici nu o va face vreodată. E oricum o nouă dovadă de maturitate politică a politicienilor PSD care, tot săptămâna trecută, s-a întărit cu doi „răsculați” PD, sătui de dictatura de partid. (În partidul majoritar regula „ciocu mic” e, în mod sigur, mult mai democratică …)

Noi rămânem privitori („ca și la teatru”), căci ceea ce vedem e numai pojghița unui buboi lecuit cu povești despre câștiguri fabuloase la loto și indexări ridicule de salarii. La vârf, oameni care câștigă zilnic sume fabuloase, vând și cumpără conștiințe. Ei își promit reciproc avantaje știind sigur că va veni ziua în care vor trăda și vor fi trădați. Ei nu au prieteni, ci numai aliați temporari. Nu suferă niciodată


de remușcări fiindcă ei umblă într-un manej aglomerat unde majoritar e calul troian. Îi invidiem adesea pe politicieni pentru ceea ce noi nu ne-am dorit, cu adevărat, niciodată. E pentru prima oară când pot spune că îmi pare rău că „nu mor caii când vor câinii”…(E vorba, desigur, de „calul troian”)

Mentalități de tranziție

Lumea în care trăim noi, oamenii, nu a fost niciodată perfectă. E însă plină de lamentații cu privire la frustrările la care ea ne supune, la poverile pe care le impune traiul în societate. Presupun că unele dintre lucrurile pe care le spun câteodată pot apărea ca un fel de amplificare a vocilor (prea multe) care bocesc dezintegrarea unui anume câmp valoric, profund idealist. Cu toate astea, dincolo de un oarecare romantism al perspectivei (care ține structural de credința mea că stupiditatea omenirii e vindecabilă) nu am fost niciodată de părere că oamenii ar trebui să fie, în masă, o varietate de îngeri. Nu cred că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să fie stăpâni peste paradisul însingurat unde, dacă nu ar fi greșeli și cruzime, nu ar exista nici dragoste.

Mi-e greu însă, în egală măsură, să cred că omul se împlinește destinal atunci când se comportă ca un pervers animal de pradă. Poate fi scuzabil un compromis, există păcate explicabile și inevitabile trădări. Frumusețea unui om se naște tocmai în temeiul faptului că, expus permanent pericolului de a fi diabolic, el poate să se poarte uneori ca și cum ar fi rudă bună cu sfinții. Vă spun toate astea într-un moment când amintirea unor vremuri de teroare totalitară nu e deloc ștearsă în mintea contemporanilor și când oameni fără fond (dar cu exces de forme) îți pot transforma viața într-un iad printr-o simplă trăsătură de condei. Respirăm necesarmente într-un „univers” valoric saturat de interese meschine și insinuări. Nimic remarcabil


până aici căci, întreaga istorie umană este, (așa cum spunea Frazer) „un lung șir de crime și stupidități nevindecabile”. Ceea ce vremea noastră are (iar alte vremuri nu aveau) este rafinamentul. Există, după cum puteți zilnic constata pe propria piele, o înaltă știință a subminării adevărului și a dreptății, cu care nici una din epocile care au trecut nu ar îndrăzni să se laude. Eu nu deplâng faptul că atunci când ai decis să spui adevărul te trezești vorbind singur și ușile încep să ți se închidă în nas. Sunt mulți care se grăbesc să spună adevărul cui și când nu trebuie. Sunt trist însă când oamenii tineri din jurul meu nu înțeleg frumusețea blândă a dorinței de a nu-ți clădi viața pe minciună și impostură.

Puțini dintre noi s-au născut ca să trăiască sub zodia imaculată bunătății fără concesii. Nu mi-a trecut vreodată prin gând să pretind că aș face parte dintre oamenii ăștia. Totuși, îndeajuns de tânăr fiind de când mă știu, cochetam cu ideea că pot fi un aspirant cu oarecare potențial. Între timp am rata șansa de a confirma așteptările părinților și prietenilor pentru că nu sunt îndeajuns de harnic și pentru că prezint imunitate redusă la farmecele lumi. Știu însă sigur că în această lume, pe care nu am crezut-o niciodată rea fără de leac, nu am vrut să trăiesc ca un orb. Am văzut boala care macină inocența pruncilor, am văzut viciul care dezvirginează conștiințe și am văzut sărăcia care retează vise. Dincolo de acestea toate acestea (care par să fie regulă) am întâlnit câțiva oameni care mi-au dat destul din ceea ce meritam doar în închipuirea lor. Și nu au făcut asta pur și simplu conjunctural, fiindcă noi oamenii suntem ființe gregare, ci pentru că au auzit pe fondul corului unanim de sudalme, acele acorduri rare care dezleagă sufletele de la ieslea indiferenței.

Patologia esențială a lumii contemporane are la bază, nu răul, ci uitarea. Lumea nu se vindecă pur și simplu educând

Sorin Borza74 |

instincte. Omul sexuat și dominator nu este imoral, ci doar viu, pentru că așa a fost făcut de Dumnezeu. Tranziția l-a făcut însă pe acest om (și pe român, mai mult decât pe alții) uituc și indiferent: și nu există pedeapsă mai grea pentru cineva decât a trece neobservat printre semeni.

„Maestrul” și libertatea

Îmi amintesc încă cu destulă claritate entuziasmul inexplicabil cu care o seamă de oameni tineri păreau să fie, acum mai bine de zece ani, dispuși a muri pentru libertate. Am avut în fața ochilor, atunci la Revoluție, un tren plin cu inconștienți, pentru care valul de elan colectiv exercita o atracție irezistibilă. Eram student. Studenții rămân pătura socială simptomatică pentru viitorul unei țări. De calitatea umană a acestora depinde în mare măsură calitatea deciziilor istorice care se iau în momentele cruciale.

Îmi amintesc desigur cum, unii dintre cei care spuneau cândva cu obidă bancuri cu milițieni și îl înjurau vârtos pe Ceaușeșcu s-au recunoscut colaboratori ai Securității. (Asta desigur sub iminența publicării listelor cu colaboratori…Ceea ce azi nu aș mai crede în ruptul capului, atunci credeam cu tărie: împreună cu unii dintre colegi am fost pe două-trei rânduri „la Sediu”, la „Secu” pentru a aduce studenților numele celor ce, pe timpul studiilor, în opinia noastră, și-au dezonorat condiția.) Ceea ce nu a deconspirat sistemul a fost deconspirat, ca întotdeauna, de slăbiciunea omului. Teama i-a făcut pe unii dintre colegi să recunoască: printre preparative romantice și lamentouri de conjunctură au insistat să probeze caracterul inofensiv al actului lor. Au fost obligați să „toarne”. Prin ce conjuncturi nefericite se poate legitima murdăria sufletească? Mulți studenți erau, în acea vreme săraci. Numai unii (și, cred eu nu tocmai cei mai săraci) au fost informatori.

Sorin Borza76 |

Nu vreau să vă plictisesc acum invocând un potop de acuze la adresa unui sistem reprobabil în esența sa. Nici nu cred că socialismul ar fi o soluție istorică, dar îmi este rușine de primitivismul cu care mulți dintre cei care au profitat din plin de pe urmele lui îl trimit la groapa de gunoi a istoriei. Cred totuși în acea decență elementară care ar trebui să împiedice pe cineva să nu denigreze ceea ce nu a înțeles. Am vrut să vorbesc despre un trecut pe care se pretinde în genere că l-am depășit, pentru acei oameni tineri pe care Revoluția i-a prins în cărucior. (Cărucior este aici, oricât de puțin ar părea, un cuvânt cheie. Asta fiindcă eu sunt convins că viitorul unei națiuni nu depinde de numărul automobilelor la mia de locuitori, ci de cel al cărucioarelor de copil…) Eu văd azi cum, într-o țară unde oamenii și-au câștigat libertatea, copii se nasc tot mai rar.

Nu vreau să vă dau înțelesuri noi pentru cuvântul libertate. Oricum libertatea nu se rezumă la dreptul de a profita de anticoncepționale. Mă uit la televizor și văd în Parlamentul României pe acei oameni pentru care Revoluția a fost prilejul de a ieși în stil oportunist la înaintare. Aceiași oameni care au recunoscut colaborarea cu fosta Securitate conduc anumite gazete și sunt formatori de opinie. Ei latră des și remarcabil despre încălcarea drepturilor omului și despre corupție și conduc Comisia juridică a unui Parlament incapabil să indice corupții într-o țară sugrumată de corupție. Libertatea, domnilor, nu înseamnă să faci cu infatuare un pas înainte la împărțirea privilegiilor, ci mai ales tăria de a-ți admite vinovăția de a fi fost de față în momentul comiterii unei mari ticăloșii. Și de a fi tăcut conspirativ.

Am avut între profesorii mei, câțiva actuali miniștri. Ei erau la Revoluție bărbații investiți cu încrederea colectivă. Au azi în jurul lor colaboratori din rândul acelor studenți șantajabili și docili, pentru care libertatea însemna doar un


lanț mai lung și un ciolan mai consistent. Nimeni nu poate fi făcut vinovat pentru lipsa de inteligență nativă ori pentru un anumit deficit temperamental. Însă caracterul oamenilor se educă. Și în țara unde educația e doar dresaj pentru supunere și „maestrul” este bolnav de infatuare libertatea e un biet argument delictual.

Colonialismul creierelor

Nu există în lumea în care trăim un handicap mai grav decât acela de a nu fi șmecher. Poate că mulți dintre noi suntem gata să detestăm șmecheria primitivă și, la o adică, să o arătăm cu degetul, ca pe un prost obicei. Dar eu nu vorbesc de acel tip rectiliniu de șmecherie ieftină pentru care nu ai nevoie decât de un dram de tupeu. Smardoii au o anume morală și legea lor există. (Între ei, ca peste tot, există bărbați și există gunoaie.) Acolo unde domină forța (fie chiar și cea brută) nu poate lipsi ordinea. Și faptul că nu e acea ordine pe care o vrem noi nu înseamnă nimic. Nu ei sunt responsabili de viclenia toxică care roade specia.

Există însă o formă de șmecherie rafinată și periculoasă în vecinătatea căreia pălește până și strălucirea inteligenței veritabile. Redefinirea inventarului minim de necesități socio-psihice și formale, absolut necesare unui „trai realizat” nu confirmă temerile potrivit cărora istoria trebuie să se pregătească pentru diverse formule de criză. E clar faptul că nu poți fi azi fericit fără un întreg arsenal hi-tech care să troneze sfidător și imbecil undeva la capătul mesei de lucru de la slujbă. Nu poți fi fericit fără secretara bilingvă și languroasă, ori fără soneria polifonică a telefonului cu cameră de luat vederi. Într-o lume plină de ochi indiscreți nu mai există nici măcar liniștea acelor „ghettouri de siguranță” care făcea cândva posibilă segregarea interioară a individului.

Ființe subjugate instinctului flămând privesc imperialist prin milioane de ochi electronici viciile profitabile ale unei


umanități decepționate. Într-o lume-arhipelag ultimii inocenți (imbecili?) ai speciei pot striga liber că vor pace, câtă vreme benzina din rezervoarele limuzinelor personale încă nu s-a terminat. Noi, oamenii, cei dominați de pofte cotidiene, definitiv contaminați de miopia consumeristă, avem acum propriul război. Retorica dezinvoltă a reporterilor de teren ne oferă gratuit dimensiunea modernă a curajului. Eroii noștri mor patetic cu microfonul în mâini. Arma cea mai nobilă este de-acum camera de luat vederi.

Spectrul spaimelor comune se stabilește în ședințele de redacție și nu în Consiliile de război. Dacă Napoleon ar fi trăit în vremurile noastre eu cred că nu și-ar fi dorit să ajungă împărat. Ar fi preferat să fie un „modest” proprietar al vreunui holding de presă. Cuceritorii nu mai sunt țintașii fără greș, ci administratorii care acoperă rapid, eficient și zgomotos urletele răniților și sentimentul singurătății colective. Soldatul îngropat în paleative cu aromă patriotică ucide (în ritm de transmisiune directă) pentru că poate. El nu știe neapărat ce vrea, dar înțelege să „omogenizeze cultural” o lume insensibilă la adevărul „seducător” al democrației western-izate.

Funcționarul postmodern este colonialistul perfect: campania sa civilizatorie este vidată de orice implicare emoțională, cu toate că se face în nume unui pretins „suflet global”. Experimentând „dis-locarea totală” fratele nostru MacDonald’s ne-a colonizat pe tăcute creierul. Colonizare, pare-se ireversibilă, a ceea ce mai rămăsese violabil din acest teritoriu indefinibil care este omul.

Metafore „de gherilă”

Intransigența fără nuanțe este boala preferată a „profeților” de carieră. Ei pun etichete morale și arată doct cu degetul către păcătoșii de rând. Cine sunt ei, și cu ce drept ne judecă? Ei bine, voi îi vedeți în fiecare zi, invadatori aroganți ai adăposturilor culturii. Pe orice canal, „specialiști” ai problemei dau verdicte și clatină sceptic și suspicios din cap. Problemele se mai schimbă, numai specialiștii noștri stau pe loc, ca o râie fără leac. Știind totul despre orice, ei primesc lefuri secrete pentru a învenina diminețile unor farsori.

Nimeni nu poate face artă ori poezie veritabilă rămânând orb în fața istoriei. E adevărat că nimeni nu poate oferi rețete pentru dreapta căutătură înspre lume. Măsura implicării unui om în politică sau în viața socială nu spune însă nimic despre valoarea lui ca om de cultură. Nu vreau să spun că genialitatea subzistă acolo unde deficitul de caracter sugrumă echilibrul interior al ființei. Dar oamenii, cei mari și cei mărunți deopotrivă, fac greșeli pentru că sunt vii. Și presupun că, cel puțin uneori, mărimea erorii e pe măsura dimensiunilor gândirii care i-a dat naștere.

Mă dezgustă însă „profeții” de mahala, cei pentru care orice greșeală e numai ocazia ideală pentru a împrăștia o porție raționalizată de venin. A-ți exersa inteligența în starea ei naturală implică (nu credeți?) un dram de solidaritate cu cel împăcat cu tristele putințe față de care nimeni nu e imun. Oameni au, între alte privilegii detestabile și această putință derizorie de a greși. În jurul celui greșitor (sub vina de a-și


fi revărsat preaplinul trăirii într-o cloacă administrată de intriganții vremurilor), roiesc doctoral frustrații spiritului. Ei își ascut flămânzi dinții ironiei polemizând la adăpostul pretențiilor erudite. Cu toții vânează metodic „paiul” din ochiul celui care, vulnerabil și demonizat, descoperă lumii umbre și lumini menite să mărturisească peste timp despre îndrăzneala de a nu fi acceptat înrolări provizorii. Demnitatea unui crez nu încearcă niciodată pe pajii vicleni ai locului de locuire al limbii. În această lume ei, mercenarii condeiului stau treji doar pentru a nu rata resturile de caviar împachetat discret și complice între paginile galbene ale unui jurnal otrăvit de pofte lumești.

Mi-e tot mai greu să deschid paginile ziarelor, fiindcă nu poți găsi acolo decât din întâmplare o pagină care să nu fie ticsită cu chipuri de „judecători” de tot felul. Abilitați doar prin anvergura propriului tupeu, măscăricii rostirii mercantile, sporesc mizeria unei lumi ispitite de prefăcătorie și păcat. Ce intrigă redutabilă mai poate salva de la indiferența colectivă această formă de subtilitate pestilențială care ne apasă sufletele? Războiul murdar al cuvintelor nu are decât învingători derizorii și victime inocente. Și nu există nici o formulă de răscumpărare a răului care se coboară odată cu mahalagii spiritului către locul de adăpost al limbii…Ei pregătesc cu înverșunare metafore „de gherilă” menite să ucidă poezia și idealismele unei generații.

Paternalismul și șobolanii tranziției

De fiecare dată când văd în paginile ziarelor ori aud vorbindu-se pe stradă despre corupția din România, îmi vin în minte (fără să vreau) scene din filmele americane despre perioada prohibiției. „Nași” înconjurați de bodyguarzi înarmați până în dinți, reglări de conturi, procese cu judecători cumpărați și martori intimidați, viața ca o junglă fără reguli. Știm astăzi că oamenii aceia, lipsiți de educație și scrupule stau (mai mult sau mai puțin) la temelia unui stat care a devenit principala putere politică și militară a lumii. Se spune că fiecare epocă are eroi providențiali, făcuți după chipul și asemănarea ei. Dacă un mafiot așa cu a fost Gotti avea o grație naturală a felului în care sfida legea, „nașii” noștri sunt grobieni, dizgrațioși și definitiv marcați de șmecheria libidinoasă. Nici măcar târfele de lux nu stau comod în preajma lor.

E adevărat că unii dintre nașii tranziției noastre și-au trimis copii la studii în Anglia. Cred că acesta e primul pas corect. Americanii școliți de azi, care conduc principalele afaceri transnaționale din care în America se trăiește azi princiar, sunt fii celor care, în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, dăruiți cu spontaneitatea crimei, au făcut în întunericul promiscuităților și al șantajului crud, primul milion de dolari. (Cel despre care nimeni nu întreabă nimic, niciodată…)

Tranziția românească este săracă în farmece. Presa nu admiră nici măcar tacit pe vreunul dintre noii îmbogățiți. (Poate cu excepția acelor jurnaliști cărora li se mai strecoară


din când în când prin buzunare petece verzi și unsuroase…) Ei sunt, dimpotrivă, disprețuiți pentru neputința lor funciară de a înțelege că banii furați trebuie cheltuiți cu aceeași inconștiență ca a le-permis să îi „obțină”. Până și grandomania „baronilor locali” e suburbană, lipsită de orice urmă de stil. Băncile devalizate îngrașă azi matroane inculte dăruite de natură cu forme prea generoase pentru a putea fi remarcate de puștanii de vârsta lor. Returnările ilegale de TVA se transformă pe tăcute în tot felul de conace cu „arhitecturi” suspecte, unde singura regulă este opulența și prostul gust.

