STATUTUL LITERATURII ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL ...

STATUTUL LITERATURII ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL EPOCILOR TOTALITARE

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE LITERE CENTRUL DE CERCETARE

COMUNICARE INTERCULTURALĂ ŞI LITERATURĂ

COMMUNICATION INTERCULTURELLE ET LITTÉRATURE

NR. 3 (15)

Iulie-august-septembrie


Editura Europlus

2011


2

Editor : Centrul de Cercetare Comunicare Interculturală şi Literatură, Facultatea de Litere, Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi Director: Prof. univ. dr. Doiniţa Milea E-mail: [email protected] Redactor-şef: Prof. univ. dr. Simona Antofi E-mail: [email protected] Secretar de redacţie: Lect. univ. dr. Nicoleta Ifrim E-mail: [email protected] Redactori : Lect. univ. dr. Alina Crihană, Conf. univ. dr. Carmen Andrei, Lect. univ. dr. Gina Necula E-mail: [email protected], [email protected], [email protected] Rezumat în limba engleză / franceză: Lect. univ. dr. Gina Necula, Lect. univ. dr. Alina Crihană, Conf. univ. dr. Carmen Andrei Administrare site şi redactor web : Lect. univ. dr. Nicoleta Ifrim Corectură: Lect. univ. dr. Alina Crihană, Conf. univ. dr. Carmen Andrei Difuzare: Lect. univ. dr. Alina Crihană, Conf. univ. dr. Carmen Andrei Tipar: Editura Europlus E-mail : [email protected] Consiliul consultativ: Academician Eugen Simion, Prof. univ. dr. Silviu Angelescu, Prof. univ. dr. Mircea A. Diaconu, Prof. univ. dr. Nicolae Ioana Adresa redacţiei: Centrul de Cercetare Comunicare interculturală şi literatură, Facultatea de Litere, Universitatea “Dunărea de Jos”, Str. Domnească, nr. 47, Galaţi Cod poştal: 800008 Telefon: +40-236-460476 Fax: +40-236-460476 ISSN : 1844-6965 Communication interculturelle et littérature Cod CNCSIS 489 / 2011 Abonamentele se fac la sediul redacţiei, Str. Domnească, nr. 47, Galaţi, cod 800008, prin mandat poştal pe numele Simona Antofi. Preţurile la abonamente sunt: 3 luni – 30 lei; 6 luni - 60 lei ; 12 luni – 120 lei. Abonamentele pentru străinătate se fac achitând costul la redacţie. După achitarea abonamentului, aşteptăm prin fax sau e-mail adresa dvs. de expediţie pentru a vă putea trimite revista. Coordonator de volum: Lect. dr. Nicoleta Ifrim *Coperta reproduce tabloul lui Giuseppe Arcimboldo, Il libraio (1566).


3

COLEGIUL DE REDACŢIE

Academician Eugen Simion, Institutul de Istorie şi Teorie literară „George Călinescu” al Academiei Române, Bucureşti Prof. univ. dr. Silviu Angelescu, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române, Bucureşti Prof. univ. dr. Alain Milon, Université Paris Ouest Nanterre La Défense Prof. univ. dr. Michèle Mattusch, Institut für Romanistik, Humboldt – Universität zu Berlin, Germania Prof. univ. dr. Antonio Lillo Buades, Facultatea de Filozofie şi Litere, Universitatea din Alicante, Spania Prof. univ. dr. Ana Guţu, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Prof. univ. dr. hab. Elena Prus, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Prof. univ.dr. Mircea A. Diaconu, Facultatea de Litere, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava Prof. univ. dr. Nicolae Ioana, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Anca Gâţă, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Elena Croitoru, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Michaela Praisler, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Floriana Popescu, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Virginia Veja Lucatelli, Centrul de Cercetare Teoria şi Practica Discursului, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Conf. univ. dr. Angela Coşciug, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi, Republica Moldova Conf. univ. dr. Pierre Morel, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Conf. univ. dr. Diana Vrabie, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi, Republica Moldova Conf. univ. dr. Petru Iamandi, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Conf. univ. dr. Carmen Andrei, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi


4

Prezentul volum cuprinde o parte dintre lucrările Colocviului Internaţional STATUTUL LITERATURII ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL EPOCILOR TOTALITARE (23-24 septembrie 2011), organizat sub egida Centrului de cercetare Comunicare interculturală și literatură. Volumul a fost editat în cadrul proiectului de cercetare exploratorie IDEI nr. 949/2008 „IMPACTUL FACTORULUI POLITIC SI IDEOLOGIC ASUPRA REFLECTARII LITERATURII IN SISTEMUL DE INVATAMANT. PERIOADA 1948-1989”, precum și cu sprijinul financiar al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS) - Contract de finanţare nr. 10120/ 21.07.2011.

Comitetul ştiinţific al manifestării Academician Eugen SIMION, Director al Institutului de Teorie Literară „G. Călinescu”, Bucureşti Academician Teodor DIMA, Director al Institutului de Cercetări Econ. şi Sociale ”Gh. Zane”, Iaşi Prof. univ. dr. Marin AIFTINCĂ, secretar ştiinţific al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, Bucureşti Prof. univ. dr. Silviu ANGELESCU, Director Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române, Bucureşti Dumitru PAICA, Cancelar-şef al Academiei Române, Bucureşti Prof. univ. dr. Michèle MATTUSCH, Institut für Romanistik, Humboldt Universität, Berlin, Germania Prof. univ. dr. Antonio LILLO BUADES, Facultatea de Filozofie şi Litere, Univ. din Alicante, Spania Prof. univ. dr. Alain MILON, Université Paris Ouest Nanterre La Défense Prof. univ. dr. Nicolae IOANA, Decan Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Ana GUŢU, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Prof. univ. dr. hab. Elena PRUS, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU, Decan Facultatea de Litere, Univ. „Ştefan cel Mare”, Suceava Prof. univ. dr. Doiniţa MILEA, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Virginia LUCATELLI, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Michaela PRAISLER, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Simona ANTOFI, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Anca GÂŢĂ, Facultatea de Litere, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Pierre MOREL, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale, Universitatea Liberă Internaţională, Chişinău, Republica Moldova Conf. univ. dr. Cătălina ILIESCU GHEORGHIU, Departamento de Traducción et Interpretación, Diretora de la Sede Universitaria „Ciudad de Alicante”, Universitatea din Alicante, Spania Comitetul de organizare

Preşedinte : Lect.dr.Nicoleta Ifrim Membri: Prof.dr.Nicolae Ioana Prof.dr.Doiniţa Milea

Prof.dr.Simona Antofi Conf.dr.Simona Marin Lect.dr.Alina Crihană Lect.dr Gina Necula Lect. dr. Ionel Apostolatu Lect.dr.Cătălin Negoiță


5

CUPRINS / SUMMARY

Literatură şi interculturalitate / Literature and Interculturality ........................................................... 7

Marian Antofi - Metode alternative de predare-învăţare a comediei caragialiene în gimnaziu. Particularităţi ale scenariului didactic................................................................................................................... 9 Simona Antofi - Le métatexte postmoderne et le problème du discours littéraire dans la prose courte de Ioan Groșan.................................................................................................................................................... 13 Mariana Anton - Vasile Lovinescu's Writings. Notes for a Total Hermeneutics ............................................. 17 Mariana Anton - (Re)actualizarea simbologiei româneşti în spaţiul posttotalitar ............................................ 23 Valeriu Bălteanu - Folk Terminology. Linguistic and Spiritual Implications .................................................. 29 Marilena (Niță) Bobîrnilă - Prefrontal Lobotomy by Vasile Voiculescu – A Medical Dystopia..................... 33 Ramona Buruiană - Mihail Sadoveanu în ierarhia canonului ideologic postbelic ........................................... 37 Gabriel Bulancea - Emil Cioran and Music. In loving memory of Professor Sergiu Tofan ............................. 45 Georgiana Ciobotaru - The Influence of Pangerman Ideology on Central Europe.......................................... 53 Oana Andreea Contoman - Attracting Caragiale in Totalitarianism. How the Criticism of the Epoch Influenced the Perception upon the Author ........................................................................................................ 57 Ana-Elena Costandache - La culture roumaine dans le contexte des cultures européennes au XIXe siècle ..................................................................................................................................................... 63 Alina Crihană - Mythes identitaires //vs// mythes politiques dans les récits de vie: les genres du biographique et l’espace roumain totalitaire ................................................................................................... 67 Elena Luminița Crihană - Marin Sorescu şi creative writing sau efectul aripii de fluture (cu referiri la diaristica şi metaliteratura soresciană) ............................................................................................................ 75 Matei Damian - Aspects totalitaires dans le discours dramatique d'Al. Mirodan et Aurel Baranga ................. 85 Ibrahima Diouf - Totalitarisme et littérature dans le roman politique africain et caribéen. D’une éthique de l’aliénation à une poétique de légitimation............................................................................. 91 Caius Dobrescu - Criticul literar ca profesor de libertate................................................................................ 101 Mirela Drăgoi - L’influence du climat politique sur la prose testimoniale de Virgil Gheorghiu .................... 105 Nicoleta Ifrim - Ipostaze ale criticii postdecembriste între modelul identitar naţional şi conştiinţa europeană: anul 1996................................................................................................................................................... 111 Nicoleta Ifrim - Re-lecturi ale presei literare comuniste - Viața românească - 1956..................................... 119 Nicolae Ioana - Statutul literaturii române în sistemul de învăţământ postbelic. Perioada 1948-1989 ........... 125 Nicolae Ioana - Statutul literaturii în sistemul de învăţământ românesc înainte de 1948 ................................ 135 Doina Marcu Matei - Critică şi argumentaţie în poezie în discursul totalitar................................................. 139 Carmen Opriț-Maftei - Mother Teresa - A Totalitarian Leader? Translating Religious Poetry .................... 145 Doinița Milea - Littérature et idéologies des régimes totalitaires: naissance d’un discours double .............. 149 Livia (Marcu) Rău - Déshumanisation et dépersonnalisation en captivité – prise actuelle de l'époque totalitaire........................................................................................................................................ 155

Interferenţe şi conexiuni lingvistice / Inter-relations and Linguistic Connections....................... 161

Gabriela Dima - Lexicographic Approaches to ESP/EST Vocabulary Teaching ........................................... 163 Didactică / Didactics .............................................................................................................................................. 167

Valerica Anghelache - La réforme de l’éducation dans la Roumanie postcommuniste.................................. 169 Valerica Anghelache - Education and Meritocracy under Communism......................................................... 175 Viorica Caciuc-Torii - The Reflection of the Moral-Civic Education in the Pedagogical Literature from the Totalitarian Époque............................................................................................................................ 179 Simona Marin – Evolutions of Educational Systems and Paradigms in the Knowledge-Based Society ........ 185 Simona Marin - Legislative Changes and Contemporary Trends in Human Resources Training in Education...................................................................................................................................................... 193 Angelica Vâlcu - La pratique de la lecture et la compétence en littératie - une approche didactique............. 197


6

Recenzii / Reviews .................................................................................................................................................. 201

Simona Antofi - Concepte în mişcare. Studii despre stadiul actual al criticii şi istoriei literare româneşti ..... 203 Simona Antofi - Nicoleta Ifrim, Fractalitatea şi discursul literar. Ipostaze ale unei teorii a receptării .......... 205 Angelica Vâlcu - Carmina Balcanica – Review of South-East European Spirituality and Culture, III year, No. 1(4) 2010, ISSN 2065-0582, 200 p .............................................................................................. 207

Résumés / Abstracts............................................................................................................................................... 209


7

Literatură și interculturalitate / Literature and Interculturality


8


9

Metode alternative de predare-învăţare a comediei caragialiene în gimnaziu. Particularităţi

ale scenariului didactic Marian Antofi,

Școala Gimnazială nr. 22, Galaţi

Abstract: The periodical re-evaluation of the didactic literary canon is a natural process. It should not interfere with its core where the classic writers are placed. The contemporary didactic practice shows instead a different reality: I.L.Caragiale’ dramatic work is heavily restricted. Starting from this painful premise, the study proposes solutions for stirring up the pupils’interest in approaching high quality literature by exploiting alternative didactic methods suited to pupils’ age and intellectual possibilities. Key-words: didactical methods, canonical writer, aesthetic value, textbooks Recuperarea şi readucerea în conştiinţa cititorului actual a scrierilor dramaturgului I.L.Caragiale reprezintă, în opinia noastră, o posibilă bătălie canonică importantă prin componenta ei educativă şi prin efectul formativ pe care l-ar putea avea asupra elevilor de gimnaziu şi nu numai. În acest sens, apelul la bibliografia critică de specialitate – cele mai noi exegeze şi analize critice – se poate corela în mod fructuos cu metodologia didactică specializată, cu precădere cea interactivă, în scopul motivării suplimentare – alta decât obligativitatea tezelor şi a testărilor naţionale – a elevilor. Aşa de pildă, în numărul 6/2012 al revistei Orizont, Cornel Ungureanu şi Ioana Pârvulescu discută despre cartea acesteia din urmă, axată pe problematica presei în scrierile caragialiene, cu scopul de a transfera în actualitate textele scriitorului canonic menţionat: „Caragiale, aşa cum am încercat să demonstrez, are în scrierile lui comice o lume-ziar, o «lume mass-media», dacă e să folosesc un termen mai actual. Or, în copilăria mea nu exista presă, cel puţin în varianta ei liberă, fiindcă nici cele două nesărate ziare de partid, Scânteia şi România liberă, pe care oricum nu le citeam, nici televiziunea cu cele două ore de program pe zi nu păstrau măcar un ecou din gazetele de pe vremea lui Caragiale. După '90 aceste reflexe ale senzaţionalului, ale caricaturizării, ale lui enorm şi monstruos şi catastrofal şi furtuni într-un pahar cu apă, şi împăcări cu pupături în piaţa publică, foarte comice, s-au redobândit, aşadar mediul favorizează un Caragiale reloaded.” [1]

Iar Alexandru Ruja, într-un articol despre ironicul Caragiale, afirma: „Pe Caragiale îl citim mereu cu uimire şi cu o nedisimulată plăcere. S-a spus în decursul timpului despre opera sa cam tot ce s-ar putea spune, într-un traseu critic de largă deschidere, pornind de la hermeneutica textului simplu la devoalarea genialităţii creatoare. Deci, nou poate fi nu ceea ce mai spui despre opera lui Caragiale, ci modul în care faci acest lucru, felul în care găseşti noi ipoteze de lucru, modul în care deschizi perspectiva de interpretare a unui text despre care s-au scris (…) în mai mult de un secol (…) sute de pagini. Pentru aceasta este nevoie, însă, de cel puţin două lucruri (…) de inteligenţă critică şi de inventivitate critică.” [2]

Iar Elena Craşovan, comentând studiul lui Dan C. Mihăilescu despre acelaşi Caragiale, aplicat asupra epistolarului cvasinecunoscut al dramaturgului, remarcă următoarele: „După cum mărturisea în marginea epistolarului eminescian, Dan C. Mihăilescu iscodeşte «firea omului» care în scrisori se «deghizează» mai credibil şi mai sincer. Intrând în acest «limb», DCM trasează cu îndrăzneală şi cu delicateţe relaţia dintre operă şi biografie, dintre biografie şi epistole. I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii oferă o pasionantă privire nu atât «dincolo de texte», ci în spaţiul hibrid dintre două categorii de scrieri: de o parte, titlurile canonice ale «marelui clasic», de cealaltă parte, o corespondenţă eterogenă care uneori dublează, alteori descoperă un cu totul alt autor decât cel al pieselor sau al Momentelor...” [3]

În ceea ce priveşte metodologia didactică aferentă, am ales ca reper o carte reprezentativă pentru mişcarea terminologică şi practic-aplicativă actuală - Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, a Alinei Pamfil. [4] Autoarea începe prin a evidenţia particularităţile de abordare ale textului dramatic - „În şcoala românească există o tendinţă generală ce constă în analiza textului dramatic cu grila de lectură construită pentru textul epic. Abordarea


10

este corectă numai parţial, întrucât reduce dramaticul la genul proxim al celor două tipuri de text, mai exact, la coordonatele universului re-creat (acţiune, personaje, spaţiu şi timp ficţional). În privinţa diferenţei specifice, discursul şcolar se limitează la opoziţia dintre naraţiune şi dialog. Dialogul este, fără îndoială, o dimensiune esenţială a operei dramatice, o zonă textuală în care cuvântul autorului este mascat şi distribuit unor emiţători distincţi. Dar specificitatea dramaticului nu rezidă doar în dialog şi nu e onorată nici atunci când lectura cuprinde şi indicaţiile autorului; şi asta, în virtutea faptului că textul dramatic nu a fost scris pentru a fi citit, ci pentru a fi reprezentat. De aici şi cele două perspective ce pot redimensiona activităţile didactice focalizate asupra acestui tip de text: 1. o perspectivă ce cuprinde ambele componente ale textului: textul dialogat şi didascaliile / indicaţiile autorului; 2. o perspectivă ce valorifică dimensiunea spectaculară a textului.” [5]

Analiza propriu-zisă are două componente distincte : abordarea specializată – la nivelul cunoştinţelor, aptitudinilor şi dezvoltării intelective a elevilor de gimnaziu – a tuturor secvenţelor textului comediei O scrisoare pierdută, respectiv soluţii alternative de analiză care să respecte structura textului, dar să ofere, totodată, modalităţi inedite de analiză a punctelor de mare interes semantic. Iată câteva detalii concrete, imediat aplicabile: „Lectura atentă şi comentarea indicaţiilor autorului o văd plasată în secvenţele ce urmează primei lecturi (o lectură integrală a cărei miză este comprehensiunea). Nu mai insist asupra metodelor de structurare a primelor secvenţe, metode prezentate la începutul acestui capitol. Reţin doar, pentru eficienţă: 1. lectura neorientată şi înregistrată în jurnal şi 2. lectură orientată, realizată pe acte şi concretizată în schiţa evenimentelor ce compun textul. În situaţia în care profesorul optează pentru a doua variantă, activitatea poate începe în clasă şi poate fi continuată ca temă de casă. Iată structura unui asemenea demers: a) lectura primului act; b) reluarea fiecărei scene din perspectiva întrebării «Ce evenimente compun textul?»; c) notarea lor (ex.: Tipătescu citeşte un fragment dintr-un articol de ziar în care este numit «vampir»; Tipătescu îşi manifestă indignarea, repetată servil de Pristanda; Pristanda începe să relateze o întâmplare din seara precedentă; relatarea este întreruptă de lamentaţiile poliţaiului şi de numărarea steagurilor; relatarea continuă dezvăluie o întâlnire a «dăscălimii» la Caţavencu, unde gazda afirmă că va schimba soarta alegerilor printr-o scrisoare...). Secvenţa consacrată comprehensiunii poate fi precedată sau urmată de activităţi ce constau în lectura expresivă a unor fragmente.” [6] Și încă - „Problematica personajelor poate fi abordată şi din perspectiva sistemului pe care îl alcătuiesc, perspectivă considerată de Anne Ubersfeld mai importantă chiar decât analiza personajelor centrale. Un asemenea demers presupune stabilirea rolurilor personajelor în acţiune sau evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor existente; ex.: în analiza comediei lui I.L Caragiale, conturarea sistemului se va realiza pornind de la lista autorului (ce vorbeşte despre o lume a bărbaţilor şi a funcţiilor), sau de la nume (ce grupează bătrânii «zaharisiţi» prin sufixul -che, inofensivii, prin aluziile alimentare...).” [7]

În ceea ce priveşte dezvoltarea alternativă a altor soluţii de lectură critică, reţinem următoarele: „Lectura textului nu se poate opri la nivelul analizei ficţiunii şi reprezentării, ci trebuie continuată prin secvenţe interpretative, secvenţe ce vor avea, ca şi până acum, punctul de plecare în reunirea semnelor textului. Un asemenea demers poate viza, în cazul aceluiaşi text: a) confruntarea celor două istorii despre scrisorile de amor, cea desfăşurată de text şi cea relatată de Dandanache; b) gruparea descrierilor spaţiului şi interpretarea trecerii de la salon, la sala primăriei şi, apoi, la grădina lui Trahanache; c) identificarea tipurilor de text scris (articolul de ziar, scrisorica de amor, telegrama, scrisoarea oficială etc.) şi justificarea prezenţei lor. Un alt demers interpretativ, cu deschidere mai largă însă, poate propune relectura piesei din perspectiva finalului. Există, de asemenea, ca pentru orice text literar, şi posibilităţi de interogare a zonelor de indeterminare (ex.: Ce sens atribuiţi marşului din final / secvenţei de debut? etc).” [8]

Propunerile pot fi, în ceea ce priveşte bibliografia critică de specialitate şi cea metodică, numeroase. Iar contactul elevilor de toate vârstele cu scrierile lui I.L.Caragiale reprezintă o obligativitate estetică şi formatoare de prim rang. Note


11

[1] Ioana Pârvulescu, Acum normalitatea, corectitudinea sunt senzaţionale şi ziarele ar trebui să aibă titluri viceversa, în Orizont, nr. 6/2012, p. 8. [2] Alexandru Ruja, Ironicul Caragiale, în Orizont, nr. 6/2012, p. 12. [3] Elena Craşovan, Criticul ludic faţă cu histrionismul epistolar, în Orizont, nr. 6/2012, p. 13. [4] Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, PARALELA EDUCAŢIONAL, Piteşti, 2008. [5] Idem, p. 169. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 172. Bibliografie Pârvulescu, Ioana, Acum normalitatea, corectitudinea sunt senzaţionale şi ziarele ar trebui să aibă titluri viceversa, în Orizont, nr. 6/2012 Craşovan, Elena, Criticul ludic faţă cu histrionismul epistolar, în Orizont, nr. 6/2012. Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, PARALELA EDUCAŢIONAL, Piteşti, 2008. Ruja, Alexandru, Ironicul Caragiale, în Orizont, nr. 6/2012.


12


13

Le métatexte postmoderne et le problème du discours littéraire dans la prose courte de

Ioan Groșan

Prof. dr. Simona Antofi, Université „Dunărea de Jos”, Galați

Résumé: Le phénomène de la littérarité postmoderne se manifeste, dans le cas particulier de la littérature roumaine, comme un mélange de modèles, à l’intérieur duquel la métafiction théorisée et illustrée par les écrivains anglais et américains cohabite avec le textualisme français. À partir de ce fond théorique, notre travail propose une analyse de la déconstruction canonique telle qu´elle est mise en œuvre dans deux séquences de la prose courte postmoderne d’Ioan Groșan : O dimineață minunată pentru proza scurtă [Un matin magnifique pour la prose courte, notre trad.] et Insula [L’Île, notre trad.]. Sans se proposer d’identifier les marques de chaque modèle particulier – déjà assumées et assimilées dans l’écriture de Groșan -, l’analyse visera le processus de l’élaboration in actu de la métalittérature, en tant qu’illustration de la critifiction, où la fiction, entièrement dépourvue d’inhibations, met en cause les concepts d’auteur, de création, d’écriture, de scripteur, de personnage et, dernièrement, de la fiction elle-même. Mots-clés: postmodernisme, fiction littéraire, modèle, cliché littéraire, métalittérature.

Apparemment, un écrivain de second rayon de la prose roumaine postmoderne, auteur d’une

série d’écrits parodiques savoureux tels que Cent ans aux portes de l’Orient [O sută de ani de zile la porțile Orientului], qui est une réécriture parodique et ironique des principaux âges et modèles de la littérature roumaine canonique, focalisés sur la force identitaire et sur la relevance ethnique du thème historique, La caravane cinématographique [Caravana cinematografică], qui est une réécriture profondément ironique de la littérature réaliste socialiste, ou La grande amertume [Marea amărăciune], qui est une histoire d’amour développée parallèlement à sa propre déconstruction parodique, Ioan Groșan fait son début par quelques textes de prose courte à portée autoréflexive et autoréférentielle, significatifs pour l’ouverture d’un « cours sur la métafiction postmoderne » (notre trad.), selon l’opinion de Mircea Cărtărescu. [1]

Parmi ces dernières, Un matin magnifique pour la prose courte [O dimineață minunată pentru proza scurtă] et L’Île [Insula] assument, d’une manière délibérée, la mise en fable du thème de la littérature en tant qu’instrument principal d’articulation du discours narratif, en tant que perspective sur l’acte de l’écriture et en tant que référent. Un matin magnifique pour la prose courte est un texte sur l’échec de l’écriture littéraire. En fait, ce sont des échecs répétés, attribués à plusieurs auteurs ou scripteurs potentiels – la distinction est, ostentatoirement, difficile à faire. Plusieurs histoires ratées, abandonnées dès leur début même, sur le thème de la chasse, rappellent l’essai érudit d’Al. Odobescu, Pseudokinegetikos, avec son enjeu – la divagation savante-étonnante, amusante-ironique et pédante-ludique qui, à partir du prétexte de la chasse, vue comme une occupation des plus nobles, construit un tracé du motif qui traverse des époques différentes de la culture de l’humanité. Il résulte ainsi une hétérotopie (Michel Foucault) qui parvient, finalement, à mettre en crise le thème assumé (en faux) comme prétexte.

Mutatis mutandis, Ioan Groșan trouve une autre solution pour bloquer la relation texte – référent, soit l’obstination avec laquelle la réalité, non préparée pour être transformée, à l’aide des procédés du mimesis pondéré, en littérature, s’oppose à la création.

Le jeune rédacteur arrivé quelque part, dans le paysage « mioritique », pour participer à une chasse aux faisans qu’il doit transformer ensuite dans une prose courte de trois pages et demie au maximum, connaît bien les conditions obligatoires de la création. La tournure spectaculaire – nécessaire pour que le texte soit apprécié par le public – et les dimensions réduites de la prose, corrélatives … à la dimension des faisans, constituent deux des particularités requises à une telle narration. Car, autrement, s’il s’était agi d’une chasse aux verrats, on aurait pu écrire tout un roman.

L’hôte aimable du petit événement insignifiant, le directeur du Gostat [la coop], ambitionne d’être le co-auteur du texte, ce qui lui apporterait la gloire. Ses paroles de chasseur expérimenté, le jeune rédacteur semble les noter dans son petit calepin bleu. D’ailleurs, le directeur du Gostat s’adonne lui-même en secret à des ambitions scripturales. Mais il ne peut pas prendre les distances nécessaires par rapport à la réalité, de sorte qu’il puisse l’envisager dans sa dimension archétypale : « [...] certes, je ne vois pas dans la mésange tout simplement une mésange, mais l’Oiseau,


14

comprenez-vous? » (notre trad.) lui explique le jeune rédacteur qui ouvre, de cette manière, la voie royale du dialogue postmoderne avec les concepts forts du modernisme.

Petit à petit, par le truchement des négations et des échecs programmés, successifs, l’histoire textuelle d’une fable absente prend du contour : les faisans n’apparaissent pas, et la prose courte annoncée entre dans l’impasse. De plus, l’apparition d’un cerf fonctionne comme un deus ex machina hilarant, car le directeur du Gostat ne possède pas de permis pour la chasse aux cerfs tandis que le jeune écrivain n’est pas préparé pour de telles aventures imprévisibles.

On dirait que tout y conspire contre la littérature. Finalement, le directeur du Gostat, l’écrivain et Marț, le cocher, partent dans une autre direction, à la chasse aux corneilles, à travers une narration comique – la seule qui est cohérente et définitivement composée – racontée par le premier. C’est, au fond, une séquence de prose courte dont la construction devient possible par la mystification et par le redoublement de la réalité dans sa version ludique, tout en ridiculisant les prétentions d’écrivain du jeune rédacteur. Voilà de quelle chasse il s’agit : en l’absence des lapins, le chat de la cuisinière est vêtu d’une fourrure de lapin et, comme tout chat, effarouché par le bruit du fusil de chasse, il grimpe dans un arbre, en trompant les attentes optimistes du chasseur qui tombe victime de la farce.

Ayant les mêmes dimensions réduites, Un matin magnifique pour la prose courte propose une narration qui ne peut se constituer, à cause de la mise en suspension de son sujet. Son thème – comment écrire un récit sans sujet – est associé à l’impossibilité d’attribuer à un auteur / narrateur un fragment de texte à signification bien déterminée, tout comme à l’ironie en tant que principale charnière de la (dés)articulation textuelle.

En commentant la structure métatextuelle de L’Île, Nicoleta Cliveț y remarquait avec justesse l’existence d’une inquiétude à motivation ontique déterminée, avec les mots de Brian McHale, par l’incertitude ontologique associée au postmodernisme. [2] C’est ainsi que Ioan Groșan est un « membre du cénacle Équinoxe, qui ne se démentit qu’à la surface, car, dans leur structure de profondeur, ses personnages ne semblent pas se sentir à l’aise en tant qu’« êtres de papier », tandis que leur créateur n’exulte pas, lui non plus, à l’idée que même la culture s’est transformée en nature, au lieu de [...] se résumer à rester naturelle. » (notre trad.) [3]

Le récit reprend, d’une manière postmoderne, des idées de Borges sur le texte et la littérature, ou sur l’aveuglement quichottesque provoqué par cette dernière. Quelque part, sur une île, un couple adamique anachronique vit ad litteram à l’intérieur de la littérature. En l’absence de la mémoire de sa propre identité, sans souvenirs, sans passé ni futur, dans un continuum de l’écriture qui le maintient vivant sur le papier, dans la substance impondérable du sens produit / colporté par les mots. La narration à la deuxième personne provoque, dès le début, un brouillage des voix, car le narrateur – en tant qu’effet et contenu de l’écriture (les références à la terrible Écriture de Jacques Derrida y sont obligatoires) – semble s’adresser à un lecteur – mais à quel lecteur ? – ou à la femme aimée, avec laquelle il partage l’existence de papier des deux personnages abandonnés – par qui ? – sur une île qui s’avère, de fait, être un livre. Et les premières lignes de ce livre, difficiles à déchiffrer par les deux protagonistes, après de longues heures de travail physique – ils excavent et amassent la terre qui couvre les pages immenses du volume – sont justement les lignes du début de cette prose-ci courte. La circularité de l’écriture est celle où l’auteur et les produits de son acte scriptural sont des prisonniers, sans espoir, - où tout n’est qu’une reproduction sans fin de ce qui a été déjà écrit.

On pourrait dire que l’irréparable s’est déjà produit : le refus de l’auteur présomptif - un malheureux auctor in fabula, en effet – d’exercer « une nouvelle morose, un récit murmuré ou en tout cas un petit conte ignoble », en ayant recours à sa force d’invention, engendre la superposition définitive de la fiction et de la réalité. Non relevante et inaccessible, cette dernière s’échappe complètement à l’équation littéraire. Une parabole, au fond, « de l’existence qui survit seulement par le truchement de sa mémoire culturelle » [4] (notre trad.), L’Île fournit un exemple de textualisme partiellement revanchard, comme dans toute la postmodernité littéraire de premier plan, partiellement anxieux, criblé par le siège du livresque.

Le texte renvoie à d’autres séquences de la prose de Groșan, telle que La caravane cinématographique (« la caravane cinématographique entrant dans le village sur un chemin mutilé par la pluie ») ou La grande amertume, dans un intertexte interne aisément repérable – où l’on


15

reprend, par récriture, de grands fragments de L’Île. Il y a aussi des références à La Maison aux mites [Casa cu molii] de George Calinescu – « je pourrais très bien t’énumérer, par exemple, tout le cortège de mes vieilles tantes de la campagne, que j’ai avidement regardées mourir l’une après l’autre, tout en m’efforçant de les transformer, du temps qu’elles étaient encore vivantes, en personnages mémorables, terrifiés par la mort [...] » (notre trad.) ou au roman Moromeţii de Marin Preda, dont le protagoniste est repris et transmuté dans l’Ardeal des années ’50, tout en gardant l’attachement du personnage-modèle à ses principes, dans une scène pareille à celle où le Moromete de Preda, en se sentant anachronique, lui et tout son monde de paysans, bêche obstinément un fossé inutile, sous une pluie torrentielle : « les nuits où il se réveillait en secret et il prenait, inébranlable, la faux, pour faucher les herbes et les mauvaises herbes, en aplanissant avec le pied la terre exhaussée, sur le terrain qui lui était resté au bout du village où il croyait ou espérait ou rêvait qu’ils atterriront « les types » [c’est à dire les Américains, perçus et attendus comme des sauveurs de sous la terreur communiste] avec leurs avions colossaux. » (notre trad.)

Il y apparaît même une (fausse ?) auto-citation révélatrice pour la circularité de l’écriture, aux effets sérieux sur l’identité de l’auteur-scripteur-personnage d’une histoire qui ne lui appartient pas, ne le rend pas identifiable, ne le justifie pas, mais par contre le déstructure et le vide de signification. Le jeu sans fin avec les seuls jouets préservés, les mots, indique d’une manière explicite l’état de crise chronicisé caractéristique pour l’écrivain postmoderne. On ajoute, comme figure fondamentale de la narration, la métalepse – « la plus physique, autant que possible » (notre trad.) - comme le remarquait Adrian Oțoiu, car « le narrateur fait des efforts physiques » afin d’obtenir « l’épreuve matérielle du support textuel du monde ». Et, « afin qu’il ajoute une autre ambiguïté au niveau ontologique, Groșan a compliqué le schéma de la métalepse, de sorte que toute l’exploration de l’île soit vue dans le rêve. » (notre trad.) [5]

L’effet de trompe-l’œil obtenu ainsi renvoie à la structuration en cercles concentriques de la narration et de l’univers diégétique repérable dans la nouvelle romantique d’Eminescu, Le pauvre Dionis [Sărmanul Dionis], où les protagonistes, Dionis et Maria, se rencontrent dans des époques différentes en tant qu’avatars des mêmes prototypes et qui s’évadent de la spirale de l’éternel retour, par le truchement du rêve, dans un paradis lunaire. C’est le lieu où les deux protagonistes, qui songent tous deux le même rêve, ont la révélation du mécanisme qui règle le fonctionnement de l’univers et de l’omnipotence de la divinité. En lecture postmoderne, l’utopie lunaire ou, chez Groșan, insulaire, devient une prison où les prisonniers ont la révélation de l’impossibilité d’avoir quelque révélation.

Comme tout a été déjà écrit, rien de nouveau ne peut être écrit ou appris. Plus vrai que la vérité même (« En rêve, nous menons la vie de notre âme », affirme un personnage de la nouvelle citée ci-dessus d’Eminescu), ce rêve postmoderne est la seule réalité possible : « j’ai pensé aussitôt, avec un grand regret, que je ne réussirai pas à te convaincre que je n’imagine rien, que même le fait de ta présence là-bas, si artificiellement et railleusement introduit dans une invention possible qu’il puisse paraître, a été néanmoins réel. Je ne joue pas. » (notre trad.)

Ce monde constitué exclusivement de livres possède une surprenante dimension matérielle – on y trouve d’onctueuses publications anciennes, de grands volumes verdâtres, détériorés, un promontoire baroque, des brochures plus légères, portées par l’eau etc., engendrant une hétérotopie effrayante. Ici, les hommes ont perdu leur parole. Ils ne peuvent s’exprimer qu’en lisant des fragments de livres. De toute façon, leur unique occupation est la lecture. C’est le seul mode d’être dans le monde. Et « les hétérotopies induisent l’anxiété, sans doute, car elles feignent en secret le langage, parce qu’elles t’empêchent de nommer ceci et cela, [...] parce qu’elles détériorent d’avance la „syntaxe” – et non pas seulement la syntaxe de la phrase, mais aussi celle, moins manifeste, qui permet de ressembler (à côté ou face à face) – les mots et les choses. » (notre trad.) [6]

Le point central de la parodie qui se déclare en tant que telle, d’une manière emphatique, justement afin de provoquer la désarticulation du canon, est représenté par l’anthologie de phrases classiques, sélectionnées des œuvres classiques de quelques écrivains classiques, complètement non éclairantes du point de vue de la représentativité et de l’autorité du modèle littéraire. L’intention dépréciative étant évidente (« on avait été pris même d’une étrange frénésie de découvrir de mots quotidiens dans les tomes respectables dont était bondée l’extrémité de l’ouest de l’île » - notre trad.), le résultat apparaît comme une mosaïque de (pseudo)citations vaguement marquées par


16

l’empreinte stylistique de quelques-uns des auteurs mentionnés : « „Tu me sembles fatiguée aujourd’hui [...]” – je te disais. „J’ai mal à la tête.” (Cezar Petrescu) – me répondais-tu. „Quittons cet endroit!” (Tchekhov). „Non! ” (Ionesco). [...]. » (notre trad.) En commentant d’une perspective postmoderne le fragment cité, Mircea Cărtărescu insiste sur la composante kitsch de la démarche de Groșan (« le savoureux pot-pourri de citations tient à une démocratie textuelle parfaite : de grands auteurs à côté de quelques-uns peu importants, des phrases banales et des phrases énormes, le tout étant (dé)structuré dans une anarchie du kitsch supérieur, du dérisoire grave, de l’ironie respectueuse » - notre trad. [7]), tandis que Nicoleta Cliveț met en évidence l’intention et la pratique de la déconstruction (« ce puzzle textuel représente un coup bas donné aux prétentions académiques de la littérature qui est confrontée, par le truchement d’un tel collage intelligent, déstructurant – à ses propres clichés » – notre trad. [8]). L’idylle même est réduite, en dernière analyse, à ces phrases stéréotypées qui n’expriment rien par elles-mêmes, tandis que la femme aimée, transformée, dans le rêve livresque du scripteur-auteur, dans une pièce de littérature, sort seulement de cette manière de l’anonymat.

Voués à l’éphémère, couverts de lentille d’eau, moisis, aux pages rompues, les livres de toutes sortes et de toutes les dimensions ont acquis les attributs de l’humain : ils se détériorent et ils parlent.

Vidé lui aussi de l’humanité, du fait fondamental de l’articulation des mots, le narrateur-scripteur essaie de toutes ses forces de se souvenir de soi-même, récupérer / reconstituer son histoire individuelle. Mais toutes ses tentatives échouent fatalement, en se heurtant contre le Grand Texte du monde. C’est ici que cohabitent Madame Bovary, la brasserie Fialkovski de Caragiale, Nică et le chanvre de la tante Mărioara des Souvenirs de l’enfance écrits par Ion Creangă, la tante Madeleine et la madeleine de Proust, Vasile Porojan, le personnage-tsigane de Vasile Alecsandri, les Psaumes de l’archevêque Dosoftei etc.

En retournant sur ses propres traces, comme dans une spirale continue, de genre métalepse, la narration autoréférentielle transforme un présomptif auteur textualisé dans un personnage de l’aventure de sa propre écriture, en train d’être écrite et bloquée ici, puisque tout ce qui pourrait été écrit est déjà écrit. L’être tragique de papier, comme un Jonas postmoderne qui ne peut pas faire appel au suicide comme geste libérateur, car il n’a pas de vie, le personnage vit dans la bibliothèque du livre qu’il n’écrira jamais et qui est la littérature tout entière. *Ce travail a été élaboré et publié grâce au financement obtenu par le projet CNCSIS IDEI II 949 - IMPACTUL FACTORULUI POLITIC SI IDEOLOGIC ASUPRA REFLECTARII LITERATURII IN SISTEMUL DE INVATAMANT. PERIOADA 1948-1989 (L’impacte du politique et de l’idéologie sur la sélection des textes littéraires des manuels scolaires de la période 1948-1989). Notes [1] Cărtărescu, M., Postmodernismul românesc, Bucarest, Humanitas, 1999, p.431. [2] McHale, B., Ficțiunea postmodernă, Bucarest, Polirom, 2009 [3] Cliveț, N., Ioan Groșan, Brașov, Aula, 2001, p.18. [4] Simion, E., Scriitori români, IV, Bucarest, Cartea românească, 1989, p. 654. [5] Oțoiu, A., Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Piteşti, Paralela 45, 2000, pp.95 – 96. [6] Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române, Pitești, Paralela 45, 2008, p. 1370. [7] Cărtărescu, M., op. cit., p. 430. [8] Cliveț, N., op. cit., p. 19. Bibliographie Cărtărescu, M., Postmodernismul românesc, Bucarest, Humanitas, 1999. Cliveț, N., Ioan Groșan, Brașov, Aula, 2001. Groșan, I., Povestiri alese, Bucarest, ALLFA, 1999. Hutcheon, L., Poetica postmodernismului, Bucarest, Univers, 2002. Lefter, I. B., Scriitori din anii 80-90, Pitești, Paralela 45, 2001. Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române, Pitești, Paralela 45, 2008. McHale, B., Ficțiunea postmodernistă, Bucarest, Polirom, 2009. Oțoiu, A., Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Piteşti, Paralela 45, 2003. Oțoiu, A., Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Piteşti, Paralela 45, 2000. Simion, E., Scriitori români de azi, IV, Bucarest, Cartea Românească, 1989.


17

Vasile Lovinescu's Writings. Notes for a Total Hermeneutics

Drd. Mariana Anton,

Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” Galați Abstract: Vasile Lovinescu's creation is unique in the context of the Romanian culture. He proposes a new formula, an original one. His work is a unique exercise of analysis and interpretation based on an algorithm, which may be applied apply both to literature, iconography and heraldry: polarization around the symbol, confirming elements of mystery and confirmation of the steps of initiation. All his writings are based on the emphasizing a deep spirituality, according to traditional doctrine, in order to prove that the Romanian cultural space is nothing but a real region that collects unsuspected esoteric messages in it. Keywords: hermeneutics, symbol, Primordial Tradition, spirituality, esotericism. Les écrits de Vasile Lovinescu. Notes pour une herméneutique totalisante.

Pour le lecteur moderne, ce que Vasile Lovinescu offre par ses arrêts herméneutiques sur la littérature, l’iconographie et l’héraldique, c’est une manière et un modèle de penser autrement. Les analyses se détachent de tout ce qui est «consacré», usé dans des formules souvent appréciatives, glissant vers une exégèse fondée sur la régression bénévole vers un temps immémorial, laissant place à la question : «mais si ... ?».

Dans le cas des écrits de l’auteur de La Dacie Hyperboréenne, la preuve évidente d’une approche soigneusement pensée est représentée par le fait qu’on peut identifier un mécanisme de l’analyse et de son interprétation, applicable à plusieurs domaines.

Cet algorithme est basé sur trois étapes herméneutiques bien représentés : la polarisation autour du symbole, la mise en relief du facteur «surprise», par la révélation des éléments de type mystérique et la confirmation de l’existence d’une série de stages initiatiques. 1. La polarisation autour du symbole = la dispersion des racines profondément enfoncées dans « le sol » cosmique un mélange symbolique. 2. La confirmation des éléments de type mystérique = l’effet «surprise» la verticalité « inversée ». 3. La confirmation des stages = la multiplication la confirmation des stages initiatiques.

Il faut reconnaître qu’on ne peut pas parler d’un système herméneutique unifié, car cela nécessiterait des méthodes fermement théoriques, mais qu’on ne peut pas retrouver parmi les écrits de l’auteur. Toutefois, le fait qu’on peut mettre en évidence des éléments liés à l’exégèse, le déchiffrement, l’interprétation, la compréhension, centrés principalement sur des textes littéraires, cela justifie l’encadrement de son écriture dans le domaine de l’herméneutique littéraire roumaine et, par conséquent, le transfert surtout vers l’exégèse littéraire.

En même temps, on ne peut pas ignorer le fait que «l’exégèse» n’est pas synonyme avec «critique». Tandis que le premier terme envoie par étymologie même à une interprétation et à un commentaire, le deuxième est justifié en termes de déclarations qui se rapportent principalement à des dimensions liées au jugement critique [1], ce qui signifie au-delà de l’esprit critique, représenté spécialement par le pouvoir de la sélection, la définition et l’analyse [2], une sensibilité esthétique à des degrés divers impliquant : le plaisir, le goût, l’impression, l’intuition, la sympathie. [3] Dans le cas des textes de Vasile Lovinescu, la sélection et l’analyse ne suivent pas ces principes. Son écriture est éminemment thésiste, visant à mettre en évidence la présence d’éléments doctrinaux, ce qui change souvent la perception des critiques précédentes concernant les textes et les auteurs analysés. Vue sous cet angle, son exégèse a valeur d’avant-garde, offrant un «exemple» pas du tout facile, la preuve étant qu’il n’a pas trouvé de nombreux disciples. Le seule rapprochement de la substance que l’on puisse réaliser est celui qui envoie à l’écriture de Mircea Eliade. En faisant référence à l’herméneutique de l’histoire des religions, Adrian Marino considérait comme une stratégie optimale l’encadrement dans la formule herméneutique totale, globale, «universelle» [4],


18

grâce à son ouverture vers de nombreuses sphères et domaines culturels. C’est vrai qu’une telle formule peut étiqueter aussi la création de Vasile Lovinescu, accompagnée de la mention d’une différence de nuance: «totale» inclut des cultures et des civilisations très détaillées, aussi longtemps que «totalisante» se réfère restrictivement aux compartiments liés à la culture autochtone.

Le premier niveau de cet algorithme unique se polarise autour de la complexité du symbole, compris, analysé et interprété au niveau de multiples significations qu'il porte.

Ainsi, il devient l'outil fondamental de l'analyse pour déchiffrer, expliquer un objet, fait, phénomène, à partir de la récurrence chromatique: blanc, noir, vert, rouge, à celle des réunions symboliques des personnages ou le voyage initiatique, jusqu’à la fréquence solaire, comme une forme tutélaire de développement du personnage, tels qu'ils apparaissent commentés dans «Le Maure Blanc». [5] Le symbole représente la seule possibilité d’assurer l’interprétation proprement dite, la vraie herméneia.

De même, le symbole devient la mesure de l'analyse doctrinale. Par cela, on trace les lignes droites qui conduisent vers le «savoir sacré» [6] de la Tradition Primordiale, soit qu’on envisage un texte littéraire soigné ou populaire, soit qu’on envisage une création iconographique.

Le mécanisme herméneutique fondamental qui assure la cohérence de l’univers recréé par Vasile Lovinescu grâce à ses écrits exégétiques, est fondé sur un syncrétisme mythique et symbolique, qui ne perd jamais de vue la présence du symbole hyperboréen ou d’autres liés à l'ésotérisme. C'est ce qui explique la présence du mixage symbolique, souvent réalisé sur la base de l’argumentation de l'existence de la Tradition Primordiale, sous une forme occultée, une occasion de valoriser le symbole comme le lien essentiel entre les civilisations et les cultures. Il est connu que l'auteur n'a aucun texte qui ne puisse pas refléter cette interférence. La chèvre du fameux conte de fées de Creangă est connue non seulement comme Amalthée, «la Chèvre Divine», la nourrice de Zeus [7], par sa nature protectrice [8], mais aussi comme «la veuve symbolique», rappelant les portraits symboliques, articulés sur le schéma du sacrifice féminin : Isis, Demeter, Ishtar et Marie, Mère de Dieu. [9]

Il est à noter que le syncrétisme symbolique est fait dans des directions différentes: la perspective de plusieurs types d’interférence : entre les mythologies, entre les différents types de symbole et entre les littératures de différents espaces. La mosaïque des mythologies réunit dans une impressionnante «arche», des éléments liés au niveau autochtone et universel. Par exemple, les Fées dans les traditions roumaines envoient invariablement à Parce [10], mais aussi aux Nymphes, aux naïades, Sirènes ou la fille de Minos, Ariane. [11] En outre, cependant, ils peuvent personnifier les trois tendances fondamentales de la nature primordiale, les trois gunas: tamas et sattva sattwa. [12]

À cet égard, le point de vue de l'auteur est ferme: l'autochthonism se construit sur les bases fournies par la récurrence des symboles hyperboréens, ce qui n'exclut pas, mais plutôt interfère avec ceux du monde gréco-romain, des indices et ainsi de suite, de façon positive, sans nier l'élément de base, polaire. C’est justement leur présence qui a fait «passer au crible» la véritable importance, car ce sont les échos de la Tradition Primordiale, et leur «ré-émergence» n’est qu’une confirmation du «renouvellement» mystérique incarné par René Guénon. Dans cette perspective, la littérature populaire devient le terrain le plus favorable pour telles interférences là où, selon l'auteur, tout appartient à un « messager de Ce Qu’on Ne Peut Pas Nommer » [13], ce n'est qu'une projection du firmament et l'ordre appartient à la Tradition Primordiale. L’ouverture qui apparaît sur l'interférence symbolique prouve plus que jamais que écriture de Vasile Lovinescu semble être un plaidoyer en faveur du texte infini [14], qui se re-écrit, sur la valorisation de certaines structures définies du point doctrinaire.

L'auteur donne l'impression que l'analyse peut être réduite en fin de compte à une série de «schémas» récurrents, qui porte le rôle majeur de déchiffrer des significations occultées. Certes, des éléments qui configurent un tel réseau de symboles liés à la tentation mythique - archétypale de retour volontaire aux marques de l'espace primordial, mystérique. Ou, plus simplement, le rôle qu'il assume est celui de rechercher, découvrir, analyser et mettre en évidence l'existence de symboles qui définissent la spiritualité roumaine comme une forme d'appartenance au bassin hyperboréen.


19

Ainsi, l'herméneute se révèle un «découvreur» de significations cachées. Le mélange symbolique lui assure les prémisses de l'existence de certaines significations qu’il doit déchiffrer, parfois à la limite du spectaculaire, étant donné la présence de nombreuses formules hypothétiques qu'il utilise, un signe clair de «l'émerveillement» comme une forme d'analyse doublée de méditation et de réflexion.

Le deuxième niveau important pris en vue de la construction herméneutique tient à la mise en évidence d’au moins un facteur «surprise». À cette fin, on souligne, en général par comparatisme et / ou analogie, la présence d'éléments de type mystérique, qui individualisent l’écrit / la création artistique. Dans la plupart des cas, la présence d'étapes alchimiques, et / ou des éléments liés à l'ésotérisme, tel que l'on trouve, par exemple, dans l'approche analytique sur la légende du sceau de Moldavie qui se voit attribuer un «sens strictement alchimique» [15] ou dans la mise en évidence «du caractère sacré et hermétique du blason» [16], dans le cas de l’icône chrétienne sur la Colonne de Trajan. [17]

Les effets spectaculaires apparaissent aussi comme des formes de démonstration qui permettent également la connexion à l'universalité, en plaçant des auteurs autochtones comme Mircea Eliade, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu du côté de grands noms de la littérature mondiale: Ernst Yünger, Heman Hesse, Dante, tout comme les analogies du «Mythe déchiré» apparaissent.[18] Vu du strict point de la littérature, « l’effet de surprise » tient à une responsabilité audacieuse des affirmations. À cet égard, les énoncés sur le rejet de l'idée du folklore et implicitement, le déni de «l’auteur anonyme» sont prioritaires, de même que, au milieu d’une littérature profondément marquée du point de vue doctrinaire et / ou ésotérique, plusieurs écrivains qui ont été chargés d'une mission, apparaissent au centre de l’analyse.

Ainsi, le symbole fournit des ponts inattendus vers l’interprétation, l'ouverture vers des sens et des significations occultées, non seulement dans l'histoire de la littérature, mais aussi de la culture et de la civilisation autochtone et ces étapes ne peuvent pas être restaurées à l'attention de l'homme contemporain que par le déchiffrement «entre les lignes».

Le dernier niveau herméneutique tient, globalement, à la confirmation d’une succession d’étapes d’initiation, qui peut prouver l'existence d’une alchimie spirituelle à l'égard du personnage, l’oeuvre, l'auteur ou in extenso, l'ensemble de notre littérature.

Par conséquent, l'auteur construit de nombreuses routes telles que l'Opus Magnum au niveau de la littérature populaire, mais surtout au niveau de la foi. Les exemples viennent de l'analyse des voyages initiatiques, ce qui signifie l'acquisition de valeurs positives, celles du Maure Blanc, Dănilă Prepeleac, Les Trois Princes Noceurs de la Vieille Cour de Mateiu Caragiale et de nombreux autres personnages, mais, en même temps, il met en évidence que, selon la Tradition Primordiale, tout doit être placé sous le signe du sacerdoce.

De ce point de vue, les trajets initiatiques mettent en valeur une évolution complexe du type ascensio mentis, démontrant que le chemin vers la connaissance suprême que la plupart des personnages et leurs auteurs présumés doivent parcourir, n'est qu'une construction archétypale, présente comme une expression existentiellement sacrée, qui se reflète dans notre culture à travers la littérature. En d'autres termes, les personnages et «les auteurs» sont tributaires du parcours des Petits et Grands Mystères, de même que, le processus de la lecture lui-même est susceptible d'être interprété comme un acte initiatique.

Suivant une telle analyse, l'herméneute détient les clés de l’argumentation: ligandi et deligandi, mais il ne rejette pas l’ouverture sur d'autres interprétations. Il peut sembler paradoxal en ce sens que parfois, même si l'image finale devrait se rapprocher de manière conclusive, on voit un autre pont «plus chiffré par celui qui veut le déchiffrer, comme l’écrivait Eminescu. C'est ce qui se passe avec la fin du Quatrième hagialâc, où l'auteur met sous le signe de la réflexion l'appartenance de l’écrivain Mateiu Caragiale à l’Ordre des Chevaliers de Malte [19], ou quand il se demande rhétoriquement si le conte de fée roumain n'entraîne pas un autre cercle de «Chevaliers de larmes, de la Jeunesse sans Vieillesse et la Vie sans Mort» exactement dans le cercle des chevaliers du Graal ? [20]


20

Ce type d’analyse devient cryptique et le décodage de l’algorithme herméneutique demande la nécessite de l'initiation, le mécanisme argumentatif créant l'apparence de l’image inversée de l'arbre de la vie. [21] On commence à partir des racines profondément enfoncées dans le ciel comme un signe de l'origine sacrée de symboles, suivant ensuite la voie ferme, que l'auteur met dans la Tradition Primordiale, conçue comme clé d'interprétation qui, à la fin, couronne les significations, révélant l'appartenance à la doctrine, en dépassant la frontière de la manifestation commune, appartenant plutôt à la transcendance.

Le guidage herméneutique justifie ainsi la perspective d'interprétation comme art [22], devenant subsidiairement un itinéraire orienté vers la perfection par la lecture. Cette fois-ci, l’enjeu de cette époque est discrètement tracé, mais aussi complexe en significations.

Une telle vision sur l’acte herméneutique peut être considérée comme une manière de prendre en charge l’itinéraire à partir du sens et la signification, comme l'objectif suprême de tous ceux qui aspirent à l'analyse et l'interprétation, où le sens peut être réduit à une orientation «générale» et la signification , à une forme de «particularisation».

À la démarche interprétative qui favorise l'assimilation du sens dans la conscience d’un lecteur, on lui confère une dimension initiatique, comme il arrive dans «Le Monarque Caché» sur une icône de l'archange Michel, au-dessus duquel est écrit: «Gardien de Dieu du pays», étant dans le musée de la Monastère Văratec, apporté du pronaos de l'église de Valeni, département de Neamt [23]. L'auteur estime que cette icône porte des significations complexes, compte tenu de l'image unique de l'Archange dans l'hypostase guerrière, comme l'image de Saint-Georges, avec une épée soulevée et à ses pieds, un voïvode.

Selon l’herméneute, la signification de l'icône est interprétable par rapport à la doctrine traditionnelle, ce qui met au premier plan des éléments de l'orthodoxie traditionnelle, en référence à la représentativité directe du Principe, cet aspect étant confirmé par la correspondance entretenue avec René Guénon.

Au dire de Vasile Lovinescu, l’icône soumis à l'examen est un moyen unique de démontrer la pérennité de la Tradition Primordiale presque jusqu’au début du XVIIe siècle, comme une preuve de l’existence spirituelle pré-chrétienne, longtemps après l'instauration officielle du christianisme dans l'espace roumain.

De cette façon, l'auteur a utilisé le même mécanisme herméneutique: la polarisation des symboles par le glissement spectaculaire vers les différents domaines des significations, la présentation de la verticalité «inversée», ce qui attire l'étape de confirmation de l'initiation. Une telle pensée, cependant, devance un grand nombre (s’il ne s’agit pas de leur totalité!) de significations et de symboles connus de l’icône. C’est une manière courageuse de penser en d'autres dimensions, que Vasile Lovinescu assume, valorisant autrement des éléments qui se rapportent au sacré.

Ainsi, grâce à l’antinomie qui découle du fait qu'on lève la main droite avec l'épée tirée, symbole du masculin, de l'ascension, du soleil et de l’accrochement de la gauche, en tenant l'étui vide, comme un signe d'appartenance au tellurique, au féminin, les contraires sont pratiquement réunies. À l'intersection entre les plus et moins, l’actif et le passif, il y a le geste de «l’androgyne hermétique», le porteur du «pouvoir des clefs» [24], celui qui lie et délie, «la parfaite communion de l'ensemble des états d’esprit de l’être» [25].

Celui qui peut détenir le centre et la fonction qu’il suppose est seulement Le Roi du Monde, le seul ayant le pouvoir sacerdotal et royal [26]. En outre, Vasile Lovinescu insiste sur le fait que le Monastère de Neamt, où l'icône a été peinte, a été initialement (aussi) un château-fort, d’où le double caractère de celui-ci : «guerrier et monacal». L’Archange est identifié avec le Principe même, il est actif, son image avec les pieds touchant le sol envoyant vers l'identification avec l'Axe du Monde, le «triangle pointant vers le haut». Dans ces circonstances, «Le Voïvode de la grotte», il identifierait Étienne le Grand, qui est «la responsabilité» ici. [27] Mais son image est complètement spectaculaire: enveloppé d'un manteau, qui pourrait très bien être associé à un linceul, mais avec les yeux ouverts. Par conséquent, vivit non vivit, une image envoyant évidemment vers Le Monarch caché.


21

Le commentaire de Vasile Voiculescu va encore plus loin, compte tenu du fait que par cette image on envisage la présentation, d'une façon profondément symbolique, de toute la Principauté de Moldavie. Étienne le Grand est «la base pour [d’un] triangle suprême initiatique», il dispose d'un mandat réel de «cosmocrateur» [28], ayant un pouvoir sacerdotal et royal. Il est «le Pôle terrestre», tandis que «Le Pôle céleste» est représenté par «Mikael, Le Grand Prêtre qui est sacrifice et offrande à Dieu». [29] Conformément à l'analogie inverse, la hiérarchie initiatique terrestre est le reflet de celle du ciel. Le triangle fait par les pieds de l’Archange et le Voïvode, c’est un miroitement de celui construit par les bras de Jésus et les anges, qu’on peut considérer aussi comme «des têtes de Daces»! [30]

Enfin, une preuve supplémentaire apportée par l'herméneute à l’égard de la tradition pré-chrétienne, c'est que l'image du voïvode dans la grotte peut être associée à celle de Zamolxis dans la grotte Kogaion, ce qui souleverait la question de savoir si les extensions pré-chrétiennes de la Tradition Primordiale étaient visibles jusque près le XVIIe siècle, sous la forme d'organisations initiatiques.

Dans cette perspective, l'icône devient «l’expression figée, spatiale, des litanies» [31], qui vise à actualiser le visage occulté de l'Homme Primordial, ce qui s’est manifesté, à un certain moment donné, dans l'espace roumain. Le sens général que l'herméneute prend en charge est orienté vers l’acceptation de l’ icône comme une fenêtre «permettant le retour aux origines», dans le sens de la régression de réhabilitation.[32]

L’analyse et le commentaire de Vasile Lovinescu vont toujours vers la doctrine traditionnelle, mais aussi, il ne faut pas ignorer le fait que l’unicité de l' image n'impose pas l’obligativité du décodage uniquement à l’aide d’une clé ésotérique. Il pourrait aussi bien se rapporter seulement à la représentation des vérités chrétiennes, sans imposer le raccord avec les sens initiatiques.

De ce point de vue, le geste de «la marche» sur le corps du prince régnant ressemble à l'enterrement de Vlad Țepeș devant les portes royales du Monastère de Snagov, afin d'être toujours aux pieds de ceux qui se tournent vers l'autel et le prêtre qui officie les services divins, ce qui suggère clairement qu’il s’agit d’une forme de salut. Ainsi, «l'image» aurait pu circuler dans la région de Moldavie, de même que la descendance incertaine du peintre en bâtiment Tigomir ou Tugomir, qui a peint sous la commande du Voïvode Basile en 1651, l'icône qu’on peut trouver maintenant à Văratec, peut être liée au style du peintre en bâtiment Dobromir le Jeune, celui qui, dans un style géométrique, défini par «la souplesse et le dynamisme», a peint Tismana et, plus probablement, Snagov. [33] On pose la question si, en fait, il ne s’agit pas seulement de l’appartenance à «la famille» des peintres en bâtiment de la Cour Princière, celle des Basarabes, qui ont créé tout simplement selon l'esprit orthodoxe – chrétien, étant connu le fait que l’image de L’Archange Michel terrassant le Dragon n'est pas si inhabituelle, elle apparaît dans le texte biblique [34], et par la suite, la présence royale aux pieds de l'Archange est une manière par laquelle il pourrait expier ses péchés terrestres. Donc, ce dernier ne domine pas le voïvode, il n’apparaît pas dans l’hypostase de pécheur, mais plutôt comme un «sauveur».[35]

Dans les études de Vasile Lovinescu, l'analyse appliquée aux icônes devient une lame à double tranchant. D'une part, cet algorithme de l’herméneutique totalisante que l’auteur propose au niveau de tout son oeuvre est validé, mais d'autre part, les idées par lesquelles il tord les significations liées au christianisme en faveur de la Tradition Primordiale, restent des options d'interprétation, tout en retenant surtout le visage «artistique» [36], suite aux commentaires, dépassant la valeur théophanique, le caractère apophatique de l'icône [37]. Dans ces circonstances, il faut accepter que l'auteur surenchérisse jusqu’à la limite de l'acceptabilité, la mise en évidence de l’existence de l’espace culturel roumain comme l'un profondément marqué par les valeurs pré-chrétiennes.

La préférence pour le sens occulte, métaphysique, transcendant, vers une signification qu’on n’offre pas fréquemment à une lecture «de surface», ce qui exige une initiation préalable, cela demeure la clé fondamentale de lecture proposée par les commentaires appartenant à Vasile Lovinescu. Donc, la clé herméneutique fournie par les textes de Vasile Lovinescu est un exemple


22

d'ouverture d'interprétation, ou tout simplement, la signification de l’histoire présentée dans «Aveugles et rats-taupes» [38]. Le chanteur l’a racontée à Ivan le Terrible, pour l’endormir: Quand Jésus est monté au ciel et tous les pauvres ont pleuré et le Sauveur a voulu leur laisser une montagne d'or et une rivière de miel, Saint Jean lui a conseillé de ne pas leur laisser des richesses matérielles, mais les vieilles chansons qu’ils devraient apprendre et qui leur permettraient de continuer à les répandre. L'essentiel de l’enseignement tient au pouvoir du sacrifice de celui qui raconte, celui qui écoute, celui qui lit. Par conséquent, une écriture qui entraîne une lecture initiatique et sacrificielle. Notes

1. Cf. ***, Le Dictionnaire Explicatif de la langue roumaine , Édition Univers Enciclopedic, Bucarest, 1998, p. 356,

241. 2. Adrian Marino, Introdution dans la critique littéraire, Édition Aius, Craiova, 2007, p. 140. 3. Cf. Ibidem, p. 151-178. 4. Adrian Marino, L’Herméneutique de Mircea Eliade, Édition Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 45. 5. Cf. Vasile Lovinescu, Creangă et le rameau d’Or, Édition Cartea Românească, Bucarest, 1989, p. 277-407. 6. René Guénon, Symboles Fondamentaux de la Science Sacrée, Édition Humanitas, Bucarest, 2008, p. 155. 7. Vasile Lovinescu, Creangă et le rameau d’Or, ed. cit., p 68. 8. Cf. Victor Kernbach, Dictionnaire de mythologie générale, ec. cit., p. 26. 9. Vasile Lovinescu, Creangă et le rameau d’Or, ed. cit., p. 82. 10. Ibidem, p. 126. 11. Cf. Victor Kernbach, Dictionnaire de mythologie générale, Édition Albatros, Bucarest, 1995, p. 256-257. 12. Vasile Lovinescu, Creangă et le rameau d’Or, ed. cit., p. 60. 13. Roxana Cristian et Florin Mihăescu, "Vasile Lovinescu”, dans Manuscriptum, 1-4/1992 (86-89), Année XXIII, p.

209-223. 14. Cf. Cristina Hăulică, Le texte comme intertextualité. À partir de Borges, Édition Eminescu, Bucarest, 1981. 15. Vasile Lovinescu, L’interprétation ésotérique des contes de fées et des ballades, Édition Cartea Românească,

Bucarest, 1993, p. 176. 16. Vasile Lovinescu, Une icône chrétienne sur la Colonne de Trajan, Édition Cartea Românească, Bucarest, 1996. p.

113. 17. Cf. Vasile Lovinescu, Incantation du sang, Édition Institutul European, Iasi, 1999, p. 157-191 et L’Étoile sans

nom, Édition Rosmarin, Bucarest, 1994, p. 96-109. 18. Cf. Vasile Lovinescu, Le mythe déchiré (Messages anciens), Édition Instititul European, Iași, 1999. 19. Vasile Lovinescu, Le quatrième hagialâc, Édition Rosmarin, Bucarest, 1996, p. 23. 20. Vasile Lovinescu, L’Étoile sans nom, Édition Rosmarin, Bucarest, 1994, p. 53. 21. Cf. Jean Chevalier et Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles, I, Édition Aramis, Bucarest, 1994, p. 127. 22. Friedrich Daniel Ernst Schleiermacher, L’Herméneutique, Édition Polirom, Iași, 2001, p. 27. 23. Vasile Lovinescu, Le Monarque caché, Édition Institutul European, Iasi, 1999, p. 29. 24. Idem. 25. René Guénon, Le Symbolisme de la Croix, Édition Aion, Oradea, 2003, p. 57. 26. René Guénon, Le Roi du Monde, Édition Institutul European, Iaşi, 2008, p. 20. 27. Cf. Vasile Lovinescu, Le Monarque caché, ed. cit., p. 29-32. 28. Ibidem, p. 38, 39. 29. René Guénon, Le Roi du Monde, ed. cit., p. 32. 30. Vasile Lovinescu, Le Monarque caché, ed. cit., p. 42. 31. Ibidem, p. 43. 32. Cf. Michel Quenot, L’icône – Fenêtre sur l’Absolu, Édition Enciclopedică, Bucarest, 1993, p. 112. 33. Vasile Drăguț, Dictionnaire encyclopédique d’art médieval roumain, Éditions Scientifiques et Encyclopédiques,

Bucarest, 1976, p. 128. 34. Cf. L’Apocalypse de Saint Jean le Théologue, chapitre 12:7: «Et il y eut guerre dans le ciel. Michel et ses anges

combattirent contre le dragon», dans La Bible ou la Sainte Écriture, Édition Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 1763.

35. L’image n’est pas singulaire, voire aussi Alexandru, Radu, Une icône inédite de l’Archange Michel, sur http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/o-icoana-inedita-sfantului-arhanghel-mihail-122025.html

36. Cf. Serghei Bulgakov, L’art et l’icône, dans L’icône et sa vénération, Édition Anastasia, Bucarest, 2000, p. 89-105. Voire aussi Petru Ursache, Petit Traité d’esthétique théologique, Édition Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 217-224.

37. Florin Florea, Le symbole et l’icône, Édition Reîntregirea, Alba Iulia, 2010, p. 71. 38. Vasile Lovinescu, Le Monarque caché, ed.cit., p. 98-99.


23

(Re)actualizarea simbologiei româneşti în spaţiul posttotalitar

Drd. Mariana Anton

Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”

„Anume această parte a eternităţii care înrudeşte zeii şi oamenii mai trebuie încă şi permanent limpezită.”

Gilbert Durand - Ştiinţa depre om şi tradiţia

Abstract: Our study is focused on the hermeneutic approach on the Romanian simbology within the post-totalitarian age by displaying new perspectives of re-reading the literary work. Key words: simbology, Romanian post-totalitarianism, literary work.

Gândim simbolic, utilizăm şi construim simboluri, uneori având conştiinţa acestor fapte,

alteori fără a fi şti că atribuim alegoriilor arbitrarietatea semnului lingvistic. Conştient sau nu de valoarea utilizării lor, omul modern stă sub semnul unei nevoi de a utiliza simboluri, hrănindu-se adesea chiar şi cu simulacre tratate drept simboluri.

De la texte şi sloganuri publicitare, de la video-clipuri la retorica discursurilor electorale, până la steme, embleme, sigle, tabelul perioric al elementelor sau chiar codul rutier ori imaginile sacre şi lista poate continua... Aşezăm aproape tot ceea ce ne înconjoară sub semnul simbolului. Nediferenţiat, probabil tocmai din criza care domină orice individ şi in extenso orice societate, simbolul încearcă a defini simplu – comunicare, suplinind în formele variate pe care le îmbracă nevoia postmodernităţii de afirmare a identităţii.

Având o adevărată „istorie” deopotrivă a sensului pe care i-l atribuim, precum şi a utilizării în diferite clasificări, simbolul îşi cere din ce în ce mai mult o anumită nevoie ordonare a perspectivelor din care se operează fie tratarea teoretică în încercări de clasificare, sistematizare, fie particularizarea în diferite categorii semantice, antropologice, culturale etc. Altfel spus, se poate vorbi de două categorii de abordare a simbolului: una teoretică, prin care se poate stabili o evoluţie a termenului şi de aici tot ce implică acesta în ordonări taxonomice, care implică modalităţi numeroase de a defini simbolul, trăsăturile şi funcţiile acestuia, dintr-o perspectivă diacronică. Se poate vorbi, pe de altă parte, de o abordare practică, prin care se exemplifică de la caracteristici, până la funcţii aferente unor anumite categorii, determinate la rându-le de alte două mari orientări: ştiinţifică şi artistică. Vorbim aici de simboluri matematice, chimice, dar şi de simboluri literare, artistice, religioase, politice etc. Evident, modalităţile de abordare interferează şi se poate afirma în mod cert că nicio definiţie, clasificare sau descriere nu poate avea pretenţia exhaustivităţii, importantă rămâne încercarea de a ordona, de a stabili un criteriu de ordonare.

Nu trebuie uitat nicidecum faptul că natura simbolului, de orice tip şi din orice timp, invită însă la o dublă abordare în ceea ce priveşte modul cum ne raportăm noi înşine la simbol. Putem deosebi astfel două tipuri de cunoaştere, care pot însă interfera: fie o cunoaştere categorială, taxonomică – acolo unde primatul îl are raţiunea care propune analiza simbolului sub semnul unor scheme, convenţii, categorii, coduri etc., fie o cunoaştere de „tip sensibil” - acolo unde rigiditatea lasă loc bogăţiei de semnificaţii ce reverberează în/dinspre simbol în/dinspre ceea ce generic numim „context cultural”, primatul avându-l deschiderea interpretativă.

Remarcăm, de asemenea, că orice privire diacronică aruncată asupra abordării simbolului denotă faptul că cele mai multe lucrări universale şi/sau româneşti pun accent îndeosebi pe afirmaţii şi demonstraţii cu caracter particularizant, câtă vreme contemporaneitatea propune studii în care accentul cade pe încercarea de a acorda întâietate explicaţiilor generale, universal valabile.

Acest fenomen al îndepărtării de la interpretare este analizat îndeaproape de Daniel Cojanu, care subliniază prezenţa unui anumit „reducţionism”, justificat de un adevărat „narcisism”, dat de tendinţa de a acorda mai multă atenţie metodei – vizate fiind cele din categoria celor umaniste, în detrimentul obiectului cercetat. [1] Ne considerăm de departe partizani ai acestei idei, considerând că în analiza simbolului este necesară nu numai o analiză ştiinţifică, ce ţinteşte ordonarea în funcţie de anumite criterii mecanicist acceptate din nevoia de a acorda o anumită omogeniate, ci şi o analiză orientată către dimensiunea ontologică. Poate nu întâmplător simbolului


24

i se atribuie valenţe paliative [2], care acoperă în mare măsură şi „credinţa” conform căreia un semn aduce sănătatea tocmai pentru că este semantic analog sau înrudit înrudit cu un anume fapt, acţionând de fapt „puterea specifică similitudinilor inteleligibile (...), forma simbolică participă în mod real la fiinţa referentului ei, împărtăşindu-se, prin urmare, în virtutea lui.” [3]

Parafrazând titlul unui celebru studiu, putem afirma că deopotrivă simbolul, clasificarea acestuia, precum şi mijloacele de analiză care se oferă oricărui temerar pelerin în lumea simbolului, conturează un univers de tip „opera aperta”. Prin însăşi apropierea de simbol se deschide o „lume” proprie, cu o „limbă” proprie...., ce-şi reclamă autarhia într-o existenţă dinamică, mereu născătoare de sens, aşa cum este cu predilecţie cea a omului postmodern. Culianu vorbeşte de un adevărat „limbaj al simbolurilor”, care are „funcţia de a cosmiciza omul şi de a antropomorfiza lumea. Simbolurile sunt un limbaj antropo-cosmic, care permite analogii constante şi omologii psiho- sau fizico-cosmice”. Din această perspectivă simbolul nu mai reprezintă „prelungirea unei hierofanii”, ci constituie el însuşi „o hierofanie autonomă.” [4], care se foloseşte de „un limbaj care face parte dintr-un limbaj care prezintă anumite caracteristici distinctive: simultaneitatea semnificaţiilor care urmăresc solidarizarea omului cu societatea şi, prin aceasta, cu Cosmosul,” [5] acea „limbă a păsărilor” [6]- semn al cuminecării omului cu universul.

Fără a intra în hăţişul definiţiilor, reţinem semnificaţiile clasicizate ale simbolului [7]– şi vom spune alături Peirce „Cuvântul simbol are atât de multe semnificaţi, încât ar însemna să deteriorăm limba dacă i-am mai adăuga încă una.” [8]

Recunoaştem însă de la distanţă faptul că evoluţia simbolului echivalează cu însăşi evoluţia umanităţii, iar gustul libertăţii oferit acesteia dincolo de un regim concentraţionar se simte în însăşi diacronia simbolului. Se poate vorbi astfel de o libertate extraordinară în abordarea simbolului şi mai mult decât atât, o adevărată extindere a semnificaţiilor consacrate acestuia.

Din galeria „reţelelor simbolice” celor mai vehiculate, remarcăm faptul că există o tendinţă din ce în ce mai pronunţat conturată în zilele noastre îndreptată în trei direcţii distincte: 1- de a reactualiza simbolul „tradiţional”, cel ce îşi subsumează sferele mitice, religioase, ritalualice; 2 – de a schimba simbolurile creştine cu cele oculte, ezoterice [9]; 3– de a deschide centrul de interes al simbolului dincolo de semnificaţiile consacrate, înspre numeroase alte câmpuri ce aparţin mai degrabă de cultural. In această hermeneutică de tip evantai, dacă în ceea ce priveşte prima categorie nu se pot observa schimbări majore, comparativ cu ceea ce se vehicula în totalitarism, cel mult tendinţa de a se edita traducerile unor lucrări de referinţă pe plan universal sau supralicitarea editării unor lucrări aplicative - de profil [10], celelalte două propun însă o serie de elemente ce le particularizează în contextul posttotalitarist.

Foarte bogată, supunându-se parcă unei adevărate mode de a exhiba ceea ce altădată era adânc tăinuit, simbologia masonică pare să îşi facă simţită prezenţa în zilele noastre din ce în ce mai mult în mass-media, istorie, politică [11] etc., pentru a nu mai vorbi de numeroase chei de acest tip care se oferă din ce în ce mai mult creaţiilor artistice de la literatură, cum ar fi cazul celebrului „Cod al lui Da Vinci”, la cinematografie şi chiar la deschiderea unei expoziţii de simboluri masonice în 2006 la Muzeul Naţional din Bucureşti. E drept că postmodernitatea, prin definiţie, lasă loc interpretărilor multiple şi relaţionărilor de tip schimb cultural, dar se remarcă din ce în ce mai mult tendinţa către o adevărată agresiune a receptorului. Cultivat mai ales ca formă grafică, prin care se reprezintă simplificat un concept, o idee, într-o formă acceptată general ca reprezentativă, simbolul masonic relaţionează în mod direct cu alchimia, ea însăşi definită simbolic întemeietorul artei hermetice (nume dat în timp alchimiei de la Hermes Trismegistos), prin Tabula Smaragdina: „Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru.” [12]

Dincolo de controversatele plasări la limita ilicitului, de repudieri sau tacite recunoaşteri, alchimia rămâne un „act incontesbil de cultură” [13], cu un pronunţat caracter iniţiatic, în care simbolul joacă un rol important în „activitatea auto-creatoare a omului, în procesul de construcţie a universului.” [14] Fără a intra în elemente ce ţin de biografia alchimiei [15], trebuie însă precizat că dincolo de fundamentarea hermetică (~ sec. al XIII-lea), începând cu secolul al XVI-lea vorbim de două direcţii oarecum diferite: pe de o parte cea ancorată în viziuni spiritualiste, mistice, soteriologice, care vede doar în sufletul uman posibilitatea găsirii „pietrei filosofale” (alchimia sapienţială), iar pe de altă parte – direcţie ce îmbină cunoaşterea empirico-experimentală cu cea


25

raţională, de aici luând naştere chimia, farmacia etc. (alchimia pragmatică). Evident cea dintâi interesează glosele noastre.

Remarcăm că, privit din acest punct vedere, simbolul câştigă un teren considerabil în spaţiul universal, unde pot fi citate numeroase titluri de marcă [16], dar şi faptul că se înfiinţează catedre de studii masonice, se contruiesc numeroase site-uri, volumele consacrate circulând tot mai des în format electronic, după cum identificarea sau încercarea de descifrare a unor astfel de simboluri [17] interesează numeroase consideraţii postate pe bloguri.

In aceeaşi ordine de idei subliniem faptul că în spaţiul cultural românesc se observă tendinţa de a traduce şi edita astfel de lucrări mai cu seamă în perioada posttotalitaristă. [18] Un loc aparte în ocupă în acest sens: Paul Stefanescu, Misterele francmasoneriei, Dicţionarul de alchimie ilustrat al lui Alexandru Pop, dar şi volume atent supravegheate, documentate asiduu, purtând marca originalităţii: Gândirea magică, semnat de Constrantin Bălăceanu-Stolnici şi Magdalena Boerescu sau Misterele templului masonic de Olimpian Ungherea ori scrierile lui Vasile Lovinescu – îndeosebi: Incantaţia sângelui, Jurnal alchimic şi Exerciţii de meditaţie şi Dan Stanca, Simbol sau vedenie, Ritualul nopţii etc. [19] Remarcăm un aflux al traducerilor scrierilor lui Andrei Scrima, René Guenon şi Rudolph Steiner, cele mai multe circulând chiar şi în format electronic [20]. Nu uităm şi încadrăm în aceeaşi categorie numeroarele articole apărute în revista Centului de Cercetare a Imaginarului – Phantasma [21], precum şi cele din paginile din Ianus.[22]

In lucrarea intitulată Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, Albert G Mackey, considerând că „simbolul este o metodă de instruire masonică” [23], deoarece aduce cu sine „o reprezentare vizibilă”, câtă vreme legenda e „o reprezentare audibilă”, autorul propune două categorii distincte de simboluri: „simboluri ale obiectelor” şi „simboluri ceremoniale”, „ritualiste”. Din prima categorie recunoaştem de la distanţă o invitaţie la iniţiere prin: planşetă, piatră neşlefuită, cioca, echer, fir cu plumb, nivelă, mistrie etc., în cea de-a doua: descălţarea, purtarea mănuşilor, circumbulaţiunea etc. se leagă mai degrabă de ritualic.