Știu că nu o să mă credeți, dar eu vă spun: baronii tranziției nu au bani. Banii sunt cei care au pus stăpânire pe ei. Ei nu au rămas decât cu mizeria și suferința condiției lor de șobolani privilegiați, experți în tactici de acumulare. Ei nu stăpânesc nimic câtă vreme sunt stăpâniți de frica de a nu fi comisionați prea dur pentru ceea ce au furat. Frivolitatea competiției într-o tranziție atipică nu a contribuit în nici un fel la revigorarea unei nații ocolite de istorie. O națiune de învingători se întărește genetic numai pe trenul unei confruntări fără arbitri șantajabili și trișori oficiali. Tranziția românească naște „șobolani” pentru că nu e o junglă unde cei buni pot învinge firesc în interiorul unui combat cu reguli universale. Jungla naște lei. Într-o biată grădină zoologică, unde hrana vine discreționar, singura specie care proliferează fără măsură este șobolanul. Cine e de vină? În mod normal, directorul grădinii zoologice. Dar penalizări la salariu primesc doar femeile de serviciu…

Cultura resentimentului și „deficitul de haleală”

Presupun că toată lumea știe ce vrea să spună termenul „snob”. Mă îndoiesc că ar fi la fel de mulți cei care mai știu ceva despre provenința lui. Că lumea e plină de snobi, ne va fi foarte ușor să cădem de acord. Mai greu ni se va părea atunci când va trebui să stabilim cu precizie cine e snob și cine nu. Termenul în sine are o istorie extrem de sugestivă. Snob vine din particula s.nob. (sine nobilitate) care apărea în Anglia sec XIX în fața numelui burghezilor simpli. Termenul se aplică azi cu succes acelei părți frustrate a intelectualității pentru care nimic nu poate fi adevărat ori important dacă nu e pompos, retoric sau „scris cu sânge”. Există din totdeauna o cultură a vorbăriei pretențioase care ține loc de rafinament intelectual și rigoare. Ea se hrănește din frustrare și foame. Există o formulă de „deochi cultural” care a lovit decisiv o seamă de tineri furioși răniți de ipocrizia, altfel reală și condamnabilă, a unei societăți înglodate într-o interminabilă tranziție.

Ei sunt creatorii acelei culturi a resentimentului care condamnă fără discriminare elitele roșii, huliganii de partid și imbecilii amnistiabili ai unei istorii ingrate. Vinovăția conștiințelor e pedepsită în devălmășie cu ghinionul special de a fi fost membru al Comitetului Central sau doar vreun lingău oficial (pe rime). Poeți de curte și președinți de CAP-uri fruntașe sunt azi reprezentanții libidinoși ai aceluiași tip de expresionism politic dispus să traseze cu gloanțe și intrigi


de cabinet viitorul european al unei țări roase de intransigența instinctelor.

Cultura resentimentului solidarizează paradoxal elita intelectuală și huliganii cu cravată în interiorul unei alianțe cu zile numărate. Extremismul seduce intelectualitatea pentru că promite utopii exuberante. Intelectualii nutresc speranța că „furtunile de oțel” pot nărui eșafodajul subtil care menține la putere mafiile vulgare ale unor vremuri inclasabile. Cruzimea pare aici o virtute contrapusă necesar ipocriziei liberale a unei societăți unde numai banul are dreptate. Expansiunea urii e o necesitate psihologică într-o asemenea societate, căzută la pace cu o logică biologică, primitivă și totalitară. Intelectualismul snob (de tranziție) a înlocuit retorica patriotardă a poetului-porc cu mitul naționalist tribal al regionalizării. Boemii înarmați nu au nevoie de o țară anume, pentru că țara lor e războiul civil. Loviți de o miopie intelectuală ieftină (produs al deficitului de caracter) „îngerii” cruzi ai postcomunismului pregătesc România pentru alte încercări triste.

E adevărat, dictatura nu se impune prin decrete și nici rasa nu se purifică prin strategii de salvare a „sângelui pur”. Însă orice dictatură se naște prin inconștiența ostentativă a unei mâini de ratați, neadaptați și aventurieri. Pot credita nebuniile altora cei care nu au avut vreme să-și creeze propriile vise. Românii sunt, după cum vedeți și singuri, un popor special. (Erst kommt das Fressen, dann kommt die Moral. „Întâi vine haleala și pe urmă morala” cum spune B. Brecht)

Țara își așteaptă docilă și inocentă profeții. Nu mai avem azi nevoie de copii blonzi cu ochi albaștri. (Se știe că în 16 februarie 1942, în urma unui decret dat de Himmler, Armata a IX-a a răpit din Polonia în jur de 40-50 mii de copii blonzi și i-a transportat în Germania, pentru a fi preluați de familii germane. Planuri similare au existat și pentru Ucraina…) La noi vor veni poate (cu armata americană?) negrii din ghetourile

Sorin Borza86 |

newyorkeze, disponibili oricând să scoată pistolul atunci când vor auzi cuvântul cultură. Noi vom rămâne să globalizăm primitivismul împreună cu Europa și să regionalizăm foamea sub bagheta „fratelui mai mare”. (de la Washington sau Sankt Petersburg, după cum s-o nimeri…)

Despre „sfinții de rezervă”

Una dintre ideile tipic românești este cea conform căreia „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Idee plecată, de altfel, dintr-o experiență de o mie de ani petrecută sub semnul nefast al „culturii peșcheșului”. Presupun că mita nu e o invenție a civilizației bizantin-răsăritene. Cine își închipuie că în Germania (ca să nu mai vorbim de Italia) nu se dă și nu se primește mită nu se înșeală, ci este de-a dreptul tâmp. Lumea, trăitoare de când se știe sub două ispite esențiale (puterea și sexul), are aceeași „fiziologie” istorică, dincolo de epoci și culturi. Homo homini lupus est spunea acum patru sute de ani Thomas Hobbes. „Legea lupilor” a condus la subordonarea eticii (a moralei) față de politic. Argumentul politic (susținut de stomac) primează întotdeauna. Preeminența lui a determinat, epocă după epocă, o creștere constantă a influenței administrative a funcționarilor puterii.

Românul, ca individ și ca popor, a fost mai mereu o umbră pe scena istoriei. A „cotizat” cu regularitate (la majoru’) pentru a face războaiele la popotă. Am lustruit cu sârg cizme turcești, rusești, germane și, de o bună bucată de vreme am început să ne pricepem și la bocanci americani. Avem fără îndoială o vocație tristă. Popor mic, la propriu (și la figurat de multe ori), am preferat o neimplicare umilitoare atunci când popoarele istorice croiau destinele Europei. Că suntem puțini ca număr nu e o întâmplare fericită. Dar nu sunt mai mulți decât noi sârbii (spre exemplu), iar pe ei nu se va găsi nimeni care să-i ia peste picior. Eu am mai spus cândva că fotbalul și politica

Sorin Borza88 |

sunt indicatori simptomatici ai nivelului virilității istorice a unui popor. Despre curajul sârbilor nu e cazul să vorbim noi. Uitați-vă numai la echipele mari de fotbal din Europa. Nu sunt prea multe care să nu aibă în componență cel puțin un sârb. Și acolo unde joacă sârbul e dintre cei care contează.

Cuminți (dacă nu cumva lași) printr-o tristă vocație românii au rămas în istoria Europei „poporul păcii”. N-au bătut pe nimeni, niciodată. În mitologia socialist-ceaușiștă „românii nu au purtat, de-a lungul istoriei lor, decât războaie de apărare”. (De parcă un Cadrilater n-am fi avut și noi…) În noua eră, (de altfel cât se poate de veche după structura ei esențială) românii par mai blânzi ca niște mielușei. Trăind momentul politic cu „realism pragmatic” politicienii noștri se înscriu glorios în aceeași tradiție a „ciupelii”. Învățat să facă șmenul, românul este făcut continuu de (și nu pentru) o anume istorie. Acea istorie în ordinea căreia contează voința și care rămâne să propună modele pentru posteritate.

Defensiv prin formație, românul de rând nu mai înghite nici măcar retorice planuri de „revoluție”. Măscăricii și lefegii puterii descalifică orice idee înaltă și dejoacă profesionist orice plan de reconstrucție a ființei naționale. Am omorât și noi odată, într-un inexplicabil acces de mândrie, „sfinții inaccesibili” ai raiului roșu (comunist). Am crezut în puterea noastră de a vertebra țara prin sinceritate și entuziasm. Nu am avut din păcate puterea să ducem până la capăt visul. Între noi și puritatea ideilor despre o Europă cu români stau „sfinții” neverosimili, meșteri la vorbă și la strâns impozite de tot felul. Și chiar dacă, nu peste multă vreme, vin alegerile, nu avem dreptul la nici un fel de iluzii. Țara e bogată în „sfinți de rezervă”. La Dumnezeu nu ajungi niciodată (kafkian gând), pentru că la noi, acum ca întotdeauna, pleacă ai noștri, vin ai noștri.

Sinceritatea deplasată a puterii

Oamenii greșesc. De la păcatul originar încoace Dumnezeu iartă fără încetare păcate dintre cele mai neverosimile. Există chiar un fel de grație a păcatului care ține, până la un punct, de arta inegalabilă prin care orice femeie frumoasă pretinde să domnească peste imperiul obiectelor. (Să nu vă închipuiți acum că toate obiectele ar fi neînsuflețite. În umbra instinctelor personale orice bărbat respectabil devine un obiect ascuțit și tăios …) Păcătuim pentru că așa ne-a fost sortit și, mai cu seamă, pentru că vrem să furăm vieții ceea ce știm că nu vom merita vreodată.

Nu vă pot spune cât liber arbitru și câtă providență divină zace îndărătul destinelor omenești. Poate că acesta e, în ceea ce mă privește, unul dintre puținele mistere care nu excită. Eu cred că nu contează prea mult, în fața morții și a suferinței, dacă ele vin din Ceruri ori dinspre întunecatele tenebre de sub Pământ. Am însă convingerea că niciunul dintre noi nu-și poate amâna o responsabilitate destinală până la clarificarea acestor mistere. Știința modernă, excesiv preocupată să cunoască, ne-a păstrat într-un deficit grav de înfăptuire. Noi „recenții” vrem să înțelegem pentru a înrobi. Knowledge is power – spunea cu îndreptățire în urmă cu secole Francis Bacon. Constatare nevinovată până în momentul în care politica a devenit o știință. Există forme ale științei care se pretează unui deghizament artistic total. Politica („arta guvernării”) este, în acest sens, cazul exemplar. Solidarizarea elitelor academice cu elitele politice, simbioza lor, rămâne simptomul specific al noii direcții din politica modernă. Războiul contemporan se poartă

Sorin Borza90 |

deopotrivă cu militari și cu reporteri. Se poartă în teren dar, din ce în ce mai tare, „pe sticlă”. Intoxicația mediatică a devenit treptat o componentă esențială a strategiilor militare. Statele sunt dărâmate de zvonuri și puterea lor e îngropată sub „minciuni” orchestrate magistral.

În această lume a combatului rafinat și a fandărilor diplomatice „România sinceră” a înțeles că trebuie să se facă lumină. Nu a fost de ajuns întâmplarea că am fost „urecheați” zdravăn de Europa „fandosită” pentru vaccinarea imunitară a năzdrăvanilor de cetățenie americană. A fost nevoie pentru istoria Europei în prag de unificare, de ceva mai mult. La Botoșani, (loc predestinat și oarecum simbolic), purtătorul de cuvânt al partidului aflat azi la putere, a înțeles că lanțul mistificărilor migălos administrate de d-l Vasile Dâncu (cu onoare și inteligență, director al Agenției Naționale de Informații), trebuie să se rupă. Și ca să știe tot plăvanu’ a informat electoratul amețit de formule fără conținut cum că cei care vor funcții sau poftesc să le păstreze în viitoarea legislatură trebuie să cotizeze zdravăn la un anumit partid și, atenție șmecherilor…, numai acolo.

Bravo monșer, mi-am zis, uite cum o luăm noi înaintea Europei la capitolul sinceritate. Aș fi foarte dezamăgit dacă aș afla că și acesta e un capitol care trebuie definitivat pentru conectarea la acquis-ul comunitar. Eu am credința fermă că românii pot fi creativi și originali. Mi se pare trist și nedrept numai faptul că un popor trebuie să dea măsura calităților sale prin acțiunile deplasat-originale ale unui fost ministru al turismului care spune verde în față unei nații că funcțiile se plătesc. Ce să caute în Europa modernă o Românie păstorită de vătafi cu mentalități medievale? Cine le va spune pe nume acestor profesioniști ai imposturii adăpostiți în „calești” blindate de milioane de dolari? Nu știu. Dar am văzut de atâtea ori cum, până la urmă, „gura păcătosului adevăr grăiește”.

Despre subtilitate și țărani

Un popor aflat în nevoie este în mod normal, mai predispus la inventivitate decât națiile sătule. Știm cu toții felul în care ingeniozitatea românească a ajuns să oripileze capitalele distinsei Europe (cea care, după cum spunea un celebru cancelar, începe cu Langestrasse, adică la apus de Viena) Românii duc lipsă de multe, dar nu li se poate reproșa lipsa de stil. Preaplinul de creativitate malefică cu care am speriat Vestul nu reprezintă neapărat un motiv de mândrie. Dar ne scutește de oboseala inutilă de a ne împăuna concetățenii cu o lungă serie de virtuți ipocrite care sunt atât de bine reprezentate la popoarele cu veche tradiție „democratică”.

Nu știu cât au împrumutat românii din defectele acelui homo sovieticus care le-a fost impus ca model vreme de 50 de ani. S-ar putea, de asemenea, ca mulți dintre români să poată fi calificați drept imprevizibili și pasionali. Dar prea puțini au în comun cu stahanovistul clasic mitocănia, viclenia frivolă, insensibilitatea și arghirofilia (iubirea de bani). „Cin’ se dă cu mine bine, îi dau haina de pe mine…” zice o vorbă veche de-a noastră. Și țăranul român, (cel adevărat, nu speculantul din piețele dâmbovițene) păstrează fără emfază demagogică bucuria gestului simplu al frângerii pâinii. Ce rugăciune mai curată poate fi închipuită? Țăranul român vine în fața lui Dumnezeu cu credința lui scrisă de fierul plugului. Există acolo o pietate adâncă ce sălășluiește ferită de privirile episcopilor înfrățiți cu serviciile de (contra)spionaj. Și nu „țăranul” (al cărui nume e azi stemă de ocară) e de vină că în locul credinței

Sorin Borza92 |

domnește în România o nouă religie: cea a obiectelor de unică folosință.

Deplângem vulpește starea națiunii și găsim deplorabil nivelul de cultură și civilizație al maselor. Dar „gestionarul cultural” acest „intelectual hibrid” care acuză, mercenar ideologic combinat cu expertul acreditat academic, e pricina veșnicului malentendu în care se cantonează imaginea României în cancelariile din Europa. Țăranul român nu e prost și nici leneș. Tocmai de aceea nu mai e dispus să asude la nesfârșit de vreme ce de zece ani e plătit doar cu promisiuni. Să fim lămuriți: eu cred în rentabilitatea morală a culturii și văd în cultură șansa românilor de a scăpa de „minorat” economic și politic. Dar aș vrea să amintesc „profesorilor” de Integrare Europeană că alfabetizarea unui popor nu duce automat și în mod ireversibil la progres. Ceaușescu a alfabetizat un popor și a făcut asta tocmai pentru a-i rata strategic educația culturală de profunzime.

Am văzut mai deunăzi la televizor cum insanitatea inteligenței sofisticate a primit o palmă de la „prostul” prins cu mâța’ sac. Un hoț mărunt de marfă a dovedit unei armate de reporteri cu școli respectabile cum judecata unui iobag oarecare bate doctrina. Când l-au întrebat despre modul de operare a reluat (știa oare?) o vorbă țărănească: „Nevoia te învață.” Și când au încercat să-i vorbească de conștiință a răspuns firesc și sigur de sine: „Nevoia nu are conștiință” Nu am auzit în viața mea o lecție mai densă în amfiteatrele universitare. Această frază este descrierea magistrală și extrem sintetică a cauzelor defazajului politic și economic al României în anul de grație 2003. Când spui cuiva, cu dispreț suveran „băi țărane”, e bine să-ți aduci aminte de o vorbă a lui Flaubert: „Semnul prostiei e voința de a trage concluzii cu orice preț.” Sper că măcar acum vor fi ceva mai puțini, cei grăbiți să mă judece…

Suficiența rigorii

Lumea e plină de oameni care au dreptate. Vietate structural infatuată, omul politic a inventat adevărul pentru a face ordine pe pământ. Ceea ce este corect se cațără peste cadavrele noastre cu agilitatea unei feline. Adevărul e promontoriul esențial care privatizează viziunile. Vrem să știm adevărul, dar nu pentru că ne interesează, ci numai fiindcă vrem, din instinct, să deținem monopolul perspectivei. Vrem să cunoaștem lumea, dar numai dacă asta ne poate face mai puternici, mai importanți. Puterea corupe, (nu știu dacă puterea absolută corupe, așa cum se spune, în mod absolut) și dezafectează în ființa umană palierul spiritual. Uneori pofta de putere (cât se poate de naturală, dacă se păstrează în limite normale) decuplează în noi până și simțul realității.

Am fost educați în respectul rigorilor calculante. (Coșmarul oricărui licean care se respectă e profu’ de mate…) Totul poate fi convertit în expresia sa valoric-eficientă ca un raport între cheltuieli și rezultate. Lumea e, pentru adaptați, o inecuație indecentă. Uneori ne mai permitem nuanțe riscante. Luăm în calcul și emoțiile. Politicul are propriul său preț-umbră, acțiunile cele mai inofensive pot deveni stimuli subliminali. Perioada sărbătorilor e ocazia cea mai bună de a specula disponibilitatea românului de a fi concesiv. Lovit „la sentiment” românul pare să fie, de sărbători, ținta ideală a strategilor de campanie. Se poartă anul acesta, mai abitir ca oricând colinda electorală. Filtrată

Sorin Borza94 |

profesional de specialiști (sociologi, psihologi, politologi) piesa de rezistență a concertului rămâne balada despre omul providențial care mărește leafa. Și să nu vă așteptați ca în refren să se pomenească ceva despre creșterea deficitului bugetar…

Am convingerea fermă că orice inteligență veritabilă își salvează posesorul de la penibil. Rămânând fidel inteligenței rafinate poți însă oricând să ajungi martorul neputincios al vreunui eșec. Pe de altă parte însă îți prezervi privilegiul (neprofitabil adesea) de a rata istețimile jegoase care fac dintotdeauna deliciul mulțimii. De multe ori nu e vorba de o alegere propriu zisă. Nimeni nu alege să fie „sărac cu duhul”. Și în ciuda celor care vor să înțeleagă în felul lor Predica de pe munte, există forme ale „sărăciei cu duhul” care nu fac din tine un fericit (inocent), ci doar un „instrument” de tortură cu creierul spălat.

Puterea validează din totdeauna numai produsele cunoașterii convenabile. Cercetarea științifică depinde azi de recunoașterea rezultatelor. Fără finanțare nu există rezultate. Anumite rezultate (cele care confirmă ideologia dominantă) primesc mai apoi finanțări preferențiale. Cercul se închide acolo unde nevoia de bani a cercetătorilor se întâlnește cu nevoia de legitimare științifică a exercițiului puterii. Puterea plătește exclusivități în spațiul evidențelor. Evidența se construiește prin comenzi contractuale livrate discret mediului academic. Acolo unde „specialistul” produce acel tip de rigoare științifică contaminată de interese de castă adevărul suferă. Concluziile virusate ale oricărei cunoașteri astfel direcționate sunt cunoscute înainte încă de primul experiment. Cei isteți (=adaptați) nu au nevoie de știință și cercetare pentru a descoperi lumea. Singurul aparat indispensabil oricărui laborator actual de succes este vechi de când lumea: ochelarii de cal. Dacă aș vrea cu adevărat (ce


e adevărul?) să fac pe români fericiți l-aș putea manipula pe Moș Crăciun să cadorisească pe fiecare cu câte o pereche. Mă abțin pentru că îmi lipsește spiritul gregar. Nu aș fi deloc original de vreme ce atâția dintre noi am primi cadoul asta pentru a paisprezecea oară…

Complexul Ulysse

În ultimii ani mulți dintre tinerii români identifică imaginar Paradisul promis cu Lumea Occidentală. Cred că a devenit un reflex răspunsul adolescenților la întrebarea: „Ce vrei să faci după ce termini studiile?” Plecarea în Occident e un fel de voiaj inițiatic, o nevoie născută parcă din lipsa de vocație a indivizilor pentru efort metodic, laborios și tenace. „Mirajul Occidentului” era oricum previzibil, dar numai în calitatea lui de consecință a inhibițiilor provocate de șantajul consecvent al ideologiilor nedisimulat nostalgice. „Socialismul cu față umană” e pentru moment lipsit de forță mobilizatoare, în primul rând grație primitivismului și zelului mediocru de care s-au dovedit capabili noii activiști.

Depășiți de evenimente, activiștii recondiționați, proaspeți academicieni ai Descurcărelii, conferențiază imprudent în fața unui auditoriu aparent dezorientat despre patriotism și responsabilitate socială. E însă oricum imposibil să învingi noii Zei, atât de tangibili și, deopotrivă, atât de tandri. „Profitul” induce solidarități neverosimile. O religie mai eficace nici că se poate închipui: zeii societății de consum, transnaționali, sistematici și neiertători nu au nevoie de nici un fel de publicitate ideologică.

România e vulnerabilă la capitalismul heterodox sub spectrul căruia se îmbrățișează patetic și viclean, mafioți sentimentali și docenți cu cazier. (România seamăna, spun eu, cu America anilor prohibiției și a mafioților populari și eleganți…) Noii „întreprinzători” controlează ostentativ


pământul unde morții reprezintă doar capital electoral și cultura numai o insignă benevolă. Cineva spunea (cu memorabilă indecență) că revoluțiile sunt orgasmele popoarelor. Poate că românii s-au lăsat prea lesne păcăliți de un fals orgasm. Nu știu dacă artizanii acestui ersatz au fost degetele pline de dexterități malefice ale vreunui serviciu secret sau doar firea păcătoasă a unei nații imună la subtilități. Popoarele care lasă proprii fii să-și înstrăineze idealurile pământului nu poate pretinde un viitor. E drept că nu poți gândi liber atunci când ești flămând. Dar a fi sătul nu este echivalent cu a judeca ireproșabil și dacă vreți un exemplu de diagnostic istoric în acest sens, priviți-i numai pe americani.

Fertilitatea relativă a ideilor apărute în orizontul „lumii libere” nu e în măsură să acopere (să scuze?) irelevanța umană progreselor economice consemnate în registrele contabile (Apusene) ale ultimei jumătăți de secol. Nu cred că inflația osanalelor comuniste și manifestările „spontane” de sprijin față de „iubitul conducător” pot oferi o imagine completă asupra frivolității cotidianului „istoric”. Poate că fără insistența obsesivă a gloselor consumatoriste nici măcar discursurile interminabile ale lui Fidel Castro nu ar mai conta în aceeași măsură.

În România se petrece lent dar sigur o redefinire a identității. Din păcate formula ei e malignă. „Acasă” devine un concept evanescent și friabil. Europa e, desigur, și casa noastră, dar acolo vom sta, măcar pentru o vreme, la subsol. Eu prefer să dorm în patul meu (fără baldachin) și îmi asum riscul unor „regretabile derapaje” tocmai pentru că iubesc Europa.

Ulysse nu a plecat de bună voie de acasă. Atunci când s-a întors a trebuit să lupte din greu pentru a recupera ceea ce era de drept, regatul său. Popoarele șubrede spiritual suferă în mod tradițional de complexul lui Ulysse: indivizii nu mai au curajul să se întoarcă acasă. Teama și frustrarea pot fi uneori

Sorin Borza98 |

copleșitoare. Acești oameni nu poartă în mod individual vreo vină. Dar pilda „Fiului risipitor” trebuie să le fie lecție și leac. Popoarele cu vocație istorică își definesc ființa în lumina metafizicilor culturale proprii. Cultura poate articula o voință națională și poate susține îndrăznelile politice. Fără un reviriment spiritual România va deveni un azil pentru ratați ori un Paradis al aventurierilor fără scrupule. S-a născut oare îndrăznețul Ulysse și dacă s-a născut, pe unde oare rătăcește?

Resentimente cordiale

Oamenii își petrec o mare parte a vieții lor între zidurile invizibile ale unor impresii. Cât de des „ni se pare că…” ori „credem că…”? Viața se scurge politicos printre stereotipiile, prejudecățile și îndoielile noastre. Alegem în fiecare zi și alegerile noastre au drept temei inventare sentimentale și opinii subiective. Simpatizăm atâtea animale prospere, blânde și fotogenice pe care le-am văzut doar o dată în viață. Etichetăm caractere conform prestațiilor de conjunctură, regizate „pentru sticlă”. Ascultăm șoapta frivolă al instinctelor ori vocea timidă a intuițiilor imature. Judecățile noastre sunt trivializate prin superficialitate și plictis. Omul rațional pare să fie, de o bună bucată de vreme, doar un prototip aproximativ și tenace.

Sătul de calcule corecte și prea grăbit pentru meditație „omul recent” ratează din comoditate orice posibile conversiuni spirituale. A fost livrat cu acte în regulă epocii suspecte care confundă disciplina cu docilitatea. Pătruns ireversibil de farmecele inepțiilor cu parfum de magisteriu, martor disperat la agonia modernității, omul contemporan orchestrează preocupat mântuiri iluzorii. El a crezut și acum știe. Fără remușcări și cu o „deschidere spirituală confirmată” s-a abilitat ca om în urma rătăcirilor prin muzee și biblioteci. Excesele sale artificial-romantice nu fac decât să expună realismul metodic derizoriului și zeflemelei. Cu fraze în genul „Cine este însă doar materie e condamnat să nu fie…” (H. R. Patapievici, Omul recent Ed. Humanitas, București, 2001, p. 12)

Sorin Borza100 |

nu poți obliga ridicolul să părăsească o istorie cu identitate incertă. Faptul că o asemenea banalitate (laitmotiv al filosofiei „sclifosite”) își găsește locul între aserțiunile „oficiale” ale unui autor cu rafinamente stilistice indiscutabile e un simptom. Cultura noastră suferă de exces în planul formulelor. Această constatare nu e lipsită de precedent istoric. Modernitatea noastră (sublimă în forme) s-a ratat pe fond sub o motivație similară. Nimeni nu devine conte prin simpla închiriere a unui frac. Praful gros de pe cizmele modernității noastre ne trădează fără excepție. Putem păcăli doar fetișcanele și exaltații. Prima generație (mai bine reprezentată numeric) de încălțați (a unei nații) nu are nimic de câștigat învățând pe de rost câteva citate în latină și greacă. E adevărat că lectura lui Platon în original poate lansa câțiva indivizi în universalitate, dar nu propulsează popoarele în istorie.

E cât se poate de neplăcut (pentru noi, românii) faptul că disciplina judecăților politico-istorice a ultimului secol nu împrumută prea mult din seducția și fertilitatea formulelor cu care ne-a obișnuit diplomația culturii. (Eliade, Ionescu și Cioran au adus României servicii istorice deocamdată inestimabile. În afara triadei, dar pe aceeași linie, stă Constantin Brâncuși.) Calitatea formulelor și geniul punctual al excepțiilor nu poate răscumpăra prin eleganță spirituală deficitul global de consistență la nivelul mentalităților comune. (Ambasadorii pot câștiga timp pentru popoarele lor, dar numai popoarele își pot purta deasupra vremurilor ambasadorii…)

Sufocat de patetisme transparente, incapabil să edifice și cotropit de lucidități defensive „omul recent” și-a parcat melancoliile triviale într-o Dacie silvestră, depășită moral și tehnologic. Dincolo de exerciții retorice cu iz de profeție, viața dă peste nas „recenților”, incapabili să gestioneze dificultățile inerente provenite din impasul sincer al unei conștiințe decalibrată grav din pricini narcisiste. România nu are


nevoie de hermeneutici grațioase, ci de o redefinire decisivă a conținuturilor categoriale. Vremea truismelor melodioase a trecut. Mai putem salva viitorul doar prin îndrăzneală. Ne putem permite mai puțină deferență față de Europa și putem aboli în spirite acea modernitate inspirată (și pe alocuri nostalgică) la care România ar fi avut dreptul, dar de care astăzi nu mai are nevoie.

Despre tradiții, inventivitate și decență

Un truism care izbutește să supraviețuiască uzurii e aproape o idee. Un astfel de „mutant” spiritual este, zic eu, expresia comună potrivit căreia „tot românul e născut poet”. Atunci când cineva repetă fără încetare un anumit laitmotiv, ajunge să-l iubească. (Nu neapărat să-l creadă, fiindcă de multe ori românii repetă un soi de slogan atât de stupid, că nici măcar copii nu-l pot crede…) Undeva, în labirintul distinselor sale îndoieli, românul verde camuflează convingerea tradițională conform căreia lumea e atât de bogată în fraieri, încât e o adevărată indecență să te apuci să muncești cinstit.

Asta nu înseamnă că românul e mai indolent ori mai „somnoros” decât alte nații. Plin de complexe de profunzime orice compatriot se duce în Occident și vrea „să rupă gura târgului”. Unii sunt tobă de informatică și dau clasă geniilor supraponderale din țări unde Coca-Cola curge la robinetul din bucătărie. Alții, te fac eurocetățean cât ai clipi din ochi contra unor sume modice ori teleportează portmonee burdușite cu verzișori și cărți de credit la viteze comparabile cu viteza briciului. Einstein ar fi invidios dacă ar cunoaște procentul de reușite în cadrul acestui tip de experiment… Inventivitatea românească nu are frontiere (ea poate în-trece fraudulos până și limitele bunului simț) iar caracterul ei poetic nu mai poate fi subiect de controversă: sunt unii români care, de-al dracu’ ce sunt, ar vulcaniza biletele de tramvai numa’ să se știe și ei în rândul lumii.


Am auzit că austriecii vor finanța construirea unui penitenciar în România pentru a diminua cheltuielile guvernamentale cauzate de „procesarea” cazurilor de „inventivitate” românească. Despre mizerabilii „invadatori” circulă o mitologie -„beton” care poate face să pălească instantaneu celebritatea mâncătorilor de lebede și succesul de casă al domnișoarelor specializate în filetări. (Să mai zicem noi ardelenii, că Moldova nu face nimic pentru „conectarea” țării la Europa civilizată! Păi, fetele astea, sunt expresia maximă, sublimă și vener(abil)ă a dorinței noastre de integrare…) Sfidând rigoarea teutonică românașul face (poate pentru a recupera timpul pierdut în ultimele două mii de ani) mai multe lucruri deodată: sub aceleași rime produce istorie locală și poezie, cu același creier termină Universități de apartament și capitaliști cu termene de valabilitate expirate. Cine poate pretinde a fi oferit Europei mai mult într-o epocă a penuriei romantismelor și a plictiselii?

Nu aș vrea să fiu înțeles greșit: când spun că românii acoperă fără efort întreaga arie de la isteț la inteligent, vorbesc serios. Furtul prezintă și el, diferite niveluri de grație: românii își păstrează clasa până și în Infern. Elegant, eficient și cinic șmecherul de Dâmbovița e străin primitivismelor sovietice. Elevată de nevoie și locvace prin structură istețimea românească se mulțumește totuși cu mărunțiș. Inconștiența mizeriei rămâne circumstanța atenuantă pentru deficitul nostru sever de stimă de sine.

Ca nație specializată în armistiții provizorii, românii au purces la cucerirea tenace a belșugului occidental. Mulți trăiesc sub prejudecata redutabilă conform căreia un om este doar atât cât are. Din fericire oamenii nu sunt toți la fel. De aceea un prost nu se recunoaște după felul meseriei sale, ci după maniera în care el o practică…

Proprietarii de iluzii

Theodor Adorno spunea cândva că poți „ști că ești iubit doar atunci când vei putea să-ți dai pe față slăbiciunea fără a provoca violența celorlalți.” Această lume este, după cum ați văzut și singuri, plină de violență și, implicit de oameni slabi. În mod obișnuit, în fiecare clipă, dincolo de timiditățile și îndoielile cotidiene, cineva își trădează un gând. Am auzit atâtea declarații pătimașe de iubire încât toate acestea au ajuns să ne plictisească.

Orice întâlnire întâmplătoare se petrece azi sub spectrul suspiciunii și orice om cu capul pe umeri privește rezervat spre cineva care, aparent fără motiv, îi dedică dezinteresat un poem. Trăim o epocă în care îndrăgostiții veritabili și barzii cu simbrie au viață grea. Vremea „cântatului în strună” după ureche a cam trecut. Rămân valabile doar promisiunile de credință elaborate profesional. Nu mai au căutare odele simpliste de odinioară. Sunt trecute la capitolul „mărfuri la kilogram” și contează prea puțin în economia sistemului. Intră în calculul armelor grele doar declarațiile de vasalitate care au depășit primitivismul de expresie lemnoasă. Ieșirea din comunism obligă administratorii „fondului ambiental” la un anume grad de rafinament. Succesul unei campanii decente de „dat limbi” e garantat prin procentul indispensabil de viclenie pe care se câștigă după câteva cursuri aprofundate la Academia impertinenței. Există indivizi cu vocație nativă de excepție; ei pot fi admiși (cu burse de un nivel indecent) la forma învățământ deschis la distanță.


M-am întrebat mereu cum se face că beneficiarii acestei categorii speciale de servicii sunt surprinși totdeauna de infidelitățile repetabile ale acestor lustragii profesioniști. Se schimbă direcția invectivelor și a periajului direcționat mai abitir decât viteza vântului de stepă. Coriști inofensivi ori soliști cu calități vocale indiscutabile schimbă fără remușcări înjurătura pentru binecuvântare cu naturalețea debordantă a inocenței specifică unor copii.

Îmi pot explica tăcerea cuiva prin ingratitudinea conjuncturilor. E omenesc să dai vina pe istorie. Oamenii greșesc și Dumnezeu iartă repetat greșelile noastre. Dar nu mă pot împăca deloc cu elanul nerușinat cu care hienele democrației noastre originale mușcă din foștii lor stăpâni. Superburghezia contemporană a înțeles prea bine că nu poate exista monopol al puterii, câtă vreme nu există monopol al canalelor de informație. (Nu întâmplător, într-un studiu efectuat recent de o publicație americană de mare tiraj locul întâi, într-un clasament al celor mai puternici oameni ai planetei, e ocupat de Bill Gates, părintele Internetului…)

Puterea politicienilor depinde tot mai mult de gestionarea abilă a relațiilor cu presa. Imaginea este seniorul absolut al unui imperiu unde ochiul soarbe fără încetare semnificații simbolice. Orice acțiune se judecă azi prin prisma efectelor ei mediatice. Regele e cu adevărat rege, doar în imagini. Uralele aplaudacilor angajați cu simbrie par un ingredient necesar al rețetei succesului. Asta nu ar trebui să întrețină nici unei minți întregi iluzia grandorii: când vocea „inocentă” a unui „copil” (insuficient remunerat) va striga din toți rărunchii regele e gol! în jurul proprietarilor de iluzii se va strânge lațul. Și, vai lor, gâtul nimănui nu poate fi la fel de gros precum obrazul…

Acreditare pentru Infern

Într-una din zilele trecute am fost surprins să aflu că sunt oameni care citesc povestioarele mele cu destulă pasiune. În fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nu am avut niciodată impresia că speculațiile metafizice ar putea interesa pe foarte mulți oameni. De aceea corespondența neașteptată de peste săptămână o pot lua ca pe un compliment. Fără îndoială, nemeritat. Mi-e greu să cred că dincolo de inconsecvențele mele structurale cineva ar putea găsi pricini prea adânci de meditație.