Operând cu un limbaj aparte, prolix, abscons, ca un adevărat „văl” acoperit pentru secrete ce cheamă doar „iniţiaţi”, astfel de lucrări încearcă să evidenţieze condiţia privilegiată a simbolului masonic, aceea de a propune dincolo de dualitatea acceptată a oricărui simbol, justificată prin definiţia primară, încă o semnificaţie, puternic ancorată în realităţile spirituale în cadrele căreia operează alchimia, căci după afirmă Paracelsus: „natura nu aduce nimic la lumina zilei, care să fie complet în sine; mai degrabă omul trebuie să completeze acest lucru.” [24]

Este interesant de observat şi faptul că simbolul alchimic leagă în el şi implicaţii/explicaţii astrologice. De pildă ceea ce masonii numesc „acoperământul lojei” trimite către „scara mistică” şi de aici semnificaţiile se ţes ca într-un adevărat labirint: fiecare treaptă e dedicată uneia dintre planele, asociate la rândul lor cu un metal, la bază va fi Saturn-reprezentat prin plumb, iar în vârf Soarele. Deşi sunt citate de regulă doar trei (echivalentul a trei ranguri), Scara masonică presupune şapte trepte, de jos în sus: Cumpătarea, Tăria, Prudenţa, Justiţia, Credinţa, Speranţa, Caritatea. [25]

Un alt solid centru de interes al provocărilor postmoderne îl constituie simbolul istoric. Din acest punct de vedere posttotalitarismul românesc implică două atitudini: pe de o parte re-discutarea unor simboluri, unele considerate tabu-uri ale vremurilor aflate sub semnul unui sistem concentraţionar, cum a fost comunismul, altele care trebuie analizate la justa lor valoare, dincolo de ocultarea unui regim care a impus procustiene informaţii, abordări, atitudini.

In acest sens o apariţie importantă este lucrarea Istoria, adevărul şi miturile, apărută sub semnătura lui Ioan Aurel Pop. Autorul pornind de la recenzia unui volumul aparţinând lui Lucian Boia - Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), aduce în discuţie cu tot arsenalul demonstrativ: Partidele şi parlamentul – ca simboluri ale democratiei [26], precum şi figurile istorice ale românilor: Cuza – simbolul peren al Unirii, Mihai Viteazul – simbol al unităţii româneşti, Bălcescu - simbol al unirii, cu „sabia ridicată spre cerul dreptăţii" [27] etc. Trebuie făcută însă precizarea că teoriile pe care autorul îşi întemeiază demonstraţia nu sunt deloc noi – ele se regăsesc într-o formă mult mai stilizată, în lucrările lui René Guenon, Regele lumii şi Jean-Paul Roux, Regele – mituri şi simboluri [28], texte în care se operează, dincolo de perspectiva puternic spiritualizantă, cu încercări de a defini simbolul din perspectivă teosofică.

O inventariere a definiţiilor simbolului în posttotalitarism nu poate trece peste una dintre accepţiile cele mai des întâlnite în peisajul contemporaneităţii: simbolul politic.


26

Indiferent care este opinia care are putea constitui punctul de plecare în definirea unui astfel de simbol, este unanim acceptat faptul că fie pentru acroşarea electorilor, fie din dorinţa de a asigura o anumită dominantă exprimată sau nu în mod direct, politicul operează cu simboluri – ba, mai mult, aşa după cum precizează Andrei Ţăranu, spaţiul politic este “producător de simboluri” [29]. Din această perspectivă autorul se declară partizanul ideei de primat al simbolului politic în menţinerea ordinii, “în instituirea legitimităţii şi menţinerea unui regim politic” [30], mai ales în perioade de tranziţie, de criză etc., acolo unde “latura simbolică a politicii este în mare măsură rezultanta tensiunilor care apar în permanenţă într-o societate între ceea ce este şi ceea ce se doreşte a fi, între o stare de lucruri existentă şi o stare de lucruri cât mai apropiată de una dezirabilă.” [31] Si nu e de prisos să menţionăm că o astfel de gândire simbolică corespunde în linii mari şi ideii de a avea un conducător – simbol.

Nelipsită de interes este orientarea către un adevărat simbolism publicitar. Dincolo de faptul că ceea ce apare în mass-media posttotalitaristă diferă radical de ceea ce se întâmpla anterior, în sensul în care fie totul era dirijat din punct de vedere politic, fie se miza pe o imagine unică, polisată din perspectiva unei „societăţi multilateral dezvoltate”, interesant e faptul că acum, din ce în ce mai mult, totul se îndreaptă înspre recuperarea unor forme complexe ale originarului, sau - cum ar zice Eliade – trăim sub zodia „mitului eternei reîntoareceri”. Semnalăm în acest sens lucrarea lui Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea Simbolică - Arhitectura discursului publicitar [32], în care se propune primatul gândirii simbolice, gândită de autor ca: „o reacţie de autoapărare, recrudescenţa imaginilor arhetipale în cadrul reprezentărilor colective putând avea şi semnificaţia pregătirii unor importante schimbări de natură socială.” „Mesianismul publicitar” [33] devine spaţiul necesar unei astfel de afirmări conforme cu nevoia omului de a se accede la un spaţiu securizant, indiferent de forma acestuia – material sau spiritual.

Incercarea de a privi, fie şi global, abordarea a tot ceea ce e legat de simbol şi hermeneutica sa, nu poate eluda volumul care poartă de departe semnătura originalităţii, o lecţie de simbolism artistic: Om şi simbol, purtând semătura lui Gabriel Liiceanu [34]. Sub forma unui puzzle eseistic, aproape toată experienţa umanităţii este pusă sub incidenţa simbolului. Autorul studiului – având de departe tentaţia completitudinii - propune o lecţie de cultură, cu o temeinică documentare în stiluri, curente, moduri de exprimare artistică, şi mai presus de toate, judecând totul din pespectivă filosofică, având o premisă tulbuirătoare prin simplicate: „simbolică este orice artă” [35], şi de aici inepuizabilul izvor de „energie semantică” [36] pe care îl presupune aceasta atât la nivelul intenţionalităţii dar şi al receptării plurale, care nu se „rezumă (...) la dezlegarea <enigmei> simbolice a operei (...), ci devine din cu atât mai dificilă cu cât timpul rupe opera de codul simbolic din care, în momentul apariţiei sale, se împărtăşea atât autorul, cât şi publicul său.” [37] In imediata apropiere a simbolului literar, considerat metaforic „un fel de răceală gravă (...) alături de răceala numelor proprii, între oameni şi lume” [38], simbolul artistic aduce cu sine o lume proprie, cu o istorie proprie, care solicită un anume tip de receptor, cu un bagaj cultural pe măsură. Subscriind ideii exprimate de Cassirer [39] – conform căreia tot ceea ce intră sub incidenţa simbolurilor ţine de o sensibilitate guvernată de spirit, Liiceanu se vrea partizanul ideii „existenţei” unei lumi a simbolurilor, care se construieşte mozaicat, prin imaginile prin care se exprimă spiritul. Privit din acest unghi, simbolul este o adevărată „geneză sensibilă a abstracţiei (...), speculaţie ratată” – în sensul de oglindă imperfectă, născută din „nevoia de a vizualiza abstractul şi de a transcende vizibilul.” [40]

Astfel, considerând că receptarea simbolului este în strânsă legătură, până aproape de dependenţă, de momentul producerii acesteia, descifrarea simbolului devine un act de cultură constrâns în mare măsură de raportarea la însuşi momentul generării. Gânditorul de la Păltiniş nu ezită şi în a atrage atenţia asupra „normelor” pe care de trebuie să ţină seama însuşi receptorul - care trebuie să pornească înainte de toate de la contextualizarea acestuia, căci „investigarea simbolului artistic nu e o simplă decantare a sensurilor supusă rigorilor teoretice, curiozitate goală, satisfăcută în absenţa oricărei motivaţii ideologice.” [41]

Observăm că simbolul dincolo de faptul că îşi păstrează semnificaţiile originare, acelea ce vizau recunoaşterea, identificara şi semnificarea, din ce în ce mai mult devine mod de comunicare, poate chiar de cunoaştere, de a privi lucrurile, de a lua act de ceea ce se întâmplă în imediata apropiere, de a interpreta.


27

Neîndoielnic, simbolul reclamă în contemporaneitate o deschidere spectaculoasă. Recursul la simbol devine în posttotalitarism un veritabil recurs la cultură. El declanşează şi adună sub semnul său o sumă de activităţi mentale, senzoriale, intuitive... altele şi totuşi mereu aceleaşi, ca în enigmaticul hessian „joc cu mărgelele de sticlă”. Note [1] Cf. Cojanu, Daniel, Ipostaze ale simbolului în lumea tradiţională, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p. 8-9. [2] Vezi demontraţia pe care o propune Levi-Stauss, privind “eficacitatea simbolică”. Autorul subliniază eficacitatea simbolurilor în vindecările miraculoase obţinute prin practicile şamanilor. Cf. Levi-Stauss, Claude, Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 221-246. La fel, Jean Borella subliniază eficacitatea proceelor magice prin „cauzalitate simbolică.” Cf. Borella Jean, Criza simbolismului religios, Editura Institutul European, Iaşi, 1995, p. 15. [3] Borella, Jean, op. cit., p. 15. [4] Ideea o găsim şi la Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 451: „simbolul este important nu numai pentru că prelungeşte o hierofanie sau i se substituie, ci pentru că, înainte de toate, el poate continua procesul de hierofanizare şi mai ales pentru că, ocazional, este el însuşi o hierofanie, adică revelează o realitate sacră sau cosmologică pe care nicio altă <manifestare> nu e în măsură să o reveleze.” [5] Culianu, Ioan-Petru, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 94, 106. [6] Metafora constituie centrul de interes pentru lucrările lui Walter, Philippe, Limba păsărilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007 şi Pleşu, Andrei, Limba păsărilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. [7] Pentru „istoria” definiţiilor şi accepţiilor atribuite simbolului: Evseev, Ivan, Cuvânt-simbol-mit, Editura Facla, Timişoara, 1983; Dittman, Lorentz, Stil. Simbol. Structură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; Bucureşti, Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Eseu despre simbolismul magico-religios, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; dar şi Bejan, Petru, Istoria semnului în patristică şi scolastică, Editura Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1999. [8] Peirce, Charles S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, 1990, p. 302. [9] http://www.crossroad.to/Books/symbols1.html. [10] Vezi – de pildă: Diel, Paul, Divinitatea. Simbolul şi semnificaţia ei, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, Florea, Florin, Simbolul şi icoana http://www.ortho-logia.com/Romanian/Articole/simbolul_si_icoana.htm sau chiar dicţionare – precum: Evseev, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Editura “Invierea”, Timişoara, 2007, la care se pot adauga toate lucrările apărute la Editura „Sophia”, Bucureşti. [11]Spre exemplificare pot fi vizionate/consultate materialele oferite aici: http://www.youtube. com/watch?v=UFtYtXdNMVo, http://www.scribd.com/doc/9706385/SEMNALE-Si-Semne-Franc-Mason-Ice-in-Presa, http://blog.121416.co.cc/plus/explicatii/francmasoneria-si-domnia-lui-cuza/. [12] E ştiut faptul că legătura dintre cele acestea stă sub semnul simbolismului hermetic, deoarece acesta a reverberat în timp în spagirică – ordonată de orientarea înspre medicină a alchimiei, heraldică – acolo unde numirea/blazonul reprezintă o expresie plastică a alchimiei umane şi nu în ultimul rând, pornind de la moartea sacrificială a lui Hiram, în căutarea „cuvântului pierdut”, se construieşte masoneria, franc-masonii fiind la origine „zidarii-liberi”. Cf. Hermes Mercurius Trismegistos, Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs, Editura Herald, Bucureşti, 2006, p. 20. O definiţie simbolică oferă şi Paracelsus, Theophrastus Bombast von Hohenheim, Ars Alchimica: Sapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică, Editura Herald, Bucureşti, 2007, pp. 118-119: „Alchimia este, ca să spunem aşa, un fel de cer inferior, prin care soarele e separat de lumină, ziua de noapte, remediul de otravă, ceea ce este folositor de ceea ce nu este de niciun folos. (...) Alchimia, care mai este numită şi Spagyria. Aceasta vă învaţă să deosebiţi ceea e este adevărat de ceea ce este fals. (...).” [13] Pop Alexandru, Dicţionar de alchimie ilustrat, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006, p 5. [14] Paracelsus, Theophrastus Bombast von Hohenheim, Ars Alchimica: Sapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică, Editura Herald, Bucureşti, 2007, p. 25. [15] Cf Studiul Mihăescu, Florin, Doctrină. Simboluri, Metode - http://inoe.inoe.ro/ianus/Mihaescu%207-8.htm, http://ro.wikipedia.org/wiki/Alchimie, http://www.scribd.com/search?cat=redesign&q=simboluri+masonice&x=0&y=0 [16]Cf.http://books.google.com/books?lr=&hl=ro&q=masonic+symbol&btnG=C%C4%83utare+de+c%C4%83r%C5%A3i – Acest site inventariază titlurile de profil apărute în ultima jumătate de secol, de când interesul asupra acestui tip de simbol a cunoscut un interes deosebit. [17] Cf.http://ro.wikipedia.org/wiki/Francmasonerie, http://despremasonerie.go.ro/articole.html, http://www2.fiu.edu/~morriss/bookword/symbols/symbolism20.html,http://watch.pair.com/symbol.html#symbol [18] Reţinem câteva titluri de traduceri apărute în colecţia „Quinta Eseentia” a Editura Herald, Bucureşti: Cockren, Archibald - Alchimia-maestrul şi marea operă (2005); Lu k’uan Yu, Alchimie şi nemurire (2005), Hartmann, Frantz, Paracelsus – viaţa şi învăţătura (2006), Trismegistus, Hermes, Corpus hermeticum (2007), Rosarium Philosoporum (2008) etc., dar şi Daniel Ligou, Dicţionar de francmasonerie, Editura Ideea Europeană, Iaşi, 2008; Faivre, Antoine, Căi de acces la esoterismul occidental, Editura Nemira, Bucureşti, 2008; Coadic, Xavier, Enciclopedia Francmasoneriei, Editura Niculescu, Bucureşti, 2010 etc. [19] Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Editura Vestala, Bucureşti,2004; Pop, Alexandru, op.cit.; Ungherea, Olimpian, Misterele templului masonic, Editura Phobos, 2004; Bălăceanu-Stolnici, Constrantin şi Boerescu, Magdalena, Gândirea magică, Editura Nemira, Bucureşti, 2009; Lovinescu, Vasile, Incantaţia sângelui, Institutul European, Iaşi, 1993; Lovinescu, Vasile, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1999; Lovinescu, Vasile, Exerciții de meditație, Editura Rosmarin, Bucureşti, 2000; Stanca, Dan, Simbol sau vedenie, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1995; Stanca, Dan, Ritualul nopţii, Editura All, Bucureşti, f.a. De altfel, apoape toate volumele apărute la Editura Rosmarin stau sub semnul unei vizibile înclinaţii spre hermetism.


28

[20] Cf. Project René Guenon: http://elkorg-projects.blogspot.com/2006/08/full-texts.html [21] http://openpdf.com/ebook/imaginarului-pdf.html [22] http://inoe.inoe.ro/ianus/Nr%207-8_2003.htm [23] Mackey, Albert G., Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, Editura Herald, Bucureşti, 2008, p.6. [24] Paracelsus, Theophrastus Bombast von Hohenheim, Ars Alchimica: Sapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică, Editura Herald, Bucureşti, 2007, p. 25. [25] Cf. Mackey, Albert G., op.cit., 2008, p. 78-79. [26] Pop, Ioan Aurel, Istoria, adevărul şi miturile, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.323 ş.u. [27] Ibidem, pp. 275, 378, 48. [28] Cf. Guenon, Rene, Regele lumii, Editura Institutul European, Bucureşti, 2008; Roux, Jean-Paul, Regele – mituri şi simboluri, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 9 regele: „simbol - ca şi sângele, el a fost şi rămâne adeseori un simbol puternic, cel al naţiunii în primul rând, dar şi cel al unităţii, al continuităţii, al fertilităţii şi al fecundităţii, cel al mântuirii şi încă al multor altora”; p. p. 59: „faraonul este simbolul vizibil al menţinerii ordinii politice şi sociale, şi al capacităţii de a concepe, prin legi şi decrete, expresia abstractă a acestei ordini” [29]Ţăranu, Andrei, Curs de simbolică politică, ediţie online - http://www.scribd.com/doc/26657184/Curs-de-Simbolica-Politica, p. 15. [30]Ibidem, p. 73. [31]Ibidem, p. 16. [32]Dâncu, Vasile Sebastian,Comunicarea Simbolică - Arhitectura discursului publicitar, Editura Dacia, Cluj, 2009. [33]Informaţiile au fost selectate din http://www.librarie.net/carti/148007/Comunicarea-Simbolica-Arhitectura-discursului-publicitar-Dancu-Vasile-Sebastian [34] Liiceanu, Gabriel, Om şi simbol, Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. [35] Ibidem, p. 21. [36] Ibidem, p. 35. [37]Ibidem , pp. 39-40. [38] Ibidem, p. 11. [39] Cassirer, Ernst, Filosofia formelor simbolice, I-II, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008. [40]Ibidem, p. 9-11. [41] Idem, p. 14. Bibliografie selectivă: Bălăceanu-Stolnici, Constrantin şi Boerescu, Magdalena, Gândirea magică, Editura Nemira, Bucureşti, 2009 Bejan, Petru, Istoria semnului în patristică şi scolastică, Editura Fundaţiei „Axis”, Iaşi, 1999 Borella Jean, Criza simbolismului religios, Editura Institutul European, Iaşi, 1995 Cassirer, Ernst, Filosofia formelor simbolice, I-II, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2008 Cojanu, Daniel, Ipostaze ale simbolului în lumea tradiţională, Editura Lumen, Iaşi, 2009 Culianu, Ioan-Petru, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1998 Dittman, Lorentz, Stil. Simbol. Structură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988 Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Eseu despre simbolismul magico-religios, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 Evseev, Ivan, Cuvânt-simbol-mit, Editura Facla, Timişoara, 1983 Evseev, Ivan, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Editura “Invierea”, Timişoara, 2007 Guenon, Rene, Regele lumii, Editura Institutul European, Bucureşti, 2008 Hermes Mercurius Trismegistos, Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs, Editura Herald, Bucureşti, 2006 Levi-Stauss, Claude, Antropologie structurală, Editura Politică, Bucureşti, 1978 Ligou, Daniel, Dicţionar de francmasonerie, Editura Ideea Europeană, Iaşi, 2008 Liiceanu, Gabriel, Om şi simbol, Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 Lovinescu, Vasile, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1999 Mackey, Albert G., Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei, Editura Herald, Bucureşti, 2008 Paracelsus, Theophrastus Bombast von Hohenheim, Ars Alchimica: Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică, Editura Herald, Bucureşti, 2007 Peirce, Charles S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, 1990 Pop, Alexandru, Dicţionar de alchimie ilustrat, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006 Roux, Jean-Paul, Regele – mituri şi simboluri, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998 Stanca, Dan, Simbol sau vedenie, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1995 Ştefănescu, Paul, Misterele francmasoneriei, Editura Vestala, Bucureşti, 2004 http://www.ortho-logia.com/Romanian/Articole/simbolul_si_icoana.htm http://www.scribd.com/doc/9706385/SEMNALE-Si-Semne-Franc-Mason-Ice-in-Presa, http://blog.121416.co.cc/plus/explicatii/francmasoneria-si-domnia-lui-cuza/ http://inoe.inoe.ro/ianus/Mihaescu%207-8.htm http://despremasonerie.go.ro/articole.html http://www2.fiu.edu/~morriss/bookword/symbols/symbolism20.html http://inoe.inoe.ro/ianus/Nr%207-8_2003.htm


29

Folk Terminology. Linguistic and Spiritual Implications

PhD. Lecturer Valeriu Bălteanu

„Dunărea de Jos” University of Galaţi

Résumé : La recherche du lexique dialectal est importante pour connaître la spiritualité populaire. Notre recueil se propose, à partir de l’étude, du point de vue ethno-linguistique, des matériels lexicaux de Covurlui à mettre en évidence un certain nombre d’aspects de la spiritualité populaire. On étudie surtout les réalités des éléments linguistiques avec des différents mécanismes du mental populaire. Mots-clés : lexique dialectal, spiritualité populaire, point de vue ethno-linguistique.

Dialect vocabulary research represents a long-standing preoccupation of Romanian

linguists: in 1901, C. Rădulescu Codin provided the Romanian readership with the work entitled O seamă de cuvinte din Muscal, with a foreword by renowned linguist Gustav Weigand. Over the years, elements of folk terminology found a home in the pages of an entire series of publications, such as: Arhivele Olteniei, Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, Codrii Cosminului, Comoara satelor, Dacoromânia, Şezătoarea, Fonetică şi dialectologie, Grai şi suflet, etc. In the 1950s and 1960s, works aimed at studying dialect vocabulary in particular, such as: Materiale şi cercetări dialectale, Glosar regional Argeş, Lexic regional, etc. started to be published. The selections entitled Texte dialectale, as well as several glossaries of regional vocabulary and lists of regional terms published in Cum vorbim and Limba română magazines should also be added to the abovementioned list.

The remarkable gnosiological value of the lexical materials in question should be emphasized from the very beginning; such materials allowed for a better knowledge of the dialects and subdialects of the Romanian language, as well as their relations with the literary language. The fact that several regional words, meanings, and phrases had not yet been recorded and had not entered the scientific jargon is also worth mentioning; at the dialectal level, a series of archaic words and meanings have been preserved. [1] The study of dialect vocabulary allows for a better knowledge of the spatial distribution of loan words, as well as the alterations suffered by neologisms. Dialectal lexical materials were particularly useful in drafting some reference works (Dicţionarul Academiei- The Thesaurus Dictionary of the Romanian Language, edited by the Romanian Academy and the “Iorgu Iordan – Al. Rosetti” Institute of Linguistics, Tratatul de dialectologie românească- The Treatise of Romanian Dialectology, etc.).

No research study of the folk terminology used in the Covurlui area has been performed yet; a series of words used in this particular area were mentioned by some publications, such as: Şezătoarea, Cum vorbim, Lexic regional, Fonetică şi dialectologie, etc. The selections of folkloric material gathered by T. Pamfile and I. Brezeanu, as well as C. Pintilie’s monographies [2] are also worth mentioning. On the basis of such sources, the present paper aims at researching the folk terminology used in the Covurlui area, from the perspective of the relations between the language and the mechanisms of folk mentality. The main categories of mytho-folkloric terms are as follows:

- the vocabulary of magic: a adăpa (literal: to give water to a horse; here: to poison, to administer a potion to somebody), a boscorodi (to cast a spell on somebody), a bate (in the phrase a bate cărţile- refers to cartomancy: to read the future with the help of playing cards), bozgoane (spells, incantations, voodoo), abraş (about people: evil, violent; about actions: unsuccessful), etc.;

- the vocabulary used in the rites of passage: dolia (dolium), sălaş (dwelling; coffin; tomb), iritic (regional variant of heretic, unorthodox), vedre (the bearing of gifts in Romanian wedding ceremonies), capete (prosphora), etc.;


30

- medical vocabulary: fălcariţă (tetanus), rău de cela (literal: that kind of evil; refers to epilepsy), cori (measles), inimă (heart), samcă (spasm, involuntary muscle contraction), orbalţ (erysipelas), etc.;

- religious vocabulary: alba (sunrise), grijanie (communion), ispas (the Ascension), măcinic (martyr), etc.;

- the vocabulary of mytho-folkloric beings: benga (the Devil), fapt (devil; witchcraft, incantation, spell, charm, voodoo), tartor (the Chief of the Demons), mamona (Mammon), etc.

In the following pages, several mytho-folkloric terms shall be introduced and interpreted from an ethno-linguistic perspective. A adăpa (literal: to give water to a horse; here: to poison, to administer a potion to somebody). It is somewhat peculiar to encounter this term in the vocabulary of magic; it was recorded in the Galaţi area, with the meaning of “a face farmece” [3] (to lay somebody under a spell) and it is also used in the field of folk medicine: adăpat (charmed; fallen under somebody’s spell) and adăpătură (any kind of disease induced by means of spells, with the help of potions) [4] Similar to the verb a da (literal: to give), the verb a adăpa points to the use of liquid substances that were magically “processed and administered to other people.” [5] Fapt (witchcraft, incantation, spell, charm, voodoo). As a word with several folk meanings, it refers to an evil magical practice, as well as to a magical element (“that is thrown in the way of the charmed person”), and to a disease. What is interesting is that this mytho-folkloric term displays some semantic evolutions that are worthy to be taken into account: in the Cahul area, it was recorded with the meaning of “naughty child of pre-school age”, while, in the Covurlui area, its recorded meaning was that of “devil”. [6] In the former case, the term abovementioned loses its magical content, while, in the later case, there is a terminological transfer from the vocabulary of magic to the vocabulary of demonic beings. Inimă (heart). In Matca, this word denoting a somatic element was recorded with the “unexpected” meaning of “diarrhea”. It is interesting to note that the folklorist P. Caraman recorded a curse that preserves in its structure this unusual meaning of the word inimă (Lovi-te-ar inima să te lovească! - May you be stricken by the heart!). Caraman also commented on this issue, emphasizing the fact that the said meaning exists in Bulgarian as well, the difference being that “in Romanian, the name of the said disease is not a form derived from the noun inimă, as it is in Bulgarian, but the noun itself, which is a rather peculiar linguistic fact.” [7] Iritic (regional variant of heretic, unorthodox). The term in question was recorded in the Tecuci area [8] and it is, in the researcher’s opinion, a variant of the word eretic (heretic, unorthodox). The meaning used in the Tecuci area is that of “suckling”; it is a well-known fact that the literary language uses the term eretic to denote the supporter of a certain heresy, a follower of a different religion than Christianity. Some traditional beliefs and practices emphasize the fact that “no one must know the name that will be given to the newly born until the baptism; until that time, the child will be referred to as a Turk. It is only starting from the day following the baptism that the child’s name shall be used.” [9] In fact, the child is considered to be a pagan, a non-Christian or a heretic, until the baptism. Moreover, the infant is referred to in terms of diavol (demon), calvin (Calvinist), duh necurat (unholy spirit), liliac (vampire), necreştinat (non-Christian), moroi (ghost), nelegiuit (godless), nu-i curat (tainted soul), pricolici (werewolf), strein (heathen), pierdut (unredeemable soul), etc.[10] The researcher believes that the meaning recorded in the Tecuci area is based on beliefs such as the ones abovementioned. Fălcariţă (tetanus). Dicţionarul Academiei mentions this noun with the meanings of “tetanus” and “toothache” [11], while Lexic regional mentions the noun in question with the meaning of “healing


31

plant” [12], or, to be more precise, “plant used to heal fălcariţa”. It is common knowledge that I. A. Candrea and Maria Sitaru have mentioned an entire series of names of plants that bear the same name as the disease they treat, such as: holeră (cholera), gălbează (fluke), gălbinare (jaundice), şopârlaiţă (croup), etc.; however, the term fălcariţă is not mentioned among them, which renders the recording made in the Covurlui area even more valuable. [13] Orbalţ (erysipelas). As mentioned by the authors of the DLR (The Dictionary of the Romanian Language), this word refers to a disease, namely “erysipelas” [14], but it can also refer to a healing plant, according to ALR II [15] (the second edition of The Romanian Linguistic Atlas). The circumstances are similar to those of the noun fălcariţă; the difference is that, in addition to the meaning abovementioned, another meaning was recorded in the Corod area (“incantation, voodoo”), which probably appeared as a result of the reduction suffered by the phrase descântec de orbalţ (incantation used to cure erysipelas) [16]. The same circumstances hold valid for the noun lamoste (diarrhea) [17], as well as for another term analysed in the present paper, namely, samcă. Polgan (regional variant of the word pagan). It is a variant of the word păgân (pagan) and it was recorded in the Tecuci area with the meaning of “ugly and dirty”. [18] Dicţionarul Academiei mentions multiple meanings of this word: “pagan”, ”cruel”, “naughty child”; “ugly”, etc. [19] In general, these meanings display powerful negative connotations, as they are in fact based on the Christian’s attitude towards the followers of a different religion. It is also worth mentioning that the variant polgan is not recorded in the DLR, as well as the fact that this mytho-folkloric term has evolved in some areas towards the meanings of “jinx” and “demon” [20]. Rău de cela (literal: that kind of evil; refers to epilepsy). The abovementioned phrase was recorded in the Ţepu area, with the meaning of “epilepsy”. The word rău (literal: evil; bad) occurs in several folk phrases with interesting implications in the field of traditional spirituality: a pomeni de rău (pe cineva), (to forebode evil); a trage a rău (to tell of some evil that is to come); a meni a rău (to tell of evil events that are about to occur); a fi rău de ochi (to have the evil eye); [a fi] de rău (approximately: [this is] not good); a-i merge rău cuiva (when everything goes bad for somebody), etc. [21] The phrase rău de cela is not recorded with the meaning of “epilepsy” either by I.A. Candrea in his monumental work Folclorul medical român comparat, or by Maria Sitaru in her doctoral thesis on folk medical terminology. The absence of the said phrase from reference works in the field renders the information found in the Covurlui area even more valuable. Samcă (spasm, involuntary muscle contraction). At its origin, this noun referred to an evil mytho-folkloric being. From the viewpoint of the vocabulary of magic, other various meanings draw more interest: “disease” (caused by the abovementioned evil spirit); “charm worn by superstitious people, due to the magical power it possesses to protect them from the disease described above”; “healing plant” (“used especially as a cure for the samcă disease”) [22]. In the Corod area, the meaning of “incantation, voodoo” is also used; the researcher believes this is a result of the reduction of the phrase descântec de samcă (incantation used to cure the samcă disease), for the purpose of linguistic economy. Sălaş (dwelling). The word is recorded as having multiple meanings in the DLR: ”modest dwelling”; “imaginary place considered to be the main residence of saints, supernatural beings and the dead”; “coffin” [23]. The following note is added in reference to the later meaning: “especially in Transylvania and Maramureş”; the lexical materials gathered from the Târgu Bujor area show that this meaning is also recorded in the south-eastern region of Moldavia. [24] This is not surprising, considering the long-standing nature of the word (it also appears in Coresi’s texts), as well as the use of the phrase salaş de veci (tomb) in the old Romanian language.


32

The present paper intended mainly to give evidence of the existence of some regional lexical elements (in the Covurlui area) that are useful for learning about the mechanisms of folk mentality, which is the reason why it did not dwell upon the purely linguistic aspect of the matter, but upon the ethnological one. The author noticed in particular the existence of some elements of medical terminology, as well as elements belonging to the terminology of magical practices, which have proved extremely useful in fulfilling the set aim of the paper. Two large categories of linguistic phenomena can be noticed; the said phenomena are mentioned in a nutshell below:

- words, phrases, collocations, variants that are specific to the researched area (rău de cela, polgan, etc.);

- meanings that are specific to the said area (iritic, fălcariţă, samcă, etc.).

The present attempt to research the said matter may prove useful, as there is no other research study of the terminology used in the Covurlui area, from an ethno-linguistic perspective; a thorough study of the matter would presuppose much more extended investigations, such as extracting the lexical material on the Covurlui area from existing bookish sources, as well as gathering new linguistic materials through several field surveys. Notes

1. *** Tratat de dialectologie românească, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 270. 2. Pintilie, Costache, Monografia comunei Matca; Monografia comunei Corod, works that are kept under the

form of a manuscript at the History Museum of Galaţi. 3. *** Lexic regional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, II, p. 20. 4. Păsculescu, Nicolae, Literatură populară română, Bucureşti, 1910, p. 319. 5. Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de magie populară românească, Ed. Paideia, Bucureşti, 2000, p. 12. 6. Ibidem, p. 120. 7. Caraman, Petru, Descolindatul în orientul şi sud-estul Europei, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997, p.

420. 8. *** Lexic regional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, II, p. 95. 9. Candrea, Ion Aurel, Folclorul medical român comparat, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 274. 10. Scurtu, Vasile, Termenii de înrudire în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 58. 11. DA, volume II, part I, p. 37 12. *** Lexic regional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, II, p. 95. 13. Candrea, Ion Aurel, op. cit., pp. 324-330. 14. DLR, volume VII, part II, p. 273. 15. ALR II, map no. 6301. 16. Pintilie, Costache, Monografia comunei Corod. Glosar. 17. DA, volume II, part II, fasc. II, p. 88. 18. Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de divinaţie populară românească, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p. 128. 19. DLR, volume VIII, part III, p. 943. 20. Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de divinaţie populară românească, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p. 128. 21. Ibidem, p. 144. 22. Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de magie populară românească, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003, p. 233. 23. DLR, volume X, part I, p. 144. 24. *** Lexic regional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 93.

Selective Bibliography Berdan, Lucia (2001), Mitologia cuvintelor, Iaşi: Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”. Evseev, Ivan (1983), Cuvânt, simbol, mit, Cluj-Napoca: Ed. Facla. Wald, Henri (1967), Realitate şi limbaj, Bucureşti: Ed. Academiei.


33

Prefrontal Lobotomy by Vasile Voiculescu – A Medical Dystopia

PhD. Student Bobȋrnilă (Niţă) Marilena

‘Dunarea de Jos’ University of Galati Résumé : Le communisme est l'une des idéologies totalitaires qui a laissé sa marque sur le XXème siècle. L'idéologie communiste soutient l'idée d'une société parfaite, où les individus sont égaux. Le système socialiste semblait être le salut de la majorité, cependant sa mise en pratique a eu des effets négatifs. La cruauté du communisme a détruit des fondements significatifs de l'humanité. La terreur physique et psychologique a déformé la condition humaine et les relations interhumaines, en créant le cadre propice pour l'exercice de l’utopie/de la dystopie dans la littérature roumaine. En 1948, quand le communisme avait déjà apparu sur ces terres, Vasile Voiculescu écrit Lobocoagularea prefrontală, une dystopie reflétant codifié la société oppressive où il vit. Notable pour le médecin et l’écrivain Vasile Voiculescu, mais surtout pour le nouveau système en cours d'installation, l'histoire reproduit la modalité la plus brutale du "lavage du cerveau." La vision de l'auteur est radicale : l’opération de lobocoagulation préfrontale, prolongée à l'infini, est une méthode d'extinction scientifique, dans laquelle l'individu est tué lentement. Mots-clés : communisme, idéologie totalitaire, dystopie, société oppressive, vision radicale. Totalitarianism is a political regime where the power belongs exclusively to a person or a group of persons. The gap between state and society is practically annihilated within the totalitarian regimes, meaning that the power penetrates even the very private life of each citizen. Totalitarian ideology represents the opposite to the concept of open society. Communism is one of the totalitarian ideologies that marked the twentieth century. The communist ideology derives from the theory of social determinism according to which the behavior of a person is not induced by his own personality but by the class that he belongs to. Accordingly, education through the ideology of the new communist society became compulsory. Communist ideology promotes the idea of a perfect society where individuals are equal among them. In this respect, the role of literature as a means of propaganda becomes overwhelming, its main purpose being that of educating not only through the spirit of obedience to the political party and its leader but also through hate towards everything that antagonizes this attitude. Propaganda by means of literature oversimplified the mechanism of producing literary works. The aesthetic principle, the intrinsic state of art altogether, was replaced with the one of effectiveness in as far as reaching the propagandistic goal was concerned. As a result, the writer became a mere performer of the ideological command that came from the political party. Those who did not write in an accessible language and did not have lofty ideals about life, those who displayed the slightest inclination for poetical affinities, for naturalism, eroticism and entertainment, for analytical prose, detective or adventure novels would become unworthy as a writer in the eyes of the party. Intellectuals were urged to comply with the norms of socialist realism, as reality was not what the artist perceived but what the party decided it should be. The socialist system appeared to be the salvation of the majority; however, applying it had negative results. The cruelty of communism destroyed significant bases of humanity. Several prestigious intellectuals- Vasile Voiculescu being among them - were arrested and sentenced to many years in prison, having been accused of conspiracy against social order. For four years, between 1956 and 1960, Romania confronts itself with the persecution of intellectuals, starting with the students and ending with the great personalities of science and culture- some of them on the brink of retirement or over it, such as Voiculescu. Thus, midnight raids at people’s homes would take place, arrests and prolonged, repeated inquiries would be followed by brief trials that would end in sentences decided long before the covering of all natural and logical stages or procedures established by the law. The arrest of Vasile Voiculescu, who was in his vale of years, was justified by his presupposed participation in conspiratorial deeds against social order. These conspiracies resided in the meetings at Antim monastery, also the conversations and readings at Slatineanu and Pillat houses or the readings from there or from Voiculescu’s. Unfortunately, the ideas of justice at that time regarding the procedures of a trial were totally different from what fairness meant. The Security had already labeled Voiculescu as an enemy of popular democracy and as a result any defense had become


34

futile. The senior poet and the other defendants belonging to the group called the Blazing Pyre (Rug Aprins) were sentenced to extremely severe punishments as in all cases that were tried during that autumn. Vasile Voiculescu’s arrest, on the night of 4th to 5th August, 1958, as well as that of the group of intellectuals termed by the Security as the Blazing Pyre came as a shock not only to those who fell victims of this arbitrary but also to those close to them. Observing the logic of the system, the small literary gatherings shed a different light in the statements given by Security (Securitate). Generally, it can be said that the communist regime in Romania was hostile to the true spiritual values which it attacked and sought to destroy. Obviously, it did not succeed. Irrefutable works of art emerged nonetheless. This did not happen because of the regime but in its defiance. Physical and mental terror distorted both human condition and relations between people creating the proper background for the emergence of utopia/dystopia within the Romanian literature. If utopia as a literary genre is not considered to be spectacular because it is predictable thus becoming ineffectual, visionary, prospective and predictive, the dystopian model is much more stimulating, ultimately saving the utopian genre from routine, boredom and leveling. Every writer who suggests a utopia becomes implicitly a critic of the world that he lives in. Most often than not things and facts pertaining to a utopia are radical, revolutionary, the term utopia becoming an equivalent of idealism. Dystopia does not build but rather demolishes; it does not suggest happy islands but catastrophes, projections of the dehumanized man; it portrays an agonizing mankind, a range of images of deconstruction. It is a genre that annihilates the utopian model. Apart from its terrifying perspective, the dystopia has also a few happy endings. One of such endings is the cathartic one. Dystopia has the purpose of both warning and freeing man from the illusion that his utopian effusion can be achieved. In 1948- the time when communism emerged on these lands- Vasile Voiculescu wrote Prefrontal Lobotomy, a dystopia which mirrored the oppressive society that he lived in by means of a code. Actually, this story represents an epic satire developed ironically which conveys a reversed message: the human being’s estrangement in an automated paradise that deprives him of both the pleasure and the pain of living, programming every stage of his existence. Quite illuminating for the doctor-writer Vasile Voiculescu and mostly for the system that was being set up at that time, the story renders the most cruel way of “brainwashing”. The vision of the author is a radical one: the operation of prefrontal lobotomy, extended endlessly, is a method of scientific extinction in which the individual is killed in slow motion. The story is inspired by a barbaric medical practice conducted in the last century during the 30’s-40’s. The text is eloquent especially for the sharpness of the perspective and also for its demystifying pioneering. Prefrontal lobotomy is the operation invented by the Perfect Permanent Presidium of the Peace Peoples (the communist camp) with the purpose of making the individual emotionally immune; the operation is performed three times, upon birth, during childhood and also when the child becomes of age. Each citizen must own a certificate that would prove the triple operation; otherwise, expulsion will become effective. The aim of the operation is to sterilize the patient affectively by targeting especially the nervous centres of anxiety and revolt making an example of loyalty out of the lobotomy crown existing in every house. As a result of lobotomy, a model citizen can be obtained while the individual loses his conscience as his self becomes amorphous. No matter whether the forbidden books were burnt, no matter whether the children were raised in public educational facilities(“educatorii”), no matter whether eroticism was allotted scientifically and not anarchically, still the youngsters showed signs of anxiety as if they were not operated at all, discovering beauty, love, faith etc. In order to stop the epidemic of freedom, the authorities organize sterilizing sessions and even” the lead lining of the brains”[1] or cutting out the pineal gland where the virus of revolt is assumed to be germinated. After a time of inactivity, the epidemic breaks out again so that the presidium sets up huge collective experiments up to the shutdown of the whole brain, the main enemy of the authorities being, as they often admit it, the Spirit itself. Even though the population is dumbed down extensively, the epidemic breaks out again, the organic headquarters of freedom incitation being a heart with nervous fibres which undertook the function of the purged brain. The ending of V. Voiculescu’s story is deliberately paranoid because the presidium decides that the


35

heart must be cut out, thus reducing the population to the structure of some bodies voided of their internal organs (the brain and the heart); however, the epidemic may break out again, given the circumstance of the virus being able to hide in another internal organ. The vision of the writer is a radical one: Voiculescu envisages a physical brainwashing, implying all consequences up to the making of human homunculus, purged organically of brain and heart. Assertively, the writer points that the institution of repression could even conceive the removal of all vital organs in order to obtain an individual voided inside made up of only blood and lymph. Eventually, the prefrontal operation, extended endlessly, represents a method of scientific extinction -that of killing the individual in slow motion, not in front of a firing party. Prefrontal Lobotomy focuses on the requirement of material society - that of establishing the prerequisites for “gratitude and universal social peace” by means of a seemingly innocent” process of neurosurgery. The prefrontal lobotomy which Voiculescu considers did exist as an experiment of a neurosurgeon. The procedure focused on the coagulation of the two frontal lobes of the brain by means of a specially designed crown that was placed on the head, charged with high voltage radioactive power that would ultimately release two beams which were burning, emaciating the nervous fibres that connected the two lobes. The effect was shattering: the emotional component would fade away leaving the personality of the individual in question deprived of any traces of reflexes, ambition or aspiration. The individual ended up being calm, emotionless throughout all his life. By literary play, the writer goes on with his story. A blissful era, deprived of metaphysical turmoil and mystical exultation followed soon after lobotomy had been performed on all individuals, making no exceptions. However, after a while, the emotional part came to the fore. After extended researches and scientific experiments it came to the conclusion that the spirit purged from the brain and glands due to lobotomy, came to the fore finding another place that set on the move an entire army of scientists in order to be found. Eventually, after exhausting researches “being fierce on the brain only”[2], the scientists took also the heart into account: the spirit had indeed moved there, while the heart returned “to its previous function, that of the centre for emotional intelligence”[3]. In Prefrontal Lobotomy, not only the surgical procedure of lobotomy but also the miracles of salvation by overtaking the functions of the brain by the endocrine glands or other internal organs are scientifically confirmed, the writer merely projecting its expanded effects to the absurd in a parabolic interpretation enriched with meanings. The idea that no dictatorship and no physical constraint, maiming the very being, cannot completely destroy the emotional part, the inner existence, the intangible space of his feelings reaching endlessly to spiritual values, is thus based on a physiological reality well-known to the doctor, according to which mental life cannot be conceived without heart and cardiovascular system. “Symbolically, the writer alternates subtly and extremely eloquently prediction with retrospective, conferring his utopian writing a mythical ending; nevertheless, any utopia focuses chronologically on a beginning or an ending of the world, as it is born out of the need to suggest a solution, to point out a way of safeguarding reality”[4]. Alternating between parable and satirical utopia, borrowing some modulations from sci-fi stories, Prefrontal Lobotomy “is consistent with a plea of ideas: the failure of any attempt to suppress the emotional part”[5]. It is suggested the image of a society where man has exclusively the characteristics of the device as a result of cutting out the nervous centres in the brain: “the famous book of the scientist Karpmann entitled:”Prefrontal Lobes, Enemies of Mankind” is actually the foundation of this crusade led persistently and successfully against the wretched nervous centres where all the insurrectionists of the self, dream, sensation, meditation, discontent, eagerness to perfection, misanthropy along other enemies of tranquility, social and individual order were nesting at some other time”[6]. “Didactic and ineffectual ( the writer seems to have deliberately adopted the bare tone of the scientific paper), Prefrontal Lobotomy remains in the file of Voiculescu’s work laboratory as a significant text mostly for the restless pursuits of the writer”[7]. An original writer such as Vasile Voiculescu finds the ways of revealing the oppressive society that he lives in by means of a code. The utopia described ironically even from the very first sentences turns back on its reverse; it is a


36

reversed utopia, an antiutopia, if one reads it as the writer wants one to, from whose desperation this vision comes to life. Dressed in his medical robe, concerned with the latest psychiatric research, authorised to handle the field technology, Voiculescu confers his prose the characteristic of a scientific essay, not being intended as fiction. The process itself, even symbolical, interested him. Although he does not want to publish Prefrontal Lobotomy immediately, Voiculescu sends it to an article in Presse médicale, having a scientific related motto. In 1948, when the theory of the new man was being released, the quotation sounded like a threat: „the frontal lobes are the enemies of mankind. The lobotomized loses the emotional constituent of his activities etc.”[8] The irony as a reversed speech starts at this point. What comes next, the details of the script must be understood the other way round. What is portrayed within the story as the future, it actually represents the process that has already begun, that of changing the man so useful for the totalitarian society, where nobody opposes nothing, everybody listens happily to their great leader, neutralized of dreams and sensations. Irony is rendered as a form of solidarity with the suppressed people, because it has a political target. Irony is hidden behind a seemingly scientific speech. Notes [1] Vasile Voiculescu, Integrala prozei literare, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 610. [2] Idem, p. 612. [3] Ibidem. [4] Nicolae Florescu, Prefaţa la V. Voiculescu, Toiagul minunilor, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1991, p. 8-9. [5] Mircea Braga, V. Voiculescu ȋn orizontul tradiţionalismului, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 124. [6] Vasile Voiculescu, op. cit., p. 609. [7] Mircea Braga, op. cit., p. 124. [8] Vasile Voiculescu, op. cit., p. 607. Bibliography Achim, George, Iluzia Ipostaziată. Utopie şi distopie în cultura română, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002. Barcan, Doina; Sterpu, Bogdan, Regimul comunist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul European, Iaşi, 2003. Braga, Mircea, V. Voiculescu ȋn orizontul tradiţionalismului, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. Oprea, Marius, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008. Popescu, Florentin, Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, Editura Vestala, Bucureşti, 2000. Popescu, Florentin, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984. Voiculescu, Vasile, Integrala prozei literare, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998. Voiculescu, Vasile, Toiagul minunilor, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1991.


37

Mihail Sadoveanu în ierarhia canonului ideologic postbelic

Drd. Ramona Buruiană

Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați Abstract: In the communist period, the main instrument used for controlling the literary activity was censorship. From the moment of the communists coming into power (the Groza government), the phenomenon of the purge began to be manifest, to the extent that, until 1946, up to 2000 literary works were forbidden. Valuable authors were removed from textbooxs and libraries, authors such as Blaga, Slavici, Maiorescu, Iorga ect., who had become class enemies. Mihail Sadoveanu, who was a semanatorist at the beginning of the century, receives in 1950 the Golden medal of peace for the novel Mitrea Cocor, and, thus subjecting his talent to the political dogmas, he will represent the ideal model of applying the social realism in the literary works. The purpose of the work is to demonstrate the success of the novel, through the facile approach of the theme of the poor peasant, shaped by the revolutionary communist spirit of the class struggle. Key-words: censorship, purge, political dogma, social realism.

Există doi termeni care au definit ideologia literară de după 1948: proletcultism şi realism socialist. Proletcultismul a circulat foarte puţin, prin anii ’50, a fost criticat, apoi a dispărut, însă realismul socialist a rămas, constituind “o frână pentru afirmarea literaturii şi artei, devenind, în general, un instrument de opresiune spirituală”.[1] La noi în ţară, termenul a apărut prima dată în ziarul Şantier, în 1935. În 1951, apare broşura Pentru realismul socialist în literatură şi artă, unde este definit curentul, în maniera lui Jdanov. Nu se mai admitea vreo negociere terminologică sau conceptuală, aşadar trebuia respectată maniera de scris. Deşi termenul rămâne în această formulă opacă, literatura rezultată din acest concept nu e nici realistă, nici socialistă, e o literatură care mai mult inventează realitatea decât o înfăţişează, după anumite criterii ideologice comuniste: iluzionare, manipulare. Deşi în anii ‘70 literatura va fi ieşit de sub tutela realismului socialist, paradigma nu se schimbă, literatura rămâne angajată, subordonată partidului, realităţii sociale, prin directivele impuse: „Iar supremul comandament etic pe acest drum al artei, ca, de altfel, în întreaga noastră viaţă socială, se poate rezuma în cuvintele amintite ale tovaraşului N. Ceauşescu la o întâlnire cu scriitorii: «Să pui mai presus de orice interese personale, interesele poporului tău»”.[2] Realismul socialist a întors operele literare la o paradigmă mai veche (poezia paşoptistă), limbajul folosit fiind mai clar, mai flatant mai agreat de cititorul instinctual. Literatura devine imaginea unei realităţi sociale şi psihologice corespunzătoare ideologiei comuniste. Cenzura, în pofida momentelor de relaxare, vegheză la îndeplinirea comandamentelor, după principii determinante ale momentului: „dacă primii cenzori aplicau epuraţia în funcţie de eticheta «colaboraţionist», «legionar» sau «fascist», din 1949 până în 1953 se va pune accentul pe «puritatea ideologică» a textelor literare (…); după destalinizare, din 1954 până în 1964, contează mai mult îndepărtarea eventualelor «deviaţii prooccidentale» din text, precum şi «moralitatea» autorului în cauză, (…) în sensul conformării acestuia la doctrina omului nou.” [3] O definiţie interesantă, bazată pe logica sau filozofia cenzurii, apare în 1984 de George Orwell: „a şti şi a nu şti, a fi conştient de o totală veridicitate în timp ce spui minciuni cu grija contruite, a susţine în acelaşi timp două idei care se exclud reciproc, ştiind că sunt opuse şi totuşi crezând în amândouă; a folosi logica împotriva logicii, a renega morala în timp ce o pretinzi; a uita tot ce este necesar să uiţi, pe urmă a readuce acel lucru înapoi în memorie exact când este nevoie de el şi a-l uita imediat din nou” [4] Cenzura a dispărut oficial în ’77, dar, în realitate, niciodată.

În aceste vremuri teribile, ameninţătoare, se întrevăd şi soluţii pentru scriitorii „obsedantului deceniu”: aşteptarea unor vremuri mai bune sau abandonarea profesiunii de artist, oportunismul, exilul, compromisul/simularea (Ketmanul, omul cu două feţe, termen preluat din Gândirea captivă a lui Czeslaw Milosz – „«tăcerea în privinţa propriilor convingeri» sau mascarea lor prin declaraţii publice opuse” [5]), disidenţa (contestarea ideologiei, a regimului). De la aceste atitudini ale scriitorilor în epocă, pe lângă o literatură aservită şi una tolerată (nu se puteau depăşi anumite limite), apar, de asemenea, o literatură a exilului şi o literatură disidentă (cărţi apărute în Franţa,


38

Germania). Eugen Simion, analizând rezistenţa operei la constrângerile vremii, subliniază esenţialul: „Într-un regim de tip totalitar cu un sistem ideologic autoritar, inflexibil, cultura moare sau acceptă să se mistifice, supunându-se canoanelor ideologice oficiale…”. În finalul studiului, criticul insistă şi pe problema necesităţii unei evaluări la sfârşitul acestei perioade – „revizuirea valorilor” care sancţionează elitele pentru compromisurile cu regimul. E. Simion atrage atenţia asupra urmărilor grave ale acestui proces care ar putea prejudicia cultura română, prin intermediul unui mesaj al lui Milan Kundera adresat „iacobinilor intelighenţei răsăritene”: „Dacă spiritul procesului va reuşi să distrugă cultura acestui secol, în urma noastră nu rămâne decât amintirea unor atrocităţi cântată de un cor de copii.” [6] N. Manolescu susţine acest punct de vedere în virtutea căruia oportunismul ar trebui iertat mai ales cand vine vorba de salvarea valorilor, deşi atitudinea scriitorilor nu se justifică în nici un fel: „nu doresc să şochez pe nimeni: dar sunt convins că mai presus de oportunismele scriitorilor ca persoane, totdeauna regretabile, există o oportunitate a literaturii adevărate, a cărei absenţă din viaţa publică reprezintă o ştirbire a patrimoniului cultural al naţiunii.” [7] Această punere în temă a suscitat interesul lui Bujor Nedelcovici, în vederea găsirii unui răspuns la întrebarea: „Există în oportunism o latură pozitivă?” Romancierul simţindu-se nevoit să se exileze, în 1987, vede în oportunism, în funcţie de perioadă, o atitudine mai mult sau mai putin pardonabilă, în funcţie de contextul socio politic. B. Nedelcovici stabileşte trei forme de existenţă ale acestei transformări de ordin principial pentru obţinerea unor privilegii. În prima etapă, se distinge „oportunismul explicabil: 1950-1964” (unde îi regăsim pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Ralea, Vianu, Perpessicius, Camil Petrescu, Petru Dumitriu, Stancu, T. Popovici). Este scuzabil compromisul, e de părere autorul, în măsura în care un posibil refuz ar fi însemnat izolarea scriitorilor, o pauză în evoluţia fenomenului literar şi alte suferinţe de ordin fizic, moral, material. Pentru a da întâietate principiului moralităţii, B. Nedelcovici îi menţionează şi pe cei care şi-au asumat riscurile de a se împotrivi subordonării: Mircea Vulcănescu, V. Voiculescu, Blaga, H. P.- Bengescu, V. Streinu, N. Crainic, Radu Gyr, Noica, Doinaş, Paleologu, Negoiţescu (unii dintre ei plătind cu viaţa). Oportunismul devine inacceptabil, însă, în momentul parazitării operei literare (Mitrea cocor, Un om între oameni, Drum fără pulbere etc) determinându-l pe autor să evite un raspuns pozitiv la întrebarea din titlu. „Istoria – fie ea literară – nu este nici morală şi nici sentimentală, preţul însă a fost foarte scump plătit («Dacă viaţa unei singure persoane este pusă în primejdie soluţia nu este de acceptat», spunea Camus – citez din memorie) şi în orice caz nu ne putem mândri, chiar dacă – este adevărat - «patrimoniul cultural al naţiunii nu a fost în întregime ştirbit». [8] A doua etapă este cea a „oportunismului naiv: 1964-1971”, perioada de relaxare, de afirmare a operelor valoroase, dar şi a „crizei Cehoslovace”, a refugiului scriitorilor în partid, de unde, motivau ei exercitau „o supraveghere a dictaturii în expansiune”. Ultima etapă stă sub semnul “oportunismului ruşinii:1971-1989”- “cultul personalităţii” stimulat de Dumitru Popescu şi Adrian Păunescu, poezia osanalelor, elogierea “epocii de aur”, dar şi disidenţa scriitorilor Paul Goma, Dorin Tudoran, M. Dinescu, D. Deşliu, Dan Petrescu etc., „scrisoarea celor şapte scriitori în apărarea lui M. Dinescu”[9], rolul exilului în susţinerea morală a celor din ţară. Acest caz al oportunismului rămâne deschis, şi, în pofida opţiunii lor, locul marilor scriitori în ierarhia literară rămâne aceeaşi – două trei opere de sacrificiu nu pot ştirbi valoarea unui colos peren înălţat prin forţa spiritului şi a talentului artistic. Primul notat pe lista „oportunismului explicabil” este Mihail Sadoveanu, o situaţie neînţeleasă de N. Manolescu, în privinţa necesităţii infestării ideologice a operei – „grav în cazul lui Sadoveanu n-a fost atât faptul că a acceptat funcţii mai mult sau mai puţin onorifice sub un regim abject, cât faptul că a scris Mitrea Cocor. La rigoare putem înţelege că pentru a-şi apăra opera, un scriitor face compromisuri cu puterea. Este de nejustificat însă coruperea operei înseşi în numele unor dogme politice. [10]

Întregul tablou literar al „obsedantului deceniu” oferă exemple în acelaşi sens – modele de roman realist socialist (Eusebiu Camilar, Negura; V. Em. Galan, Bărăgan; Aurel Mihale, Ogoare noi; D. Marcea, Pâine albă; Titus Popovici, Setea etc.), opere despre „omul nou”, „lupta de clasă”, muncitorii şi ţăranii revoluţionari, activistul de partid – eroi pozitivi -, dar şi despre eroul negativ – chiaburul, duşmanul de clasă etc. Trebuia subliniat sensul pozitiv al schimbărilor în societate,


39

construirea omului nou, optimist, încrezător în viitorul luminos şi reflectarea înaltă a prezentului, materializat în „industria socialistă, în procesul de edificare a socialismului la sat, în activitatea de pe şantiere, din institute de cercetare, din cele mai reprezentative unităţi socialiste. (…) Trebuiau înfăţişate în biruinţe ale constructorilor noii societăţi, obţinute în lupta dură cu duşmanul de clasă.” [11]

Abordarea temei rurale, esenţială în această perioadă, se învârte în jurul evenimentelor- cheie din istoria satului românesc – reforma agară (1945) şi colectivizarea (1949), prezentate distorsionat, cu multe artificii pentru a se putea trece de cenzură(scriitorii făceau mari compromisuri şi revizuiau opera, desfigurând realitatea socială, după criteriile inventate de partid).

În analiza „atmosferei de epocă a anilor ’54 (având ca reper Gazeta literară), Luminiţa Marcu pune în valoare esenţialul: rolul nefast al cenzurii care transformase actul de creaţie într-o „discuţie din plenarele de proză”, angajarea scriitorilor importanţi în sprijinirea puterii: (M. Sadoveanu, C. Petrescu), influenţa romanului în epocă, primele romane-gazetă (modalitate de propagare a romanului), preferinţa pentru abordarea anumitor teme: „«noua realitate» (tema cea mai aplaudată), «înfierarea burghezo-moşierimii», lupta antifascistă, «răscoala de la 1907», «grevele muncitoreşti», «colectivizarea»”, supremaţia lui Sadoveanu în canonul prozei (M. Sadoveanu, Z. Stancu, C. Petrescu, M. Preda, P. Dumitriu), Mitrea Cocor - modelul în epocă al realismului socialist. [12] Dar tot ce s-a scris în perioada anulor ’50-’60 stă sub semnul „hiatusului”, „a întreruperii exerciţiului estetic” [13] şi despre „obsedantul deceniu” Marin Preda se vede nevoit să ofere explicaţii demne, pertinente, prin invocarea necesităţii existenţei unei coerenţe a procesului artistic, lăsând deoparte modul în care scriitorii au înţeles să participe la evenimentele sociale – „În accepţia acelora care consideră deceniul ’50-’60 ca un hiatus, acest hiatus nu constă în aceea că s-a scris prost sau bine, ci în aceea că s-ar fi scris în afara literaturii. (…) Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sunt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie? (…) Că acest început de literatură revoluţionară a fost însoţit repede de degenerări dogmatice nu e vina literaturii revoluţionare şi în orice caz această înţelegere nu scoate literatura din câmpul ei firesc. Dimpotrivă, o literatură plutind pe ape atemporale, senine şi izolate, în vreme ce alături oceanul social este în fierbere, mai degrabă poate da naştere, într-o cultură, unui hiatus.” [14] În plus, susţine Marin Preda, chiar şi după anii ’60 au mai apărut în unele scrieri motive şi teme ale „obsedantului deceniu”, iar în acest timp, operele au fost lăudate în chip solemn. Atunci vine de la sine întrebarea: „cum ne explicăm acest comic fenomen, adică negarea unui deceniu pentru un motiv, şi tămâierea unor cărţi ale următorului care seamănă cu cele mai proaste din deceniul încriminat?” [15] Marin Preda subliniază, de altfel, importanţa acestui moment, prin descoperirea unor valori autentice, aspect mult mai relevant decât întregul proces de analiză a hiatusului, perceput de marele romancier ca eveniment irepetabil, un stimulent în dezvoltarea şi evoluţia fenomenului literar.

Pe Sadoveanu Preda îl preţuieşte, dincolo de opţiunea lui de a-şi vinde opera, punându-i în paranteză jocul de scenă din timpul procesului revoluţionar: „Sadoveanu a vrut şi el să facă o literatură revoluţionară. Faptul că a înţeles acest lucru greşit, concepând revoluţia noastră ca fiind opera unor prizonieri de război, este o altă poveste.” [16] Şi povestea începe în 1945, când, într-o conferinţă din cadrul ARLUS, Mihail Sadoveanu se lasă orbit de „lumina de la rasărit” [17] şi îşi anunţă adeziunea la modelul socio-cultural sovietic: „Pentru mine, Constituţia lui Stalin … este ca o altă evanghelie a lumii nouă ce se pregăteşte şi mai ales a lumii întârziate din care facem parte şi noi.” [18] Impresiile după vizita sa în U.R.S.S. sunt publicate în vol. Caleidoscop (1946) de unde aflăm şi soluţia învederată pentru problema ţăranilor, adusă de la ruşi: colectivizarea – „vechea plugărie a fost revoluţionată; au apărut mari întinderi cultivate raţional; deosebirea între ce-i acum şi ce era altă dată în vremea latifundiilor e că beneficiul întreg e al muncitorilor şi că plugăria se face mai bine. Colhozurile de cereale (…) sunt toate bogate şi reprezintă o mare putere economică.” [19] Propaganda prostalinistă a fost susţinută de marele scriitor cu obstinaţie în acea perioadă. În ’46, era preşedintele Parlamentului, în ’48, vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale, iar în ’49, ca


40

preşedinte al Uniunii Scriitorilor, pune în pagină modelul sovietic de elaborare a operei literare – romanul Mitrea Cocor – „o ilustrare exemplară a realismului socialist”. [20] Dacă Păuna Mică (1948) nu trezeşte interes fiindcă „înfăţişarea construirii unor noui aşezări sociale de către ţărănime rămânea încă idilică” [21], Mitrea Cocor se pliază pe cerinţa tezistă de la început, anticipând motivul luptei de clasă: „la Dropii e aur, boierii adună bogăţii, noi trăim în strâmtoare şi putrezim în sărăcie.” Romanul are ca temă formarea noului stat socialist, prin intermediul eroului pozitiv Mitrea Cocor, ţăran sărac din Malu-Surpat, oprimat şi plin de suferinţe din copilărie: „Iarăşi zic vai de voi, la Malu- Surpat. Ce jucării, ce mâncare, ce somn? Că pe unul din fraţii mei căruia i s-ar fi cuvenit să-i spună acum: «Măi nene», îl rupseră porcii când era de un an şi se afla într-o albie, la umbră, iar maică-mea dusă cu treburile mai departe. Pe acel prunc de-un an îl chema tot Mitrea. Puteam fi eu cel din albie.” Celelalte clase sociale (boierii şi chiaburii) îi au ca reprezentanţi pe Cristea Trei-Nasuri şi pe morarul Ghiţă Lungu, avid pus pe fapte netrebnice împotriva fratelui său, Mitrea, din dorinţa de a-l înlătura pentru a intra în posesia averii lui. După moartea părinţilor, Ghiţă îl trimite pe Mitrea la curtea boierului Trei Nasuri, unde umilinţa, bătăile şi asupririle alimentează ura şi revolta strânse de-a lungul timpului, amplificate de nedreptăţile şi de atitudinea violentă a mamei („eroul trebuia călit în lupta de clasă, ba chiar şi-n lupta maternă sau chiar fraternă …” [22]). Revolta se naşte din copilărie – Agapia era nemiloasă – odată, „i-a dat cu dosul palmei peste gură. Mitrea şi-a înghiţit lacrimile şi-a tăcut.” Ochii aceea negri, scăldaţi în patimi, trădau un suflet împovărat de durere şi revoltă, căci după stingerea mamei a trebuit să îndure dispreţul singurului frate, boierul Ghiţă Lungu, hotărât să-l dea pe mâna lui Cristea Trei-Nasuri, la conac. („Îl iau cu momeli. Îl îmbrac. Facem contract pe cinci ani cu ciocoiul. După ce gâfâie acilea cinci ani, mă-nţelegi, ori să-l ia în pleasnă la oaste. Pe urma, punct”). Ghiţă veghea din spate suferinţele din temniţa în care-şi azvârlise fratele, asigurându-i anii de supliciu, prin acţiuni infame, josnice, mişeleşti. Mitrea se stăpâneşte şi rabdă, păstrându-şi demnitatea, judecând aspru fărădelegile năpustite asupra lui – „Mitrea a rămas singur gândindu-se. Îl durea toată carnea de pe trup ca după o trudă cumplită şi îl împungeau în spinare ace de foc. Avea în el venin. Se opintea să-l verse. A stat aşa singur cu ochii îngheţaţi cugetând la o răzbunare cruntă, însă încă nedesluşită.” Stia că fratele lui se făcuse trădător pentru o mână de pământ, dar la fel de bine ştia că va sosi şi ceasul dreptăţii. Mitrea Cocor, exponentul omului nou în societatea comunistă, îşi urmează iniţierea la regiment, unde plutonierul major Cataramă avea cu el planuri mari. Caporalul Florea Costea, om al partidului, îl sfătuise pe Mitrea să ia lecţii, vorbindu-i despre importanţa învăţăturii, dar profesorul ce-avea să-l lumineze, „un revoluţionar ca cei care lucraseră la dărâmarea împărăţiei ruseşti”, luptător „pentru ridicarea norodului muncitor, fusese întemniţat. Atunci, fierarul Florea îşi luă asupra sa misiunea de formare a lui Mitrea şi, în preajma Paştelui (1942), soldatul fruntaş(Mitrea Cocor) trimitea prima scrisoare iubitei sale, Nastasia, pătruns de speranţa revederii, în ciuda fatalităţii războiului, mistuitor de vieţi. „Ni se pare totuşi, că Florea Costea i se destăinuie cu prea multă uşurinţă lui Mitrea Cocor şi cu şi mai multă uşurinţă îl descoperă, din prima clipă, pe celălalt om de partid, profesorul care urma să-l înveţe carte pe Mitrea. Cu mult mai prevăzător ar fi trebuit să fie un comunist, în acele împrejurări. Datorită acestui fapt, oprimarea exercitată de către dictatura antonesciană împotriva Partidului Comunist, pe atunci în ilegalitate, ca şi lupta cu atât mai grea pe care o duceau comuniştii pentru a transmite cuvântul Partidului, pierd din tărie”, afirma, într-un tablou critic al romanului, Vera Călin. [23] În război, experienţa trăirii la limită a fiinţei ajunsese la paroxism odată cu rănirea prietenului său Florea. Urmează experienţa lagărului şi transformarea lui Mitrea în spiritul orânduirii sociale sovietice – învaţă ruseşte şi ia lecţii de agronomie, apoi, soldatul Mitea Karaganov de la Kostroma îi prezintă modelul de stat sovietic şi vrea să-l facă om politic: „ (…) în acel sat oamenii au de 11 ani gospodărie colectivă şi se îndeletniceau cu pomii roditori şi legumele. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. Iar dincoace, la dig, apele repezite pe lăptoc purtau o turbină. Moara umbla fără odihnă şi măcina spornic. Dădea şi putere electrică pentru lumină şi pentru o fabrică mică de unelte de gospodărie sătească.” Muscalii apreciază abilitatea ţăranului de la Dunăre de analiză a fenomenului social, diplomaţia, tăria de caracter şi inteligenţa


41

românului, atribute ideale ale unui „bărbat politic” („Ce s-a întâmplat în aceste ţări ale Rusiei se va întâmpla şi în ţara mea. Se vor ridica robii şi vor cădea stăpânii. (…) Pe lângă asta, am ochi şi urechi. De când sunt aici, văd, aud şi pricep.”).

Costea Florea nu-l uitase pe Mitrea, care, înainte să fie luat prizonier, îl lăsase pe mâini bune, în grija semenilor săi şi acum, după ceva timp, îi trimisese veste prin tovarăşul Beriozov (vraciul salvator), spunând că-l aşteaptă în vederea instruirii şi formării sale ca om al societăţii socialiste. La întâlnirea cu prietenul său, Mitrea se declară impresionat de priveliştea satelor sovietice împărtăşindu-i sentimentele sale de admiraţie: „De asemeni, văzui întinderile de grâu de dincolo de hotarul de până acum al grâului vechi spre miazănoapte, grâu nou care se coace în scurt, după averile pripite de acolo. Văzui apoi sate după sate, chiar acum clădite în jurul unor mlaştini unde e disciplinată apa în canaluri. Şi din loc în loc heleştaie şi pădurici de strajă împotriva viforilor. Unde era pustie umedă, acum cresc holde. Şi heleştaiele pline de peşte.” Beriozov îi arată şi o gospodărie colectivă şi pretutindeni abundenţa, satisfacţia, luminarea ţăranilor creau imaginea unei vieţi perfecte – un model social ideal de orânduire a lumii rurale: „Răsaduri de roşii, ardei şi castraveţi sub geamuri, pe mari întinderi. (…) Văd club unde se adună tovarăşii grădinari şi grădinăresc, citesc gazete, ascultă radio, discută politică. (…) Iată că ajung într-o grădină cu 2-3 case de prunci. (…) Jucării grămezi într-o cămară; paturi cu cearşafuri în camere unde îi culcă pe mărunţeii ăia. Tocmai prânziseră şi acum îi duceau cele trei-patru doici ale satului la somn. (…) Mumele lor, fără grijă, la muncă.” Tristeţea îl copleşea pe Mitrea la gândul sărăciei din satul lui, la gândul că fratele lui pierise de mic, lăsat în voia sorţii, fără supraveghere. În casele pe care le văzuse, totul părea bine organizat, „vaci, capre şi paseri într-o gospodărie anume pentru hrana acelor prunci precum şi a nevolnicilor satului – babe şi moşi.” Florea dădu un diagnostic supărării lui – „boala nerăbdării” – fierarul îi promisese şi îi imprimase ideea unei reconstrucţii sociale, după victoria ruşilor – industrializarea satului. („Dăm jos pe stăpâni, împărţim plugărimii pământul; înlăturăm pe exploatatorii industriilor, statul ia în stăpânire fabricile şi vă pregătim vouă, plugarilor, moşiile şi uneltele.”)

Mitrea ajunge subofiţer în divizia Tudor, iar Ghiţă se teme de întoarcerea fratelui său. Morarul este de partea nemţilor, declarându-se mulţumit de dispariţia lui Franţ, mecanicul său, spre uimirea ţăranului Cerneţ, uluit de gandirea morbidă a boierului. Stoica Cerneţ, adeptul modelului social rusesc, intervine şi susţine politica clasei muncitoare, socotind puterea sovietică drept instanţă izbăvitoare a naţiei sale: „În Rusia, după ce-au fost dărâmate boieriile şi lăcomiile, iată ieşi dreptatea pentru omul muncitor. Cine munceşte mănâncă, cine nu munceşte nu mănâncă. Mila de muncitor, nea Ghiţă Lungu, care se frige în zăduf şi vifor şi-l ustură bătăturile mâinilor, asta e legea nouă, asta o făcură bolşevicii. Nemţii pun puterea, ăştia dreptatea. Cu toată puterea lor ăştia îi bat şi-i hăcuiesc pe nemţi, căci s-au sculat sub cârmuirea rusului o sută de noroade; şi se bat o sută de noroade, (…) pentru dreptatea ce-au dobândit. Şi alungară şi de la noi pe nemţi. Ne vine şi nouă acestora vremea să ne scuturăm de urgia în care trăim.” Acest ţăran întruchipează colectivitatea, muncitorii obidiţi şi însetaţi de dreptate, reprezintă glasurile tuturor în care se regăseşte, de asemenea, o tăcere a suferinţei. Durerea unuia se contopeşte cu o durere mare, a tuturor – „se afla într-adevăr pitit întru umilinţă un sătean de culoare ţărânei şi care sta zbârlit ca ariciul, cu ochii rotunzi spăriaţi. (…) Suntem mulţi ca el. Crescu Niţă acesta cinci copii. I-au pierit în război. Din asta i s-a scrântit muierea. I se năzar copiii pieriţi ca nişte pui cu fulgi.” Fiind vorba de robie, Cerneţ aminteşte şi de Mitrea, slugă odată la boier, dar inima de piatră a morarului nu se înduplecă. Pentru toţi robii, ţărani muncitori, era convins Cerneţ, grăia numai Partidul – partidul muncitoresc, speranţa eliberării de sub jugul întinării (sub sloganul „să înceteze exploatarea omului de către om!”).

Fratele lui Stoica, Voicu, îndepărtat de multă vreme de sărăcia din Malu- Surpat, ajunsese om al partidului, iar scrisoarea prietenului său Florea Costea, îi adusese pe lângă pace şi o îndatorire – aceea de a avea grijă de Nastasia, logodnica lui Mitrea, de a o proteja de boier şi de nevasta lui. Ajuns în sat cu probleme politice aflase şi povestea Nastasiei, în ale cărei pântece se împlinea rodul iubirii. Obţinuse pentru ea două pogoane de la Ghiţă doar pe vorbe false, gândea fratele său care îşi inculcase stăruitor speranţa într-un viitor al dreptăţii purtând în suflet doar Partidul şi modelul său de fiinţare – Uniunea Sovietică: „Acest partid îşi face tot mai mult loc la cârma ţării şi împinge în


42

colţuri tot mai strâmte pe îmbuibaţii de ieri. Vor împărţi pământ; vor alcătui legi drepte. (…) Acolo [în Uniunea Sovietică] ciocoii şi îmbogăţiţii pe nedrept s-au topit; se bucură la soare numai muncitorii care ţin în mână secera şi ciocanul. Robii de odinioară sunt acolo stăpâni acuma.” Boierii (Trei Nasuri şi Ghiţă Lungu) se temeau de ţărani, de trimişii partidului care influenţau masele şi voiau să amâne împărţirea pământului găsindu-le sătenilor tot felul de datorii. Ghiţă, ajutor de primar inventa tot felul de tertipuri să-i intimideze pe ţăranii porniţi pe înfrumtare şi dăduse sfară-n ţară că Mitrea e bolnav grav, că va muri, lamentându-se perfid de nenorocirea mare care se abătuse asupra familiei lui. Cernat i-a deconspirat imediat strategia şi, împreună cu alţi săteni dârji l-a avertizat pe Ghiţă că se apropie vremea dreptăţii, când va trebui să răspundă pentru înşelăciune („De ce te duseşi cu căruţa a mare a primăriei sâmbătă seara, la Frăsinet, şi vămuişi strânsura femeilor? (…) Vămuişi porumbul şi-l încărcară slujitorii comunei. Ai făcut asemenea faptă ori nu?”).

În acest timp, Mitrea îşi pregătea venirea în satul său, inopinat, pentru înfăptuirea reformei agrare – „urma să fie scrişi toţi în condici, fiecare după nevoia lui; apoi aveau să tragă brazde, însemnând răzoare.” Eroul pozitiv, Mitrea Cocor, se înfrunta acum cu eroul negativ, chiaburul Trei Nasuri, întru aplicarea noii legi a partidului („pământul e a celor care muncesc”). Mânia lui Cristea se dezlănţuise şi se amplifica într-un „răget de fiară” – se răsturna lumea, boierii se preschimbau în argaţi, sub porunca lui Prâslea. Pentru chiaburi şi boieri, începea corvada- întoarcerea spre brazdă, prin schimbarea raportului cu aceasta (din stăpânitori devin vasali, restabilind relaţia om-natură şi reglând energiile universale, prin acest raport al necesităţii, de subordonare ).Pământul aparţine tuturor, iar prăbuşirea suzeranităţii unei clase este o metaforă a căderii: “Boier Cristea cădea, îl înţepa cu o poruncă ascuţită Alior, şi atunci se punea întăi în genunchi, apoi în brânci, apoi cu răsucită trudă în picioare. După zece paşi cădea iar.Nea Ghiţă îşi purta capul ca pe o povară străină.Îngenunchea şi el arcuindu-se ca un vierme.” În viziunea autorului, reforma agrară se face prin dobândirea accesului tuturor la pământ, iar plugul devine simbolul dreptăţii şi al supunerii energiilor, ajutat de eroul pozitiv Mitrea, ambasador al autorităţilor sovietice, sub auspiciile Partidului, însărcinat cu misiunea transplantării unui model social, el însuşi fiind un om nou în devenire, un revoluţionar, un reprezentant al noilor valori sociale şi un continuator al acestora, prin fiul său- “Mitrea a fost în Uniunea Sovietică. A văzut colhozuri, a văzut tractoare răscolind ogoarele, a văzut oamenii luptând cu natura, învingând-o. De aceea el ştie că actul pe care îl înfăptuieşte el şi tovarăşii lui la Malu-Surpat e doar un început.Îşi dă seama că aci, în satul unde alcătuirile trecutului sunt încă în fiinţă, unde fiecare om e legat de bucăţica lui de pământ, va fi de dus o luptă grea pentru desţelenirea minţilor. Luptător conştient, Mitrea nu se amăgeşte. Cele văzute în ţara socialismului îi dau însă curaj şi-l înarmează cu răbdare: «Viitorul e al tău», -spune Mitrea privindu-şi copilul.”[24] Mitrea este un om nou în formare, mai are de învăţat, de acumulat experienţe pentru a se edifica asupra menirii sale, asupra atitudinii vizavi de ceilalţi, asupra modului de a acţiona, în demersul său de a schimba societatea; încă nu ştie să-şi stăpânească resentimentele, îşi revarsă ura, este pătimaş, subiectiv, nu a dobândit “acel echilibru , acea judecată chibzuită şi reţinută, acel simţ de orientare dictat de împrejurări, pe care lupta şi viaţa de Partid le dau comunistului, (…).Cititorul ştie însă,că odată cu evenimentele ce vor schimba faţa satului Malu-Surpat,se va închega şi caracterul lui Mitrea Cocor, că el va deveni un om de partid, precis în judecăţi şi aprecieri.”[25] Romanul lui Sadoveanu are la bază tehnica tipizării, prin esenţializare, în sensul respectării esteticii romaneşti impuse de Engels (“realismul prinde şi redă viaţa în aspectele ei esenţiale, adică în devenirea sa istorică”[26]).Astfel, chiaburimea este reprezentată de Ghiţă Lungu, iar boierimea de Cristea, făcuţi pe acelaşi calapod- cei doi semănau atât fizic, cât şi moral: “Trei-Nasuri semăna cu morarul.Parcă ar fi fost fraţi.Numai că proprietarul era înalt şi gros, iar morarul îi ajungea abia la umăr.Trei- Nasuri părea fratele mai mare; nenea Ghiţă era fratele mic.” Ambii erau lacomi şi zgârciţi, ipocriţi, lipsiţi de simţul umanităţii. Satul Malu-Surpat este un etalon al imaginii rurale din acea perioadă, “un fragment de oglindă, în care se reflectă realitatea complexă a acelui prim pas revoluţionar, pe care-l făcea lumea satelor noastre în timpul când se petrecea acţiunea romanelor.”[27] Partidul îşi face simţită prezenţa prin oamenii săi, propovăduitorii noilor principii


43

partinice- Stoica Cerneţ, Voicu Cerneţ, Mitrea Cocor(Stoica Cerneţ îşi convinge semenii de victoria partidului,în demersul său de a împământeni modelul social sovietic: “Acest partid..împinge în colţuri tot mai strâmte pe îmbuibaţii de eri.Vor împărţi pământ; vor alcătui legi drepte.Ies acum ,zicea el, înştiinţări despre adevăratele stări de lucruri din Uniunea Sovietică.Sosesc de acolo oameni de ai noştri care au văzut cu ochii lor aşezarea nouă răsăriteană.Acolo ciocoii şi îmbogăţiţii pe nedrept, s-au topit. Se bucură la soare numai muncitorii care ţin în mână secera şi ciocanul.Robii de odinioară, sunt acolo stăpâni acuma.”[28]) Masa ţăranilor împovăraţi de suferinţele muncii şi răscoalelor grăieşte prin bătrânul Triglea, iar atmosfera de război este sintetizată şi sugerată prin dialog- “unitate de măsură pentru ceea ce au gândit şi au spus milioane de oameni, în timpul acelui război criminal.”[29] Pe lângă aceste aspecte, mesajul revoluţionar al transformărilor imperioase, în rândul sătenilor( ivirea zorilor noii societăţi), promovarea noului tip de om, educat în spirit militant, revoluţionar, un aliat şi un corespondent al partidului în rândul maselor, şi nu în ultimul rând, îmaginea ţăranului, ca rezultat al trimfului noilor idei sociale sunt elemente care asigură succesul romanului în epocă, dirijând inspiraţia marilor scriitori ai vremii spre obiectivele estetice primordiale, având ca fundament transferul mesajului revoluţionar în opera de artă. Sadoveanu a fost felicitat pentru contribuţia adusă la impunerea metodei realismului socialist în roman, cu diferite ocazii, una dintre ele fiind împlinirea vârstei de 70 de ani: “Aş vrea acum , când închei, să aduc cel mai înalt elogiu artistului cetăţean care îşi pune în această nouă etapă a vieţii sale,tot entuziasmul şi toată forţa de creaţie în slujba construirii socialismului, în sluja luptei pentru pace, plin de certitudinea viitorului pe care-l ştie azi în mâini sigure.”[30] Succesul lui Sadoveanu a avut ecou şi în Răsărit, unde opera sa e primită cu satisfacţie, tradusă şi aplaudată de marii critici, rămânând memorabil “visul cel mai sfânt- o călătorie mare în Ţara Sovietică- în urma căreia să scrie o carte despre primul stat socialistdin lume.”[31] Oamenii de atunci, cititori ai romanului, pătrunşi de spiritul revoluţionar, au văzut în povestea lui Sadoveanu realitatea socială a momentului- “Romanul permite coincidenţe, deoarece respectă impecabil legile tipicului, dar şi posibilităţi de modelare:«noul volum al maestrului Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor,va fi un tovarăş preţios al oamenilor muncii, al ţăranilor muncitori, în primul rând în lupta pentru pace, pentru construirea socialismului.. Mitrea Cocor îi va ajuta să-i descopere pe chiaburi atunci când aceştia se vor ascunde în gaura de şarpe spre a putea lăsa veninul mai în voie.»(…)”[32] Contaminarea atinge limite hilare în 1952, când presa vorbea despre iniţiativa unui muncitor de a-l numi pe Mitrea Cocor deputat al Marii Adunări Naţionale.[33] Astăzi, critica la adresa acestei scrieri, incisivă, îi reproşează “lipsa de substanţă estetică”[34]. Alex Ştefănescu spunea despre roman că e “prost scris, într-un stil zgrunţuros, care nu mai aduce aminte aproape prin nimic de mătăsosul limbaj sadovenian, dar etalează o gândire rudimentară.”[35] Mitrea Cocor primeşte în 1950 Medalia de aur a păcii, din partea Uniunii Sovietice, romanul constituind un model pentru marii scriitori ai epocii, apreciat în aşa măsură, încât “cine a îndrăznit atunci să-i conteste lui Sadoveanu această operă a avut de suferit, chiar dacă opinia respectivă n-a devenit publică.”[36] Dincolo de supunerea principiilor sale intereselor de partid, în perioada comunistă- detaliu subsidiar-, Mihail Sadoveanu rămâne titanul literaturii noastre, începând cu 1904, anul lansării principalelor direcţii ale prozei sale, dăinuind în sufletele cititorilor prin talent, prin har, prin vervă, prin stil luxuriant,toate acestea “rezumate în darul de a zice, echivalent cu a cânta”[37], pus în pagini de un condei infatigabil, vreme de cinci decenii. Note [1] Manolescu, N., Realismul socialist.Literatura „nouă” în revista Vatra, nr.9-10/2004,p.56 [2] Beniuc, M., Sensul literaturii angajate: Activa confruntare cu realitatea, în Lupta de clasă, nr. 11, nov., 1971 [3] Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română (coord. Chişu L., Hanganu, L.), Editura Printech, Bucureşti, 2008, p. 88 [4] Orwell, G., 1984, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 34 [5] Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela ’45, Piteşti, 2008, p. 965 [6] Simion, E., Cultura în epoca totalitarismului, în Caiete Critice, 1-4(122-128/1998), p. 17


44

[7] Manolescu, N., Despre oportunism, în România literară, nr. 16, 19 aprilie, 1990, p. 2 [8] Nedelcovici, B., Există în oportunism o latură pozitivă?, în România literară, nr. 24 din 14 iulie 1990, p. 3 [9] ibid. [10] Manolescu, N., Despre oportunism, în România literară, nr. 16, din 19 aprilie, 1990, p. 2 [11] Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română (coord. Chişu, L., Hanganu, L.), Editura Printech, Bucureşti, 2008, p. 57 [12] Marcu, L., Atmosferă de epocă, în Vatra, 9-10/2004, p. 116 [13] Sălcudeanu, N., Întoarcerea literaturii, în Vatra, 9-10/2004, p. 134 [14] apud, Isac, A., Spiritul militant al literaturii române, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 209 [15] apud, Isac, A., Spiritul militant al literaturii române, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 210 [16] apud, Isac, A., Spiritul militant al literaturii române, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 209 [17] Niţescu, M., Sub zodia proletcultismului.Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995 p.172 [18 ] apud, Niţescu, M., p.172 [19] Niţescu, M., op. cit, p.174 [20] Ştefănescu, A., Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005, p. 68 [21] Călin, V., Un succes al literaturii noastre, în Viaţa românească, nr. 3, martie, 1950, p. 309 [22] Moarcăs, G., Maestrul M. Sadoveanu – „scriitor ţãran”, „tovarãş de drum” sau „scriitor proletar”?, în Vatra, 9-10/2004, p. 143 [23] Călin, V., Un succes al literaturii noastre, în Viaţa românească, nr. 3, martie, 1950, p. 311 [24] idem, p.312 [25] idem [26] idem, p.313 [27] idem [28] Sadoveanu, M., Mitrea Cocor, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 [29] Călin, V., Un succes al literaturii noastre, în Viaţa românească, nr. 3, martie, 1950, p.314 [30] Şelmaru, T., Între viaţă şi creaţie, în Viaţa românească, nr.1, ian. 1951, p.191 [31] Boris Polevoi despre Mihail Sadoveanu, în Contemporanul, nr.13 (443), 1 aprilie, 1955, p.3 [32] Popa, M., Istoria literaturii române de azi pe mâine,vol. I, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 592 [33] ibid. [34] Simion, E., Scriitori români de azi, vol II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976, p. 12 [35] Ştefănescu, A., Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005, p.71 [36] Popa, M., op.cit., p.635 [37] Piru, A., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p.215 Bibliografie Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română (coord. Chişu, L., Hanganu, L.), Editura Printech, Bucureşti, 2008 Isac, A., Spiritul militant al literaturii române, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 Manolescu, N., Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008 Niţescu, M.,Sub zodia proletcultismului.Dialectica puterii, Editura Humanitas, 1995 Orwell, G., 1984, Editura Univers, Bucureşti, 1991, p. 34 Popa, M., Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Editura Semne, Bucureşti,2009 Piru, Al., Istoria literaturii române de la început până azi, Editura Univers, Bucureşti, 1981 Ştefănescu, Al., Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005 Articole Beniuc, M., Sensul literaturii angajate: Activa confruntare cu realitatea, în Lupta de clasă, nr. 11, nov., 1971 Călin,V., Un succes al literaturii noastre, în Viaţa românească, nr. 3, martie, 1950 Manolescu, N., Realismul socialist.Literatura „nouă” în revista Vatra, nr.9-10/2004 Manolescu, N., Despre oportunism, în România literară, nr. 16, 19 aprilie, 1990 Marcu, L., Atmosferă de epocă, în Vatra, 9-10/2004 Moarcăs,G., Maestrul M. Sadoveanu – „scriitor ţãran”, „tovarãş de drum” sau „scriitor proletar”?, în Vatra, 9-10/2004 Nedelcovici, B., Există în oportunism o latură pozitivă?, în România literară, nr. 24 din 14 iulie 1990 Sălcudeanu, N., Întoarcerea literaturii, în Vatra, 9-10/2004 Simion, E., Cultura în epoca totalitarismului, în Caiete Critice, 1-4(122-128/1998) Şelmaru, T. , Între viaţă şi creaţie, în Viaţa românească, nr.1, ian. 1951


45

Emil Cioran and Music.

In loving memory of Professor Sergiu Tofan

Associate Prof. PhD Gabriel Bulancea „Dunărea de Jos” University of Galati

Résumé : Cioran est l’homme des aventures abyssales, on le retrouve comme tel lorsqu’on expérimente la solitude, car il n’y a aucun philosophe qui soit tellement séduit par la transcendance, en refusant totalement en même temps d’y croire. Par un caprice ludique déterminé peut-être de sa lucidité rationnelle, Cioran joue avec les arguments de son salut, il transforme les expériences religieuses internes dans un jeu de la promotion de ses propres doutes, et c’est ainsi que nous risquons d’abolir notre propre dimension. Par conséquence on a l’espoir d’avoir accès seulement à la partielle intériorité de cet athée obstiné et mystique dédié que le vingtième siècle nous a donné afin que nous puissions sonder plus profondément nos propres convictions. Mots – clés : Cioran, aventures abyssales, music.

When reading Cioran’s literary works, one can not but notice an uncanny affinity for suffering which is exteriorized through a perpetual lamentation. Throughout his literary writings the reader comes across a sort of metaphysical lamentation in which the author himself acknowledges his spiritual exheradation like a damned soul who has the illusion that he is knocking at Heaven’s Doors without knowing that in fact the abyss opens before him. The greatness of its pathos does not lie in any stoic attitude, but rather in his sophistication and depth of thinking, in his cleverness to build arguments that allow him to convert readers to his own faith, to his own despair. His soliloquies bestir a kind of existential shock, break the shell of the dogmatic man who dwells within us all, claim awakening and inner light, affect his balance and conventionalism, unawarely working in the worm of metaphysical bitterness. His territorial nihilism claims the drain of the reader’s despotic consciousness, conceiving it after his own image, inducing despair, imbalance, anxiety, melancholy, the sadness of intellectual refinements, weighing in with his writings out of an acute-religious need, a desire of self-boosting in the spirit of the other, of finding his self in other’s lamentations. Purified of emotions and passions, he ponders and contemplates ardour in his quasi-heretical, non-hermetic writings imbued with a rare intellectual effervescence. Emil Cioran is the perfect example of writer who lacks wisdom, but accepts the dissolution of reason, the voluptuousness of psychoanalysis, the shock of the crisis, of a luke-warm personality. He does so by glorifying his religious like modesty, stigmatizing any spice of divinity, accusing any ecclesiastical institution, showing a morbid suspicion to any saint, and promoting the orgiastic ecstasy provided by music, plenary unchaining creative and restoring energies that lie hidden in a frenzied personality. In this case, knowledge is loss, being affected by fatigue and disgust, which bring about monstrosity, vulgarity, an irremediable platitude that swoons away the depth of mystery, the delicacy of gestures, and the noble character of generosity. This knowledge, irrational I would rather call, transforms the beauty of the world into caricature, grotesque, charade, shaking its harmony, making it ill, distorting it, abusing his intimate senses, for, behold, the twentieth century pessimism seems to have the same destructive capacity as that of nuclear radiation from atomic physics. Cioran is the new Zarathustra, he recites the new ideology, the new, subversive, anarchic, seductive, contradictory nihilism derived from a torn consciousness, amputated by the unifying element of spirituality, which, in its turn, asserts a negative spirituality, for we create ourselves through illness, in misery we become creative and dynamic, sorrows become explosions, heroism is rooted in despair, love in abnegation and denial of knowledge, and the quintessential is expressed only by unhappiness. Eros denies itself spiritually. Unhappiness, despair become dominant categories in Cioran’s perspective, and substantiate an existence voided of any purpose. Cioran oscillates so often from individual to general, from particular to absolute and vice versa, that he no longer acknowledges the profound breach caused within the dynamism of his own


46

adventure. It is this very Icarian flight that unsettles his consciousness, breaks its banks, and ultimately shatters it, for Icarus fell into the nothingness of his own melancholy, and that because of his abruptness, of his frequent ups and downs, of the blessed delusion of winning individual freedom. Cioran engages the man to achieve lofty ideals without providing him with instruments that are vital in getting through the end of the journey. For the sake of change, of overcoming a mediocre existence, of praising higher values, Cioran destroys the man, attacks his quintessence unawarely of the fact that the passionate birth of the new man kills him from the very beginning. It is as if, dissatisfied with the invasion of thistles in the crops, the grower knocks down the entire production. Outraged by its own limitations, he doesn’t show mercy, he doesn’t understand, but suggests the seduction of the ultimate adventure, where absolute freedom is eventually found, he himself conveying freedom a demonic feature. Intrigued by its accidental, circumstantial, apparent aspects, and forwarding a radical transformation, Cioran leaves the man devoid of his humanity, tears its very essence, thus completely and irrevocably changing the human being. His utopia claims verisimilitude, and his ideals require the making of an ontological status. Emil Cioran challenges the man to live its life to the fullest, to unleash an entire energetic arsenal, to become part of an enthusiastic exhilaration or inner orgy, so as to be able to cast aside everything opposed to such spiritual pleasures. He compels abandonment of consciousness, speaks of the sweet chaos of pathos, of terrible horrors and moments of grace occurred within the inner tragic transformations. Aware of the inner downfall he preaches, Cioran calls for the enjoyment of such experiences. He focuses his entire axiology on the emotions that precede an inner suicide act. The fission of his own human immanency consequently becomes absolute, so that a new man shall rise from the ashes, forged in the midst of the burning inner fires. In the conquest of the new humanity music plays a key role, for it awakens us from the sleep of matter, gives us the opportunity for sound asceticism, which reveals the profoundness of the evanescent moments as palpable reality. Cioran and the ecstasy of music Few are the people upon whom music had such a profound leaven, as well as the ability to translate these experiences within the framework of the literary agenda. Lying permanently in the key of negativism, an absolute apologist of unhappiness and pessimism, Cioran claims music its cathartic ability to bestir human passions and elevate in a sublime, intensely spiritualized state. If divine voluptuousness is considered by Cioran a bland serenity and devoid of depth, music will be the only reality meant to provide spiritual comfort, to come up to the dignity and greatness of his spirit, a sort of a personality counterweight, hallmarked by tensions, inner torments, and pessimism. Everlastingly indebted to the voluptuousness of suffering, Cioran perceives the art of music and the emotions arising from it as a reality beyond which nothing exists. Cioran converted the divine substantiality into cowardice; the wisdom of the beliefs in God’s laws was considered irrational, while the diversity of experiences lived in God’s grace is interpreted as a dull existence. That is why he only succeeds to break off dialectally any divine contiguity. However, this permanent prying of God is so symptomatic, that deep down his soul he constantly doubts the pertinence of his statements. And if Cioran never allowed God to plant the seed of love inside his soul out of the fear of altering its personality, it only happened for he is eternally in love with its imbalance, the refinement of its soliloquies, and the voluptuousness of his own emotions. And since art reflects our attitude towards life, Cioran is passionately in love with music, for music is an abstract fabrication, an emotional and pure movement of the soul that reveals the structure of an ego split by the adversities of a fierce spirit, the quest for a brilliant intellect that quivers in an extricable labyrinth, lost in its epistemic journey. Self-love is reflected in the embodiment of the musical art, this objective recognition causing the unleash of sublime energetic resources from subconscious to conscious, real immanent tension reservoirs which are released from a volcanic personality in order to reiterate the act of communication and communion, for this is the only way he succeeds to express his self-love. In order to support this statement we forward this following quote: [In these moments when you resonate with the space and the space resonates


47

back at and within you, in these moments of roaring tides, of absolute possession of the world, I can not but wonder why I am not the world?]1

Aware of the insufficiency of such attitude, Cioran exonerates and clears himself of any guilt, turning a petty high-mindedness into an absolute form of selfishness seconded by the highest form of generosity in the view of overcoming any inner limitation. And again: [What is music if not a pleasant chaos, whose vertigo is beatitude and undulations, pleasure? I want to live only for the moments when my entire existence feels like a melody…]2. We can notice the same intense tension and recurrent ecstasy at Wagner, this type of attitude being revealed in the end of his work Tristan and Isolde, when in the famous aria of Isolde, the erotic ecstasy is transposed into an quasi-musical ecstasy, so that in the end to become mystical: [Suis-je seul à entendre cette mélodie aux accents plaintifs si suaves, si délicats, qu’elle dit tout, qu’elle apaise, et fait entendre un chant qui me pénètre en s’élevant, et résonne avec tant de justesse en vibrant tout autour de moi? Retentissantes et claires, roulant autour de moi, seraint-ce des vagues, de tandres brises? Seraint-ce des ondes, des suaves effluves? Comme elles enflent autour de moi en murmurant? Dois-je les respirer ou les écouter? Dois-je les humer on y plonger? Dois-je m’exhaler en suaves effluves? Dans la houle des flots, dans le roulis ondoyant, dans les mélodieuses vibrations, dans la palpitation de l’univers, dans le souffles de Tout, me noyer, sombrer...inconsciente!]3 Cioran describes only the ecstasy which dissolves forms and the materiality of the outer world which turns the human being into a melody with pure rhythm. Is not this an immersion in our own abyss, where the “conscious” completes the “subconscious”, where all individuality disappears by taking part in the universal convergence of sounds? Is not this a return to the Indian philosophy according to which the essence of the universe is of helical nature? And again, Cioran, the writer, carries out a spectral analysis that regards these states: [I am beside myself with joy due to the musical mysticism that lies within me and whose reflections unsettle the sweet undulations that melt me into rhythmic immateriality. I lost my substantiality, that irreducible that shaped me, which made me tremble before the world, feeling abandoned in a lethargic solitude, and reached a sweet and rhythmic immateriality, when there is no point in searching for my ego, for my incarnation of music, of pure rhythm extricate me from the common relativity of life.]4

Cioran’s tendency to transpose the ecstasy of the musical act into a mystical one reveals the very exhaustion of philosophy and music. Cioran asserts: [Ecstasy is corrosive and destructive, because it affects the center of everything; it is the ultimate indiscretion of love. After it there can be nothing, for it puts an end to everything. Ecstasy ends even the endless death. Mystical love is the most crushing example. Why are mystical impulses succeeded by a painful feeling of nothingness, a dryness of consciousness? The ultimate indiscretions of ecstasy – the impossibility of succeeding to anything but madness.]5 This is probably one of the most plausible arguments that would delight the advocates in favor of the decline of the art thesis. Wagnerian music, post-romantic music in general, will lay their accounts on the idea of an artistic ecstasy outbreak, erotic and mystical at the same time, in which the man’s emotional capacity is enhanced to the maximum through art. The desire has to be of demiurge-like attributes, and passions have to have a cosmic sexuality. The vain assumption of this attitude leads to an egoistic increase that enables the spirit to contemplate itself in a supreme epiphany. Eventually, even Cioran states in the act of [self-deification]6 what actually happens when hearing the sound of a majestic organ. This entire inner combustion has its resources both on the inside as well as on the outside. It is driven by impulses that lie in the memory of each individual. Hence the entire unleashed energy, hence the inevitable decay. For this exercise whose rhythm springs out of inexhaustible megalomaniac distension, an orgasmic perception of the melody and harmony that constantly fails to find a stand, entails the final and absolute exhaustion. The ecstasy of music becomes a morphine shot which softens the decay and degradation of an increasingly tormented consciousness, reduces the metastatic pain that fully overtakes the life of a spirit. The beauty of art lies in the profoundness by means of which one can touch the climax of inner laceration, misery in disguise of absolute happiness. For [freedom is, according to Cioran, an essentially demonic ethical principle.]7 The Saturnian spectrum permanently affects the


48

subsequently romantic century. Its overcoming will be achieved through the technocratic high-mindedness of the spirit, which becomes the driving source of the new society. Faustian or not, the epoch we live in is the child of such a mentality. The ecstasy of music abolishes spatial dimensions, allows the expansion of the senses which perceive time in its own profound dimension, as a permanent source of creativity, when the human being has access to its most intimate forum, where the most important decisions are made. This type of sound asceticism that removes the burden of corporality can become, as Cioran puts it, a feasting death, a drowning beatitude. By denying the burdens of materiality one can break out from the rigid and implacable mechanics of matter. In the expression of ecstasy everything becomes music, and even God becomes a chaotic musical idea, a sound hallucination, for in the intimacy of such experiences Cioran was able to acknowledge the existence of God under the impetus of a continuously repudiated sincerity. Cioran and the nostalgia for paradise lost For Cioran, nostalgia for paradise lost is revealed in music, especially when hearing Bach’s compositions, whose dominant feature is transcendence. His music bestirs this feeling without redeeming, develops a tormenting thirst for absolute and perfection, in the same way that ancient sciences promoted a mathematical thinking that hid the corollary of moral perfection. Tears are the definitive symbols for paradise lost nostalgia. Such is the impact of musicality upon human sensitivity that Cioran, like Nietzsche, no longer makes a distinction between music and tears. The cause becomes the effect; music invades a human being hardened by external conventions and melts away everything. It is perhaps the only moment when Cioran does not undermine his heart impulse towards redemption, when, unawarely, he abdicates before his negativism and admits his being dependent on God in the disguised form of nostalgia for paradise lost, for he also states: [There’s no music without the recollection of the nostalgia for paradise lost and decay.]8

But, if paradise lost is merely a vagrant memory brought up-to-date by musical hearings, hell is a topicality which deepens even more the desperate need to cling to such memories. The Edenic state prior to any personal experience, is projected within the frameworks of fiction, becomes a mythology substantiating its territorial pessimism. Subconsciously projecting it as a fundamental form of sensibility which resonates ambiguously at the consciousness level, it only conceals a straightforward denial, thus, hell becoming an existential reality. In Cioran’s works, the quest for certainty becomes an ideal, the tensions raised by problem-solving, and the labyrinthine game in the shaws of consciousness are of greater importance than the achievement of any personal truth. It is rather nostalgia than paradise; the strange pleasure of sadness rather than happiness and personal redemption, as God is no longer part of his inner forum. The idea of absolute substitutes God, for impersonality suits better a megalomaniac and becomes a tone of sadness. The denial of a personal relationship with God derives from an excess of personality that understates mystery and spirituality. Cioran indulges himself in a narcissistic bliss which allows him to contemplate his perpetual inner decline, the immanency of this slough becoming the source of his principles. The mystery of divinity is converted into the mystery of personal contemplation. Hence the intensity of the nostalgia he finds in the structure of any song he listens to. Such an attitude foregoes and determines any philosophy; it is absorbed by the subconscious until it assumes a transcendental cognition. In a moment of disarming honesty, Cioran assigns music a religious essence, for it is the only answer man can give to the heavenly voices. There is a tacit acknowledgement of divine existence in this statement, for which the most convenient means of communication is music, as it meets the attributes of the purest immateriality. It arises from absence, an ineffable regret for something that withholds a deep sadness. In addition to this, Cioran acknowledges that it is not the immediate world that disappoints him, but rather the divine remoteness, and he does it without admitting his nihilist orientations such as denial, solitude and nothingness.


49

Cioran and the composers It is regrettable that Cioran did not rest upon a few Mahlerian pages. Cioran’s literary and philosophical discourse would have discovered many conceptual similarities or equivalences with the Mahlerian one: the same incandescence of feelings, the same Promethean intensity of the spirit, the same voluptuousness of confidences, the same complex approach of humanity issues, the same symptomatic shade of sadness that thrusts through lyrical creations. But, while Cioran lives in its half-shaded pessimism, Mahler builds up veritable arches of utopian optimism, as a supreme culmination of spirit over matter, as a revelation of an inner, personal heaven of immeasurable exalted amplitude. However, the composers he frequently mentions are Bach, Mozart and Beethoven, Wagner, to whom we could additionally mention Haydn, Brahms, Schumann and Chopin. In Cioran’s perspective, Bach is the poet of sublime spirituality, Mozart the music officiant in paradise, and Beethoven, is the one who explores the tragedy of immanence. He is also providing his readers a carefully selected list of songs that are to be listened when trying to overcome depression. Bach and Mozart’s music is endowed with essential attributes that can help those who fight against depression. Why? Because music means living, even if temporarily, in that very space that belongs to the subconscious. Through music, we are delusively becoming the ones that we should actually be, that is: pure, honest, unselfish human beings, void of the shell of selfishness. Bach’s music becomes a crusade, by means of which the man conquers the paradise; it implies tension, a winding evolution, escapement and discontent with the world, but, above all a thirst to conquer a purity that is no longer dwelling within the soul of the man, a purity that he once had a grasp of but lost out of a regrettable error. Bach is the man who beholds eternity through the eyes of an earth-born human being, for eternity is an infinite number of human moments, not a timeless perspective, or a moment of actuality. This entails the immanent tension of Bach’s music. Time is a palpable, material, measurable presence, which, despite its infinity, gives us, in accordance with Baroque aesthetics, the delusion of transcendence and depth of appearances. There is no longer a sacred time, but a time of divine delusions. In Cioran’s perspective melancholy is an essential part of the human nature, which is characteristic of the creative spirits. There is nothing new regarding such subject matter, for there was an interrelation between melancholy and a tragic personality since the Renaissance. There are eloquent examples in Torquato Tasso, Gesualdo da Venosa and Albrecht Dürer’s works of art. While Schumann and Chopin build their aesthetics around corollaries that admit the voluptuousness of suffering, sorrow or lamentation, Beethoven takes exception to them. This attitude creates an incompatibility with Cioran, who ventures into an ocean of sadness, discarding any trace of resistance, breaking off barriers. The energy that outbursts from the depths of a Beethovenian personality derives from self-conceit instead of humbleness. His heroism derives from a Promethean attitude that seems to defy universal order. The cause of Beethoven’s suffering lies in its rebellion against a relentless destiny. Similarly, the source of Cioran’s suffering lies in his having accepted the voluptuousness of a decadence containing the germ of dissolution, which consequently leaves behind delusion and uncomfortableness. The confrontation with impersonal forces gives rise to sublime experiences and eternal artistic outcomes. The sublime can not be limited to mere aesthetic realities. It symbolizes a transcendental tension, the eternally awareness of the myth of Sisyphus, but every time at a different level of empiric cognition; an accumulation and enrichment of the inner life, an internal combustion that ultimately urges the overcoming of the human condition. And what experiences generate such events if not the contemplation of death and heavenly nostalgia? Cioran credits Bach with these rich sources of sublime. The sublime goes beyond the spheres of the aesthetic, his existential condition being contingent not on the intensity of inner experiences, but on the capacity to allow aesthetic experience to resonate at moral level or to live in the shadow of existential constraints, and to be in a constant search of valuable resources, vital for obviating their burden, of overcoming the immanence of an authentic becoming and transformation. The sublime subsumes aesthetic


50

experiences, the extension of transcendental struggle, until converted into the ecstasy of a sacred experience. Consequently, Bach’s music generates divinity in its purest essence, not within the meaning of its revelation as it might be generally thought, but in the sense of the Bachian art deification. While philosophers were trying to find convincing arguments to evidence God’s existence, unawarely of their associating God with an idea or concept that needed substantiation, Cioran, similarly, was struggling to find divine existentiality in the experiences entailed by Bach’ music. The famous phrase God is dead! seems to gain a foothold in Cioran’s expression, to whom [God exists ever since Bach…]9 And here he is making seemingly contradictory statements in a clash of quasi-heretical ideas: [Bach is everything. And what is this everything? God himself. For in Bach’s music there is nothing but God. Pantheism, without the substantiations of music, is nonsense.]10 It is true that Bach’s music puts tormenting passions to sleep, but the violins are not necessarily archangels’ sighs; the flute does not wail for the angels’ nostalgia, and the organ does not grow desperate ravings against the saints. All these sounds resonate in Cioran’s consciousness, who, paradoxically, does not apprehend the antagonism and beauty of Christianity. The expressionist harmonies in Bach’s organ creations express the Man’s cry and reconciliation with divinity, the flute - the sentimental retrieval, the violins – its nostalgia. These are feelings that Cioran never experienced, for he perceives the contiguity with God as the anesthesia of humanity, which relates it with its altered form. Moreover, for Cioran, the organ is an instrument that deciphers God’s inner turmoil, breaks the rhythm of the human heartbeats, and goes beyond its boundaries to a place where Man acknowledges the ceasure and alienation from divinity. According to Cioran, what actually brings us closer to God is in fact the act of self-deification. By means of an egotism act Cioran retrieves the happiness that he once lost, an attitude which is stimulated at each direct contact with the Bachian musical art. Apart from it, he only acknowledges the melancholies that precede and follow the sublime of the music. Thus, affected by an inexorable decay, Cioran can only hope for the existence of an Edenic music. For Cioran, Mozart’s music is the official music of Paradise. He admits that his absolute collapse was contained by Mozart’s music. The Rococo spirit is not associated with his music because, at the core of such musical creations, Cioran discovers the profoundness of serenity, he himself asserting that [whenever hearing this music, angel wings grow on his back]11. It is utterly fascinating how Cioran succeeds to overcome through Mozart’s music a retrogressive outlook of the Christian paradise unexpected dimension. He responds the bland vision with a perspective of immeasurable inner amplitude. What is the meaning of those angel wings if not that airy waft by means of which he has an extraordinary epiphany of beauty? An absolute, immaterial, serene and unstirred beauty, imbued with heavenly purity, of an amplitude void of any ostentatious approach, idolatrous addictions, which does not require constant divine communion, for it can always find refugee within its own inner world. It is a kind of beauty that never reveals to such egotist attitudes. Only by hearing Mozart’s music, Cioran rediscovers the innocence of its childhood, its humbleness and sincerity, through which he becomes Christian, even if temporarily. Mozart is the composer of divine grace, for the troubled nature of humanity does not find shelter in his art. He is constantly seduced by major tones, reason for which Cioran bestows upon him a spirit in A major, imbued by celestial purity, but constantly tempted by the minor key, so that the grace that it is being discussed is more often than not melancholic. It is a melancholy void of any feeling of guilt, as if art would be brought into the world by a spirit that knows nothing of penitence, whose upsurges find their driving force in the momentum of guilelessness and temptation to achieve perfection. Mozart’s art does not feed on delusions, but interferes with the composer’s artistic destiny as an acknowledgement of its own certainties. It is straightforward and knows no downfalls, deviations, hesitations guided by the intuition of a moral perfection which lies at the core of its ideal structure. This is the source of a profound feeling of Mozartian divine purity, to which Cioran renders a consolatory purpose and a moral constraint. On the other, the Beethovenian art lacks Edenic intuition as it aspires to divine attributes. Divinity demands so much of the human tragedy that humanity comes to substitute the whole


51

concept of divinity. Beethoven glorifies God only when in ecstasy, while Bach even in humbleness. It is the very reason why Cioran separates the two titans of music, the first one being put into the shade of tragic immanence, while the second is part of sublime transcendence. The psychology of Beethoven’s inner torments is illusory because he strikes roots for any emotional experience in a cosmic plan, his joy, his sorrow, his anguish reverberates at super-personal levels, take such amplitude, that these are no longer individual, but become generally human. He sees turmoil as a form of speciae aeternitas, which ensures a metaphysical emotion that actually foreshadows the expressionist pathology. This might represent the significance of the unyieldingly Beethovenian universe. Beethoven sinks in a sea of emotions, for he has learned how to survive. He is no longer seduced by their mirage, their vertiginous current, for he has gained spiritual vigor to float above a sea of unsuspected depths. In Beethoven’s compositions, music only speaks of beginnings or endings; it embodies all that is chaotic rebellion in the cosmos so as to render it an elusory order. Cioran righteously observes that Bach’s music tends to become an amount of political sorrows. Even Wagner declines, at a given moment, his own creative personality. Therefore, in comparison with Beethoven, Brahms discloses a less feeble egoism in sadness, for he abandons himself with piety in reverie. When sound seems to outburst in a terrible explosion, Brahms claims a pathetic affection despite the stringency of his neoclassicism. Brahms is only a rough-spoken sensitive man, while Beethoven is the archetype of the outraged man whose [immanent heroism stimulates the passion for monumental appearances.]12 In Chopin, however, the predilection for grace notes awakens the feeling of imperfection, which is the reason for its association with nostalgia, [we barely feel as Gods.]13 Subsequently, Cioran states that nostalgia cannot be separated by music, just as music can not be separated by death and death in infinity. There is the awareness that music is a metaphysical support for any ontology and a guarantee for any spirituality caught in the immanent subjective upheavals. Both the Wagnerian polyphony, as well as an infinite melody meets a felicitous replica in the underground music, which Cioran perceives with the sharp acuity of an avid music lover. In all verity, Wagner discards the Italian or French technical, ostentatious, melodious, superficial vocality, which he ranks as superficial coquetry, in order to place it against the universal anarchy of passions, the vertigo of the flights into consciousness, the anticipation of the abyss, the primordial status of the myth and the primacy of colors, sound alloys and chromatic harmonies. Wagnerian onomatopoeias are not mechanical copies of organic sensations, but exteriorize the profound existence of an artist, their emotional resonance and their ability to facilitate transmission and communication. It is their very substrate that Cioran notices, and this leads to his stating that Wagner pompously and greatly projects his nerves in an indefinite mythology. Far be it from me to have said all there is about Cioran and the way he understands music. Far be it from me the idea that I deciphered all his suppositions about music. On the contrary, I am well aware that an otherness factor, despite the objectivity of my intentions, is still in-built in the text. To claim absolute objectivity is impossible. In order to better understand Cioran, you have to let some of his personality live within you, at least temporarily, and something that would not result in the absorption or total dissolution of the self. It is preferable to avoid the mechanical mimesis of the process, for it would cause nothing but awkward statements and alienation. Instead, one should be concerned of achieving an emphatic availability, whose dominant feature is the struggle for discovering the signs of loneliness and despair instilled within one’s inner world. It is not easy to do so, as there are certain risks that one has to take into account. We resemble the man, who, in the desire to better understand a drug addict, gets a taste of this imbalance, so as to have the immediate experience of narcotics. Cioran is the psychologist of abysmal adventures, who finds his inner self in the experiences of our solitude; for I do not know a philosopher who so seduced by transcendence, refuses to partake of it. On a ludic whim entailed by his rational lucidity, Cioran toys with the arguments of his salvation, transforms inner religious experiences into a game of his own doubts, thus risking having our constitutive dimension repealed. In this epoché that settles upon everything we are at a given moment, we hope to have at least partial access to the internalness of


52

one of the fiercest atheists and effervescent mystics, which the twentieth century consigns to us in order to find deeper meanings in the foundations of our beliefs. Notes

1. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.6. 2. Ibidem. 3. Isolde’s aire from the third act, opera Trista și Isolda by Richard Wagner. 4. Ibidem, p.7. 5. Ibidem, pp. 174-175. 6. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 22. 7. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, p. 197. 8. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, p. 42. 9. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, p. 79. 10. Ibidem, pp. 90-91. 11. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, p. 87. 12. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, p.127. 13. Emil Cioran, Cartea amăgirilor, p.129.

Bibliography

1. CIORAN, Emil, Amurgul gândurilor, Editura Humanitas, București, 2008. 2. CIORAN, Emil, Antropologia filosofică, Pentagon - Dionysos, Craiova, 1991. 3. CIORAN, Emil, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 4. CIORAN, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 5. CIORAN, Emil, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, București, 2008. 6. CIORAN, Emil, Sfârşitul care începe, Pentagon - Dionysos, Craiova, 1991. 7. CIORAN, Emil, Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 8. CIORAN, Emil, Tristeţea de a fi, Editura Oltenia - Dionysos, Craiova, 1992. 9. KÖHLER, Joachim, Friedrich Nietzsche & Cosima Wagner, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003.


53

The Influence of Pangerman Ideology on Central Europe

PhD Student Georgiana Ciobotaru

‘Dunarea de Jos’ University of Galati

Résumé: Pour ce qui est de l’Europe Centrale, Matternich en a une conception d’influence allemande, car il est contre le désir d’expension des territoires vers l’est, cet aspect détruisant l’équilibre initial. Le terme de „Mitteleurope” – L’Europe de milieu - commence à être utilisé en 1914 quand on discute sur les objectifs de la guerre, mais aussi sur les thèses de Fridrich Naumann, d’autres concepts lui faisant concurrence, même dès le début. Zwischeneuropa ou L’Europe Intermédiaire, comme elle a été surnommée, fait son début dans la même période, mais elle disparaît sur le champ, le destin de ce concept étant temporaire. Le concept de Mitteleuropa s’est développé sous l’empire de l’idéologie panallemande qui conduit l’Anschluss de l’Autriche, traçant ainsi la théorie de l’espace allemand et de l’expension vers l’est, vers la Russie, ce concept est donc, de la perspective indiquée, évité par une certaine catégorie des historiens et intellectuels allemands. La thèse se propose de mettre en relief l’impact de l’idéologie panallemande sur l’espace culturel, social central-européen.

Mots clés: idéologie, Anschluss, espace culturel, théorie

As we can observe that historical and geopolitical concept of Mitteleuropa does not correspond to a clearly defined geographical reality “due to its own vague and variable coordinates which change according to circumstances.”[1]? Michael Rutscky points out in his work „Mitteleuropa, eine Kurzfristige”[2], that he could identify the arguments which would discard the New Brandeburg as well as Ukraine or Macedonia, even though he would also find arguments to justify that these regions belong to central-european area. The Hungarian historian, Peter Hnak, considered that Mitteleuropa defines itself not only in relation with the east, but also with the west if we were to consider the connection wih these two poles.

Apart from this outlook on Mitteleuropa, specialists believe that Central Europe’genealogy [3] includes the danubian area and in this respect Metternich considers that northern Italy, the historical territories of Habsburg family and the German Confederation belong to the Reich.

Matternich is under the influence of the Germanic concepts on Central Europe and he opposes the The term Mitteleurope, the Central Europe is introduced in 1914 when the war objectives are taken into account while Fridrich Naumann’s theses as well as a series of other terms were available. Zwischeneuropa or the so-called Intermediate Europe appear in the same year to disappear immediately as it was only a temporary concept. The concept of Mitteleurope developed under the direct influence of pangerman ideology leading Austria’s Anschluss [4] and shaped the theory of the German space and its expansion eastwards to Russia, this concept being avoided by a category of German historians and intellectuals. territory expansion eastwards since it would considerably affect the initial equillibrum. Another term which became popular is that of OSTMITTELEUROPA [5] and trying to avoid the pangermanic connotations, the Austrians preferred to use the term Zentraleuropa since Mitteleurope instills uncertainty or fear even to the French.

Whenever the German-speaking countries undergo a crisis or any significant mutations in their geopolitical identity, Mitteleurope reappears in their discussions about Europe. The 30-year war is the one which initially determines the necessity of an equillibrum governing the Central-European space, the nostalgia for the Holy Roman-German Empire with its feudal principle are present in Leibniz’texts as he defends the weakening German Reich as opposed to Ludovic XIV in the west and the Turkish in the east. From this historical moment up to the first decades of the XX century, the nostalgia for the Holy Roman-German Empire and the Central Europe lead to the emergence of a wide range of political beliefs and ideological projects. A study of the concept of Mitteleurope cannot be made without taking into account the turning points that have existed within the European boundaries which brought about a border reorganization, thus triggering questions about the shaping of Central Europe as well.


54

The notion of middle or center is expressed in the word Mitteleurope and the statement according to which the German-speaking nations belong to Central Europe suggest the fact that they constitute the middle of Europe, the national territory mentioned previously making the contact between West, France, England and East, Russia. The distance from the median position to that of a central point is only a step away, the German world finding itself at the crossroads of the Occidental and Oriental patterns, just in the same way in which Hans Castorp, the protagonist of the novel ”The Magic Mountain” by Thomas Mann, since he is depected between the Italian liberal Settembrini and Naphta, this Ostjude, the Eastern Jew. [6]

The adherence of this German Kultur to Mitteleurope is one of the Sonderweg ideological themes, the German world ” peculiar path” of failure known by the democratic revolutions from the Third Reich. After the Berlin Wall’s Fall and the revolutions from the Central Europe there appear arguments for and against the idea of Mitteleurope’s revival in countries like Germany and Austria. During the 90s Germany envisages its ”utopic potential of multiculturalism and multilingualism as well as the threat of political regression”. [7] There are two possible interpretations: the one related to the pangermanic tradition originating in the debate on the war objectives and the other related to the Holy Roman-German Empire tradition. Thus, Mitteleurope appears both as a project and a myth or a utopia of peaceful communion being established in Central Europe.

Krysztof Pomian makes a distinction between the Byzantine Europe and Central Europe [8], considering that a religious and cultural border separates Greek-Orthodox peoples like the Russians, Bielorussians, Ukrainians, Macedonians, Bulgarians or Greeks from those Protestant Catholic peoples since the European history common to each group mentioned previously has a specific chronology. The researcher underlines the fact that if we were to consider the universities, we firstly encounter them in the Occidental and Central Europe in the XI century while the Russian world sees them laying their foundations in the XVIII century. The history of art knows the same evolution as its development in Central Europe differs from that in the Byzantine Europe. There is a lot of controversy in the attempt of locating the German-speaking countries in the above mentioned context due to the diversity of theories related to this issue. They belong to both areas just because their direct contact with Eastern Europe in Oriental Prussia or near the borders of Habsburg monarchy makes it possible to consider that they partially belong to Central Europe.[9]

More often than not the question is if this concept of Mitteleurope or Central Europe is under the German influnece or the Polish, the Czechs or the Hungarians hold themselves their own outlook on the matter. K. Poemian goes further affirming that Central Europe has never been a forceful ideea in any culture of this region. It is therefore noteworthy to acknowledge that the Pan-Slavic has never met the adherence of the large masses. Undoubtedly, there is a Central-European ideology affiliated to the Habsburgic tradition, but this Danubian tradition does not intermingle with that of Mitteleurope which will remain under the influence of some negative connotations in the Central-Europe neighbouring countries like Germany and Austria. The term Mitteleurope evokes the Europe under the German hegemony, this center’s significance being reduced to a mere hinter land role in the German economy. K. Pemian undelines the fact that no Polish can be nostalgic about Mitteleurope since it reminds us about Poland’s redistribution. He highlights the fact that there is ”no cultural cohesion of Central Europe, no keen sense of belonging to a Central Europe. [10] One can notice that the alliances and agreements structuring Central Europe for a certain period of time are temporary, therefore in the Russian tradition there is no perspective on Central Europe, but there is a German vision on this region and an especially powerful German cultural attraction in the regions previously mentioned.

Jaques le Rider considers that Central Europe embodies a common destiny during a crisis, bearing in mind at least two decisive moments marking this criticality: the aftermath of the IIWW when Central-Europe escapes the pressure posed by the Nazi’s and Fascist’atrocities and is taken over by the Soviet powers; the 80’s when the exiles, the antisoviet disidents participate in nostalgic conversations about Mitteleurope.

In Misère de petits Etats d’Europe de l’Est, Istvan Bibo considers that the fate of Central Europe undergoes a turning point in the XVIII century when the Occidental states like France,


55

Great Britain, Spain, Portugal, Holland were formed, the Otoman Empire’s advance towards the east of Europe destroying the old national conglomerates except for Italy and Germany. In Istvan Bibo’s opinion the Habsburgic monarchy represents a disparate assembly which does not allow the natural formation of the national states and the Habsburg or Austrian identity emerges only at the end of the XVIII century.

At the beginning of the XIX century Central-European nations like the Polish, Hungarian or the Czech one awake but they lack the foundations on which they could build modern states. The ethnic, cultural and linguistic borders are uncertain; the space claimed by that national ferma mentis specific to every population segment is complex in comparison with the real one. The inexistence of this juxtaposition of the real and imaginary territory will plunge the above mentioned communities into an identity crisis along with lack of modern political culture, the archaism of the social and economic entitities.

According to researchers, the one who introduced in everyday use the word Mitteleurope was Friedrich Naumann, a Lutheran pastor embracing the socio-christian movement, being the author of the book entitled Mitteleurope which was published in 1915. Naumann’s Mitteleurope is marked by Darwin’s ideology as he sees history as a struggle for survival between different races, some of whom fall and others rise from one époque to another. The researcher believes that the German people was situated on a rising axis in the first decades of the XX century, thus supporting the German expansionist policy. Naumann brings forward the idea of an Austro-German coalition with a view to rallying the central powers involved in the international competition. From Naumann’s point of view, Mitteleurope appears to embody the “a war conception” [11] and its targets are the new obstacles launched by the Occidental Allied Forces blockade towards Central Europe against Germany and Austria. In his opinion, Germany was meant to play a decisive role in this sphere, that of “cultural, political and economic engine in the new federation of states from Mitteleurope. [12]

Hans Grimm’s novel Volk ohne Raum (People without space) highlights the fact that Libensraum’s claim opens complex new geopolitical perspectives to the German nation which aimed not only at the Central European space. Grimm’s protagonist comes from Weser mountains and decides to emmigrate to South Africa, a vital space which is missing within Reich’ boundaries from 1871 and is to be conquered on another continent.

Naum’s Mitteleurope is characterised by fluctuations and therefore in his brochure Was wird aus Polen? (What will Poland become?) from 1915, he expresses his solidarity with formation of a state which reunites the territories taken from Russia and annexed to Austrian Galitia, thus creating a state structure which is to be integrated in the Habsburgic monarchy. At first, Bulgaria is also considered as being outside Mitteleurope territory: ”Everything surrounding the Balkans’line is connected to Hamburg-Suez axis which is of utmost importance for us and nobody should prevent us from using it. What would Bagdad’s line or the Anatolian’s line mean to us if we cannot reach it without the English’permission? [13]

In 1914 geopolitics meets politics when discussing the German war’s objectives, Naumann further debating on stating that Mitteleurope goes beyond Real politik [14] since it is allottted a profound historical connotation even though geopolitics entered the German academic circles after 1945.

In his work Austrian Identity. Between the German Unification and Central Europe [15], Anton Palinka synthesises the current significances underlying the notion of Mitteleurope, considering that in some people’s view this Central Europe bears any meaning as long as Germany is its pillar. Those nostalgics longing for the former Habsburgs take Mitteleurope for the ex- Austro-Hungary while the communist disidents of 1989 consider it the expression of that political utopia as directly opposed to the existent socialist regimes and according to several politicians, this Mitteleurope is ”a geopolitical treasure loaded with historic significances which can become the foundations of a pragmatic platform for the research on the cooperations in solving the issues in some important sectors (environment, transport, telecommunication, mass-media) [16].


56

In his work Zentraleuropa, a Living Organism [17], Victor Bauer promotes the Mitteleuropean view in Austria, as it is echoed in the former states of Habsburg monarchy due to the fact that it promotes the formation of ”The Democratic Union of Central Europe” launched by representatives from the Czech Republic, Poland, Ukraine, Lithuania and Yugoslavia [18].

Jacques Rupnik points out the fact that ”the Hungarians as well as the Czechs have the tendency to consider the territory of the former Austro-Hungary as the historical core of Central Europe which they prefer to call ”the Danubian space”. The Poles include the territory streching from Germany to Russia in the other Europe, excluding Germany but including Ukraine, the Baltic countries, the oriental extremity of the Polish influence, some cities like Vilnius and Lvov being considered vital historical elements of the Polish culture.” Le Rider depicts the French perspective on Central Europe as it fears the German domination in Osmitteleurope and therefore the public opinion is solidary with the Austrian desire to affirm their national identity.

As for France, the 18 century marked the beginning of the fear of the Habsburgic monarchy against which it struggles obstinately. Sadowa highlights the moment when the French diplomacy starts dealing with Austria. There is a clear pro-Czech and a slavophile orientation to which a group of French historians oppose since they believe that Austro-Hungary poses a real obstacle against the German imperialism. On the brink of the First World War, most of the French intellectuals show their opposition to the Habsburgic monarchy and become austrophiles. The bloom of the Austrian cultural identity can be taken as a consolation for the economic and political difficulties following the stipulations from Saint Germain pact and this tendency of supporting the peculiarity of the Austrian culture stems from the interest in the French Realpolitik [19]. Central Europe was a territory of compromises well as tensions and Central-Europe was a twilight world only to the extent to which ”the classic values promoted by post-romantic sensitivity were attacked by purely distructive principles like that of gregarious colectivities.” [20]

*The work was supported by Project SOP HRD – EFICIENT, 61445/2009. Notes [1] Le Rider, Jacques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997, p.15. [2] Rutscky, Michael, „Mitteleuropa, eine Kurzfristige” in Mercury, No.515, March 1992, p.183-199. [3] Le Rider, Jacques, op. cit., p.15. [4] Ibidem, p.16. [5] Apud Le Rider, Jacques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997, p.17. [6] Apud Le Rider, Jacques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997, p.21. [7] Le Rider, Jacques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997, p.20. [8] Ibidem, p.21. [9] Apud Le Rider, Jacques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997, p.20. [10] Ibidem, p 25. [11] Ibidem, p.130. [12[ Apud Ungureanu, C., Central Europe. Neuroses, Dilemmas, Utopias , Polirom, Iaşi, 1997. [13] Le Rider, Jacques, op. cit., p. 135. [14] Apud Ungureanu, C., Central Europe. Neuroses, Dilemmas, Utopias , Polirom, Iasi, p 147. [15] Le Rider, J., op. cit, p. 138. [16] Ibidem, p. 146. [17] Ungureanu, C., Central Europe. Neuroses, Dilemmas, Utopias , Polirom, Iaşi,1997, p.135. [18] Ibidem, p.93. [19] Apud Ungureanu, C., Central Europe. Neuroses, Dilemmas, Utopias, Polirom, Iaşi, 1997, p.49. [20] Ungureanu, Cornel, op. cit., p. 23.

Bibliography: Le Rider, Jaques, Mitteleurope, Polirom, Iaşi, 1997. Picaper, Jean-Paul, Memories of Europe,Encounters with Jean-Paul Picaper from Figaro, Criterion,11, Dugay-Trouin Street, Paris, 1994. Schorske,Carl,The End of Century, Vienna: Politics and Culture, 1979. Ungureanu, Cornel, Central Europe. Neuroses, Dilemmas, Utopias, Polirom, Iaşi, 1997.


57

Attracting Caragiale in Totalitarianism. How the Criticism of the Epoch Influenced the

Perception upon the Author

PhD Student Contoman Oana Andreea „Dunarea de Jos” University of Galati

Résumé: Le travail de Caragiale a été porté au totalitarisme par les écrivains qui l'ont suivi et ont vu Caragiale comme un auteur intemporel, selon tous les âges et les habitudes. L'auteur a été promu plus par la lumière de moments et de croquis, qui comprenait tout à fait un peu d'informations politiques, mais des questions plus essentiellement moralisatrices. Des écrivains comme George Călinescu ou Mihail Sadoveanu ont organisé des comités et de conférences pour célébrer la mémoire de qui était le "mode de réalisation majestueuse du mode de vie bourgeois-propriétaire avant l'instauration du communisme" et dont le travail reflète les souffrances du peuple exploité par un parti politique et la promiscuité à long blâmé classe. Le travail de Caragiale a été perçue comme une critique du capitalisme au début, c'est pourquoi a été discuté que la cause de toutes les souffrances de l'auteur était originaire de la critique de ces aspects dans son travail. Le papier vient de montrer que l'auteur pouvait être censuré, mais pas annulée par le totalitarisme et sa valeur est entré et a duré dans le temps.

Mots-clés: Caragiale, le totalitarisme, politique, l'âge, la moralisation Totalitarianism is a trend that has appeared in the history with the First World War . The role of totalitarianism was to control all the aspects of the political life making use of modern techniques and a very strong authority. The state leaders did not not only limited their control but to the political level, but the totalitarian intrusion was felt also in the other aspects of life: economic, social, intellectual and cultural. Totalitarianism was born as a retort to liberalism, which advocated the limiting of the state institutions powers and granting greater freedom of individual action. The literature published in totalitarianism was the one accepted by the leaders of the country, written not harmful to their interests or to their ideological spirit. The writers were censored, determined to accept compromise, to diminish their dignity not to be removed from publication and not to suffer the system's oppression. About those who were not alive, but whose works were still having echoes, they were held also to censor them. So what happened to Caragiale, prohibited on theaters' stages, schools or libraries with those works that could have damaged the totalitarian political system. In Alex Ştefănescu's article on the Symposium "The Romanian Literature under communism" was mentioned: "in the cirmustances of vacillation between cultural freezing and thawing, caused by the vacillations of the Communist Party's political line, the writers speculated in their favor the ideological moments of relaxation. The signs of thaw, when they came, they came from above, it is true, but also from the psychological pressure exerted by the writers mass, by the literary and artistic circles that have always aspired to liberalization. Any favorable circumstance was used as it was to create a literature and to the imposition of some values that, in my opinion, refute the communist cultural vacuum." [1] During the totalitarianism the censorship was present, but it was not the same form on the duration of this ideology. Before 1977 it was very hard to publish and the selection of the writings to be published was rigorously made by the politic. After 1977, Ceausescu abolished the censorship, at least theoretically, since the intrusion of politics continued to exist through new and more elaborate ways, and the period saw various changes: "As in all totalitarian regimes, nothing could be natural in Communist Romania and , much less in an area like that of literature, which could serve and had to serve to the party's propaganda. Thus, after a long period, on the indications of the Soviet advisers, was authorized to appear and to be known only one type of propaganda literature (socialist-realist), and the literature of the bourgeois-landlord past was purged of all contrary to communist ideals, the controlled opening of the years 1964-1971 favored a recuperative jump, based on restoring the well expected ties with the literature between the two World Wars,"as Eugen Negrici said at the symposium. [2] It is worth mentioning that the totalitarian literature represents a third of the Romanian literature. The bourgeois-landlord literature was republished in order not to be forgotten. Forgetting happens if works are not remembered, discussed again, republished, even if when they appeared,


58

they were considered by the critics to be works of art. Related to this, Stephen Cazimir recalled: "forecasts that were made about the work of Caragiale, not by low-class critics - and they were - but a critic by the size of Lovinescu, who said: "After enjoying the prestige ... will retain more value in future documentary" and continued launching another topic of debate: "Lovinescu said that over time, the work of Caragiale would need as many glosses as ancient classics. Did not happen. If a work of the communist years will need glosses, it will not actually live. Would live the ones that would not need such comments. " [3] In totalitarianism, Caragiale was blacklisted, contesting not only his work, but also his free spirit, who had no connection that what the system demanded: obedience, dictatorship, individualities annihilation: "His sociability had no connection with the body spirit and nor his type of intelligence with the humanism, more or less popular, but certainly of the crowds organized." [4] Caragiale claimed his right to an opinion, to the freedom of expression, to the voluntary association and the restrictive measures of the totalitarian regime was suppressing them, abolishing the environment in which the playwright has created and imagined his characters. Alex. Ştefănescu wrote in 2005 in România Literară about how Caragiale was seen in the the press of the totalitarian times, when he was considered a fierce critic of the class leaders who oppressed the working mass and the peasants, a bourgeois-landlord critic: "But what could exploit from Caragiale, in terms of the Communist Party? He does not sing anything. He does not glorify the working class, not welcomes in advance, as a visionary, the red dawn. He is only full of irony, only mockes, only satirizes." [5] At the centenary of Caragiale, G. Călinescu held at a conference at Dalles Room in the memory of the writer, and the conference text was published in a booklet of 40 pages. The academician Camil Petrescu wrote in Contemporanul newspaper an article called The realism of Caragiale's dramatic work, where he reflected the way Caragiale was perceived in totalitarianism: "The working people recognize in Caragiale an invaluable companion in the struggle of the past against the exploiting class existed until yesterday. Today we realize that his work was one of the weapons of destruction against the exploitative mentality and procedures and was indeed a ruthless critical reflection of reality. In the past the workers loved Caragiale as a companion to fight, today it celebrates him with splendor as a companion of victory, which allows them to see what they did suffered yesterday and especially what prevents them to forget that suffering." [6] In a monograph published in 1964 by Ion Roman, the critic opined that the playwright brought offenses to capitalist system poorly made, so that he had to bear the material and moral suffering. The theatre of Caragiale was considered dangerous in the totalitarian era and was not recommended for study or reading. The authorities’ interest declined considerably for the fear of the effect that Caragiale’s writings could have. Those who appreciated him led a constant strugle to promote his works with those who were criticizing him or wanted to cancel him due to political reasons. His theater was called into "carnivalesque", was distorted and simplified. George Alexandru mentioned a significant moment for the way of percepting Caragiale as a writer of that time and in this respect brought into discussion the book of Mircea Iorgulescu, Essay on Caragiale world: "The essay about Caragiale is a simple improvisation, of a man who had not written at all about the great writer, by no means a page about vision and overall judgments; he knows that others have done it and he assumes to ignore everything that was said, giving somewhat to his trial the title (too ambitious in fund) of a personal exercise... Mircea Iorgulescu goes in excess to see everything in black and simpliflying everything equally." [7] In the same work dedicated to Caragiale, Alexandru George explores how was the writing about Caragiale with the ocassion of its centenary in 1952. The opinions are divided into articles of Viaţa Românească, Contemporanul, Scânteia Tineretului or Scânteia. The playwright is seen as an author who whips his heroes, pillory them and watches everything with frown: "Based on this error has built, however, Camil Petrescu his "character" from the dramatic clamping Caragiale and his time, and the same interpretation sin is felt throughout the whole series of studies in 1952, especially from one of the darkest points of our history under communism, «Caragiale - Studies at the centenary.»" [8] In the work of Caragiale, the reader is invited to participate in the action through a game of ambiguities, by creating humor, by


59

sacrificing the “superiority” of the author that those concerned to recognize themselves in that characters or their world. At the centenary of Caragiale, many writers and journalists have dedicated entire articles in the newspapers of the period. Mihail Novicov wrote in Scânteia Tineretului on January 16, 1952 the article called "Our Caragiale" and talks about the life, the work and "the great love that the working people of our country have for the great accuser of our bourgeois-landlord society." [9] The writer considered the work of Caragiale as a priceless possession of the country, a weapon in the fight for socialism and removal of all that is old and harmful. Caragiale lived in the era when the leaders of the political parties built their wealth and power by oppressing the masses, and he identified himself with the struggle and the aspirations of the ordinary people. The attempts of those who have tried to demonstrate that the playwright had no political and social targets proved to be a failure because they could not explain the creation of characters that Tipătescu, Trahanache, Jupân Dumitrache, Costachel Gudurău or for the writing of the political article "1907 - From Spring to autumn", where Caragiale take a the strong stance against the organizers of the bloody repression that followed the peasant uprising of 1907. The compassion and the commitment of Caragiale to the sufferings and to the people is given by "the vehemence with which the great writer satirized from the positions of the many and oppressed, the burgeosie and the landlords alike, the liberals and the conservatives, in the head with «the big prankster- the king»." [10] Novicov comes to strengthen the allegations made earlier and draws a first conclusion: "Clearly, such a writer could not be either reactionary or foreign from the people, and his work could not be deprived of precise political and social targets. Caragiale lived in full ferment the political and social upheavals of his time and not taken away from them." [11] The playwright knew how to show through his work the true face of the demagogues, the corrupt politicians who plundered and oppressed people of goods, freedom and democracy. He wrote with sympathy and warmth about ordinary people and their daily drama and can not be overlooked as "a strong love for people, a high patriotism, have always characterized the great Caragiale... instead of the mocker sarcasm, instead of scorn and hate molded in sharp satire, we encounter a serious tone, sympathetic to the heroes he described." [12] Novicov ends his article with a high expression of a patriotic pride because the great Caragiale was a Romanian belonging from the ordinary people, worthy of full love and appreciation of the followers. The newspaper Scânteia Tineretului presented daily the way the whole country was preparing for the I. L. Caragiale centenary. There were organizing conferences, writing journals and were publishing some works of Caragiale. It happened also to mobilize youth for reading sessions, essays, plays, sketches and discussions on the work of Caragiale. In schools and colleges were made up wall papers, including articles, photomontages and excerpts from the opera of the writer. Many cities like Bucharest, Iaşi, Bacău, Tg. Mureş and Suceava had unique cultural show, and also villages, where the Committee for Cultural Establishments carried out various activities to popularize through the working peasantry the work and the life the of the great classic of our literature. On the occasion of the Caragiale centenary celebration, the Bucharest film studio presented three short films: "Lessee Romanian", "The Chain of Weaknesses" and "Visit...", where the writer whipped the bourgeois’ society mores.

On January 4, 1952 was published an article in the newspaper Scânteia Tineretului, which belonged to Sadoveanu and was originally published ten years before in the Volume VI of Sadoveanu’s, published in the State Publishing House for Literature and Art. Sadoveanu presented as literary as possible the remembrance of the news that the ironic and sad Caragiale had died. In the whole country strongly rang the news of the writer’s disappearance and those who cherished him wept and praised him. Sadoveanu hardly accepted the playwright's death and continued to see him in all the things around. He was reading his books and seeking for his spirit: "In these books is living the known world, his world. He lives and moves between pages where I constantly see glowing a skeptical smile and the anxious eyes of Caragiale «who is not here anymore, who had died». The skeptical smile and the eyes look like moving with forbearance to the heroic neck of Jupân Dumitrache, to Nae Ipingescu’s administrative intelligence, to the young Chiriac and to the unforgettable, sentimental and romantic Madam Veta ... I look at their life of trinkets, policies, care


60

for the family honour and to the dramatic adventures of a real «stormy nights.»" [13] Caragiale continued to live through his characters, who got grandmothers or grandfathers of the drunk citizens, policemen and politicians: "Other masks, same range .. . " [14] Whether it's novels or comedies, moments or sketches, in the work of Caragiale you could see all the history of our people. The bourgeoisie of A stormy night, the politicians from The Lost Letter, the small officials from the Moments have built the world of the 100 years celebrated in the memory of Caragiale.

Caragiale's spirit is always alive through his work, able to enter people's hearts to enjoy them. The writer's work keeps its soul true background by "the eternal matter, the eternal pain, the eternal desire for something better, brighter, straighter, which always characterized the great souls." [15]

In the newspaper Viaţa Românească, the second number, published in the centenary year of Caragiale, 1952, Radu Beligan wrote an article dedicated to Caragiale and called I. L. Caragiale and his age, in which he described the manner Caragiale was perceived and popularized . The writer was shown to the theater and literature loving public as a author that promoted the slums and province's comic. The truth and the creative intentions of Caragiale were completely misleading: "From the components of the ruling classes, the characters of Caragiale were decreed the critical bourgeois and then turned by the game on stage - in small gossips and provincials. From a critical realist painting of the bourgeois-landlord regime they tried to turn his work into a simple charge of «veneer of Western civilization.» From plays with a deep social significance, they attempted to present his comedies as mere free pranks free, based on speculation of situations and on comic verbal." [16] The officials of the time wanted the transformation of Caragiale's characters from people to clowns and creating some distance from the reality they were created, from the membership of the contemporary world of Caragiale. Radu Beligan wanted the reconsideration of Caragiale's theater and the giving back to the people of the true Caragiale, and this could be done by the research of the writer's real social condition and the circumstances that influenced his human and literary personality. In this respect, the author of the article resumes the whole personal and professional life of the writer just to be presented in its development. It is carefully presented the journalistic evolution of Caragiale, considering that it is rooted in his journalistic and literary creation.

The papers where Caragiale wrote were in general with political orientation, be it liberal or conservative. The political route, based more on affinity than on participation by 1895, was influenced by the political orientation of the newspaper. In 1895, Caragiale joined the Democratic Radical Party of G. Panu, and then, through fusion it came to be part of the Conservative party. Radu Beligan was a keen observer of the life and evolution of Caragiale while objective and carefully documented. After making a brief history of the publications that Caragiale created and worked at, giving concrete examples of the playwright's views and his political guidelines, Beligan final concludes on the feelings and beliefs of the writer: "Through his publishing activity carried out in other publications than the bodies of the two parties, Caragiale’s position as an exponent of the «nearly 5 million people in a population of about 6 million,» gets complete the following ways: antimonarchic, antimilitarist, anticosmopolit, antichauvinistic." [17] The bourgeois literary history presented Caragiale in the same way: "a junimist a reactionary, an opponent of liberalism." [18] Garabet Ibrăileanu considered Caragiale a junimist, a ruthless critic of liberalism, an opponent of revolutionism. Lovinescu considered that the playwright "Caragiale is the purest expression junimism" and Gherea said about him that was "regardless of social policy". [19] Radu Beligan analysed also Maiorescu’s attitude towards Caragiale and wanted to annihilate the social violence criticism of his play. Titu Maiorescu said this observed violence appearedfrom the personal ascension personal as "an such an absolute requirement that any impression that prevents it or turns it is an enemy of art, especially of poetry and drama." [20]

Also in Viaţa Românească, Mihail Novicov said that Caragiale's work is a huge mirror of his time with strong influence on our contemporaries. Suggestive is the observation of Novicov: "the presence of many full scenes of Caragiale's work in people's consciousness is so great that often when we would say simply that in a particular sector achievements are zero, we call it


61

«sublime», inferring in our mind a quote from the speech of Caţavencu about the Romanian industry that «is admirable, sublime we can say, but is lacking.»" [21] In Caragiale's work, all the building elements such as characters, characterizations of the characters, dialogue , landscape, language reveal the content of ideas. Through the perseverance he defended his ideas, aspirations and desires of the people at risk to be cursed, persecuted, threatened, Caragiale gained the right to remain in the consciousness of the followers as a leading exponent of the true Romanians.

About the injustices suffered by the work of Caragiale there was throughout spoken and written, as we mentioned above. Zaharia Stancu strengthens the idea that I. L. Caragiale that was a big critic of the bourgeois-landlord regime who suffered from the public presentation of his views: "Both the first and the replays, the press of the time sought in every way to undermine the dramatic work of Caragiale, to withhold its true and deep meaning, or at least to reduce it. The way the Caragiale's plays were staged also contributes to forging his work. But even as it was represented, Caragiale's dramatic work was not seen either during the life of the author, or after by too many people." [22] Stancu saw in Caragiale the exponent of the socialism's supporters, of the fighters for peace and a life better, the despised the greedy, hideous and wicked bourgeoisie, long derided. Not the same way were treated the characters that embodied the peasants, who who always respected in his work. About Caragiale's writings, the author of the article concludes: "Caragiale's work is still present. It shows us what was there and what should not be ever with this country. It shows that we must fight for what was not to rise agian. " [23] Caragiale's work was present because although there was no bourgeoisie, the struggle for survival, for a better and prosperous life of the poor and exploited, continued to exist. Caragiale had "the consciousness of the high missions of literature" and the mastery "has earned through a long apprenticeship in the school of life", where "he learned to speak without mercy the essential truth of life, to speak through artistic images of a great strength of conviction, built with relentless consistency of a logician-artist." [24]

Read today, as in totalitarianism, Caragiale's work had always the value of a gun battle. For this reason it is so loved and valued by ordinary people and creators of literature, but also highly feared by those who were affected. The writer's work was censored, fragmented, tried to be annihilated, but it had the necessary resources to survive and conquer the audience and the reader. Notes: [1] http://www.romlit.ro/literatura_romn_n_timpul_comunismului, accesat la 21.10.2011 [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Alexandru, George, op. cit., 9. 192. [5] http://www.romlit.ro/literatur_scris_la_comand2, accesat la 21.10.2011 [6] Ibidem. [7] Alexandru, George, Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 161-162. [8] Alexandru, George, op. cit., 9. 180. [9] Novicov, Mihail, Caragiale al nostru, Scânteia Tineretului, seria a II-a, anul III, nr. 851, 16.01.1952, p. 2. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Sadoveanu, Mihail, Caragiale, Scânteia Tineretului, seria a II-a, anul III, nr. 841, 04.01.1952, p. 2. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Beligan, Radu, I. L. Caragiale şi epoca lui, Viaţa Românească, nr. 2, Anul V, Februarie 1952, p. 12. [17] Beligan, Radu, op. cit., p. 20. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Novicov, Mihai, I. L. Caragiale, maestru al realismului critic, Viaţa Românească, nr. 2, Anul V, Februarie 1952, p. 39. [22] Stancu, Zaharia, I. L. Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc, Viaţa Românească, nr. 1, Anul V, Ianuarie 1952, p. 225. [23] Stancu, Zaharia, op. cit., p. 235. [24] Campus, Eugen, Arta de a exprima adevărul vieţii, Viaţa Românească, nr. 1, Anul V, Ianuarie 1952, p. 275.


62

Bibliography: 1.Alexandru, George, Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996 2. Călinescu, Alexandru, Caragiale sai vîrsta modernă a literaturii, Editura Albatros, Iaşi, 1976 3. Cioculescu, Şerban, I. L. Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967. 4. Pârvulescu, Ioana, În ţara Miticilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 5. Pârvulescu, Ioana, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011 Literary Journals: 1.Beligan, Radu, I. L. Caragiale şi epoca lui, Viaţa Românească, nr. 2, Anul V, Februarie 1952 2. Campus, Eugen, Arta de a exprima adevărul vieţii, Viaţa Românească, nr. 1, Anul V, Ianuarie 1952 3. Novicov, Mihail, Caragiale al nostru, Scânteia Tineretului, seria a II-a, anul III, nr. 851, 16.01.1952 4.. Novicov, Mihai, I. L. Caragiale, maestru al realismului critic, Viaţa Românească, nr. 2, Anul V, Februarie 1952 5. Sadoveanu, Mihail, Caragiale, Scânteia Tineretului, seria a II-a, anul III, nr. 841, 04.01.1952 6. Stancu, Zaharia, I. L. Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc, Viaţa Românească, nr. 1, Anul V, Ianuarie 1952 On-line Sources: 1.http://www.romlit.ro/literatura_romn_n_timpul_comunismului, accesat la 21.10.2011 2. http://www.romlit.ro/literatur_scris_la_comand2, accesat la 21.10.2011


63

La culture roumaine dans le contexte des cultures européennes au XIXe siècle

Assist. dr Costandache Ana-Elena

Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Résumé : Au XIXe siècle, la culture roumaine essayait de s’intégrer aux modèles européens de culture, à l’esprit de la créativité. Les structures sociales, économiques et surtout politiques de l’Europe imposaient de nouvelles règles qui ont produit des mutations importantes dans les relations sociales. Les mécanismes de la vie spirituelle et de l’éducation ont eu des modèles nouveaux à suivre. La culture dans toutes ses composantes (l’enseignement, la presse, le théâtre) a ressenti un processus de modernisation. Les moments de succès de la littérature roumaine ont été marqués par des parutions qui imitaient des modèles étrangers et la culture roumaine s’est enrichie d’une génération de linguistes et d’écrivains qui ont revigoré le monde culturel. Par voie de conséquence, notre étude présente une époque de mouvements politiques, époque qui a fait naître la modernité des Pays Roumains. Mots-clés : culture, enseignement, modèle(s), éducation, politique.

Au XIXe siècle, les Pays Roumains se sont confrontés avec des provocations historiques et

culturelles importantes, qui ont influencé leurs relations avec les autres pays européens. Les hommes de lettres roumains s’intéressaient aux réalités de l’étranger et, en même temps, la culture roumaine était dominée par deux tendances complémentaires : la volonté d’assimiler des idées et des modèles des cultures de l’Europe et le besoin des lettrés de créer des œuvres qui mettent en évidence la spécificité nationale.

Le XIXe siècle s’est avéré être le plus créateur de toute l’histoire et la civilisation européenne. Mihai Ralea affirmait que « l’époque a su garder l’héritage culturel du XVIIIe siècle et a fini plus tard, en 1914. » (notre trad.) [1] L’époque se caractérisait par un « retard historique » et les gens voulaient ardemment « bruler les étapes » du développement (c’était Paul Cornea qui avait fait cette affirmation dans son étude Les origines du romantisme roumain), afin de créer une culture compétitive sur le plan européen.

Bien que le syntagme de « culture nationale » ne fût pas bien connu par les gens à cette époque-là, l’élan culturel se manifestait comme un désir de créer, ce qui a conduit à une synchronisation de la vie spirituelle roumaine avec les tendances des cultures occidentales. En outre, ce désir a été parfois troublé, mais l’on a trouvé un équilibre qui encourageât la société et la spiritualité roumaine.

Pendant le XIXe siècle l’on a fixé les repères de la culture roumaine moderne. Dans son étude, Le modèle culturel européen, Constantin Noica appréciait la culture du monde occidental comme un repère définitoire pour les autres cultures considérées comme « mineures » ou bien modestes, telle que la culture roumaine : « Si la culture européenne disparaissait, un tout petit morceau survivrait : celui du modèle offert au monde historique. Ce modèle serait envisagé comme la conscience de toute autre culture mature – s’il y en aurait une. » (notre trad.) [2]

Dès le début du XIXe siècle les écrivains roumains ont voulu avoir une culture représentative. Ils manifestaient leur confiance et attachement aux valeurs roumaines, fait qui a marqué la fin du XVIIIe siècle considéré comme « une époque de décadence intellectuelle. » (notre trad.) [3] Dans ce contexte, l’espace roumain a été pris dans une véritable crise de conscience européenne, car l’on était soumis aux renouvellements qui ont préparé le passage vers l’époque nouvelle, moderne. La culture roumaine s’est intégrée dans les modèles culturels européens à l’esprit de la créativité, selon l’opinion de C. Noica : « Pourquoi la culture européenne est-elle créatrice ? Parce que non initiatique. On la transmet à ceux qui en tirent profit. Tout ce qui est nouveau doit être créé au profit des autres. C’est par cela que la culture existe. Rien ne peut détruire son esprit créateur ; chaque création fait naître d’autres créations selon que les réponses de la culture européenne suscitent des questions. Une culture devient authentique lorsqu’elle est capable de se renouveler. Elle ne peut être obsolète, car c’est tout comme une source inépuisable. Ce qui est vivant se dévoile devant elle. » (notre trad.) [4]

L’opinion de Nicolae Iorga concernant l’influence des cultures étrangères sur la culture roumaine était tranchante ; le critique roumain observait que l’influence occidentale était comprise comme une impulsion qui a éveillé la conscience du peuple roumain et qui, en même temps, a


64

déterminé « le besoin d’être fier de soi-même et de se proposer d’avoir un avenir meilleur. […] Ce processus, de la découverte de la note ethnique distincte de l’imitation de l’esprit et de la forme étrangère a résisté jusqu’à présent et résistera encore à travers les années. » (notre trad.) [5]

Les structures sociales et économiques ont subi des modifications et ont imposé des règles et des directions nouvelles. Dans les provinces et les Principautés Roumaines, les processus et les phénomènes culturels concernant les horizons européens ont entraîné des mutations dans les réalités économiques et dans les mentalités des gens. En outre, les réalités politiques et sociales ont conduit à l’organisation d’une véritable structure culturelle moderne. Tous les éléments constructifs de la vie quotidienne ont acquis de nouvelles directions : l’enseignement, la presse, le théâtre. Les moments de succès de la littérature roumaine ont été marqués par la parution des écrits de Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, Gheorghe Asachi. C’est par cela qu’une nouvelle génération d’historiens, de linguistes, d’écrivains et de spécialistes de divers domaines s’est formée ; ce sont eux qui ont développé l’enseignement de l’époque dans l’espace roumain.

Dans la première moitié du XIXe siècle, c’était à Paris que les jeunes hommes de lettres faisaient leurs études, fait qui a contribué à l’essor des activités ayant un caractère culturel. Dans une formule synthétique, la culture roumaine « a oscillé entre la barbarie et la civilisation. Plus cultivée que l’Occident et plus barbare que l’Orient d’autrefois ; plus barbare que l’Occident et plus cultivée que l’Orient du présent, la frontière du barbarisme à l’époque des Romans, la scène de la lutte entre la civilisation et la barbarie au Moyen-âge s’est transformée en gardienne de la civilisation chrétienne, menacée par la barbarie ottomane, au début de l’époque moderne. » (notre trad.) [6]

La littérature de la période de 1848 a représenté un passage de l’ancienneté à la modernité ; Alexandru Piru la nommait « la littérature pré-moderne » mais au sens idéologique et non pas au sens chronologique.