În esență e învederat faptul că un anume fel de a scrie, care nu se poate pretinde pe drept lucrătură mediatică, nu interesează pe multă lume. Când primești replici la un astfel de text, oricât de personalizate ar fi acestea, te întrebi dacă nu cumva lumea a început să o ia razna. De fapt, felul în care anumiți oameni se flatează cu iluzia reprezentativității e un simptom. Faptul de a ne crede mai importanți decât suntem în realitate e o iluzie cât se poate de comună. Pe care o împărtășesc deopotrivă femeia de serviciu și senatorii. Privită dintr-o anumită perspectivă și cenzurată corect e una din iluziile necesare fără de care viața ar pierde din sare și piper. Vrem să contăm în ordinea lucrurilor și asta ține de incapacitatea oricărei gâze de a concepe devenirea lumii în absența ei. Mi-ar plăcea să mă pot amăgi cu gândul că știind toate astea, eu unul, aș fi oarecum imun. Dar inteligența nu ține piept instinctelor decât cu greu și pentru scurtă vreme…


Admit de dragul celor pe care i-am socotit și îi păstrez bucuros ca prieteni că îmi lipsesc prea multe (ca om) pentru a-mi permite relații de conjunctură. Cantitativ vorbind am un oarecare deficit de „l’usage du monde”. (Până la urmă, asta contează mai puțin: calitatea poate compensa până la un punct cantitatea…) E adevărat că am un soi de admirație secretă pentru cei capabili să mimeze solidarități. Eu nu am știut niciodată să exploatez eficient oportunități. Mai cred însă că marea deosebire dintre filozofard și iubitorul de înțelepciune e tocmai asta: pentru cel care respectă spiritul, realitatea nu e decât un laborator. Necesar, indiscutabil, dar unde testăm detaliile oarecum plicticoase și sordide ale unor Idei. (Ați știut că Einstein nu participa decât rar la testarea teoriilor sale? Întrebat pentru ce nu e interesat el spunea că știe rezultatul: așa trebuie să fie, întrucât Dumnezeu nu putea să piardă o ocazie atât de bună…)

Prea departe de Idei și prea aproape de „cultura survolului” (dominată de eficiența Internetopaților) experții detaliului își disecă școlăresc-psihanalitic doar propriile fantasme. În lumea în care nu mai există un sens superior pentru istorie preocuparea de a inventa războaie personale ține loc de cultură. Și sunt destui docenți simpatici ispitiți de o cultură atentă a derizoriului care oferă cu mărinimie triste acreditări pentru Infern.

Despre negativism și puterea obișnuinței

Există oameni care neagă orice. Se simt pur și simplu infirmi dacă sunt smulși de sub vraja funestului NU. Câțiva sunt structural resentimentari și obișnuința de a fi așa le susține iluzia independenței. Întâlnim zilnic ființe a căror intelect în stare de măcel măsoară lumea cu lungimea caninului. Fiara din om renaște clipă de clipă pentru că în fiecare secundă cineva experimentează o formulă personală a excesului. Lupii adevărați însă lipsesc. Dar în loc de colți tăioși avem convingeri și necuvinte. Am rămas noi, guri flămânde făr’ de leac Poftind nemăsurat omul refuză încăpățânat „alfabetizarea” instinctelor. Văd că e tot mai greu să trăiești în lume pentru că e greu să taci.

Cuvintele sunt făpturi nestatornice prin puterea lor de a trece dincolo de intenții. (a lor și a celui care le-a dat chip) Cuvintele sunt deopotrivă lucruri, de vreme ce pot avea un trup plin de farmece. Orice silabă are pretenția relevanței. Nici un sunet nu admite că ar putea fi un falset. Adică toate spun adevărul cel mare.

Sunt mai multe feluri în care un Adevăr poate fi spus. Cuvântul te poate face prinț ori golan în pământul cotropit de otrăvurile impersonalului „se spune…” „se pare că…” „se aude despre…” Jupânii metaforelor sunt, după cum vedeți și singuri, într-o criză gravă de originalitate. Asta nu înseamnă că sunt toți la fel. Unii perie un partid (și au o soldă), alții compun triluri debile la soclul eroilor de conjunctură (și așteaptă


premii). Mai sunt unii care vând imnuri la kilogram celor dispuși să le cumpere.

Între cuvintele pe care le scoatem înfrigurat la vânzare, multe time-out-uri partizane și, tot mai rar, câte un răgaz firesc. Privim în jur și întâlnim pretutindeni povestea zilei de azi repopulată cu fleacuri infatuate. „Excelența” unei caste (coruptă la standarde într-adevăr înalte) nu mai oripilează pe nimeni. Arendaș peste Cuvântul care contează e, de regulă, doar unul care și-a luat licența în „cumințenie”. Licență comună, în timpurile tulburi când sunt tot mai rare păsările care știu că merită să trăiești doar în bătaia săgeții care te poate face să mori.

Nu știu ce anume merită, într-adevăr, să fie spus. Sunt însă sigur ca nu poate exista pace durabilă între oameni fără cultură (temeiul civilizației) și fără curaj. Eu unul, nu am suficient curaj, altfel m-aș salva: așa cum spunea un bun prieten, m-aș duce să trăiesc între porci, fiindcă între oameni am trăit destul…

Vulpea și cameleonii

Lumea în care trăim e plină de trucuri dizgrațioase. Tărâmul mioritic e populat cu supraviețuitori din toate speciile. Lingăi împreună cu șerpi încălziți la sân se înghesuie să-și vândă degrabă „serviciile” și „competențele”. Experți în strategie sau simpli executanți de șmecherii jegoase stau cot la cot și dau sictiriți paginile cărților cu legende fabricate la normă. Născuți pentru a cultiva gloria fleacurilor cu blazon, bipezi descurcăreți exersează repetat fascinația minciunii dichisite. Ei produc măști noi pentru năravuri vechi. Oameni cu obrăzare înșelătoare țin de șase în antecamerele unde poposesc ciosvârte de la ospețele granzilor (baroni, mai mult sau mai puțin locali). Uneori se întâmplă să fie poftiți în interior (dar numai pe uși dosnice și cu titlu provizoriu…)

România e locul în care fauna politică nu a fost niciodată în pericol. Vânătoarea de vrăjitoare fiind prohibită, teama de a împușca ceva interzis îi demobilizează pe candidații la eroisme inutile. Eroii sunt la cimitir sau au căzut demult în derizoriu. După 1989 spațiul politic românesc a fost repopulat metodic cu pui de cameleoni. (De la stimabili colecționari de carte rară la jurnaliști resuscitați pentru arenă și procurori inventați la apelul de seară, toți, au găsit un loc călduț pe pajiștile democrației autohtone…) Pe lângă tradiționalele vulpi aceștia costă ceva mai mult. (Să nu vă gândiți aici la tradiționala clasificare paretiană a elitelor: nu avem veritabile elite vulpești, cât despre cele leonine ce să mai vorbim…)


Pentru că politica e orizontul inițiativelor surprinzătoare am devenit tot mai originali la capitolul doctrină. Deficitari în rafinamente ideologice politicienii din România au un instinct ireproșabil al profitului. Aleșii noștri nu au timp de teorie, ei fac și fac fără întrerupere. Asta mă duce cu gândul la un celebru slogan mineresc din vremuri de tristă amintire: Noi nu gândim, noi muncim. Nu știu dacă, așa cum se pretinde de o bună bucată de vreme, pe la noi se șterg diferențele dintre stânga și dreapta politică. Moartea ideologiilor nu e prilej de îngrijorare pentru omul prins de teama că mâine pruncii vor cere mai multă pâine, iar nu mai multă democrație. Nu știu ce poate face România pentru noi și nici ce ar trebui noi să-i oferim. Văd însă cu tristețe că sunt tot mai mulți tineri care au schimbat fără remușcare jugul greu al onoarei pentru foloasele nemărginite ale rușinii.

Cameleonii tineri nu au un trecut și nu au nici scrupule. Nu-i încearcă îndoieli sau dileme morale. Ei calcă cu tupeu către viitorul apetisant care surâde în porțile Europei. E vorba de viitorul lor, de bună seamă, iar nu al țării care își jelește leii pierduți în vremuri îndepărtate…

Cerul vulturilor

Am devenit cu toții atât de preocupați de felul în care ceilalți își trăiesc viața încât uităm cu desăvârșire de lipsa de consistență a propriilor noastre drame. Sunt, e adevărat, între oamenii pe care îi cunosc, câțiva dintre aceia care lucrează cu atâta grație contra destinelor personale încât îți vine greu să nu îi îndrăgești. Dar aceștia reprezintă excepția și nu regula.

La fiecare pas pe care îl facem ne lovim de „judecători”. Care întind acuzator cu degetul spre obrazul „gros” al lumii cocoșate de ignobile vremi. Greșeli închipuite sau păcate fără răscumpărare se îmbulzesc veninos în litaniile moralizatoare ale unor oameni pentru care trecutul e doar un pretext. Ei ne insultă zilnic atunci când spun cu dezinvoltură artificială „noi”, dar înțeleg de fapt „eu”. Faptul de a-mi fi arondată ființa unor conspirații ori războaie de care m-am simțit întotdeauna străin este insulta cea mai nesuferită (și totodată cea mai rafinată) de care am avut parte. Oamenilor care supraviețuiesc în haită le e greu să-și închipuie că există formule alternative de negociere a raporturilor personale cu lumea. Încartiruiți provizoriu în „tabere” care își schimbă mereu componența, cei mai mulți oameni ajung să judece pripit și să claseze tot ce mișcă în jur.

Nu știu cât de atipic îți poți permite să fii într-o lume unde uni-forma a devenit obligatorie. Știu însă că poți refuza (plătind uneori din greu) spiritul gregar ieftin și mizeria „legitimă” a cotidianului. Câtă vreme această lume va mai avea un Dumnezeu se vor găsi câțiva dintre aceia pentru care


Soarele nu răsare din milă. Deasupra pământului hienelor stă cerul vulturilor. Singurătatea vulturilor pe cer nu e un motiv de disperare pentru nimeni. Lumea noastră are tot ceea ce-i trebuie. Maidanezi de viță nouă, „sfioasele” hiene și multe alte feluri de orătănii târâtoare au împânzit pământul fiindcă așa se cuvine. Ceea ce nu cred că a fost prevăzut în proiectul divin e ambiția stupidă cu care toate aceste vietăți născute să hrănească viermii pământului, visează invazii cerești. Și-au propus să ucidă vulturii pentru a-și pregăti un cer „eliberat”. Și orice vultur coborât pentru odihnă devine pentru haite o țintă…

Sunt sigur că șiretenia cu care hienele urmăresc vânatul înaripat poate face multe victime. Mă tem cerul lumii în care trăim va fi tot mai degajat și tot mai rar vor roti sub albastrul lui vulturii orgolioși. Dar mai sigur știu și vă spun și vouă, că hienele nu vor avea niciodată aripi. Nu cred, cum credea Leibniz că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Dar trăim fără îndoială în acea lume pe care ne-au lăsat-o părinții noștri. Care dacă nu e bună, poate deveni mai frumoasă prin noi. Fiți deci tari și drept-răbdători sub cerul unde vulturii plutesc și târâtoarele conspiră.

Darwin și domnișoara

Cei mai mulți dintre oameni s-au născut intuind precis ce vor de la viață. Nu văd în întâmplarea asta o dovadă de inteligență umană, ci doar de sănătate a instinctelor. Faptul de a fi în permanență conectat la propriile nevoi nu te face mai om decât ar putea fi o gorilă care luptă și moare apărându-și puii. Socotesc totuși, că nu e nimic mai natural în această lume decât neputința noastră de a ignora pofta de viață a cărnii. Ultima celulă din ființa noastră perisabilă își urlă pe toată întinderea universului orgoliul de supraviețuitor.

Obișnuința de a se hrăni și a se reproduce fără bariere reprezintă marca și reperul unic al oricărei firimituri organice. Avem de a face aici cu un fel de „Nord absolut” al ființei. Dar nu asta e problema. Noi repetăm cu atâta dezinvoltură truismul potrivit căruia „viața are dreptate întotdeauna” încât am pierdut definitiv sensul înalt al acestei expresii. Orice domnișoară în prag de măritiș dispune de „inteligența” frustă care îi permite, atunci când e cazul, să exploateze cu maximum de eficiență doza personală de feromoni. Spunem despre astfel de persoane că sunt „șmechere” și avem de cele mai multe ori dispoziția să trecem la capitolul ingeniozități inofensive un astfel de comportament. În realitate lucrurile stau altfel: multe dintre aceste șmecherii „nevinovate” ajung să scoată din joc oameni și idei care pot schimba decisiv mersul lucrurilor.

„Legea selecției naturale” (în interpretarea cea mai comună cu putință) nu dă seama pentru o umanitate autentică. Darwin vorbește despre o selecție unde regula de fier este voința


necondiționată de viață. Însă condiția umană înseamnă voință fermă de viață dublată o axiomatică minimalistă: toți vrem să trăim și e cu atât mai om acela care nu acceptă să trăiască oricum. Ceea ce îl face pe om diferit de animal nu ține exclusiv de îndemnarea cu care țintuiește vânatul. A fi inteligent (și până la urmă a fi om în sensul bun al cuvântului) înseamnă a trăi acceptând întâmplarea (oricum gravă) că lumea nu începe și nu se termină cu tine.

Oamenii nu au fost și nu vor fi niciodată prea mulți pe pământ. Nici un studiu demografic responsabil nu poate dovedi contrariul. Sunt desigur mari dificultăți de recenzare a numărului real de indivizi. Asta pentru că lumea e plină de animale deghizate. (În lumea animală asta se întâmplă des: anumite specii își schimbă înfățișarea în funcție de mediu din motive de eficiență a camuflajului…) Înțelegeți acum pentru ce uneori comparația cu omul a fost considerată înjositoare pentru animale. În lumea animalelor „de bună credință” orice disimulare e efectul unei nevoi reale de a proteja viața. Există între noi fiare de un rafinament cinic specializate în pregătirea dezastrelor. Animalul machiat surâde dintre planuri de măcel și succesul lui nu mai surprinde pe nimeni. Intrigantul perfect i-a convins pe toți (cu argumente darwiniste) că morala se poate negocia direct, cu Dumnezeu. Poate că se vor găsi unii care să creadă. Eu văd doar cum, pe planeta unde orice e de vânzare mulți cumpără animale de companie pentru a fi siguri că au un suflet între zidurile casei…

Câinii democrației

Despre puterea presei s-a tot scris în ultima vreme. Faptul că suntem în an electoral a înfierbântat (nu pe daiboj) tonul dezbaterii. Și oamenii au început să creadă că „a patra putere în stat” și-a luat serios în primire rolul de „câine de pază al democrației”. Eu unul nu m-am iluzionat niciodată prea adânc fiindcă îmi era clară condiționarea naturală a devotamentului lor față de adevăr: câinele (de pază ori de vânătoare), la fel ca orice ființă vie, trebuie să mănânce.

Ceea ce am înțeles mai puțin (și nu cred că sunt singurul) rămâne zelul tâmp cu care pitbulii zilei de azi sunt gata să rupă din acela care, până mai ieri, le dădea un tain. Există, presupun, o voluptate a împărtășirii lacome din mizeria lumii. Ispita masochismului exersat prin renegarea „moștenirilor legislaturii trecute” ține de o formă consacrată de patologie. (O formă oarecum atipică de complex oedipian în care „amintirile din copilărie” sunt înlocuite cu „amintirile unui băiat de casă…”)

Vrem să fim, sistematic, creditați (potențial) cu inocență. Amenințăm la răstimpuri cu demisii și „sinucideri” demonstrative. Prefăcuți cu metodă ne îngropăm remușcările sub clinchetul discret de arginți. Altfel cum s-ar putea explica devoțiunea lipsită de discernământ a producătorilor de jeg mediatic?

Vor exista întotdeauna suspiciuni față de echidistanța politicilor redacționale ale unor publicații. Aceste suspiciuni sunt uneori motivate. E de ajuns să analizezi structura


patronatelor pentru a descoperi complicități firești. Lipsa de partis-pris-uri în presă (aici și oriunde aiurea) e o țintă normativă și nu o regulă. De aceea faptul de a scrie în ziare rămâne o provocare. Eu pot accepta provocarea sub amăgirea gândului că „numa’n lacuri cu noroi cresc nuferi…” Interese și simpatii (mai mult sau mai puțin transparente) vor scăpa mereu dincolo de plumbul literei tipărite. Nu cred că se vor găsi prea mulți (dintre cei care nu și-au pierdut de tot bunul-simț) care să ridice și să arunce piatra…

În orașul de pe Crișuri cerneala slugarnică împroașcă direcționat invective. Un Izvor la gurile căruia minunile au secat demult scuipă habotnic noroaie obediente. Nimic nu mai poate răscumpăra destinul schimonosit al acelor condeie care mușcă pe simbrii obeze ceva din liniștea celor pe care, până mai ieri, îi lustruiau fără rușine. Lătratul câinilor (turbați?) ai unei democrații pentru vasali sfârtecă fără încetare noaptea conștiințelor. Păzind totalitarismul fresh a unui Imperiu fără scrupule valeții metaforei indecente au asmuțit necuviința vorbei dincolo de fire. De la osana la blestem a fost, pentru „scriitorul” Creangă (ce jalnică uzurpare), mai puțin de un pas. Despre neputința „amintirilor otrăvite” de a merge către inimile oamenilor nu suntem noi în măsură să spunem ceva. Au vorbit în numele nostru voci dezinteresate ale oamenilor simpli și ale personalităților politice și culturale locale.

Pentru hienele de serviciu (abonate la un food mai puțin european decât se pretinde) libertatea cuvântului și democrația rămân pretexte comode. Menite să justifice torentul de adevăruri inutile care poate dărâma multe, dar nu poate zidi o carieră ori un destin spiritual.

Figuranții

În vremurile copilăriei am cunoscut, fiecare dintre noi, ispita libertății fără repere. I-am invidiat pe țigani și am privit cu o anume fascinație șatra lor. Anarhici fără metodă, imbecili exotici și bețivani nevinovați, „eroii” din țigănie au condimentat idealismele fiecăruia dintre noi. Odată cu trecerea vremii am uitat de ursarii periferiilor și am înțeles prea bine mizeria deplorabilă și drama lor. Dincolo de iluzia libertății țiganul poartă cu sine destinul aspru de lacheu al conjuncturii. Ploi reci stau la pândă, gata să sluțească definitiv destinul corciturilor nomade. Țiganii și câinii lor stau mereu acolo unde se nimerește, dar trebuie să plătească mereu. Faptul de a nu fi (de a nu se simți) niciunde „acasă” e impozitul suprem pe care cineva îl poate plăti în această lume. Nu există nimic mai trist decât neputința de a avea prieteni, ci doar aliați temporari, cumpărați pe treizeci de arginți.