Une voix importante de l’époque, celle d’Alecu Russo, affirmait que dans l’espace des Principautés Roumaines l’on développait une activité éducative riche, mais le noyau culturel se trouvait en Moldavie : « La littérature roumaine est partagée aujourd’hui entre deux écoles, celle de Bucarest, où l’on cultivait avec enthousiasme tous les systèmes […] et celle de Moldavie, une école éclectique, dont les partisans voulaient, avant tout, écrire en roumain pour les Roumains et créer une littérature autochtone, sans aucune inspiration étrangère telle que les langues française, italienne et le jargon méconnu de la province d’Ardeal. » (notre trad.) [7]

La tradition culturelle des Pays Roumains n’était pas riche ; pourtant, les sources en étaient attestées dans des documents historiques. Mais que signifiait, au début du XIXe siècle, avoir une tradition culturelle ? Garabet Ibrăileanu essayait de trouver la réponse à cette question en donnant des explications dans son étude Spiritul critic în cultura românescă (L’Esprit critique dans la culture roumaine). Il mettait en cause la modalité de transmettre l’héritage culturel provenu de Moldavie : « Il s’agit tout d’abord d’une conscience raffinée héritée d’une génération à l’autre, jusqu’aux Bonjouristes1 de 1840. Ce qui est important c’est le partage du « cerveau » de plusieurs générations. Ensuite, les préoccupations pour l’éducation, car chaque génération a hérité le don de lire d’anciens écrits religieux, des manuscrits des chroniqueurs, des livres profanes parus à l’étranger et le contact avec des parents qui connaissaient, plus ou moins, la littérature. […]

Puis, une littérature plus riche, ayant un caractère supérieur, tout comme celle de Moldavie, qui a fait possible ce raffinement culturel qui allait être hérité. » (notre trad.) [8]

Dès la fin du XVIIIe siècle les idées illuministes ont accédé aux Pays Roumains, déjà bien influencés par la France, grâce à la valeur idéologique des productions de sa culture, à l’époque de l’Encyclopédie, de la Révolution et de la période préromantique aussi. Les progrès de l’esprit scientifique ressentis dans toute l’Europe n’ont pas évité les Principautés Roumaines. La formation d’une idéologie nationale a mis sur le même plan l’école, la presse, le théâtre, aspect dévoilé dans de nombreuses études faites sur cette époque-là. Dans ce contexte, l’on a encouragé le développement de l’enseignement, tant en Moldavie qu’en Valachie. La presse roumaine, le théâtre, la création, en Moldavie, de la « Société médico-historico-naturelle – tout cela et d’autres

1 Nom donné aux jeunes gens au XIXe siècle (1830-1840) qui avaient étudié en France et qui se saluaient dans la manière française.


65

manifestations nombreuses reflètent un processus de formation d’une idéologie nationale. » (notre trad.) [9]

À la fin du XVIIIe siècle la société roumaine se préparait pour dépasser « le siècle de la décadence » selon l’affirmation de Pompiliu Eliade. L’on ressentait, de manière aigue, le manque d’un enseignement national. Etant tributaires à « l’hellénisme » [10], les écrivains se sont engagés dans l’éducation des masses, leur rêve devenant possible peu-à-peu, bien que la langue roumaine n’eût pas un « style bien précis, distinct. » [11] Dans ce sens Nicolae Iorga faisait des appréciations sur l’enseignement du temps, en essayant de séparer deux manières différentes de comprendre une même génération : « l’éducation se faisait au foyer, par l’intermédiaire des bibliothèques privées, qui comprenaient des livres du XVIIIe siècle ; l’école de Iaşi n’était qu’une affaire, qui ne pouvait pas comprendre tous les domaines. En Valachie, il y avait une école supérieure aux autres écoles, à laquelle on n’a pas accordé le rôle bien mérité. » (notre trad.) [12]

Dans une étude importante sur l’époque, Originile romantismului românesc, Paul Cornea notait que c’était dans la première moitié du XIXe siècle que l’enseignement était soumis à « l’attention de l’État et acquérait une organisation systématique. » (notre trad.) [13] L’esprit national a fait des progrès remarquables et les mouvements politiques ont commencé à se renouveler, car les Roumains ont appris le vrai sens de l’idée de liberté en fréquentant « la spiritualité » européenne, c’est-à-dire les institutions de culture de l’Occident.

Les écoles jouaient un rôle essentiel dans l’éducation des masses et l’enseignement roumain a eu, comme dans toute l’Europe, des évolutions signifiantes. Dans ce sens, N. Iorga notait dans L’Histoire de l’enseignement roumain que, pour l’enseignement national, l’on voulait atteindre deux buts définis comme il suit : l’un – l’éducation de l’homme complet, qui réussisse dans sa vie, qui soit capable de la comprendre, de la dominer et de l’augmenter et l’autre – l’éducation de l’homme noble, bon, énergique, honnête, combattant et généreux. Pour éviter l’analphabétisme et pour l’émancipation de la société civile roumaine, il était nécessaire que tous les enfants soient éduqués, sans aucune discrimination.

Le rythme soutenu de modification et d’adaptation aux nouveaux besoins de l’enseignement roumain a eu, comme base assise, la Révolution de 1821 ; cette révolution-là avait été comprise comme un saut vers la modernisation de l’enseignement roumain, selon le modèle de la Révolution Française. Les progrès enregistrés dans la lignée de l’enseignement ont continué surtout après la Révolution de 1848 et se sont définis après le moment de l’Union de la Moldavie avec la Valachie en 1859. Dans ce sens, l’accès à l’éducation s’est fait grâce au développement des écoles qui avaient le rôle de « populariser la culture des lettres et le gout des arts. » (notre trad.) [14] En outre, après l’Union de 1859 l’on a créé deux universités : l’une à Iaşi (en 1860) et l’autre à Bucarest (en 1864), fait qui a permis aux jeunes gens de continuer leurs études. Les résultats les plus signifiants dans le domaine de l’enseignement ont été enregistrés dans la seconde moitié du XIXe siècle par la constitution du Ministère de l’Enseignement (en 1862) appelé officiellement le Ministère des Cultes et de l’Instruction. En même temps, le prince Al. I. Cuza a promu (en 1864) la première loi scolaire moderne roumaine, la Loi de l’Instruction publique, qui prévoyait un seul système d’enseignement au niveau du pays.

En conclusion, la période du XIXe siècle a représenté une étape importante pour l’enseignement roumain, étape pendant laquelle l’on a mis les bases et l’on a consolidé une éducation et une formation professionnelle moderne par rapport aux standards européens de l’époque.

Notes [1] Mihai Ralea, Între două lumi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1943, p. 56 (texte original: « Secolul al XIX-lea, cel mai creator din câte s-au perindat în istoria civilizaţiei europene, păstrează o bună parte din moştenirea celui căruia i-a urmat, sfârşindu-se ceva mai târziu decât valoarea lui aritmetică, adică în 1914 »). [2] Constantin Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 16 (texte original: « Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l-a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conștiinţa de sine a oricărei alte culturi depline – în cazul că ar mai fi vreuna »). [3] Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, Ed. Univers, București, 1982, p. 266 (texte original: « …o eră de decadenţă intelectuală »).


66

[4] C. Noica, oeuvre citée, p. 19 (texte original: « De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e transmisă permanent altora și însușită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt și ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naște altele, așa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezește în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei”). [5] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 348 (texte original: « …nevoia mîndriei trecutului și tendinţelor spre un viitor mai bun. [...] Acest proces, al dezvălirii notei etnice particulare din imitaţia spiritului și formei străine, durează și pînă astăzi, și va mai dura încă multă vreme »). [6] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca pașoptistă, vol. I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 451 (texte original: « …a pendulat „între barbarie și civilizație. Mai civilizată decât Occidentul și mai barbară decât Orientul în depărtata vechime; mai barbară decât Occidentul și mai civilizată decât Orientul astăzi a fost bariera barbarismului în timpii romani, teatrul luptei între civilizație și barbarism în mediul ev și apărătoarea civilizației creștine, amenințată de barbaria otomană, pe la începutul seculilor moderni »). [7] Alecu Russo, Piatra-Teiului, Scrieri alese, Cugetări, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 57 (texte original: « Literatura română se împarte astăzi în două școli, una ce își are cuibul în București, unde se cultivau cu entuziasm toate sistemele în orice ţipet discordant. [...] A doua, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulţi partizani în Moldova; aceasta este școala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români și românește și a face o literatură numai din viţele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor și a jargonului neînţeles din Ardeal »). [8] G. Ibrăileanu, Spiritul Critic în Cultura Românească, Ed. Tipo Moldova, Iași, 2009, p. 34 (texte original: « Mai întâi o rafinare cerebrală, trecută prin ereditate de la o generaţie la alta, până la bonjuriștii de la 1840. Nu e lucru fără însemnătate subţierea creierului în mai multe generaţii. Apoi o deprindere cu îndeletnicirile culturii, trecută prin educaţie, o generaţie moștenind de la alta deprinderea de a citi, oarecare cunoștinte mai deosebite, în specie: o bibliotecă de cărţi vechi românești religioase, poate manuscrise de cronicari, cărţi profane tipărite și adesea cărţi străine, și contactul cu nişte părinţi mai mult sau mai puţin cunoscători de literatură. [...] În al doilea rând, o literatură mai bogată și cu un caracter superior, cum era cea din Moldova, care a făcut cu putinţă această rafinare și deprindere culturală ce aveau să fie moștenite »). [9] George Ivașcu, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, București, 1969, p. 384 (texte original: « Societăţii medico-istorii-naturale în principatul Moldovei – acestea și alte, tot mai numeroase manifestări, reflectă un proces tot mai intens în constituirea unei ideologii naţionale »). [10] Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Cartea Românească, București, 2008, p. 55. [11] P. Eliade, œuvre citée, p. 263. [12] Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Arta și literatura românilor, Ed. Fundaţiei Culturale Române, București, 1999, p. 150 (texte original: « …spiritul se forma mai mult în casă, prin intermediul lecturilor din bibliotecile părintești, alcătuite din cărţi scrise în spiritul secolului al XVIII-lea; școala franceză din Iași era o simplă întreprindere de câștig, care nu putea să deschidă în toate domeniile perspectivele mai vaste și să lase a se întrevedea ţinte neașteptate. În Muntenia, e o școală de un caracter mult superior, căreia nu i s-a acordat rolul care i se cuvine »). [13] P. Cornea, œuvre citée, p. 382 « …învăţământul intra în atenţia statului căpăta o organizare sistematică »). [14] Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, București, 1981, p. 49 (texte original: « …de a populariza cultura literelor și gustul artelor »). Bibliographie Cornea, Paul Originile romantismului românesc, Cartea Românească, București, 2008 Cornea, Paul, Zamfir, Mihai Gândirea românească în epoca pașoptistă, vol. I, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1969 Eliade, Pompiliu, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile, Univers, București, 1982 Ibrăileanu, G. Spiritul Critic în Cultura Românească, Tipo Moldova, Iași, 2009 Iorga, Nicolae Istoria literaturii românești. Arta și literatura românilor, Ed. Fundaţiei Culturale Române, București, 1999 Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969 Ivașcu George, Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, București, 1969 Noica, Constantin, Modelul cultural european, Humanitas, București, 1993 Piru, Alexandru Istoria literaturii române de la început până azi, Univers, București, 1981 Ralea, Mihai, Între două lumi, Cartea Românească, Bucureşti, 1943 Russo, Alecu Piatra-Teiului, Scrieri alese, Cugetări, Ed. pentru Literatură, București, 1967


67

Mythes identitaires //vs// mythes politiques dans les récits de vie: les genres du biographique

et l’espace roumain totalitaire1

Chargée de cours, dr. Alina Crihană

“Dunarea de Jos” University of Galati Résumé : Après la chute du régime totalitaire en Roumanie, le champ littéraire a été marqué par une véritable inflation des histoires de vie qui venaient remplir les trous de la mémoire officielle communiste. Insérés dans des formules transgénériques, qui mêlent la réflexion essaystique à la reconstitution du parcours existentiel personnel, ces récits constituent autant des narrations identitaires polarisées autour d’une « idéologie [auto]biographique » (Bourdieu, 1986) patente, voire ostentatoire, ou, au contraire, non avouée, mais toujours génératrice d’une « mythistoire, plus vraie que le réel » (Gusdorf, 1991). Notre travail se donne pour but d’analyser les rapports entre l’« idéologie » assumée par les auteurs et leurs mythes identitaires, témoignant d’une dialectique du « soi-même comme un autre » (Ricœur, 1990), à partir de l’« autobiographie idéologique » d’Adrian Marino. En doublant son histoire de vie d’un métarécit idéologique qui en fournit l’interprétation, le narrateur-herméneute s’y adonne à un exercice de déconstruction qui vise tant son identité personnelle (et « narrative ») que les fictions identitaires nées, dans le passé et dans le présent post-totalitaire, à l’intérieur de l’« odieuse vie littéraire ». Mots-clés : autobiographie, identité narrative, idéologie [auto]biographique, mythistoire, résistance par la culture

1. L’autobiographie en tant que fiction identitaire : repères théoriques

Avant d’analyser les avatars de la « mythistoire » dans l’un des textes illustratifs de notre corpus - l’« autobiographie idéologique » d’Adrian Marino, La vie d’un homme solitaire (2010) - , il conviendrait de jeter un regard synthétique sur les approches théoriques du genre en question, tout en mettant l’accent sur la problématique de l’identité, et plus précisément sur l’« écart » existant entre l’identité personnelle, en tant qu’objet de la reconstruction, et l’« identité narrative » [Ricœur, 1990 : 175]. À partir des distinctions opérées en narratologie entre l’auteur réel, en tant qu’individu ayant une identité socio-historique, et l’auteur implicite, d’une part, et entre l’auteur implicite, le narrateur et le personnage - en tant qu’instances textuelles -, d’autre part, les poéticiens de l’autobiographie n’ont pas cessé de mettre en évidence le dédoublement du je, inhérent à toute écriture du moi. Elisabeth W. Bruss, Philippe Lejeune, Jean Starobinski, Gisèle Mathieu-Castellani, Georges Gusdorf, Thomas Clerc, Jean-Philippe Miraux, Sébastien Hubier, pour ne nommer que quelques-uns des théoriciens préoccupés par l’aspect en question, ont tous remarqué cet « écart », à la fois identitaire et temporel, qui sépare les instances susmentionnées et sur lequel se fonde la « configuration »2 de l’histoire dans le récit autobiographique.

Le même écart est à l’origine du processus de l’édification de soi, comme l’observe Jean Starobinski : « C’est parce que le moi révolu est différent du je actuel, que ce dernier peut vraiment s’affirmer dans toutes ses prérogatives. Il ne racontera pas seulement ce qui lui est advenu en un autre temps, mais surtout comment, d’autre qu’il était, il est devenu lui-même. » [1970 : 261] Gisèle Mathieu-Castellani souligne elle aussi ce « double écart qui marque le récit de vie. Un écart temporel : je parle de celui que je fus et que je ne suis plus [...]. Un écart d’identité : celui qui parle est autre que celui dont il parle [...] ». [1996 : 61] Le jeu de l’identité et de l’altérité, dont le support textuel est cette « dualité énonciative » [Clerc, 2001 : 86-87], constitue un thème fondamental de l’herméneutique du récit articulée par Paul Ricœur dans ses analyses de l’« identité narrative », qu’il définit dans les termes d’une dialectique de la concordance – discordance, renvoyant, cette dernière, à la dialectique de la « mêmeté » et de l’« ipséité »3 :

La dialectique consiste en ceci que, selon la ligne de concordance, le personnage tire sa singularité de l’unité de sa vie considérée comme la totalité temporelle elle-même singulière qui le distingue de tout autre. Selon la ligne de discordance, cette totalité temporelle est menacée par l’effet de rupture des événements imprévisibles qui la ponctuent (rencontres, accidents, etc.); la synthèse concordante-discordante fait que la contingence de l’événement contribue à la nécessité en quelque sorte rétroactive de l’histoire d’une vie, à quoi s’égale


68

l’identité du personnage. Ainsi le hasard est-il transmué en destin. Et l’identité du personnage qu’on peut dire mis en intrigue ne se laisse comprendre que sous le signe de cette dialectique. […] La personne, comprise comme personnage de récit, n’est pas une entité distincte de ses « expériences ». Bien au contraire: elle partage le régime de l’identité du personnage, qu’on peut appeler son identité narrative, en construisant celle de l’histoire racontée. C’est l’identité de l’histoire qui fait l’identité du personnage. [1990 : 175]

En auteur de sa propre vie, l’autobiographe s’efforce d’échapper à l’emprise de cette identité vouée au perpétuel changement (l’ipséité) par le biais d’un récit à visée « eschatologique », censé lui permettre « la pleine réconciliation avec soi-même » [Gusdorf, 1975 : 974-975]. Cette narration « totalisante » [Ricœur, 1983 : 131], qui obéit à une « logique à la fois rétrospective et prospective »4 [Bourdieu, 1986 : 69], a un double enjeu : d’une part, elle constitue l’effet d’une stratégie compensatoire, qui s’inscrit dans un projet thérapeutique dont le but est une « synthèse » des moi soumis, à travers tout un parcours historique, à des « morts successives » [Mathieu-Castellani, 1996 : 183]. D’autre part, elle vise la configuration d’une image « officielle » de soi, dépendante de ladite idéologie autobiographique, qui est plus « visible » chez les auteurs exposés à la stigmatisation et au péril d’une « forclusion » de la mémoire culturelle. C’est ainsi que le positionnement « idéologique » de l’auteur vient renforcer la projection, caractéristique de toute autobiographie, de l’histoire « positive » dans l’espace du rêve, de l’utopie, du mythe. Avec les mots de Georges Gusdorf,

Une autobiographie digne de ce nom est le rêve d’une vie, plutôt que son histoire objective […]. L’autobiographie n’est pas la vérité de l’homme, mais son utopie, souvenir prophétique d’une identité qui s’invente dans la mesure même où elle se remémore […]. À l’histoire de la personnalité s’oppose ainsi une mythistoire, plus vraie que le réel. […] L’écart entre le moi remémorant et le moi remémoré permet l’interventi de l’instance mythique, remaniant la réalité du vécu pour la rendre plus semblable à l’identité que le sujet se reconnaît par-delà les déformations et les malentendus de l’évènement. » [1991 : 474, 480-481] [n. s.]

Configurée partiellement en fonction du projet idéologique conscient de l’auteur et repérable au niveau des métarécits réflexifs qui redoublent, dans la plupart des textes illustratifs du genre, la narration des événements de la vie, la mythologie autobiographique n’est pas obligatoirement patente. La refiguration de l’histoire réelle dans la fiction identitaire dépend aussi de toute une matière appartenant à l’inconscient ou au subconscient, faite « de latences, de virtualités, d’aperceptions marginales, sans que le sujet lui-même sache, en un instant donné, quel est exactement le contenu de sa présence au monde et à lui-même […]. » [Gusdorf, 1991 : 474-475] Cette matière que l’auteur est incapable de maîtriser se trouve à l’origine d’une mythologie latente qui peut souvent se situer aux antipodes de l’idéologie mise en discours.

L’écart repérable, dans ces cas-là, entre la fiction identitaire assumée par le je narrant et celle qui se laisse apercevoir au niveau des réseaux symboliques5 redondants dans l’histoire narrée peut être l’indice, dans les récits de vie post-totalitaires, d’un « travail de deuil »6 [Freud, 1952 : 189-222], dont les auteurs ne sont pas toujours - ou pas complètement – conscients. Dans ces situations, même si l’auteur invoque un travail thérapeutique de l’oubli, en excluant de son récit la mise en intrigue des souvenirs traumatisants, il en reste toujours quelque chose de latent, qui exige un travail compensatoire et qui donne naissance à la « mythistoire », en dépit du programme idéologique assumé. Dans les pages qui suivent, on tentera d’analyser cet écart qui sépare l’idéologie patente de la mythologie latente à partir d’une autobiographie « ex-centrique », dont l’auteur s’efforce à tout prix de contrarier les attentes habituelles des lecteurs du genre.

2. Un exemple : Adrian Marino, La vie d’un homme solitaire. De l’« autobiographie idéologique » à la mythistoire Publiée à titre posthume, selon le désir de l’auteur, La vie d’un homme solitaire7 d’Adrian

Marino (Prix Herder 1985), critique d’idées, comparatiste et théoricien de la littérature d’envergure européenne, constitue un livre surprenant parmi les « écritures du moi » parues dans le contexte culturel post-totalitaire. En adoptant comme postulat de son projet idéologique le refus de toute


69

mythification concernant son propre parcours existentiel et le contexte historique dans lequel celui-ci s’insère, Adrian Marino s’attache à dénoncer les illusions culturelles de son époque, telles que la « résistance par la culture ». En dépit de cette « idéologie [auto]biographique » ostentatoire, la « mise en intrigue » de l’histoire personnelle « enchevêtrée » dans la « grande histoire », y laisse apercevoir une mythologie latente, polarisée, aussi paradoxale que cela puisse paraître, autour de la figure ascétique-héroïque d’un résistant.

De ce dernier point de vue, l’auteur-narrateur rejette décidément l’« hypocrisie confessionnelle » caractéristique d’un certain type de littérature mémorielle qui propage « le mythe de la résistance, de la combativité permanente et inflexible » :

Dans un certain sens, je suis même parvenu à une saturation de la confession et de la justification. J’ai fait, pour ainsi dire, un véritable « complexe de la confession ». J’ai lu autant de littératurisations truquées8, des simulacres de la fausse modestie, des « beaux » mensonges, que je refuse, tout simplement, de participer moi-même – durant ma vie ou à titre posthume – à de tels rituels littéraires détestables. Comme d’autres aussi, assimilables à la même catégorie fausse et apocryphe. Et, pourquoi, néanmoins, cette Vie ? C’est pour sa valeur – pour le dire d’une manière prétentieuse – strictement documentaire. C’est un obscur instinct […] « archivistique », dominant, même irrésistible, le plus fort des tous, qui m’amène à synthétiser et à récapituler, à « stoquer », […] et notamment à « construire » un texte qui, d’une manière plus ou moins fortuite, résume mon entière existence. [Marino, 2010 : 10-11]

C’est une illusion d’y croire, car, aussi attaché que soit l’autobiographe à son projet idéologique, il ne peut pas, quand même, maîtriser en totalité cette matière du temps à raconter, ni maintenir, tout au long de sa confession, une perspective unitaire sur l’histoire, ce qui est « essentiel » - si l’on croit au narrateur-herméneute - dans la démarche autobiographique :

Préserver pas à pas un ton égal, « juste », perpétuellement constant, s’avère une entreprise presque impossible. Or, garder un point de vue unique et invariable dans la remémoration, la perception et l’évaluation du passé est un postulat essentiel dans de telles « autobiographies ». Et d’autant plus lorsqu’elles se veulent non seulement unitaires, mais aussi représentatives pour leurs « héros ». L’explication est simple : la vie est pleine d’oscillations, de contradictions et de conflits inévitables. […] Afin d’éviter de telles erreurs, il convient de faire un permanent effort d’équilibration et d’autocontrôle. Et cela est extrêmement difficile à accomplir. Et, en définitif, souvent impossible. Plus d’une fois, « inhumain ». Afin d’atteindre l’objectivité et la cohérence, on risque l’altération, voire la mutilation intérieure. [Ibidem : 8-9]

Le projet de la construction d’une « unité narrative de la vie »9 et d’une identité qui puisse se soustraire aux déterminations temporelles (la mêmeté en tant que permanence) s’avère utopique et le narrateur ne cesse de le souligner, en idéologue de sa propre vie, tout en mettant en évidence l’« interférence inévitable et brutale de plans » temporels, spécifique à l’autobiographie : « Le présent se projette dans le passé. Le passé revient et hante le présent. Avec d’autres préoccupations et sentiments, avec d’autres jugements et exigences. » [Ibidem : 9] Enfin, les conditionnements d’ordre inconscient dont parle Georges Gusdorf ne sont-ils pas oubliés, quant à eux, par l’auteur de la méditation autoréflexive du « Préambule ». Ils viennent s’ajouter à la « solitude morale » qui « altère, falsifie » et souvent rend « stérile » l’entreprise du sujet remémorant : « Et cette perpétuelle altération involontaire modifie la perception globale ou partielle des souvenirs ». [Ibidem] Si, en idéologue - et herméneute de sa démarche autobiographique -, Adrian Marino s’avère un « connaisseur » des mécanismes profonds qui régissent la mise en intrigue d’un parcours existentiel, de sorte qu’il en résulte une histoire véridique, en narrateur, au contraire, il n’arrive pas à mettre en œuvre son « programme » et, implicitement, à persuader. Du moins en ce qui est de la validité de ses affirmations et de ses jugements de valeur (entièrement négatifs) concernant l’époque où il a vécu, ses « personnages » et ses livres. Il en est de même pour son « analyse » implacable de certains écrits mémoriels postcommunistes, soit l’ainsi dite « littérature de prison », un genre « profondément détesté » et pour lequel le narrateur (un ancien détenu politique lui aussi) fournit un exemple célèbre, le Journal de Nicolae Steinhardt10 :

Faux, artificiel et, surtout, totalement « indécent ». La mystique de la prison, je ne l’ai jamais eue. Et faire de la « littérature », de belles phrases, d’images et de « formules heureuses », poursuivre des effets purement


70

esthétiques à partir d’une immense souffrance, de quelques situations profondément atroces, inhumaines, cela me semble, surtout à présent, l’apogée de l’imposture littéraire, de la mystification amorale. Du cynisme littéraire, esthète, exorbitant et de l’égocentrisme d’auteur. Se mettre à tout prix en valeur, briller et poursuivre une pauvre gloire littéraire et du succès au public, tout en exploitant une immense aberration, souffrance et cruauté humaine, que pourrait-il être de plus abjecte et de plus faux ? De plus profondément inhumain ? Un drame terrible minimisé, transformé en sujet de fiction qui se veut à tout prix « admirable », lue, appréciée, applaudie à scène ouverte ? […] Ce que je déteste vigoureusement et définitivement dans ce genre de littérature est aussi la fausse héroïsation, l’affectation de miles gloriosus, le rengorgement. La propagation du mythe de la résistance, de la combativité permanente et inflexible. Un autre mensonge total. Car, pour être objectif – je parle quand même après une expérience de huit ans en prison – elle a représenté une impossibilité. [79-80, 81]

La « fausse héroïsation », l’« imposture », l’(auto)mystification concernant la « résistance », voilà quelques-unes des idées-forces de la méta-narration identitaire configurée dans l’autobiographie idéologique d’Adrian Marino. Certes, les personnages incriminés pour une telle attitude, que le narrateur considère comme caractéristique de la conduite de l’écrivain roumain sous la dictature, mais aussi après la chute du régime communiste, sont toujours les autres11. C’est ainsi que le narrateur parvient à esquisser des portraits entièrement négatifs à beaucoup de « personnages » charismatiques de l’« odieuse vie littéraire » communiste et postcommuniste, parmi lesquels on retrouve des écrivains et des critiques consacrés dans le « canon » de la littérature roumaine - George Călinescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Eugen Simion etc. (Le même ressentiment se laisse deviner dans le positionnement du narrateur vis-à-vis de quelques personnalités de la critique européenne, à travers la remémoration des petits événements « humiliants » du passé : Roland Barthes, Jean Starobinski, René Etiemble et d’autres.) Face à cette « faune » de la vie culturelle et littéraire du passé, le narrateur-protagoniste fait figure de « marginal », d’« utopiste », mais aussi de « pionnier », qui vient « remplir » les « „trous”, les „taches blanches” de la culture roumaine », en particulier dans le domaine de la critique, marquée « définitivement » par « le style Lovinescu - Călinescu ». [Ibidem: 133]

Fidèle à son projet - annoncé dans le « Préambule » - d’éviter l’« esthétisation », la « littérature » dans la configuration de son récit de vie, le narrateur s’efforce de se construire un portrait de « misanthrope antipathique », qui affirme partout la valeur « légitime-justicière » du ressentiment et qui déclare avoir fait de la contestation « l’une des constantes de [s]a vie d’„homme solitaire” » :

J’ai contesté, en bloc et définitivement, l’entière culture et littérature de l’époque communiste de Ceausescu. Je ne l’ai pas étudiée, je ne l’ai pas lue. Je ne me gêne pas de déclarer que je ne la connaisse que très, très peu, à l’exception de la critique et des études littéraires en général. [...] Mais mon refus, catégorique et absolu, a été et l’est encore d’ordre purement idéologique. [...] La littérature de l’époque de Ceausescu, intégralement détestée, ne m’a jamais intéressé. Je n’étais pas d’accord avec son orientation, ses thèmes et ses asservissements. [...] J’étais tout aussi désintéressé de la « résistance par la culture ». Un prétexte commode et inoffensif, pour le régime, de ne pas être contesté d’une manière directe et avec de risques réels. [Ibidem : 128] [n. s.]

De fait, le paradoxe, issu d’une « dualité fondamentale », assumée par le narrateur (qui avoue son « idéalisme abstrait radical, doublé du réalisme et de l’esprit critique le plus fort et brutal ») et qui vient s’ajouter à la constitution bipolaire de l’identité narrative, assumée elle aussi (« acteur et spectateur, en même temps »), constitue une marque dominante du discours narratif dans La Vie d’un homme solitaire. L’« écart » identitaire et temporel qui régit la « fictionalisation de soi », en donnant naissance à la « mythistoire, plus vraie que le réel », consiste, dans La Vie… d’Adrian Marino, dans une perpétuelle oscillation entre le rôle symbolique du créateur-ascète voué à la « mortification » par la remémoration douloureuse - hypostasié par « l’idéologue »12 - et celui du « misanthrope », de l’« intrus », du « marginal antipathique » figuré par le protagoniste etc. Ce dernier, dont les traits semblent emprunter certains attributs du « dandy » décadent, sous l’influence, peut-être, de la figure « mythique » d’Alexandru Macedonski13, ne représente, d’ailleurs, qu’un masque sous lequel se dissimule toute une mythologie héroïque. En témoigne la


71

sélection des épisodes où le protagoniste apparaît dans l’hypostase du résistent (le détenu politique, le déporté, le « travailleur indépendant », qui refuse tout engagement compromettant envers le pouvoir dictatorial14, tout en déjouant les stratégies de la Sécurité et du régime, le créateur qui préserve sa liberté morale et spirituelle, le « pionnier » dans le champ de la critique littéraire).

Les symboles centraux que polarise cette mythologie, quant à elle, ne font que reprendre, on le voit bien, les coordonnées du mythe directeur mis en circulation justement dans ce milieu de la « vie littéraire » incriminée, à savoir le mythe de la résistance, avec une différence essentielle. Le contexte « ténébreux » par rapport auquel se constitue l’identité symbolique du résistent n’est pas autant, chez Marino, cette « terreur de l’histoire », incarnée dans le grand mécanisme réglé par le pouvoir totalitaire, que la terreur de la « vie littéraire » elle-même… Le panorama que le narrateur de La Vie… construit de ce milieu témoigne, en outre, d’un manichéisme au moins curieux, en ce qu’il ressemble à la vision qui gouverne les méta-narrations politiques de l’époque « dogmatique » du communisme roumain. Il nous semble que, de ce point de vue, l’utopie du critique qui s’empare du prestige de l’« innovateur », en créateur d’une œuvre non moins mythifiée (à juste raison, d’ailleurs), en dépit des apparences d’« humilité », se constitue à partir d’une intériorisation (inconsciente) de l’utopie messianique15 totalitaire. S’il reconnaît son « autisme »16 utopique, sa « schizoïdie » qu’il associe à l’« ambigüité » spécifique au contexte, après l’avoir assumée en tant que dominante de sa structure intérieure17, le narrateur n’est pas, quand même, conscient de sa « démesure totalitaire » [Wunenburger, 1979 : 198] - quant aux appréciations concernant les personnages détestés de la vie littéraire -, comme ne l’est ni de cette altérité héroïque18 qu’il ne parvient pas à refouler complètement.

C’est que l’auteur, qui ambitionne fournir au lecteur19, par le truchement des commentaires méta-narratifs, une interprétation de l’histoire personnelle et de la « grande histoire » filtrée par cette idéologie, tombe victime d’une « illusion biographique » qui met son empreinte sur son « identité narrative ».

3. Pour conclure À une lecture superficielle, rien n’est plus loin de la « fictionalisation de soi » que la

constitution de l’identité narrative dans La Vie d’un homme solitaire. Il en va de même pour la position de cette autobiographie étrange et « intempestive » par rapport aux autres textes fondés sur le « pacte autobiographique » [Lejeune, 1997 : 26] parus après la chute du régime communiste en Roumanie. Né d’une conscience douloureuse du « temps perdu », profondément imprégné par le ressentiment investi d’une fonction tant thérapeutique (pour « l’homme solitaire ») que « réparatrice » (par rapport aux souffrances des « autres » - selon les mots du narrateur20), plein de jugements négatifs implacables, le livre d’Adrian Marino ne ressemble en effet à aucun récit de vie publié dans le contexte roumain post-totalitaire, du moins en ce qui est de sa « mise en affectivité discursive »21 tout à fait singulière. Contestataire à tout prix, l’auteur exhibe partout son refus obstiné de toute (auto)mystification en ce qui concerne sa vie et l’époque où il a vécu. Mais, par-delà ces contraintes « idéologiques » assumés en tant qu’expression de sa rupture irrémédiable d’avec la culture et la « vie littéraire » contemporaines, son texte autobiographique laisse deviner une vocation de la « synthèse » - qui raccommode l’homme et le créateur - dont la source est une « nostalgie permanente de l’équilibre » doublée de « la conscience de son impossibilité ». Or, l’aspiration vers cet équilibre censé guérir les blessures du passé constitue un catalyseur important pour la construction de sa mythologie identitaire. L’exercice herméneutique mis en œuvre dans La Vie…, ayant comme objet l’histoire personnelle « enchevêtrée » dans « la grande histoire » et comme résultat une « biographie de l’idée d’Adrian Marino »22 [Cernat, 2010] parvient à révéler le profil mythique d’un résistent malgré lui, pour qui la littérature a représenté, en dernière analyse, une forme d’existence, comme en témoigne son imposante œuvre critique d’une valeur incontestable. Le rejet absolu de la « littérature » dans la reconstitution du parcours autobiographique n’est, en effet, qu’une illusion de celui qui avait mis l’Œuvre au-dessus de la Vie, en se croyant jusqu’à la veille de sa mort, un « homme solitaire ».


72

Notes [1] This paper is supported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number SOP HRD/89/1.5/S/59758. [2] Rappelons, avec Paul Ricœur, que la « configuration » est l’effet de la « mise en intrigue »: « La mise en intrigue est l’opération qui tire d’une simple succession une configuration. » Et encore : « La configuration de l’intrigue impose à la suite indéfinie des incidents le sens du point final [...]. Point final comme celui d’où l’histoire peut être vue comme une totalité. » (Temps et récit I - L’intrigue et le temps historique, Paris, Seuil, 1983, p. 127, 131) [3] À la différence de l’identité de type idem, qui « déploie […] une hiérarchie de significations […] dont la permanence dans le temps constitue le degré le plus élevé », « l’identité au sens d’ipse n’implique aucune assertion concernant un prétendu noyau non changeant de la personnalité. » Quant à cette dernière, elle « met en jeu une dialectique complémentaire à celle de l’ipséité et de la mêmeté, à savoir la dialectique du soi et de l’autre que soi. » Ricœur construit sa théorie sur « l’identité narrative » autour d’un concept de « l’ipséité du soi-même » qui « implique l’altérité à un degré si intime, que l’une ne se laisse pas penser sans l’autre […] ». De ce point de vue le « soi-même comme un autre » se laisse interpréter comme « soi-même en tant que … autre ». (Soi-même comme un autre, Paris, Seuil, pp. 12-14) [4] Paul Ricœur souligne lui aussi cette double ouverture du « regard » à partir duquel se constitue « l’identité narrative » - « rétrospectif en direction du champ pratique, prospectif en direction du champ éthique ». (Ibidem, pp. 140-141) [5] C’est Georges Gusdorf qui souligne cette portée symbolique et parabolique de l’écriture du moi : celle-ci « évoque une expression du moi, un phénomène de surface. La parole du moi ne doit pas être crue sur parole ; elle n’est jamais qu’une parabole. […] La réalité, origine et foyer du sens, se dérobe aux prises des signes et symboles qui prétendent la représenter. » [n. s.] (Auto-bio-graphie. Lignes de vie 2, Paris, Odile Jacob, 1991, p. 203) [6] Ce « travail de deuil », que Freud oppose au « travail de souvenir », lors de ses interprétations des effets de la cure analytique (« Deuil et Mélancolie », dans Métapsychologie, Paris, Gallimard, 1952 ; « Remémoration, répétition et élaboration », dans De la technique psychanalytique, Paris, PUF, 1953, pp. 105-115) est repérable aussi, selon Paul Ricœur, qui applique la notion, par extension, au plan de la mémoire collective, dans le cas de la mémoire manipulée caractéristique des sociétés totalitaires : « C’est la constitution bipolaire de l’identité personnelle et de l’identité communautaire qui justifie, à titre ultime, l’extension de l’analyse freudienne du deuil au traumatisme de l’identité collective. On peut parler, non seulement en un sens analogique mais dans les termes d’une analyse directe, de traumatismes collectifs, de blessures de la mémoire collective. » (La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil, 2000, p. 95) [7] Le titre original est Viaţa unui om singur (Polirom, Iaşi, 2010). Toutes les citations en roumain seront traduites par nous. [8] C’est l’une des multiples déclarations contradictoires du narrateur de La Vie… Celui-ci va déclarer plus loin qu’il n’a pas « trop lu des textes de ce genre ». [9] Ce concept, lancé en 1981 par Alasdair MacIntyre (After Virtue, a Study in Moral Theory, Notre Dame (Ind.), University of Notre Dame Press, 1981), est repris par Paul Ricœur dans sa théorie sur l’identité narrative. (voir Soi-même comme un autre, op. cit.) [10] « Et écrire des journaux livresques, débordant de citations tirées d’essais, comme le fait N. Steinhardt, représente […] un geste entièrement inauthentique. […] Car l’on ne peut pas faire de la « mystique » et de la « littérature » livresque « raffinée » à l’instar de quelques misères atroces. (La Vie…, op. cit., p. 79) Les seuls livres appartenant à cette catégorie (les mémoires « de prison ») que l’auteur considère « profondément véritables et exemplaires » (même s’il avait reconnu qu’il n’a pas lu trop d’écrits de cette facture) sont Souvenirs de la maison des morts de Dostoïevski et Une journée d’Ivan Denissovitch d’A. Soljenitsyne. [11] Il s’y agit en particulier des défenseurs de la « résistance par l’esthétique ». [12] Rappelons que le narrateur est la porte-parole de l’idéologie de l’auteur « implicite » ou « impliqué », comme le nomme Paul Ricœur sur les traces de Wayne Booth (Temps et Récit III, Paris, Seuil, 1985, p. 289 ; cf. W. Booth, The Rhetoric of Fiction (Chicago, University of Chicago Press, 1961). [13] A. Marino est l’auteur d’une Vie… et d’une Œuvre… de ce poète moderniste. [14] Le critique se construit, de cette façon, une image de dissident, qui sera déconstruite, en particulier après sa mort, mais avant la parution de son autobiographie, à l’instar des accusations de collaborationnisme avec la Sécurité. [15] Le scénario de l’utopie messianique implique, au niveau thématique, un « moment » essentiel pour l’échafaudage de la « cité idéale », soit le « massacre des impurs ». Si l’on croit à Jean-Jacques Wunenburger, qui reprend en cela une conception de J. Servier (Histoire de l’utopie, Gallimard-Idées, 1967), « l’obsessionnelle pureté et la recherche d’un ordre absolu et parfait » seraient « la réponse angoissée à une situation intrapsychique insupportable, qui fait paraître le monde extérieur lui-même comme insupportable, avant qu’on ne cherche à l’épurer pour se purifier soi-même. L’activisme destructeur accomplirait donc la destinée d’un tragique complexe œdipien, projeté sur l’histoire d’un groupe traumatisé par la même blessure intérieure. » (L’utopie ou la crise de l’imaginaire, Paris, Editions Universitaires, 1979, p. 177) Il nous semble (si l’on applique, par extension, cette notion de fantasme du groupe à l’inconscient personnel d’un individu) que l’« utopisme » d’Adrian Marino témoigne du fonctionnement d’un mécanisme similaire, d’autant plus que le narrateur affirme, dès le début de La Vie…, son aversion non dissimulée


73

envers son père, et notamment envers sa mère. C’est toujours ici, peut-être, la source inconsciente d’un complexe de l’exclu supérieur, augmenté par sa « marginalisation ». [16] Le terme, renvoyant à l’« affectivité schizoïde » liée à l’imagination utopique, appartient à Jean-Jacques Wunenburger (op. cit., p. 171), non pas au narrateur. Quant à ce dernier, il affirme partout son statut d’« utopiste » et de « marginal ». [17] « Je crois que mon vice le plus grave est ma dualité fondamentale, que je n’ai jamais réussi de réduire à l’unité : un idéalisme abstrait radical, doublé du réalisme et de l’esprit critique le plus fort et brutal. C’est une source de permanents déséquilibres et de contradictions, de passages rapides et imprévisibles d’une extrême à l’autre. Des oscillations et des modifications subites de comportement. » [Marino, 2010 : 15] [18] Rappelons, avec J.-J. Wunenburger, que « la conduite utopique est en effet une manifestation exemplaire d’un régime schizoïde et héroïque de l’imagination […] ». [n. s.] (op. cit., p. 171) [19] Malgré le « scepticisme » affiché par le narrateur-« misanthrope » en ce qui concerne « la valeur étique-éducative » de La Vie… (« La seule leçon véritable de l’histoire est qu’elle ne donne aucune leçon. »), l’accent mis sur la visée documentaire de son œuvre constitue un indice de l’implication du lecteur dans son projet « historique-rétrospectif ». [20] « [...] j’ai une opinion personnelle sur la valeur du ressentiment. Tout premièrement, [...] il est inévitable. Et, souvent, nécessaire. Et même légitime-justicier. Il rétablit la justice. Il stimule des énergies et des arguments, qui rétablissent l’équilibre dans le cas d’une injustice ou d’une erreur grave. [...] C’est un comportement éminemment réparateur, équitable et constructif. [...] J’ai le droit souverain de retenir et de signaler des erreurs graves et des aberrations sinistres. Des souffrances, les miennes et celles des autres, qui exigent une réparation. » [Marino, 2010 : 17] [21] « En tant que médiation entre temps vécu et temps raconté, le récit n’est pas seulement mise en intrigue (Ricœur) mais aussi et en même temps mise en affectivité, nécessairement temporelle, des événements racontés par le temps racontant. C’est-à-dire que la temporalité narrative ne se caractérise pas seulement par la (re)configuration des événements dans un cadre temporel mais aussi par sa dimension affective. Intriquée à l’aspect chronologique, la « mise en affectivité discursive » du temps façonne la configuration des événements dans un récit de vie. » (Marie Carcassonne, « Sens, temps et affects dans des récits de vie recueillis en interaction », in Vox Poetica. 1/11/2007, [En ligne], URL: http://www.vox-poetica.org/t/pas/carcassonne.html) [22] La métaphore qu’on a empruntée à Paul Cernat (« Testamentul unui ex-centric », in Observator cultural, no. 519 – avril 2010) renvoie à l’une des œuvres majeures d’Adrian Marino (Biografia ideii de literatură [La biographie de l’idée de littérature – notre trad.], 6 volumes, 1991-2000). Marino est aussi l’auteur d’une Herméneutique de l’idée de littérature (Hermeneutica ideii de literatură, 1987).

Bibliographie Antofi, Simona. « Identitate culturală şi multiculturalism. Profil identitar românesc ». Frontiere culturale şi literatură. Antofi, Simona, Doiniţa Milea (coord.). Galaţi : Europlus, 2006, pp. 59-81 Assmann, Jan. La mémoire culturelle. Écriture, souvenir et imaginaire politique dans les civilisations antiques. Paris : Aubier, 2010 Augé, Marc. Les Formes de l’oubli. Paris : Payot-Rivages, 1998 Boia, Lucian (coord.). Miturile comunismului românesc. Bucarest : Nemira, 1998 Boia, Lucian. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucarest : Humanitas, 2005 Bourdieu, Pierre, « L’Illusion biographique ». Actes de la recherche en sciences sociales. Vol. 62-63/ 1986 Bourdieu, Pierre. Questions de sociologie. Paris : Minuit, 2002 Boyer, Henri. « Les temps dans la mise en scène du vécu. Le récit de vie comme écriture ». Pratiques, no. 45, 1985 Braga, Corin. 10 studii de arhetipologie. Cluj-Napoca : Dacia, 1999 Bruss, Elisabeth W.. « L’autobiographie considérée comme acte littéraire ». Poétique, no. 17 / 1974 Carcassonne, Marie. « Sens, temps et affects dans des récits de vie recueillis en interaction ». Vox Poetica. 1/11/2007, [En ligne], URL: http://www.vox-poetica.org/t/pas/carcassonne.html Cernat, Paul, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Explorări în comunismul românesc, vol. I-II, III. Iaşi: Polirom, 2005, 2008 Cernat, Paul. « Testamentul unui ex-centric ». Observator cultural. no. 519 – avril 2010, [En ligne], URL: http://www.observatorcultural.ro/Testamentul-unui-ex-centric*articleID_23479-articles_details.html Clerc, Thomas. Les écrits personnels. Paris: Hachette, 2001 Durand, Gilbert. Figures mythiques et visages de l’œuvre. De la mythocritique à la mythanalyse. Paris : Berg International, 1979 Durand, Gilbert. Introduction à la mythodologie. Mythes et sociétés. Paris : Albin Michel, 1996 Durand, Gilbert. L’imaginaire. Essai sur les sciences et la philosophie de l’image. Paris : Hatier, 1994 Freud, Sigmund. « Deuil et Mélancolie ». Métapsychologie. Paris : Gallimard, 1952, pp. 189-222. Freud, Sigmund. « Remémoration, répétition et élaboration ». De la technique psychanalytique. Paris : PUF, 1953, pp. 105-115 Grigor, Andrei. « „Iluziile literaturii române”. Iluzionism ». Caiete critice, no. 6-7 / 2008, pp. 14-18 Gusdorf, Georges. « De l’autobiographie initiatique à l’autobiographie genre littéraire ». Revue d’Histoire Littéraire de la France. no LXXV/6 / 1975


74

Gusdorf, Georges. Auto-bio-graphie. Lignes de vie 2. Paris : Odile Jacob, 1991 Hubier, Sébastien. Littératures intimes. Les expressions du moi, de l’autobiographie à l’autofiction. Paris : Armand Colin, 2005 Ifrim, Nicoleta. « Enjeu identitaire et légitimation de la valeur dans le discours critique d’après décembre 1989 ». Annales de l’Université « Dunărea de Jos », Fascicule XXIII, Mélanges francophones. no 6 /2011, pp.47-57 Lejeune, Philippe. Le pacte autobiographique. Nouvelle édition augmentée. Paris : Seuil, 1996 Marchal, Guy P., Véronique Rivière. « De la mémoire communicative à la mémoire culturelle. Le passé dans les témoignages d’Arezzo et de Sienne (1177-1180) ». Annales. Histoire, Sciences Sociales. 56e année, no. 3, 2001, pp. 563-589 Martens, David, Virginie Renard. « Avant-propos ». Interférences littéraires. n° 1 / novembre 2008 (Écritures de la mémoire. Entre témoignage et mensonge). Textes réunis et présentés par David Martens & Virginie Renard Mathieu-Castellani, Gisèle. La scène judiciaire de l’autobiographie. Paris : PUF, 1996 Michel, Johann. Peut-on parler d’une politique de l’oubli ?. texte publié sur le site de l’Atelier international des usages publics du passé, le 11 mars 2011, [En ligne], URL: http://centrealbertobenveniste.org/formail-cab/uploads/Michel.pdf Milea, Doiniţa. L’écriture romanesque: narration, mémoire, identité. La Francopolyphonie. Langue, littérature, culture et pouvoir, n° 5 / 2010, pp.175-181 Milosz, Czeslaw. La pensée captive. Essai sur les logocraties populaires. Paris : Gallimard, 1998 Miraux, Jean-Philippe. L’autobiographie. Ecriture de soi et sincérité, 3e édition. Paris : Armand Colin, 2009 Nietzsche, Friedrich. Considérations inactuelles. Paris : Aubier, 1964 Ricœur, Paul. La mémoire, l’histoire, l’oubli. Paris : Seuil, 2000 Ricœur, Paul. Soi-même comme un autre. Paris : Seuil, 1990 Ricœur, Paul. Temps et récit I. L’intrigue et le temps historique. Paris : Seuil, 1983 Schapp, Wilhelm. Empêtré dans des histoires. L’être de l’homme et de la chose. Paris : Éditions du Cerf, 1992 Simion, Eugen. Genurile biograficului. Bucarest : Univers enciclopedic, 2002 Sironneau, Jean-Pierre. Sécularisation et religions politiques. La Haye-Paris-New York : Mouton, 1982 Starobinski, Jean. « Le style de l’autobiographie ». Poétique. no. 3/1970 Thomas, Joël (dir.). Introduction aux méthodologies de l’imaginaire. Paris : Ellipses, 1998 Todorov, Tzvetan. Face à l’extrême. Paris : Seuil, 1994 Todorov, Tzvetan. Les abus de la mémoire. Paris : Arléa, 1995 Wunenburger, Jean-Jacques. L’Imaginaire. Paris : PUF, 2003 Wunenburger, Jean-Jacques. L’utopie ou la crise de l’imaginaire. Paris : Editions Universitaires, 1979


75

Marin Sorescu şi creative writing sau efectul aripii de fluture

(cu referiri la diaristica şi metaliteratura soresciană)

Drd. Crihană Elena Luminiţa, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Galaţi

Motto: „Doi scriitori, locuind în două vile pe versantele opuse ale văii, se observă unul pe altul. Unul dintre ei obişnuieşte să scrie dimineaţa, celălalt după-amiaza. Dimineaţa şi după-amiaza, scriitorul care nu scrie îndreaptă ocheanul spre cel care scrie. Unul unul dintre cei doi e un scriitor productiv, celălalt e un scriitor chinuit. Scriitorul chinuit îl priveşte pe scriitorul productiv umplând foile cu rânduri uniforme; manuscrisul creşte într-un teanc de foi ordonate. În curând, cartea va fi terminată: un nou roman de succes, fireşte – se gândeşte scriitorul chinuit cu oarecare dispreţ, dar şi cu invidie. Îl consideră pe scriitorul productiv nimic mai mult decât un artizan abil, capabil să producă romane făcute în serie pentru a răspunde gustului publicului; dar nu-şi poate reprima o puternică senzaţie de invidie faşă de omul care se exprimă pe sine cu o siguranţă atât de metodică. Nu e numai invidie, e şi admiraţie, da, admiraţie sinceră: modul în care scriitorul acela îşi pune toată energia în scris indică o anume generozitate, o încredere în a comunica, în a da altora ceea ce aşteaptă de la el, fără a-şi pune probleme introvertite. Scriitorul chinuit ar plăti orice numai să semene cu scriitorul productiv; ar vrea să-l ia drept model; cea mai profundă aspiraţie a sa, acum, este să devină el.”

(Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător) Abstract: Creative writing Programe, initiated in the 60s at the University of Iowa by Paul Engle, had the butterfly effect, revolutioning the artistic world, mass-media and the university education through his new view upon art, spreading from the American Midland to the entire Europe, as well as to the countries from the communist enclave as a form of undermining totaliarianism and a way of opening the literary neo - modenist canon towards mass culture by promoting the bohemian ethos, the daily art, self- reference, by „routinizing writer’s charisma”, which can be only be acquired through studying, giving up the academic rigour. The participation of Marin Sorescu and of some other important writers of the 60s – Alexandru Ivasiuc, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban etc. - to this program and its influence upon the artistic act support the idea that the Romanian neo-modernist evazionism had had its origins in cultural and educational policies initiated into the American academic circles, which were far from the communist ideology.

Keywords: Creative writing Programe, neo-modernisme, canon, mass culture „routinizing writer’s charisma”, educational policies

Circumscrise unor politici culturale şi educaţionale postbelice de emancipare a maselor largi şi de încurajare a categoriilor sociale marginale, cunoscute sub denumiri variate – cultură a maselor, cultură comercială [1], cultură globală, „mozaicată” (Abraham Moles), subculturi/culturi marginale [2], „hiperpolitica hoardei” şi a „maselor plutitoare”(Peter Sloterdijk) [3], contra-cultură [4], programele americane precum „International Writing Program”/„Creative writing”, conceput încă din 1947 de Wilbur Schramm (1907-1987) şi dezvoltat instituţional după 1967 la Universitatea Iowa de către Paul Engle (1908-1991), „The Era Program”, iniţiat de Mark McGurl în California, continuat cu succes la Harvard [5] sau „Clarion Writers Workshop” [6], implementat mai întâi în Michigan şi în San Diego, începând cu 1968, au avut rapid o răspândire globală şi au început o revoluţie culturală; în blocul comunist s-au propagat cu efectul aripii de fluture [7], au înnoit lumea artistică, mass-media şi învăţământul superior prin teoriile culturale şi educaţionale pe care s-au fundamentat. Răspândindu-se din Midlandul american în întreaga Europă, inclusiv în ţările din enclava comunistă, aceste programe educaţionale şi culturale au marcat „începutul declinului gândirii curriculare moderne, declanşat de reconceptualism şi umanism”. Aceste noi teorii/curente create de Dwayne Huerbner, James McDonald, Abraham Maslow, Carl Rogers etc. au discreditat raţionalitatea, pragmatismul, progresismul şi obiectivitatea învăţământului modern american şi cereau „reumanizarea curriculumului” pe linia tradiţiei clasice şi moderniste, cu recuperarea existenţialismului, de vreme ce produsul educaţional era nesatisfăcător, iar practica ignora nevoile


76

educaţilor. Aceşti noi arhitecţi ai educaţiei condamnau „gândirea cu capul în nori”, planarea în tatonări teoretice şi diletantism, cum spunea Joseph J. Schwab, într-un studiu din 1969 [8]. Aceleaşi idei se regăseau şi în analizării receptării culturii moderniste: majoritatea nu era capabilă să înţeleagă mesajul artei înalte, elitiste, în care „percepţia umanului” este „invers proporţională cu „cantitatea de uman existentă în opera de artă” [9]. Ceea ce trebuie subliniat este că această gândire contestatară a anilor’60, aşa-numita „gândire şaizecioptistă” [10], culminând cu manifestările din 1968 în întreaga lume, are o motivaţie antimodernistă şi duce la ruptura de un „umanism sincretic” [11] al existenţialismului şi alienării postbelice. După ce s-a lăsat fascinată de studiul înfăţisărilor maladive ale marxism-leninismului în combinaţii insolite cu lingvistica, psihanaliza, literatura, fenomenologia, logica şi morala, după ce a suferit, în anii’70, o „tăietură epistemologică” între structuralism şi poststructuralism, gândirea occidentală a alimentat, în deceniile următoare, chiar „talazul postmodernist”, moment când a început, odată cu critica vehementă, căutarea „soluţiilor”: „primatul persoanei”, „religia individuală”, „experienţa personală”, „raţionalitatea estetică” pentru educarea „omului unidimensional” al lui Herbert Marcuse [12].

În timp ce în spaţiul occidental programele de scriere creativă anunţau sensibilitatea postmodernistă, la noi s-au manifestat în literatură aspecte corelative ale fenomenului neomodernist. Realismul socialist nu epuizase resursele unei modernităţi care îşi consuma etapele mai rapid, mai intens, polarizant, într-o cultură oficială şi una alternativă, superior valorică. Deschiderea spre Occident şi spre Statele Unite, consecinţa directă a atitudinii lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, a favorizat dezvoltarea culturii alternative, dezaprobate de regim, dar talerate pentru a arăta lumii aparenţele unui progres, a unei liberalizări. Se credea că România face paşi înainte, dar, în realitate, se îndrepta spre un „neostalinism fără teroare”, paradoxul fiind acela că sub aparenţele acordurilor economice şi culturale şi al intensificării relaţiilor diplomatice strânse între Nixon şi Ceauşescu în 1969-1970, se crea atât un context favorabil al dezvoltării regimului comunist, cât şi agentul subminării lui [13]. Criza economică mondială a anilor’70 se resimţea şi în România în presiunea asupra formelor produselor culturale, remodelate, devenite o marfă mai ieftină, economisirea resurselor (hartie, energie) devenind ridicolă [14].

Idealul cultural comunist declarat – „omul multilateral dezvoltat” – ce valorifica umanismul modernismului occidental, a asimilat ideile democratice ale culturii maselor şi ale emancipării marginalului, secundarului, idei care s-au mulat pe ideologia comunistă; acceptarea ofertei burselor pentru a simula europenizarea, deschiderea către Occident s-a făcut fără mari rezerve şi a fost calul troian al unei tacite bătălii ideologice şi politice. În esenţă, scopul şi conţinuturile acestor programe au devenit o formă de subminare a totalitarismului comunist.

Pe de altă parte, ele au devenit o modalitate de lărgire a paradigmei culturale şi a canonului literar (neo)modernist către cultura de masă prin promovarea ethosului boem, a artei cotidianului, a autoreferenţialităţii, prin „rutinizarea carismei”scriitorului, care se poate deprinde prin studiu, prin renunţarea la rigorismul academic, prin deschiderea învăţământului universitar spre formarea iniţială şi postuniversitară vizând standardizarea profesiei de scriitor.

Nu este lipsit de importanţă faptul că Paul Engle, cel care a instrumentat programul despre care vorbim, a îndeplinit politici culturale stabilite de Casa Albă, cursurile susţinute de el în Europa fiind o faţetă ce ascundea implicarea sa în Războiul Rece. Din CV-ul scriitorului american, care ar fi putut deveni, după studii, şi pastor protestant, după cum era şi un abil politician, reiese că era singurul poet din Departamentul de Stat în mandatul lui Kennedy. Ca manager al „International Writing Program”, Paul Engle a ştiut să obţină de la guvern (programul de Burse Fulbright) şi de la corporaţii precum Fundaţia Rockefeler, Fundaţia Ford, „Vocea Americii”, UNESCO, banii şi sprijinul necesare derulării programului [15].

Categoric, evazionismul şi subversivitatea neomodernismului românesc au fost alimentate şi de acele politici culturale şi educaţionale iniţiate în cercurile academice americane, opuse ideologiei comuniste, pe care au subminat-o subtil, prin schimbările produse la nivelul educaţiei, al mentalităţilor şi al sensibilităţii artistice. Ele aduceau adierea libertăţii individuale râvnite, speranţa democratizării prin artă, dorinţa emancipării culturale a maselor, imperativul inovării literaturii şi al ieşirii din enclava comunistă şi deschiderea spre elita artistică mondială unită – o utopie acceptată


77

de scriitorii români în care se putea trăi cu iluzia cosmopolitismului, măcar din când în când, la câte un congres/ festival internaţional al scriitorilor ...

Universitatea din Iowa a fost prima instituţie americană care oferea curriculum diversificat chiar din ultimele decenii ale secolului XIX şi încuraja proiectele creative în mediul academic încă din anii ’20 – ’22. În 1936, Wilbur Schramm iniţia primul workshop al scriitorilor şi promova în intervalul 1965-1966 un program internaţional de învăţare prin televiziune şi radio destinat elevilor şi studenţilor din diferite ţări, inclusiv cele comuniste (lucru petrecut şi în România, în urma încheierii unui contract cu Agenţia Statelor Unite ale Americii pentru Dezvoltare Internaţională) [16].

In 1959 avea loc un important simpozion pe tema „Scriitorul în cultura de masă”, la care participanţii – Paul Engle, Arnold Gingrich de la revista „Esquire”, Dwight Macdonald, Ralph Ellison, Mark Harris, Norman Mailer – relevau incapacitatea publicului larg de a-şi însuşi cultura elitelor şi necesitatea adaptării scrisului la audienţa de masă [17]. În 1966-1967, Paul Engle şi soţia lui, Hualing Nieh Engle, fondau „International Writing Program”, prototipul programelor de scriere creativă. De la înfiinţarea sa, programul de rezidenţiat a găzduit peste 1100 de scriitori din 120 de ţări, făcându-şi un renume prin suma celor aproximativ 40 de premii Pulitzer obţinute de absolvenţiii săi şi printr-un Nobel obţinut de Orhan Pamuk, în 2006[18]. Iowa devenea al doilea oraş al scriitorilor, după Edinburg, fără să fi avut tradiţia academică a acestuia. În 1976, cei doi soţi erau nominalizaţi la Nobel pentru Pace [19].

Analiştii programului şi ai operei lui Engle, în care întrevedeau o expresie a succesului literaturii de consum, subliniau din primii ani de directorat ai lui Engle rolul său de mediator cultural, importanţa iniţiativei workshop-urilor care contribuiau nu numai la dezvoltarea literaturii americane, ci şi la propagarea unui fenomen de sociologie a culturii, cu implicaţii mondiale, „formă importantă de patronaj” reunind, într-un climat de pace, scriitori de pretutindeni: o „comunitate carismatică”, în care, pentru protestantul Paul Engle, carisma era mai curând un sinonim al talentului, decât comuniune spirituală. Programul presupunea predarea unui curs de literatură americană contemporană, cu exemple variate din „tradiţia modernistă”: Baudelaire, Joyce, Yeats, Proust şi chiar Flaubert. Într-un volum intitulat Midland, Engle vorbea despre tema înstrăinării scriitorului în epocă şi de literatura de origine, oferind în Iowa un spaţiu de exil care garanta libertatea de expresie [20]. Marin Sorescu a tradus câteva poeme scrise de Paul Engle, reţinând haiku-ul Un englez la Moulin Rouge (Henri de Toulouse-Lautrec): „Un dandy cu faţa de cal nechează la fete”, un Portret de femeie (Paolo Veronese) şi un Autoportret (Vincent van Gogh), cu „expozii de culoare” pe faţa „puţin întoarsă” spre lună, cu ochii ce dor şi acuză [21].

Marin Sorescu a participat la International Writing Program al Universităţii din Iowa City în perioada 1971 –1972 [22], când era angajat la „Animafilm”. A sosit în decembrie, dar programul începuse de la 1 octombrie, ca anul universitar, şi dura opt luni. Alexandru Ivasiuc fusese primul scriitor român bursier la Writers’ Workshop înj 1968 [23], urmat de şaizeciştii Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Păunescu [24], Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Nina Cassian [25] şi de alţii, postmodernişti (peste 25 de scriitori până în 2000) [26], programul continuând şi astăzi. Influenţa lui asupra actului creator în spaţiul literar românesc a fost covărşitoare şi, credem noi, prea puţin studiată.

„Atelierul scriitoricesc internaţional” reunea în fiecare sezon 15-20 de poeţi reprezentativi din lume, adunaţi pentru a scrie poezie, proză, traduceri. În programul încărcat erau incluse vizite, ore de studiu şi de creaţie, întâlniri cu scriitori şi elevi, prezentarea literaturii ţării de orgine. Marin Sorescu a tradus din E. A. Poe, din Emily Dickinson, incluzând traducerile într-un jurnal; în cenaclul săptămânal de vinerea şi în „şezători cu public” a avut ocazia de a-şi prezenta poeziile şi de a cunoaşte „structura liricii multor popoare” „pe viu”, în „manifestarea ei prin unul din creatorii contemporani” [27]: Paul Endle, Colby şi Elliot Anderson (SUA), Jose Naud (Brazilia), Mehrota şi Gayatri Spivak (scriitori de origine indiană), Taufiq Ismail (Djakarta), Anadad (Israel), Stavros Deligiorgis (grec născut la Sulina, cu cetăţenie americană) etc. În acestă perioadă, Marin Sorescu întreţine corespondenţă cu Mircea Eliade, care-i trimite romanul Noaptea de Sânziene, scris în 1971 şi nuvela Costume de general şi care îi face chiar o vizită la Iowa City. Tot în acest context i-


78

a fost editat volumul de versuri bilingv Rame – Frames (Editura Eminescu în colaborare cu University of Iowa) şi se pare că primul volum din La Lilieci, publicat în 1973, a fost înrâurit de experienţa de la Iowa. Din jurnal reiese că lucra la o piesă istorică, a cărei acţiune se petrece în secolul XV – A treia ţeapă, dar tot de atunci datează şi Desfacerea gunoaielor, „piesă de sertar, publicată în 1995. Călătoreşte la Chicago, la New-York şi San Francisco – oraşe „colţoase, adevărate Turnuri Babel” adunând oameni de pe cinci continente, dar şi în Kentucky, unde, la universitate, se ţine un curs de civilizaţie românească. Impresiile de călătorie, precum uimirea, crisparea de fachir, complexul lui Golescu, dar şi sentimentul de „cetăţean al globului” sunt consemnate în confesiunea sinceră, cu elemente de cozerie, încredinţată jurnalului. Când vorbeşte însă de cultură, e stăpân întotdeauna pe orice subiect [28]. Wall Street-ul, „cartier compact, spongios şi absorbant ca un burete” al mondenităţii îi displace datorită ignoranţei faţă de poezie: „A spune că eşti poet, e ca şi cum ai încerca să vinzi indulgenţe papei. Chiar dacă te-ai da drept stafia lui Poe, n-ai avea mare succes. Ar trebui să explici cine a fost Poe.” [29]

Pentru Marin Sorescu, marele câştig al acelui program de opt luni era cenaclul de vineri după-amiază, când participanţii îşi prezentau creaţia proprie şi pe aceea a ţării de provenienţă. L-au impresionat brazilianul Jose Naud, indianul Mehrota, Anadad din Israel, un fin cunoscător al poeziei universale şi Paul Engle, căruia îi admira umorul şi capacitatea de a modera inteligent discuţiile. O puternică impresie i-a făcut Stavros Deligiorgis, conferenţiar la catedra de literatură comparată, grec cu origini în Sulina, fire boemă, „un tânăr cu părul vâlvoi, în blue jeans”, poet şi pictor, care l-a invitat în atelierul din beciul casei, arătându-i manuscrisele propriilor volume tipărite, ilustrate cu desene şi fotografii originale şi legate de el însuşi. Să-l fi inspirat această vizită pe Marin Sorescu, care îşi ilustra volumele cu propriile desene, supraveghind atent editarea lor?

Deşi mărturiile altor scriitori români la acest program sunt parcimonioase, constatăm, în primul rând, că participanţii trăiau sentimentul unei solidarităţi de breaslă, a unei comunităţi elitiste, simţindu-se exponenţii unei categorii care îşi declina apartenenţa (neo)modernistă – „scriitorul universal”, cosmopolit, mesager al culturii ţării sale în cultura planetară. Dacă privim din acest unghi raporturile scriitorilor şaizecişti cu lumea artistică „din afară”, afirmaţiile făcute de Mircea Cărtărescu în Posmodernismul românesc sunt parţial nedrepte; se pot aduce numeroase dovezi că scriitorii români şaizecişti nu erau perimaţi în raport cu fenomenul literar euro-american, ci sincronizaţi ca sensibilitate şi reprezentări, cel puţin. Subscriem opiniei lui Aurel Codoban care, studiind fenomenul, afirmă că nu se poate vorbi de o ruptură categorică la nivel tematic şi stilistic – nici cea ideologică nu este tranşantă –, trecerea de la Est la Vest în cultura postmodernă fiind mai degrabă „rezultatul basculării şi transcrierii modernităţii în jurul uneia din temele sale”–„universalizarea comunicării, a traductibilităţii interculturale” [30] pe care postmoderniştii o apropriază în scop programatic. Literatura română cu formele sale evazioniste – „înaltă”, subversivă şi esopică, pseudo-metafizică – a oferit formule de rezistenţă culturală anticomunistă, sincronizate Europei din punct de vedere imagistic, tematic, stilistic

Se ştie, mişcarea culturală anticomunistă nu a fost numai naţională, ci extinsă la nivel global, mai ales în timpul Războiului Rece, dirijată de SUA şi de ţări occidentale. Ar trebui să avem în vedere ideea că lupta anticomunistă a fost orchestrată din exterior; străinii (americanii, francezii) studiau cu interes fenomenele literare din gulagul comunist [31]. În Jurnal american, Marin Sorescu nota că studenţii americani cunoşteau mai bine politica României decât literatura ei, serile de poezie contribuind la redimensionarea percepţiei străinilor asupra culturii ţării noastre, despre a cărei conducere, în ziare, „se scriau lucruri îngrozitoare” [32].

Pe de altă parte, trebuie avută în vedere maniera subiectivă, personală, originală a fiecărui participant de a valorifica training-ul. Îmbogăţit cu această experienţă, Marin Sorescu a descoperit în ea o cheie a propensiunii sale spre inovaţie, de vreme ce în neomodernismul românesc înnoirea şi originalitatea au fost principii artistice fundamentale. Deschiderea spre prozaic, oralitatea, importanţa acordată anecdoticului, formula poetică având o retorică neobişnuită, cu „poantă”, autoreferenţialitatea, configurarea culminaţiei şi atenţia acordată textualizării, însoţirea textului cu desene, atenţia dată metaliteraturii receptării şi educării unui public din ce în ce mai larg sunt elemente afine cu „euristica”actului creator predate la Iowa. Întrebat despre impresiile călătoriei în


79

SUA, Marin Sorescu răspundea că poemul Nevermore, publicat în România literară, sintetiza experienţa trăită [33]. Adrian Păunescu a valorificat şi experienţa cenaclieră, iar pentru Nina Cassian, de exemplu, experienţa de la Iowa a inclus în drama exilului nota patetică şi compasiunea pentru destinul intelectualului din Est, „integrat” şi „asistat” cu simpatie. Se ştie, generaţia şaizecistă nu a avut, ca optzeciştii, acel simţ al unităţii generaţiei şi nici deschiderea spre abordări teoretizante şi programatice sistemice, care ar fi însemnat un risc în plus într-o cultură „dirijată” ideologic, ce interzicea întrunirile, asocierile şi nu a avut nici posibilitatea derulării experimentelor colective, ca cele din cadrul atelierelor de la Iowa. Aşa se explică faptul că experienţa cenaclieră aparţine postmodernismului nonconformist, deşi s-ar cuveni discutat impactul aproapre psihotic al experimentului numit Cenaclul „Flacăra”, vie demonstraţie despre forţa de manipulare a liderilor carismatici, în condiţiile în care şi Adrian Păunescu învăţase la Iowa cum să devină carismatic. Sorescu însuşi conducea, în 1981, un cenaclu de tineri scriitori la Craiova [34].

Au existat variate formule de contracultură / alternative la cultura oficială, aservită ideologic şi care au pregătit terenul postmodernismului contestatar, pe lângă scrisul esopic, evazionismul oniric şi neo-suprarealist; cenaclurile, revistele specializate, seminariile de poezie şi teatrologie, forme evazioniste şi subversive, chiar dacă nu au impactul unui samizdat. Amintim că, aflat la conducerea revistei Ramuri, Marin Sorescu a făcut din această revistă un for cultural puternic, aşezat „contra curentului”; luase iniţiativa, fără acceptul politic, să organizeze la Craiova un festival internaţional de poezie, cu aerul firesc al unui om de cultură implicat în proiecte internaţionale.

Accesul la cultură se deschide nu doar pentru publicuri, ci către mase, prin „puterea imaginii”, a concretului, sinteticului, polifonicului [35]. Este un alt element pe care programele americane le-au exploatat, deschizând nişe postcomunismului postmodernist. Aurel Codoban se întreba dacă sunt postmoderne culturile societăţilor posttotalitare din Europa Centrală şi de Est şi care este relaţia lor cu „ceilalţi” în condiţiile unei izolări informaţionale şi constata că sincronizarea ţine de sincronizarea valurilor generaţionale, or acest lucru s-a produs, cu mici retardări, începând cu şaizeciştii; ţările din blocul comunist, deşi nu aveau acces la programele de televiziune occidentale şi la infrastructura vestică, s-au sincronizat în anii’70-’80, atât la nivelul reprezentărilor, al mentalităţilor, cât şi al sensibilităţii artistului „universal”, deoarece comunismul reitera, în fond, modernismul occidental înfloritor [36].

„Era individului”(Alain Renaut) oferă, aşadar, poetului neomodernist şansa alegerii între „două capete de curcubeu” al lumii artistice, scria Marin Sorescu în Tratat de inspiraţie (1985): „experimentator de meserie, sprijinit şi în fapta noului tip de emoţie, dar şi uneori în vorbe, mai mult în vorbe şi în nonsensuri decât în sensuri. Deci modernist (suprarealist, dadaist, futurist etc.”şi „agitator, megafon în piaţa mare, tribun, amprificator de ecouri sociale” [37].

Interesat de statutul poeziei şi al artistului în ultimul pătrar al veacului XX, autorul are ideea alcătuirii unui „Atelier internaţional de poezie” în 1982 [38] şi face „încheierea provizorie” a tatonării unor concepte poetice importante, despre care se discută în orice atelier de scriere creativă, precum inspiraţia, imaginaţia creativă, creativitatea, viziunea, „gândirea nedeterminată”, reveria, intuiţia, menirea artistului, inefabilul poeziei, relaţia cu politica, esteticul, textualismul/trăirea în text şi prin intermediul textului, scrisul, ca traseu gnoseologic, comparabil cu iniţierea neofitului [39] etc. Seria de interviuri din amintitul „tratat” de alteritate artistică reflectă idei emergente ale programului Iowa, fiind „o carte despre gândirea poetică actuală” [40]: „radiograma venirii ideilor la cap”, „cum visează poeţii şi ce se-alege de visele lor, mobilul...inspiraţiei, cu toate subdiviziunile ei: erotice, politice, cetăţeneşti, filosofice, paremiologice, didactice etc.” [41]

Scriitorul a antologat 33 de dialoguri cu poeţi contemporani, în legătură cu statutul artistului la răscrucea dintre milenii şi epoci, adunate din conversaţii purtate la Congresul Mondial al Poeţilor de la Marrakech, în 1984, dar şi din convorbiri anterioare, din perioada 1982-1984, la care se adaugă sute de traduceri din trei generaţii de poeţi („patriarhii”, generaţia „care duce greul a scriitorilor de vârta sa şi tinerii). Tratatul de inspiraţie îi reuneşte pe spaniolul Justo Jorge Padrón, Günter Grass, Andrei A. Voznesenski, Hans Magnus Enzensberger, Alain Bosquet şi Jean Clarence-Lambert, pe Tadeusz Rozewicz, Oskar Pastior, Walter Höllerer, W. S. Merwin, Mimmo Morina, Lawrence Ferlinghetti, pe argentinianul Rubén Verla, pe Tomas Tranströmer, pe japonezul


80

Kazuko Shiraishi, pe africanul Senghor. Pe Vasko Popa, scriitor iugoslav care a refuzat interviul, Sorescu l-a evocat în poemul cu neobişnuita cină, cu supa de broască ţestoasă [42]. În calitate de „grefier al stării de graţie”, el noatează totul pentru a lua pulsul poeziei. Schimbările de paradigmă artistică se întrevăd mai întâi din unghiul sensibilităţii poetice, căci există „mai multe tendinţe decât în tabloul lui Mendeleev, de la „poezia agitatorică”, la „poezia dezagregării limbajului” (Jandl), de la „inspiraţia psalmică şi imnică a lui Pierre Emmanuel, Padrón, Östen Sjöstrand până la experimentele la graniţa halucinaţiei”(Michaux), „de la încorporarea aproape netransfigurată quasi- reportericească, de tip nord-american a realului, până la distilarea de mai multe ori a aceluiaşi real” [43]. Modernismul poetic îşi apără încă legitimitatea prin vocile acestor scriitori, dar presiunile noilor valuri şi tendinţe aduc o înnoire subversivă, coexistentă cu modelele consacrate. „În Franţa şi în lumea occidentală se practică o critică a limbajului (...) nu după sens, ci după structura poeziei”, iar unii poeţi, din păcate, fac structuri, nu poezie, declara Alain Bosquet, deplângând ariditatea, lipsa dimensiunii afective a poeziei franceze contemporane, pe care ar dori-o exorcizată de pericolul de a deveni „o istorie a limbajului”, salvată prin „fervoarea în interogaţie”, de căutarea în structuralism a „fizicii totale a omului şi a universului” – ar dori-o formă de cunoaştere şi autocunoaştere. Din acest dialog se desprinde ideea că poezia franceză era eterogenă, că existau şcoli, grupări succesive în competiţie, guvernate de „câte o revistă tiranică şi exclusivistă”. Despre noutăţile lumii artistice pariziene, Marin Sorescu vorbea cu competenţă de fin cunoscător [44]. Günter Grass aprecia o renaştere a cultului romantic al geniului în Germania Federală, într-o poezie pe care Marin Sorescu a numit-o „o poezie de flux” [45], o poezie care are şi note mistice, „o undă vizionară, apocaliptică”, alternând cu poezia „deschisă cotidianului, politicului, socialului, concretului”, „luând pulsul vieţii mărunte şi banale, fără emfază retorică”( Nicolas Born, Michael Krüger, Jugen Theobaldy, Gerald Bisinger) Aceste formule coexistă cu o poezie „sarcastică, autoironică, pamfletară” sau cu aceea de tipul „poeziei în cascade” (Walte Höllerer), probabil generată de sentimentul culpabilităţii postbelice şi de vitalitatea râsu-plânsului [46], sau cu „Gedichtgedichte – poezia poeziei descoperind absurdul şi miraculosul limbajului” (Oskar Pastior). Höllerer, un spirit artistic asemănător cu Sorescu, propaga tehnicile foarte noi ale poeziei nord-americane (Olson) şi cultiva „fragmentarea discursului liric, autocenzura, răsturnarea sensului, repetiţiile simulând automatismul, pauzele, abolirea punctuaţiei” [47]. Spaniolul Justo Jorge Padrón vorbea de „dinamism”, „proliferarea imaginii” [48], Lawrence Ferlighetti era de părere că „micile detalii fac marea poezie”, iar sovieticul Andrei Voznesenski declara că improvizaţia şi impulsul de a scrie sunt secretul scrisului. Americanul Allen Gimnberg se declara deopotrivă modernist, clasicist, budist, hipi, evreu, iar Sorescu îi face un portret pitoresc acestui poet care îşi recita poemele însoţindu-le cu muzica unui acordeon sau cu bătaia ritmică a unor beţişoare [49].

Metaliteratura soresciană pune în evidenţă confortul intelectual de a fi cosmopolit, deschiderea spre „străinul cultural” şi rămâne consecventă elitismului cultural neomodernist, unui „misionarism”, artistul – mesager al ţării sale fiind nu un sedentar, ci un voiajor care face înconjurul lumii, raportând alteritatea la spaţiul estic sau occidental, în egală măsură, la aria europeană sau la nivelul planetar. Interesant este de observat că acestui flux modernist îi corespunde la Sorescu şi un reflux pe terenul postmodernist, definit în interesul pentru local, regional, deschiderea culturală spre sub-cultură /cultură de masă, spre cultura marginalului, a categoriilor vulnerabile şi spre aculturaţie, ţintuită muşcător în parodie, mai ales în teatru (Desfacerea gunoaielor) – forme concrete ale globalizării şi ale pluralismului de după anii’90. Sorescu intuia încă din anii’70, după contactul direct cu ţările capitaliste, seismele schimbării de paradigmă. A contribuit deliberat la importul practicilor postmoderniste incipiente; dar a rămas, ca viziune şi atitudine, un poet (neo)modernist, refuzând literatura de consum şi soluţia lui „merge şi aşa” în teritoriul literaturii. Marin Sorescu s-a dovedit mai receptiv la pragmatica şi retorica postmodernistă..

Distincţia modernă dintre creatorul specializat, erudit şi participantul la actul de cultură s-a reconfigurat, se ştie, în postmodernitate: dominant a devenit cel care ţine discursul cultural prin intermediul mass-media şi al circulaţiei „produsului” cultural faţă de „cel care, standardizat colectiv, este ţinta individuală a acestor mijloace”. Pretutindeni, cultura postmodernă a preluat ruptura dintre ideologic şi imaginar care anunţa sfârşitul culturii moderne, mulţumindu-se „să o


81

dezamorseze în mozaicul unor confruntări parcelate, punct-contrapunct”, într-o „cultură de cod slab”, în care s-a instalat „semeiourgul”, producătorul de semnificaţie [50], cu instrumentarul unei „hermeneutici slabe”, deconstructive (Jacques Derrida) [51].

Lyotard avea dreptate afirmând că postmodernitatea cu metanaraţiunile ei nu mai poate oferi discursuri legitimatoare în cunoaştere, privindu-le de pe alte poziţii: negaţie, opoziţie, identitate, asemănare, analogie, deconstrucţie etc şi în alte moduri de comunicare. Cunoaşterea şi comunicarea, de altfel teme comune celor două tipare culturale, nu mai apar decât ca discursuri ale diferenţei, ale eterogenului, ale pluralităţii. Dacă metafora gândirii moderne ar putea fi, cum a şi reprezentat-o Marin Sorescu în piesa Pluta Meduzei, arborele (ierarhică, arborescentă, riguroasă), metafora epistemologică a postmodernismului este rizomul imaginat de Ihab Hassan, metafora „lipsei de diferenţă între rădăcină şi mlădiţe şi a schimbului constant cu mediul.”, în care sensul, deşi căutat, este mereu amânat, împrăştiat pe trasee multiple [52].

Cultura postmodernităţii se prefigura pentru Marin Sorescu precum o „uriaşă maşinărie a validării prin comparare a diferenţelor pe care tot ea le-a produs, iar dialectica diferenţierii se răstoarnă în indiferenţă”, semn că ne situăm în postistorie şi hipertelie [53]. Este semnalul pe care dramaturgul l-a dat în Desfacerea gunoaielor, piesă „de sertar” scrisă în 1972, sub influenţa experienţei de la Iowa şi publicată abia în 1995. Ironistul lucid se întreba dacă „gunoaiele noastre se ridică la nivelul celor mondiale” şi nu avusese atunci curajul să dea piesa cenzurii, fapt uşor de înţeles... Această creaţie demontează mecanismele discursivităţii totalitare, pe care o bagatelizează prin coborârea în treptele abjecte ale prozaicului (laitmotivul „gunoi”) şi o subminează prin deturnări şi resemantizări, prin repetarea mecanică a unor cuvinte devalidate semantic în limbajul de lemn ( „muncă”, „desfacere”, „ordine”). Scriitorul reprezenta aici tranzitoriul – element postmodernist semnificativ al deconstrucţiei discursului ideologic în caleidoscopul prozaizării, al fragmentarismului socio-cultural şi al relativizării – piaţa, coada, maşina cu „importuri” – o maşină cu gunoiul altora. Cuvintele lui Sorescu “aud şi pipăie” adevărurile lumii în declin, la fel de atent ca ale maestrului său, Beckett. “Sunt cârtiţe ale unei conştiinţe inflamate, săpând galerii” [54] pentru aflarea adevărului. Note [1]Andrew Levy, The Culture and Commerce of the American Short Story, Cambridge University Press, 1995, http://books.google.ro/books?id=YoptobObIUUC&pg=PA170&lpg=PA170&dq=Andrew+Levy,+The+culture+and+commerce+of+the+American+short+story,&source=bl&ots=RkIGwXMxwl&sig=bMRb57zl9dnOX8xtlSOzD [2]Dick Hebdige, Subculture: The meaning of style, Methuen London, (Subcultura şi sensul stilului, 1979), apud Sergiu Bălţătescu, “Spaţiul oraşului în subculturile urbane. Un îndrumar pentru cercetările calitativiste”, în “Revista Romînă de Geografie Politică”, nr. 2(2), 136-142, http://www.scribd.com/doc/65772150/Spatiulorasului [3] Peter Sloterdijk, În aceeaşi barcă. Eseu despre hiperpolitică, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2002, apud George State, “Masele plutitoare”, în Observator cultural, nr. 126, iulie 2002, http://www.observatorcultural.ro/Masele-plutitoare*articleID_3693-articles_details.html [4]George Bondor, “Construcţia nihilistă a lumii sociale”, în Hermeneia, nr. 6, februarie 2011, http://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/bondor-nr.-6_0.pdf [5]The Early Researcher Awards Program. Vezi Mark McGurl, The Program Era: Postwar Fiction and the Rise of Creative Writing, http://www.amazon.com/Program-Era-Postwar-Fiction-Creative/dp/0674033191 şi Nora Delaney, Institutionalizing by Degrees: The Program Era by Mark McGurl, http://criticalflame.org/nonfiction/0709_delaney.htm [6] Michael Hăulică, „Fantasy & science fiction. Creative writing”, în Observator cultural, nr. 491, septembrie 2009, http://www.observatorcultural.ro/FANTASY-SCIENCE-FICTION.-Creative-writing*articleID_22420-articles_details.html [7]Teoria „aripii de fluture” a lui Edward Lorenz afirmă că o mică schimbare într-o parte a lumii poate genera efecte uriaşi în cealaltă parte a ei. Programele Creative writing au avut un mare succes în Statele Unite. După Mark McGurl, în 1975 erau 52, în 1984 – 150, iar în 2004, peste 350. „Moda” s-a răspândit în Europa, unde Anglia şi Franţa au fost totuşi, mai reticente la ele, cunoscut fiind conservatorismul lor cultural. [8]Apud Ion Negreţ-Dobridor, Teoria generală a curriculumului educaţional, Editura Polirom, 2008, p. 240-245 [9]José Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică , Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, refaţă de Sorin Mărculescu, p. 15 [10]Luc Ferry, Alain Renaut, La pensée 68, Essai sur l’antihumanisme contemporaine, Gallimard Paris, 1985 apud Alain Renaut, Era individului. Contribuţie la o istorie a subiectivităţii, Institutul European, 1998, prefaţă de Florin Cântec, p. XII


82

[11]Toma Pavel, Mirajul linvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale, Editura Univers, Bucureşti, 1993 [12]Herbert Marcuse, “Omul unidimensional”, în vol. Scrieri filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977 [13]Dennis Deletant, “Occidentul şi disidenţa din România sub regimul lui Ceauşescu”, Şcoala de Vară Sighet, ediţia a VII-a, http://destinatii.liternet.ro/articol/157/Dennis-Deletant/Scoala-de-Vara-Sighet-ed-VII-Occidentul-si-disidenta-din-Romania-sub-regimul-lui-Ceausescu.html [14]Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 89 [15]Loren Glass, “Middle Man. Paul Engle and the Iowa Writers’Workshop”, în The Minnesota review, ns. 71-72, 2009, http://iwp.uiowa.edu/engle/MiddleMan.pdf şi Mike Chasar, “Remembering Paul Engle”, The Writer’s Chronicle, October/November 2009, http://iwp.uiowa.edu/engle/Chasar_on_Engle.pdf [16]Vezi, Friedrich Kahnert, Philip H. Coombs, Jack Lyle, Noile mass-media: un studiu în sprijinul planificării educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, traducere de Dinu Giurcăneanu şi Duiliu Zamfirescu după ediţia din 1967, publicată de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, cu conţribuţia Comisiei Naţionale a R. S. România pentru UNESCO [17]Loren Glass, “Middle Man. Paul Engle and the Iowa Writers’Workshop”, în The Minnesota review, ns. 71-72, 2009, http://iwp.uiowa.edu/engle/MiddleMan.pdf [18]Vezi http://www.writinguniversity.org/index.php/main/info/writing_at_iowa/ şi Christopher Merrill, “Aplication for Iowa City, USA, to the UNESCO creative cities network”, 2007, http://cityofliteratureusa.org/uploads/application.pdf [19]Loren Glass, “Middle Man. Paul Engle and the Iowa Writers’Workshop”, în The Minnesota review, ns. 71-72, 2009, http://iwp.uiowa.edu/engle/MiddleMan.pdf [20]Loren Glass, loc cit. [21]Marin Sorescu, Opere, vol. VII, Traduceri, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 547-549, notă la 1581 [22]Virginia Sorescu l-a însoţit în acest program, după cum reiese din corespondenţa de familie. Vezi G. Sorescu, Marin Sorescu în scrisori de familie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2008, p. 305 [23]Participă la program cu o bursă Ford, tipul de bursă pentru scriitorii din ţările estice. [24]Mărturii despre şederea în Iowa a lui Adrian Păunescu şi a soţiei sale, Constanţa Buzea, apar în jurnalul scriitoarei. Vezi Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal.1969-1971, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 şi recenzia lui Daniel Cristea-Enache, “Marea amărăciune”, în Observator cultural, nr. 515, martie 2010 [25]Nina Cassian, Memoria ca zestre, vol. 3, Editura Tango, 2010 [26]IWP Participants by Year, http://iwp.uiowa.edu/writers/participants_by_year.pdf [27]Marin Sorescu, Opere, vol. IV, Jurnal american, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 1142 [28]Ibidem, p. 1149 [29]Ibidem, p. 1128-1129 [30]Aurel Codoban, , „Postmodernismul, o contrautopie ? ”, în vol. Postmodernismul. Deschideri filosofice. Manfred Frank, Günter Figal, Claude Karnoouh, Matei Călinescu, Aurel Codoban, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 93 [31]Vezi contextul internaţional în 1968 şi interesul NATO pentru poziţia României, după americanul Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului soviectic cu România, Editura Rao, 2011, p. 591-592 [32]Marin Sorescu, Opere, vol. IV, Jurnal american, ed. cit., p. 1150 [33]Ioan Ciolănescu, „Nu mi-am propus să devin popular”, în Orizont, nr. 29, 16 noiembrie, 1972, p. 2, apud Marin Sorescu, Opere, V. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 929, notă la p. 1363 [34]Marin Sorescu, Opere, V. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 1127. [35]Aurel Codoban, op. cit, p. 93 [36]Ovidiu Ţichindeleanu, “Modernitatea postcomunismului”, în Idea, nr. 24, 2006, http://idea.ro/ revista/?q=ro/node/ 40&articol=404 [37]Marin Sorescu, Opere, vol. IV, ed. cit., p. 1071 [38]Proiectul este un tratat de poetică şi figurează în arhiva Marin Sorescu. Este redenumit în 1984: „o secţiune transversală prin versul contemporan” . vezi Marin Sorescu, Opere, vol. IV,. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 1530-1531 [39]Simona Constantinovici, Sertarele cu ficţiune. Manual de scriere creativă, Editura Bastion, Timişoara, 2008, p. 72 [40]Eugen Simion, Fragmente critice. Mit. Mitizare. Mistificare, Fundaţia Scrisul Românesc şi Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p 257 [41]Marin Sorescu, Opere, vol. IV,. Publicistică, ed. cit, p. 1531 [42]Eugen, Simion, Fragmente critice. Mit. Mitizare. Mistificare, Fundaţia Scrisul Românesc şi Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 253 [43]Marin Sorescu, Opere, vol. IV,. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 1579 [44]Ibidem, p. 1073-1074 [45]Ibidem, p. 1079


83

[46]Höllerer, poet ironist, este autorul cărţii Râsul şi plânsul în literatura unei perioade de trecere. Ibidem, p 1076 [47]Ibidem, p 1076 [48]Justo Jorge Padrón foloseşte sintagma în sensul deschiderii unei imagini asupra ei însăşi într-o nouă imagine tot deschisă, operaţie repetabilă; poemul devine „imaginea unei imagini care invadează totul, o imagine în expansiune” Ibidem, p. 1071-1072 [49]Eugen Simion, op. cit., p 255 [50]Aurel Codoban, vol. cit., p. 99 [51]Jacques Derrida, apud A. Codoban, vol. cit., p. 102 [52]Apud A Codoban, p. 101 [53]Ibidem, p. 103 [54]Marin Sorescu, « Jurnal inedit IV », fragment reprodus în revista Scrisul Românesc, nr. 3 (67), martie 2009 Bibliografie: Buzea, Constanţa, Creştetul gheţarului. Jurnal.1969-1971, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 Cassian, Nina, Memoria ca zestre, vol. 3, Editura Tango, 2010 Codoban, Aurel, Postmodernismul. Deschideri filosofice. Manfred Frank, Günter Figal, Claude Karnoouh, Matei Călinescu, Aurel Codoban, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995 Conrad, Barnaby, The Complete Guide Writing Fiction, Cincinnati, Ohio, 1990 Constantinovici, Simona, Sertarele cu ficţiune. Manual de scriere creativă, Editura Bastion, Timişoara, 2008 Dana, Robert, A community of writers: Paul Engle and the Iowa Writers’ Workshop, University of Iowa Press, Iowa City, 1999, la adresa: http://books.google.ro/books?id=Csnt06fMEh4C&pg=PA300&lpg=PA300&dq=Robert+Dana+A+community+of+writers:+Paul+Engle+and+the+Iowa+Writers%E2%80%99+Workshop&source=bl&ots=7JzKigsTuE&sig=sivhX4MH5D5sJezvyKsvPh-myoY&hl=ro&ei=Fl2sTs_cDYSj4gS5vZShDw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBkQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false Delaney, Nora, Institutionalizing by Degrees: The Program Era by Mark McGurl, la adresa: http://criticalflame.org/nonfiction/0709_delaney.htm Dobrescu, Caius, Modernitatea ultimă, Editura Univers, Bucureşti, 1998 Kahnert, Friedrich, Coombs, Philip H., Lyle, Jack, Noile mass-media: un studiu în sprijinul planificării educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979 Lindskoog, Kathryn Ann, Creative writing: for people who can’t not write, Michigan, 1989, fragmente la adresa: http://books.google.ro/books?id=Swg7ursax6QC&pg=PA189&lpg=PA189&dq=creative+writing+1968&source=bl&ots=Tzy5-0Dgag&sig=zWlLRFmsF5HNDGKJSZMelGzRQW8&hl=ro&ei=p_miTuT Marcuse, Herbert, Scrieri filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977 McGurl, Mark, The Program Era: Postwar Fiction and the Rise of Creative Writing, la adresa: http://www.amazon.com/Program-Era-Postwar-Fiction-Creative/dp/0674033191 Negreţ-Dobridor, Ion, Teoria generală a curriculumului educaţional, Editura Polirom, 2008 Levy, Andrew, The Culture and Commerce of the American Short Story, Cambridge University Press, 1995, http://books.google.ro/books?id=YoptobObIUUC&pg=PA170&lpg=PA170&dq=Andrew+Levy,+The+culture+and+commerce+of+the+American+short+story,&source=bl&ots=RkIGwXMxwl&sig=bMRb57zl9dnOX8xtlSOzD Marino, Adrian, Sorin Antohi, Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, Editura Politom, Iaşi, 2001 Marino, Adrian, Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Editura Polirom, Iaşi, 1996 Merrill, Christopher , “Aplication for Iowa City, USA, to the UNESCO creative cities network”, 2007, http://cityofliteratureusa.org/uploads/application.pdf Pavel, Toma, Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale, Editura Univers, Bucureşti, 1993 Renaut, Alain, Era individului. Contribuţie la o istorie a subiectivităţii, Institutul European, 1998 Simion, Eugen, Fragmente critice. Mit. Mitizare. Mistificare, Fundaţia Scrisul Românesc şi Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999 Sorescu, George, Marin Sorescu în scrisori de familie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2008 Sorescu, Marin, Opere, IV,. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 Sorescu, Marin, Opere, V., Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 Sorescu, Marin, Opere, vol. VII, Traduceri, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007 Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei. Producerea eului şi construcţia sociologiei, Editura Polirom, Iaşi, 1996 Şerbănescu, Andra, Cum gândesc şi cum vorbesc ceilalţi. Prin labirintul culturilor, Editura Polirom, 2007


84

Katherine Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 Watts, Larry L., Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului soviectic cu România, Editura Rao, 2011 Articole, webotecă Bălţătescu, Sergiu, “Spaţiul oraşului în subculturile urbane. Un îndrumar pentru cercetările calitativiste”, în “Revista Romînă de Geografie Politică”, nr. 2(2), 136-142, http://www.scribd.com/doc/65772150/Spatiulorasului Bondor, George, “Construcţia nihilistă a lumii sociale”, în Hermeneia, nr. 6, februarie 2011, http://hermeneia.ro/wp-content/uploads/2011/02/bondor-nr.-6_0.pdf Cesereanu, Ruxandra, “Phantasma şi atelierul de creative writing” http://mesmeeacuttita.wordpress.com, http://www.phantasma.ro/oniria/ateliere2/atelier1.html Ciolănescu, Ioan, „Nu mi-am propus să devin popular”, în Orizont, nr. 29, 16 noiembrie, 1972, p. 2, apud Marin Sorescu, Opere, V. Publicistică, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 929, notă la p. 1363 Cristea-Enache, Daniel , “Marea amărăciune”, în Observator cultural, nr. 515, martie 2010 Dennis Deletant, “Occidentul şi disidenţa din România sub regimul lui Ceauşescu”, Şcoala de Vară Sighet, ediţia a VII-a, http://destinatii.liternet.ro/articol/157/Dennis-Deletant/Scoala-de-Vara-Sighet-ed-VII-Occidentul-si-disidenta-din-Romania-sub-regimul-lui-Ceausescu.html Hăulică, Michael „Fantasy & science fiction. Creative writing”, în Observator cultural, nr. 491, septembrie 2009, http://www.observatorcultural.ro/FANTASY-SCIENCE-FICTION.-Creative-writing*articleID_22420-articles_details.html Gasset, José Ortega y, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică , Editura Humanitas, Bucureşti, 2000 Glass, Loren, “Middle Man. Paul Engle and the Iowa Writers’Workshop”, în The Minnesota review, ns. 71-72, 2009, http://iwp.uiowa.edu/engle/MiddleMan.pdf IWP Participants by Year, http://iwp.uiowa.edu/writers/participants_by_year.pdf Jerz, Dennis G. (Seton Hill University) –http://jerz.setonhill.edu/about/cv/ Merrill, Christopher, “Aplication for Iowa City, USA, to the UNESCO creative cities network”, 2007, http://cityofliteratureusa.org/uploads/application.pdf Virgil Nemoianu, “Bătălia canonică – de la critica americană la cultura română”, În România literară, nr 13, 1990 Pîrvan-Jenaru, Dana, “Elitism şi individualism excepţionalist în cultura română”, în Observator cultural, nr. 151, 7-13 februarie 2008, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=9510 Sâmihăian, Florentina, „Lectură şi scriere creativă”, http://www.anpro.ro/html/date/s9_2008_comunicari.pdf Sorescu, Marin, « Jurnal inedit IV », în Scrisul Românesc, nr. 3 (67), martie 2009 State, George, “Masele plutitoare”, în Observator cultural, nr. 126, iulie 2002, http://www.observatorcultural.ro/Masele-plutitoare*articleID_3693-articles_details.html Ştefănescu, Crisula, „Raport al Secţiei de cercetare” conduse de M. Shafir, „Radio Europa Liberă” München , din Arhiva 1989, de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în Jurnalul, „Guvernul este criticat la capitolul drepturilor omului”, 19 iunie 2009, http://www.jurnalul.ro/scinteia/jurnalul-national/guvernul-este-criticat-la-capitolul-drepturilor-omului-511948.html Ţichindeleanu, Ovidiu, “Modernitatea postcomunismului”, în Idea, nr. 24, 2006, http://idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=404 http://www.writinguniversity.org/index.php/main/info/writing_at_iowa/


85

Aspects totalitaires dans le discours dramatique d'Al. Mirodan et Aurel Baranga

Assist. drd. Matei Damian


Abstract: This paper aims at considering some instances of totalitarian literary prints in some of the greatest Romanian playwrights of the 6th and 7th decades of the 20th century. The times were hard, as fiction had to go on underground ways in order to be heard and perecived correctly. However, ”official” authors had their own ”surviving” techniques as far as fiction matters were concerned, as they were resisting censorship through creating characters who, by their own path throughout the plot, were criticizing the communist regime. On the other hand, playwrights like Al. Mirodan felt simply content with their well known literary value, not using any of their skills for bringing forth fiction-based resistance.

Key-words: Communism, characters, comedy, plot, drama.

Dans cet article nous nous proposons de mettre en évidence le type de chef de rédaction et de l’exemplifier dans le texte littéraire. Bien que dans la plupart des cas, ce personnage occupe la fonction de rédacteur en chef ou directeur, nous évitons cette formule, car notre analyse part de l’importance du personnage dans le texte dramatique. Si le souverain du sujet de l’œuvre est aussi le responsable de la rédaction, alors tant mieux : nous analyserons le prototype du monarque journalistique. De plus, même si les porteurs d’étendard de l’action sont, dans la plupart des cas, des directeurs de journaux, nous ne pouvons pas rapporter tous les personnages-directeur à des valeurs positives et les évaluer comme primordiales dans les œuvres analysées ; quelques-uns de ces personnages deviendront des vedettes ennuyées, qui perdent l’envergure épique ou dramatique, ou qui accèdent au niveau compliqué du personnage-journaliste étouffé dans son propre labyrinthe d’idées. Les personnages que nous avons choisis sont, de manière prévisible, des caractères forts et, généralement, positifs. Il n’y a que deux personnages que nous pouvons encadrer dans la faune, mais les deux ont en contrepoids des éléments qui correspondent à la flore. Dans la pièce Opinia publică, écrite par Aurel Baranga, à l’indistincte directeur Cristinoiu s’oppose le robuste adjoint Chitlaru ; dans Al optulea păcat de Tudor Muşatescu, on expose une autre confrontation inégale : celle du personnage prévisible Zălaru avec un humanoïde étrange, que le huitième péché capital (la bonté) tue de façon atomique, le propulsant ainsi dans un grotesque primitif et magnétique. Nous commençons avec Cerchez (Ziariştii) et Maria Postolea (Frumosul cotidian). Les deux sont des rédacteurs en chef aux publications Ştirea, voire Viaţa tineretului. Il est intéressant à observer leur rapport avec les personnages Brînduş et Mitică Valahu, l’un d’eux paternel, avec des touches de tendresse appréciables. L’infériorité de Valahu devant Brînduş, même diminuée, paraît se transférer au couple supérieur. Maria Postolea est sauvée par la forte conception de son personnage, de sorte que les impulsions maternelles sont explicables, à la différence des charges souvent stupides de Valahu. S’il y a de la bienveillance pour tolérer l’infantile reporter stagiaire, alors Postolea sera un personnage bien encré qui réagit régulièrement avec véhémence. Il faut quand même observer, que le prévisible qui accompagne tout personnage avec des valences positives est parfaitement raisonnable, quelque judicieux qu’il soit. Cerchez est une apparition toujours providentielle et joue le rôle d’éloge du journaliste parfait, surtout par une image de soi un peu forcée qui voudrait dynamiter le portrait de l’homme de presse conventionnel : il semble maîtriser l’art unique de décanter le moment. Ainsi, il ne serait pas possible qu’il passe, dans un instant, de la suprême noblesse ahurie à la tension toujours décisive du commandant suprême, avant une bataille déjà gagnée. Ecaterina Oproiu double sa figure, vers celle du « nouvel activiste », et c’est justement cet aspect qui dérange le plus dans la pièce de Mirodan :

« Avec de l’intelligence, de la verve et de l’ostentation juvénile, l’auteur refuse de se soumettre à des images conventionnelles. Il refuse de continuer à considérer un personnage comme « positif » seulement parce qu’il a l’air grave et porte un chapeau ; il refuse de le considérer comme « négatif »


86

parce qu’il ne s’exprime pas élégamment; il refuse d’accepter qu’il est « injuste » qu’un rédacteur en chef puisse préférer un match de football à une séance ennuyante. » [1]

Les considérations d’Ecaterina Oproiu tombent en désuétude, car l’image d’enfant terrible que le dramaturge offre à Cerchez n’est pas due à un manque de sérieux ou à son plaisir de regarder un match de football. Loin d’être une révolution et sans fixer les standards d’un « nouveau personnage », cet éloignement de Cerchez du conventionnel ne fait que lui conférer un air frais où il peut évoluer en tant que ferment de la substance dramatique. En dépit de tout cela, la pièce souffre, se suffoque, à cause de l’idéologie abusive ; et, plus le personnage est fort, plus il se débat dans un espace toujours plus étroit. Comme nous l’avons déjà précisé, c’est justement là le grand problème de la pièce ; le voilà résumé par Mircea Ghiţulescu: « L’adhésion d’Alexandru Mirodan à la littérature de propagande a été imprudente, totale et, très influente grâce à son talent. On ne peut sauver que quelques pages de Mirodan. Ziariştii, un grand succès des années ’60, n’est pas seulement une adhésion, mais aussi une déclaration d’amour au parti communiste. Une institution abstraite, le parti politique s’incarne, conformément à un procédé consacré par « lyrique citoyenne » du temps, qui trouve ainsi une solution de rapprochement par ce type de personnification. » [2] Malheureusement, cette imprégnation idéologique change beaucoup l’élan du personnage (construit d’ailleurs, avec du naturel) qui devient faux. « Le moment d’hypocrisie où l’écrivain faisait le transfère du plan cérébral au plan affectif aurait dû être très difficile. […] L’image d’un Mirodan torturé par les impératifs du temps et ceux de la conscience est insupportable […]. » [3] Voilà ainsi la différence entre Cerchez et Maria Postolea : la souplesse de Cerchez n’est pas fausse, c’est l’annexe d’une jeunesse de « vieil homme », ainsi qu’il le déclare. Ses élans, bien que nobles, éludent la solennité, ils sont toujours hâtifs et définis par une sincérité acoustique du moment favorable. Tel Brînduş, Cerchez fait tout exploser ; pourtant, Brînduş à l’air de jouer avec de l’explosible, pendant que Cerchez accomplit avec succès le rôle plus dur du sapeur. „He, mon gars, toi t’es intelligent…” lui dit, négligemment, l’administrateur Leu, pendant les événements fulminants de l’édition traitant le cas de « Ion Gheorghe ». Il tourne vers Marcela d’un air harmonieux, calculé, même candide : « Doucement… Ne te dépêche pas trop… » Maria Postolea perd la course. « Fais-moi confiance, car je suis vieux ! » avertit plusieurs fois Cerchez ; l’expression est volontairement folâtre, annexe d’une sagesse contenue qui convient à l’image de sapeur capable de faire face aux conflictuels Brînduş ou Mişu, le secrétaire de rédaction. „Regarde-moi, car je suis encore jeune!”, paraît dire, de manière analogue, Maria Postolea. Le caractère folâtre des répliques du rédacteur en chef de Ştirea ne se ressemble pas à cet édifice bipède : Postolea est (conformément aux indications de mise en scène), une femme la quarantaine bien sonnée, chef d’un quotidien important. Si nous analysons le titre, Ştirea est le type de journal qui assure l’existence de l’acte de presse, tandis que le journal Viaţa tineretului peut être nonchalant, folâtre, imparfait ; quand la situation le demande, il peut faire des erreurs, accélérer brusquement et rester perplexe. Ştirea doit démontrer du sérieux et de l’équilibre, même si c’est du faux. Malheureusement, de ce point de vue, Maria Postolea n’est qu’un échec. Si Cerchez est imbattable du point de vue de la réplique, c’est justement cette juvénilité de la riposte qui devient pénible chez Maria Postolea. Elle est sans doute un personnage fort, mais au moins problématique dans ses dialogues avec Mitică Valahu; l’adaptation du vocabulaire échoue pleinement et offre au personnage la chance imbécile d’un maquillage criant. Bien que démodées, les opinions d’Ecaterina Oproiu sur Cerchez sont au moins raisonnables, car le sérieux éventuel du voïvode de Viaţa tineretului ne s’accorde pas du tout à son âge. Inversement, l’effet est presque hilarant, sinon suburbain :

« MARIA POSTOLEA: Mon gars, si tu es ce que j’imagine de toi, dans un mois je te ferai célèbre. […] Tu me parles d’éthique et d’équité… C’est à moi que tu le dis ? […] Bravo, mon garçon, t’es doué! […] Mais, au « Frumosul cotidian », Mitica, il y a des rats qu’il faut dératiser au fond ! » [4] Ou :

« MARIA POSTOLEA: Fais gaffe, fripouille, veux-tu vraiment d’un coup, carrière et vie personnelle en don? » [5]


87

Donc, de ce point de vue, le personnage reste vulgaire, et c’est ainsi que Postolea perd définitivement la course devant Cerchez. L’autorité de Postolea paraît plutôt gagnée dans des confrontations de la rue, le respect dont jouirait un bon journaliste. D’ailleurs, Postolea paraît par excellence l’homme du verbe ordinaire, pareil à d’autres personnages qui, dans d’autres pièces, font partie de l’équipe adverse : Cristinoiu (Opinia publică, de Aurel Baranga), Zălaru (Al optulea păcat, de Tudor Muşatescu) ou même Iordan Hagi-Iordan (Calea Victoriei, de Cezar Petrescu), apothéose de la grossièreté. L’opposant Nae Halmoş, d’ailleurs l’exemple classique de directeur-vaurien, donne à la journaliste une leçon de bon sens et d’élégance d’expression. Sans doute, le personnage perd-il la dernière chance qu’il aurait pu avoir : elle fait partie soit des femmes-hommes, qui ont le pouvoir et l’affirment, soit parmi d’autres qui l’emploient comme une source désarmante de coquetterie (voir Alexandra Dan de la pièce Travesti, de Aurel Baranga). Dans les pages dédiées à l’œuvre de Mirodan, Mircea Ghiţulescu fait la différence entre ce personnage et Aurel Baranga: „Beaucoup plus habile, Baranga, utilisant les mêmes modèles, saura cacher les trames idéologique dans Opinia publică.” [6] Par rapport à la littérature laudative, Aurel Baranga a la grande chance d’avoir « découvert » la satire sociale et politique, ou la « nouvelle comédie », nommée ainsi par Mircea Ghiţulescu [7]. D’ailleurs, la pièce Opinia publică est fondamentalement différente des pièces Mielul turbat, Sfântul Mitică Blajinu ou Travesti, par le ton plus amer et par la manière plus sévère de concevoir le sujet. Le regard du dramaturge glisse vers le dramatique, car on assiste à la disparition de la certitude de la comédie et de ses procédés en tant que solutions « pédagogiques » pour remédier les défauts de l’époque : « L’auteur […] se propose, dans Opinia publică, de trouver la solution d’un pamphlet comique très caustique, prenant même le risque de certaines audaces conjoncturelles. Attentif aux risques qu’il assume (qu’on ne peut comprendre que dans le contexte politique de l’époque) Baranga développe une stratégie compliquée de bernement (le théâtre dans le théâtre) pour éluder la censure par des procédés combinés de telle manière avec le sujet proprement-dit qu’il soit difficile à contredire par les arguments inépuisables extraits d’un jeu second de la littérature. » [8]

Ainsi, les deux personnages que nous analyserons, ont la même importance; même si facile, le sujet bénéficie d’un traitement technique avec quelques innovations. Le schématisme des personnages ne se traduit pas du tout par une simplicité commode qui pourrait compromettre les intentions techniques ergonomiques de la pièce. Au contraire, la mécanique des personnages n’exclut pas de tournures spectaculaires dans la substance dramatique, ou des poussées de complexité de certains héros comme Chitlaru, Pascalide ou Otilia. Par rapport à Mirodan et Bucheru, chez Baranga nous trouvons un autre indice de l’innovation (traduit par l’éloignement de l’éloge de propagande) : le personnage symbolique (ou « métaphorique » comme préfère l’appeler Baranga est la classe ouvrière pour Cerchez (Ziariştii) et le parti pour Maria Postolea (Frumosul cotidian). Certainement supérieur, le même personnage s’appelle, chez Aurel Baranga, l’opinion publique. Publiciste de succès, Baranga gagne deux fois : il se sépare nettement de la culture de l’éloge et promeut un concept, propre à la presse moderne, qui se définit par la perception de la presse comme élément de dialogue et conscience de la force du public. Cristinoiu est rédacteur en chef et Chitlaru est rédacteur en chef adjoint du journal Făclia vie. Un personnage fort, mais minoritaire, Chitlaru est en train d’être renvoyé, mais, pendant qu’il est dans le bureau du rédacteur en chef pour qu’on lui transmette la décision de la direction, Cristinoiu reçoit un coup de fil de la part du ministre de la presse, Păscăloiu. Celui-ci parle avec Chitlaru et du ton de leur conversation ressort que les deux sont de vieux amis, ce qui touche énormément Cristinoiu. Il change donc d’un coup son attitude et ses décisions, de sorte que l’adjoint ait dorénavant à remplir des « missions importantes », telles : un voyage en Suède ou devenir du jour au lendemain chef de syndicat. Peu de temps après, on apprend que : le ministre Păscăloiu avait été révoqué à cause de son activité peu efficace et que l’auteur de l’appel téléphonique au nom du nouveau ministre de la presse avait été, au fond, Pascalide, rédacteur à Făclia vie et le meilleur ami de Chitlaru. Cristinoiu retrouve brusquement son aplomb, surtout parce que le groupe de rédacteurs bornés (Băjenaru, Braharu, Ioniţă, Manolescu, Calamariu) expriment leur mécontentement face aux nouvelles mesures éditoriales prises par Chitlaru. Furieux et sûr de lui, Cristinoiu décide que Chitlaru sera renvoyé.


88

L’adjoint est donc accablé par les attaques des acolytes du chef ; les potentiels soutenants de Chitlaru (Pascalide, Turculeţ, Dumitraş, Otilia) sont mis à la porte ou n’ont pas droit à la parole. Dans ce contexte, le nouveau ministre de la presse Constantin Brana fait son apparition, voulant mieux connaître la rédaction. Brana a l’air de s’entendre très bien avec Chitlaru qui, pour la deuxième fois, n’est pas exclu. Tout est possible : le chef entend à la radio que le nouveau ministre de la presse vient d’être installé en fonction à midi ; or, sa présence à la réunion avait eu lieu avant midi. Le dramaturge nous offre, de ce point de vue, trois variantes finales : la première, la plus optimiste, nous présente Chitlaru aux petits soins du chef. La deuxième, pessimiste, nous présente le renvoi de Chitlaru. La troisième variante, l’hypothèse de luxe, présente la révocation de Cristinoiu et Chitlaru devenu rédacteur en chef. Une tentative de caractérisation franche des personnages, échouerait, indubitablement, pour deux raisons : la technique dramatique prétentieuse et la violence trop grande du pamphlet. La première composante nous fait observer, à coté du personnage collectif, les personnages multiples. Les indications de mise en scène recommandent que les rôles d’Otilia, Niculina Gologan, Maricica Tunsu et Gina (l’actrice qui interprète Otilia) soient joués par la même interprète. De manière analogue, les personnages Chitlaru, l’acteur qui interprète et le présentateur du spectacle Opinia publică, seront joués par le même interprète. Plus encore, si, dans le cas de Păscăloiu, nous sommes sûrs que la farce a été jouée par Pascalide (voir aussi l’affinité onomastique), nous ne pouvons pas nous édifier sur Brana : représente-t-il vraiment « l’opinion publique » ? « Mai celui-ci a été qui? » Cristinoiu demande-t-il exaspéré, surtout parce que le nouveau ministre de la presse ne devient important que dans la variante élégante de nomination de Chitlaru en tant que rédacteur en chef. Donc, dans un cadre hypothétique, le personnage dépendant a le même caractère. La technique du „théâtre dans le théâtre” dont parlait Mircea Ghiţulescu est doublée par un autre système inventif: „le personnage dans le personnage”, ou, plutôt, „l’acteur dans l’acteur”, en relation avec l’implication symbolique de ceux qui sont dans la salle, probablement comme pièces de l’« opinion publique ». Si Ion Gheorghe de la pièce Ziariştii, représente « la classe ouvrière », Ion Ion est ici l’ « opinion publique », sans doute l’élément évolutif ; d’ailleurs, dans la pièce fait son apparition Ciorei Gheorghe (« un travailleur affligé », conformément aux indications de mise en scène), et Ion Ion est « un spectateur révolté », conformément aux mêmes indications. On certifie ainsi la migration de l’affligé vers la révolte, donc vers l’opinion ! Il faut aussi observer que ce personnage Ion Ion, en tant que vecteur de la nouvelle indignation, est un personnage extrêmement mobile qui profite largement de l’aide des désorientés de la pièce. Et ici intervient la deuxième composante, notamment le caractère obsessif caustique du pamphlet.

Bien qu’intelligibles comme parcours, les personnages réussissent à tracter l’action, mais ridiculisent leurs propres actions. Le moment de personnalisation de la substance dramatique constitue, en fait, un espace où les étiquettes individuelles fondent ; il n’y a plus de personnages « positifs » ou « négatifs » dans la pièce, car la flore est étourdie, douée, solidaire, exclue, minoritaire, et la faune est opportuniste, ridicule, risible, primitive, aliénée. « Les positifs » ne peuvent pas être salutaires et « les négatifs » ne peuvent pas être dangereux. De plus, il y a des situations où prédomine la mécanique de la marionnette, rencontrée, par exemple, chez Mihai Ispirescu : dans Trăsura la scară [9] nous rencontrons des personnages ayant « quatre subalternes » ou « deux paires de figurants », dont le rôle est de traduire la marche rythmique, démente, d’un certain « mouvement » (produite, peut-être par les « machines parallèles » grotesques de la pièce Interesul general, de Aurel Baranga) ; Aprilie, dimineaţă promeut un autre type de personnage, l’« Inné », un personnage suave qui cache un autre, extravagant et imprévisible. Dans Opinia publică nous remarquons, auprès des démultiplications « scéniques » (acteur – interprète – personnage), l’augmentation « contextuelle ». Par exemple :

„DIRECTORUL: Il a été qui? (Furibond.) Il a été qui? Il a été qui? Il a été qui? (Ils restent tous figés)

CHITLARU (à la rampe): Il a été qui? Vous vous rendez compte que je ne le connais pas. […]


89

DIRECTORUL (même réplique, même ton): Il a été qui? Il a été qui? Il a été qui? ” [10]

Chitlaru, l’un des personnages les plus „organiques” de la pièce, ne peut se soustraire lui non plus à l’effet de décantation de statut. Valentin Silvestru précise: « L’auteur a été tellement convaincu par la justesse de sa démarche qu’il a permis à l’ironie de couvrir un schéma théorique qui l’avait attiré une fois : le héros Chitlaru ne prend plus la parole comme autrefois pour punir durement les intrigants ; il se fait une soi-disant autocritique malmenée, balbutiée, typiquement […] pour pouvoir persifler ainsi ce dernier chablon du dérisoire de la séance. Le héros, autrefois positif, est sacrifié. » [11] « Ainsi, la comédie satirique est doublée par la satyre de la condition de la comédie satyrique. » [12], conclut Mircea Ghiţulescu. Il est à remarquer que Chitlaru échoue naturellement au pôle positif de la pièce, Cristinoiu est trop peu réprouvable, ce qui le sépare, par exemple, de Bartolomeu Zălaru (Al optulea păcat) et même de Borcea (Ultima oră). C’est toujours Mircea Ghiţulescu qui remarque qu’ « il n’est pas mauvais garçon », il a un caractère faible, entouré par des gens serviles et intriguant qui déforment ses décisions. Les directeurs de Baranga sont en quelque sorte des victimes comiques…” [13] En conclusion, Chitlaru et Cristinoiu ne jouent pas le rôle par excellence « positif » ou « négatif » de la pièce ; ils peuvent être localisés, en échange, comme deux zones d’attitudes qui s’avoisinent pour mettre en évidence la satyre. Par conséquent, les deux ne peuvent pas être séparés. L’unique intervalle est la fin hypothétique no. 3, celle où Chitlaru remplacerait Cristinoiu. Malgré cela, à un regard minutieux, nous ne remarquons que l’éventuel départ du premier Cristinoiu! Donc, il y a un simple glissement, car, sans doute, un nouveau Chitlaru fera son apparition (Turculeţ? Pascalide?), à la place de celui qui affronte le danger de devenir le second Cristinoiu; lucide, Otilia affirme: „CHITLARU: […] Réponds à une autre question: que dirais-tu si je te faisais savoir qu’il y a deux heures j’avais été promu…rédacteur en chef?

OTILIA: J’éclaterais de rire et je te dirais que c’est dès maintenant que je devrai veiller que cela ne te porte pas à la tête!” [14] (s.n.)

Cette éventualité, ponctuée par le virtuel « éclat de rire » d’Otilia dévoile une mutation géniale de Aurel Baranga: l’obscurité de cette étiquette assure une continuité magnifique et la garantie de la fiabilité et de la fidélité des personnages. Plus encore, l’indication finale vouée à inhiber les applaudissements semble faire place à un eternel acte à suivre. Notes

[1] Ecaterina Oproiu, chronique dramatique à Ziariştii, dans Tînărul scriitor, décembre 1956, apud Al. Mirodan, Ziariştii, Bucarest, Eminescu, 1976, p. 110. [2] Mircea Ghiţulescu, Istoria literaturii române. Dramaturgia, Bucarest, Editura Academiei Române, 2007, pp. 667-668. [3] Ibid., p. 668. [4] Ion Bucheru, Frumosul cotidian. Faţa nevăzută a lun(m)ii, Bucarest, Eminescu, 1985, pp. 22-23. [5] Ibid., p. 82. [6] Mircea Ghiţulescu, op. cit., p. 669. [7] Ibid., pp. 370-378. [8] Mircea Ghiţulescu, op. cit., p. 377. [9] Mihai Ispirescu, Trăsura la scară, Bucarest, Eminescu, 1988. [10] Aurel Baranga, Opinia publică, Bucarest, Eminescu, 1980, p. 94. [11] Valentin Silvestru, Prezenţa teatrului, Bucarest, Meridiane, 1968, pp. 176-182, apud Mihaela Cristea (ed.), Aurel Baranga, Bucarest, Eminescu, 1981, p. 151. [12] Mircea Ghiţulescu, op. cit., p. 377. [13] Ibid., p. 376. [14] Aurel Baranga, op. cit., p. 100. Bibliographie Baranga, Aurel, Opinia publică. Cinci comedii, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Baranga, Aurel, Opinia publică, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980. Baranga, Aurel, Interesul general, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982.


90

Brădăţeanu, Virgil, Comedia în dramaturgia românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. Bucheru, Ion, Frumosul cotidian. Faţa nevăzută a lun(m)ii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985. Călin, Vera, Metamorfozele măştilor comice, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966. Diaconescu, Romulus, Dramaturgi români contemporani, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1983. Faifer, Florin, Dramaturgia între clipă şi durată, Iaşi, Editura Junimea, 1983. Ghiţulescu, Mircea, Istoria dramaturgiei române contemporane, Bucureşti, Editura Albatros, 2000. Ispirescu, Mihai, Aprilie, dimineaţa, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988. Mîndra, Vicu, Însemnări despre literatură şi teatru, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.


91

Totalitarisme et littérature dans le roman politique africain et caribéen. D’une éthique de

l’aliénation à une poétique de légitimation

Professeur Dr. Ibrahima Diouf Université Paris-Sorbonne (Paris IV)

Centre International d’Études Francophones (CIEF) Association des Chercheurs en Littérature Francophone de Paris-Sorbonne (ACLF)

Résumé : Le roman politique est plus qu’un discours engagé et engageant. Tout en dénonçant les horreurs infligées à l’homme par le totalitarisme, il s’affirme comme le lieu de l’incarnation d’un conflit tragique qui oppose le système totalitaire et l’art en général. L’appréhension de ce conflit dans les littératures d’Afrique et des Caraïbes situe le lecteur au cœur d’une problématique qu’il conviendrait d’appeler une dialectique de la mort et de la résurrection de l’art en général, et de la littérature en particulier. La mort de l’art réside dans le fait que le système totalitaire est un lieu d’abrogation de toutes les frontières et de rupture de tous les liens. Le dictateur y revendique la place de Dieu et celle de toutes les figures paternelles par un discours et des pratiques d’asservissement des moyens de connaissance du monde. Dès lors, étudier le rapport entre littérature et totalitarisme revient à répondre à une question essentielle: Comment révéler le secret des dieux dans un contexte où les dieux s’adonnent, plus que jamais, à un camouflage de leurs secrets ? Dans un premier temps, il s’agira de voir, à la lumière d’un corpus extrait des littératures d’Afriques et des Caraïbes, les différentes techniques d’aliénation et d’asservissement de l’art et de la littérature par le discours et la pratique totalitaires tels que le romancier les représente. À l’arrière-plan de ce procès de l’art et de la littérature, se révèle un discours second qui substitue à l’étiquette d’activité subversive, que leur colle le totalitarisme, celle d’activité humaniste. L’art et la littérature semblent échapper à toute tentative de confinement dans un carcan de servitude. C’est pour cette raison qu’il apparaîtra, dans un second temps, que leur mort décrétée par le système totalitaire fonctionne paradoxalement comme un ressort grâce auquel ils acquièrent une légitimité incontestable. Ainsi, c’est par le procédé de la mise en abîme et par le recours à la métaphore que l’art et la littérature, dans un processus de métamorphose renouvelé, multiplient les visages et les virages pour apparaître finalement comme des éléments inséparables de l’homme, et dont la valeur et la légitimité s’affirment davantage dans un contexte totalitaire. Mots clés : totalitarisme, discours critique, intertextualité, aliénation, légitimation.

La dénonciation du totalitarisme par la littérature est également un combat pour la liberté de l’art. C’est pour cette raison qu’il ne nous semble pas exagéré de parler de procès de l’art et de l’artiste, compte tenu du sort que leur réserve le système totalitaire. Quand on parle de procès de l’art et de l’artiste, il faut comprendre un procès injuste ayant pour ambition de négocier la liberté d’expression de l’art et de son auteur par leur asservissement ou sinon leur extermination. La dictature est, par définition, un système déséquilibré ; un ensemble qui a perdu une de ses deux composantes essentielles. Voici comment Blaise Pascal la définit dans Les Pensées : « La justice sans la force est impuissante : la force sans la justice est tyrannique[1] ». L’injustice et la violence du pouvoir dictatorial se mesurent, par ailleurs, jusqu’au sort réservé à l’art en général. Il convient de préciser qu’en parlant de l’art et de l’artiste, la littérature et l’écrivain y sont respectivement compris. Mais qu’entendons-nous par artiste ou par œuvre d’art, et quelle relation peut-il exister entre l’art, l’artiste et la notion d’intellectuel? Il ne s’agit point ici d’une ambition de forger des concepts nouveaux par lesquels l’art serait redéfini. Il faut dire que l’artiste rentre dans la définition sartrienne[2] de l’intellectuel. Selon Jean-Paul Sartre, tout savoir est universel et fait de son détenteur un intellectuel. Mais c’est plutôt dans la forme d’utilisation de ce savoir que Sartre distingue ce qu’il appelle l’intellectuel de l’intellectuel classique. Dans Esthétique, Hegel définissait l’art comme « ce qui dégage le vrai contenu des phénomènes hors de l’apparence et de l’illusion (…) pour les revêtir d’une réalité plus élevée, créée par l’esprit lui-même[3] ». Si dans la première définition, l’art et l’artiste dépassent le cadre normatif qui régit l’étude et la classification des arts en général, dans la seconde, il se pose un problème de connaissance du monde extérieur par le degré d’adéquation entre le signifiant et le signifié. Ce problème d’adéquation qui apparaît dans l’emploi de l’adjectif ‘‘vrai’’ doit plutôt être appréhendée comme la réduction de la distance entre les phénomènes extérieurs et leur représentation chez l’homme à travers un donner à voir concret. Autrement-dit,


92

l’œuvre d’art est un objet de connaissance du monde. La définition lexicographique et celle philosophique ont la commune particularité de voir l’artiste comme respectivement le détenteur d’une certaine compétence technique et d’une certaine sagesse éthique. Ainsi donc, l’artiste n’est pas très loin de l’intellectuel qui est défini dans le dictionnaire comme celui chez qui domine une activité de l’esprit par opposition à l’ouvrier dont le travail est manuel. Mais il apparaît que cette définition lexicographique de l’intellectuel renferme un paradoxe, même si elle se comprend par ailleurs, car tout travail manuel exige une intelligence et une « connaissance des moyens » aptes à sa réalisation. Il faut peut-être ajouter également que toute intelligence se manifeste par un travail manuel ou mécanique. C’est pour cette raison que la définition sartrienne de l’intellectuel nous semble opérationnelle quant à l’intérêt que le pouvoir dictatorial voue à l’art d’une part et à l’intellectuel d’autre part. L’art dit la réalité du monde et l’intellectuel dit la réalité du monde. L’artiste et l’intellectuel ont la particularité d’être dans le secret des dieux. Comment dire le secret des dieux dans un contexte où les dieux eux-mêmes s’adonnent à un camouflage de leurs secrets ? À cette question qui s’adresse à l’artiste et à l’intellectuel s’oppose celle qui s’adresse au pouvoir dictatorial, et qui est de savoir comment camoufler ses secrets face au projet de divulgation qui habite l’artiste et l’intellectuel ? Entre ces deux volontés antagonistes, se dressent la question de l’intérêt particulier, qui correspondrait à l’interrogation du pouvoir, et la question de l’intérêt général, universel, qui correspondrait à celle de l’intellectuel et de l’artiste.

L’interrogation sur l’issue de ce conflit d’intérêts trouve sa pertinence dans un contexte où le jeu est libre. Dans un système dictatorial, l’intellectuel, tout comme l’artiste, est contraint de voir et de dire la réalité du monde à travers le prisme déformant de la dictature. Autrement-dit, la représentation du monde est ramenée à une volonté particulière, celle du dictateur, qui fait de l’artiste et de l’intellectuel des hommes dont les prises de position sont déterminées non pas par un principe de liberté, mais plutôt par un principe d’obligation vis-à-vis du système. C’est au cœur de cette volonté que naît à la fois ce que Sartre appelle l’intellectuel classique et l’intellectuel : celui qui reconnaît son asservissement et l’accepte comme tel, sous la contrainte ou par pur opportunisme, et celui qui, sans cesse, tente de « comprendre [et de défendre] l’universel qui est désiré par les masses, dans la réalité, dans le moment, dans l’immédiat[4] ». Le rapport du pouvoir à ces deux types de positions est le même. Tout en asservissant l’art et son auteur, ou en détourant l’intellectuel des préoccupations des masses, le dictateur ne fait que masquer sous une autre forme la réalité du monde au peuple, en le privant de son meneur. Il convient de voir maintenant comment ce rapport théorique du pouvoir avec l’intellectuel[5] se présente sur un plan pratique dans les textes à étudier. Dans un premier temps, il s’agira de voir comment le système dictatorial tend à l’asservissement des moyens d’expressions, que sont les arts, et de leurs auteurs censés guider le peuple. Dans un second temps, il sera question de découvrir la technique d’écriture de la résurrection de l’art.

Le Totalitarisme ou l’aliénation du discours critique à travers la figure de l’intellectuel

L’asservissement de l’intellectuel est représenté de différentes manières dans le corpus. Il est à la fois symbolique et réaliste. C’est dans le premier cas qu’il faut ranger le rôle du psychiatre Primas dans Le Mât de cocagne. La volonté de Postel d’affronter le pouvoir, malgré sa déchéance physique, sème le doute au sein du cercle restreint du pouvoir de Zacharie. Pour justifier l’injustifiable, le dictateur sans cesse a besoin d’être rassuré dans ces entreprises criminelles. Ce rôle revient à la figure de l’intellectuel classique dont Jean-Paul Sartre dit « qu’il tire une bonne conscience de sa mauvaise conscience par les actes (qui sont en général des écrits) que celle-ci lui fait faire en d’autres domaines[6] ». Dans le diagnostic du Dr Primas, il ressort une multiplication de marques de subjectivité qui remettent en question le caractère objectif et scientifique de la description du patient Postel. Il est désormais pour le pouvoir un objet d’étude. Il est présenté de manière expéditive. Voici un extrait du long diagnostic établi par le psychiatre :


93

‘‘Le citoyen Postel offre une tendance marquée au dédoublement de la personnalité. Dans l’espace de moins de dix ans, il a cumulé, avec un zèle égal, les activités de professeur de littérature, d’agitateur professionnel, sénateur, conspirateur, petit commerçant. (…) Il y a là, à vue d’œil, surestimation de la personnalité, perte du sens des réalités, déplorable adaptation au milieu social et au dynamisme que notre grand Électrificateur à Vie lui a imprimé (…)’’[7].

Le diagnostic a pour fonction de disqualifier le personnage, de justifier d’avance son exécution aux yeux du peuple. Le sentiment de ce patient malgré lui, dans l’immédiateté du diagnostic, démontre l’efficacité éphémère de la dialectique perverse du discours de l’intellectuel corrompu. Au-delà du caractère subjectif du diagnostic, l’attitude des médecins qui commentent à voix basse l’avis du psychiatre, ressemble à un complot qui n’a pour but que de dissuader Postel. Le but semble momentanément atteint si on sait que l’argumentaire « permit à Postel de comprendre que de l’avis des hommes en blouse blanche ses chances de gagner la compétition étaient nulles[8] ». Si dans Le Mât de cocagne la figure de l’intellectuel joue un rôle décisif dans les projets du dictateur, dans La Vie et demie, ce sont les artistes qui sont soumis à la volonté du pouvoir. L’ensemble des artistes qui ont pris le parti de Chaïdana furent assassinés. Tout le reste de « la production artistique de la Katamalanasie entra dans la clandestinité [et] le Guide Providentiel nomma ses propres artistes à qui il assigna des missions définitives et définies[9] ». Cette attitude du Guide Providentiel se rencontre également chez mon-colonel Martillimi Lopez. Le dictateur rebaptise la troupe théâtrale de Yambo-City, qui s’appelle « El Commedia de la Outa, El Commedia Lopez[10] ». La dénonciation de l’appropriation de la troupe et la symbolique mortuaire qui l’accompagne sont scripturaires. Elles sont lisibles dans un jeu de mutation typographique qui substitue à l’écriture en italique du titre de l’original l’écriture simple. Cette attitude du dictateur traduit la mort de l’art dans un système dictatorial. Mais le procédé de construction de cette mort est également un prétexte pour l’écrivain de prendre la défense de l’art à travers un discours sous-jacent qui en révèle la haute fonction. Ce constat chez Sony Labou Tansi mérite d’être souligne compte tenu de la cruauté constante de l’auteur vis-à-vis de ses personnages. Lorsque le narrateur affirme que « le seul résultat que ces artistes officiels purent obtenir était celui de faire rire ou de fâcher[11] », il ressort du propos une fonction autre de l’art différente de celle qui consiste à amuser ou irriter. Cette fonction se lit dans les motifs de l’exécution des chanteurs et des écrivains, et qui sont successivement le fait d’avoir chanté « ‘‘la convocation’’[12] » de Chaïdana et celui d’avoir imité son « art poétique » intitulé « Les mots font pitié[13] ». Cette mort de l’art qui est décrite de manière réaliste est également exposée de manière symbolique. Cette forme d’appropriation de toute la production intellectuelle est une confiscation de la spiritualité du peuple, de ses moyens de connaissance et d’existence dans le monde. Ici, lorsque l’auteur ou le narrateur parle de l’art, de la littérature, il faut y voir la spiritualité de l’homme de manière générale. Ainsi, l’art est l’œil et la conscience cherchant et révélant les réalités du monde. Il est indissociable de l’homme sans que ce dernier ne chute à l’état de la bête ou vit dans un âge obscur. C’est à ce sujet qu’Hegel a écrit : « C’est dans les œuvres d’art que les peuples ont déposé leurs pensées et leurs représentations intimes les plus riches, et souvent l’art du beau est la seule clef qu’il nous soit donné de pénétrer dans les secrets de leur sagesse et les mystères de leur religion[14] ». C’est dans cette perspective que le dictateur s’approprie, contrôle les productions intellectuelles et, parfois même, s’autoproclame artiste pour masquer ce secret dont parle Hegel. L’évocation symbolique du sort réservé à l’art en général fait l’objet de plusieurs modes d’approche. Chez Ahmadou Kourouma, il n’est pas fréquent de rencontrer des passages évoquant le rejet direct des artistes ou des productions intellectuelles. Cependant, le phénomène est inhérent au mode de construction du récit. Le contexte d’énonciation du donsomana est une réaffirmation du rôle de l’intellectuel africain traditionnel. Le griot, dans la société africaine traditionnelle est un intellectuel classique au sens sartrien du terme. Cependant, il faut souligner le caractère synthétique de cet intellectuel dont le rapport au récit est à mi-chemin entre le courtisan du roi et le défenseur de la cause populaire. Le caractère itératif de « l’éloge


94

paradoxal » et la soumission, malgré tout, du donsomana au retour du Coran et de la météorite permettent de dire que le griot tire finalement « une bonne conscience de sa mauvaise conscience ». Il ne semble avoir d’autre choix, compte tenu de l’attachement du dictateur à la reconquête du pouvoir par le biais de ses objets fétiches. Cette appropriation ou asservissement de la spiritualité du peuple se voit également chez Nkoutigui Fondio, le dictateur de la République des Monts. Même si le griot-narrateur critique le cadeau que Maclédio a reçu de lui, il apparaît que seule l’œuvre de « l’homme en blanc » fait office de savoir dans toute la République des Monts : « La connaissance par cœur des quarante volumes de l’œuvre de l’homme en blanc n’était considérée nulle part en dehors de la République des Monts comme un savoir[15] ». La technique de représentation de la mort de la littérature, par le biais de la structure du récit, que le lecteur découvre dans le roman de Kourouma, est corroborée par une autre approche qui est, cette fois-ci, idéologique. Dans L’État honteux, l’asservissement de la littérature donne à cette dernière une image dégradante et parfois cruelle. Dans les rayons de la bibliothèque du palais de mon-colonel, le matelas du Président prend la place des livres. Dans toutes les autres occasions où le narrateur fait allusion au livre, s’il ne le réduit pas symboliquement à une poésie de distraction dont le dictateur est l’auteur, il le désigne à travers des titres qui en font une littérature de la cruauté. Il existe toute une stratégie de construction d’une littérature dans la littérature dans L’État honteux, et qui accuse l’homme du pouvoir. Par le procédé de la mise en abîme, l’auteur intègre des fictions dans le récit en avançant des titres imaginaires qui traduisent la spiritualité des hommes du pouvoir. Voici comment il souligne le paradoxe du tortionnaire Maître Rognons en lui prêtant une pensée extraite de l’Enfer à bout portant, un texte imaginaire écrit par un auteur imaginaire dénommé Diaz.

Et tu pensais comme Diaz dans l’Enfer à bout portant : ‘‘La contradiction fondamentale devient la barbarie de l’homme à l’endroit de l’homme, cette barbarie se manifeste par l’injustice, l’exploitation, et toutes les formes de tortures physiques ou morales…’’[16].

Si on sait que Maître Rognons est l’un des rares hommes du pouvoir à avouer sa connaissance de la situation et à l’assumer malgré tout en collaborant par pur opportunisme, il y a lieu de le considérer comme un intellectuel asservi par son opportunisme. L’asservissement de la spiritualité de l’homme passe également par sa mise au service de la cruauté qui anime la figure du dictateur. Les livres de chevet de mon-colonel Martillimi Lopez forment une littérature du mal. C’est toute une idéologie de la terreur que le lecteur découvre à travers les titres de ce qui constitue les lectures du dictateur. Voici comment est présenté la littérature qui fait l’apologie de la tyrannie : « On voit ses livres de chevet : les Jeux du salut, Onze Ans de pouvoir parlé, les Libertés artificielles, l’Arrière Coup de grâce, Sous couvert de Dieu…, Il n’y a pas de fumée sans feu[17] ». La littérature du dictateur est d’un point de vue symbolique une synthèse de la situation politique. Une interprétation des titres résume la situation dictatoriale. Les titres traduisent respectivement : la confrontation des acteurs, l’incurie du système, l’obscurantisme des masses, les assassinats politiques, la revendication déiste et, par conséquent, ce qui justifie finalement l’écriture de L’État honteux qui se réfère à une certaine réalité historique.

Il apparaît que dans ce que nous avons dénommé la mort de l’intellectuel, de l’art et, par conséquent, de la littérature, il y a une certaine ambivalence qui n’est pas sans dire la résurrection de l’intellectuel, pour ne citer que lui parmi les autres éléments auxquels il est associés.

Mort et résurrection de l’intellectuel : une poétique de légitimation du discours critique

Dans cet univers de rejet des moyens d’expression spirituelle et, par conséquent, de négation de l’humain, la survie de l’homme passe par le refus. La figure qui incarne ce refus est celle de l’intellectuel. Ici l’intellectuel est celui qui oppose à l’asservissement du peuple par la dictature le combat pour la liberté. Mais la liberté du peuple c’est également la liberté de l’intellectuel lui-même, de sa pensée, parce que la dictature, comme le souligne Patrick Chamoiseau, est un âge de


95

l’extrême domination. Voici comment l’auteur présente le visage de la domination de l’homme en général et de l’intellectuel en particulier :

L’âge (…) du chant dominateur qui te fait déformer l’esprit jusqu’à faire de toi-même ton geôlier attitré, de ton imagination ta propre marâtre, de ton mental ton propre dealer, de ton imaginaire la source même d’un mimétisme stérile : ton âge est celui d’une domination devenue silencieuse [18].

Si l’intellectuel classique se conforte dans cette situation, l’intellectuel, lui, aspire à la transformation de cet idéal particulier, celui de la dictature, en un idéal universel, celui du peuple, celui de la majorité. Ainsi, le mode de traitement de l’engagement de l’intellectuel dans le corpus varie d’un texte à un autre. D’une part le combat est symbolique et d’autre part il est réaliste. Le récit de Kourouma s’inscrit dans le premier cas. Il est impossible au griot de se soustraire à la logique du donsomana. C’est symboliquement le donsomana qui incarne la résurrection du griot-narrateur dans la mutation magique de sa forme. L’esprit du donsomana, qui est de dire objectivement la geste de Koyaga, est une réitération du genre épique. Mais le genre épique est privé ici de son caractère canonique, compte tenu du décalage entre le contenu et la forme au sens hégélien du terme. Le lecteur qui jette un regard sur la table des matières, découvre plutôt des séquences d’un genre purement oral que des étapes identifiées de la vie politique d’un Président-dictateur moderne. La structure du récit trahit la structure du genre épique traditionnel par l’absence de dénouement réel. À ces particularités s’ajoutent l’actualisation de plusieurs hymnes traditionnels dont on peut citer, entre autres, « l’hymne de l’aigle royal [ou] la voix du tambour des grands chasseurs [19] ». L’obligation pour Koyaga de maîtriser ces hymnes fait encore du donsomana un test de la maîtrise du personnage de la littérature orale traditionnelle dont le griot serait le professeur. Dans tous les cas, même sous des formes variantes, le genre littéraire survit. Cette liberté de montage romanesque est une symbolique de la résurrection de la littérature, de l’art, malgré la confiscation de la parole intime du griot-intellectuel. En effet si ce n’est pas l’art, en quoi il faut voir également la littérature, qui sauve l’intellectuel, c’est l’intellectuel qui sauve l’art. Ce jeu de secours mutuel entre ces deux éléments se rencontre également dans Rue des Pas-Perdus de Lyonel Trouillot. L’univers du roman se présente comme un espace qui ne réserve aucune place au meneur du peuple. La grandeur de la souffrance sans autre perspective que la soumission amène le narrateur à établir l’idée que voici : « Une nation pouvait donc vivre sans héroïsme ni héritage, distraitement pauvre et malheureuse, dans l’infectieuse outrecuidance de la misère apprivoisée [20] ». Pourtant dans cette situation que le narrateur appelle une « cécité circonstanciée[21] », l’art semble être le seul élément qui survit à l’obscurantisme du système grâce à l’attribution de certaines qualités à un personnage particulier dans le roman. S’il y a un élément par le biais duquel il faut trouver une source d’espoir dans ce récit de Lyonel Trouillot, c’est l’amour ou plutôt la beauté féminine. Après l’échec de l’enseignement qui se traduit par la reconversion en taximan de Gérard, parce que « la réalité refusait de s’adapter aux théorèmes[22] », il n’y a que la beauté féminine qui révèle à l’homme la réalité ou les secrets du monde. La femme qui incarne cet espoir est le personnage de Laurence, une institutrice. À travers l’amour que le narrateur lui voue, l’art se révèle sous un visage mortuaire. Toute l’architecture onirique du personnage s’est écroulée. Le bonheur qu’elle recherche dans ses projets architecturaux : les demeures et les jardins d’enfants qu’elle a toujours construits dans ses rêves, sont assimilables à une prise en otage de l’art. Le narrateur qui est amoureux d’elle est dans la même situation. Le rêve de Laurence semble ne pouvoir se réaliser que dans le rêve de son prétendant. Voici comment se présente l’emboitement des projets artistiques impossibles de Laurence et du narrateur :

J’écrirais peut-être le roman dont je rêvais, elle [Laurence] habiterait peut-être la demeure qu’elle avait cent fois dessinée, décorée, créerait peut-être ce jardin d’enfants qu’elle rêvait de diriger, mais il y a dans le bonheur quelque chose de bien plus précieux et de bien plus éphémère qu’un rêve qui se matérialise. Nous étions hors de toute histoire [23].


96

La dépendance des projets de Laurence du projet romanesque du narrateur corrobore la condamnation de l’art dans l’univers du roman, si on sait que le narrateur est comme frappé par une cécité devant les œuvres d’art. Pendant dix ans, il lui est impossible de remarquer les objets d’art qui séjournent dans la chambre d’André. La révélation des objets d’art apparaît sous la forme d’une résurrection magique. La femme dont tous les rêves architecturaux sont brisés est pourtant paradoxalement celle dont la présence dans la chambre d’André redonnera au narrateur toutes ses facultés visuelles. Un regard rétrospectif sur la description que le narrateur fait de Laurence permet de comprendre ce paradoxe. Laurence ne peut pas réaliser ses projets artistiques parce qu’elle est elle-même objet d’art, un art sublime : « Son féminisme à elle s’exprimait dans la négation de la matérialité de son corps pour le valoriser dans l’absolu. Elle en parlait comme si elle ne lui appartenait pas, constituait un lieu saint dans lequel nul ne pouvait pénétrer[24] ». Dès lors, il est compréhensible que Laurence, qui incarne le caractère sublime de l’art, ne puisse pas avoir son art à elle-même. A contrario, elle sera le phare qui éclaire et dévoile les réalités du monde qui entourent les autres personnages, notamment le narrateur. Elle est l’actrice de la résurrection de l’art et, par extension, de la survie de l’intellectuel. Voici comment le narrateur présente ces attributs de la beauté féminine que nous venons d’évoquer :

Un jour que j’étais tout surpris de voir accroché au mur de la chambre d’André une toile d’artiste, il m’avait reproché mon absence quasi-totale de sens de l’observation (…). Cela faisait dix ans que cette toile était accrochées à la même place, et je ne l’avais jamais remarquée (…) Rien dans la pièce où nous nous retrouvions seuls Laurence et moi ne venait en surnombre. Tout cadrait (…). La statuette jusque-là anodine d’un vieux monsieur fumant sa pipe, une figure plutôt commune que Gérard avait baptisé avec une note d’ironie le paysan philosophe[25].

Par ailleurs, il convient de s’intéresser en second lieu au traitement réaliste de l’engagement de l’intellectuel ou le combat de survie de la littérature. Comment se présentent de manière réaliste la mort de la littérature et sa résurrection. C’est dans La Vie et demie de Sony Labou Tansi et dans Mourir pour Haïti de Roger Dorsinville que lecteur découvre de manière manifeste le rejet de tout qui se rapporte à l’art et la chasse à tous ceux qui tentent de le faire vivre. La réalité de cette guerre entre les défenseurs de la liberté spirituelle, de la liberté tout court, et le pouvoir dictatorial apparaît à travers la confrontation métaphorique entre le « plomb » et « l’encre ». Après l’arrestation de Layisho, voici ce que lui affirme le Guide Providentiel : « – Qu’espères-tu, mon petit frère ? Tu veux m’abattre avec de l’encre ? Et pourquoi ? Nous avons beaucoup de plomb dans ce pays[26] ». Le combat contre les connaissances intellectuelles se manifeste dans le roman par la substitution de l’Université à la prison : « Elle se rappela aussi l’époque où la prison de Yourma s’appelait l’université [27] ». Le lieu du savoir, de la liberté et de l’apprentissage de la discipline citoyenne est supplanté par celui du manque de liberté et de la délinquance citoyenne. Cette forme d’apologie de l’injustice, qui se traduit par une inversion des situations, se manifeste dans Mourir pour Haïti par le sort réservé à Victor. Le personnage incarne la figure de l’écrivain, du poète, sans éditeur. Ce fait lui a valu le surnom d’« oralien ». C’est dans cette ambiance d’anéantissement et de négation des connaissances intellectuelles que surgit la figure de l’intellectuel. À travers le personnage de Victor, l’intellectuel se distingue d’abord par sa démarcation de la foule :

Lui, le poète et le fou, l’écrivain sans éditeur, l’oralien disait-on qui, n’ayant rien publié, assiégeait ses amis aux velléités et aux fêtes, payant en mots son écot, voici qu’il était devenu un brave, un héros dangereux, compromettant, parce qu’il s’était, en ce huitième jours mis un brassard noir proclamant son deuil [celui d’Esther][28].

Cette attitude qui défie l’interdiction du système du Fou-Délirant est une posture commune à une série de personnages qui ont le statut d’intellectuel au sens sartrien du terme, tel qu’il a été précisé précédemment. Cependant, il convient de préciser la signification symbolique que revêt le concept


97

d’intellectuel après la mort de Victor qui en incarnait la figure. Dans ce roman, de Dorsinville, l’intellectuel survie par un processus de métamorphose magique. Il apparaît dans le caractère gémellaire de la narration qui allie, dans une parfaite harmonie, le récit et le discours. Les descriptions que le narrateur de Mourir pour Haïti fait des personnages en est une illustration, compte tenu du jeu qu’il établit dans le choix et la signification des concepts. Pour en donner quelques exemples, rappelons que le surnom d’« oralien » qu’il donne à Victor, prend une autre signification en comparaison avec celui de Vérité qui est également surnommé « oralien » mais avec l’adjonction, cette fois-ci, de l’expression : « sans lettres » : (Mourir pour Haïti, p. 78). Il accuse parfois le dictateur d’être un « familier des abus de vocabulaire[29] ». La figure de l’intellectuel survit de manière masquée en chaque personnage éponyme des différents chapitres du roman. Il se distingue par sa position, sa démarcation, ses jugements que le lecteur découvre dans la multiplication des passages explicatifs, mais également dans les marques de subjectivité du récit. C’est lui qui dénonce régulièrement la fatalité du peuple, explique le déclin du paysan haïtien. Il explique les modes de financement des infrastructures du pays et la manière dont ceux-ci influent sur la mauvaise qualité des routes. Dans ces explications du narrateur, la mise en parallèle de son jargon et de celui de chacun des personnages, pour décrire la même situation politique, confirme l’idée selon laquelle le narrateur est doublé du statut d’intellectuel. Voici comment se présente le parallèle :

C’est pour cela qu’ils [les Américains] te donnent des crédits pour des routes calculées sans soubassement juste ce qu’il faut pour acheter et transporter leur asphalte de Maracaibo jusqu’à chez toi où il s’étale en pellicule sur la poussière. Comme ça les routes ne sont jamais finies, pour ainsi dire à peine il y a la route qu’il n’y en a plus et les voitures s’y cassent ‘‘les boudins’’ disait Aldo, et Serge brutal ‘‘la gueule’’, ce qui est la même chose [30].

Les deux autres romans où l’engagement de l’intellectuel est décrit de manière réaliste sont La Vie et demie et Le Mât de cocagne. Dans le premier roman l’intellectuel et presque tous ses moyens d’expression sont condamnés à travers un geste cruel, mais riche de significations quant à la haine que la dictature nourrit contre l’intellectuel et de ses productions. Pour empêcher à Layisho de s’exprimer, le guide Jean-Cœur-de-Père, le successeur d’Henri-au-Cœur-Tendre, lui coupa la langue. Le chemin parcouru par le sang de la victime traduit de manière symbolique le rejet de l’art dans l’univers décrit par Sony Labou Tansi. Mais l’hyperbole ne fait pas que dire cette haine. Elle traduit à la fois la mort et le processus de résurrection de l’art et de l’intellectuel :

Il y eut un petit ruisseau de sang qui coula de la cahute au jardin des perles, traversa la forêt des Méditations jusqu’au lac des Ames simples, arriva au théâtre Pontinacra, et s’arrêta devant la galerie des Diamants, où le guide Jean-Cœur-de-Père venait souvent rêver[31].

Autant la mutilation de la langue est une interdiction cruelle de s’exprimer, autant le trajet de la coulée de sang est une transgression symbolique de cette interdiction. Les différents lieux traversés par la coulée de sang forment un itinéraire de méditation, d’inspiration, mais également d’expiration à travers l’allusion au calme de la forêt, mais aussi au passage devant le théâtre, un lieu d’expiration, de vie de l’art. Dès lors, sa présence au lieu de méditation du dictateur et l’absence de ce dernier témoignent de la résurrection symbolique de l’intellectuel et de l’art. Cette liberté symbolique est corroborée par le désir qui l’exprime à travers, ce qu’on peut appeler, dans La Vie et demie, la révolte des intellectuels. Cette révolte déclenche des guerres comme celle « contre le livre [qui] dura neuf ans, neuf mois et onze jours[32] » et celle « contre le noir de Martial[33] » ; la couleur noire renvoyant ici à l’écriture. Mais cette guerre n’aura pas empêché à « ‘‘la littérature de Martial’’ » (La Vie et demie, p. 77) ou aux écrits de Chaïdana d’inonder la Katamalanasie. Le plus important dans cette révolte de la figure de l’intellectuel, est la revendication d’un idéal universel à


98

travers l’énonciation de slogans et la distribution de tracts remettant en question l’idéologie de la dictature. Parmi ces slogans, qui remettent en cause l’idéologie de la terreur, citons ceux que Martial et ses hommes opposent respectivement au « ‘‘communautarisme tropical’’[34] » du Guide Providentiel : « ‘‘Qu’on me prouve que la dictature est communautaire’’ (…) [ou] ‘‘Qu’on nous prouve que l’inhumanité est communautaire’’[35] ».

Dans Le Mât de cocagne, c’est Henri Postel et Horace Vermont qui incarnent la figure de l’intellectuel. Les deux personnages se distinguent du reste du peuple par leur vision du monde, comme le laisse entendre le premier au second à travers l’expression « notre façon à nous de voir la vie[36] ». La personnalité du premier se révèle à travers ses actes et son courage, qui sont mis au service du réveil des masses populaires. Celle du second, qui est le double du premier, se révèle dans ses sacrifices pour la réussite de Postel. Le concept de négation de l’intellectuel dont parle Sartre s’applique bien à ces deux personnages. Voici comment le correspondant d’un quotidien français décrit la personnalité d’Horace Vermont : « ‘‘(…) Monsieur Vermont possède à mes yeux le rare mérite de garder bon pied bon œil dans un ‘‘tiers monde’’ encore tout pénétré de magie prompte à détraquer les esprits (…)’’[37] ». Le portrait psychologique de Vermont rejoint également celui d’Henri Postel. Ce dernier est décrit, par son ami, comme un « leader qui n’a absolument rien à voir avec les faux messies[38] » que sont les dictateurs comme Le Zoocrate Zacharie. La collaboration entre les deux personnages est une négation de leur statut d’intellectuel classique. Ils furent, avant leur déchéance, des partisans du régime. L’un, Vermont, fut directeur d’école et le second, sénateur de la République. Le combat qu’ils mènent a pour objectif de substituer l’idéal particulier du régime en idéal universel, celui du peuple. La méthode utilisée par les deux n’en est pas moins une autre forme de négation. Les deux ennemis du pouvoir ont la particularité de vivre en mage de la superstition et de la fatalité dans laquelle vit le peuple décrit par René Depestre. Cependant, leur combat contre le pouvoir se fait avec l’appui de certaines forces occultes. La négation réside dans l’emploi de moyens auxquels les deux hommes ne croient pas du tout : la sorcellerie et la magie. Loin de paraître comme une attitude paradoxale, le recours à la sorcellerie et à la magie est stratégique, en tant qu’unique moyen de faire adhérer le peuple à leur cause. Voici comment, dans ces extraits de leur dialogue, ils justifient leur position :

– (…) Ce n’est avec des discours matérialistes que nous ferons de nos païens des citoyens. (Postel)

– Ni que nous les amènerons à ne plus compter sur l’aide mythiques des (…) dieux du vaudou (Vermont)

– Nous devons prendre notre pays tel qu’il est. À nous de savoir trouver un meilleur emploi à la violence qu’il gaspille en transe et en crises de possession. À entraîner nos compatriotes dans l’action, ils auront, plus d’une fois, l’occasion de voir que leur sort dépend d’eux-mêmes et non de la solidarité entre les hommes et le règne végétal (Postel)[39].