Javrele șatrei trec împovărate de orgolii debile și insomnii. Stau de pază printre migrene nedeclarate, plozi tuberculoși și rufe murdare, câinii aceia slăbănogi, mereu pândind un ciolan aterizat din întâmplare pe lângă masa tuciuriilor stăpâni. Ei mârâie defensiv de câte ori au ocazia, regurgitează gunoaie, asmuțiți viclean de damful de palincă înstăpânit peste întunericul fresh al minții lor de paznici închipuiți. Ei latră fără spor trăind pătimaș iluzia libertății. Câinii care latră și mușcă doar zăbala fricii pot fi, până la un punct, periculoși. Orice om cu minim discernământ devine atent atunci când un câine mârâie înfundat. Primul instinct este să te retragi. Nimeni nu


vrea să aibă de a face cu așa ceva. Câinii țiganilor împrumută ceva din fizionomia stăpânilor: sunt negri, imprevizibili la furie și pătrunși de lașitate și jeg.

Poveștile copilăriei mele nu sunt la fel de spectaculoase precum cele ale lui Creangă. Sper să nu vă fi dezamăgit până la capăt. Nu sunt specialist în „povești nemuritoare” așa cum sunt alții. Îmi place să cred că dincolo de prejudecățile mele puritane, Dumnezeu a lăsat lumii o lege. Asta nu înseamnă că sunt singurul care bănuiesc regulile Marelui Joc. Pentru că am ochi buni, nici măcar profeții nu trebuie să fac, în ciuda interesului meu, deloc statistic, față de câinii tocmiți ai șatrei. Înțeleg destul și descopăr puțin. Nu cred că sunt mulți chemați în pământul unde corciturile urlă la caii albi ai cruciadelor. Știu însă sigur și trebuie să o știți și voi în sinea voastră: câinii țiganilor își latră turbat numai frustrarea și umilința. Căci din libertatea vasalilor ei pot gusta doar firimiturile cele mai amare.

Nimeni nu se poate dezlega de trecut. Trecutul e oricum aici, cu fiecare dintre noi, până la capăt. Pentru figuranții penibili care mârâie invective am un mesaj mai vechi, de la fratele Nichita. Pe care sunt sigur, nu-l vor pricepe decât prea târziu: „Nu mor caii când vor câinii…”

Eli, Eli, lama sabahtani

Viețile celor mai mulți dintre noi sunt asediate de treburi urgente. Lucruri care nu suferă amânare se înghesuie conspirativ între ceașca de cafea, ziarele de dimineață și radioul care scuipă la normă comunicate importante pentru țară. Cu toții vrem, știm și putem să facem ordine de-a lungul drumului pe care soarta ne-a împins fără vreun training prealabil. Nu mai avem timp să ne lămurim dacă am ales noi drumul sau drumul ne-a „închiriat” provizoriu în dauna vreunui destin mai excitant.

Mergem la slujbele noastre cu docilitatea versatilă a unor mașinării stimabile. Suntem eficienți sau deplorabili după cum ni se comandă de la centru și orice ieșire din standarde e o probă de inconștiență. Datorăm „fratelui cel mare” totul: de la lingură la cearșaf, de la decapotabilă la lenjeria noii secretare personale, totul e camuflat în fișa de protocol. Înconjurați de telefoane mobile, imuni la sensibilități studiate și patetisme de duzină trecem grăbiți și mândri spre „nivelul următor”. (Împărtășim în solidar cu oligofrenii oficiali ai sistemului pasiunea bolnăvicioasă a internetopaților și a gamerilor care trebuie să joace mai departe pentru că „trebuie” să atingă nivelul următor…) Conectați la o formă de subtilitate programată în limbajul mediocru al cotidianității noi toți trecem grăbiți pe lângă primăvara superbă care stă să se izbucnească dincolo de florile timide de cireș.

Pășind mai deunăzi grăbit către locul în care socoteam că se „coace” istoria unei secunde („biroul” de la ziar) am


avut parte de o întâlnire memorabilă. Nu m-am întâlnit cu vreun ministru, așa cum poate vă așteptați. Pur și simplu am simțit în nări și am inspirat cu nesaț un miros pe care mi-l aminteam bine din copilărie: mirosul pomilor care dau primăvara în floare. Îmi recunosc o nostalgie infantilă pentru felul obraznic în care (la țară) firul verde al ierbii descalifică seriozitățile tâmpe ale oamenilor ocupați. Tânjesc în secret după primăverile soft, așa cum își mai pot permite doar orașele mici de provincie. Unde verdele crud aduce încălțări noi pentru plozi, sticle de bere ieftină pentru mineri și „dreptul” de a înjura cu patimă arbitrii care ne fură ca’n codru.

Setați ireversibil pentru performanță până și în Săptămâna Mare noi avem nasul înfundat. Nu miroase a sărbători. Vin Paștele, dar vin fără izul acela suav care îți înmoaie genunchii, la fel ca prima iubire... Am devenit expeditivi chiar și atunci când sărbătorim. În goana nebună după esențe tari am pierdut savoarea degustărilor „pe bune”. Sărbătorile noastre nu mai au culoarea albăstruie cu care bunica își văruia casa de Înviere. Oboseala metropolitană ne sufocă orice inocență. Pierduți în vălmășagul de lucruri importante pe care am învățat să le executăm ireproșabil, confundăm strategic Sărbătorile Pascale cu un week-end prelungit prin ordonanță guvernamentală.

Calc și acum apăsat spre treburi care nu suportă amânare. Adulmec în treacăt surâsul complice al orașului mustind de frumusețe și lașități explicabile. Dinspre amintirile copilăriei mele se scurge candid ecoul acelei disperări pe care, probabil, numai Fiul Omului a trăit-o cu adevărat: Eli, Eli, Lama sabahtani…

Infidelitatea ca artă

Există în viața fiecăruia dintre noi momente de cotitură. Adică infidelități. Când fără sprijinul unor consilieri de taină și fără amânări strategice ni se cere să dezlegăm șarada nemiloasă căreia oamenii s-au obișnuit să-i spună destin. Poate că și eu, colindător inocent peste neobrăzarea simțurilor, mai am de lămurit ceva. Singur, ispitit de trecutul pe unde se preumblă dantelărese melodramatice și se șicanează retoric dueliști melancolici, înțeleg că e trist să trăiești în lume pentru că e tot mai greu să taci.

Nu mai pot sta aplecat peste pervazul murdar al unui oraș mustind de personalități frivole și hoții spectaculoase. Unde, între fructe otrăvite și răvașe de amor prietenii și falșii prieteni își împrumută înțelegători soluții secrete de evaziune. Atâta inteligență inutilă ne-a contaminat tovarășii de conveniențe și ne-a infectat obiceiurile, încât orice dragoste cu certificat de autenticitate se poate procura la comandă din magazinele cu rochii de lux. Printre obsesii șoptite și pretenții nefirești la prețul unei piese unicat poți avea un „produs” cu dotări exemplare. (Eventuale îmbunătățiri, dincolo de ceea ce a dat Mama natură, sunt la extra-price …)

Cu riscul de a fi greșit înțeles vreau să pretind că există ceva ce nu se poate găsi de vânzare. Nu știu să vă spun cum poți fi om între lupi, dar vă spun că se poate. (Homo homini lupus est…dar asta numai în măsura în care nu gândim articulat și ostenim rezonabil.) Nu dau lecții, căci mă simt și eu amenințat de intervalul pofticios dintre ceea ce nu fac așa cum se cuvine


și deliciile unor viclenii necesare. Sunt vinovat deci, pentru o parte dintre rănile irevocabile pe care zilnic le diversificăm, noi, cei care binemerităm de la contemporani asistente mai școlite, autoturisme mai cool și libertăți mai deocheate.

Nu mai pot conspira sub catifeaua diafană a lașităților mele hrănite cu fluturi închipuiți. Nu pot fraterniza decent cu pretențiile ridicole ale unei corectitudini dezmățate. Am promis mereu celor ce mă cunoșteau, (așa cum sunt și nu așa cum par,) un cutremur pe cinste în antecamera obscen-confortabilă a conștiinței mele de „coregraf” și maestru de ceremonii (politicoase).

Nu-mi mai pot recupera inocența metafizică fiindcă am ajuns să cred că plictisul poate fi admis ca argument în favoarea celor mai teribile infidelități. Acceptând infidelitatea te lepezi de pojghița morală și ești, într-un anume sens, mai curat. Vina nu se naște din neputință, ci dintr-o putință malefică. Și are, așa cum puțini înțeleg, diverse grade de eleganță. A trăda poate deveni, (cum spera Casamayor) o artă în sine. Și dacă remușcările nu dau naștere unor opere (care se văd de la mansarda spiritului ca o acuplare pasională între pofta de viață și gândire) ele produc zilnic superbe exerciții de trădare.

Nu mai pot recurge la inventarul sapiențial care m-a făcut expert în dezamorsat crize paralele. Flașneta searbădă a conștiinței falsează spovedania de pe urmă. Nimic nu a mai rămas de spus. Camuflată între abundența discursului și lipsa de consistență a gândurilor noastre zace ispita.

Am vrut să vă invit dincolo de aerul ingenuu al crâșmei unde zei cinici vomită gratis învățături despre fidelitate și adevăruri esențiale. M-am întovărășit, veți spune, de bună voie cu șarlatani simpatici și viclene curtezane. Am riscat. Ce poate fi mai provocator pentru un om decât să propovăduiască celor fideli fără măsură despre frumusețea neiertătoare a unui paradis pe care o lume întreagă îl credea pierdut?

Lecții și canoane preventive

Există oameni care-și permit un fel de intimitate suspectă cu cărțile. Nu cu școala. Trăiesc sub farmecele poveștilor unui romantic care propunea o școală unde să nu se predea nimic. Asta pentru că „totul trebuie învățat din afară și pe dinafară”, iar singurul lucru care pare îngăduit din când în când tinerilor e să pună întrebări. Cei care întreabă prea insistent sunt pedepsiți. Pe nedrept se pare. Am întrebat și eu pe dascălii mei unele lucruri. Bunăoară, de ce ar fi mai gravă săvârșirea nedreptății decât urzirea ei…

Ca regulă, oamenii cer absolvirea pentru păcatele lor. Dar câți dintre cei care știu sigur că mâine vor păcătui și s-au dedat voluptății unei greșeli a cărei împlinire se amână sine die mai zăbovesc vinovat în confesional? Cum de nu s-a inventat încă iertarea pentru păcatele care nu s-au săvârșit?

Lumea e suportabilă fiindcă există explicații pentru orice și pentru că mizeria umană suferă nuanțe. În inventarele noastre există mereu cineva care a făcut mai mult rău decât noi, dar trăiește însutit mai bine. Constatare reconfortantă care ne permite să abordăm ziua de mâine cu suficient aplomb. Și care ne dă dreptul să privim în ochi semeni cărora le-am retezat cinic cele mai îndreptățite speranțe.

Într-o lume care se vertebrează zilnic prin pedeapsă sunt „de succes” numai vânătorii de greșeli. Cred că există unii oameni care s-au făcut profesori pentru a-și cultiva și împlini oficial pasiunea de a pedepsi. Fiind într-un anume sens (formal) din aceeași castă mi-am dat seama că nu dispun de o


doză rezonabilă de cinism pentru a fi capabil să fac educație. Cum nici pretenția de a revoluționa pedagogia nu-mi este la îndemână am decis să experimentez ceva nou. Îi pedepsesc pe oamenii inteligenți și frumoși pentru greșelile pe care nu le-au făcut încă. Într-o zi, când vor ajunge puternici (și știu sigur că ziua aceea nu e departe) și mă vor întreba de ce i-am pedepsit pe nedrept am să le pot răspunde sfătos (în stilul „alchimistului”):

– Te-am pedepsit pe nedrept fiindcă am știut de la început că vei fi un om puternic și am decis să te fac să simți pe propria piele cum nedreptatea poate schilodi un destin. Acum cred că tu nu vei pedepsi vreodată pe cineva înainte de a măsura lucrurile cu inima, nu doar cu rațiunea. Te-am învățat să-ți folosești puterea fără a fi ispitit de cinisme inutile. Și mai cred că din ziua în care tu vei păși cu îndrăzneală în viață lumea noastră va fi mai frumoasă, mai bună și mai ferită de nedreptăți.

Fabule și nu prea

Era odată, demult și nu prea, la curtea unui rege puternic pe care istoria l-a consemnat sub numele de „cel Bun” o petrecere unde curteni și oaspeți de seamă se întâlneau de cu seară sub același acoperiș. Printre diplomați fermecători și asasini politicoși călcau discret sfetnici de taină și prințese cu suflete de marțipan. Undeva în umbra întunecoasă a grădinilor palatului, neștiut și fără vreo treabă, se odihnea (în foișor) maestrul de vânătoare admirând lucrătura unui pistol de duel.

Bal mare la palat, cu oaspeți de seamă, dar și condotieri vicleni ori cavaleri scăpătați. Pentru că vremea cruciadelor veritabile se cam dusese mulțimea dănțuia vesel în așteptarea promisului ospăț. Se vorbea pe la colțuri, printre paji, de vinuri alese, de atâția viței grași și fazani încât, zice-se, nu ar fi încăput în cramele unei mari cetăți de graniță. Toți așteptau cu înfrigurare „minunea” îmbătați de mirosurile subțiri care răzbăteau dinspre bucătăriile palatului. La ceasul când luna plină își arăta nurii, porțile palatului s-au închis și în salonul cel mare s-a făcut liniște. Regele a intrat singur, pășind apăsat. Unii au făcut plecăciuni de complezență, gărzile au dat onorul și diplomații de vocație (din rândul întâi, coloana cinci) și-au activat dispozitivele de înregistrat discursuri memorabile.

Regele a trecut cu uitătura lui tăios-albastră peste capetele tuturor și a spus:

- Știu că mă vreți. Știu și pentru ce mă vreți. De aceea azi nu veți primi la ospăț mai mult decât tainul pe care îl dă zilnic vătaful curții, grăjdarului meu. Adică atâta tărâță cât poate


cuprinde fiecare în căușul palmei. Niciunul dintre voi nu va fi însă oprit, dacă e nemulțumit și dorește să plece în altă parte.

La un semn, porțile palatului s-au deschis larg. Un murmur tulbure a ieșit din piepturile curtenilor dezamăgiți. Și toți s-au repezit buluc spre ieșire știind sigur că mai sunt, nu departe de regatul acesta, alte ospețe. S-au grăbit în rădvanele lor iuți spre balul din vecinătate unde, un bastard rătăcitor ce își spunea sieși „Viteazul” făcea semne spre viitorul ticsit cu trandafiri al unui tărâm unde laptele și mierea nu se termină niciodată.

Când s-a mai lăsat colbul ridicat de copite și liniștea nopții s-a așternut peste turnul cetății, regele s-a plimbat puțin prin grădinile sale. Trecând pe sub foișor l-a zărit pe maestrul său de vânătoare și a întrebat:

– Tu ce mai cauți aici? Sau nu știi că toți curtenii sunt demult plecați?

– Alteță, i-a răspuns maestrul, eu sunt un om al armelor. Nu am unde să plec. Iubesc vânătoarea și peste tot vânatul e la fel. Oricum nu ar trebui să vă faceți griji. Peste puțină vreme, când mirosul prafului de pușcă se va fi risipit, toți vor veni înapoi ca să strige din toți rărunchii „Trăiască regele”. Și vă vor iubi din nou.

Orice fabulă care se respectă ar trebui să aibă o morală. Dar într-o lume unde morala lipsește cu desăvârșire nici măcar fabulele nu-și mai pot permite una.

Doctrine prenupțiale

A venit iar, vremea contractelor. Contractul cu România s-a dovedit un pariu prea greu pentru „cei cincisprezece mii de specialiști”. Creștin-democrația și liderii ei din România plătesc și acum scadențe politice. Cine ar mai crede azi ditirambii unui fost președinte măcinat de resentimente și descalificat de un romantism infertil?

În ciuda forței sale la nivel european, creștin-democrația are în România, doar trecut. Ca doctrină, ea părea mănușa potrivită pentru locul unde credința promite să renască. În țara unde fiecare popă ctitorește o biserică, creștin democrația nu a trecut proba preliminară: judecata stomacului. Nu sunt statistici și nici indici ai nivelului credinței în Dumnezeu și de aceea nimeni nu poate spune despre români cât sunt de religioși. La ochi, pot să vă garantez că nu veți găsi prea mulți care să iubească fără condiții postul negru…

Fiindcă nu prea iubește postul (doar pe cel din instituția publică unde își face veacul) românul verde știe ce înseamnă umilința (ciocu’ mic) și se roagă de mama focului de câte ori are ocazia. Nu spun că se roagă totdeauna cui trebuie, dar asta e: niciodată nu știi când saltă unul în schemă și te trece pe lista cu „compensări pentru calamități”…O limbă executată la momentul potrivit face uneori cât nu face un plic la grosime standard populat cu verzișori. Că doar toată lumea știe: românul e născut poet.

Cum s-a născut românul e o treabă cu chichirez și nu cred că vreun mare doctor în istorii ar fi destul de isteț s-o


descâlcească. Am văzut însă cum au murit câțiva români blajini și devotați. Meritau sigur mai mult de la țara pentru care au dat cândva ceea ce aveau mai bun. Poate că nu toți au fost eroi în tinerețea lor. Dar au spus un nu icnit sub palmele unor „unelte” care stârpeau fără milă orice umbră de gând liber. Oameni care au ajuns sfinți mai devreme decât și-ar fi închipuit privesc azi din paginile îngălbenite ale cărților de istorie. Ce le putem arăta, dincolo de „fumigene” de inspirație sovietică și câțiva sportivi de mare talent?

Suntem înfometați și grija zilei de mâine ne macină diminețile. Am ajuns să cugetăm doar la ordin. Nu spun că sănătatea spirituală a unei nații are ceva în comun cu îmbuibarea. Spun însă că sărăcia scoate în afara timpului pe cel deștept și poate slei voința celui harnic. Politica e, în România, o mașină care fabrică teroare. Frica întreținută corect produce putere. Cei mai mulți cedează. Oamenii slabi se supun și fac contracte cu mega-mașina. Așa au apărut la noi o seamă de Alianțe și Uniuni. Ce îi unește și ce îi poate despărți pe semnatarii contractelor politice într-o țară unde clauzele secrete hotărăsc destine? Ce au în comun social-liberalismul (Crescent și ținut aproape de un partid PUR și simplu tupeist) cu social-democrația (arogantă precum baronii ei) gata să-i ofere locuri eligibile în Parlament? Mă tem că nu e greu de ghicit: tot atât de multe cât are în comun democrația mateloților (licitată PD trei) cu liberalismul arestat între interese de clan și algoritmi macroeconomici.