Le dialogue entre les deux personnages témoigne non seulement de leur altruisme, mais également de leur lucidité. Ces deux qualités les placent non seulement au-dessus du peuple et en font d’eux des meneurs légitimes, mais aussi les distinguent-elles de la figure du dictateur. Finalement, la chasse à l’intellectuel et le rejet ou l’asservissement de tout ce qui se rapporte à l’art se présente comme une négation de l’homme ou son retour à un âge périmé. L’intellectuel et l’artiste constituent le phare sans lequel le peuple a une fausse perception du monde. Un rappel de la conception du personnage de l’épicier dans Brisure à senestre permet de l’illustrer : « On veut vous faire ouvrir la bouche devant une pierre que quelqu’un a ramassé dans son arrière-cour[40] ». La mission d’Adam Krug vis-à-vis des personnages comme l’épicier et son combat sont les-mêmes que ceux des intellectuels tels qu’ils sont représentés dans le roman politique africain et caribéen. Ainsi donc, le combat de l’intellectuel, de l’artiste, a pour objectif de réaffirmer l’homme dans son


99

existence pleine. Autrement-dit, le discours littéraire, tout en dénonçant les abus du totalitarisme, mène également le combat de sa propre légitimation. Notes

[1] Pascal, B., Les Pensées (Édition revue), Limoges, Éditions Eugène Ardant et Cie, 1877, Article VI, Pensées 9 (Justice, force), p. 57. [2] Sartre, J.-P., Du rôle de l’intellectuel dans le mouvement révolutionnaire (Interview publié par L’Idiot International, n° 10, septembre 1970, sous le titre : l’ami du peuple – Propos recueillis par Jean-Edern Halier et Thomas Savignat), Paris, Éditions Éric Losfeld, 1971. [3] Hegel, Esthétique (Traduction de Charles Bénard), Paris, Librairie Générale Française, Collection Poche, 1997, p. 59. [4] Sartre, J.-P., Du rôle de l’intellectuel dans le mouvement révolutionnaire, op. cit., p. 21. [5] Nous précisons qu’il nous arrivera d’employer indifféremment, d’une part, le concept d’arts ou de littérature pour traduire les moyens d’expression spirituelle de l’homme et, d’autre part, celui d’artiste (au sens large) ou d’intellectuel pour désigner le meneur du peuple. [6] Sartre, J.-P., Du rôle de l’intellectuel dans le mouvement révolutionnaire, op. cit., p. 15. [7] René Depestre, Le Mât de cocagne, Paris, Gallimard, 1979, p. 59-60. [8] Depestre, R., Le Mât de cocagne, op. cit., p. 61. [9] Labou Tansi, S., La Vie et demie, Paris, Seuil, 1979, p. 79. [10] Labou Tansi, S., L’État honteux, Paris, Seuil, 1981, p. 113. [11] Labou Tansi, S., La Vie et demie, op. cit., p. 79. [12] Ibid., p. 78. [13] Ibid., p. 79. [14] Hegel, Esthétique, op. cit., p. 58. [15] Kourouma, A., En Attendant le vote des bêtes sauvages, Paris, Seuil, 1998, p. 178. [16] Labou Tansi, S., L’État honteux, op. cit., p. 118. [17] Ibid., p. 112. [18] Chamoiseau, P., Écrire en pays dominé, Paris, Gallimard, 1997, p. 18. [19] Kourouma, A., En Attendant le vote des bêtes sauvages, op. cit., p. 314. [20] Trouillot, L., Rue des Pas-Perdus, Port-au-Prince, Mémoires, 1996, p. 25. [21] Ibid., p. 24. [22] Ibid., p. 86. [23] Ibid., p. 85. [24] Trouillot, L., Rue des Pas-Perdus, op. cit., p. 31. [25] Ibid., p. 84. [26] Labou Tansi, S., La Vie et demie, op. cit., p. 80. [27] Ibid., p. 31. [28] Dorsinville, R., Mourir pour Haïti, Paris, L’Harmattan, 1980, p. 53. [29] Ibid., p. 83. [30] Ibid., p. 20. [31] Labou Tansi, S., la Vie et demie, op. cit., p. 84. [32] Ibid., p. 134. [33] Ibid., p. 45. [34] Ibid., p. 64. [35] Labou Tansi, S., la Vie et demie, op. cit., p. 64. [36] Depestre, R., Le Mât de cocagne, op. cit., p. 80. [37] Ibid., p. 95. [38] Ibid., p. 96. [39] Depestre, R., Le Mât de cocagne, op. cit., p. 80-81. [40] Nabokoff, V., Brisure à Senestre, Paris, Julliard, 1978, p. 243.

Bibliographie

Chamoiseau, P., Écrire en pays dominé, Paris, Gallimard, 1997. Depestre, R., Le Mât de cocagne, Paris, Gallimard, 1979. Dorsinville, R., Mourir pour Haïti, Paris, L’Harmattan, 1980. Hegel, Esthétique (Traduction de Charles Bénard), Paris, Librairie Générale Française, Collection Poche, 1997. Kourouma, A., En Attendant le vote des bêtes sauvages (E. A. V. B. S.), Paris, Seuil, 1998. Labou Tansi, S., La Vie et demie, Paris, Seuil, 1979. ____________, L’État honteux Paris, Seuil, 1981. Nabokoff, V., Brisure à Senestre, Paris, Julliard, 1978.


100

Pascal, B., Les Pensées (Édition revue), Limoges, Éditions Eugène Ardant et Cie, 1877. Sartre, J.-P., Du rôle de l’intellectuel dans le mouvement révolutionnaire (Interview publié par L’Idiot International, n° 10, septembre 1970, sous le titre : L’Ami du peuple – Propos recueillis par Jean-Edern Halier et Thomas Savignat), Paris, Éditions Éric Losfeld, 1971. Trouillot, L., Rue des Pas-Perdus, Port-au-Prince, Mémoires, 1996.


101

Criticul literar ca profesor de libertate

Prof.dr. Caius Dobrescu

Universitatea din București

Abstract: In Romania, since the mid-1960s, literary criticism has been much more than a scholastic endeavor. Literary criticism epitomized the most of the independent social and cultural thinking of the epoch. On the one hand, its ethical and pedagogical stakes implied a strategy of perpetual delimitation from the official nationalist-Communist ideology. But, on the other hand, Romanian literary critics felt compelled to argue for the value of personal agency, which they perceived as felt foundational for the European traditions of intellectual and moral freedom, against the overwhelming influence of “anti-humanist” Western neo-Marxian and deconstructionist scholars and public intellectuals. The paper follows the unfolding of this line of argument on the basis of the theoretical rehabilitation of the instance of the personalized author as articulated by Eugen Simion, one of the major intellectual representatives of the so-called Generation of the 1960s. Keywords: Communism – Literary criticism – Anti-antihumanism – Intellectual liberalism – Personal agency – Personalized author.

În contextul în care discutăm, cel al unei analize atente a formelor specifice luate de studiul literaturii în sistemul de educaţie al regimurilor totalitare în general, şi al totalitarismului de tip sovietic aşa cum a fost aplicat în România în special, este, cred, necesar să reflectăm serios la statutul criticii literare româneşti postbelice, înţeleasă ca practică de natură cognitivă, dar şi ca discurs etico-politic. Trebuie să precizez că nu mă gîndesc, în termeni de putere instituţională, la poziţia care i-a fost atribuită criticii literare în ierarhia sus-evocatului sistem de educaţie, ci la autoritatea simbolică pe care critica şi-a cîştigat-o înăuntrul a ceea ce Pompilu Eliade elogia, la începutul secolului XX, sub denumirea de “spirit public”. Altfel spus, mă interesează modul în care critica literară şi-a construit identitatea şi rolul în raport cu mentalitatea culturală a epocii, nu cu sistemul oficial, supus celor mai brutale şi mutilante imperative politico-ideologice, al educaţiei şi învăţămîntului. Mă interesează raportul criticii literare cu un sistem mai larg, difuz-alternativ, dar deloc incoerent, de valori şi reprezentări care definea sensul socialmente acceptat al noţiunii de “educaţie”. Adică de formare autentică şi responsabilă a conştiinţei şi caracterului.

Întoarcerea autorului, amplul studiu publicat, în 1981, de Eugen Simion, conţine elemente dintre cele mai relevante pentru substanţierea ipotezei prezentului eseu: aceea că istoria libertăţii intelectuale din România celei de a doua jumătăţi a secolului XX este strîns împletită cu destinul criticii literare. Şi aceasta nu pentru că, inevitabil, fiind ţinută să formuleze argumente, raţionamente, judecăţi de valoare, această disciplină operează în mod fatal cu idei şi concepte. Critica literară, aşa cum a fost ea practicată la cel mai înalt nivel al performanţei, nu ne transmite doar idei despre literatură, ci şi idei pur şi simplu, o reflecţie permanentă asupra condiţiei umane şi a determinărilor ei socio-culturale. Întoarcerea autorului este un foarte bun exemplu despre cum o discuţie iscată în jurul condiţiei artei cuvîntului ajungea să reverbereze asupra unei complexe problematici morale şi sociale. Punînd, cu mijloacele teoriei literare, problema relaţiei dintre autor şi omul biografic din spatele său, Eugen Simion angaja o substanţială discuţie cu privire la valoarea persoanei umane şi la semnificaţia libertăţii individuale.

Rezonanţa specială a ideilor expuse în volum este mai clar preceptibilă dacă le situăm pe acestea, alternativ (aşa cum ne obligă linearitatea abordării analitice), în cele două univesuri de discurs la care ele se raportează în mod simultan: cel românesc şi cel francez-european. În context românesc, pledoaria lui Eugen Simion pentru actualitatea umană de dincolo de virtualitatea operei literare se plasa, în sens larg, în descendenţa unei strategii de liberalizare intelectuală născută în perioada destalinizării. Este vorba despre invocarea tradiţiilor umanismului european, pe care comunismul susţinea că le continuă, împotriva schematizării ideologice brutale a relaţiilor interumane. Cuvîntul de ordine al umanismului a coalizat, încă de la sfîrşitul anilor 1950, minţi critice de stînga (Ovid S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Paul Georgescu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Ianoşi) care doreau cu sinceritate recîştigarea unui minim spaţiu al libertăţii


102

intelectuale. Generaţia următoare de critici, căreia îi aparţine şi Eugen Simion, avea să ducă mult mai departe acest demers, resemnificînd complet mitul triumfalist al centralităţii Omului, prometeismul marxist-leninist, şi transformîndu-l într-o viziune a complexităţii contradictorii şi a vulnerabilităţii fiinţei umane care invita/incita la pluralism şi la toleranţă.

Amplul eseu care este Întoarcerea autorului poate fi înţeles ca elaborarea matură, bogată în nuanţe dar bine articulată interior, a acestei pledoarii generaţioniste pentru ideea că omul nu poate fi niciodată considerat, cu îndreptăţire morală, drept o resursă sau un instrument, că el nu poate fi subordonat, în mod legitim din punct de vedere etic, nici unei „raţiuni de stat”. Omul nu poate fi pentru om decît scop, în nici un caz mijloc: iată mesajul care ne parvine din subtextul filozofic al unei discuţii despre condiţia autorului şi despre importanţa biograficului, discuţie ţinînd, aparent, de domeniul strict al teoriei literaturii.

Trebuie, pe de altă parte, să înţelegem că opţiunea pentru critica literară ca vehicol al ideilor, al reflecţiei despre lume şi societate, nu ar fi dat roade dacă ar fi fost doar rezultatul reflexelor de adaptare la condiţiile impuse de cenzură. Critica literară dezvoltată în faza post-stalinistă a comunismului românesc şi-a extras firescul şi vigoarea din redescoperirea entuziastă a unui model intern: cel al culturii intelectuale româneşti interbelice, care încuraja fuziunea dintre expersivitatea formulărilor şi gîndirea abstract-speculativă. Alături de scriitori de anvergura intelectuală a unor Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion Barbu, acest mod de a asocia pasiunea şi plăcerea de a gîndi este ilustrat, în forme dintre cele mai stimulative, de critici cu o foarte serioasă cultură filozofică precum Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu. Desele referiri la această tradiţie intelectuală românească, încorporată în critica literară, pe care le întîlnim în Întoarcerea autorului nu sînt întîmplătoare: prin ele, Eugen Simion semnalează ataşamentul său pentru personalizarea gîndirii, pentru intimitatea deplină, adîncă, de-a dreptul senzuală, cu ideile.

Am putea înţelege modelul critic propus în Întoarcerea autorului ca fiind unul „de identificare” în sensul că, pornind de la disiparea/diseminarea ideilor în propria sa fiinţă, în memoria sa sensibilă, în „respiraţia” sa, în ritmul său interior, criticul încearcă să întrezărească (sau să reconstruiască) această experienţă şi la autorii asupra cărora se apleacă. Din această perspectivă, am putea avansa ipoteza că biograficul însuşi este forma specifică, devenită marcă distinctivă, în care se personalizează cogito-ul unui autor. Adevărata intuiţie biografică ţine de surprinderea, în formulări memorabile, a modului caracteristic în care, în viaţa reală sau în lumea sa fantasmatică, un scriitor îşi trăieşte ideile.

Să schimbăm acum contextul şi să luăm în considerare semnificaţia europeană a argumentaţiei lui Eugen Simion pentru reevaluarea biograficului în critica şi istoria literară. Pentru a înţelege cu adevărat miza acestei atitudini, este nevoie să apelăm din nou la sfera implicitului, a reverberantului şi consonantului, şi să observăm că, în 1981, a pleda, în răspăr faţă de tendinţa dominantă din cîmpul intelectual francez, pentru revenirea la autor şi la înţelegerea acestuia în termeni biografici, narabili, abordabili prin empatie, avea conotaţia unui efort de a reabilita însuşi conceptul filozofic de om. Să nu uităm că acesta se afla sub atac încă din epoca neomarxismului lui Louis Althusser, autor care demasca plin de intransigenţă caracterul manipulator al reprezentării „capitaliste” despre autodeterminarea subiectului uman. Liberul arbitru, responsabiliatea, demnitatea personală erau trecute fără ezitare în categoria miturilor creatoare de „falsă conştiinţă”, acuzate fiind de a reprezenta echivalentul ideologic, burghez şi liberal (acestea două fiind, desigur, cuvinte de ocară), al mai vechiului „opiu al popoarelor” sesizat de Marx în religie. Chiar dacă influenţa directă a lui Althusser nu este foarte impresionantă, el exprimă, totuşi, ceva din spiritul epocii: o neîncredere radicală nu doar în semnificaţia culturală sau politică a persoanei umane, dar chiar în substratul ei ontologic. Sub pretextul respingerii unei raţionalizări artificiale, impuse cu forţa ca universală, a naturii umane, un gînditor de subtilitatea subversivă, disolutivă, a lui Michel Foucault ataca însuşi conceptul de liber arbitru, discreditînd reprezentările clasice despre libertate şi demnitate. Ca să nu mai vorbim despre demantelarea omenescului aşa-cum-îl-ştim în teoria despre „maşinile dezirante” a lui Deleuze şi Guattari.

Reflexul acestui mod de gîndire în cîmpul criticii şi teoriei literare era reprezentat de impulsul de a desfiinţa complet instituţia Autorului. Să nu uităm că „antiumanistul” Foucault s-a


103

exersat personal în această direcţie, într-un eseu în care, e adevărat, nu se ocupă doar de literatură, ci de mecanismele de atribuire auctorială angajate de funcţionarea oricărui tip de text. Roland Barthes participa la o logică similară atunci cînd detrona nu doar intenţia auctorială, ci şi ideea că „viaţa” ar avea vreo legătură discernabilă sau semnificativă cu „creaţia”. Barthes merge mult mai departe decît Proust, care distingea riguros un eu auctorial de unul biografc, însă fără a abandona, ba chiar intensificînd la maximum, credinţa clasică în subiectul autonom. Ideologia dominantă a epocii în care scrie Roland Barthes este aceea a „descentrării” şi „deconstruirii” subiectului uman, interpretat ca un fel de Fata Morgana: o iluzie a autodeterminării creată de funcţionarea unei economii de semnificanţi, a unei uriaşe „maşini”, a unui „Sistem” (auto)manipulator, a unui agregat cultural supra- sau impersonal. Aliajul ideologic polimorf de economie politică marxistă, lingvistică structuralistă şi psihanaliză „dezlănţuită”, post-freudiană, prezent la Barthes ca şi la mulţi dintre tovarăşii săi de idei, nu mai lasă loc pentru „iluziile” sinelui personal. Eul biografic sau transcendental este echivalentul unui colaj avangardist, este un produs de montaj. În cel mai fericit caz, un construct. În cel mai trist caz, un conglomerat aleatoriu.

În acest context, Eugen Simion nu propune doar o perspectivă hermeneutică din care să vedem autorul revenind în opera literară, ci, ca să spunem aşa, îndeamnă la a regîndi regîndirea identităţii umane, cu toată pletora ei de deconstrucţii radicale. Autonomia esteticului, valoare cardinală în critica lui Eugen Simion, este treptat investită cu misiunea de a prezerva autonomia omenescului, a firescului uman, a unui sentiment de plenitudine personală fără de care este greu de imaginat bucuria de a trăi. Ceea ce înseamnă, deja, a spune că, în teoria şi practica plăcerii lecturii, Eugen Simion nu vede doar o experienţă intelectuală „tehnică”, solitară şi paradoxal-impersonală, în maniera lui Roland Barthes, ci expresia mult mai largă, mai generoasă, mai naturală, a bucuriei de a trăi. Teoretizînd biograficul, Eugen Simion propune o poetică a prezenţei autorului în text, menită, prin implicaţiile sale filozofice, să redea încrederea în om ca actor principal al propriei sale existenţe. Criticul ar fi fost, probabil, dispus să accepte deconstrucţia Omului abstract, cu gîndul la Omul Nou al maşinii comuniste de propagandă şi la rănile teribile pe care această himeră agresivă le provoca realităţii româneşti. Dar nu poate accepta golirea de conţinut a ideii de persoană umană, de subiect moral şi creator. Soluţia la care se gîndeşte este reconstrucţia biografică a instanţei auctoriale, ca formă de a reconfigura umanitatea în jurul valorilor empatiei şi toleranţei.

Ataşamentul pentru critica literară marchează, din acest punct, nu doar fascinaţia pentru literatura de ficţiune, ci şi căutarea unui spaţiu al graniţelor volatile şi al transgresiunilor subtile, imperceptibile, dintre sunet şi sens, dintre sens şi simţuri, dintre percepţii, emoţii şi noţiuni, dintre imaginar, simbolic şi conceptual, dintre structurile narative sau lirice şi cele argumentative. Criticul nu se consideră, aşadar, aruncat în mai-puţinul unui mod de gîndire pre-ideatic. Dimpotrivă, demnitatea profesiunii sale ţine de aceea că poate expune, atît în analiză cît şi în modul său de a scrie, mai-multul care se naşte la interfaţa dintre cîmpul de forţe al gîndirii conceptuale şi cîmpul de forţe al gîndirii expresive. Iată de ce Eugen Simion se păstrează la o distanţă prudentă faţă de „demonul teoriei”, cel care te împinge să sacrifici intuiţia, cu imprevizibilul şi densitatea ei de neînlocuit. Criticul român preia de la mandarinii criticii literare franceze pe care îi „vizitează” în Întoarcerea autorului nu voinţa lor de (anti)sistem, ci spiritul lor de fineţe.

Fapt foarte semnificativ, prin gestul de a deschide o perspectivă antropologică asupra ficţiunii şi de a re-umaniza ştiinţele literaturii, Eugen Simion se plasează într-o veritabilă reţea de rezistenţă la ceea ce sociologul german Kurt Sontheimers numea, cîndva în anii 1970, „intoxicarea cu teorie”. Intelectualii români cei mai lucizi, dintre care mulţi critici literari, respingeau abstracţiile votive, osanalele închinate Omului (Nou), devenit un idol crud, un Baal care cerea continuu sacrificii, dar şi pulverizarea subiectivităţii, aspirarea în vid a interiorităţii, golirea de conţinut a conştiinţei individuale prin transformarea culturii într-o ţesătură de funcţii asemănătoare cu ţîşnirile impersonale care se întretaie în tablourile lui Jackson Pollock. Era, probabil, nevoie să fi suportat efectiv constrîngeri sociale dintre cele mai dure pentru a înţelege că pesimismul integral al „antiumanismului” nu reprezena nici un fel de provocare autentică pentru totalitarismul propriu-zis. Criticile abisale aduse „Sistemului” egalizau într-o asemenea măsură disfuncţiile sistemelor


104

politice reale, încît experienţele umilitoare ale vieţii cotidiene în socialismul de tip sovietic se dizolvau de-a dreptul.

Iată de ce în critica şi teoria literară românească se constată o reacţie foarte vie la teoriile hipnotizate de viziunea unei logici impersonale, non-umane, a funcţionării societăţii şi culturii. Mefienţa faţă de hiperinterpretarea partizan-doctrinară, manifestată printr-o alternare a modurilor şi metodelor de lectură care salvgardează autonomia şi suveranitatea conştiinţei critice, este evidentă la Nicolae Manolescu şi la Livius Ciocârlie. La Mircea Martin şi Lucian Raicu, idealul criticii fenomenologice „de identificare” este susţinut de credinţa intensă în literatură ca formă de comunicare între două conştiinţe „substanţiale”, între două subiectivităţi plenare, real-existente. Fascinaţi, la început, de tehnicile de lectură structuraliste, Toma Pavel şi Sorin Alexandrescu se îndepărtează treptat de această opţiune, devenind, primul, autorul unei critici radicale a „noilor filozofi” francezi (Mirajul lingvistic), cel de al doilea, practicantul unor metode de lectură bazate pe o foarte atentă contextualizare istorică şi biografică (Mircea Eliade dinspre Portugalia). Virgil Nemoianu reabilitează valorile moderaţiei, revizitînd romantismul Biedermeier într-o manieră nuanţată şi comprehensivă care avertizează că intimitatea, domesticul, benevolenţa sînt valori umane/umanizante care nu trebuie sacrificate în numele himerelor revoluţionare „înalte”. Să nu uităm, de asemenea, că, scriind despre Mircea Eliade, Matei Călinescu numeşte metoda acestuia, în spiritul lui Paul Ricoeur, o „hermeneutică a încrederii”, opunînd-o practicilor „demascatoare” marxisto-lingvistico-psihanalitice, pe care le consideră adecvat diagnosticate de acelaşi Ricoeur în formula-pereche de „hermeneutici ale suspiciunii”. Dincolo de domeniul strict al ştiinţelor literaturii, ne putem gîndi la evoluţia intelectuală a politologului Vladimir Tismăneanu, care, în analiza comunismului românesc, părăseşte explicaţiile mega-structurale în favoarea unei teorii a individului ca principal agent al istoriei, orientîndu-se către analiza atentă a biografiilor celor care au modelat instituţiile totalitare. Acelaşi spirit al recuperării omenescului poate fi regăsit şi în eseul lui Andrei Pleşu Minima moralia, în care opţiunea etică este formulată nu în termenii ultimativ-punitivi ai principiilor şi imperativelor, ci pornind de la imponderabilele experienţei personale.

Plasate în această reţea, în peisajul acestor solidarităţi difuze dar totuşi coerente, analizele din Întoarcerea autorului îşi revelează cu mai multă limpezime nervurile filozofice. Deşi pornite dintr-o credinţă intesă în centralitatea culturală a literaturii, ele depăşesc graniţele convenţionale ale criticii literare. Participînd la un efort comun, generaţional, de auto-situare în adevărata tradiţie intelectuală românească, în răspăr cu delirul opresiv al ceauşismului, dar şi în dezbaterea de idei a lumii civilizate, Eugen Simion articula, în 1981, un veritabil program al anti-antiumanismului. Întoarcerea autorului documentează faptul că, în cîmpul criticii literare româneşti de dinainte de 1989, a existat un remarcabil efort de elaborare teoretică originală, cu incalculabile implicaţii asupra vieţii morale a societăţii, asupra educaţiei înţeleasă ca proces de transmitere/difuziune culturală atît de subtil şi de complex încît se putea desfăşura înăuntrul reţelelor educaţionale controlate de puterea totalitară, sustrăgîndu-li-se, în acelaşi timp, prin valorile şi atitudinile pe care le propaga.

*Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului "Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale", cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.


105

L’influence du climat politique sur la prose testimoniale de Virgil Gheorghiu

Chargée de cours, dr. Drăgoi Mirela Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Abstract: The narrative texts published by Virgil Gheorghiu during the five decades of his exile in France are centred on Romania’s tragic spiritual history under the totalitarian Communist regime. His work is deeply rooted in Romania’s documentary background, since the author constantly relates both to the socio-political reality of the twentieth century, and to the myths and religious beliefs of the Romanian people. A careful analysis of the relationship between the Romanian society around World War II (as it is illustrated in history) and two of Virgil Gheorghiu’s representative texts – Ora 25 (25.00 Hrs) and Memorii (Memoirs) – highlights some of the essential ideas of his work. Although these two literary texts refer back to real historical situations, they can be described as historical metafiction in which reality is distorted and amplified by fictional representation. These texts alter historical data and put forth a highly original material in which the real merges with the imaginary. Keywords: documentary novel, historical metafiction, World War II, communist totalitarianism, illusion of reality. Fiction/vs/réalité dans les écrits de Virgil Gheorghiu

Dans l’ensemble de la création de Virgil Gheorghiu, le roman se distingue comme le moyen d’expression le plus prolifique. Pendant cinq décennies d’exil français (entre 1940-1990), cet écrivain a fait paraître plus de quarante textes narratifs portant sur le drame spirituel de la Roumanie opprimée par le totalitarisme communiste. Il retrace dans son œuvre narrative les réalités socio-politiques, la foi et les mythes du peuple roumain, ce qui le fait occuper une position particulière par rapport au monopole idéologique de son pays d’origine. Tous ses écrits romanesques se situent entre la fiction et l’authentique, s’illustrant comme un mélange extrêmement original d’éléments propres à la chronique du XXe siècle, à la fiction littéraire et aux souvenirs personnels de l’écrivain. D’une part, le roman est pour Virgil Gheorghiu une fiction dans le sens envisagé par Toma Pavel [1] et, de l’autre, un texte plein de « faits », de dates brutes d’événements historiques réels et de leurs conséquences politiques.

L’écrivain exprime ses options esthétiques dans des textes dont « la source épique essentielle est l’histoire » (aux-dires d’Adrian Marino) et qui apparaissent comme « des aventures au passé » [2] dans lesquelles « l’histoire constitue l’aventure globale comprenant des aventures individuelles (…) sous la forme d’une référence culturelle, de la matière vivante qui enrichit le roman » [3].

Le discours littéraire de Virgil Gheorghiu provient d’une observation attentive du monde réel. C’est pourquoi La Vingt-cinquième heure (1949) donne au lecteur le sentiment d’appartenir au monde évoqué dans la narration. La valeur de ce texte documentaire s’est perpétuée à travers le temps et a atteint le maximum d’appréciation dix-huit ans après sa première édition, au moment où les acteurs américains Anthony Quinn, Serge Reggiani et Virna Lisi ont interprété les rôles des êtres créés par Gheorghiu.

L’écrivain confirme dans le cadre des débats organisés autour de son chef-d’œuvre l’étroite liaison établie entre sa propre personne et son héros Traian Koruga. Dans une interview qu’il accorde en 1949 à un journaliste français, ce dernier lui demande de confirmer une hypothèse de lecture selon laquelle La Vingt-cinquième heure serait un Candide du XXe siècle. Gheorghiu répond qu’il s’agit dans ce cas d’une autre source d’inspiration:

Chaque page de mon livre a été écrite avec du sang; le mien, celui de mes amis, celui de tous ceux qui ont souffert, qui souffrent encore dans des camps de concentration. Tout ce que Traian a écrit sur la société technique, sur la mécanisation grandissante de l’homme, je le crois. [4] Cette grille de lecture nous incite à analyser dans ce qui suit la manière dont l’Histoire se mêle

à la fiction de La Vingt-cinquième heure.


106

Le roman documentaire européen des années 1945-1950 – un outil contre la Guerre Pendant les années 1945-1950, la terreur de l’histoire impose dans le domaine littéraire

l’autorité indiscutable du texte - document. Ce type de prose devient le genre préféré des écrivains; c’est pourquoi ceux-ci explorent toutes les structures, stratégies et conventions de la prose testimoniale, sous la forme des mémoires, du journal, de l’autobiographie, du roman social ou historique, des lettres etc. La représentation narrative apparaît comme le résultat d’une interaction sociale et comme le miroir d’un code idéologique facilement identifiable. Dans ce type textuel, l’acte de narrer n’est pas uniquement représenté par l’expérience personnelle de l’écrivain, car celui-ci établit un contacte direct avec son destinataire dans un contexte historique, social, politique et intertextuel. Les périodes historiques caractérisées par des renversements dans la hiérarchie des valeurs humaines engendrent des œuvres littéraires emblématiques, construites sur la valeur de document spirituel et moral, d’une importance plus grande que la valeur littéraire proprement-dite.

Dans une étude intitulée symboliquement Comment écrire après Auschwitz?, Tiphaine Samoyault se propose de fixer les lignes majeures de la littérature européenne au XXe siècle. [5] A la question formulée dans le titre de son ouvrage, elle répond par une phrase appartenant à Nathalie Sarraute (L’Ère du Soupçon), soutenant l’idée que les récits portant sur les camps d’extermination sont plus adéquats que n’importe quelle narration inventée.

Cette « littérature des ruines » (Trümmerliteratur) explore le documentaire et propose une écriture dont le rôle vise à compenser le silence et de légitimer en tant qu’écrivains une partie de ceux qui ont vécu la guerre et le génocide. Envisagée comme un outil contre la guerre, la littérature créée dans cette période est représentée dans tous les espaces culturels européens: en France, par Robert Anthelme – L’espèce humaine, en Italie, par Primo Levi – Si questo e un uomo, en Allemagne, par Wolfgang Borchaert – Draußen vor der Tür (Devant la porte). Dans la littérature russe, le témoignage des massacres se réalise dans le texte d’Anatoli Râbakov, Les enfants d’Arbat et dans les romans d’ Alexandr Soljenitin, Le premier cercle et Le pavillon des cancéreux (1968). Ces œuvres couvrent la période d’apogée du stalinisme en U.R.S.S. et produisent un impacte extraordinaire sur des millions d’hommes ayant vécu d’une manière directe ou indirecte les années de cauchemar en question. Ces écrits font référence à des personnages historiques réels (par exemple, Staline lui-même, Trotski et/ou Dzerjinski appartiennent à l’univers fictionnel des Enfants d’Arbat) et mettent en lumière des événements et des faits présentés dans les documents ou dans les témoignages de l’époque (le procès des arrestations et des déportations en masse, la terreur politique, la misère morale etc.). La vérité humaine qui se trouve au centre de ces créations dérive du fait réellement vécu, transcende le moment historique et acquiert une valeur symbolique.

La valeur documentaire s’installe dans cette période historique comme un appel désespéré, dont le but vise la justification d’une certaine structure sociale et d’un ordre particulier du monde. Le texte littéraire représente également une forme de lutte politique, économique et sociale. Tiphaine Samoyault démontre ensuite dans son étude que le « réalisme » littéraire né dans l’Europe occidentale produit des formes littéraires différentes. Bien des textes font appel au fantastique et à la science-fiction pour délivrer l’écriture de l’emprise idéologique. Aussi la catégorie fantastique s’impose-t-elle comme une alternative face au réalisme, surtout dans l’Est de l’Europe (chez Dino Buzzati, Italo Calvino ou John Daisne).

La Vingt-cinquième heure de Virgil Gheorghiu et la réalité roumaine du XXe siècle

Par son ensemble thématique et compositionnel, le roman La Vingt-cinquième heure de Virgil Gheorghiu s’intègre parfaitement dans cette « littérature de guerre ». Il circonscrit les axes d’intérêt de la prose documentaire tout en y ajoutant des éléments sensationnels. On peut observer, par exemple, que dans ce texte un paysan transylvain porte le nom de Johann Moritz, qu’au centre de son petit village natal il y a trois églises! (de culte orthodoxe, catholique et protestant) et même que son beau-père, Iorgu Iordan, se transforme dans un fasciste fanatique. D’autres éléments incroyables concernent l’administration roumaine (qui confond un paysan transylvain avec un Juif) et la police hongroise qui voit dans ce paysan un espion dangereux; en outre, dans un camp de


107

concentration, un anthropologue considère que Johann Moritz est un Allemand à l’état pur, qui a réussi à garder l’essence de toute une nation.

Le texte de ce roman excelle dans la présentation précise de la réalité roumaine du XXe siècle. Il illustre au début, d’une manière rigoureuse, le village transylvain de Fantana, situé dans la commune Lunca de Jos, près de Deva, dans le département de Hunedoara. Observons donc le fait que le discours du narrateur est parsemé de toponymes réels et de coordonnées spatio-temporelles clairement définies. En outre, il fait référence à la mairie de Ploiesti, au restaurant Baneasa de Bucarest et à la rivière de Topolita. Au centre du roman il y a des renvois aux camps de concentration de Dachau, Heibronn, Kornmesteim, Darmstadt, Ohrdruf, Ziegelheim etc. C’est grâce à ces lieux réels que Gheorghiu peut simuler l’authenticité du trajet historique et géographique décrit dans La Vingt-cinquième heure. D’ailleurs, ce texte référentiel contient également les noms de quelques personnages historiques illustres (ceux de Staline, du général Bartholy – un représentant du gouvernement hongrois, du docteur Rosenberg, du général Tautu – le ministre roumain de la Guerre etc.). C’est par ces procédés que le texte cesse d’être fictif, tout en se transformant dans un document sur l’univers concentrationnaire. Pour illustrer la manière dont l’Histoire s’insère dans le texte fictionnel de La Vingt-cinquième heure, nous faisons appel à tous les faits historiques fonctionnant comme pré-texte du roman en question, tels qu’ils sont présentés dans plusieurs documents essentiels: dans l’historiographie officielle, dans les études historiques présentant le point de vue des Juifs et dans les Mémoires rédigés par Gheorghiu pendant 1986 – 1995 [6].

Le tableau suivant retrace les événements déclenchés en Europe en 1938 [7], pour les rapporter par la suite aux faits racontés dans La Vingt-cinquième heure :

La situation politique de l’Europe en 1938 Les conflits sociaux et politiques enregistrés en Roumanie

- les 11 et 12 mars 1938 – l’Autriche a été envahie par l’Allemagne nazie; - le 12 mai 1938 – l’armée dirigée par Hitler insère l’Autriche entre les frontières du 3e Reich; - les 29 et 30 septembre 1938 – après l’alliance conclue à Munich entre l’Allemagne, l’Italie, l’Angleterre et la France, les troupes d’Hitler envahissent la Tchécoslovaquie ; - le 2 novembre 1938 – le premier arbitrage de Vienne, grâce auquel la Hongrie récupère la lisière méridionale de la Slovaquie et de l’Ukraine.

- 10 février 1938 – début de la dictature royale; constitution du gouvernement dirigé par le patriarche Miron Cristea. Celui-ci recourt à des mesures antisémites pour réaliser la « romanisation », l’épuration ethnique de la Roumanie ; - le 1er mai – réunions antifascistes en Roumanie ; - le 12 octobre – la dictature royale dissout la Confédération Générale du Travail ; - la Transylvanie est très pauvre dans cette période [7]

Les multiples fils narratifs de La Vingt-cinquième heure [8] racontent des drames personnels et des conflits ethniques liés au le contexte socio-historique de 1938. Johann Moritz renonce à quitter la Roumanie à cause de ses sentiments amoureux pour Suzanne. En même temps, les paysans de Fantana reçoivent des ordres de réquisition pour leurs animaux et même pour leurs provisions de blé. En janvier 1938, le gendarme Nikolaï Dobresco a appliqué l’ordre conformément auquel tous les Juifs de son village devaient quitter Fantana pour pratiquer le travail forcé dans les camps de concentration. Il déclare par écrit que le Juif Marcou Goldenberg est malade pour l’en exempter et reçoit en échange une grosse somme d’argent. En outre, parce qu’il veut profiter de la beauté de Suzanne, il décide d’éloigner Johann Moritz pour séparer ainsi les deux amoureux. Il le déclare Juif et donc « personne indésirable » et inscrit son nom sur la liste des prisonniers déportés dans les camps.


108

Virgil Gheorghiu continue la présentation de l’année 1938 et du contexte socio-politique européen dans ses Mémoires :

Année marquée par des événements exceptionnels. Dans notre pays, l’abolition de la Constitution et

l’instauration de la dictature royale, du parti unique et de l’uniforme porté par les ministres. On assiste au procès de Zelea Codreanu et à sa liquidation. A l’extérieur, le dépeçage de la Tchécoslovaquie. L’Allemagne a annexé la région des Sudètes. En Irlande, l’instauration de la dictature d’Eamon de Valera. En Turquie, la mort d’Atatürk. [9]

Dans La Vingt-cinquième heure, la séquence 44 du Premier Livre met en œuvre l’intervention

du romancier Traian Koruga auprès du général Tautu, le ministre roumain de la Guerre, pour délivrer Johann Moritz, l’ancien domestique de son père. Moritz se trouvait dans un camp de travail après avoir été réquisitionné en tant que Juif.

L’action de ce chapitre se réduit en fait à la situation des Juifs entre 1938-1940. Le texte abonde en personnages sémites : le vieux Goldenberg et son fils, Marcou, Lengyel, Léopold Stein, Eléonore West, le docteur Abramovitz, Strul, Hurtig etc. De nombreux passages textuels décrivent la déportation des Juifs et la réquisition de leurs biens.

Ce fragment finit sur une date essentielle dans l’histoire du peuple roumain : le 29 août 1940. Par le Traité de Vienne, l’Allemagne et l’Italie obligent la Roumanie à renoncer, en faveur de la Hongrie, au Nord de la Transylvanie. Pour illustrer le point de vue de l’historiographie officielle concernant ce moment historique tragique, nous nous rapportons aux conclusions formulées là-dessus par l’homme politique Valeriu Pop. Celui-ci considère cette « mutilation du territoire national » comme un compromis nécessaire :

Si la Roumanie avait refusé l’ultimatum, elle aurait été impliquée dans une guerre menée dans les plus

difficiles conditions politiques et militaires. (…) En cas d’échec, le territoire de notre pays aurait été occupé en entier, l’arme à la main, et dépiécé par la suite. (…) Dans de telles conditions, l’armée risquait d’être capturée ; de même, les chefs politiques et militaires. La Roumanie risquait donc de tout perdre: le roi, le gouvernement, l’armée et son territoire. [10]

La Roumanie a donc enregistré, le 29 août 1940, des pertes considérables, car le Nord de la

Transylvanie avait une surface de 43.492 kilometres2 et une population de 2.600.000 habitants. Et, pire encore, elle était jetée dans les bras de l’Allemagne nazie.

Le point de vue juif insiste sur la situation très difficile des citoyens sémites dans les années ’30 :

En décembre 1937, le gouvernement Goga-Cuza a adopté des lois anti-juives, avec l’autorisation de

Charles le IIème. Sous la devise « La Roumanie pour les Roumains », ils considéraient les Juifs comme des « numerus nullus » (…) La Garde de Fer, sous la direction de Zelea Codreanu, ne permettait pas aux Juifs d’étudier dans les universités roumaines. Du point de vue politique et économique, les citoyens juifs de Transylvanie n’étaient pas dans une situation commode et cherchaient en permanence l’aide des communautés juives. C’est par une séance, organisée en octobre 1933 à Oradea, qu’on a décidé d’organiser un bureau pour les refugiés soumis aux persécutions nazies. (…) A Cluj, un Comité pour les refugiés collaborait avec les communautés orthodoxes de Transylvanie. (…) En septembre 1940, les Juifs étaient organisés en deux grands groupes : celui du Nord de la Transylvanie, sous l’autorité directe de la Hongrie, et le groupe du Sud, sous l’autorité roumaine. [11]

Pour obtenir une image complète de ce qui s’est réellement passé en Roumanie vers 1938,

nous nous rapportons également à d’autres sources historiques portant, de l’intérieur, sur le drame de la population juive de Transylvanie. Le fragment suivant illustre, de ce point de vue, quelques-unes des raisons de la persécution juive, dans la conception de Victor Neumann :

Dans la Transylvanie, les mesures contre les Juifs étaient le résultat des décisions gouvernementales

de Bucarest. Le Ministre de l’Intérieur sollicite en permanence à la police des départements des rapports sur les déplacements de la population. Les ressources des archives nous montrent que les causes de ces recherches étaient produites par : les liens internationaux établis entre les commerçants juifs ; le fait que l’on ne pouvait pas contrôler les moyens de communication auxquels ils faisaient appel ; l’intérêt que


109

certains d’entre eux manifestaient pour la culture hongroise ; leurs possibilités agrandies d’information et de diffusion des renseignements. [12]

Cette série d’arguments ne regroupe que de fausses raisons là-dessus, nous explique Victor

Neumann: La décision en question n’avait d’autre but que l’éloignement des Juifs de la vie sociale et économique

du pays, leur transformation rapide dans une monnaie d’échange dans les rapports avec l’Allemagne. On peut également expliquer ces événements par le fait que le pays se trouvait sous la subordination économique et militaire du Reich nazi depuis l’adhésion d’Antonescu à l’axe Berlin-Rome. [13]

Il faut quand-même observer que ce repère précis – le 29 août 1940 - apparaît dans La Vingt-

cinquième heure sans rapport étroit avec le Traité de Vienne. Même s’il ne renvoie pas de manière explicite à des circonstances historiques réelles, il est transposé dans ce texte sous la forme d’une union ratée. Eléonore West choisit cette date pour célébrer son mariage religieux avec Traian Koruga mais, à cause des bouleversements enregistrés à l’intérieur de la communauté de Fantana, la cérémonie est annulée. D’autre part, c’est le 29 août 1940 que Johann Moritz espère revenir dans son village natal, après plusieurs mois passés dans les camps de travail forcé. Ses espoirs sont alimentés par Traian, qui intervient pour sa libération auprès du ministre de la Guerre.

Un autre texte dans lequel Virgil Gheorghiu retrace les coordonnées de ce moment tragique est représenté par une narration rétrospective construite sur « le pacte avec l’histoire » – les Mémoires (Gramar: 2003), son œuvre de vieillesse. L’écrivain agit comme un véritable témoin de son époque et n’oublie pas de donner aux faits qu’il raconte l’illusion d’authenticité. L’histoire jalonne la chronologie de son destin individuel « comme un véhicule qui avance péniblement sur une route menant à une destination précise », aux-dires d’Eugen Simion. [14]

Virgil Gheorghiu manifeste sa vocation de mémorialiste « après les grandes catastrophes de l’histoire. Le XXe siècle est, de ce point de vue, très prolifique : deux guerres mondiales, deux systèmes totalitaires, une longue guerre froide et une série interminable de révolutions qui, au nom de l’humanité, ont sacrifié l’individu ». [15]

Cette période historique marque, pour Gheorghiu, une autre perte essentielle : La province de Maramures a été enlevée à la Roumanie. C’est l’un des berceaux du peuple roumain.

(…) C’est un véritable sanctuaire national. C’est de Maramures qu’est issue la grande famille des princes régnants moldaves. Il y a les plus belles églises en bois. (…) Cette terrible nouvelle a été perçue comme un coup de foudre. Comme un tonnerre. C’était comme un tremblement de terre. Les gens se sont rassemblés dans la rue. (…) Six millions de Roumains étaient abandonnés. Laissés en proie aux étrangers. C’était une calamité. Un désastre. Le temps de la révolte. De la plainte. Les foules rassemblées dans les rues criaient contre Staline et Hitler, les auteurs de notre désastre et de notre malheur. [16]

Pour décrire les désastres produits par l’application du Pacte Ribbentrop-Molotov (signé à

Moscou le 23 aout 1939), Gheorghiu compose des phrases courtes, denses et fragmentées. Il crée ainsi des effets de rupture et des blancs dans la continuité de l’espace réel. L’écrivain met ainsi en œuvre les stratégies assimilées pendant sa carrière journalistique. Il sait accumuler les événements pour faire durer le suspense, se rendant compte du fait qu’il doit obtenir « un résultat direct et immédiat sur le lecteur » par le recours au « détail concret, sensoriel » et par le refus de « toute abstraction » [17].

Pour renforcer l’impact de la nouvelle au niveau du destinataire, Gheorghiu amplifie la dimension des événements racontés. Le fait historique acquiert chez lui une dimension apocalyptique, étant transposé comme « une calamité naturelle », comme « un tremblement de terre ». Conclusions L’analyse du rapport établi entre le monde roumain concret et réel à la veille de la Seconde Guerre Mondiale (tel qu’il est présenté dans les études historiques) et deux textes représentatifs de Virgil Gheorghiu – le roman La Vingt-cinquième heure et les Mémoires – fait ressortir quelques


110

idées essentielles sur l’ensemble romanesque de cet écrivain. Sa création remémore des situations historiques authentiques, mais d’une manière dénaturée et amplifiée. Comme toute métafiction historique, La Vingt-cinquième heure repose sur une distinction constante entre la représentation fictionnelle et la configuration historique des événements réels. Le narrateur dispose les « faits » dans une narration fortement ancrée dans la réalité documentaire de notre pays, mais ce qui en résulte, c’est une forme créée selon une perspective tout à fait particulière. L’art de Gheorghiu transforme la réalité proprement-dite dans une œuvre construite sur la fusion des éléments réels et imaginaires. L’écrivain transfigure artistiquement les documents historiques dans des œuvres à l’intérieur desquelles les ingrédients fictionnels coexistent avec un grand nombre de détails documentaires. La métamorphose des documents historiques crée ainsi chez Gheorghiu « les niveaux d’illusion et de réalité » dont parlent les théoriciens littéraires [18]. Notes [1] Toma Pavel, Lumile ficţionale, Minerva, Bucureşti, 1992: « L’ensemble de représentations qui s’éloignent du monde réel et de sa structure et qui forment dans le plan mental et textuel des configurations alternatives à la réalité ». (notre traduction) [2] C’est le titre d’un chapitre portant sur le roman historique de l’ouvrage Le Roman de Michel Raimond, Ed. Armand Colin, Paris, 1989, p. 36. [3] Jean-Pierre Remy cité par Doiniţa Milea, Forme ale ficţiunii narative: Epistolarul: Fantasticul: Istoricul, Ed. Alma, Galaţi, 2002, p. 32. [4] R. Barrat, „Gheorghiu”, in Témoignage chrétien, juin 1949. [5] Tiphaine Samoyault, « Bilan de la littérature en Europe depuis 1945 », in Précis de littérature européenne, PUF, Paris, 1998, pp. 401-404. [6] Mémoires I - Le témoin de la 25e heure, Plon, Paris, 1986; Mémoires II – L’épreuve de la liberté, Le Rocher, 1995. [7] Constantinescu, Miron, Daicoviciu, Constantin, Paşcu, Ştefan, Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. [8] Le roman est formé de 169 séquences comprenant un prologue intitulé « Fantana », cinq « livres », un « intermezzo » et un « épilogue ». [9] Virgil Gheorghiu, Memorii, 1999, 460 (notre traduction). [10] Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, , Ed. Enciclopedică, Bucarest, 1992, p. 187. [11] M. Carmilly – Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania, 1623-1944, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, pp. 161-163 (notre traduction). [12] Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi- şi interculturalităţii Europei central-orientale, Ed. Atlas, Bucarest, 1999, p. 135 (notre traduction). [13] Ibidem, p. 145 (notre traduction). [14] Eugen Simion, Genurile biograficului, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002, cap. „Pactul cu istoria”, p. 22. [15] Ibidem, p. 39 (notre traduction). [16] Virgil Gheorghiu, Memorii, Memorii. Martorul Orei 25, Ed. Gramar, Bucarest, 1999, p. 39 (notre traduction). [17] Ibidem, p. 460 (notre traduction). [18] Adrian Oţoiu, Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Paralela 45, 2003, p. 10. Bibliographie Barrat, R. „Gheorghiu”, in Témoignage chrétien, Paris, juin 1949. Carmilly – Weinberger, M. Istoria evreilor din Transilvania, 1623-1944, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994. Constantinescu, Miron, Daicoviciu, Constantin, Paşcu, Ştefan, Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. Gheorghiu, Virgil, Mémoires I - Le témoin de la 25e heure, Plon, Paris, 1986. Gheorghiu, Virgil, Mémoires II – L’épreuve de la liberté, Le Rocher, 1995. Gheorghiu, Virgil, Ora 25 [La Vingt-cinquième heure] Ed. Omegapress, Bucarest et Rocher, Paris, 1991. Gheorghiu, Virgil, Memorii. Martorul Orei 25, Ed. Gramar, Bucuresti, 1999. Milea, Doiniţa, Forme ale ficţiunii narative: Epistolarul: Fantasticul: Istoricul, Ed. Alma, Galati, 2002. Neumann, Victor, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi- şi interculturalităţii Europei central-orientale, Ed. Atlas, Bucureşti, 1999. Oţoiu, Adrian, Ochiul bifurcat, limba saşie. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Paralela 45, Pitești, 2003. Pavel, Toma, Lumile ficţionale, Minerva, Bucureşti, 1992. Pop, Valeriu, Bătălia pentru Ardeal, Ed. Enciclopedică, Bucarest, 1992. Raimond, Michel, Le Roman, Ed. Armand Colin, Paris, 1989. Samoyault, Tiphaine, « Bilan de la littérature en Europe depuis 1945 », in Précis de littérature européenne, PUF, Paris, 1998. Simion, Eugen Genurile biograficului, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002.


111

Ipostaze ale criticii postdecembriste între modelul identitar naţional şi conştiinţa europeană:

anul 1996

Lect.dr.Ifrim Nicoleta „Dunarea de Jos” University of Galati

Abstract: The issue of cultural identity and its forms of representation mirroring the relation between a specific national space and its essential cultural patterns should be placed in the contemporary multicultural dynamics, which has stirred different debates on coping with the identity through culture phenomenon. In 1996, “the revisionist quarrel” stirred different “attitudes” when dealing with the literary identity theme, as in România literară Revue. The criteria mixture, the vacillation between the ethical/moral revise of ‘collaborationist literature’ and the aesthetic re-consideration of the works belonging to the communist age, between the breaking away with the ‘founding mythologies’ legitimizing the literary adherence to the political doctrine and the recovery of the valid narratives reflecting the fictional representation of World – all these bi-polar analytical views focus the debated issue of canon and its post-totalitarian metamorphosis. Key-words: cultural identity, post-December critical discourse, România literară Revue, criteria mixture

Idealul construirii unui profil identitar omogen al „românităţii culturale” care să dea glas impulsului de reprezentare a diferenţei, ancorat într-o paradigmă iconică esenţializând factorii de specific ai unei culturi ieşite de sub opresiunea totalitarismelor, altfel spus imperativul „re-construirii” interioare a unei oferte identitar-culturale de impact în dinamica reprezentărilor naţional-colective din spaţiul european generează, în peisajul critic postdecembrist, o plajă largă de atitudini şi polemici contradictorii, polarizând dual selecţia şi impunerea modelelor pivotale în „negocierea” imaginii identitare a culturii româneşti sud-est-europene. Glisarea de la omniprezenţa Eului dominant către recuperarea feţelor Sinelui prin ajustarea unei grile interne de valori care să ofere autoritate vocii marginalului, altfel spus, atacul demistificator asupra imperativului discursului supra-pus, formator, dar şi de-formator al specificităţii culturale „minore” admite, în peisajul cultural românesc postdecembrist, dincolo de formula standardizată deja a „revoltei Periferiei faţă de Centru” – dacă avem în vedere complexul inferiorităţii ataşat culturii române, atât de des invocat de unii critici după 1989 - şi o altă interpretare. Este vorba despre „boom-ul” revizionist care a marcat viaţa literară a anilor post-revoluţionari, fenomen care angajează polemici şi confruntări de idei adeseori exacerbate vizând pe de o parte, „epurarea pactizanţilor” pro-comunişti care „demonstrează” aservirea scriiturii faţă de ideologia totalitaristă conform unei grile de „valori” etic-politice devenite, iremediabil, „argumentul suprem” în critica textelor din perioada realism-socialismului/naţionalismului-comunist şi pe de alta, re-punerea în drepturi fireşti a criteriului estetic în judecarea aceleiaşi perioade care îşi poate impune „vârfurile” incontestabile prin apelul la evidenţa textului în sine şi a „rezistenţei prin literatură.” „Cearta dintre lovinescieni şi călinescieni” camuflează, în opinia unui tânăr analist al fenomenului, „două tipuri de atitudine critică, direct legate de noile roluri postcomuniste ale intelectualităţii noastre publice: de o parte, autonomismul estetic declarat apolitic, dar suspectat permanent de complicitate mascată cu puterea neocomunistă şi cu etatismul rezidual, colorat naţionalist. De cealaltă – revizionismul est-etic, dispus să recupereze din trecutul recent doar textele care, pe lângă excelenţa literară sau intelectuală, erau certificate prin lipsa de compromisuri a autorilor cu puterea comunistă. De o parte – gruparea de la revistele Literatorul şi Caiete critice, de cealaltă – România literară, Dilema şi revistele patronate de optzeciştii apropiaţi lui Nicolae Manolescu. De o parte – aripa culturală simpatizantă a lui Ion Iliescu, de cealaltă – cea apropiată de partidele din Convenţia Democratică.” [1] De aici panoramarea diferenţiată a modelelor cu impact identitar, prin selecţia şi aşezarea valorilor perioadei care să schiţeze, în diacronia canonului literar românesc, „diferenţa de specific” a epocii totalitariste, creatoare totuşi de structuri tutelare, în ciuda atitudinii critice vehemente a „detractorilor.”

Aşezarea în „albiile” celor două direcţii re-formatoare nu este nici ea definitivă, atâta timp cât „rupturile” ideologice se manifestă chiar şi în interiorul acestora din urmă. Poziţiile sunt


112

interşanjabile: „Judecătorii” devin „judecaţi”, „prigoniţii” iau masca „prigonitorilor”, iar clivajele ocurente sunt uneori ireconciliabile.

Din acest punct de vedere, România literară a anului 1996 devine o veritabilă scenă deschisă, găzduind „gâlceava revizionistă a criticilor” angrenaţi în mirajul „cernerii” valorilor literare din perioada totalitaristă. „Culpa ideologică” a scriitorului este vânată, miza operei este de-formată în „goana prinderii trădătorilor”, punându-se în criză definitiv criteriul axiologic / estetic, pe care un Eugen Simion îl va reabilita programatic ca unic instrument de judecată critică. Aşezăm aşadar analiza noastră sub semnul „vocaţiei cârtelii”, descrisă plastic de Eugen Simion în contextul surprinderii nucleelor polarizatoare ale identităţii româneşti: „Ne place, într-adevăr, să cârtim, să contestăm, suntem în atitudinile noastre politice mai mereu pentru contra, ca Ion Creangă, ne place sa trăncănim, ca eroii lui I.L. Caragiale, dar ştim să şi tăcem când vorbăria altora ne agasează. Din spiritul de cârtire a ieşit critica românească puternică şi vastă (atât de puternică şi, uneori, atât de strălucitoare încât îmi vine să spun că, dacă românul s-a născut poet – cum pretinde Alecsandri – românul a devenit la maturitate critic literar), din plăcerea de a vorbi a ieşit o mare operă – cea a lui Caragiale – în care unii moralişti sceptici văd un model al spiritului românesc.” În fine, ne-ar trebui, consideră criticul, „o intelighenţie care să-şi depăşească idiosincraziile, complexele şi să vegheze asupra valorilor naţionale şi să nu se ruşineze de românitatea ei şi, mai ales, să nu se conteste tot timpul, în fine, a fi un bun român european înseamnă mai multă înţelegere şi mai mult respect faţă de condiţia de a fi român…” [2] Se conturează, în acest context, statutul postdecembrist al criticului – actor a cărui artă histrionică transformă spaţiul analizei sale într-o veritabilă scenă delegitimatoare a scriitorului asupra căruia planează acuza derapajului ideologic. Parafrazându-l pe N.Manolescu, care remarca dezarmat la sfârşitul anului 1995, că răsturnarea revoluţionară de regim aduce, în realitatea socială românească, nu o schimbare reală de direcţie, ci alimentează rezistenţa vechilor mentalităţi camuflate acum sub dezideratul pluralismului şi al tendinţelor eurocentripete, putem afirma că criticul – actor, sau mai bine spus jucător, al anului 1996 – aşa cum apare el re-definit în oglinzile interne ale intervenţiilor publicate în România literară – devine din „beneficiarul unor mari speranţe, colecţionar de iluzii.” [3] „Iluzii” pe care le întreţine constant prin „revizuirea” în spiritul lustraţiei a scriitorilor şi scriiturilor, amalgamate într-un imens creuzet al măsurării procustiene a „gradului de pactizare cu regimul”, dând „dreapta măsură” a profilului etic / moral al autorului asociat iremediabil cu profilul valoric al ficţiunii pe care o creează. Dirijat din umbră de „normativa” Monicăi Lovinescu - „Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere“ – analistul României literare iniţiază, în general, adevărate „campanii deconspirative” îndreptate, nu întâmplător, asupra „vârfurilor”, fie ele selectate din sfera ideologilor, a mentorilor generaţiei interbelice / postbelice sau din cea a „creatorilor de literatură” din aceleaşi perioade. În numărul 50 din decembrie al revistei, în acelaşi an 1995, Gh.Grigurcu publică un articol normativ insolit despre formele Exilului intern din epoca „de tristă amintire”, punând în discuţie modalităţile de rezistenţă ale scriitorului provincial, „insubordonabil”, ale „iobagilor ideologici” (Gh.Grigurcu) care re-definesc spaţiul de provincie drept enclavă carcerală cu două alternative de supravieţuire: „Exilului văzut ca revelator al profunzimilor îi răspunde, pe plan intern, cel mai mare risc al inhibiţiei, al aplatizării, al descompunerii. Neavând în preajmă nici un sprijin, nici un punct de atracţie, nici o energie binevoitoare, relegatul intern trebuie să lupte mai mult ca oricine pentru ca, în detenţia sa cu ziduri de văzduh, însă nu mai puţin precise, să-şi păstreze demnitatea şi imanenţa fiinţei. Altminteri e pândit de abrutizare, de ratarea jos-provincială, de tip cehovian (Ionici, unchiul Vanea).” [4] Variantă distopică a exilului extern, diasporic, dar totuşi puternic ancorată în realităţile social-politice contemporane, „maidanul ontologic” (Gh.Grigurcu) protejat de spaţiile citadine marginale şi activizat prin strategii privative, precum cele ale domiciliului forţat, ale „securizării” oraşelor prin închiderea dinamicii in / out sau ale presiunilor exercitate asupra individului „gânditor”, pare a legitima, în viziunea criticului, forţa maximă a opresiunii ideologice: aici, în provincie - şi nu în Centrul de radiere bucureştean – s-au manifestat adevăratele represalii doctrinare şi fizice ale „răsculaţilor” literari. Lipsit de „bruma de satisfacţii, relativele avantaje ale diasporei”, înstrăinatul „în propria casă”, un combatant social pasiv al regimului, dar intermediind idei şi poziţii iconoclaste


113

ocultate în scriitura sa, nu are ca ofertă compensatorie decât pe cea a „adâncirii în sine, a regăsirii în asprimea recluziunii impuse, a eventualelor scrieri secrete, pândite mereu de vigilenţa poliţiei politice, dar şi a mediului filistin, gata a da o mâna de ajutor oficialitaţii represive. Libertăţii de-a rupe punţile cu o lume alienantă îi ia locul obligaţia de a-i inhala cotidian atmosfera, de o poluare maximă în locurile izolate, uitate de Dumnezeu. Libertăţii de a-ţi construi o nouă identitate îi răspunde nevoia de a-ţi aprofunda, deznădăjduit, propria identitate lezată.” [5] „Captivii marginii” (criticul aminteşte aici de jurnalul lui I.D.Sârbu, un „împământenit” în toposul concentraţionar-concentric al Craiovei), având de înfruntat un aservilism nomenclaturist local feroce, potenţat, în viziunea analistului, de complexul inferiorităţii activ în raport cu sistemul represiv central, sunt noii locuitori ai „rezervaţiei indezirabililor” – provincia: „Un soi de Siberie cu circumferinţa pretutindeni şi cu centrul nicăieri. Deoarece, în ciuda tendinţei sale centralizatoare, sistemul comunist n-a fost în stare a crea metropole, centre autentice din punct de vedere cultural, făcând totdeauna, în perspectiva europeană şi mondială, figura unei provincii iremediabile. În cadrul provinciei ce o reprezenta în genere, a înjghebat o provincie derivată, cu locuri, la rândul lor, bine delimitate, cu ţarcuri păzite în vederea reprimării indezirabililor. O gheena de meschinărie şi turpitudine.” [6] „Estetica” periferiei ca insulă de rezistenţă anti-comunistă, pe care o propune Gh.Grigurcu, este seducătoare în aparenţa ei, beneficiind de motivaţiile solide ale „dosarelor” izolaţilor provinciali (I.D.Sârbu este, incontestabil, un argument în acest sens), dar, totuşi, o întrebare fundamentală rămâne neelucidată: de ce Provincia este spaţiul care privilegiază actele de rezistenţă creatoare în defavoarea celor manifestate în perimetrul Centrului? Doar argumentul că nomenclaturistul local este mai zelos decât cel „de la Centru”, în virtutea unui sindrom al inferiorităţii compensat prin exces de obtuzitate şi insolenţă, nu convinge. Ni se pare interesantă această poziţie - ca „ofertă normativă” – care vine din partea unui analist, el însuşi „provincial într-ale criticii” (chiar şi în postura de „opozant al regimului”, titlu adesea adjudecat fără „un probatoriu” inatacabil), care parcă îşi alimentează un propriu „complex al marginalităţii”, stimulând o imaginară, dar feroce „competiţie” personală cu figurile analiştilor consecvenţi, legitimaţi valoric de realitatea unui „timp al criticii” care „a curs în favoarea lor”, validându-le definitiv perspectivele şi principiile estetice în judecarea operei literare, deci, prin urmare, principiali şi constanţi în actele lor recuperatorii. De aceea, nu putem decât să-i citam criticului, în contra-replică, propriile cuvinte cu care îşi încheie demonstraţia: „Îl rugăm pe Toma necredinciosul să pipăie aceste răni şi să aibă măcar decenţa nu de-a urla, nici măcar de-a şopti, ci de-a recunoaşte în sine: este.” [7] În altă ordine de idei, articolul lui Gh.Grigurcu de sfârşit de an 1995 pre-faţează, mai bine spus, „pre-normează” seria atacurilor din ediţiile revistei din anul următor, 1996, o „prigoană a trădătorilor” instrumentată în numele unui „re-vizionarism anti-pactizant / est-etic”, a unei „curăţenii ideologice a profilului biografic/empiric” al scriitorilor. Şi, nu întâmplător, „epurarea” literaturii române de „elementele nocive” – iată cum se repetă istoria în epoca postrevoluţionară, a democraţiei re-câştigate ! – începe cu modelele recunoscute valoric, cu „vârfurile” sale legitimizatoare, cu Centrul. În ianuarie 1996, folosindu-se de un discurs cameleonic cu ţintă declarată – punerea faţă în faţă a două figuri tutelare, Lovinescu şi Călinescu şi a celor două programe postdecembriste care le urmează îndeaproape spiritul şi legea „verbului” – Gh.Grigurcu proiectează, de fapt, o „mitologie personală” compensatorie a sindromului inferiorităţii care îi marchează din umbră propriile expozeuri interpretative. Demonstraţia în sine îşi trădează insuficienţa, dar şi tendenţiozitatea afişată la nivel declarativ: cele două modele canonice de „cum se face critică literară” sunt puse în relaţie de excluziune reciprocă nu prin argumente estetice privind construcţia principială, ci, inevitabil, prin plusarea contaminărilor biografice cu „ideologia pro-pactizantă” care ar invalida o metodă, recte călinesciană. Pe de o parte, „antioportunistul prin excelenţă” [8] – E.Lovinescu -, pe de alta „conformistul” G.Călinescu. (Ne)aderarea omului biografic / empiric la doctrina politică totalitaristă, un factor totalmente extra-literar, este chemată să arbitreze cuantumul (non)valoric al celor două programe critice. Miza articolului are, în primul rând, reverberaţii postrevoluţionare, demontând în virtutea unui asemenea „argument” o şcoală şi figurile sale emblematice. În al doilea rând, pe un plan secund, aparent evaziv, dar atât de percutant


114

în intenţionalitatea lui mascată sub aura unui „excurs asupra metodei”, demonstraţia lui Gh.Grigurcu funcţionează ca proiect auto-legitimator, proiectând o opţiune – care, paradoxal, este fundamentată pe criteriile non-literarului – compensatorie a „marginalului” aflat în postura de a răzbi şi auto-impune în canonul Centrului. Sentinţele orchestrează unilateral, determinist şi implacabil „procesul călinescienilor” postdecembrişti, puşi la zid şi etichetaţi denigrator, în dichotomie („punere în antiteză” care, trebuie să precizăm, nu are consistenţă şi percutanţă atunci când intră în scenă vectorul estetic de raportare la ideologia metodei) cu „victimizaţii”, „exilaţii”, „rezistenţii anti-comunişti” lovinescieni: „Chipul tutelar al lui E. Lovinescu ne confirmă gândul că orice autoritate reală are un temei sacrificial. Masca sa în care au împietrit un dramatism asumat, o continuă suferinţă domptată, alcătuieşte - ne dăm seama tot mai bine - un etalon pentru autenticii săi continuatori. Nu dăm exemplele care se află, de altfel, foarte la îndemână. Aproape fără excepţie, aceşti continuatori au urmat un periplu de viaţă dificil, în mai multe rânduri au fost victimizaţi de interdicţie, prigoană, temniţă, exil. N-a fost uşor pentru ei (nu este încă) a corecta, cum am spune în termeni lovinescieni, echilibrul negativităţii dintre merit şi recunoaştere. Marca lor o formează o doză de inadaptare, în virtutea idealului valorii şi al constanţei de caracter. În orice caz, nu în rândul ariviştilor, aranjorilor, conjuncturalilor sunt de căutat actualii lovinescieni. Falsul lor moral nu face decât să sublinieze autenticitatea, s-o legitimeze prin contrast.” [9] Prin ricoşeu, „inadaptaţii” contemporani îşi validează parcursul personal prin aderenţa invocată la ilustrul magister, maximalizând „rechizitorul biografic” al Autorului în criteriile judecării Operei, un „ideal al valorii” şi „o constanţă de caracter” faţă de care, mărturisim împăcaţi, Lovinescu nu a avut nici o afinitate. Mai mult, tabăra călinescienilor, „manipulatori tendenţioşi” ai esteticului, constituie, în viziunea analistului, o adevărată „menajerie demonologică”, o „maşinărie infernală”, „deformatoare” a valorilor organizată într-o castă de grup: „Esteţii tendenţioşi de la Literatorul, bunăoară, au comprimat concepţia lovinesciană, mai exact spus au mutilat-o pentru a o lipsi de eficienţă în prezent. Lovinescianismul lor e unul estropiat. Frustrându-l de însemnele unei atitudini militante, bărbăteşti, l-au transformat într-un serv al oportunismului lor incontestabil. I-au pecetluit gura, i-au legat braţul. Îi cer servicii, în schimbul unei recunoaşteri pur formale. Este aceasta o nouă, insolită, etapă a negării lui E. Lovinescu. Ea se încadrează, relevant, în peisajul anamorfotic al momentului postdecembrist. Răspunde acelei tendinţe de combinare eteroclită şi repulsivă, de asociere promiscuă şi colcăitoare a unor factori ce păreau a nu avea nici un fel de afinităţi ori chiar a se respinge. Viermuiala relictelor totalitarismelor, dispuse a fraterniza prin sfidarea unor antagonisme de-o viaţă alcătuiesc un fundal propice unui asemenea fenomen monstruos. În această zonă a pierzaniei, bizareria grefelor n-ar mai trebui să ne surprindă. Aşa cum printr-o chirurgie politică a fost încercat socialismul cu faţa umană, printr-o chirurgie estetică se experimentează lovinescianismul cu faţa inumană. Un lovinescianism dereglat, aidoma unui Golem impulsionat a dărâma însuşi spiritul critic. Oare misticii şi mistagogii cu care s-a războit E. Lovinescu mai există la ora de faţă? Avem impresia că da, metamorfozaţi asemeni unor viruşi nevoiţi a rezista împotriva noilor mijloace terapeutice, sub chipul misticilor şi mistagogilor esteticului pur, oficios. Sunt vameşii şi fariseii credinţei în estetic.” [10] Tuşele unui astfel de portret (pe care l-am reprodus din dorinţa de a-i evidenţia criteriile interne de operare şi judecată critică ce discreditează definitiv atât pe autorul ei, cât şi calea de interpretare aleasă – o vendetta personală fără finalitate valorică) frizează absurdul, justificându-se doar din perspectiva unui bluf retoric ţintit asupra „demistificării” „pactizantului” tutelar, G.Călinescu. „Rechizitoriul” este structurat pe o singură coordonată de semnificaţie – postura „ideologic servilă” a „Divinului” (Gh.Grigurcu) faţă de un regim „compatibil” cu structura sa interioară şi, inevitabil, discreditând tipul de critică pe care îl propune magistrul. În viziunea analistului României literare, „demitizată” ca discurs şi practică a interpretării prin însăşi condiţionarea politizantă, metoda călinesciană, „tendenţioasă” în strategiile judecării operei, regizează un scenariu critic care se auto-invalidează prin însuşi „comportamentul imoral” al ideologului său. „Emulii” postdecembrişti nu ies, nici ei, de sub incidenţa sentinţelor demolatoare, fiind suspectaţi de supralicitarea, în descendenţa modelului călinescian, a propriului ego dictatorial care „sufocă” libertatea de expresie a operei prin aserţiuni „estetizante”, „non-militante”. De altfel, într-o asemenea „demonstraţie critică pertinentă”, modelul Călinescu


115

„inoportunează” deschiderile postdecembriste ale criticii prin inconsecvenţa poziţiei, prin abdicarea de la principiile estetice în favoarea celor interesat-personale, colaboraţioniste. Sunt aduse ca argumente, evident distorsionate pentru „eficacitatea” definitivării statutului de „inculpat”, „nesăbuita sa ambiţie” a recunoaşterii oficiale pe modelele Sadoveanu (un alt beneficiar de „dosar” celebru al fenomenului pactizant) şi Parhon, precum şi „apologia lui Stalin” şi a tezelor jdanoviste din 1944 colportate spre „persiflarea partidelor istorice”. „Scrib decepţionat” al regimului care nu i-ar fi gratificat „eforturile” printr-o impunere la nivel de autoritate critică (de parcă mai avea nevoie de aşa ceva!), maestrul devine un meschin „decepţionat al sistemului” care nu-i întoarce „serviciile”: „Această lipsă de încredere şi afecţiune partinică a fost marea sa durere. Scos de la catedră, împiedicat a-şi tipări cărţile şi chiar a călători peste hotare pentru a-şi îngriji sănătatea (iată o recunoaştere neintenţionată a statutului de indezirabil! – n.n), a putut rumina, neîndoios, tema ingratitudinii unei puteri corupte, căreia s-a silit a-i închiria pana în condiţii ce le nădăjduia avantajoase. Geniul său condus de vanitate s-a pomenit în postura de personaj naiv de fabulă. Între soarta sa şi cea a lui E. Lovinescu există o deosebire considerabilă. Oricât îi admirăm pe amândoi, nu putem a nu-l prefera, ca model, pe cel a cărui soartă a ilustrat sacrificiul real, ca sursă a autorităţii.”[11] Această opţiune personală a vehementului procuror nu deranjează decât în măsura în care este erijată în dimensiune modelatoare a criticii postrevoluţionare, alimentând o falsă opoziţie structurală care se auto-discreditează de la sine odată cu impunerea postulatul estetic. În realitate, acest tip de demers, al melanjului infertil de criterii (etic/estetic) funcţionează prin ricoşeu spre „validarea” critică a propunătorului ei: nu este vizată decât recuperarea unei mitologii personale deghizate, a unei biografii camuflate sub eticheta „oponentului” şi a „dreptei măsuri.”

De altfel, în ediţia din 23 ianuarie a României literare, Alex.Ştefănescu, într-un drept la replică vizând articolul lui Laszlo Alexandru dintr-un număr anterior (care anunţa festiv apariţia postumă a „cărţii – document” semnate de M.Niţescu – Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii – Ed.Humanitas, 1995) amendează teza „personalităţilor culturale, care, prin prestigiul lor, au avut un rol mai însemnat în acreditarea minciunii. Perspectiva nu trebuie să fie doar intraliterară, ci trebuie avute în vedere efectele sociale, infinit mai nocive, produse de colaboraţionismul unei vedete, în comparaţie cu zelul lamentabil al unui scrib obscur.” [12] Punctul său de vedere tranşează raţional, echidistant, o evidenţă a mecanismului dictatorial care nu mai lasă loc interpretărilor, chiar şi celor manipulate critic-tendenţios: „În România aflată sub ocupaţie sovietică minciuna a fost impusă prin forţa, iar oameni ca G. Călinescu n-au avut practic nici o contribuţie la acreditarea ei. Teroarea exercitată de ocupanţi - şi de complicii lor din România, grupaţi în PCR şi în Securitate - şi nu elocvenţa propagandistică a unor mari scriitori lipsiţi de curaj au instaurat comunismul. Pe G. Călinescu - ca să revenim la exemplul lui - cunoscătorii de literatură îl priveau la vremea respectivă cu inima strânsă, ca pe un aristocrat al spiritului obligat să se umilească, iar oamenii simpli oricum nu-l citeau, astfel încât nici unii, nici alţii nu pot pretinde ca influenţaţi de el au aderat la noul regim. De altfel, foarte puţini au aderat cu adevărat, cei mai mulţi doar s-au supus, de frică.” [13] Sau, adăugăm noi, dintr-o naivitate iluzorie a venirii unor utopice „vremuri mai bune” care să estompeze teroarea fascistoidă anterioară. Iniţial, „schimbarea de regim” a câştigat, prin discursul duplicitar al „egalităţii şi al dreptăţii”, adepţi manipulaţi ulterior în sensul aşezării definitive în matca politico-socială a spaţiului românesc în a cărui memorie colectivă era încă activă trauma experienţei legionare.

Direcţia postdecembristă a „demascării marilor trădători” este continuată, câteva luni mai târziu, în numărul 38 din 25 septembrie, de un alt justiţiar revizionist, mai temperat, Al.Săndulescu, care îl „demontează” pe Ultimul G.Călinescu, comentând perioada de la momentul eliminării aceastuia de la catedră (1949) – în urma campaniei iniţiate de Ion Vitner pe tema „idealismului estetizant” călinescian – până la cel al reîntoarcerii în spaţiul public, din 1951, ca director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor, şi publicist literar la Contemporanul, din 1955. În viziunea lui Al.Săndulescu, este epoca „reconversiei ideologice” a criticului care glisează de la pactul indirect [14] la cel direct declarat, militant în spiritul „noii doctrine salvatoare”, cu toate că creditează, într-un moment de sinceritate neintenţionată, şi „cealaltă faţă a adevărului”: „Sigur, el făcuse parte, alături de M. Sadoveanu, şi de M. Ralea, din cercul democrat şi antifascist al Vieţii


116

Româneşti, avusese dificultăţi cu difuzarea Istoriei... în timpul regimului Antonescu şi fusese acuzat de publicaţiile extremei drepte de filo-semitism şi de mistificare a culturii naţionale, pentru că acordase largi paragrafe scriitorilor evrei (în paranteză fie spus, unii dintre aceştia ca F. Aderca şi Camil Baltazar, îl vor acuza la rândul lor, după război de... rasism!). Nu exclud o anume doză de naivitate, credinţa că revenirea la un regim democrat, ca cel instaurat imediat după 23 august 1944, va duce la împlinirea unor idealuri generoase de libertate şi dreptate socială.”[15] Acest „debuşeu” de sinceritate este rapid sufocat prin menţinerea unei perspective dominate de criteriile moral-etice, care „descoperă” punţi de susţinere a „rechizitoriului” până şi la nivelul caracterial – al profilului moral individual al omului Călinescu – „megalomania călinesciană, predispoziţia lui spre histrionism, labilitatea opiniilor ignorând uneori logica şi scrupulul moral, poate şi frica”. Un portret al „marginalităţii interioare” a omului care descoperă funcţia compensatorie a parti-pris-ului ideologic cu rol de auto-reprezentare într-un scenariu cu miză de-conspirativă! Amintim, în acest context, că primatul estetic pus în evidenţă de opera magistrului, eşafodajul axiologic al construcţiei sale critice elaborate până la instaurarea regimului nefast legitimează deja un „pact de identitate” (Eugen Simion) consecvent în definirea moralităţii călinesciene. „Goana după recunoaştere” nu mai funcţionează pentru un profil uman / model estetic ce îşi câştigase deja notorietatea şi care, recunoaşte echilibrat autorul articolului, găseşte căi indirecte de exprimare. „Pactul cu sine”, consecvenţa ideilor şi a formulei estetice adesea sublimate într-un articol de ţinută propagandistică generează un „pact cu istoria” re-construit prin propriul sistem de referinţă estetică: „Cu toate inconsecvenţele, G. Călinescu n-a încetat să apere valoarea estetică şi primatul talentului, să pună în evidentă nulitatea schematismului, să definească profilul şi menirea criticului şi a istoricului literar, în contrasens cu dogma marxistă, să aducă noi contribuţii revelatoare privindu-i pe scriitorii clasici de la Flaubert la Eminescu. Şi nu era puţin lucru într-o epocă dominată de activism ideologic, de chipul omului nou şi de lupta de clasă.” [16] „Ficţionalizarea” artificială a imaginii „propagandistului Călinescu”, stindardul de luptă al „revizioniştilor” postdecembrişti, ai „lovinescienilor”, se auto-destabilizează în virtutea unor astfel de certitudini care le amendează definitiv „verva inchizitorială”. În acest fel, pledoaria pentru o critică non-partizană legitimizatoare, care să nu mai opereze maniheist cu supra-tipologiile „evazioniştilor toleraţi” şi a „colaboraţioniştilor maculaţi” actualizând în egală măsură scenarii mistificatoare iluzorii, recunoscute sau nu prin auto-denunţuri publice [17], se impune ca modalitate de temperare a discursului revanșard în vederea reconstruirii unei juste grile de valori cu funcţie de reprezentare identitară.

* This paper is suported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number SOP HRD/89/1.5/S/59758. Note [1] Paul Cernat, Iluziile revizionismului est-etic (I), în Observatorul cultural, nr.539/2010 [2] Eugen Simion, Identitatea românescă (IV), în revista Cultura, nr. 50 / 7 ianuarie 2011 [3] Nicolae Manolescu, Iluziile lui 1989, în România literară, nr 50 /20 decembrie 1995 [4] Gh.Grigurcu, Exilul intern, în România literară, nr 50 /20 decembrie 1995 [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Gh.Grigurcu, Consideraţii asupra lui E.Lovinescu, în România literară, nr 2 /17 ianuarie 1996 [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Laszlo Alexandru, în Alex.Ştefănescu - Forţa persuasiunii şi forţa, în România literară, nr 3 /24 ianuarie 1996. Elogiul cărţii lui M. Niţescu, un alt contestatar virulent al modelului călinescian, naşte teorii ale culpabilităţii diferenţiate – scriitorii mari, dovediţi colaboraţionişti, sunt mult mai vinovaţi de „instaurarea terorii” decât cei obscuri, minori! – dar şi surprize: „zodia proletcultismului” îşi denunţă involuntar fariseii: în studiul său despre Contestarea criticii estetice. Cazurile T.Maiorescu, E.Lovinescu, G.Călinescu din volumul coordonat de Lucian Chişu şi Laurenţiu Hanganu – Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română (Ed.Printech, Bucureşti, 2008),


117

Andrei Grigor semnalează faptul că volumul lui M.Niţescu citează poeme „aservite” semnate de Gh.Grigurcu – Lenin, Primele tancuri sovietice (la pag.315-316), acesta din urmă descalificându-se definitiv ca justiţiar contemporan al „oportuniştilor”. [13] Alex.Ştefănescu, ibidem. [14] Al.Săndulescu inventariază aici micile „deraieri” ideologice anticipând „opţiunile” de mai târziu, din perioada 1945-1946 când „ataca fără noimă şi fără o ţinută morală pe democratul Iuliu Maniu şi făcea elogiul democratului popular promoscovit Petru Groza, nici la reportajul Kiev-Moscova-Leningrad, unde, ca şi când n-ar fi auzit de scrierile profund revelatoare ale lui André Gide şi Panait Istrati care spuneau adevărul despre binefacerile regimului bolşevic, autorul preamărea pe Lenin şi Uniunea Sovietică” – Ultimul G.Călinescu, în România literară, nr. 28 /25 septembrie 1996 [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] A se vedea în acest sens „cazurile” colaboratorilor cu securitatea - Ioan Groşan, Nicolae Breban sau auto-denunţul public al lui Ioan Es.Pop din nr. 16/2011 al României literare - „De acum încolo te vei numi Marton“ Bibliografie Cernat, Paul, Iluziile revizionismului est-etic (I), în Observatorul cultural, nr.539/2010 Grigor, Andrei, Contestarea criticii estetice. Cazurile T.Maiorescu, E.Lovinescu, G.Călinescu în Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română, coordonatori Lucian Chişu şi Laurenţiu Hanganu, Ed.Printech, Bucureşti, 2008 Grigurcu, Gh., Exilul intern, în România literară, nr 50 /20 decembrie 1995 Grigurcu, Gh., Consideraţii asupra lui E.Lovinescu, în România literară, nr 2 /17 ianuarie 1996 Manolescu, Nicolae, Iluziile lui 1989, în România literară, nr 50 /20 decembrie 1995 Săndulescu, Al., Ultimul G.Călinescu, în România literară, nr. 28 /25 septembrie 1996 Simion, Eugen, Identitatea românescă (IV), în Cultura, nr. 50 / 7 ianuarie 2011 Ştefănescu, Alex.., Forţa persuasiunii şi forţa, în România literară, nr 3 /24 ianuarie 1996


118


119

Re-lecturi ale presei literare comuniste - Viața românească - 1956

Lect.dr. Nicoleta Ifrim

Universitatea „Dunarea de Jos” Galati Abstract: In 1956, „Viața românescă” literary revue publishes a double-oriented type of discourse: one amplifying the Party norms within the critical discourse, thus enhancing the major focus of the politically – rooted writings – the author as a militant tribune for “the working masses” and a second type of discourse playing the role of an ever active indictment judging the “authenticity” of both works and their authors. Key-words: „Viața românescă” literary revue, politically-oriented critique, ideologically authentic writing, militant literary discourse, educational programme Pactizând programatic cu ideologia realismului-socialist care legitimează, în perioada „reconstrucției noii societăți” și a „noilor modele umane” reprezentative, „înregimentarea” comunistă atât la nivel socio-politic, cultural, dar și educațional, revista „Viața românească” publică în anul 1956 articole și studii „cu țintă”, reverberând directivele ideologice ale celui de-al doilea Congres al P.M.R. Numărul 1 din ianuarie deschide seria articolelor-demonstrație aplicate textelor literare cu o explicită „punere în canon”, reproducând fragmente Din raportul de activitate al C.C al P.M.R. la Congresul al II-lea al Partidului, prezentat de tovarășul Ghe. Georghiu-Dej, Prim-Secretar al CC. al P.M.R. Discursul cu miză ideologizantă reverberează orientarea ”anti-imperialistă” a „noii literaturi”, creionând tezist direcțiile programatice care supra-validează scriitura vremii. În egală măsură, manualele și programele școlare își asumă selecția ideologică, optând pentru autorii „canonici”„înregimentați” politic: „Scriitorii și artiștii noștri continuă tradițiile literaturii și artei înaintate a trecutului, tradițiile clasicilor literaturii și artei noastre. Ei se străduiesc în marea lor majoritate să reflecte în operele lor realitatea noastră și să contribuie activ la opera de educare a oamenilor muncii în spiritul socialismului. Ei urmează îndemnul și pilda lui Mihail Sadoveanu, care a scris cu atâta dreptate: Literatura nu poate fi izolată de interesul permanent al obștei muncitoare. Țara nouă n-are ce face cu literați care nu fac politică și cu cei care pretind că dormitează în turn de fildeș. Țara nouă are nevoie de scriitori militanți în vederea progresului ei necontenit. Oamenii de litere și de artă au izbutit să creeze în ultimii ani opere care și-au câștigat pe merit dragostea poporului. Dar succesele obținute nu trebuie să ducă la crearea unei atmosfere festive, de automulțumire. Multe dintre temele mari și dintre aspectele fundamentale ale luptei eroice a poporului muncitor pentru construirea socialismului, ca și din istoria ultimelor decenii, nu și-au găsit oglindirea în literatură și artă decât în slabă măsură. Unele opere suferă de tendința de a simplifica realitatea, de a o prezenta în chip schematic, ceea ce se manifestă îndeosebi în prezentarea slabă din punct de vedere artistic a superiorității noului, a procesului de înfrângere și de lichidare a ceea ce este vechi. Lipsite de viață sunt în unele opere literare figurile făuritorilor noii societăți.” [1] Directivele ordonatoare impun scriiturii restrictive tipare și tipologii repetitive care să gestioneze „adecvat” imaginarul creator, în virtutea accederii la evidența unei tendințe politizante explicit manipulatoare de sens doctrinar. Orice deviere de la normă este tranșant amendată, practicile discursive occidentale sunt puse în criză sub amprenta „reacționarismului” și „decadentismului burghez”. Clivajul ideologic, obsesiv denunțat și impus normativ, față de manifestările estetice „dușmănoase” legitimează statutul scriitoricesc al autorilor „căliți” în spirit marxist-leninist, cărora li se asociază misia denunțatoare a tendințelor „decadente”: „Realismul socialist exclude deopotrivă tendința de a prezenta viața în culori trandafirii, de a ignora conflictele ei, ca și tendința de pescuire bolnăvicioasă a tot ce este putred, morbid, de prezentare în culori întunecate a realității noastre și a eroilor vieții noi. Poporul cere scriitorilor și artiștilor opere care să înfățișeze esența fenomenelor social-istorice descrise, să prezinte realitatea noastră nouă în continuă dezvoltare, să redea toată bogația ei inepuizabilă, toată multilateralitatea ei și, înainte de toate, să înfățișeze uriașa muncă creatoare prin care poporul construiește noua orânduire și se transformă el însuși (…). Trebui dusă o luptă neîncetată împotriva influențelor ideologice străine în domeniul


120

creației artistice, împotriva feluritelor resturi ale influențelor literaturii și artei burgheze din occident, de genul formalismului și obiectivismului.” [2] În siajul acestei intervenții-program, „Viața românească” continuă demersul standardizat ideologic, prin translația către câmpul literar, asumându-și rolul unui „formator de literatură nouă” în descendența vocii oficiale, publicând un articol redacțional intitulat Spre noi succese. Adjudecându-și poziția unui for critic autorizat în impunerea noilor condiționări asupra scriitorilor, tineri sau cei „din vechea gardă” acum „revizuiți” / „re-citiți” în spiritul Partidului, autorii studiului colectiv punctează inter-condiționarea dintre literatură și factorul ideologic emergent dinspre câmpul socio-politic, căci ”creația literară ca parte integrantă a frontului ideologic al partidului se poate dezvolta nestingherit în condițiile existenței clarității teoretice depline asupra proceselor revoluționare desfășurate în viața noastră socială și a perspectivei transformărilor viitoare.” [3] O astfel de perspectivă asupra „canonului” glisează implicit înspre sistemul de învățământ care educă „noile generații” în spiritul Partidului. De altfel, „clarificarea teoretică” este dublată de o așezare tacită în structuri tematice și discursive impuse drept standarde obligatorii, „în spiritul metodei realismului-socialist (…). Cele mai bune creații se disting prin demascarea convingătoare, realizată cu mijloace artistice superioare, a vechii orânduiri bazate pe exploatarea omului de către om. Morala de junglă a societății burgheze, încătușarea forțelor creatoare ale poporului, înjosirea demnității umane, subjugarea materială și spirituală a imensei majorități a poporului de către clasele de sus, au fost înfierate în literatura noastră nouă. Cu aceeași vigoare a răspuns creația literară atacurilor dușmănoase venite de peste graniță, tendințelor războinice ale cercurilor monopoliste agresive, afirmând solidaritatea poporului nostru în lupta pentru pace și progres social.” [4] „Defrișarea” scriiturii de elementele-intrus provenite din spațiul apusean, radicalizarea expresiei prin pactul exclusiv politizant traduce combativitatea agresivă a noului tip de discurs care „utopizează” imaginarul literar prin sterotipii auto-suficiente, încărcate de „filosofia socio-centrică” a unei doctrine literare subordonată Centrului Unic. Departe de a valoriza o ”literatură a turnului de fildeș”, pro-occidentală și deci „degradantă” prin neverosimilitate și neimplicare, canonul impus literaturii „cu voie de la Centru” amendează orice manifestare a non-participării, chiar și sub forma apelului aparent la „schematismul abstract al doctrinei” căci „scriitorul implicat” al vremii trebuie să-și asume în primul rând un rol formator și ”civilizator”: „Pentru viața literară prezintă însemnătate analiza slăbiciunilor constatate în munca ideologică în general și în creația literară în particular. A fost combătut dogmatismul propagandei de partid și al muncii ideologice, însușirea bucherească, necreatoare a învățăturii marxist-leniniste. Munca ideologică în rândurile scriitorilor s-a resimțit și ea din aceleași cauze. Dogmatismul în înfățișarea trăsăturilor caracteristice realismului socialist s-a reflectat, printre altele, ca neputința de înțelegere dialectică a relațiilor interdependente dintre literatură și celelalte forme suprastructurale pe de-o parte, dintre literatură și procesele revoluționare petrecute în baza societății nostre, pe de altă parte. Ca urmare, fenomenul literar a fost uneori privit în afara specificității, în afara capacității de influențare și educare, caracteristice lui. Hiperbolizarea anumitor laturi ale literaturii și a legăturilor existente între creația literară și viața socială, a dus la judecăți vulgarizatoare sociologiste.” [5] În consecință, „denaturările vulgarizatoare” de la linia propagandistică primară sunt denunțate atât în demersul scriitoricesc cât și în critica aplicată acestuia, ”arta interpretativă a literaturii realismului-socialist” glisând înspre poziția de ”formator ideologic secund” al textului, în descendența doctrinei oficiale a Partidului. Actul critic, ca „practică politică a scriiturii” își are rigorile lui: „Denaturării vulgarizatoare a concepțiilor marxist-leniniste ca și influențelor ideologiei burgheze trebuie să i se opună propaganda fermă, clar-văzătoare și cu orizont larg, a ideologiei marxist-leniniste. Este de neconceput dezvoltarea puternică a literaturii noi fără precizarea științifică a legăturilor ei cu domeniile vieții sociale și cu diferitele compartimente suprastructurale cum sunt politica, filozofia, morala. În această direcție trebuie să acționeze nu numai teoria ci și critica literară. Evitarea sociologismului vulgar prin fuga de la aprecierea ideologică temeinică și cuprinzătoare a operei analizate este plină de pericole pentru destinele literaturii. Analiza critică trebuie să aibă în vedere valoarea integrală a operei literare, în care elementele ideologice și artistice se condiționează reciproc.” [6] În această ordine de idei, ținta declarată a demersului critic contemporan vizează strategii de-structurante ale paradigmei „idealist-decadente” susținute la nivel programatic prin


121

dezideratul elaborării unor „rechizitorii ale punerii sub acuzare”: „Propaganda marxist-leninistă în rândul scriitorilor trebuie să țină seama de greutatea specifică deosebită în literatura contemporană a filozofiei. În acest domeniu simpla citare a unuia sau altuia dintre curentele filozofice idealiste este cu totul insuficientă. Critica sistemelor filozofice retrograde de pe pozițiile materialismului dialectic trebuie să fie multilaterală, complexă (…). Propaganda împotriva ideologiei burgheze trebuie să fie caracterizată de un înalt spirit combativ și de o atitudine ofensivă, în care inițiativa trebuie să aparțină permanent forțelor progresului. Orice slăbire a ofensivei ideologiei socialiste creează posibilitatea infiltrării ideologiei dușmanului de clasă.” [7] Militantismul ofensiv „anti-imperialist” amprentează discursul critic așezat în canoanele realismului-socialist în dublă perspectivă: pe de o parte vizează acutizarea clivajului ideologic față de modelele străine „esteticii marxist-leniniste” prin elaborarea unor „capete de acuzare” implacabile, pe de alta propune „re-lecturi” de convertire dogmatică a textelor literare „clasicizate” din dinamica diacronică a peisajului literar românesc. Sau, citând din articolul editorial din „Viața românescă”: pe de o parte, „propaganda de partid include răspunsul prompt, deplin justificat din punct de vedere științific, la orice manifestare a ideologiei reacționare și capacitatea adoptării unei atitudini profund principiale, în situațiile oricât de complexe ale luptei ideologice”; pe de alta, „în ultimii ani, valorificarea patrimoniului culturii naționale a înregistrat progrese însemnate. Operele clasicilor noștri au fost înfățișate publicului cititor în perspectiva marxism-leninismului, iar creația contradictorie a unora dintre scriitori valorificată în elementele ei pozitive, înaintate. Au fost însă desconsiderate curentele estetice retrograde care și-au exercitat influența asupra vieții literare în România dintre cele două războaie mondiale (…). Combaterea curentelor estetizante din trecut constituie o sarcină care nu trebuie deloc subapreciată, în lupta împotriva ideologiei burgheze (…). Patina hermetistă, intimismul, simbolurile poeziei decadente, fac dovada unei anumite ineficacități în munca de combatere a ideologiei burgheze.” [8] În contra-replică, paradigma culturală „reacționară” este văzută ca fiind „obiectivistă” și subordonată intereselor particulare ale grupurilor minoritare, colportând atitudini „anti-sociale” și profund „anti-civilizatorii”. Un întreg inventar conceptual „non-dizerabil” este pus sub acuzare (decadentism, obiectivism, reacționarism, estetica idealistă, literatura burghezo-moșierească, individualism etc.). Structurile creatoare „obscure” emergente din spațiul cultural apusean, „capitalist”, lipsite de substanțialitate și „mesaj ideologic”, cu miză „individualistă” sunt denunțate și alungate definitiv atât din arealul literar, cât și din cel educațional: „Haina obiectivismului, potrivită partizanilor vechii orânduiri, servește propagării curentelor literaturii burgheze în descompunere, frânează prin aceasta procesul de clarificare a scriitorilor din generațiile mai vechi și îngreunează drumul dezvoltării firești a scriitorilor tineri. Curentele și uneori cele mai obscure școli literare care și-au dovedit de mult sterilitatea în Occident, unele fiind date uitării chiar în clipa apariției lor, sunt înfățișate drept model de înaltă valoare, demne de a fi urmate, iar tradițiile literaturii clasice occidentale sunt fie complet ignorate, fie opuse în mod arbitrar realismului socialist. Adevărul trebuie restabilit în datele sale esențiale. Cultura socialistă este moștenitoarea și continuatoarea marilor idealuri ale culturii universale, opunându-se falselor valori culturale reprezentative doar pentru clasele condamnate la dispariție de istorie.” [9] Adjudecându-și compatibilitatea de viziune cu tradiția „progresistă” a literaturii universale, implicate în redarea „autentică” a progresului social și uman, „noua scriitură” implică, în consonanță cu manifestul criticii ideologizante, abandonarea tendințelor „de simplificare și schematizare în zugravirea eroilor societății noastre, tendințe care au ca urmare prezentarea slabă din punct de vedere artistic a superiorității noului, a procesului de înfrângere și de lichidare a ceea ce este vechi. Sunt multe opere literare în care chipurile constructorilor noii societăți apar lipsite de viață, neconvingătoare, incapabile să transmită un mesaj educativ superior. Adevăruri axiomatice cum sunt cele referitoare la rolul comuniștilor în conducerea poporului muncitor spre progres, la sarcinile istorice ale clasei muncitoare în eliberarea omenirii și construirea societății socialiste așteaptă încă reliefarea artistică pregnantă, corespunzătoare. Dacă deplina claritate ideologică este o condiție a realizării acestor cerințe, cea de-a doua condiție este dată de necesitatea cunoașterii profunde a acelor aspecte din realitate pe care scriitorul le reflectă în opera sa.” [10]


122

În descendența acestor normative ale programului critic, Geo Șerban semnează, în secțiunea Pe drumul realismului socialist, studiul aplicat pe poezia lui Victor Tulbure: De la „Vioara roșie” la „Vară fierbinte”. Demonstrația vizează scriitura unui „autor canonic” al „literaturii de Partid”, prezent în manualele școlare ale perioadei, al cărui parcurs creator „progresează” în spiritul ideologiei vremii, de la Vioara roșie (1948) la volumul Lauda Patriei și Vară fierbinte (1955), iar „examenul evoluției sale până în momentul de față este justificat, dacă n-ar fi decât faptul că această evoluție închide în sine atâtea mărturii ale dezvoltării rodnice pe care îndrumarea dată de partid creației literare o asigură oricărui talent real.” [11] Placheta Vioara roșie, ilustrativă pentru opțiunile de debut ale tânărului poet, inițiază un dialog ideologic constatant cu dogma literară a vremii, reunind „poeziile reprezentative pentru această etapă”: „Se simte în fiecare poezie un freamăt nesimulat, contagios, născut din contactul poetului cu realitatea înconjurătoare. Metaforele uneori prea vagi, uneori tocite prin abuz – noul răsărit de soare și de viață, steaua înaltă ce crește, seva luminii, clopotul inimii, dimineața cu steaguri făclii – nu anulează sentimentul de plenitudine, de dăruire sinceră, de contopire, cu care poetul retrăiește pulsațiile vieții noi alături de poporul eliberat de apăsarea exploatării.” [12] Atitudinea lirică este asumat co-participativă, vădit „implicată” în mișcările sociale și transformării potențate de ocurența prototipului „omului nou”, cu necesare revizuiri de poziție vizavi de „influențele dușmănoase”: „Dacă în Ți-era conacul putred de lumină nu izbutește decât să adreseze o blândă admonestare dușmanului de clasă, temându-se parcă să-l condamne direct, el creează tot atunci Vânătoarea de jderi, un viguros rechizitoriu al vremurilor când poporul gemea sub greutatea nedreptăților, prigoanei. Avem de-a face cu una din puținele poezii ale lui Victor Tulbure care se impune prin vigoarea sentimentului, prin energia expresiei. De regulă, el rămâne poetul senzațiilor delicate, fără ca aceasta să-l împiedice – după cum se va vedea mai departe – să dea glas sentimentelor răscolitoare, izvorâte, firesc, din participarea la lupta maselor.” [13] În opinia lui Geo Șerban, Balada tovarășului care a căzut împărțind Scânteia în ilegalitate (1949) marchează un moment de cotitură în evoluția creatoare a poetului care descoperă acum forța mobilizatoare a discursului poematic, de-formator al „vechilor pratici estetizante” și element-pivot în „oglindirea artistică a proletcultismului marxist-leninist”: „Saltul efectiv realizat aici este marcat de claritatea obiectivului care mobilizează elanurile cântărețului. Bucuria mirifică din Vioara roșie îți află temeiuri mai solide: în conștiința poetului apare acum înțelegerea superioară a realităților odată cu reliefarea forței partidului, a rolului său conducător în viața poporului.” [14] Organizat în jurul figurii centrale a „luptătorului comunist din ilegalitate”, poemul debutează prin evocarea „bicisnicelor așezări din trecut” contra cărora eroul – salvator își îndreaptă acțiunile subversive, dar restauratoare a „noii ordini”: „difuzarea – cu prețul vieții – a slovei partidului în mase, înflăcărat el însuși de lumina fierbinte a învățăturii comuniste. Tulbure a înțeles exact sensul frumuseții morale a unui asemenea erou lipsit de exaltare, de gesturi grandilocvente, contopindu-se cu masa și izbutind în același timp să exprime impulsul revoluționar, setea nestăvilită de viață, ura față de opresori.” [15] Finalul este tezist, cu veleități moralizator-doctrinare, finalizând apoteotic liricul „excurs asupra metodei”: „Eroul cade însuflețit de credința că lupta abia se întețește, că asemenea valurilor mării nestăpânite, norodul se avântă și mai dârz în furtuna luptei pentru înlăturarea samavolniciei și huzurului din lume. Balada tovarășului care a căzut împărțind Scânteia în ilegalitate demonstrează că însușirea spiritului de partid sporește pe lângă combativitatea creației artistice și capacitatea creatorului de a îmbrățișa în ceea ce au ele tipic, reprezentativ, fenomenele realității, găsind mai sigur și mijloacele artistice adecvate.” [16]

Volumul apărut în același an, Holde, reprezintă însă, în viziunea criticului, „un moment de slăbiciune”, fiind marcat de unele „lipsuri ideologice” inerente perioadei de început a creației lui Victor Tulbure: „Poetul n-a reușit să totuși să-și depășească definitiv faza nesiguranțelor, a verbalismului nesusținut, diluarea fiorului liric. (…) Dar, confruntând poezia cu realitatea netransfigurată, cât de puțin percepe încă poetul clocotul vieții, judecând după monotonia cântecului ce-l intonează! Izbește lipsa de dinamism, caracterul static și inexpresiv de cromolitografie, chiar acolo unde poetul pune suflet, mergând până la izvoarele lirismului său scăldat de lumină și optimism, ca de pildă în poezia Holde.” [17] Imitația șablonardă a unor imagini-clișee din Vioara roșie este compensată, „încurajator”, de lărgirea orizontului tematic, prin introducerea „figurii


123

muncitorului antrenat în întrecerea socialistă”, începând cu poemul Nicolae, pentru a se așeza definitiv în imaginarul volumului din 1951, Vișinul lui Vania, alături de cel de-al doilea element-pivot al profilului-prototip uman, „țăranul co-participant la construirea gospodăriilor colective”: „Victor Tulbure îmbrățișează cu privirile sale bucuria nouă a țăranilor care înjghebează primele gospodării colective, munca devenită cinste, onoare, așezările patriei dragi, unde se manifestă pulsul transformărilor înfăptuite din îndemnul partidului călăuzitor.” [18] Unele poeme, precum Plute pe Bistrița, sunt amendate de către Geo Șerban din cauza supralicitării sincerității ca ipostază a aprecierii estetice, care deformează idealizant „realitatea autentic-socială”: „Aici (…) Tulbure este este un poet sincer, devotat cauzei. Cu toate acestea, în versurile de care am vorbit, el păcătuiește împotriva spiritului de partid, idealizând realitatea, estompând asprimea ei uneori, greutățile reale care trebuiesc învinse și pe care partidul ne învață să le scoatem la iveală cu îndrăzneală. Este o condiție aceasta pentru un artist care vrea sincer să manifeste curaj în creație și astfel să răspundă scopului social-educativ, propriu artei pusă în slujba omului.” [19] Aceste „scăderi de viziune și tonus” sunt inerente generației tinerilor poeți, consideră autorul studiului, având în vedere opțiunea pe care aceștia au făcut-o, pledând pentru ruptura definitivă față de vechile formule poetice „decadente și perimate”: „În locul atmosferei morbide dinaintea celui de al doilea război mondial, îmbâcsită de cultul individualismului feroce, de încurajare a curentelor filozofice mistice și de răspândirea naționalismului șovin, care nu putea decât să deruteze și să-l împingă pe tânărul scriitor spre arta falsă a poeziei pure, impersonale, a psihologismului irațional (acestea se și premiau!) cel ce-a pornit să cânte pe strunele Viorii roșii, și ca el atâția alții mai apoi, au cunoscut repede după primii lor pași atmosfera cea mai propice creației, condiționată de sprijinul neîncetat al partidului. Acest sprijin s-a concretizat în îndrumarea artistului spre realitatea revoluționară, adevărată întoarcere la sursele de înflorire a artei din toate epocile, paralel cu recomandarea clasicilor ca exemplu de conștiință creatoare.” [20]

Volumul de Versuri din 1952 cuprinde unele re-editări de poeme din volumele anterioare, dar funcționează dominant ca liant între etapa creatoare anterioară și ce ilustrată de Lauda Patriei (1955), o perioadă-creuzet de „așezare în model” și îmbogățire a orizontului tematic prin lecturi din poeții – standard: „În Versuri - unde se mai strecoară destule scăderi, de data aceasta însă neimportante în raport cu tendința rodnică, cu lirismul substanțial care-și face apariția, deși încă timid – există semne suficiente că poetul își va da curând măsura talentului său. Fiindcă vorbeam mai înainte de exercițiu, să amintim că un rol activ în această regenerare trebuie să-l fi jucat traducerile din lirica sovietică, din bardul poporului ucrainean, Sevcenko, precum și din poeți bulgari. Nimic surprinzător nu va fi dacă într-o bună zi poetul nostru se va destrăinui și vom afla că poemul amplu de azi Vară fierbinte l-a scris stimulat de contactul cu poezia lui Gribaciov.” [21]

Lauda Patriei încadrează definitiv opțiunea lirică a poetului, marcând „revirimentul mult așteptat al liricii lui Victor Tulbure” iar „eroul poeziei este integrat materialului de viață.” [22] Discursul său rezonează căutările poetice ale perioadei, integrându-se adecvat modelelor deja „canonizate” cărora autorul studiului le punctează, încă o dată, „relevanța estetică a abordării”: „Nici acest moment superior al evoluției lui Tulbure nu este izolat și independent de mișcarea întregului front literar (…). Încununarea unor căutări înfrigurate de ani de zile o constatăm cu bucurie în Cântare omului a maestrului Tudor Arghezi, care ajunge aici la o interesantă împlinire a propriei personalități. (…) Poetul Cuvintelor potrivite și al Florilor de mucigai găsește răspuns pentru prima dată marilor întrebări din care a țâșnit cel mai adesea creația sa, în lumina perspectivei sigure pe care i-o dă asupra vieții filozofia materialistă marxistă. (…) Condiția ca poetul liric să-și retrăiască experiența mereu îmbogățită prin participare la viața și frământările societății (deci nu în sens trăirist, individualist), și pe aceasta să clădească edificiul său poetic, este exprimată de Veronica Porumbacu într-un mod, am zice programatic.” [23] Volumul lui Victor Tulbure dezvoltă aceleași coordonate ideologizante ale viziunii, iar un poem precum Balada tovarășului care a căzut… transpune emblematic figura patriotardă a sacrificiului: „Acest om simplu, frate cu natura eternă, trebuie să moară fiindcă neînțelegând să slujească intențiilor criminale ale stăpânilor de ieri, refuză să participe la război. Evocarea firii veșnice, zugrăvirea visului pașnic, cinstit, curat nutrit de erou, pun în evidență cu măiestrie tragedia sa. Precizând cauzele tragediei în orânduirea socială


124

injustă, Victor Tulbure ne aprinde ura sfântă în suflete și ne comunică aceeași durere nemângâiată, pe care el însuși o trăiește.” [24] Filonul patriotic și „sentimentul autentic al iubirii de patrie” străbat imaginarul poetic, definind o formulă lirică proprie: „Lirismul autentic și de mult recunoscut al lui Tulbure descoperă acum sursa îmbogățirii sale nelimitate tocmai datorită intensității cu care poetul aspiră să-și împrospăteze simțămintele prin contopirea pasionată cu frământările contemporaneității.” [25] Aceasta este asimilată, în poemul Vară fierbinte publicat în același an, fundalului social al încercărilor „țărănimii muncitoare pentru a se elibera de trecut, dezvăluindu-i țelurile înalte ale luptei împotriva exploatării chiaburești. (…) Poemul câștigă în căldură, comunicând prin fiecare episod evocat dragostea imensă pe care poetul o nutrește față de viața de azi a țărănimii muncitoare, alături de care se angajează la demascarea și zdrobirea dușmanului de clasă.” [26]

În această viziune, angajând critica literară în descendența ideologiei oficiale a vremii, „Viața românescă” a anului 1956 propune un discurs dublu orientat: pe de o parte, spre explicitarea la nivel critic-conceptual a programului politic unic în studii redacționale care acționează ca supra-normă coordonatoare a scriiturii, pe de alta, spre amendarea „devierilor” și susținerea formulelor literare adecvate în operele autorilor perioadei, directive colportate apoi în sistemul de învățământ „formator” al „tinerilor aderenți” la structurile politizante.

*This paper is suported by CNCSIS project - PNII IDEI no.949. Note [1] Din raportul de activitate al C.C al P.M.R. la Congresul al II-lea al Partidului, prezentat de tovarășul Ghe. Gheorghiu-Dej, Prim-Secretar al CC. al P.M.R., în „Viața românească”, nr.1/1956, p.5 [2] Ibidem., p.6 [3] Spre noi succese, în „Viața românească”, nr.1/1956, p.7 [4] Ibidem., p.9 [5] Ibidem., p.10 [6] Ibidem. [7] Ibidem., p.10-11 [8] Ibidem., p.11-12 [9] Ibidem., p.12 [10] Ibidem. [11] Geo Șerban, Victor Tulbure: De la „Vioara roșie” la „Vară fierbinte” în „Viața românească”, nr.1/1956, p.212 [12] Ibidem., p.212-213 [13] Ibidem., p.213 [14] Ibidem., p.214 [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem., p.215 [18] Ibidem., p.216 [19] Ibidem., p.217 [20] Ibidem. [21] Ibidem., p.218 [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem., p.219 [25] Ibidem., p.220 [26] Ibidem., p.225 Bibliografie ***Din raportul de activitate al C.C al P.M.R. la Congresul al II-lea al Partidului, prezentat de tovarășul Ghe. Gheorghiu-Dej, Prim-Secretar al CC. al P.M.R., în „Viața românească”, nr.1/1956 *** Spre noi succese, în „Viața românească”, nr.1/1956 Șerban, Geo, Victor Tulbure: De la „Vioara roșie” la „Vară fierbinte” în în „Viața românească”, nr.1/1956


125

Statutul literaturii române în sistemul de învăţământ postbelic. Perioada 1948-1989

Prof. dr. Nicolae Ioana,

Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi Abstract: Our study analyses the impact of the ideological doctrine on literature during 1948-1989, especially on the textbooks included in the educational system of the epoch. Literature itself has been totally subjected to the totalitarian ideology, turning into a propaganda instrument for the people reconversion mechanism. The political criteria have functioned as an obligatory over-imposed selection strategy in teaching literature, being teoretically defined by various political programmatic texts. Keywords: Romanian teaching system in 1948-1989, literature textbooks, political canon, education.

I.1. „Epuraţia” manualelor de literatură Pornind de la biografia compromisă a oamenilor, epuraţia se răsfrânge şi asupra cărţilor sau,

în cazul temei de care ne ocupăm aici, a manualelor. La aproape o lună de la schimbarea de regim, Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor dă publicităţii un comunicat prin care „aduce la cunoştinţa editorilor şi autorilor de manuale de curs secundar (teoretic, normal, seminarial, comercial şi industrial) că s-au dat dispoziţiuni să se oprească tipărirea acestor manuale urmând ca să fie revizuite de către o comisie specială ce va funcţiona la minister.” [1] Revizuirea urmează a fi făcută pe baza condiţiilor prevăzute în convenţia de armistiţiu (art. 16), care, trebuie spus din nou, este emanaţia tuturor puterilor aliate, chiar dacă a fost semnată, ca mandatar al acestora, de mareşalul Malinovski. Având originea în acest act, Legea 486 privind epuraţia instituţiilor publice, publicată la 18 septembrie 1944, consacră dreptul autorităţilor de a interveni, a cenzura sau a elimina orice persoană, publicaţie sau lucrare care au vreo legătură cu doctrina şi mişcările fasciste. Procesul e de durată, din moment ce, până la sfârşitul anului 1948, apar cel puţin 6 liste masive conţinând publicaţii şi cărţi interzise. Diferite materiale (articole, documente oficiale, comunicate) apărute în presă în această perioadă evidenţiază caracterul obsesiv al epuraţiei, despre care se vorbeşte în tonuri ultimative şi care e însoţită uneori de ameninţarea cu sancţiuni foarte severe în cazul sustragerii de la imperativele ei. Reproducem, spre exemplificare un astfel de comunicat: „Prefectura poliţiei Capitalei aduce pe această cale la cunoştinţa tuturor bibliotecilor învăţământului superior că, în virtutea art. 16 din convenţia de armistiţiu, toate lucrările şi publicaţiunile interzise, vor fi retrase din circulaţie, fiind inventariate separat şi închise în dulapuri sau în încăperi speciale. Operaţiunea de mai sus, se va face sub directa supraveghere a şefilor instituţiilor respective. Cei care vor contraveni prezentului comunicat, vor fi trimişi în judecată şi pedepsiţi potrivit dispoziţiunilor legii nr. 651/944, referitoare la sancţionarea celor vinovaţi de sabotarea aplicării convenţiei de armistiţiu.”[2]

În privinţa mijloacelor de învăţământ, la începutul intervalului de timp de care ne ocupăm aici, acţiunea de epurare îi vizează atât pe autori cât şi textele conţinute, din moment ce nu doar manualele de literatură sunt vizate de acest proces, ci şi cele de geografie, ştiinţele naturii etc.: „Alături de epuraţia oamenilor se impune şi epuraţia manualelor. Cum epuraţia trebuie făcută la lumina zilei, trebuie să scoatem la iveală toate textele criminale prin care a fost îndemnat tineretul la ura şovinistă şi a fost educat în spiritul antisovietic, antimaghiar şi antisemit. Pe această cale, facem un călduros apel către profesori, părinţi şi elevi ca să demaşte pe toţi acei care s-au făcut complici la opera de rătăcire a tineretului pe căile reacţiunii impusă de trădătorii din fruntea ministerului instrucţiunii”.[3]

Totuşi, în absenţa altora noi, manualele incriminate în astfel de texte nu sunt scoase imediat din circulaţie. Ele continuă să fie utilizate în sistemul de învăţământ în condiţii stabilite de o comisie cu însărcinări speciale în această privinţă, care recurge la procedee improvizate: „Ministerul Educaţiei Naţionale aduce la cunoştinţa d-lor directori şi profesori din învăţământul de toate gradele că au obligaţia să controleze toate manualele de care se folosesc elevii, pentru a vedea


126

dacă ele au fost aprobate de Minister, sau dacă au fost modificate după indicaţiile lui. În manualele din ediţii mai vechi vor lua măsuri ca, fără întârziere, toate pasagiile propuse pentru modificare de către comisia specială de revizuire să fie şterse cu tuş, aşa ca citirea lor să devină absolut imposibilă şi pentru ca pasagiile ce cuprind hărţi contrare stărilor de astăzi sau texte în întregime eliminabile, să fie rupte şi arse.”[4]

Pentru ocultarea textelor şi autorilor dăunătoare din punct devedere ideologic din manualele de literatură existente, din respectiva comisie fac parte Pompiliu Constantinescu şi Perpessicius, iar între manualele supuse acestui examen ideologic se află şi „Cartea de limba română” întocmită de D. Caracostea şi D.R. Mazilu, încă dinaintea celui de al doilea război mondial.

Începând cu toamna anului 1945, sunt elaborate, editate şi puse în circulaţie noi manuale de literatură îndeosebi pentru învăţământul liceal. Cele mai importante sunt elaborate de Iorgu Iordan şi H. Sascuteanu (1945), respectiv Al. Rosetti, J. Byck şi Perpessicius (1946), reeditate anual până în 1948 inclusiv. Caracterul de noutate al acestor manuale constă în primul rând în faptul că se acomodează cu imperativele politice ale întregii Europe a acestui moment (vezi şi Convenţia de armistiţiu) eliminând „toate textele criminale prin care a fost îndemnat tineretul la ura şovinistă şi a fost educat în spiritul antisovietic, antimaghiar şi antisemit”. Apar şi scriitori „contemporani progresişti” [5] care nu fuseseră cuprinşi în manualele dinainte de 1944, dar a căror prezenţă este pe deplin justificată (Mihail Sadoveanu) sau tolerabilă (V. Eftimiu, G. Topârceanu). Pe de altă parte, presiunea momentului politic determină introducerea în unele dintre aceste manuale a unor autori care, prin prezenţa lor, anunţă politizarea şi ideologizarea masivă a reflectării literaturii în sistemul de învăţământ: de Barbu Lăzăreanu, D. Corbea, Al. Şahighian, E. Luca, A. Toma, şi sovieticii N. Ostrovski, M. Ilin şi N. Ogniev. Tratarea celorlalte fenomene, epoci, şcoli literare, texte şi scriitori români nu suportă încă deformări de factură ideologizantă. Această situaţie persistă până în anul 1948 când, după promulgarea Legii de reformă a învăţământului (Decretul nr. 175 din 3 august 1948) întregul sistem educaţional românesc intră sub zodia nefastă a ideologiei comuniste de tip stalinist.

I. 2. Noul discurs cultural I. 2. 1. Concepte Paralel cu procesul epuraţiei (concept prim al instaurării unei viziuni puternic ideologizate

asupra literaturii), diferite demersuri publicistice care se desfăşoară în aproape toate publicaţiile vremii, imediat după 23 august 1944, pun în circulaţie concepte puternic ideologizate care contribuie la constituirea unui nou discurs cultural. De altfel, chiar în discursul epurator se află sugestiile principiilor legitimatoare ale unei literaturi situate sub semnul doctrinei politice care se va impune după 1948. Sintagma „colaboraţionism politic” anexată incriminator prestaţiei unor scriitori interbelici se va însoţi curând, în cazul unora dintre ei, cu aceea de „colaboraţionism estetic”, considerat cel puţin tot atât de culpabil din momentul în care „estetismul” devine trăsătură reacţionară a literaturii „burghezo-moşiereşti”.

Pe de altă parte, este pus în circulaţie un concept care face inoportună exercitarea criticii estetice şi expediază creaţia în zona simplei funcţii de popularizare şi de susţinere propagandistică a unor idei politice: literatura pentru mase, cu sintagmele sinonime „literatura pentru popor”, „pentru cei mulţi” etc. În asociere cu îndemnurile la părăsirea „turnului de fildeş” şi la dinamitarea acestui simbol al neangajării, pledoariile favorabile literaturii pentru mase contribuie la reapropierea literaturii de militantismul şi atitudinea socială pe care Eugen Lovinescu încercase până de curând (1943) şi reuşise într-o măsură considerabilă să le ţină la distanţă de creaţia artistică.

O mulţime de scriitori, mărunţi sau cu o anumită semnificaţie onomastică, cu sau fără legături cu stânga politică, proclamă ideea „artei pentru mase”, în articole de multe ori patetice, cu o gesticulaţie frazeologică teatrală, ori în poeme avântate şi purtătoare de mesaj socio-politic: Virgil Prodan („Misiunea scriitorului”, în „Fapta” din 4 octombrie 1944), Ion Pas („Trăiască libertatea!”, în „Libertatea”, 25 august 1944), Miron Radu Paraschivescu („Organizarea libertăţii”, în „Ecoul” din 5 septembrie 1944), Dan Petraşincu („Reclădirea literaturii”, „Vremea”, 6 septembrie 1944), Oscar Lemnaru („Participarea maselor”, „Dreptatea”, 6 septembrie 1944), Virgil Gheorghiu („Imn


127

pentru sfârşit de veac”, poem publicat în „Dreptatea” din 14 septembrie 1944), Ion Caraion („Continuăm…”, în „Fapta”, 24 septembrie 1944), Cicerone Theodorescu („De la turnul de fildeş la atelierul scriitorului”, în „Tribuna Poporului” din 18 octombrie 1944) etc.

Opţiunea pentru angajamentul social al scriitorului nu este doar individuală, ci se manifestă chiar şi în forme instituţionale exprimând, aparent, adeziunea întregii bresle a scriitorilor. Imediat după alegerea sa în fruntea Societăţii Scriitorilor Români, la 17 septembrie 1944, Victor Eftimiu face o declaraţie care angajează întreaga comunitate literară, fără ca din interiorul acesteia să manifeste vreun semn de opoziţie sau dezaprobare: „Fără să abdice de la crezul artistic, scriitorul român înţelege să părăsescă izolarea de până azi şi să devină un luptător social, un luminător, un călăuzitor al neamului, câştigând, astfel, locul ce i se cuvine în noua organizare a lumii”.[6]

Ca o confirmare, la scurt timp după alegeri, Comitetul de conducere al S.S.R. exprimă oficial adeziunea scriitorilor la Proiectul de Platformă al Frontului Naţional Democratic, lansat din inţiativa Partidului Comunist Român. În mod semnificativ, actul aderării este salutat în termeni inechivoci de mai multe publicaţii ale momentului, aflate pe poziţii politice diferite: „Libertatea” („Scriitorii români şi Proiectul de platformă al Partidului comunist”), „Dreptatea” („Scriitorii părăsesc izolarea”), „Ultima oră” („Scriitorii în slujba poporului. Societatea Scriitorilor Români participă la politica statului”.)

Nu în ultimul rând, trebuie adăugată la lista elementelor din care se constituie noul discurs cultural, deschiderea scriitorilor români, voluntară sau la comandă (dar încă fără consecinţe în caz de neexecutare), către modelul literaturii sovietice, cu tot ce presupune acesta, inclusiv sub aspectul criticii şi literaturii marxist-leniniste. Un text („Organizarea libertăţii”), nu singurul, semnat de M.R. Paraschivescu vădeşte o adeziune entuziastă la acest model: „Vom putea avea câmpul lărgit prin prezentarea şi examinarea atentă a operelor de literatură şi artă sovietică, tărâm ce până astăzi era complect interzis. Vom vedea cu acest prilej că noua critică, noua poezie şi ştiinţă sovietică aduc o perspectivă lărgită şi adâncită asupra fenomenului artistic”. Până în 1948 şi, evident, cu o frecvenţă extraordinară, şi după aceea, apar numeroase astfel de texte în presa românească.

În aceeaşi perioadă, prin publicistica unor scriitori, încep să fie folosite cu frecvenţă crescândă concepte care, asociate literaturii, contribuie la constituirea unui discurs cultural în care dimensiunea estetică nu-şi mai află locul: marxism (sau marxism-leninism), materialism dialectic, critica sovietică, critica lui Belninski sau Dobroliubov (deseori invocaţi ca modele ale criticii materialiste), exemplul literaturii sovietice (ca model creator pe care trebuie să-l susţină „critica de îndrumare”) etc. Ion Călugăru, Miron Radu Paraschivescu, Dan Petraşincu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Victor Eftimiu, Sergiu Filerot, Saşa Pană etc., la care se adaugă George Călinescu prin entuziasmul cu care aderă, publicistic, la ideea angajamentului social al scriitorului („lucrător intelectual”) sunt doar câteva exemple de scriitori care, deşi nu-i contestă principiile, micşorează spaţiul de manifestare a criticii estetice.

În sfârşit, conceptul fundamental în jurul căruia se alcătuieşte noul discurs cultural care legitimează literatura creată în anii cincizeci este realismul socialist. Deşi apare cu frecvenţă relativ redusă în publicistica românească înainte de 1948, acest concept tinde încă de acum să devină structurant, indicând înscrierea inevitabilă a creaţiei literare şi a criteriilor de instituţionalizare educaţională a acesteia în cadrele ideologiei leninist-staliniste. Oricum, sintagma se instalează destul de repede în noul discurs cultural, unul dintre primele texte care o foloseşte apărând la 27 octombrie 1944: „Ca reprezentant al masei de care nu trebuie să se socotească un element lăturalnic omul de litere al vremii noi trebuie să aibă o atitudine de realism socialist.” [7]

Moştenirea literară (cu diferite variante sintagmatice, între care valorificarea critică a moştenirii literare), caracterul de clasă, lupta de clasă, literatura progresistă, literatura sovietică, critica marxistă etc. sunt doar o parte dintre conceptele asupra cărora nu ne mai oprim şi care se adaugă unei alte categorii conceptuale, cu caracter incriminator: duşman de clasă (sau al poporului), cosmopolitism, estetism, decadentism, spiritul burghez, reacţionar, intimism, naturalism etc.


128

Fără a fi oficializat, în cei trei ani şi jumătate de după 1944 discursul cultural se formează prin convergenţa a doi vectori: pe de o parte, demersurile presei şi ale unor instituţii generate de partidul comunist („Scânteia”, „Scânteia tineretului” – între cele cu caracter imediat politic – iar ceva mai târziu, în 1947, „Contemporanul” şi „Revista literară” – ca publicaţii culturale, ARLUS, editura şi librăria „Cartea rusă”); pe de altă parte acţiunea publicistică a unor scriitori, determinată fie de entuziasmul sincer al schimbării, fie de convingerile de stânga pe care unii dintre ei le aveau dinainte, fie pur şi simplu din dorinţa de a se înscrie rapid într-o direcţie care se anunţa profitabilă. Până în 1948, primul vector nu este imperativ şi nu îşi anexează un set de sancţiuni, iar cel de al doilea este sau pare, deocamdată, voluntar.

I. 2. 2. Aplicaţie pe câteva manuale de literatură La o zi după publicarea Legii privind reforma învăţământului (Decretul 175 din 3 august

1948), un articol din ziarul „România liberă”, apărut sub semnătura lui J. Botez, anunţă noi manuale pentru anul şcolar 1948-1949, care urmează să pună capăt modului „burghez” de reflectare a literaturii în sistemul educaţional şi să fie întocmite integral în conformitate cu principiile leninist-staliniste: „Manualele de învăţătură pentru anul şcolar ce vine se vor primeni ca nişte rufe mult purtate şi vom urmări altceva decât pricopseala cutărui ori cutărui autor ori ale vreunor trusturi de autori. Cartea, după noi, nu e o marfă cu care să faci cât mai mult aliş-veriş... Şcolarii de azi nu vor mai avea nimic de îndurat nici de pe urma lăcomiei, nici a prostiei unor asemenea făuritori de manuale care, în loc să aducă lumina, semănau bezna în mintea şcolarilor.”

La scurtă vreme, un text [8] publicat în revista „Contemporanul” supune unui sever rechizitoriu manualele pentru cursul superior al liceului (clasele a VI-a, a VII-a şi a VIII-a) elaborate în 1946 de Al. Rosetti, I. Byck şi Perpessicius, care, deşi apărute „o dată cu transformările sociale şi politice petrecute în ţara noastră […] după 23 august”, nu ar fi mult diferite de „manualele de tip vechi”: „Lipsite de orice concepţie ştiinţifică şi străduinţă metodologică în interpretarea literaturii, dispreţuind cu tot dinadinsul elementara probitate ştiinţifică, falsificând conţinutul real al literaturii noastre, izolând-o de forţele sociale în luptă, manualele şcolare de tip vechi au fost ani de zile unul din instrumentele educaţiei reacţionare, obscurantiste, care s-a făcut tineretului.”

Fapt important, unul dintre aspectele cel mai aspru criticate în acest articol este viziunea şi modul elogios în care autorii manualelor prezintă personalitatea şi activitatea lui Titu Maiorescu („conştiinţa cea mai limpede, cea mai ordonată, cea mai stăruitoare”), exprimându-şi astfel adeziunea la concepţia sa estetică şi recomandând elevilor o atitudine similară: „Prin această luare de poziţie, autorii manualului se raliază «în jurul stindardului» purtat de Maiorescu şi încearcă încă şi astăzi să educe tineretul în spiritul unei concepţii care a fost de mult învinsă şi trecută la lada cu vechituri a istoriei.”

Modul în care justifică Ion Mihăileanu caracterul grav al unei astfel de „poziţii” reprezintă, de fapt, perspectiva ideologică oficială în care se va cuprinde pentru mai mult de un deceniu de acum înainte imaginea maiorescianismului, devenit din acest moment un duşman neîmpăcat nu numai al literaturii realist-socialiste, dar şi al sistemului politic cu care aceasta se asociază, pentru că „această concepţie a îndepărtat decenii de-a rândul pe scriitorii noştri de aspiraţiile poporului, fiind expresia lipsită de echivoc a intereselor reacţionare ale moşierimii româneşti. Sprijinit de clasele exploatatoare din România, Maiorescu, «conştiinţa cea mai limpede», a îndreptat atacuri fioroase împotriva lui Gherea, care a încercat să introducă metoda materialismului istoric în interpretarea literaturii române, atacuri care loveau de fapt, nu atât pe Gherea cât poziţiile în cultură ale tânărului proletariat românesc”.

Un alt fapt considerat inacceptabil în manualele respective este opţiunea acestora pentru întâietatea principiului estetic şi pentru teza conform căreia „individualismul rămâne la baza oricărei încercări literare fecunde”, ambele opţiuni concretizându-se preferinţa pentru „poezia individualistă ruptă de masse, antisocială” şi „introducerea în manualul de clasa a VIII-a a poeţilor Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, AL.T. Stamatiad, I. Pillat, a «criticului» M. Dragomirescu, a prozatorilor Gib Mihăescu şi Al. O. Teodoreanu.”


129

De pe poziţiile leninist-staliniste, devenite totalitare după 1948, reprobabilă este şi insuficienta reliefare a literaturii şi a activităţii progresiste a unor scriitori sau oameni de cultură, „tendinţa de a minimaliza, de a trece sub tăcere sau chiar de a falsifica contribuţia ideologică şi literară a scriitorilor progresişti”, cum ar fi Nicolae Bălcescu, căruia, „acordându-i doar o jumătate de pagina de analiză” autorii manualului „încearcă să [îi] şteargă patriotismul său curat, isvorât dintr-o puternică legătură cu massele, concepţia sa ştiinţifică asupra lumii, concepţie în care a suferit, direct sau indirect, influenţa marxismului”.

„Aceeaşi tendinţă de a îngropa conţinutul progresist al literaturii noastre” este sesizată în selecţia textelor din scriitorii clasici, acuzându-se absenţa poeziilor Împărat şi Proletar şi Noi vrem pământ sau a povestirii Moş Ion Roată şi Unirea.

Preferinţa pentru „I. Eliade Rădulescu, trădătorul maselor populare”, pentru proza ideologică eminesciană, „inspirată de concepţia reacţionară a marilor moşieri conservatori” sau evidenţierea valabilităţii universale a tipologiilor caragialiene sunt, în viziunea oficială exprimată de Ion Mihăileanu, alte aspecte condamnabile ale acestor manuale care „constituie, în actualele împrejurări, când se trece la aplicarea practică a Reformei învăţământului, o primejdioasă încercare de a orienta pe elevi înspre ceea ce a existat reacţionar în literatura română, de a-i forma într-un spirit contrar intereselor poporului”.

Cazul manualelor elaborate de Al. Rosetti, I. Byck şi Perpessicius conduce la două concluzii care, deşi par a se contrazice, contribuie la clarificarea tabloului ideologico-literar al perioadei 1944-1948, în rama căruia se cuprinde şi regimul de existenţă a literaturii în sistemul educaţional al acestor ani:

1. Deşi selecţia autorilor şi a textelor şi tratarea fenomenelor literare rezultă dintr-o grilă preponderent estetică, fără abdicări grave de la principiul specificităţii actului artistic, utilizarea acestor manuale în învăţământul liceal a fost tolerată până în anul 1948

2. Deşi fac concesii ideologice (tratarea extensivă a lui C. Dobrogeanu-Gherea, referirile la „scriitorii progresişti”, de exemplu A. Toma, care încep să fie mitologizaţi de noul regim), utilizarea acestor manuale după anul 1948 este considerată inacceptabilă şi chiar profund dăunătoare pentru şcoala românească.

Documentele curriculare şi manualele ulterioare acestuia vor conduce nu numai la desfigurarea literaturii române, dar şi la mutilarea spirituală a mai multor generaţii studioase.

I. 2. 3. 1948-1965 Începând cu anul 1948, statutul literaturii în sistemul de învăţământ românesc se modifică

radical, în sensul determinării politico-ideologice care devine totală. Primul document curricular care fixează politizarea completă a studiului literaturii apare în

câteva broşuri pe parcursul anului 1950, sub egida Ministerului Învăţământului Public, la Editura de Stat, cu titlul Istoria literaturii române. Teze provizorii (pentru clasele a IX, a X-a şi a XI-a).

După acest provizorat, în anul 1952 devine obligatorie o „Programă pentru clasele VIII-XI” [9], elaborată de Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academei R.P.R., în colaborare cu Institutul de Știinţe Pedagogice şi Uniunea Scriitorilor din România şi aprobată de Ministerul Învăţământului Public cu nr. 32.203/1952, care fixează în termeni stricţi regimul de existenţă a literaturii române în şcoala liceală şi în spiritul căreia vor fi alcătuite manualele şcolare până în jurul anului 1965.

I. 2. 3. 1. Finalitatea didactică a acestei discipline este formulată inechivoc, atât sub aspect instructiv cât şi formativ şi vizează subordonarea acestor două componente esenţiale ale actului educaţional faţă de ideologia marxist-leninistă: „Scopul cursului. Studiul istoriei literaturii române în şcoala medie are ca scop instruirea şi educarea elevilor în spirit comunist, formarea la elevi a concepţiei marxist leniniste despre viaţă şi despre artă, educarea lor în spiritul dragostei faţă de patrie, a devotamentului faţă de cauza clasei muncitoare şi a partidului ei. Importanţa literaturii române constă în faptul că în cele mai bune opere ale ei din trecut s-a reflectat lupta poporului român pentru libertate şi progres, iar în literatura actuală se reflectă lupta şi activitatea oamenilor muncii din R.P.R. pentru construirea socialismului şi apărarea păcii. […] Studiind istoria literaturii


130

române ca un proces complex, care oglindeşte pe plan ideologic istoria luptei de clasă din ţara noastră, elevul trebuie să distingă în acest proces două aspecte legate organic între ele: geneza socială a literaturii şi funcţia ei socială”.

În raport cu aceste scopuri, nespecifice literaturii, se structurează întregul document curricular, din al cărui conţinut se pot extrage următoarele principii de selecţie şi organizare:

I. 2. 3. 2. „Valorificarea critică a moştenirii literare” şi „literatura nouă”. Una dintre cele mai dramatice observaţii pe care le prilejuieşte programa, chiar şi unui ochi minim avizat în domeniu, este absenţa unor nume semnificative ale literaturii noastre. H.P. Bengescu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mateiu Caragiale nu sunt nici măcar amintiţi, iar Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu sunt menţionaţi doar ca exponenţi ai estetismului „reacţionar”.

Selecţia fenomenelor, a scriitorilor şi a textelor propuse spre studiu derivă în mod imediat din scopurile enunţate în programă şi, evident, din operaţionalizarea unei grile ideologizante în spirit marxist-leninist. Exemple pot fi culese din multe secvenţe ale programei. La prezentarea romantismului, de pildă, documentul cere să fie prezentate ideile lui „Marx şi Engels despre lupta între elementele progresiste şi reacţionare în sânul romantismului”. Cezar Bolliac („Clăcaşul”), Raicu Ionescu Rion (ca exponent al şcolii critice gheriste), Ion Păun Pincio (prin „lirica sa, expresie a suferinţei vieţii în societatea burgheză), Traian Demetrescu (cu poezia antimonarhică „Fotografii regale”), N. Beldiceanu („Dezmoşteniţii”), C. Mille, Anton Bacalbaşa, D. Th. Neculuţă („Cor de robi”, „Înainte”), N. D. Cocea („Regele, complice al asasinilor”, „Palatul. Gazdă de hoţi”), A. Toma (prezent şi în secvenţa dedicată interbelicului, cu 6 ore, şi în perioada de după 23 August 1944, prin textele „Silvester Andrei salvează abatajul” şi „Popor, izvor renăscător”), Al. Sahia („Uzina vie”, „Ploaia din iunie”), M. Beniuc („Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej”), Maria Banuş („Patronul”, „În munţii Georgiei”), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca”), Nicolae Moraru şi Aurel Baranga (cu piesa „Pentru fericirea poporului”) etc.

Este de observat, pe de altă parte, că textul programei recomandă sancţionarea aspră a activităţii literare, sociale sau politice a scriitorilor care, neputând fi totuşi ignoraţi, nu corespundeau întrutotul grilei ideologizate a epocii.

„Latinismului” Școlii Ardelene i se impută „caracterul antiştiinţific şi reacţionar”, „încercarea de denaturare a limbii vorbite de popor”. De altfel preocuparea cărturarilor ardeleni pentru afirmarea originii limbii latine este amintită în treacăt şi doar ca modalitate pentru a se „susţine teza prezenţei continue a românilor în Transilvania”.

Lui I. H. Rădulescu nu i se iartă „trădarea mişcării revoluţionare” şi „consecinţele acestei trădări asupra activităţii sale”.

Un foarte lung paragraf amendează aspru „efectele dăunătoare asupra craţiei lui Vasile Alecsandri a [sic!] influenţei ideologiei claselor dominante; […] legăturile poetului cu cercurile politice ale claselor exploatatoare şi curtea regală”; „diversiunea naţionalist-şovină” etc. Abaterile poetului sunt privite, totuşi, cu o anumită toleranţă, din moment ce, în finalul capitolului care îi este dedicat, se evidenţiază „importanţa moştenirii literare a lui Vasile Alecsandri în făurirea noii noastre culturi socialiste”.

În alt loc, programa nu cruţă „declinul activităţii creatoare a lui B.P. Haşdeu, spre sfârşitul voeţii, sub influenţa ideologiei claselor exploatatoare”.

Nici C. Dobrogeanu-Gherea nu scapă criticilor, fiind sancţionat pentru „inconsecvenţele ideologice în domeniul esteticii şi criticii literare, rezultat al liniei oportuniste pe care s-a [sic!] desfăşurat gândirea şi activitatea sa politică”. Piesă importantă pentru aprecierea acestor „inconsecvenţe” este „caracterizarea dată de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej activităţii lui C. Dobrogeanu-Gherea”, pe care programa o recomandă, ca şi în alte situaţii de o anume delicateţe în care poziţia partidului este considerată argumentul cel mai puternic pentru înţelegerea lor „corectă”.

„Presiunea ideologică a claselor dominante” este făcută responsabilă şi pentru „alunecarea – uneori – a sincerului patriotism al poetului (M. Eminescu – n.n.) în naţionalism şovin”, dar, ca şi în


131

cazul lui Alecsandri, creaţia eminesciană este considerată aliat ferm „în lupta de astăzi a poeziei noastre împotriva rămăşiţelor ideologiei burgheze”.

I. 2. 3. 3. „Caracterul de clasă” şi „lupta de clasă” sunt alte două criterii care, interferate, direcţionează interpretarea textelor literare stabilite prin programa şcolară din anul 1952, către atingerea unui obiectiv formulat explicit pe parcursul programei, în foarte multe variante, dintre care cităm, la întâmplare, unul: „Elevii trebuie să-şi dea seama de caracterul de clasă al literaturii, precum şi de spiritul ei de partid”.

Grav nu este doar faptul că, prin direcţionarea exclusiv sociologistă a studiului literaturii, componenta estetică este drastic diminuată sau ignorată de-a dreptul, denaturându-se astfel astfel însăşi funcţia instructivă şi informaţia specifică acestei discipline de studiu.

Cu mult mai dramatic însă este aspectul educaţional al acestor direcţionări interpretative, trasate cu caracter de obligativitate în documentele curriculare ale epocii.

Aproape că nu există fenomen sau text literar care să nu fie exploatat sub acest aspect, indiferent cât de mici i-ar putea fi resursele în domeniu.

În locul oricărui comentariu, este mai potrivită o listă, drastic selectivă, de formulări menite să inducă elevilor nu numai imaginea unei aprige lupte de clasă, dar şi sentimentul urii pentru cei identificaţi în aceste fraze drept duşmani ai binelui popular, exploatatori nemiloşi, reacţionari etc.:

„Condamnarea aspră a asupritorilor şi a dregătorilor necinstiţi care împilau poporul” (Neculce); „Imaginea realistă a vieţii ţărănimii exploatate” (Dinicu Golescu); „Decăderea moravurilor claselor exploatatoare” (D. Bolintineanu); „Demascarea atitudinii trădătoare a claselor exploatatoare” (Bolliac); „Lupta pe tărâm cultural împotriva tendinţelor cosmopolite ale claselor exploatatoare” (Kogălniceanu); „Denunţarea exploatării ţărănimii de către boierime” (Alecu Russo); „Demascarea putreziciunii orânduirii feudale, a demagogiei liberalismului burghez, a trădării maselor populare de către burghezie” (N. Filimon); „Nepăsarea criminală a regimului burghezo-moşieresc faţă de Eminescu”; „Critica necruţătoare a familiei burgheze” (Slavici); „Întărirea influenţei putredei culturi apusene. Promovarea şi încurajarea diferitelor curente decadente, menite să abată atenţia maselor de la lupta de clasă”; „energica exprimare a urii şi revoltei împotriva boierilor care exploatează pe iobagi” (Bolliac); „accentele puternice de ură împotriva boierilor antiunionişti” (V.A.); „exprimarea sentimentului de ură împotriva asupririi” (Alecsandri); „Mărturia puternică a urii poporului împotriva exploatatorilor” (Neculuţă); „Înfăţişarea realistă a urii care trăieşte în sufletul omului din popor împotriva exploatatorilot săi”; „Puterea de demascare a duşmanilor poporului” (A. Toma)

I. 2. 3. 4. Slavism, rusofilie, sovietizare Nu există epocă propusă spre studiu, care să nu fie asociată în programa din 1952 cu diferite

evenimente politice sau culturale slave, ruse ori sovietice. Și în acest caz este de preferat o foarte scurtă listă exemplificatoare.

„Influenţa poetului rus V.A. Jukovski” asupra lui Negruzzi; „Influenţa marelui fabulist rus” Crâlov asupra lui Donici şi Gr. Alexandrescu; ”influenţa clasicilor ruşi în direcţia dezvoltării realismului critic în ţara noastră” (Odobescu); Un capitol întreg (6 ore) se numeşte „Influenţa literaturii sovietice asupra literaturii modiale”: „V.I. Lenin despre crearea culturii şi literaturii socialiste”; „I.V. Stalin despre cultura naţională în formă şi socialistă în conţinut”; „Literatura sovietică, literatura cea mai înaintată din lume. Rolul literaturii sovietice în educarea conştiinţei popoarelor din lumea întreagă”; „Literatura sovietică, în slujba construirii comunismului şi apărării păcii, strălucit exemplu de artă militantă pentru scriitorii progresişti din lumea întreagă, pentru scriitorii din ţara noastră”.

Ar mai fi de adăugat numai faptul că la finalul programei este prevăzută o listă de recomandări pentru „lecturi în afara clasei”, în care literatura rusă sau sovietică deţine aproximativ jumătate din totalul titlurilor. De consemnat, de asmenea, faptul că în această listă sunt incluse numeroase documente de partid, de la noi sau din URSS, cu valoare de directivă în creaţia, interpretarea şi studiul literaturii.


132

Evident, cele câteva criterii prezentate mai sus nu sunt singurele care structurează documentul curricular la care ne-am referit. Ele sunt însă suficiente pentru a da o imagine documentară şi, de aceea, obiectivă a modului cum literatura a devenit pe parcursul anilor cincizeci nu doar un instrument de propagandă politică, dar şi unul de formare a unor conştiinţe aproximative, structurate în jurul unor principii ideologice rudimentar maniheiste şi întemeiate aproape exclusiv doctrinar.

Trebuie să remarcăm însă că diferite ajustări ale conţinutului acestui document se vor produce totuşi. Unele dintre ele vor fi determinate de schimbarea statutului de fidelitate politică a scriitorului, cum este cazul lui Petru Dumitriu care, după fuga lui în Occident (1960) este eliminat din manualele şcolare (unde a figurat cu textile Nopţile din Iunie, Drum fără pulbere, Pasărea furtunii). Alţi scriitori, „epuraţi” după 1948, sunt recuperaţi şi reintră în circuitul didactic cu texte care le aduc reabilitarea. Exemplul cel mai notoriu este, după 1956, Tudor Arghezi, cu ciclurile 1907 (Peizaje) şi Cântare omului. Manualele de până în 1965 se vor dovedi, de asemenea, permeabile la creaţii noi care, fie că se revendică din viziunea ideologică a epocii (Străinul şi Setea, de Titus Popovivi), fie că impun prin forţa construcţiei (Moromeţii lui Marin Preda), ies, cu diferite măsuri, din schematismul şi dogmatismul epocii.

Primele manuale intrate în circulaţie după apariţia şi în spiritul acestei programe sunt elaborate în cadrul Institutului de istorie literară şi folclor al Academiei RPR: Istoria literaturii române pentru clasa a VIII-a (prima clasă de liceu), în 1953, la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, în coordonarea lui G. Călinescu (directorul Institutului), Ion Vitner şi Ovid S. Crohmălniceanu, având drept colaboratori pe I.C. Chiţimia, M. Grossu, I. Oană, I. Trestianu, V. Huber, I. Manole şi Dan Costa (pseudonimul lui Cornel Regman), cuprinde material (de la începuturi până la V. Alecsandri, inclusiv); Istoria literaturii române pentru clasa a IX-a, în 1954, elaborat de Ion Vitner şi Ovid S. Crohmălniceanu, cu colaborarea I. Breazu, I. Manole, M. Nanu şi V. Huber, cuprinzând material de la deceniul al şaselea al secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea. Perioada de la începutul secolului al XX-lea până la zi (deceniul al şaselea al aceluiaşi secol) pare a fi mult mai dificilă sub aspectul respingerilor, asimilărilor sau ajustărilor ideologice. De altfel, trebuie să remarcăm că aproape totdeauna modificările survenite în documentele curriculare sunt precedate de diferite intervenţii ale criticii literare în presa vremii. În anul 1948, articolul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, publicat de Sorin Toma în „Scânteia”, determinase sau doar anunţase eliminarea operei argheziene din spaţiul public, inclusiv din programele şcolare şi din sudiul universitar. În anul 1956, un articol intitulat Reconsiderări şi semnat de Paul Georgescu în numărul din 27 septembrie al „Gazetei litrerare” pune problema revizuirii principiului conform căreia biografia scriitorului primează asupra operei sale şi îndeamnă la relaxarea grilei ideologice care determinase scoaterea din circuit a unor creatori antebelici: „În analiza operei lui Goga şi a lui Panait Istrati trebuie să nu uităm atitudinea politică reacţionară, pe care au adoptat-o spre sfârşitul vieţii lor. Dar când făcuseră aceasta, şi poetul Goga, şi povestitorul Panait Istrati încetaseră a mai fi scriitori. Fireşte, cu filozofia mistică, idealistă, a lui Lucian Blaga, nu ne vom împăca niciodată. Această filozofie răzbate în unele opere ale sale, mai cu seamă în teatru. Dar există în opera lui Blaga numeroase poezii, a căror frumuseţe nu poate fi tăgăduită”. Chestiunea este pusă în aceiaşi termeni în cazul lui Ionel Teodoreanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion Pillat, Ion Minulescu, Al. O. Teodoreanu etc. Nu doar criticii intră în această campanie a reconsiderărilor. Câteva luni mai târziu (la 28 februarie 1957), tot în „Gazeta literară”, Mihai Beniuc contribuie la „reabilitarea” lui Octavian Goga („Poetul a fost însă prea mare, pentru ca politicianul, oricât i-au fost greşelile de grave, să reuşească să pună prin ele o lespede mortuară deasupra miezului de foc al poeziei”.), iar Petru Dumitriu pledează pentru recuperarea operei lui Lucian Blaga („După cum Rilke e unul din marii poeţi ai secolului, Blaga rămâne preţios pentru noi ca unul din marii poeţi români din perioada dintre cele două războaie mondiale.”). Un amplu articol pe o temă smilară (Probleme actuale în cercetarea moştenirii literare) tratată la modul general, dar şi cu multă prudenţă, semnează Silvian Iosifescu în „Lupta de clasă”, nr. 1, 1957.


133

O privire asupra programelor şi manualelor care tratează această perioadă, apărute până în 1965, evidenţiază fluctuaţii interesante în această privinţă. Un exemplu este programa de clasa a X-a aprobată cu nr. 61742 din 1957, care, faţă de aceea din anul 1952, demonstrează o anume moderaţie în tratarea unor curente literare şi scriitori. În 1952, simbolismul, de pildă, este definit ca „manifestare a descompunerii literaturii sub influenţa ideologiei burgheze”, caracterzată prin „ascunderea realităţii sub masca simbolurilor”, „antiunmanismul”, „scepticismul”, „individualismul”, „izolarea artistului de popor”, „cosmopolitismul (dispreţul pentru tradiţiile culturale ale poporului, imitarea servilă a modelelor apusene decadente” etc. În 1957, curentul este prezentat cu o neutralitate simplă: „Începuturile simbolismului la noi. Împrejurările în care apare”. În plus, sunt amintiţi şi propuşi spre studiu G. Bacovia (monografic) şi Ion Minulescu (sumar), iar Octavian Goga apare cu o prezentare de două ore. Cu aceeaşi surprinzătoare neutralitate sunt prezentate orientările literare interbelice care în programa din 1952 nici măcar nu erau amintite: „Curentele moderniste. Modernismul: theoretician – Eugen Lovinescu; revista Sburătorul. Dadaismul, suprarealismul, ermetismul”; „Tradiţionalismul. Gândirismul. Revista Gândirea (Cluj – 1921); întemeietor Cezar Petrescu, reprezentant, Nichifor Crainic”. Surprinzător este şi faptul că printe reprezentanţii liricii interbelice sunt amintiţi Lucian Blaga (cu Poemele luminii şi Paşii profetului) şi Ion Pillat, iar între contribuabilii la dezvoltarea prozei sunt amintiţi Mateiu Caragiale (Craii de Curtea Veche) şi Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul). Programa de literatură pentru clasele a IX-a, a X-a şi a XI-a, aprobată cu nr. 36600/1960, marchează, în multe privinţe, un regres faţă de cea din 1957. Simbolismul este doar amintit, alături se sămănătorism şi poporanism la categoria „reviste şi curente literare diversioniste”, la clasa a X-a. despre Blaga şi Pillat nu se mai aminteşte nimic, la fel nici depsre Al. Philippide şi Dimitrie Anghel, iar modernismul este propus spre discutare sub semnul „decadenţei literaturii şi artei burgheze”. Gândirismul (cu întemeietorul şi reprezentantul) ei este şi el absent. La capitolul destinat lui Arghezi se vorbeşte, în schimb, pentru prima oară după 1948 (articolul lui Sorin Toma), despre „poezia lirică cu caracter filosofico-religios (Psalmi, De-a v-aţi ascuns)”

II. 1965-1989 Un moment pe care îl considerăm decisiv în modificarea viziunii asupra statutului literaturii

ca disciplină de studiu în şcoală este recuperarea lui Titu Maiorescu. De la postura de „duşman al poporului” (cu toate trăsăturile care decurg din această calificare: estetism, cosmopolitism, reacţionarism, exponent al ideologiei claselor exploatatoare etc.) criticul junimist străbate un traseu dramatic în documentele curriculare şi în manualele şcolare anterioare anului 1965. Şi de această dată reintroducerea lui Titu Maiorescu în circuitul didactic este precedată de câteva demersuri ale criticii literare, cel mai important fiind întreprins de Liviu Rusu, care publică în numărul 5 (mai) din 1963 al revistei „Viaţa Românească” articolul Însemnări despre Titu Maiorescu. Încercarea de recuperare a criticului junimist nu e lipsită de adversităţi (Paul Cornea, N. Tertulian), dar are efecte relativ repezi, din moment ce, în anul 1966, apare prima antologie din Criticele maioresciene. Ca efect, până la finele deceniului al şaptelea, Titu Maiorescu revine în studiul liceal şi universitar, chiar dacă tezele sale privitoare la primatul esteticului asupra ideologicului vor fi în continuare supuse unor critici „partinice”.

Cert este însă că, în ciuda prelungirilor dogmatice ca şi a încercării de direcţionare naţionalistă (până la urmă, se poate vorbi aici de o recuperare a componentei naţional/identitare caracteristică, după cum am artătat mai sus, şi perioadei interbelice) a studiului didactic al literaturii, în intervalul 1965-1989 programele şi manualele didactice reflectă şi propun un canon literar în cea mai mare parte corect, care, scăzând imixtiunile datorate unor motivaţii politico-ideologice, este valabil şi astăzi. *This work was supported by CNCSIS –UEFISCSU, project number PNII – IDEI code 949/2008.


134

Note [1]Universul, 21 septembrie 1944. [2]Universul, 7 ianuarie 1945. [3]Despre unele manuale de geografie, text nesemnat, „Scânteia”, 16 octombrie 1944. [4]Universul, 11 decembrie 1944. [5]Universul, 28 octombrie 1945, ediția de dimineață. [6] Declarația programatică a noului președinte al S.S.R.-ului, Curierul, 16 septembrie 1944,cf. Cronologia vieții literare românești, vol. I, coordonator acad. Eugen Simion, coordonator redacțional Andrei Grigor, Editura Muzeul Literaturii române, București, 2010. [7]Sergiu Filerot, Literatură pentru mase, Victoria, 27 octombrie 1944. [8]Ion Mihăileanu, Pentru o concepție științifică în manualele de limba și literatura română din învățământul mediu, Contemporanul, 10 septembrie 1948. [9] Programa pentru clasele VIII-XI, RPR. Ministerul Învățământului Public, Institutul de Științe Pedagogice, București, 1952.


135

Statutul literaturii în sistemul de învăţământ românesc înainte de 1948

Prof. dr. Nicolae Ioana,

Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi Abstract: After 1948, the Inter-War Romanian educational system changed due to the brutal intrusion of the political factor which structurally modified the literature teaching perspective. The abusive politically-coined pact distorted Spiru Haret’s educational reforms up to the total subjection of literature textbooks to the dominant doctrine. Our study analyses these ideological changes in teaching literature by comparison to the former Inter-War educational system, with a special view on literature textbooks. Keywords: Spiru Haret’s reforms, educational system, literature textbooks, political intrusion.

O bună înţelegere a modificărilor survenite, sub presiune politico-ideologică, în modul de

elaborare a documentelor curriculare şi a manualelor de literatură în perioada postbelică necesită o cunoaştere corectă a situaţiei respective în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. Sub anumite aspecte, imaginea rezultată din investigarea acestei epoci poate facilita, prin comparaţie, şi înţelegerea schimbărilor produse în acest domeniu după 1989, mai cu seamă începând din 1999, când s-a revenit la punerea în circulaţie şi folosirea manualelor alternative.

La începutul intervalului de timp dintre cele două războaie mondiale, învăţământul românesc se află încă sub semnul viziunii şi al reformelor haretiene, înfăptuite de Spiru Haret începând cu anul 1898. Ideea unei şcoli naţionale, nu doar în sensul unificării sistemului educaţional în liniile de coerenţă ale unei noi concepţii, dar şi sub aspectul formării tinerelor generaţii în spiritul sentimentului naţional. Această din urmă funcţie formativă o declară, într-o manieră retorică foarte convingătoare, Spiru Haret în 1905: „Şcoala românească nu va fi în stare să lămurească pentru copiii de Români ideea de patrie? Ea nu va putea să-i facă să înţeleagă ce însemnează a fi Români, nu va putea să-i facă a se deosebi de Unguri sau de Bulgari, ea nu-i va putea face să iubească pământul străbun, să simtă româneşte şi o asemenea şcoală o vom putea numi şcoală românească? Şi dacă românească nu va fi, ce rost va avea ea? Trebui-va va şcoala primară să-şi restrângă aspiraţiunile doar în a învăţà pe ţărani să se ferească de înşelăciunile logofeţilor boiereşti? Şcoala primară trebuie să fie adevărată şcoală naţională sau să nu fie de loc”.

Spiritul reformelor înfăptuite de Spiru Haret şi viziunea acestuia asupra fundamentelor şi funcţiilor învăţământului vor fi continuate în perioada interbelică de Constantin Angelescu, om de formaţie haretiană, care a deţinut funcţia de Ministru al Instrucţiunii Publice în două mandate ale guvernării liberale: 1922-1928 şi 1933-1937.

Un element de continuitate indiscutabil, identificabil cu acelaşi accent în epoca interbelică, este componenta naţională, la care se referea în discursul său Spiru Haret, citat mai sus.

Întregul învăţământ românesc interbelic, atât sub aspect organizaţional cât şi din punct de vedere curricular, apare în această perioadă puternic vectorizat în direcţia formării conştiinţei identitare şi a educaţiei patriotice, fără ca această direcţionare sa fi determinat, cum se întâmplă astăzi, reacţii contrare.

În una dintre numeroasele circulare trimise în teritoriul şcolar pentru a reglementa acest domeniu încă insuficient organizat, Spiru Haret fixa cea mai impornată dintre responsabilităţile şcolii în termenii educaţiei patriotice: „Cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să tindă”(Circulara din 22 aprilie 1897) [1].

Evident, alături de istorie, limba şi literatura română figurează într-o poziţie privilegiată în raport cu scopul pe care îl atribuia şcolii Spiru Haret şi care rămâne prioritate a învăţământului românesc şi în epoca interbelică.


136

Programele şcolare ale acestei perioade evidenţiază, în termeni diferiţi dar inechivoci, această finalitate formativă a studiului. Exemplificatoare este formularea pe care o dă acestui obiectiv Petre V. Haneş, în introducerea programei din 1935: „Scopul învăţării limbii şi literaturii române este să-i deprindă pe elevi a scrie şi a vorbi româneşte şi a-i integra, cu sentiment, cugetare şi voinţă, în totalitatea neamului din care fac parte. Ținta trebuie să fie o vie pătrundere a valorilor culturale ce se desprind din limba, arta şi puterea de viaţă a neamului românesc”. Petre V. Haneş este şi autorul mai multor manuale, pentru ciclul inferior şi superior al liceului, pe care începe să le elaboreze în 1906 şi continuă să le re-editeze, prin revizuiri succesive, pe toată durata epocii dintre cele două războaie mondiale. Exemplificăm cu câteva ediţii care demonstrează nu numai prolificitatea autorului, ci şi succesul de care se bucură el datorită atât concordanţei cu cerinţele programei, cât şi interesului public manifestat pentru manualele sale, în condiţiile existenţei mai multor oferte alternative: Carte de limba română pentru clasa a VII-a secundară, Editura Librăriei Naţionale, 1912; Carte de limba română pentru clasa a II-a secundară, Editura Alacalay, 1920; Carte de limba română pentru clasa a III-a secundară, Editura Alacalay, 1920, 1926; Carte de limba română pentru clasa a VII-a de băieţi şi fete, Editura Viaţa Românească, 1922; Carte de limba română pentru clasa a VI-a secundară, Editura Alacalay, 1927; Carte de limba română pentru clasa a VII-a secundară, Editura Alacalay, 1920; Limba română pentru clasa I secundară, Editura Naţională 1929; Limba română pentru clasa a VIII-a secundară, Editura Tipografiile Române Unite, 1935 etc. Este necesar să subliniem multitudinea manualelor şi a ediţiilor în care apar acestea, pentru că, în spiritul enunţului de mai sus, selecţia autorilor şi a textelor, ca şi modul de interpretare a acestora sunt datoare atât valorii lor formative, în sensul educaţiei patriotice, cât şi nivelului lor estetic, raportat, desigur, la nivelul de evoluţie a literaturii române în epoca în care au fost create. De exemplu, într-un manual de clasa a V-a [2] (ajuns, în anul 1935 la ediţia a IX-a), noţiunile de teoria literaturii sunt ilustrate cu texte care, într-un fel sau altul, se revendică din tematica naţională: Umbra lui Mircea. La Cozia şi Adio. La Târgovişte, de Grigore Alexandrescu, Alexandru Lăpuşneanul, de Costache Negruzzi, Viaţa la ţară, de Duiliu Zamfirescu, Ion, de Liviu Rebreanu, Pribeag şi Plugarii, de Octavian Goga, Cântecul Gintei Latine şi Dan, căpitan de plai, de Vasile Alecsandri, Te-or dărâma, bisericuţă veche, de Victor Eftimiu, Satul, de Ov. Densusianu, Luceafărul, de Barbu Șt. Delavrancea, Păstoriţa şi Pe Bistriţa, de George Coşbuc, Țara mea, de Al. Stamatiad etc.