România e plină de contracte prenupțiale și de avocați „ai poporului”. (În fapt, nici nu mai e mult până la nuntă…) Meditați deci temeinic și fiți pe fază când semnați. Căci avocații (diavolului?) fac contracte în numele vostru, însă ei nu le plătesc.

Oameni și cărți

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la vremea studenției mă învăluie un abur nostalgic amirosind a bere și gratuități. Cine nu a îngropat nopți imposibile între cărți fără noimă și incursiuni frugale pe fereastra căminului de fete nu a fost student niciodată. Căci dincolo de notele din index, viața de student e făcută din revolte retorice, gustul searbăd al mâncării de cantină și sentimentul că ești de oțel. Cine nu s-a simțit, în lumina chioară a camerei de cămin, împărat peste eresurile ascunse ale universului, nu a fost student. Cum nu a fost student niciodată cel care nu și-a umplut dimineața plămânii cu aerul rece-prăfos al bibliotecilor prost încălzite de înțeleptul partid…

Știu oameni care privesc în urma lor și regretă o tinerețe pierdută printre lecturi obligatorii și sarcini ingrate. Trecutul lor e sufocat de frigul din cămine și de amintirea libertății de a înjura, servită cu porția. Mai știu pe unii care au primit cartele în plus și porție dublă la cantină pentru că au făcut pact cu diavolul. Pentru ei studenția nu a fost decât un pelerinaj duplicitar între notele informative scrise la fereală și teama de a nu primi un pumn în dinții din față de la vreun specialist în bancuri cu Ceaușescu. Tovarăși „corecți”, definitiv încolonați pe drumul către o societate unde numai îngerii pot avea cazier, oameni care au primit o diplomă pentru un fel de cumințenie suspectă, pretind că au fost la viața lor studenți. Eu vă pot spune că ei mint cu nerușinare (și nu e una din cele trei minciuni nevinovate ale studentului. A propos, dacă nu le


știți nici pe astea, cum vreți să fiți studenți? -„de mâine mă apuc de învățat”, „dă-mi niște bani că mâine ți-i dau înapoi” și, cu permisiunea dumneavoastră, „dezbracă-te că nu-ți fac nimic…”)

Peste marile orașe se lasă iar forfota palidă a toamnei studențești. Vin ploile, grijile zilnice și, odată cu ele tentația rătăcirii. Vin studenții și orașul se umple cu blândețe de oameni și cărți. Mi-e greu să cred că lumea a devenit dintr-o dată, preocupată de cunoaștere. După cum mi-e greu să cred că a fi student înseamnă a înota disperat în vâltoarea examenelor pentru a te alege în final cu vreo diplomă. Ce înseamnă a fi student? Nu mai știu. Și dacă e cineva care a aflat, nu cred că mai are interesul să ne spună.

Calc fără grabă peste umbrele galbene ale după-amiezilor ploioase și băncile din parcuri sunt goale. Fără pasiuni, fără complicații inutile. Studenții s-au baricadat dincolo de zidurile tapetate cu anunțuri „vând și cumpăr”. Se vând în draci locuri în cămin și companii discrete cu certificate medicale vizate la zi. La urma urmelor, nu e nimic rău în a învăța să te descurci pe ulițele pline cu glod ale lumii ce seamănă tot mai mult cu un târg. Oricum, școala trebuie să ofere „educație pentru viață”. Și totuși, fără pic de mânie, privesc în urmă și mă întreb (à la François Villon): Unde-s studenții de altădată?

Scrisoare deschisă către Marele Mogul

Mă întreb ce curaj ar trebui să arate un om, prins în vâltoarea vieții de pe Crișuri, pentru a nu se (de)lăsa în brațele îngrijorării delicioase provocate de inflația „scrisorilor deschise”. Cotropiți de insatisfacții compensabile toți frustrații urlă ca-n bătătura crâșmei tot felul de „doruri” necurate. Cu sau fără paternități revendicate, scrisorile deschise, vin să întregească perspectiva noastră libidinal-provicială, dibaci croită din intrigă, falsă remușcare și un strop de palincă de Bihor. Ca orice marginal cu acte în regulă mă prevalez docil de un așa precedent ilustru: ce ar putea să-mi ofere o mai distinsă legitimare a impertinențelor care mă (pe)trec? Cu așa predecesori singura sfială care mă încearcă este lipsa mea de îndemnare în ceea ce privește gramatica ființei…

Contrar lipsei de metodă de care, mereu am fost suspect, scrisoarea mea are numai începutul lipsit de trădări și dileme: „Dragi tovarăși, vreau să mă alătur corului vostru de aplaudaci, să fiu în asentimentul tuturor anti-vorbitorilor mei și să recunosc că nu am fost deloc vigilent. Am ascultat de Bach când ar fi trebuit să stau de veghe în clisura Dunării și mi-am cumpărat haine (Heine) când aș fi putut s-o pun de un import subevaluat din miasmele stătute ale raiului comunist. Nu am fost deloc isteț (și vă asigur că nici nu-mi închipui că aș putea deveni) atunci când mi-am slobozit gândurile dincolo de paradisul vostru damnat, uitând să-mi pun deoparte tihna cuviincioasă pe care o binemerită orice pălmaș. Dragi tovarăși,


e clar: corupția e un mit patetic și irelevant. Care nu întreține decât convingerea precară a unor luzeri cu licență, potrivit căreia nu trăiește omul numai cu pâine.”

Mă alătur iată șirului de inițiați, imuni la orice incertitudine, pentru care rostirea are iz de sudalmă și tăcerea contur de blestem. Mă amăgesc viclean sub vraja presimțirii vagi că de-acum și eu sunt ceva mai aproape de umbrele nucilor ce străjuiesc aleile pustii din cimitir. Știu că timpul netezește fără zarvă îndrăzneala, iubirea și adevărul. Mă las păcălit de revelații livrești, tocmai fiindcă am înțeles pe deplin că prin cultură oamenii nu fac decât să legitimeze un principiu de sorginte etobiologică. Între masculul dominant din turmă și „el lider maximo” stau milenii de perversiuni. Cultura este interstițiul debil dintre dinții animalului înfometat și accesoriile cruzimii moderne. Ea nu face decât să legitimeze o anumită distribuție a prestigiului. Sentimentul delirant al viețuirii într-o cultură definită emfatic de universitari îndoctrinați și cocote pândite de depresii iambice e un excelent motiv de detașare. Poți vomita puzderie de scrisori deschise, poți petrece în dezbinare cu lumea și poți izbi cu pumnul în zidurile jalnicei sale istorii.

Cu toate astea, e bine. E bine că am putut strecura, pe lângă intransigența și primitivismul oamenilor, această scrisoare despre care el, Marele Mogul, nu va ști niciodată nimic. Și nu-mi pot închipui o mai nobilă ipocrizie a destinului decât cea care mi-a fost păstrată mie, cel pe drept (în)tocmit pentru asasinate esențiale...

Despre implanturi și fanarioți

Toamna electorală a debutat discret sub semnul ploilor interminabile și a indiferenței oamenilor. Prea puțin spectaculoasă, campania se târăște domol fentând stupoarea șomerilor și disprețul șmenarilor. Niște iluștri anonimi, pășesc arogant și tenace spre fotoliile unde, vreme de patru ani, vor dormi temeinic, spre binele nostru.

Am încercat să înțeleg ceva din programele (mult prea electorale) pentru care acești intruși se pretind, principali garanți. Toate reiau dezamăgitor aceleași chestiuni pe care, acum patru ani, colegii lor de partid le promiteau. Despre electrificarea căii ferate Oradea-Cluj, am tot auzit. La fel despre autostradă ori despre locuri de muncă pentru bihoreni. Doldora de formulări incluzive mesajele electorale dau impresia unei plăci de patefon zgâriate.

E greu să construiești o campanie mult mai interesantă decât oamenii pe care îi propune. Și candidații noștri sunt cenușii, doar „ai lor” se justifică prin biografii politice impunătoare. Între candidați, așa cum știți, mulți „venetici” înșurubați pe liste printr-o voință străină nouă. Avem deja o experiență nefastă pe linia implanturilor de partid. Un deputat (iubitor de petroliști și dezgustat de politica locală) care nu a venit în Bihor decât pentru a se declara stupefiat de lipsa de profesionalism a colegilor din filială a inaugurat tradiția nefericită a implanturilor. Nu știu dacă perioada „fanariotă” a politicii locale începe ori nu cu Răzvan Ionescu. (de altfel, un om inteligent, dar pe care nimic nu îl lega de zona noastră)


Știu sigur însă că ea continuă prin plasarea pe locuri eligibile (pe listele mai multor uniuni, alianțe și partide) a unor oameni de care electoratul local nu a auzit mai nimic. Și pe fondul campaniei lipsite de forță care se prefigurează, probabil nici nu va afla prea multe.

Această campanie pare să mimeze decența. Poate că sunt într-adevăr bani puțini sau banii intră în buzunarele cui nu trebuie. Se poate ca strategii angajați să mizeze tocmai pe această lipsă de profil a candidaților pentru a strecura pe lângă dezabuzarea electoratului, „lista”. Socoteală tristă și lipsită de realism, pentru că (parafrazând un viitor deputat) oamenii nu e proști. Ei percep instinctiv felul în care se încearcă o lezare a demnității și a orgoliilor locale. Nici un bihorean nu are un răspuns rezonabil la întrebarea: de ce nu sunt pe locuri eligibile nume ale unor universitari de prestigiu și personalități accentuate din Bihor? Ce caută pe liste pitbulii democrației cu lesă, oportuniști implantați pe criterii de vasalitate fără condiții?

Eroarea. Instrucțiuni de utilizare

M-am trezit acum câteva zile pătruns de impulsul inexplicabil de a „dinamita” plictisul cotidian. Fără pofte definitorii și antipatii esențiale orele se scurg firesc între neputința de a renunța la înfruntare și conștiința că nu merită să lupți pentru nimic. Cum poate fi atunci „șantajat” prezentul unui ins a cărui trecut e lipsit orice istorie? Cum poți provoca orgolii rodnice într-un tip imun la orice mitologii?

De fapt, cei mai mulți dintre oameni nu pierd vremea căutând, pentru viața lor, vreun sens: istoria e, de atâta vreme, doar o carceră suprapopulată cu intimități rezonabile. Oamenii se trezesc dimineața pentru că sunt animale structural curioase: ce frumuseți fără grai se ascund oare printre cutele stereotipurilor pe seama cărora ne luăm simbria? Eu nu știu dacă frumusețea pentru care nu mă socotesc totdeauna demn e reală ori se naște din întâmplarea simplă că nu i-a fost dat să împrumute parfumul frust al mizeriilor vieții. (Ea, la fel ca viața, amiroase a farmece și a cruzime inutilă…) Știu însă sigur că sunt câteva închipuiri diafane ce pot să ne transforme prejudecățile în colivii stimabile. Unde se înghesuie, fără acte în regulă, fecioare senzuale și călăi nemiloși.

În timpul rătăcirilor mele printre justificări logice și purificări comandate m-am dedat firavelor fantasme ce întrețin neliniștile oricărui păcătos. Mai refuz și azi înțelepciunea tulbure a celui care, străin de floarea câmpului, se îngrijorează că va ofili. Am trăit prea puțin ca să detest fructele dorinței (alcătuiri viclene) ori să le trec la categoria


„droguri” înjositoare. Au fost vremuri când am învins (provizoriu) tentațiile și am pășit mai departe mobilizat de iluzia decenței. Nu știu ce am câștigat, dar a sfida comenzile umorilor mi s-a părut a fi un fel de repetiție necesară pentru Judecata de Apoi.

Refugiat în orizontul comod al unui chietism etic, „cruciat” al sincerităților fără perdea, m-am amăgit colportând inventare sapiențiale. Undeva, la periferia demnă de dispreț a putinței, m-am obrăznicit mereu, cerând zeilor, timp de gândire. Dar nu pentru că voiam să gândesc, ci pentru că voiam să dovedesc. Mereu datori înfăptuirii, oameni vasalizați de pragmatisme sănătoase se pretind invulnerabili la insulte și umilință. Incapabili să rupă vraja păgână a cumințeniei sufocate de reguli, oamenii morali care ne dăscălesc zilnic, mor îngropați sub rețete. Adevărurile lor sunt grav îndatorate meșteșugului de a supraviețui cu orice preț. Experimentând o cinste vulgară mă prefac a fi și eu partizanul lor …

Am fost în ultima vreme puțin confuz. Mi-am consumat hoțește drama inadecvării dintre lașitatea de a trăi cum se cuvine și strădania de a pune la punct un manual de utilizare a păcatului. Cred că una dintre obsesiile cele mai absurde ale omului este tentativa de a-și inventa iubiri făr’ de moarte. Nu există mântuire fără dragoste și nu există dragoste în absența proximității păcatului. Lumea rămâne, pentru cei mai mulți dintre noi un concept estetic și fals, descalificat de o realitate frivolă a cărei singură misiune e aceea de a produce orgasme. Îndatorat pe veci orizontului propriilor închipuiri omul subjugat logicii voluptoase a self-controlului poate trăi fericit. Adrenalina lui se varsă mereu undeva sub linia frontului ispitei. Sentimentele (ce cuvânt pompos…) sunt accesorii pur decorative ale dorinței de a fi stăpâni peste un trup pentru nevoile căruia nu cunoaștem nici un fel de antidoturi.

Sorin Borza138 |

Am clacat etic sub impresia că poți pretinde de la oameni altceva decât intenții. Poate că a venit timpul să fac efortul de a privi dezastrul în ochi: trăind despărțirea de cel care am fost m-am trezit în miezul amar al deșertului care nu iartă pe nimeni. Retoric și inutil precum moartea Julietei lui Shakespeare. Incapabil de ironii sănătoase, prizonier laș al spaimei de a fi lăsat frumuseții prea multe facturi neonorate pentru o viață atât de scurtă. Renunțând deliberat la farmecul boem al călcăturii strâmbe îmi mai pot permite câteva lecții pentru cei aleși: nu ratați păcatele sublime ale firii. Îngăduiți frumuseții ireverențe și trădări care vă pot face mai buni în țara unde îngerii dorm și diavolii dezbină. Căci sunt greșeli care te fac om într-o lume terorizată de judecători perverși și fleacuri principiale.

Ipocrizia hienelor

Hienele sunt animale tenace. Dexteritatea lor uimitoare în a curăța lumea de hoituri ține de nevoia firească de igienizare care domină epocile fără contur. Dumnezeu a făcut toate lucrurile cu un sens. Știu că hienele trebuie să existe dar nu știu să vă spun pentru ce.

Precum istoria naturii, orice istorie a omului recent are conștiința încărcată. Nu există compasiune și nu există remușcare pentru că nimeni nu și-o poate permite. Orice umbră de slăbiciune devine „începutul sfârșitului”. Nu-ți trebuie o viață de om ca să te convingi că teza lui Scheler, după care întreaga cunoaștere se sprijină pe dragoste, este un placebo pentru candidații la ospiciu. De fapt, nu e nimic tragic în lipsa de inocență a pripășiților prin cărțile de istorie, câtă vreme în lume sunt oameni care mor zilnic de singurătate, deși ar fi putut să trăiască mult și bine cu foamea în gât.

Lumea e o magazie plină de ciudățenii. În ungherul cu oameni supraviețuiesc indistinct păduchi simpatici, îngeri veninoși și târfe resentimentare. Cu toții urmează mastere de perfecționare unde șobolani burtoși urinează rețete expirate pentru „însănătoșirea morală” a societății. Cu toții sunt figuri dezolante ale unui timp în care cultura animi a devenit o obrăznicie plină de pericole.

Vreau să supun atenției publice o măsură radicală menită să recupereze defazajul cultural și istoric între națiuni și civilizații. În domeniul politicilor de educație o singură măsură mai poate face față efectului pervers al ispitei culturaliste și

Sorin Borza140 |

impasului financiar major în care se află sistemul pe toate meridianele: unificarea tuturor universităților, facultăților și disciplinelor. Propun un singur curs cu durată nedeterminată, un singur examen de absolvire, o singură încercare. Se va aprofunda fără restricții disciplina „hiene”. Fără vanități academice și fără sofisticate și inutile preparative intelectuale. De profesori nu va fi nevoie. Nici de salarii ori de cercetare finanțată. Se va împărți câte un set bine ascuțit de canini dar, nimeni nu va avea voie să acuze cum că homo homini lupus est. În primul pentru că ar fi un citat din Hobbes, și orice lecturi vor fi strict interzise. Mai apoi pentru că, la rigoare, ar fi inexact. Omul nu este lup pentru om ci, mai degrabă hienă. S-au dus vremurile în care bărbații umblau pădurile „aidoma lupilor, trăind din pradă.”

Disciplina „hiene” nu e ușoară. De aceea nu există învățământ la distanță. Sunt câteva „beizadele” de bani gata care își închipuie că merge și așa. Pentru liniștea fanilor, la simulări se pot obține rezultate bune. Stârvurile vechi nu mai excită însă pe nimeni fiindcă și-au pierdut demult savoarea. În realitate, atunci când e vorba de „meciurile esențiale” haita nu iartă nici măcar proprii membri.

Ar trebui să fiu atins de o vanitate ridicolă dacă mi-aș permite să vorbesc mai mult despre un domeniu pe care nu îl pot analiza dinlăuntru. Cu toată silința la care m-a obligat destinul în domeniul „hiene” sunt un simplu chibiț (doxograf). Outsider înțepenit la catedră, străin oricăror considerații tactice și politice îmi doresc doar păstrarea regulilor jocului rațiunii pentru locul în care cu indecentă tihnă îmi petrec mirările. Nu vreau să epatez (les burgeois) amintind vreunui bou flămând că „nu trăiește omul numai cu pâine”. Mai vreau doar să vă spun deschis că aici, în grădinile unde adevărul înflorește gratis, nu sărăcia grădinarului e lucrul cel mai grav, ci ipocrizia hienelor.

Addenda PREOCUPĂRI ȘI EXCESE

Timpul există numai atunci când se revelează ca orizont dureros-limitativ pentru pofta viriliă a unui ochi care începe să piardă lumină. Lumina este registrul principal de înscriere a timpului în ordinea devenirii.

Dragostea este o ciudată măsluire de sine atâta vreme cât știind că, la un moment dat, cel pe care pretindem că îl iubim cu toată ființa noastră, va muri, iar noi mai putem merge la teatru, putem construi fabrici și putem suporta frumusețea trandafirilor.

Între mizeria moralității autohtone și injecția de festivism moral din exterior, trebuie să alegem indiferența salvatoare.

Întrebarea nu este cum ne-am lăsat seduși politic de o gerontocrație debilă, ci cum să facem ca să nu mai fie nevoie de o astfel de întrebare niciodată.

Miza majoră a politicului nu este un destin social aproximat la nivelul programelor electorale, ci o arhitectură consensuală de distribuire a puterii. Ea este justă atunci când cetățeanul de rând devine capabil să recunoască și să acrediteze public limita de sus a competențelor personale fără a se considera într-un fel sau altul discriminat. Democrația are șanse doar în țările unde orice persoană are anumite îndoieli asupra competențelor și capacităților sale de a conduce Guvernul.

Sorin Borza142 |

Pentru ce mă raportez constant la mytho-cultură? E simplu. N-am înțeles niciodată ce înseamnă supunerea. Această raportare este maniera spirituală de revoltă împotriva unei birocrații coercitive care administrează politic exercițiul academic de cunoaștere. Consecvent naturii egoiste a actului de ieșire din spațiul consensului științei, singura înțelepciune stimabilă mi se pare disprețul.

Există un primitivism al relației omului de știință cu paradigma izvorâtă din caracterul totemic al acesteia. Ni se cere respectul față de un univers explicativ numai pentru a ni se impune supunerea față de cei care l-au structurat. Procesul „producției de cunoaștere științifică” este o tehnică de persuasiune care urmărește înrolarea faptelor în corpul argumentelor explicative. Dar această ofertă ficțională nu e decât o modalitate hipnotică de a prezenta vasalitatea drept starea de grație a gândirii. Această cunoaștere nu mai excită decât petrecăreții unor complicități academice conspirative. Adevărurile noastre sunt prezumții abilitate cu stranie obiectivitate în planul unui praxis inspectat selectiv. În definitiv cunoașterea științifică este fructul unui ritual. Ea propune sanctificarea unui înțeles regurgând inchizitorial la un masacru al oricărui univers hermeneutic paralel.

Nu pot subscrie la neomitologii. Cele vechi au un farmec și o decență naturală care simplifică lumea. Și eu sunt, într-o manieră stilată, cel mai leneș exemplar al speciei homo symbolicus.

La ce bun această lume de înțelepți cruzi înarmați cu argumente redutabile? Fiecare cuvânt emană o autocrație absolută, căci fiecare pretinde și se pretinde cuvântul ultim. De aceea, nelegitim ca orice ultimatum de pe pământ, fiecare cuvânt este o crimă. De fiecare dată când scriu îmi promit


solemn că o fac pentru ultima oară. În proprii ochi asta mă face mai puțin odios, dar cu nimic mai fericit.

Înțelepciunea cade în derizoriu deândată ce e exilată pe maidanul certitudinii. Nu e ciudat că ne excită și ne interesează numai ceea ce amenința să ne înșele simțurile? Un adevăr cucerit ne plictisește la fel de mult ca o căsnicie model. Mediul originar al umanității este provocarea.

Omul bolește într-un pariu perpetuu cu propriul trup ori măcar cu propriile pofte. Pe temeiul acestui instinct (narcotizant) se naște ferocitatea speciei. În miezul stărilor de panică (îndoială) generală ucizi cu disperare, pentru început și mai apoi, metodic, cu o eleganță resemnată. Numai vii pot fi înțelepți, atfel încât întâiul principiu al dragostei față de adevăr a devenit: ucide ca să înțelegi...

A putea să cumperi orice – cea mai veninoasă omnipotență. Iluzia echivalării prin compensare (și implicit a caracterului interșanjabil al valorilor) este un blestem care îngăduie omului să închipuie atrocități scuzabile. Nici o catedrală nu poate răscumpăra jalea unei mame care a născut un copil orb. Și ce preț derizoriu este biblioteca unei mânăstiri pentru dezmățul tulbure din mintea unei femei, mai frumoasă și mai sălbatică decât înseși decât viața.

M-am înfipt fără soluții de rezervă în buricul unei normalități în descompunere. Nedumerirea de a putea (deopotrivă) să fiu și să tac, zălog al poftei neostoite și al curiozității, hrănește la răstimpuri logica unui mister degradat: ca să pot fi om trăiesc mai puțin printre semeni și mai mult printre cuvinte...

Lașitatea nevindecabilă oricărei lucidități este pricina pentru care istoria o fac proștii. Singura terapie acceptabilă pare evadarea în imaginar. Radicalitatea ei este discutabilă și

Sorin Borza144 |

rezultatele ei sunt întotdeauna provizorii. Lumea este, după cum vedeți și singuri, plină de mistere înjositoare.

Strădaniile mele sunt atât de rare pentru că majoritatea strădaniilor omenești sunt dizgrațioase. Și eu nu-mi pot permite să pășesc sub privirile oripilate ale unei lumi condamnate la preludiu perpetuu.

Îl astept pe Dumnezeu într-un fel copilăresc și flămând. Nu cer nimic și tac în bătătura lumii pentru că vreau totul. Înțelegeți acum pentru ce detașarea mea trebuie trecută în contul unei vitalități indecente.

Esența nedeclarativă a poftelor mele nemăsurate mă împiedică să pătimesc alături de voi.

Suferințele neștiute dor mai mult pentru că nu oferă nici măcar iluzia co-participației. Nu mă interesează de aceea, nici un fel de alianțe. Eu nu am nici o ofertă pentru om în genere. Ideea de om este un compromis între neputință și fascinația jocului de-a Satana.

A fi îndrăgostit este expresia unei remușcări structurale. Descoperirea nedesăvârșirii de sine trimite la un proiect de conștiință ale cărui temeiuri le ignorăm pentru că numai așa putem deschide ochii dimineața.. Trăim într-o tentativă perpetuă de identificare a celui de lângă noi, cu alcătuirile diafane ale unui proiect de sine grandios și steril. Dragostea este iluzia rudimentară a perfectei identificări. De aceea spunem uneori că dragostea este oarbă. Trezirea vine întotdeauna și pentru oricine, prea târziu. Nu ne-au fost înșelate sentimentele, ci am lucrat cu toată ființa noastră ca ele să ne fie înșelate.

Jubilăm precum conquistadorii atunci când pe buzele unei femei frumoase se rostogolește un gând pe care l-am fi vrut


al nostru. Ne jucăm de-a erecțiile inteligente și ne felicităm în taină într-o vreme când toți prietenii noștri fac sex și numai noi facem dragoste. În aceste clipe chiar, natura retușează formele celui pe care femeia aceea (fără cuvinte) îl va socoti în curând mai bun decât tine. Și în ochii ei de felină, tu, cel de azi, nu vei fi decât o piedică îndărătnică în calea vieții drept-neiertătoare.

Am obosit să tot aștept revanșard o fisură a inevitabilului. Supraviețuiesc de dragul oamenilor născuți pentru greșeli definitorii.

Dragostea este sfidarea absolută a ființei umane, sudalma irevocabilă care face să se cutremure lăcașurile morții. Cum nici un blestem nu este fără antidot inconsecvența noastră este scuzabilă.

Dorința de sex (cu paleativul ei, dorința de putere) este expresia nădejdii absurde că punem între ființa noastră și moarte un termen contractual renegociabil la infinit. Numai că trezia instinctului nu este echivalentul absolut al vitalității menite să sfideze moartea.

Insuccesul unui om inteligent este întotdeauna o consecință a inactualității valorilor morale după care se conduce. O astfel de inadecvare, menținută pe termen lung, exprimă diluarea intelectuală a unui instinct (în speță, instinctul de conservare).

Orice gândire este tautologică în raport (nu cu un Unic Gând, cum credea Heidegger, ci) cu o tăcere fundamentală (irepetabilă) și pe care cândva ai ratat-o. Orice gând e ecoul nedibaci al aceluiași acord scrâșnit la ceasul apăsător când Tăcerea Ta te-ar fi putut salva. Din momentul în care am înțeles asta, oricare dintre noi nu facem decât să ne întreținem cu disperare speranța că putem pune între noi și nenorocirea

Sorin Borza146 |

de a fi ajuns prizonieri într-o limbă o punte fragilă de temeri și resentimente.

Mă suspectez intens de o lipsă de vitalitate de fiecare dată când îmi asum experimental-etic plăcerea de a nu întoarce capul după formele digeste și amenințător volatile ale unei femei frumoase. Ce urmărim de fapt atunci când sfidăm în felul acesta Natura? Dacă numai pedeapsa ne poate face mai buni, atunci de bună seamă că această lume îl merită pe Satana, pe drept și până la capăt.

Trăind cu metodă la estuarele mediocrității, ocultez discret un destin burghez până la dezgust. Ocolesc încăpățânat intuiții geniale și ignor orice revelație care amenință să-mi refuze orgasme artificiale.

Toți suntem născuți pentru crimă. Dar numai aceia care se nasc (vai lor...) și pentru istorie ajung să-și împlinească destinul.

Nu sunt un critic dezabuzat al Ființei. Nu simt nevoia unor justificări absolut pertinente ale dezamăgirii metafizice pe care cineva s-ar strădui să mi-o pună în cârcă. Explicațiile sunt mai simple dcât vă puteți închipui. Am prieteni mai inteligenți decât mine și sunt câteva femei frumoase pentru care am cumpărat flori roșii.

Mă complac de o bună bucată de vreme într-o neplanificată lipsă de atitudine: față de oameni, și, mai grav, față de idei. Orice examinare a judecății trebuie să debuteze cu o clarificare de ordin fenomenologic: procesele de cunoaștere se desfășoară în orizontul distanței. De aceea eu nu-mi pot asuma seriozități academice și nu mă pot entuziasma facil aplaudând bufonerii cotidiene. Pentru mine proba maximă a decenței intelectuale rămâne cercetarea orizontului distanței.


Singura calitate a celor care își propun să schimbe lumea este inconștiența. De aceea eroii sunt, dintotdeauna, ori imaturi, ori proști. Primii îmi inspiră milă, iar ceilalți dezgust.

Ar trebui să avem derența să nu iertăm niciodată, pe nimeni. Generația care va decide să distrugă acest tăvălug vicios al concesiilor va fi mântuită în bloc. Dumnezeu își va concedia arhanghelii și va mulțumi lui Adam pentru păcatul rodnic care l-a învățat pe om cum poate deveni liber.

În aceată lume dementă multe sunt fețele sfințeniei. Totuși, nimeni nu ajunge sfânt prin conjuncturi, de aceea contează mai puțin pământul și secolul în care te-ai născut. Când ai făcut primul pas în lume te afli deja într-un firesc de consistență divină. Norma sacră este libertatea de dincolo de natura imperativelor și de orice imperativ natural. Libertatea aceasta e însă mult prea grea (de neânțeles) pentru omul comun. Categoria filosofică de libertate este un moft. Libertatea (ca normă sacră) este pedeapsa absolută a lui Dumnezeu pentru om. În acest sens și numai în acesta „libertatea este temeiul temeiului”- (Heidegger).

Cei care sciu jurnale își sedează un orgoliu secret. Scriind intimități te droghezi pentru a trece peste neputința de-a impune oamenilor o figură cosmetizată a unei boli cu pretenții de legendă. Expansiunile intimității omului contemporan reprezintă în principal un act politic. El exprimă exacerbarea instinctului de putere defulat într-un spațiu alternativ, mai comod și mai puțin populat.

Nici măcar incoerența nu poate fi amendată, fiindcă are totdeauna scuza unei coerențe discrete, subiacente și profund personalizate. Înțelegeți acum pentru ce faptul de a scrie îmi întreține o repulsie constantă față de propria persoană. O pot

Sorin Borza148 |

depăși factual îndoindu-mă sistematic de nivelul înțelegerii celor care au nesăbuința să zăbovească lângă cuvintele mele.

Poate că pe ruinele gândirii mele se va înălța cândva un rost. Gândind, cineva îmi va atribui un merit pe care, cu siguranță, nu l-am avut nicioadată. Zidesc numai din întâmlare.

A fi profesor la Universitatea din Oradea este (cum spune amicul F.A.) „o infracțiune”. Dar a nu fi, nu este cumva complicitate la suminarea destinului unor frați?

Am aflat că filosofia poate fi deturnată de la scopurile ei firești: ea poate camufla ambiții excentrice și vanități diplomatice.

Pragmatismul american și raționalitatea comunicantă nu sunt decât argumente strategice menite să pregătească „filosofului” un nou mandat. Confundând un gând cu consecințele sale nu simplificăm condiția umană, ci construim o nouă formă de primitivism. Vraciul contemporan e mai mult un regizor inspirat decât un demonizat. Inteligența rămâne doar un fapt ritual atâta vreme cât ea contează doar cât efectele sale.

Timpul profită de cumințenia mea într-un mod îngrijorător. Îmi retrage discret apetitul ludic fără de care instinctul precis al femeilor frumoase e incapabil să suporte orice ritual de seducție. Și eu voi flutura ca o relicvă a unei înfruntări mereu amânate cu o formă ciudată de oboseală pe care am preferat să o prezint ca fiind „etica mea”. Dar asta e un moft burghez atâta vreme cât spiritul castității nu trăiește în sine și pentru sine.

Rebel trecut în rezervă pretind oamenilor un spațiu decent de manevră pentru simulacrele mele de atac. Sub asediul permanent al îndoielii fandez stângaci (și tot mai rar) în așteptarea tensionată a ultimei șarje. Mimez detașarea de


atâta vreme încât mă identific perfect cu ea. Am uitat să-mi fie frică și asta nu din vina mea. Mi se pare că am devenit erou din prea puțină ținere de minte...

N-am avut niciodată de spus lucruri esențiale. Mă deconspir din oboseală, și fac erori în lipsa oricăriu program. Toată știința voastră despre inconsecvențele mele nu va servi decât ca oglindă pentru cele mai ieftine lucidități. Puterea voastră e mai șubredă decât pergamentul înțeleptului absolut al speciei. (sexul, cel care propune fără încetare teorii, pentru a nu ține vreodată seama de ele).

Aplecarea mea nativă pentru lene mă scutește și de mântuiri decisive și de voluptatea definitivă a păcatului.

Îmi serbez zilnic luciditatea trăind pe apucate. Sătul de decizii inteligente sfidez vanitatea oricărui gest omenesc printr-o grevă tenace a rațiunii.

Sentimentele sunt stări de fapt pe care oamenii le interpretează în termenii unei tradiții. Dar eu nu sunt obligat să am atitudini elocvente, ci numai relații formale de supraviețuire.

Consacrarea stării de inconsecvență a materiei are loc prin femeie. Acolo se întâlnesc, în mod paradoxal, cele două instincte care definesc orice specie: cel de a fi, dincolo de individul solitar și cel de a face să nu mai fie altceva în afara propriei ființe.

Dragostea absolută este echivalentul măcelului universal. De aceea suntem permanent în așteptarea unui potop.

Când cerem ajutor celuilalt o facem într-un fel acuzator: de pe palierul decepției că poate să-și anihileze invidia și teama față de noi. Iluzia solidarității este o formă neconvențională de orgoliu.

Sorin Borza150 |

Confident al maeștrilor defensivei, mă împac cu gloria funestă a înfrângrilor memorabile. În ochii lumii nu contează înfrângerile ce-ți pot fi trecute în cont, ci simulacrele unui succes pentru care lumea ar fi dispusă să te treacă în cărțile de istorie. Istoria poate fi mituită. În schimbul unui măcel pe cinste ea poate închide ochii chiar dacă ne suspectează coeficientul mediocru de inteligență. Refuz să iau cu asalt orice promisiuni pentru o formă sau alta de notorietate pentru că raiul tembelilor mă înspăimântă.

Mizând pe o moralitate nonconformă cu exigențele supraviețuirii, pregătesc o apocalipsă privată în care dragostea nu va fi doar un soi de alianță ultimativă cu natura. Am decis să fiu abnorm de dragul fiului meu, iar nu în numele unor sadisme profitabile ale intelectului. Nu sunt un profesionist al otrăvurilor literare și nu premeditez intoxicații profitabile. Pur și simplu, îmi exercit nocivitatea mea structurală de vreme ce tot am nimerit în patria infectă a intereselor.

Măsura secretă a gradului de șubrezenie morală a unui neam este procentul de prunci abandonați la naștere. Identitatea fundamentală a „stratului mumelor” cu topografia unui destin național împiedică istoria să sfideze popoarele care își dedică truda risipind îndoiala pruncilor cu privire la rostul binecuvântării de-a fi părinte.

Am devenit de o bună bucată de vreme prizonierul unor obișnuințe dezamăgitoare. Sunt politicos și rotesc isteric vorbele ca un felcer beat bisturiul de serviciu. Interlocutori mieroși mă calcă pe nervi și ochii lor alunecând șiret printre calcule îmi trezește instincte de animal. Toți mă văd jucând prost și, în ciuda tuturor, eu vânez repulsia lor abia schițată: conveniențe politicoase îmi oferă ocazia nesperată de a fi lăsat în pace.


Eu nu mă trezesc pur și simplu profețind dezastre. Fac însă exercițiul esențial al condamnării unei condiții pe care speram să nu o merităm. Ca om, am obligația de a detesta un rău pe care l-am comis, nu doar în speranța că voi fi cândva mai bun, ci în convingerea că lumea ar fi mai săracă dacă păcatul meu nu și-ar fi găsit un potrivnic pe măsură.

Cărți deocheate ne poluează viețile cu iluzii doctorale. Trebuie să fim informați și sub spectrul acestui imperativ „cumpărăm” abilitări. Actul gândirii deturnate îmbracă aspect de job. Am încetat să gândim pentru viață în clipa în care am început să ne facem calcule privind prețul înțelepciunii.

Trăind o viață cosmetizată prin conformism, plătim tribut unui bun simț care a preluat controlul. Studii de piață ne optimizează frecvența ieșirilor în decor și a escapadelor cu secretara. Trupul nostru a devenit materia docilă a obsesiei contemporane pentru exactități. Revoltele nu sunt prinse în grafic. Cei ce și le permit totuși nu vor fi torturați ci, pur și simplu, nu vor fi luați în seamă.

Detectez o slăbiciune accentuată a mediocrității pentru comparații. Faptul de a putea indica pe cineva cu lipsuri mai însemnate decât ale noastre implică existența unui simț grosier al realității. Prea mulți oameni au ajuns mari folosindu-se de nanismul celor din jur.

Consolarea cea mai detestabilă a incompetenței se configurează în orizontul searbăd al nuanțelor eșecului. Merite cenușii sunt frecvent confecționate pe seama neputinței semenilor. Cu puțin noroc ele vor putea fi restaurate satisfăcător pentru istorie.

Nu sunt un tip curios. Complotez din reflex împotriva liniștii interioare a oricărui om care imi iese în cale. Întind

Sorin Borza152 |

degetul acuzator înspre suferința și foamea fără explicații a pruncilor. Natura metafizică a căințelor mele mă împiedică să pun mâna pe ciomag.

Trăim permanent sub scuza detestabilă procurată pe șest în umbra mitului „grelei moșteniri”. Pentru neputințele noastre sunt responsabili „înaintași” cu fizionomie obscură. Nimic nu ne poate lua locul obișnuinței de a da vina pe alții ori de câte ori avem ocazia. Contează, de fapt, numai ce putem face ca să nu avem de acum înainte vinovății-substitut.

Sunt tot mai izolat între înțelesul intim al carității și necreștineasca poftă de a face dreptate în jurul meu. Mă abțin constant de la înfăptuire întrucât am alergie la cenușă.

Există negreșit un echilibru al acestei lumi care ne inoportunează atunci când suntem convingători, atunci când plângem sau atunci când dormim. Cerem tot mai mult acestei lumi și dăm tot mai puțin, intuind că echilibrul stă să se rupă. Dar cauza lipsei de echilibru este pretenția noastră nerezonabilă că diplomele academice ne dau (ne conferă – supralicităm noi) dreptul de a ne deda risipei și de a petrece vacanțele cu o secretară mai frumoasă decât cea a vecinului de peste drum.

Aprecieri de o decență suspectă asediază emisiunile de bun-simț din presă. Sterilități frumos-lucitoare împing către o demagogie a inconștientului care ne face coresponsabili la un ultimatum al firii.

Alegerea poate să nu maculeze spiritul în condițiile în care nu te poți nicicum hotărî. A lua o hotărâre înseamnă a-ți asuma un fel de inconștiență pe care nu o mai poți compatibiliza cu exigențele pe care le are spiritul față de tine. De aceea numai nehotărâții pot fi geniali în această lume.


Esența tragediilor epocii contemporane rezidă în întâmplarea că inteligența suferă mutații. Temeiul oricăror metamorfoze este putința istețimii de a fi mai lesne malefică decât oricum altfel.

S-a repetat prea mult ideea că suferința te face mai bun. O spun cei care se hrănesc cu catastrofe și oduc foarte bine. De fapt, suferința desensibilizează, te face imun la îndoiala și frica celorlalți. Și dacă e sănătos uneori să ignori, cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla omului este aceea de a nu ști să se bucure de o dragoste la care nimic nu-l îndreptățește.

Alegi numai în măsura în care te alege. Fiecare opțiune este o expresie a ceea ce te face să fii. Și cum ești prin ceea ce te poate face să nu mai fii, alegi, totdeauna fie din moarte, fie din dragoste. Orice alegere stă sub semnul neliniștii.

Eu nu mă pot hotărî să renunț la ironie din teama că orice gând al meu ar putea fi dezamorsat și îndepărtat de țelul său programatic: să revolte și să incite.

A gândi nu înseamnă a te rezuma să trăiești într-o stare de tensiune incomodă și problematică. Iisus Cristos este gândire pură. În acest sens, a gândi este uneori sinonim cu tăria de a renunța la oice fel de căutare și îndoială.

Mă tentează tot mai mult Kierkegaard. Mă gândesc să lucrez la conceptul de seducție cu strategii hegeliene. Să poți face în numele și spiritul filosofiei lumină (nu tulburare), iată privilegiul suprem al filosofării.

Omul nu se naște făcând scandal. Eu am avut un discurs politic din prima secundă după naștere. Ceilalți nu m-au înțeles, dar ce are a face asta cu mine?

Wittgenstein se teme că „limitele lumii mele sunt limitele limbii mele”. Dar trebuie atunci să dubităm alături de Terry

Sorin Borza154 |

Eagleton (Sfinți și savanți) – Atunci ce e de făcut: „Să lâncezim în închisoarea limbajului...?”.

Intriga codificată (cea care operează în direcția contestării noțiunii de referențialitate transparentă a limbajului) deschide calea dialectelor în lumea imago-vizualului. De-totalizarea face din expozițiile de video-instalații sărbători tribale ale unor etno-inițiați.

Postmodernitatea este sincretică. Numai umanismul lui Pascal (cel care recuperează extremele) poate fi actual ca umanism.

Cât de șubredă e colivia fericirii... Cel mai inocent val care se sparge sub fereastra acestei încăperi fără boltă te face să te tulburi. Și când întâia temere că s-ar putea ca „eu să nu fie tu” s-a cuibărit în cotloanele minții nu mai poți să fii fericit...

Mă expun ridicolului dintr-o profundă solidaritate cu poezia. Trăiesc boem într-o dreagoste de utopie vecină cu perversitatea. Mă amăgesc cu gândul că mizeria nu poate da mâna cu inteligența și demontez încăpățânat orice resentimente. Eu fug de înțelesul zâmbetului celui mai bun dintre prieteni. Ignor lovitura de grație care freamătă în orice surâs, în așteptarea prilejului când îi vei sta în cale. Eu împart oamenii, nu în buni și răi, ci în roditori și secați, după cum sunt sau nu capabili să pactizeze cu beția poemului.

Scriem cu toții ca și cum oamenii nu ar avea ceva mai bun de făcut decât să ne citească. Mă întreb câte dintre literele așternute cuminte pe hârtie s-ar mai naște dacă scriindu-le ai avea în fața ochilor chinurile femeii născând pe drumul de refugiu, degetele strivite ale copiilor folosiți în mină ori creierul împrăștiat de gloanțe al unui student vietnamez, ce n-a mai apucat să fie doctor.


Trăim și plătim gras iluzia puterii. Noi nu putem decât să ne închipuim stăpânii unui sens. Întreținem jarul acestei părelnicii cu zarva iscată în jurul unor incertitudini fortificate măiestrit. Dar adevărul nu ne interesează, căci el nu trebuie apărat și pe noi pacea nu ne mai excită. Trăim pentru a fi excitați și plătim până la ultimul oscior acest capriciu al firii.

Optez pentru o discreție a instinctelor numai în măsura în care ele potențează gândirea. Robia mea ține structural de o condiție pe care o protejez și nu doresc să o reprim în numele unui conformism pasiv. Este felul meu de a aduce omagii unei linii grațioase a naturii care nu se știe regăsi decât în femeie.

Nu mă pot gândi la moarte cu nici un chip. Roiesc cu gândul către vămile unei lumi pentru care am mai multă milă decât interes. Cai înspumați ropotesc pe punțile de smoală ale unei memorii ancestrale. Pătimesc la rădăcinile sângelui și mi-e de ajuns. Armăsari înșeuați își tropotesc copitele negre între tâmplele mele. Unde să mă duc, Doamne? Și mai ales, la ce bun?

Sunt uneori mai multe lucruri la care n-ar trebui să te gândești decât ca la o pregătire pentru dezvăț. Adică lucruri care îți strigă neputința și lipsa lor de sens cu glas sclipicios și rânced. Tu trebuie să le bagi în seamă așa cum ții seamă de piedicile care stau (întâmplător?) în calea ta.

Puținătatea spiritului este direct proporțională cu deschiderea individului către concesii etice. Disponibilitatea față de acest gen de rabat (de la morală) transformă agresivitățile noastre ancestrale (și ultimativ nobile) în cele mai dezgustătoare josnicii.

Nenorocirea naționalismului este vulnerabilitatea față de cameleoni. Naționalismul este obligatoriu pentru români, numai politicile naționaliste sunt o opțiune pentru tembeli.

Sorin Borza156 |

Mă trăiesc docil, împăcat cu luciditatea falimentară a celui care visând, știe că visează. Tânjesc copilărește după ignoranța unor vremi pe care le-am sufocat savant sub mormane de cunoștințe. Numai înțelesurile rodesc, cunoștințele produc doar nopți albe.

Moartea este singurul verdict obiectiv. El naște compensații îndestulătoare atâta vreme cât omul nu se poate împăca cu el.

Indiferența femeilor frumoase este sancțiunea supremă pe care o poate încasa ființa virilă a unui bărbat. Femeile nu sunt cu adevărat selective. Sunt interesate însă până la obsesie de manifestările oricărei forme de potență. De aceea un bărbat realmente inteligent va avea mereu ființa asediată (nu cucerită). Gândirea seduce totdeauna prin ceea ce ar putea face.

Îmi propun mereu să renunț la luciditate. Însănătoșirea mea este practic o problemă de voință. Am renunțat cândva la vin. Amân interesat această ultimă renunțare probabil cu sentimentul secret că din moment ce mai există ceva la care pot renunța, porțile Paradisului nu sunt definitiv închise și pentru mine.

Viața întru dăscălie are destinul unei povețe. În funcție de calitatea ei, își pierde actualitatea după un ceas sau după un secol. Didascaliile sunt ca fructele: au fost flori, vor hrăni spiritul cuiva ca fruct al disputei, iar cele rodite în prea mult belșug se vor usca și vor putrezi în uitare.

Sărbători blânde, de un fel vecin cu indiferența. Am pierdut contactul cu Christos pentru că mi-am perfecționat contactele cu lumea. Despre ce păcat mai mare poate fi vorba?

În fața tainei lui Dumnezeu orice spunere se lasă cucerită de poem. Spunere egal supunere normei sacrului, niciodată


pe de-a-ntregul cunoscută. De aceea orice poem e mai șubred de sărbători, căci norma este imperativă, altfel ca de obicei.

Am nevoie de timp pentru a-mi reconsidera raporturile cu poezia. Până atunci voi fi veșnic nemulțumit de nivelul dexterității mele în patria șmecheriilor cuvântului.

Mi-am dorit puțin prea mult să fac traiul inocent, într-o lume în care a fi se măsoară cu ocaua lui a putea. Dar ființa se exprimă deopotrivă și poate mai nobil în ceea ce nu le-ai făcut celorlalți...

Platon. Câte plăsmuiri pun contemporanii pe seama acestui nume... O teză din Platon este ocazia de a spune celorlalți, verde în față, ceea ce crezi despre ei, fără să poți fi acuzat de impertinență.

Normalitatea cotidiană reprezintă dreptul de a avea mai mult decât celălalt, chiar atunci când suntem mai puțin. Prețul pentru a avea este acele de a nu mai fi, căci posesiunea este exces de ființare în dauna Ființei.

Dacă putem intra în Europa numai prin docilitate, pentru istoria națională este de preferat să nu o facem deloc.

O perioadă de criză a soluțiilor și de presiune a termenelor deprimă spiritele libere. Gândind sub spectrul înfometării și al norilor adunați deasupra zilei de mâine, omul trezește din adâncurile sale ceva necesar în ordinea naturii, dar odios în ordinea conștiințelor. O alertă defensivă, dezorganizată prin disperare, ne conduce fără greș în miezul unei combativități private de un obiect clar definit. Inteligenți din solidaritate cu preferințele sociale, pragmatici pe un registru minor, ne manifestăm performativ în domeniul elaborării „strategiilor înalte”. Se premiază în principal tactici noi de a călca în picioare singurătatea.

Sorin Borza158 |

Esența puterii consistă în arta de a convinge cât mai multă lume că poți pune în pericol o viață de om. Hobbes avea dreptate: egalitatea există doar ca egală capacitate de a ucide.

Ambiții secrete și obsesii cultivate meticulos servesc drept scuză pentru nenorocirea insului meditativ de a fi eminamente singur. Scriem cu pretenții la nemurire, dar privim cu coada ochiului pieziș spre cei care țin de mână femei mai frumoase decât îndoiala metodică. Cine poate evada cu-adevărat dintre zidurile acestei eternitatăți murdare?

Cu toții înaintăm, entuziast ori șovăielnic, către un țărm spălat la netimp de valurile remușcării. Cine ne-ar putea socoti vinovați? Când ești convins că tot ce ai făcut pe Pământ este corect ești ori sfânt, ori idiot. Și cu sfinții au destulă treabă în ceruri...

Istoria contemporană își pregătește în acești ani tulburi eternele sale miracole. Va veni curând cineva care, într-o singură zi, va da un popor înapoi cu o mie de ani. Cine va avea tăria să-și mai aducă aminte de cel care ar fi putut da istoriei propriului popor un avans de o mie de ani?

Politica este un imens cazinou. Jucătorii de rând nu vor pleca niciodată câștigători. Mizele mărunte au mereu în vedere un anumit viitor politic. Miza majoră este întotdeauna un profit prezent.

Ideea unității europene subzistă doar prin romantici și speculanți. Alegerile din Europa contemporană indică drept purtători de cuvânt ai istoriei o dreaptă intelectualizată din considerente pragmatice, acompaniată de un corp elitist de inteligență tehnică, imun la culoarea politică. Ei nu sunt cameleoni decât prin educație și contează exclusiv prin gradul de carismă al unor lideri.


Politicianul este o față conjuncturală a evreului cămătar. Îți dă ceva, știind că va primi la rândul său ceva. Abilitatea politică este o formă a contabilității elementare.

Lucrul care reflectă în modul cel mai subtil-analogic natura frumosului feminin este vioara. Femeia și vioara au o frumusețe care poate fi descoperită doar în interiorul unui raport. Ambele depind deopotrivă de o calitate tactilă care nu poate fi dobândită prin perseverență. Ființa lor cântă un mod unic de a fi și în asta constă tot misterul. Poți scoate la lumină o simfonie și un cântec amețitor sau un scârțâit dizarmonic al cărnii care-și cere drepturile.

Orice mecenat în cultură este subiacent vicios. Banii cuiva sunt (ar trebui să fie) expresia unui plus de sudoare pe care ți-l poți permite pe tremeiurile unei vitalități personale. Sudoarea mea are mereu un raport ipotetic tendențios cu propria conștiință de sine. Înțelegeți acum pentru ce nu poți fi bogat și inocent în același timp...

Scriind despre Platon am sentimentul unei utilități demonstrative a intelectului. Nu știu dacă Platon mai poate fi abordat din miezul unei postmodernități lipsite de nostalgii axiologice fără un acord compromițător cu momentul istoric. Este un fel de a vrea să luminezi gândirea cu mijloace nefirești și neconforme cu natura principiilor care o însuflețeau cândva. De aceea am ales să vorbesc nu despre logos, ci despre eikon.

Îmi asum spontaneitatea unei necesități interiorizate de a fi interesat exclusiv de argumentele fiziologiei. O depășesc prin acea strategie hermeneutică care îmi permite să mă pun la adăpost sporovăind despre o fiziologie a nimicului.

| 161

CUPRINS

Despre consistența etică a scriiturii ............................................................. 5Jugul și călimara ................................................................................................. 15Impertinența Ființei și Istoria (unei secunde) ...................................... 19America. Triumful subtilității cinice .......................................................... 22Cultura respectului și respectul culturii .................................................. 26Germania. A treia ispitire ............................................................................... 29Infidelități remarcabile .................................................................................... 32„Omerta” la români............................................................................................ 36Revolta măscăriciului ....................................................................................... 39Arta guvernării și „inginerii de suflete” .................................................... 41Vitralii incomode ................................................................................................ 43Erezii inevitabile ................................................................................................ 46Rafinamentul cruzimii democratice .......................................................... 49Despre frig și micile noastre defecte ......................................................... 51Orașul ca fabulă .................................................................................................. 54Moscova nu plânge niciodată ........................................................................ 56Ecuații subiective ............................................................................................... 58Ilie Ilașcu. Despre eroi și secrete ................................................................. 61Sărbători, orgolii și ispite ............................................................................... 64Miorița dezmățată ............................................................................................ 67Recunoștința calului troian............................................................................ 69Mentalități de tranziție .................................................................................... 72„Maestrul” și libertatea .................................................................................... 75Colonialismul creierelor ................................................................................. 78Metafore „de gherilă” ........................................................................................ 80Paternalismul și șobolanii tranziției .......................................................... 82Cultura resentimentului și „deficitul de haleală” ................................. 84

162 |

Despre „sfinții de rezervă” ............................................................................. 87Sinceritatea deplasată a puterii ................................................................... 89Despre subtilitate și țărani ............................................................................. 91Suficiența rigorii ................................................................................................. 93Complexul Ulysse .............................................................................................. 96Resentimente cordiale ..................................................................................... 99Despre tradiții, inventivitate și decență .................................................102Proprietarii de iluzii .......................................................................................104Acreditare pentru Infern...............................................................................106Despre negativism și puterea obișnuinței .............................................108Vulpea și cameleonii .......................................................................................110Cerul vulturilor .................................................................................................112Darwin și domnișoara ....................................................................................114Câinii democrației ............................................................................................116Figuranții .............................................................................................................118Eli, Eli, lama sabahtani ...................................................................................120Infidelitatea ca artă .........................................................................................122Lecții și canoane preventive ........................................................................124Fabule și nu prea ..............................................................................................126Doctrine prenupțiale ......................................................................................128Oameni și cărți ..................................................................................................130Scrisoare deschisă către Marele Mogul ..................................................132Despre implanturi și fanarioți ....................................................................134Eroarea. Instrucțiuni de utilizare ..............................................................136Ipocrizia hienelor .............................................................................................139

Addenda Preocupări și excese ...............................................................................141

The politics of sincerity. Something about physiology of everyday

Documents