Un tablou similar dă la iveală manualul [3] dedicat tot noţiunilor de teoria literaturii, sub semnătura altui autor prestigios al perioadei interbelice, Gheorghe Nedioglu: La fereastră, spre livadă, de Șt. O. Iosif, Cântec, de Octavian Goga, Lui Eminescu şi Sămănătorul, de Al. Vlahuţă, Păstoriţa de G. Coşbuc, Ciobănaşul, de Șt. O Iosif, Vlaicu-Vodă, de Al. Davila, Moş Ion Roată şi Unirea, de Ion Creangă etc.

Unele dintre aceste texte nu lipsesc nici astăzi din programele şcolare şi, amănunt demn de precizat, au trecut şi prin grila de selecţie a progmelor şi manualelor dinainte de 1989. Faptul arată că educaţia patriotică, căzută în dizgraţie în perioada postdecembristă, nu este o particularitate exclusivă a sistemului de învăţământ comunist. Ea are o tradiţie veche, reprezentând unul dintre vectorii principali ai sistemului educaţional interbelic.

Pe de altă parte, se poate observa în unele dintre aceste manuale o anume adecvare la tendinţele politice care începuseră să se manifeste cu o energie sensibilă în epocă în direcţia extremismului de dreapta. Atât în manualul lui Petre V. Haneş, cât şi în cel elaborat de Gheorghe Nedioglu sunt apar, de pildă, A. C. Cuza, I. Gr. Perieţeanu, ambii cu epigrame, şi Nichifor Crainic, cu poemul Noul Adam. În condiţiile în care atât genul epigramistic, cât şi poezia imnică beneficiază în epocă de contribuţii mult mai prestigioase (Cincinat Pavelescu, Al. O Teodoreanu, Octavian Goga etc.) prezenţa lui A.C. Cuza sau a lui Nichifor Crainic indică o sensibilă atingere a criteriilor de selcţie cu zona politicului.

O altă concluzie care se poate desprinde din investigarea acestor manualelor interbelice vizează existenţa unui număr însemnat de texte care abordează diferite aspecte ale problematicii sociale. Este de exemplificat aici cu romanul Răscoala, de Liviu Rebreanu, prezentat printr-o aplicaţie pe fragmentul Flămânzii în manualul lui Gheorghe Nedioglu. Autorul romanului Ion


137

pătrunde, de altfel, foarte repede în manualele şcolare cu toate cele trei romane de forţă pe care le-a creat: Ion, Răscoala şi Pădurea spânzuraţilor.

Interesant este însă că, deşi toate manualele îl includ pe I. L. Caragiale, destul de puţine dintre ele cuprind comedia O scrisoare pierdută. Un enunţ cu caracter interdictiv dintr-o programă de limba şi literatura română (1935) ar putea explica într-o oarecare măsură această ciudată absenţă: „Nu se vor îngădui poezii tendenţioase ori lecturi în care se batjocoresc sau se ridiculizează clasele sociale, categorii profesionale sau naţiuni străine.” (Petre V. Haneş) [4]. Nu ştim în ce măsură această afirmaţie exprimă un punct de vedere oficial, dar este curios că prestigiosului text caragialian îi este preferată în destul de multe manuale alternative ale epocii interbelice comedia Conu Leonida faţă cu reacţiunea.

Pe de altă parte, este de remarcat faptul că nici selecţia pentru studiul didactic a poemului eminescian Împărat şi proletar nu este o inovaţie a programelor şi manualelor elaborate în timpul regimului comunist, cum se afirmă adesea în analizele făcute după anul 1989. Textul apare pentru prima dată într-un manual [5] alcătuit Petre V. Haneş, în 1906, şi este preferat pentru ilustrarea poeziei filosofice şi de Gh. Adamescu şi Mihail Dragomirescu în manualul lor din 1918, unde este prezentat în termeni nu foarte mult diferiţi de comentariile care au făcut carieră în epoca postbelică. Un manual şcolar din 1935 [6] reia această piesă eminesciană.

La rândul lor, Mihail Dragomirescu şi N. I. Rusu acordă aceeaşi atenţie poemului respectiv, din moment ce îl includ în manualul [7] pentru clasa terminală a liceului, încheindu-şi analiza cu următoarea afirmaţie: „Nicicând nici în literatura română, nici în cea universală n-au fost formulate cu o adâncime şi o conciziune neîntrecută nemulţumirea materială omenească”.

Prezenţa lui Mihai Eminescu în manualele şcolare dintre cele două războaie mondiale poate fi, de altfel, un bun indicator al preferinţelor selective ale autorilor respectivelor instrumente didactice. Un scurt şi interesant istoric al problemei face Mircea Anghelescu, care semnalează prima prezenţă a poetului într-un ghid de uz didactic încă din 1875 şi urmăreşte apoi preferinţele autorilor de manuale interbelice pentru diferite texte eminesciene: Luceafărul (prezent în toate manualele), Glosa, Doina, Mai am un singur dor, Scrisorile (I,II şi III) sunt cele mai frecvente în manualele apocii.

Un ultim aspect pe care îl abordăm aici succint vizează caracterul predominant al criteriului estetic operaţionalizat în selecţia textelor de folosinţă didactică. De altfel, uneori, conţinutul textelor introductive ale unora dintre manualele epocii are caracter programatic: „La baza studiului literaturii trebuie să stea concepţia estetică” [8].

Faptul este vizibil mai ales după 1929, când în canonul didactic încep să-şi facă intrarea şi câţiva dintre cei mai imprtanţi scriitori intebelici: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Cezar Petrescu (cu romanul Întunecare). Între absenţele notabile, explicabile probabil prin gradul de modernitate al scrierilor lor, semnalăm numele lui Ion Barbu, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu.

Cele din urmă manuale de literatură care apar în prelungirea tradiţiei didactice şi operaţionalizează criterii de selecţie şi de interpretare a textelor proprii acestui domeniu specific sunt cele elaborate şi publicate în 1946 sub autoratul a trei prestigioşi reprezentanţi ai şcolii filologice româneşti: Al. Rosetti, I. Byck şi Perpessicius. Aceste manuale rămân în circulaţie până în anul 1948, când, după adoptarea noii legi privind reforma învăţământului, sunt eliminate din şcoală. Ceea ce li se impută este, în primul rând, viziunea estetizantă asupra literaturii, prezenţa unor reprezentanţi prestigioşi ai modernismului interbelic, „introducerea în manualul de clasa a VIII-a a poeţilor Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, AL.T. Stamatiad, I. Pillat, a «criticului» M. Dragomirescu, a prozatorilor Gib Mihăescu şi Al. O. Teodoreanu” [9] şi, fapt considerat de o mare gravitate, elogierea rolului lui Titu Maiorescu în cultura română: „Prin această luare de poziţie, autorii manualului se raliază «în jurul stindardului» purtat de Maiorescu şi încearcă încă şi astăzi să educe tineretul în spiritul unei concepţii care a fost de mult învinsă şi trecută la lada cu vechituri a istoriei.” [10]

Este momentul de ruptură, după care existenţa literaturii în sistemul de învăţământ va sta timp de aproape două decenii sub semnul deformator al ideologiei leniniste.


138

*This work was supported by CNCSIS –UEFISCSU, project number PNII – IDEI code 949/2008. Note [1] Operele lui Spiru Haret, Vol. I, Oficiale: 1881-1888, 1897-1899, ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, Editura Comunicare. Ro, Bucureşti, 2009. [2] Petre V. Haneş, Limba română pentru clasa a V-a secundară, Editura Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1935. [3] Gheorghe Nedioglu, Genurile literare, manual pentru clasa a V-a, Editura Cartea Românească, 1930. [4] Cf. Ioan Damşa, Literatura română în manualele şcolare interbelice, Editura Emia, Deva, 1999. [5] Apud Mircea Anghelescu, Eminescu în manualele şcolare, în România literară, nr. 11/2000. [6] I Bujor şi F. Ilioasa, Carte de limba română, pentru clasa a VII-a secundară, Editura Naţională Ciornei, Bucureşti, 1935. [7] Mihail Dragomirescu şi N. I. Rusu, Carte de limba română (Curs de limba română pentru învăţământul secundar), clasa a VII-a, Editura ziarului Universul, Bucureşti, 1936. [8] Gh. Adamescu şi M. Dragomirescu, Manual de limba română pentru clasa a VI, Editura Socec, Bucureşti, 1929. [9] Ion Mihăileanu, Pentru o concepţie ştiinţifică în manualele de limba şi literatura română din învăţământul mediu, Contemporanul, 10 septembrie 1948. [10] Ibidem.


139

Critică şi argumentaţie în poezie în discursul totalitar

Drd.Doina Marcu Matei

Universitatea ,,Dunarea de Jos” din Galați

Abstract: The year 1953 marked the end of Stalin’s era, but the damage had been done. Once set in motion, the great mechanism could not be stopped. Romanian literature remains subserviant to socio-political orders. Poetry manages an attack on its own nature and changes into the nuanced eco of the totalitarian discourse, with the appearance of spontaneous metaphore. Poets orderly enlist into units of word labourers, and the argumentations of the realist-socialist critique engage in full-scale crusades, led in the name of a declared and never conquered happiness. Key words: mechanism, subserviant, argumentation, crusade. În zi de 1 Mai, Ziua Muncii, apare în Contemporanul nr. 18(343) o retrospectivă a poeziei româneşti în cinci ani ai republicii. Mihai Beniuc e ferm convins că puterea comuniştilor va dăinui sute de ani şi când nepoţii vor citi poeziile tipărite în anul de graţie 1952 nu vor putea să nu simtă freamătul ardent al „timpului oamenilor muncii”. Poezia cu tendinţă nu vorbeşte doar celor aleşi. Dan Deşliu are o voce „patetică”, Maria Banuş o „simplitate” învecinată „cântecului popular”, se simt „combativităţi” la Eugen Jebeleanu, „supleţea de izvor” la Veronicăi Porumbacu,- si „precizia” lui Mihai Dragomir. Culegerea de poeme are – în viziunea lui Mihai Beniuc – şi numeroase lipsuri, în primul rând oglindirea trăsăturilor esenţiale ale vieţii. Până la urmă recunoaşte că „poezia e prea gravă… prea încruntată… pentru că lipsea… poezia de dragoste” şi abundau „clişeele”, şabloanele care aduc „plictiseală” scriitorilor. A. E. Baconki recunoaşte în Almanahul literar [Cluj, nr. 5(42) mai 1953] că poeziile lui Eugen Frunză sunt „scurte şi versificaţia este corectă şi totuşi mijloacele de expresie sunt sărace şi, culmea, proza se poate transforma în poezie.” Poezia transformată sau nu în proză are rolul ei hotărâtor în transformarea conştiinţelor. „Poeţii noştri au înfăţişat în versuri de o mare putere demascatoare atrocităţile comise de imperialişti, arătând cât de antiumane sunt faptele lor” – scrie acelaşi Mihai Beniuc în articolul „Primăvara poeziei noastre” – Contemporanul, 1 Mai 1953, nr. 18(376). Poezia „cernută, curăţată de multe lucruri de prisos” este lipsită de entuziasmul iubirii. Ei, aici e aici! Şi cerberul Beniuc are curajul… revoluţionar să descopere „cum le scapă poeţilor noştri trăsături esenţiale din viaţă…”, să ne întrebăm ce vor spune cititorii noştri citind versurile noastre peste veacuri, în legătură cu dragostea? N-o să creadă în nici un caz că pe vremea noastră s-a stins iubirea… De fapt acest lucru îl spun şi oamenii muncii azi: « Noi ne iubim. De ce nu scrieţi despre asta? » Şi-l mai frământă o problemă pe vajnicul Beniuc: „De ce or fi râs aşa de puţin poeţii prin 1950?” – aşa vor spune cititorii, bineînţeles, tot peste veacuri, aşa cât era programat comunismul să reziste – şi ca să fie în ton cu discursul epocii, Beniuc caracteriza poezia – atenţie! – ca pe „o femeie ce-şi aşteaptă mânioasă bărbatul care întârzie şi a uitat să-i spună dacă are sau nu vreo şedinţă (de partid?) în seara respectivă.” Apoteotic am putea zice dacă nu am aluneca în grotesc şi penibil. Dar la momentul când apăreau aceste cuvinte – în Contemporanul mai sus amintit – efectul scontat s-a simţit imediat. Disciplinaţi, poeţii au schimbat macazul şi au început să scrie poezii de dragoste şi poezii vesele. Aşa cerea partidul şi îndemnurile sale trebuiau îndeplinite exemplar. Eugen Frunză scrie: „Mult mi-e drag şi drag mi-o fi/ Omul - flacără pe creste/ Dârz şi simplu, zi de zi/ Făurar al ţării-aceste.” (una din cele treisprezece poezii, - să fie! – a câte două stofe fiecare), în Viaţa românească nr.3 din 1953. Capabil de iubire, e capabil, în egală măsură, de ură, dar nu oricare, ci exemplară: „urăsc pe cel ce-aşteaptă/ Socialismul mura-n gură/ Lung la vorbă, scurt la faptă/ Chiulangiul secătură.” (idem). Si-„de fericit ce este”, Eugen Frunză scrie „Cântece de iubire” – publicate în Contemporanul cu nr. 14(339) din 3 aprilie 1953. Dar versurile de iubire „îmbracă al patimei pământ”, şi aproape îşi interoghează iubita: „Simţi tu în inima ta, oare/ Dorinţa zborului ne-nfrânt/ Spre socialism, spre mai curând/ Ca spre-o grădină-mbătătoare?”, şi o avertizează deopotrivă: „Tu dragă nu mi-ai fi nicicând/ De n-ai iubi acest


140

pământ!” Ba chiar îi lasă un îndemn pentru vremuri mai puţin fericite: „De va fi vreodată/ Despărţiţi în calea grea/ Steagul luptei, ne-nfricată/ Să-l urmezi, iubita mea.” A.E. Baconsky sesizează lipsa unei „idei poetice” şi-l atacă dur pe Eugen Frunză: „Ceea ce trebuie să i se impute însă poetului Frunză este faptul că [a folosit] prozaisme şi lucruri comune. Autorul crede însă uneori că proza poate fi transformată în poezie…” Lipsa unei bogăţii de idei… „generează şabloane şi clişee, mutilează semantica… ce au efect nefast pentru că bagatelizează adevărate izvoare ale poeziei noastre… nu pot transmite cititorului marea poezie.” Şi ca să fie mai convingător, Baconsky se întoarce la argumentul de nezdruncinat: „Tovarăşul Malencov în raportul său de la cel de-al XIX-lea Congres al P.C.U.S. spunea: « în literatură şi artă apar încă multe lucrări mediocre care denaturează realitatea sovietică »” - adică şi pe cea românească a anului de graţie 1953. (Almanahul literar, Cluj, mai 1953) S. Damian e mult mai tranşant: „Critica presei noastre de partid a combătut înrâurirea concepţiei burgheze… poetul să slăvească (…) eroismul constructorilor socialismului, să-şi manifeste indignarea şi ura în faţa mârşăviei duşmanului, să scrie cu pasiune despre dragoste sau prietenie… Cum de s-a ivit o asemenea atitudine contemplativă, atât de puţin compatibilă cu menirea poetului militat, curajos?” Şi pentru un ultim argument îi înaintează în front pe cititorii vigilenţi: „Fiţi mai personali în creaţie! Acesta este îndemnul cititorilor către tovarăşii lor poeţii…” [Contemporanul, nr.28(353) din 10 iulie 1953]. Mihai Gafiţa îşi îndreaptă privirea către Almanahul literar amintind că… „în paginile publicaţiei clujene a apărut un bogat mărăciniş intimist”, mărăciniş datorat „câtorva poeţi în căutare de originalitate cu orice preţ, convinşi că,..(tu,scriitorul).... cu cât te depărtezi de pământ, cu atât faci artă mai bună.” Criticul era supărat că poemul „Bălcescu” – de Eugen Jebeleanu nu fusese gratulat de anumite publicaţii. M. Dragomir polemizează cu Baconsky acuzându-l de alunecarea în „platitudini” şi „tendinţe evazioniste”.[Contemporanul, din 11 septembrie 1953, nr. 37(362)]. La interval apare şi Lucian Raicu în Viaţa românească nr. 9 din septembrie 1953, care înfierează exemplele de „deturnare a spiritului de partid, prin însuşirea proletcultistă a unor lozinci”, folosirea de clişee care „deformează şi caricaturizează în mod vulgar o operă literară deosebit de valoroasă” – prin intervenţia Lianei Maxy asupra nuvelei Desfăşurarea de Marin Preda. Dar securea războiului este repede îngropată şi toţi se întorc la comanda socială – poezia de dragoste. Critica descoperă subit că poeţii au o „sfială” în a prezenta stări personale fireşti. Lipsa emoţiei se simte, oricât ar fi de trucată în „scheme abstracte”. „Cu poezia de dragoste nu stăm prea bine”, declară teatral Dan Costa în Almanahul literar [nr.6(43), iunie 1953]. Dar evul prea înverşunat îi îndepărta pe oameni de acest sentiment. Deveniţi maşini de execuţie a unor imperative zilnice, oamenii îşi reprimă iubirea sau, dacă o declară, o leagă de eternul luptei revoluţionare. Iubirea nu mai poate fi decât o „caldă strângere de mână ce ne-a unit în luptă zi de zi.” (Iubire, V. Nicorovici). Încercările Mariei Banuş ,ale Veronicăi Porumbacu sau ale Ninei Cassian de a scrie versuri de dragoste sunt prompt taxate de lumea… misogină a bărbaţilor-critici. Poemele de dragoste sunt fie obosit intimiste (la Maria Banuş), fie de „un răsfăţ formalist insuportabil” (la Nina Cassian), fie „şterse şi cuminţi” (la Veronica Porumbacu). Petre Dragoş, cavaler, sare în apărarea tovarăşelor poete – în Contemporanul 29(364) din 25 septembrie 1953: „Cronica lui Dan Costa este un articol de jignitoare persiflare, nejust (…) scris de pe poziţii de fapt cosmopolite (…) mlădiţele noului răsărite pe tărâmul [literaturii] trebuie ajutate să crească (…). Vrând să-şi camufleze adevărata poziţie… autorul şi-a confecţionat un întreg păienjeniş stilistic, presărat la tot pasul cu expresii şi citate menite să-l impresioneze pe cititor prin « erudiţie şi competentă » (…)” Şi pentru că intuia că războiul critic purtat în paralel în paginile Contemporanului, Vieţii româneşti sau Almanahului literar de Cluj nu se vor opri, Petre Dragoş apelează la instanţa supremă – Uniunea Scriitorilor, forul superior al editorialului de Cluj, care să „pună capăt” limbajului vehement şi necivilizat care încearcă să-şi facă loc în unele din articolele de critică literară. La distanţă de două luni de părerile prezentate de Petre Dragoş în Contemporanul, la 27 decembrie 1953, scriitorul curtat asiduu de sistemul comunist, Petre Dumitriu, face un recital pe măsură, dar de data aceasta în paginile Scânteii [1]. După ce analizează pe toate părţile intenţiile


141

poetice ale lui Mihai Dragomir – cu poemul Războiul şi Studenta de Aurora Cornu, Petru Dumitriu nu se poate stăpâni în a adresa cititorilor întrebări retorice: „Reprezintă ceva nou, o contribuţie, o împlinire a ansamblului poeziei şi literaturii noastre? În ce măsură înseamnă aceste poeme, pentru cititor, o îmbunătăţire a cunoaşterii sale despre viaţă, despre om, despre societate? În ce măsură îl înalţă ele din punct de vedere etic, în ce măsură îl înnobilează şi-i înfrumuseţează sufletul şi îi oferă un model de imitare în viaţa sa proprie? Iată întrebări la care trebuie să răspundă literatura noastră astăzi.” Bineînţeles, găseşte imediat şi lipsuri: „În zadar vom căuta eroii ce pot sluji de model, eroii de o mare înălţime morală, oricât de simpli a fi ei. Eroii din poemul lui Mihai Dragomir sunt pasivi, nu sunt eroi, ci personaje, şi acestea, episodice.” Vinovaţi la îndemână mai sunt şi compozitorii ce nu reuşesc să compună o muzică pe versuri ca ale poetei Aurora Cornu, pline de o „prospeţime tinerească”: „Compozitorii noştri… nu aleg totdeauna drumul cel bun. De ce nu compun mai des tovarăşii noştri compozitori muzică pe poezii de Eminescu, sau alt poet clasic? Cât despre contemporani, de ce n-au luat poezii de Beniuc, Maria Banuş şi atâţia poeţi lirici?... Poemul Aurorei Cornu şi multe alte creaţii recente au mai multe părţi din care din care se pot face lied-uri. Astfel, muzica ar ajuta să pătrundă şi mai mult în mase unele interesante realizări ale poeziei noastre din ultima vreme, pline de sinceritate, de ideile şi sentimentele poporului nostru şi ale vremii noastre (…).” Tot în decembrie 1953 şi tot despre poezia Aurorei Cornu va vorbi şi George Munteanu, dar mai puţin entuziasmat [2]. Cronica literară a lui George Munteanu recunoaşte că s-a vorbit cu „insistenţă” despre „penuria” din poezia contemporană a momentului – poezia de dragoste. Poemul Studenta [3] îi apare din capul locului a fi mai mult decât o simplă încercare ori o promisiune îndoielnică… : „e valoros în primul rând prin sinceritatea, prin adevărul sentimentelor ce comunică. Prin aceasta se deosebeşte de exerciţiile rituale ce se pretind poezie de dragoste… de o sinceritate şi un omenesc cuceritor, momente de acest fel reliefează convingător elanul şi puritatea ce caracterizează tineretul nostru astăzi…” Se simte poza cât de acolo însă în versuri pline de platitudini: „Da forţa aceea a Partidului drag/Prin câte căi ne-am strecurat în noi/Sămânţa-aceastei atitudini noi/Ce-o să însemne faţa-acestui veac!” Tinerii poeţi intră în marele angrenaj al criticii. Totuşi, anul 1953 aduce o pleiadă de tineri curajoşi ce bat la porţile afirmării, cum ar fi: Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău, Florin Mugur sau Ştefan Iureş. Nu ies din schemă nici poeţii din vechea gardă: Maria Banuş (cu volumul de versuri Versuri alese), Nina Cassian (Tinereţe), Eugen Jebeleanu (Cântecele pădurii tinere), Mihai Beniuc (Pe aici nu se trece!). Cerberii din critica momentului se reped să disece operele cu simţ de răspundere. Pe lângă formulele de complezenţă „poeţi în formare”, „abordarea tematicii noi”, surprind cele de o virulenţă aproape suspectă. Dumitru Mincu cataloghează, spre exemplu -„cenuşii” o parte din poeziile lui Aurel Rău, pe când Sorin Arghir le găseşte ca fiind „cele mai bune poezii ale poeţilor scrise în ultimii ani” şi chiar poartă o polemică virulentă cu tovarăşul său de breaslă. Urmărind discursul lui D. Mincu [4] constatăm un ton acid cu accente inchizitoriale: Se află în volum poezii ca „Nimeni nu va şti”, „Urarea mamelor din Grecia”, „Mesteacănul”… a căror lectură îl lasă indiferent pe cititor. Sărace în idei, aceste poezii sunt mediocre, lipsite de sentimente adânci… Ca şi poeziile cenuşii [enunţate deja], ciclul „Eliberarea Clujului” vădeşte influenţa unor rămăşiţe formaliste în creaţia poetului… […] el credea că poate suplini absenţa ideilor şi sentimentelor prin anumite virtuozităţi stilistice; aici pierde din vedere ideea centrală: ţelul poeziei, înecând faptele esenţiale în şuvoiul unor fapte lăturalnice.” Lăturalnice sau nu, faptele incriminate îl stârnesc pe Sorin Arghir care are drept la replică [5] în articolul „Despre un volum de versuri şi unele reţete literare”: „D. Micu apreciază greşit unele poezii ale lui A. Rău atunci când vorbeşte cu dispreţ despre « întâlnirile idilice cu o iubită ucisă de nemţi »[6]. Este un dispreţ nejustificat şi condamnabil […].


142

Se pare că pe cronicar îl supără « duioasele aduceri aminte », sentimentele de tristeţe sau de durere. Sunt oare nelalocul lor aceste sentimente în poezia realist-socialistă, atunci când, prin ele autorul transmite un mesaj de idei înaintate? […]. Tendinţa scolastică, unită cu unele confuzii estetice, l-a condus pe critic la « reţete literare » [...] cronicarul socoteşte că diversitatea temelor este cel puţin un impediment pentru manifestarea particularităţilor artistice ale poetului.” Securea războiului ridicată deja în lumea criticii literare este fluturată energic şi de .I. Mărgărit [7]. Motivul? Al. Andriţoiu îndrăznise cumva să folosească simboluri-clişeu din poeziile lui Mihai Beniuc, e adevărat, uzitate pe la anul de graţie, 1938, într-un alt context socio-istoric: „Când, însă, în 1953, împrumutăm dimensiunea a treia a viziunii noastre asupra trecutului, folosind numai vechile simboluri generale (umbra lui Horia ,cununa de flăcări a lui Doja, flăcările roşii călătoare, gorunul lui Iancu etc.), poezia capătă tonuri artificioase ori palid evocatoare (…). Al. Andriţoiu este un poet veritabil şi atunci când versul lui desemnează în adâncime episoade diurne de viaţă (…).” Faptul că Al. Andriţoiu „cultivă cu succes versul tumultuos, fără să se poticnească în exactitatea măsurilor de vers” nu-l împiedică pe critic să nu constate o gravă greşeală a poetului, care: „aduce aminte numai onomastic de prezenţa partidului, iar cuvântul şi îndemnul permanent al acestuia este golit de sensul adânc, revoluţionar. Partidul e prezent doar fiindcă i se pomeneşte numele, iar oamenii dialoghează cu un concept abstract şi nu cu călăuzitorul viu al vârstei lor.” Până la urmă conflictul între generaţii se simte. Tinerii simt încă, adolescentin, nevoia să se revolte împotriva cenzurii. Libertatea de exprimare şi războiul mediatic din tabăra criticilor aduc în limbajul unora un mesaj periculos, străbătut fie de disperare, fie de cinism. Ambele componente ale mixajului vor fi aspru sancţionate, iar autorii puţin puşi la colţ, adică reduşi la tăcere şi la dispariţie (pentru un timp) din paginile ziarelor. A.E. Baconsky a scris poemul Rutină cu aluzie clară la obositoarele clişee. Cicerone Theodorescu scrie un amplu poem (30 de strofe) în care răspunde provocării venite din partea criticii, transformată într-o castă cu drept de viaţă şi de moarte asupra bieţilor truditori ai literelor: „Nu sta cu fruntea abătută/Ştiu, calde critici juste, deci/Şi-acelea mult mai mult ajută…/Nu-s juste criticile reci/Tu-mi spui că unora, săracii/Li-i vorba rece ca securea/Aşa vor, retezând copacii/Să vadă în sfârşit, pădurea?...//Ei scriu reţete păsăreşte/C-o mutră doctă şi funebră/Când opera dacă-ţi trăieşte/Tu faci, scriind-o, ca de febră.//” Se întâmplă un lucru de necrezut: critica devenea criticată de poeţi: „În papură să caute noduri/Devine-o specialitate”, pentru că „Adună criticii, lumina/Şi-aripa şi-o agită-n zbor,/Dar cum albinele-au regină/Şi muştele-au regina lor.// (…). Şunt şi destui ce tac din gură:/ Prudenţi, te-aşteaptă ca să mori/Mari dascăli plini de-învăţătură/Mici repetenţi ca scriitori!(…). Poemul nu rămâne fără ecou. Sare în ajutor Ion Horea: „Această poezie fixează atitudinea critică a autorului faţă de unele laturi negative ale criticii noastre actuale, subliniind în acelaşi timp, în imagini convingătoare, necesitatea unei îndrumări ideologice şi artistice principale…”[8] Discursul critic al lui George Călinescu se evidenţiază prin singularitatea opiniilor, precizia observaţiilor, fără exerciţiul obedienţei asumate [9]. Astfel, comentând poezia lui Mihai Beniuc, nu poate să nu observe că obsesia poetului este „sarcina socială” încă înainte de 1944. În acel moment avea senzaţia de a fi singur împotriva tuturor şi de a „vorbi în pustiu”: „Străbat singur pădurea/O vijelie grea/A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea.” Dar odată schimbat rolul trudei sale, o alta se iveşte, aceea de a sta de pază la construcţia nestrămutată a socialismului: „În poezia de astăzi a lui M. Beniuc apar trăsături noi, caracteristice unui poet socialist « Arta poetică » în care poetul cântă tot ce « e dat omului să placă », « tot ce-ţi face traiul mai frumos » e o proclamaţie a bucuriilor omului, a luminozităţii sentimentelor în salutarea specifică a omului orânduirii noastre.” Despre Eugen Frunză, poetul adulat al noii orânduiri, va scrie după ce va face un scurt rechizitoriu despre „tipicul” poetic: „A tipiza deci în poezie înseamnă a exprima generalizând acele sentimente trăite de tine care sunt în acelaşi timp expresia sufletului poporului, inteligibile tuturor, fugind de insolit, a le exprima însă individualizându-le, metaforizându-le, conferindu-le timpul tău personal… Poezia tov. Frunză se caracterizează printr-o francheţe şi aş zice printr-o frăgezime a sentimentului… dă o dezvoltare prolixă poeziilor, înclinând către poemul fluviu.” Sancţionează


143

procedeele prosopoetice, dar ca să facă plăcere oamenilor „de sus”, concluzionează sec: „Dar toate aceste şovăiri vor dispărea pe măsura creşterii experienţei artistice a poetului.” Tematica poeziei din primii ani ai republicii este tributară;

1) apărării cuceririlor revoluţionare – comunismului; 2) apărării păcii atât de greu câştigate prin război; 3) muncii pentru îndeplinirea planului cincinal, în ogoarele ţării, în combinate, pe diguri de

hidrocentrale. Peste toate se suprapune oda supremă pentru vajnicul partid şi lauda măritului Stalin, omniprezent în toate aspectele vieţii. De fapt, ochiul său neadormit veghează parcă dintr-un plan superior, în trasee supradimensionate, peste toată truda micilor furnici-oamenii ce construiesc socialismul:

„Stalin e cu noi. Partidu-i far/Socialismul uite-l la hotar//… Uite-mă-s în prag de cincinal/Ce mai chiot trag de pe canal/Combinat, hidrocentrale…Vis…/Nici să crezi că-s fapte toate. Şi-s…//[10]

Distihurile pline de entuziasm abundă în exclamaţii şi interogaţii adresate unui cititor avizat: „-Hai noroc! Dar ce mai vrei acum?/N-ai în faţă drum deschis? La drum!//Vrei să mergem împreună? Hai!/Îndărăt nicicând să nu mai dai//[11] Nicolae Labiş intră şi el în jocul distihurilor avântate şi scrie în luna următoare poemul „Fii dârz şi luptă Nicolae![12]”. Preocupările adolescentine sunt închinate muncii de aprofundare a cunoştinţelor, în şcoală. Retorica e dinamică şi scriitura fluidă şi numele lui Stalin scris cu majuscule: „- Te văd scriind la fizică-n odaie/Este un elev fruntaş, măi Nicolae/Spre muncă şi ştiinţă avântat;/Doar ai carnet de U.T.M.-ist înflăcărat (…)/Partidul muncii te-a crescut; şi bine-i/Că nu-n zadar sorbi sclipetul luminii//Din Kremlin, STALIN vede stăruinţa/Şi-ţi spune: « - E-aproape biruinţa! »”// Dumnezeul lumii comuniste e dumnezeul muncii... ,,Si iata-l in tinuta de lucru pe poet scriind forma versului sentinta- Pe veci legati de glie si de vatra, In sufietul de bucurie plin Si-o inima numita Romania. Citite astazi,asemenea texte ne uimesc prin viteza cu care autorii lor intuiesc simbolurile si situatiile poetice favorabile, gaesesc tonul si gesticulatia adecvata... Se rascumpara, astfel, ceva din nimicnicia faptei...[13]. Note: [1] Articolul Despre două poeme, Scânteia nr. 2856 [2] “Sinceritatea şi poză în lirică” în Almanahul literar, Cluj nr. 12/49 [3] Apărut în Viaţa românească, nr. 10, 1953 [4] Contemporanul, nr. 17(342) din 24 aprilie 1953 [5] Viaţa românească, nr. 7 din iulie 1953 [6] Poezia “Amintire” [7] În Iaşul Nou, nr. 3-4 din decembrie 1953 [8]Viaţa românească, nr. 10, octombrie 1953 [9] “Discuţii şi analize literare” în Contemporanul, nr. 39(364), 25 septembrie 1953 şi nr.18(343) din 1 mai 1953 [10] Ţaţomir, N. – 3 Decembrie, poezie scrisă în ziarul Iaşul Nou, nr. 7, noiembrie 1950 [11] Idem [12] Iasul nou, nr. 5-6-octombrie-1951. [13] Negrici, E.,Literatura romana sub comunism—Poezia, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 2003, pag. 70. Bibliografie Betea, L., Lucreţiu Pătrăşcanu – Moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001; Cernat, P. şi colaboratorii, Explorări în comunismul românesc, vol. I, II, III, Editura Polirom, Iaşi, 2008; Cesereanu, R., Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid natural (Colecţia Plural M), Editura Polirom, Iaşi, 2006; Chişu, L., Hanganu, L., Literatura în epoca totalitarismului. Perioada 1945-1965 în cultura română, Editura Printech, Bucureşti, 2008; Frunză, V., Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Golu, M., Dimensiunea psihologică a Totalitarismului. Cazul regimului comunist, în Arhivele Totalitarismului (nr. 2-3/1998);


144

Neculau, A., Viaţa cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2004; Tismăneanu, V., Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, Editura Polirom, Iaşi, 1997; Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005; Noaptea totalitară. Crepusculul ideologiilor radicale în Europa de Est, Editura Athena, Bucureşti, 1995; Thom, F., Sfârşiturile comunismului, Polirom, Iaşi, 1996; *** Arhivele securităţii – C.N.S.A.S., Editura ProHistoria, Bucureşti, 2002; *** Comunismul în imagini– colecţie ilustrată; *** Înfruntând vestul – P.C.R., România lui Dej şi politica americană – fapte, idei, documente (FID), Editura Vremea, Bucureşti, 2006;

*** Nicu Steinthardt în dosarele securităţii 1959 – 1989, (Biblioteca de Istorie) Editura Nemira, Bucureşti, 2005 ***Colecţia Almanahul literar, 1949-1953 ***Colecţia Contemporanul, 1949 – 1959 ***Colecţia Dreptatea, 1944-1948 ***Colecţia Flacăra, 1950-1954 ***Colecţia Gazeta literară, 1956 ***Colecţia Iaşul Nou, 1950-1953 ***Colecţia Limba română, 1952 ***Colecţia Luceafărul, 1962 ***Colecţia Magazin istoric, 1990 – 2008 ***Colecţia Scânteia, 1948 – 1961 ***Colecţia Viaţa Românească, 1949 – 1958


145

Mother Teresa - A Totalitarian Leader?

Translating Religious Poetry

PhD Lecturer Oprit-Maftei Carmen “Dunarea de Jos” University of Galati

Abstract: The concept of totalitarianism can be approached from different perspectives. The idea that totalitarianism can do good is not new, nor that a totalitarian leader can have a good influence. But can Mother Teresa be regarded as a totalitarian leader who dedicated her entire life helping others? In this case we do not speak about a totalitarian state but a totalitarian world as she persuaded those who have to help those who don’t as she put it when awarded the Nobel prize in 1979: “the hungry, the naked, the homeless, the crippled, the blind, the lepers and of all those who feel unwanted, unloved and uncared for throughout society” [1] (see the reference section at the end). The paper focuses on translating religious poetry, analyzing a poem attributed to Mother Teresa. The poem encompasses Mother Teresa tenets of life synthesizing her beliefs although she was not the author but due to her appreciation the poem became famous worldwide.

Key words: totalitarianism, Mother Teresa, translation strategies, religious poetry, non-equivalence

Background

The concept of totalitarianism has been perceived from various perspectives. Numerous research, articles, books and doctoral theses have been dedicated to the study of the ways human beings can be manipulated and mobilized through the use of fear and the role the totalitarianism plays in the pursuit for extreme solutions. The definition of the concept of totalitarianism is too restrictive, defining it as “a political system where the state recognizes no limits to its authority and strives to regulate every aspect of public and private life whenever feasible” [2]. But can a political system or leader who uses the power to manipulate people, can they use the same power to do good? In this respect can Mother Teresa be considered a powerful leader having a positive impact upon the lives of numerous people? Mother Teresa lived her life helping the poor and the needy, wasting her energy in order to make another human being feel better. She advocated for simplicity, altruism and love. Due to her faith and compassion she could see and understand even the most humbled human being. Her love and dedication offered with so much generosity brought her worldwide recognition and in 1979 when she won the Nobel Peace Prize. Loving those in pain and those in need was her way of fighting against a selfish and unscrupulous world, her main weapons being generosity and love. During her life she managed to influence the life of numerous people, she gained the confidence and support of the pope and other philanthropists all over the world. She left numerous inspiring words and advice that are still being quoted nowadays. The poem (see annex) became famous after it was found written on the wall of her children’s home in Calcutta. Mother Teresa’s version was believed to be an adaptation (re-written in a more spiritual manner) of Kent M. Keith’s “The Paradoxical Commandments” published in 1968. She liked the poem so much that she decided to have it written on the wall at the entrance of the orphanage she set up in Calcutta. When Kent M. Keith [3] found out, he was overwhelmed and stunned as he put it: “Mother Teresa thought that the Paradoxical Commandments were important enough to put up on the wall of her children's home. That really hit me. I wanted to laugh, and cry, and shout–and I was getting chills up and down my spine. Perhaps it hit me hard because I had a lot of respect for Mother Teresa, and perhaps because I knew something about children's homes. Whatever the reason, it had a huge impact on me. That was when I decided to speak and write about the Paradoxical Commandments again, thirty years after I first wrote them”. This poem that captured Mother Teresa’s attention encompasses the credo that should guide a person’s life, using simple words so that anyone can understand. The poem has already been translated in numerous languages. The internet provides several Romanian versions as well but we chose the one translated by Larisa Cheran [4]. The task of the translator in general was formulated by Tytler back in 1791 and his opinion is shared even nowadays by numerous linguists. Thus according to his opinion the task of


146

the translator is to accomplish a translation” in which the merit of the original is so completely transfused into another language, as to be as distinctly apprehended, and as strongly felt by a native of the country to which that language belongs, as it is by those who speak the language of the original work” [5]. In translating poetry, the task of the translator is even more challenging as he/she should pay special attention to the rendering of the musicality of the verse and also the power of suggestion not to mention the poetic effects.

Material and methods

Poetry displays according to Petrescu [6] the highest degree of untranslability. Therefore when translating poetry besides the task of rendering the meaning and logical structure of the source language text, the translator should also take into consideration the importance of rendering the emotional content and should ensure that his/her version would have the same effect as the original upon the reader. Besides preserving the line and punctuation format, the translator faces another challenge: rendering the metaphors. Translating poetry in general and religious poetry in particular from other languages into Romanian brings considerable contribution to enriching the Romanian vocabulary first of all. Different translation strategies can be applied when translating poetry. We do not intend to be exhaustive on this topic as various theories have been competing for supremacy. Nevertheless we mention Lefevere’s classification of strategies quoted by Bassnett-Mcguire [7]. Thus he distinguishes between phonemic translation (that reproduces the source language sound in the target language), literal translation (with the emphasis put on word-for-word translation impairs both the sense and syntax of the original), metrical translation (focused mainly on rendering the metre of the original), poetry into prose (which impairs the sense, communicative value and the syntax), rhymed translation (Lefevere being against this translation strategy as it distorts the original), blank verse translation (Lefevere mentions the restrictions imposed by this translation strategy but also the greater accuracy it may allow) and interpretation (in this category being included the versions having the same source language substance but different form).

Discussions

Larisa Cheran (although not a specialist as she declared) did her best to render the meaning of the source language text into Romanian without paying special attention to the structure of the stanzas and prosodic elements. Nevertheless several changes occurred in the structure of the Romanian version. For instance if we consider the first line: People are often unreasonable, illogical and self centred translated by Oamenii nu sunt întotdeauna rezonabili/Uneori se comportă ilogic, iraţional şi atât de egoist... At first glance we notice that the English line was translated by two Romanian lines. The so-called negative personality adjective self-centred from the English version was rendered by the adjective that has similar poetical effect upon the Romanian readers. The adjective unreasonable was rendered by rezonabili and a verb in the negative. In English unreasonable means going beyond what is fair, acceptable or sensible [9] and its Romanian equivalent is nerealist when it refers to behaviour [8]. The author provides two adjectives with similar meanings in order to render the rhetorical effect of the original which is a case of non-equivalence and a semantic gain but were used to enhance the poetical effect of the original. Another case of non-equivalence can be identified in the following example: be kind anyway which was translated by poartă-te întotdeauna la fel de bine, in order to avoid ambiguity in the Romanian and to clarify the meaning of the original. For people may cheat you, the author preferred a personal interpretation of the original (being a case of non-equivalence and might be accused of semantic gain) Oamenii te vor înşela şi vor profita, râzând de bunătatea ta... Also the adjective frank was rendered by ai inimă deschisă which is also a case of non-equivalence but the preferred variant paraphrases the meaning of the original term: plain and honest and not trying to hide the truth. [9] Give the world the best you've got anyway was rendered by: Nu contează, iroseşte-te cât poţi de bine, although the verb a irosi has he meaning of wasting but it was used to enhance the poetical


147

effect of the original. The last two lines were rendered by four lines in Romanian. Even if the author might be accused of semantic gain she preferred to use the appellative [+MALE] frate due to the semantic effect it may have upon the reader. In the final analysis was rendered by: adevărul e simplu which might be regarded as a distant rendering of the original being mainly a personal interpretation. The last term of the verse: anyway was rendered by Şi numai asta contează cu adevărat! Besides the semantic gain the author focused mainly on the rhetorical effect.

Conclusions

If we consider Mother Teresa from the perspective of a totalitarian leader we should mention that she did not have a massive cult of personality, on the contrary she was very modest, simplicity being one of her main characteristics. She determined people worldwide become more generous by setting an example of compassion and generosity. The very few that disagreed and made their opinion public were not regarded as traitors; instead their attacks were overlooked with wisdom and understanding. In any totalitarian state, the totalitarian leader is also the head of the military force wearing a uniform. Mother Teresa’s uniform was the simple white cotton Indian sari with three blue stripes symbolizing her three vows that of chastity, poverty and obedience. If a totalitarian leader believes that the human being is unworthy of his respect or consideration, Mother Teresa thought that those who were hungry or homeless or crippled or even the lepers and the ostracised deserved her utmost attention. If a totalitarian leader encourages and maintains a climate of fear, Mother Teresa advocated for love and generosity and compassion. Metaphorically speaking Mother Teresa can be regarded as a totalitarian leader: her state was the entire world; her well-defined purpose was treating the ones afflicted with diseases, the poor and the unwanted with dignity and love, striving to improve their living conditions, her methods were wholehearted love, compassion and generosity. She was never very fond of elaborated speeches, she preferred simple words. The poem that she liked so much uses simple, unelaborated vocabulary so that the message it conveys to be easily understood. When rendering the meaning of the source language text, the translator’s main focus was to create similar poetic effects upon the Romanian readers, employing mainly the literal translation strategy and therefore the word-for-word translation distorting sometimes the syntax of the original. Moreover being a religious poem, the Romanian version is focused on rendering the message of the source language text and less on the prosodic elements in order to avoid ambiguities. This poem should be regarded as an urge to meditate, maybe each of us should consider the moral duty of striving to improve the human condition.

Annex ”Anyway” „Răspuns la toate întrebările”

People are often unreasonable, illogical and self centred. Forgive them anyway. If you are kind, people may accuse you of selfish, ulterior motives. Be kind anyway. If you are successful, you will win some false friends and some true enemies. Succeed anyway. If you are honest and frank, people may cheat you. Be honest and frank anyway.

Oamenii nu sunt întotdeauna rezonabili Uneori se comportă ilogic, iraţional şi atât de egoist... Nu contează, iartă-i oricum. Dacă te porţi omeneşte cu ei, Te acuză că ai un motiv ascuns... Nu contează, poartă-te întotdeauna la fel de bine. Dacă ai o carieră de succes, Îţi vei câştiga mulţi prieteni falşi şi chiar mai mulţi duşmani sinceri... Nu contează, tu mergi pe drumul tău. Dacă eşti onest şi ai inimă deschisă, Oamenii te vor înşela şi vor profita, râzând de bunătatea ta... Nu contează, tu fii onest şi bun întotdeauna.


148

”Anyway” „Răspuns la toate întrebările”

What you spend years building, someone could destroy overnight. Build anyway. If you find serenity and happiness, they may be jealous. Be happy anyway. The good you do today, people will often forget tomorrow. Do good anyway. Give the world the best you have, and it may never be enough. Give the world the best you've got anyway. You see, in the final analysis, it is between you and your God. It was never between you and them anyway. (http://dbooth.org/guat2000/small/teresa/htm)

Îţi iroseşti viaţa construind ceva Care poate fi distrus peste noapte... Nu contează, construieşte oricum. Dacă ai găsit pacea şi fericirea, Mulţi vor fi invidioşi pe tine... Nu contează, fii cît se poate de senin şi fericit. Binele pe care-l faci azi Va fi sigur uitat mâine, Nu contează, fă-l oricum, întotdeauna. Dă lumii tot ce poţi mai bun Şi chiar dacă n-o să fie niciodată de-ajuns... Nu contează, iroseşte-te cât poţi de bine. Frate, adevărul e simplu, Totul pe lumea asta e între tine şi Dumnezeu N-a fost niciodată între tine şi ei. Şi numai asta contează cu adevărat! (Translated by Larisa Cheran, published in Formula As, XX, no 928 (29), 23-30 VII 2010)

Notes [1] http://www.regent.edu/acad/global/publications/ijls/new/vol3iss1/marques/marques.htm [2] http://en.wikipedia.org/wiki/Totalitarianism [3] www.kentmkeith.com/mother_teresa.html [4] poem translated by Larisa Cheran, published in Formula As, XX, no 928 (29), 23-30 VII 2010, p.21 [5] Apud Croitoru, E., Interpretation and Translation. Porto-Franco, Galaţi, 1996 (p.19) [6] Petrescu, C., Traducerea între teorie şi realizare poetică. Excelsior, Timişoara, 2000, (p.94) [7] Bassnett-Mcguire, S., Translation Studies. Routledge, New York, 1991 (p.81) [8] Longman Dictionary of English Language and Culture, Longman, 2003 (p. 518, 1467) [9] Concise Oxford Lingua English-Romanian Dictionary , Oxford University Press, Oxford, 2009 (p.722) References: Bassnett-Mcguire, S., Translation Studies. Routledge, New York, 1991 Concise Oxford Lingua English-Romanian Dictionary, Oxford University Press, Oxford, 2009 Croitoru, E., Interpretation and Translation. Porto-Franco, Galaţi, 1996 Longman Dictionary of English Language and Culture, Longman, 2003 Petrescu, C., Traducerea între teorie şi realizare poetică, Excelsior,Timişoara, 2000 Webliography: www.biographyonline.net http://dbooth.org/guat2000/small/teresa/htm www.kentmkeith.com/mother_teresa.html http://www.regent.edu/acad/global/publications/ijls/new/vol3iss1/marques/marques.htm http://en.wikipedia.org/wiki/Totalitarianism


149

Littérature et idéologies des régimes totalitaires: naissance d’un discours double

Prof. dr. Doiniţa Milea

Université « Dunărea de Jos » Galaţi Résumé : Le pouvoir totalitaire, déconstruit dans les textes littéraires, est intéressant pour le monde contemporain dans la mesure où l’on pose le problème de la vulnérabilité de l’intellectuel en face du Pouvoir, de son désir de diriger les destinées humaines, mais surtout de sa vanité dans la proximité du pouvoir absolu, fût-il d’extrême droite ou gauche. Bernard-Henri Lévy, dans l’Eloge des intellectuels (1988), parlant des misères de l’engagement, trouve un point de départ dans la «solitude de l’acte d’écrire», pour dépasser les problèmes personnels, par « une philosophie de la résistance ». Si l’idéologie marque les régimes totalitaires, alors il doit exister dans la construction du discours d’une telle époque deux couches de sens, selon l’adhérence ou la non adhérence de l’écrivain au discours officiel. Mots-clés : littérature, idéologies, régimes totalitaires, discours double.

Dans la période communiste, beaucoup d’écrivains ont pratiqué un langage capiteux, c’est-

à-dire qu’ils ont emprunté, dans les manifestations publiques, le langage officiel du pouvoir qui, des fois, a fonctionné comme modalité de soutenir le régime. En même temps, la création littéraire a permis souvent une construction sous-jacente, de contestation ou bien de mise en question (limitées, néanmoins) du discours mystificateur du pouvoir. Un changement de perspective dans la compréhension de la littérature de la période communiste s’impose, dans le sens que la relecture des textes fondamentaux de l’époque doit rechercher les constantes de l’espace d’expression des options existentielles de l’artiste, tout en les séparant d’avec le contenu social et politique du discours du pouvoir. L’exemple très connu de Günter Grass s’impose, car en recevant le prix Nobel en 1999, cet écrivain allemand qui dans les années de l’après guerre faisait partie du groupe ’47, se présente devant le jugement de l’Histoire, avec des interviews accordées aux grandes revues littéraires, avec des déclarations faites de la perspective de la maturité et de l’expérience créatrices. [1] L’ apparition de Pelures d’oignon se faisait dans des conditions d’attente politique chargées de tensions, lorsque le lauréat du prix Nobel avoue avoir appartenu à la Waffen SS, pendant la deuxième guerre mondiale, et ses confessions vont marquer ses écrits de fiction : « pour moi, la politique et la littérature n’ont jamais représenté des contraires qui s’excluent : la langue dans laquelle j’écris souffre de politique ; le pays dans lequel j’écris subit durement les conséquences de sa politique ; les lecteurs de mes livres sont, tout comme moi, l’auteur, marqués de politique. Il serait dépourvu de sens de chercher des idées apolitiques, car, insensiblement, même les métaphores du monde sont devenues macabres ». [2] Plus encore, l’écrivain assume maintenant cette histoire avec « ses victimes et ses bourreaux » : « c’était mon ambition littéraire : réussir à créer, à provoquer un écho de ce siècle avec les voix les plus diverses ». Dans le temps qui s’est écoulé, le plaisir de l’interview réaffirme les points de vue anciens, ceux du début, qui avaient alimenté les commentaires de la critique. Le Tambour, tout comme les textes ultérieurs, était lié à l’aventure des détails biographiques, depuis le lieu de sa naissance, jusqu’à ses options artistiques : « Chaque individu a une seule biographie et personne ne peut être sûr qu’elle soit intéressante. En tout cas, à moi, il ne m’arriverait jamais d’écrire mon autobiographie. D’abord, parce que je préfère mentir en fiction, dans le roman. Pourquoi le faire dans une biographie ? ». Le Tambour est un livre qui parle des lumières et des ombres de l’artiste. [3] Les options du héros présentent deux variantes structurales : le monologue intérieur et la vision d’un commentateur qui réunit la perspective comportementaliste avec les éléments de l’analyse psychologique au sein du même discours illustratif: « pendant qu’Oskar accrochait son tambour au cou et enfonçait les baguettes sous ses bretelles, il entrait en pourparlers simultanés avec ses dieux Dionysos et Apollon. Si Apollon rêvait à l’harmonie et Dionysos à l’ivresse et au chaos, Oskar était un petit demi-dieu qui harmonisait le chaos et qui mettait de la raison dans les état d’ivresse ».Le double choix, en tant que thème essentiel, hante l’espace de la construction intérieure : « Ce double choix allait établir et influencer ma vie, au moins celle que j’avais imaginé de mener en l’absence de mon tambour. Aujourd'hui encore,


150

j’oscille, sans me soucier de Schiller et de ses compagnons, entre Raspoutine et Goethe, entre le guérisseur et le sage conseiller, entre le ténébreux qui asservissait les femmes et le lumineux prince des poètes, qui se faisait si naturellement asservir par les elles ».

Du point de vue de la valeur esthétique, le problème du poids idéologique de l’œuvre littéraire se rattache à la vision, à une vision de l’homme et de son existence, de la manière dans laquelle l’écrivain conçoit le rapport entre l’individu et le pouvoir. Ce thème étant présent dans tous les romans de l’époque, on peut distinguer des romans où la vision aborde la perspective de l’individu, en dénonçant des abus et des appréhensions, comme dans les romans qui ont marqué une génération roumaine, bouleversée par les questions politiques masquées dans les affres de leur existence : Vocile noptii ou bien Refugii de A. Buzura, ou bien les romans où l’individu incarne le pouvoir, le grand mécanisme, comme Pasarile de A. Ivasiuc, de la même période. On va de la littérature politisée et idéologisée vers une idéologie et une politique qui tendent à devenir littérature.

Le discours double de l’homme de lettres couvre l’espace culturel roumain, surtout par les opinions exprimées dans la presse d’une époque en mouvement. Il est intéressant à souligner le changement d’attitude des écrivains qui avaient publié entre les guerres. Dans Bilete de papagal, après la guerre, dans une période ambiguë, Tudor Arghezi, publie une prose courte, Ultima scârbă, où il condamne « les puissants de la veille ». [4]

Victor Eftimiu, à peine élu président de la communauté des écrivains, publiait dans Democratia, une déclaration programmatique sur le rôle et le destin de l’écrivain, qui attaquait « la tour d’ivoire » et prônait l’orientation de l’écrivain vers la vie sociale : « Cette errance dans le monde de la fiction, peut être l’une des fonctions du poète. Evidemment, ce n’est pas là son rôle tout entier, comme on l’a cru jusqu’à présent, mais simplement l’une de ses missions. On a trop longtemps dit que le poète doit rester chez lui, entre ses livres et écrire des contes de fée et des vers apaisants pour les enfants et pour les gens qui veulent oublier les ennuis de la vie. La tour d’ivoire ! Quel esclavage et que de renoncement représentent cette orgueilleuse demeure forcée ! On a désigné sous le nom de tour d’ivoire, la pièce froide et pauvre du rêveur, ses éternels renoncements, ses attentes fébriles, son tourment, les portes fermées, l’antichambre où le poète est condamné à attendre des heures entières l’aumône de quelque arrivé tout-puissant. La tour d’ivoire : l’exclusion de l’écrivain, de l’artiste, du frémissement, de la ferveur de la vie contemporaine, du bouillonnement des peuples ». C’était le même Victor Eftimiu qui s’engageait au nom de la Société des Ecrivains Roumains : « Sans abdiquer de son credo artistique, l’écrivain roumain entend quitter son isolement et devenir un combattant social, un éclaireur, le guide de son peuple, gagnant ainsi la place qui est la sienne dans le nouvel ordre du monde. Il ne peut exercer cette mission que dans l’esprit des idées de liberté des grandes démocraties russes, qui ont rendu au travailleur intellectuel toutes les possibilités de vivre dignement et de se manifester en tant que guide du peuple ». [5]

Encore plus intéressante semble l’évolution de Camil Petrescu qui répondait dans la revue Tribuna poporului, à une enquête sur « Où va la littérature ?». Dan Petraşincu apprécie les changements de la perspective de l’écrivain « les temps n’ont pas agi sur M. Camil Petrescu (…)» .En fait, les réponses de Camil Petrescu reflètent un changement dans l’essence du système par lequel on se rapporte aux changements sociaux : « La réponse à cette question (la crise de la littérature) ne peut arriver que de la perspective de quelques décennies à venir. D’ailleurs, la crise de la littérature peut être mise en relation avec la crise de la critique. Je pense que ce n’est pas le cas chez nous maintenant. Il y a eu une grave crise littéraire entre les deux guerres, époque dominée par l’hypertrophie du «gândirism». Il s’agissait de la crise la plus grave de la littérature roumaine, car, par rapport au «semănătorism», le «gândirism» ajoutait une couche mince d’esthétisme qui a réussi à confondre même la pensée de ceux qui n’avaient pas adhéré au «gândirism». L’œuvre de création ne consiste pas à forger un « rôle ». Elle peut être tout au plus représentative et, dans ce sens, étant, autrement dit substantielle, elle sert, sans se l’avoir imposé, et sans que personne le lui impute, toutes les grandes causes de l’histoire. Les adeptes du «gândirism» ont voulu, à tout prix, imposer un rôle à l’écrivain. Malheureusement ils ont réussi et voilà où nous sommes arrivés. Nous subissons maintenant les conséquences du « traditionalisme » et du « spécifique national », installés


151

autoritairement dans l’esprit roumain, après avoir vaincu un esthétisme capricieux et vain. Si j’ai été pendant presque deux décennies attaché aux soi-disant écrivains de droite, parce que je ne serais pas un écrivain orthodoxe, ayant mis suffisamment d’icônes dans chaque paragraphe de ses livres et surtout que je manquerais de « spécifique national » je n’ai pas été moins attaqué par mes confrères, à leur avis, très avancés, parce que je n’ai pas goûté, autant qu’il l’auraient voulu, une sorte de littérature, supposée très moderne, et pour cette raison désignée sous le nom de modernisme (de nos jours, retournant en arrière, il est assez bizarre de voir qu’à deux décennies de distance, elle a un air plutôt périmé) et surtout, mes enthousiastes confrères ne comprenaient pas comment je ne pouvais pas goûter la poésie de P. Valéry et les romans d’André Gide, spécialités qui leur provoquaient des délices artistiques. Mais moi, je n’ai jamais compris l’art comme un « jeu spirituel », ne fût-ce que « pur jeu » et, déjà depuis 1921, l’un de mes premiers articles de critique littéraire marque une certaine rupture par rapport à la conception de l’art vu comme artifice, tel qu’il était proclamé en paradoxes spirituels par Oscar Wilde. Je suis d’autant moins intéressé par le fameux « acte gratuit » de Gide. J’ai encore démontré la superficialité de la « poésie pure ».On peut voir ici, exprimé clairement, le désir de Camil Petrescu de se redéfinir en tant que «écrivain de son époque, solidaire avec ses semblables». Son nouveau discours reprend les thèse et les thèmes du nouveau pouvoir, pour lequel « L’écriture (…)ne peut être caprice intellectuel(…)». Le role du social revient, désormais, constamment dans les interventions de l’écrivain : «L’œuvre d’art (…)doit grandir de la substance sociale, trouver ses racines profondément enfoncées dans la grande effervescence sociale. Personnellement, c’est par cette intuition que j’ai été animé quand j’ai écrit Jocul ielelor, Danton. D’ailleurs, toute ma littérature a de profondes implications sociales, même alors que l’action n’a pas ce caractère et c’est là la partie la plus incomprise de cette littérature. Mitica Popescu, par exemple, ne peut être jouée depuis dix ans parce que l’un des personnages les plus chauds et sympathiques de l’action, est un juif. Il y a des choses qu’une critique dramatique « petite-bourgeoise » ne parvient pas à comprendre. Substantiellement, elle est dépassée. Mais, à part l’œuvre et la création, un écrivain est en égale mesure un individu de son époque, solidaire avec ses semblables. Dans ce sens, sans confondre les plans, concédant à l’art d’être création substantielle, l’écrivain doit être un militant de la justice sociale, de la solidarité nationale. Noocraţia et d’autres dizaines d’articles de Teze şi antiteze (je ne fais qu’en rappeler une infime parie) montrent comment les gens comprennent ce rôle social et national. Pourtant, pour un écrivain, la création est primordiale, son militantisme n’étant que subsidiaire. Une forme moins militante c’est de la polémique idéologique au domaine de l’art, extrêmement nécessaire ». [6]

La même année, 1944, qui marquait le commencement de la fin, România liberă publie, sous le titre Scriitorul român şi năzuinţele poporului, les opinions de Eugen Jebeleanu, une voix soutenant l’orientation idéologiste dans la poésie, et qui s’attaque à la « conscience combattante » : « Parti d’en bas, l’écrivain roumain arrivée en ville, s’efforçait d’abord à faire oublier le plutôt possible son origine. Il y était forcé, en égale mesure, par la dépendance de la force toute-puissante de la réaction, qui détenait les institutions de l’Etat, la presse, les éditions, c’est-à-dire l’entier mécanisme en mesure de décider des possibilités matérielles des écrivains, que par (pourquoi hésiter de le reconnaître!) l’absence d’une conscience combattante. L’écrivain ne connaissait pas le prix de la dignité, parce que son talent, en location, était à la disposition du maître : le maître - chef du parti, le maître - grand propriétaire de terres et directeur de journal, Déraciné, vendu pour un plat de lentilles à des patrons sans scrupules, l’écrivain roumain arrivait, petit à petit, à se dépersonnaliser en telle mesure que, en surenchérissant, il devenait plus réactionnaire que ceux dont il dépendait. Le réveil à la réalité était cruel ». [7]

D’une époque à une autre, la transformation de la culture par la presse de parti, par l’enregistrement de l’événement social et politique dans l’espace littéraire, a produit une littérature ancrée dans les thèses et les clichées du « réalisme socialiste » et des slogans politiques qui ont influencé la presse, la radio, l’école (l’homme nouveau, la nouvelle vie en ville et au village, l’amour pour le drapeau rouge, la haine contre les enrichis aux dépens de ceux qui travaillent – sont autant de thèmes des années ’50). Après 1965, on a créé de nouvelles modalités, plus subtiles, d’engagement politique et de renversement des hiérarchies intellectuelles, soit par l’incrimination


152

de l’«obsédante décennie », soit par la fréquentation du thème de la patrie, des valeurs nationales, provenues du manuel d’histoire et des générations enthousiastes du XIX – e siècle, des vaincus et des humiliés de l’histoire nationale, favorisant un message subliminal du culte de la personnalité unificatrice. La poésie patriotique remplit les manuels, domine les cénacles, la radio, la télévision, la plus violemment patriotique, ou bien s’impose par la sélection d’un inventaire métaphorique multiplicateur, créateur de nouvelles stéréotypies. En même temps, les manuels de langue et littérature roumaine cultiveront de célèbres phrases messianiques, hors contexte, tirées des œuvres de maîtres, tels Bălcescu, Alecsandri, Iorga, Pârvan. De Setea à Mitrea Cocor, textes typiques, choisis comme modèles dans la formation de la conscience de classe, ou bien de Lazăr de la Rusca à Cântare omului, la littérature de propagande diversifie ses stratégies d’influencer le modèle culturel transmis par l’école et des personnalités importants des nouvelles générations de créateurs au domaine de la poésie, du roman et du théâtre posent leur pierre à la création de l’« homme nouveau » (Eugen Jebeleanu, Mihail Sadoveanu, G.Călinescu, Paul Everac). On évolue de la politisation idéologique de l’espace littéraire vers une littérature du politique de l’idéologique et vers un discours critique, toujours plus raffiné et plus ouvert à la reconsidération et à la réception de la culture et de l’art de l’occident (dans les textes des années 70-80).

Déjà dans Scânteia, Victor Ilin, signe l’article Trădarea cărturarilor, où le theme du peuple au pouvoir, qu’on annonce, prépare la transformation des consciences: « et cette trahison des intellectuels a, de nos jours, un autre sens que celui donné jadis par un intellectuel français. Aujourd’hui, trahir signifie refuser de lutter avec les moyens offerts par la culture pour le triomphe des revendications vitales de son peuple. Et, vu que cette lutte impose souvent un sacrifice et une responsabilité totale, être intellectuel n’est ni un luxe, ni un privilège. L’intellectuel doit contribuer avec ses lumières au triomphe des idées qui guident les combats de son peuple. Et ces idées ne sont pas, ni ne peuvent être, celles des adversaires ». L’auteur de l’article empruntait le Syntagme de Stalin «les ingénieurs de l’âme », pour composer un portrait de l’intellectuel roumain à venir : «Nos intellectuels doivent comprendre qu’ils ne sont pas des personnages de luxe ou des acrobates d’idées. Ils ne peuvent être que des travailleurs intellectuels, inclus dans la grande collectivité créatrice du travail. Sur le vaste chantier de l’histoire qui ne se fait pas sur du papier, mais dans les usines, dans les campagnes, sur les champs de bataille de la guerre antifasciste, parmi les soldats, les travailleurs et les paysans, côte à côte de ceux qui se sacrifient dans la lutte contre la bête fasciste et pour l’aube d’un monde nouveau, les intellectuels occupent une place d’honneur. Sur le chantier du travail constructif, dans la lutte pour sauvegarder la Patrie, avec leurs armes et leurs outils, nos intellectuels devront être ce qu’ont été les intellectuels de l’Union Soviétique pour leur glorieuse Patrie : - les ingénieurs de l’âme ». [8]

La différence entre les années ’50 et les années ’70 – ’80 consiste en ce qu’au début, l’idéologie était accablante dans tout ce qu’on publiait, tandis qu’ultérieurement la littérature évoluait de celle propagandiste par programme vers celle dont le contenu permettait de prendre une distance par rapport au social et ultérieurement même une allégorie de l’opposition (le proletcultisme russe avant-gardiste des années ’20 n’a pas existé chez nous). Les termes qui décrivaient la réalité politique et culturelle ont changé, le terme russe de « prolétaire » a été remplacé par celui d’« ouvrier » et le syntagme de « dictature du prolétariat » par celui de « démocratie populaire ».

Le changement de registre dans la tonalité est évident d’une étape à l’autre : dans le rapport du camarade Zaharia Stancu, à la Conférence des Ecrivains de R.P.R., publié dans le quotidien Scînteia/1389 de 1949, le côté littéraire enregistrait les poèmes de A. Toma, « traversés d’un chaleureux amour pour la classe ouvrière et pour le peuple », mais, en égale mesure « l’empreinte des presque 50 ans de domination du décadentisme dans la poésie, qui a trouvé sa pleine expression nocive dans la poésie de Arghezi », … ou bien dans la vague de traductions parues aux éditions commerciales qui importaient et diffusaient « le poison de l’idéologie bourgeoise ». Le même Zaharia Stancu, président de l’Union des Ecrivains de R.P.R., s’attaquait à une autre direction de la politique culturelle, qui allait dominer la presse de parti – « l’impérialisme – l’ennemi mortel de la paix, de la culture et de l’indépendance nationale ». Les chroniques des événements culturels


153

promeuvent elles aussi un langage spécifique à l’institution des thèmes liés au pouvoir. « Maître Sadoveanu ouvre les travaux du congrès des Intellectuels de R.P.R. en adressant un salut d’admiration et de reconnaissance au Grand Staline, le champion de la paix, le commandant la lutte pour la paix de tous les peuples du monde ». [9]

Des années plus tard, Viaţa Romînească, le numéro de 18-23 juin 1956, qui présente les travaux du Congrès des écrivains de R.P.R., contient deux textes illustratifs pour cette nouvelle orientation de la création littéraire : « Le rapport de Petru Dumitriu sur la prose » et « Le discours de clôture » de Mihail Sadoveanu, le président de l’Union des Ecrivains, concernant les modèles agréés aussi bien dans la création romanesque du type « chronique de la construction communiste » que dans l’espace du roman historique. Il est vrai que, dans un délai relativement court, des romans avaient parus sous la signature de personnalités littéraires importantes pendant l’entre-deux-guerres : Nicoară Potcoavă (1952), Un om între oameni (1953-1955), Bietul Ioanide (1953), et Cronica de familie de Petru Dumitriu, - ce dernier publié en partie en 1955, et paru en volume en 1957.

« Le rapport sur le développement de la prose », rédigé par Petru Dumitriu (membre dans le Bureau de l’Union des Ecrivains), offre une perspective sur dix ans de prose. Entre les livres cités pour avoir contribué « à condamner l’ancienne société » mentionnons un roman historique, Zorii robilor (faisant référence à la révolte de 1907), signé par V.Em.Galan, Cronică de familie, écrite par l’auteur du rapport et ayant comme axe unique dans sa construction la critique de la société antérieure. Camil Petrescu, « qui semblait avoir dit sa dernière parole … produit, après dix ans de maturation, une œuvre massive. Un om între oameni, le roman historique le plus vaste de notre littérature, plus vaste que Fraţii Jderi ou Zodia Cancerului … et « comme nous sommes arrivés à parler de Mihail Sadoveanu, je tiens à préciser que … M. Sadoveanu a continué son admirable création harmonieuse ». L’appréciation d’ensemble sur Sadoveanu : « évolution exemplaire […] sous le signe de la victoire du réalisme dans notre prose ».

Le renvoi à la source historique est réitéré : « le message de notre prose émane de l’expérience historique du peuple roumain, expérience qui a été à la fois tragique et victorieuse – l’histoire des longues souffrances et du triomphe final de la vitalité de ce peuple ». Plus intéressante encore, la manière de métamorphoser, pratiquée dans le final du rapport : « Quelle tempête dans la pensée et dans les sentiments des hommes ! Quel ouragan dans la vie des millions d’êtres qui forment le peuple roumain ! C’est là que l’on trouve les racines du message transmis par notre prose ». L’académicien M. Sadoveanu, devenu président de l’Union des Ecrivains, parlait d’un réalisme de l’art révolutionnaire, lié aux transformations de la nouvelle ère de l’humanité » où l’on demande à l’écrivain, « ce militant précieux », « de la fidélité et du dévouement dans la lutte où il est appelé à participer »

Les problèmes de la critique littéraire, analysés au même congrès, dans le rapport de Paul Georgescu, mettent en évidence les études concernant les écrivains du moment, impliqués idéologiquement, tels Mihai Beniuc ou Maria Banuş, pour la poésie, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu, ou bien la mise en valeur des maîtres, tels Sadoveanu, Camil Petrescu ou Cezar Petrescu, pour la prose, dans le contexte de l’évaluation critique des grandes réalisations littéraires de l’époque, sans oublier de souligner les manifestations de l’idéologie bourgeoise et les récidives de l’esthétique idéaliste, nuisible aux créateurs.

Revenant sur ses pas dans le temps, Petru Dumitriu, dont les textes ont marqué l’époque, envoie de Metz, ou il vivait en exil, un article, dans lequel il renie ses écrits de jeunesse– livres fabriqués selon les recettes de l’idéalisme soviétique, qui l’avaient propulsé au sommet de l’hiérarchie littéraire de la cinquième décennie, - renie encore une fois son expérience allemande et celle communiste, s’assumant l’expérience de l’exil, avec la crise des principes et des valeurs. Il considère que « malgré l’esclavage idéologique », il a écrit son livre le plus vaste, Cronica de familie (1956), « ayant des centaines de personnages et des dizaines d’histoires, livre taché, pour ne pas dire souillé de l’esclavage idéologique auquel m’avaient réduit les Russes et leurs agents. Malgré tout, c’est un grand livre et il serait dommage de le jeter à la poubelle ». [10]


154

Notes [1]. L’écrivain Günter Grass a reconnu les options de sa jeunesse dans un interview de 2006, accordé au quotidien allemand Frankfurter Allgemeine Zeitung [2]. Quarante ans avaient passé depuis la publication du roman Le Tambour - Die Blechtrommel. Pelures d’oignon - Beim Häuten der Zwiebel- est le deuxième roman autobiographique de Grass, après Mon siècle (Mein Jahrhundert) (1999). [3]. (la littérature allemande en avait déjà proposé quelques modèles célèbres : La mort à Venise (Der Tod in Venedig) et Doktor Faustus…) [4]. Bilete de papagal, 1944, an XVII, no. 23.La dernière série de la revue réapparaît à Bucarest entre 1944-1945 [5]. Democraţia” (an. II, nr. 15)1945, Hebdomadaire indépendant de l'orientation culturelle et politique. [6]. Tribuna poporului, an II, nr. 108,1945. Dan Petraşincu, (pseudonyme de Angelo Moretta) publie La réponse de M. Camil Petrescu, intitulée de façon significative : « Gândirismul, la crise la plus grave de la littérature roumaine ». [7]. România liberă, an. II, no. 51,1945- le quotidien România liberă, de 28 janvier 1943 jusqu’en1944 parait en illégalité.Le journal réfletera les idées du communisme après la guerre en Roumanie. [8]. Scânteia, an. I, no. 54,1944. Dans l’article Trădarea cărturarilor, le fameux syntagme est investi d’un sens opposé à celui que lui accorde Julien Benda dans La Trahison des clercs – les « traîtres » sont les écrivains qui refusaient de s’impliquer dans la politique. [9]. le rapport à la Conférence des Ecrivains de R.P.R., publié dans le quotidien Scînteia/1389 de 1949. [10] Article publié dans Steaua, 7-8/1998. Petru Dumitriu avait reçu, en 1945, le prix pour la meilleure nouvelle de l’année Argonautica, journal d’un voyage fabuleux, avec des ruptures de rythme, intercalations de lettres, journaux, confessions. Il est l’auteur de Pasarea furtunii/ Route sans poussière, 1954, et de Drum fără pulbere/ L’oiseau de la tempête, 1951. Bibliographie Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005. Caietele Echinox nr. 4/2003, Restricţii şi cenzură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, Caietele Echinox , nr.7/2004, Literatură şi totalitarism, Editura Dacia, Cluj-Napoca. Cordos , Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1999. Cernat, Paul; Manolescu, Ion; Mitchievici, Angelo; Stanomir, Ioan, 2004, Explorări în comunismul românesc, I-II, Iaşi, 2004-2005. Negrici, Eugen,2002-2003, Literatura română sub comunism, I-II, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2002-2003. Niţescu, Marin, 1995, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Humanitas, Bucureşti. Selejan, Ana,2007, Literatura în totalitarism.1949-1951 Întemeietori şi capodopere, Cartea Românească, Bucureşti Ricoeur, Paul, Memoria,istoria,uitarea, Amarcord, Timisoara, 2001.


155

Déshumanisation et dépersonnalisation en captivité – prise actuelle de l'époque totalitaire

Drd. Rău (Marcu) Livia


Abstract: The survival of the human being in captivity generates essential mutations, felt either as a self -alienation, as a liberating compromise, or as an inexorable life failure. Matei Visniec, in the novel ‘Mister K. released’ (2010) and Herta Muller in ‘The Cradle of breath’ (2009) created parables of the totalitarian system. ‘Remembering’ equals to recovering the lost time and regaining the long ago lost and distant paradise, meanwhile, offering the hero the illusion of freedom. The upside down perspective on the relationship word (logos) – life has postmodern origins, by ironically recovering the past, simplifying the speech, valuing clichés and by ostentatiously mythologizing common things. The novel turned into metatext is the salvation through writing of a plain hero, entrapped into memories. The self-reflective text offers the character the illusion of reliving and returning to a voluntary captivity this time, that being the solution of the human resigning himself to history. Key words: captivity, totalitarian system, parable Le problème de la captivité exprime paradigmatiquement des multiples hypostases de l'homme, soit qu'elle se manifeste comme un système opprimant, concentrationnaire, soit qu'elle représente une facette de l'existence en général, au sens que la liberté absolue est seulement un idéal. L'homme montre toujours des limites, des contraintes nécessaires à son adaptation au monde. Hannah Arendt, dans ”Les Origines du totalitarisme”, chapitre ”Idéologie et effroi”, considère que l'effet désastrueux de la dictature est l'abolition de la diversité des gens et la promotion d'un ”UN”, car ”tous les gens sont dévenus Un Seul Homme, là où n'importe quelle action mène à l'accélération du mouvement de la Nature ou de l'Histoire, où chaque acte isolé signifie la réalisation d'un verdict de condamnation à mort que la Nature ou l'Histoire a déjà prononcé”. Une particularité de l'univers dystopique est l'annulation de l'individualisme, par l'intégration de l'individu à la masse, puisque ” l'écrasement de la personnalité est absolue”. Ainsi, l'individu est ”aliéné, dédoublé, axiologique (au sens du manque de chaleur humaine), réifié, devenant le prisonnier d'un espace carcéral, dominé par du mensonge institutionnalisé”. (George Achim, L'illusion hypostasiée. Utopie et dystopie dans la culture roumaine) L'enclos de la liberté représente une étape sensible de la survie en conditions-limites, ce qui crée des mutations fondamentales au niveau de la conscience, de l'existence en général. L'isolement, l'exil ou bien la réclusion sont des modalités de repression de l'unicité de l'être, mais aussi des transfigurations artistiques dans la littérature dystopique. Les romans deviennent des paraboles du tragisme de l'homme contemporain, ils expriment la crise de la communication, l'affliction, le désespoir, la peur, l'effroi, toutes des menaces de l'espace concentrationnaire. Le recours à la mémoire reconstitue rétrospectivement l'univers carcéral, en suivant la perspective actuelle, dans des romans écrits, par exemple, de Matei Vișniec ou Herta Müller. Au-delà de la relation réalité-fiction qui a polarisé depuis toujours les options diégétiques or du rapport moi-histoire qui a généré des formes d'expression contradictoires, la structure de l'être humaine dévoile des limites difficile à anticiper. Matei Vișniec se révèle une vie conscience, capable de transferer en plan littéraire, au niveau d'excellence, des dillemes de l'homme contemporain, captif à l'expérience-limite de survivre dans un univers hostile et totalitaire. ”L'homme-poubelle” semble devenir le leitmotif de sa création, soit que l'auteur choisisse pour le registre dramatique ou épique, parce que son écriture exprime le procés de dissolution de l'être, condamnée à vivre dans un monde maculé. Matei Vișniec condamne le communisme en trois romans considérés des dystopies modernes, des paraboles de la dictature: Le Café Pas-Parol (1992), Le Syndrome de pannique dans la Ville Lumière (2009), Monsieur K. libéré (2010). Le roman Monsieur K. libéré, gardé au tiroir presque 20 ans, confirme la validité de la recette moderne de l'intertextualité, annoncée justement par l'écrivain et associée à la littérature


156

kafkienne. Son style pose le problème de la liberté comprise comme source d'aliénation, comme punition pour celui qui se sent captif dans un multiple espace concentrationnaire. Les références autobiographiques mentionnées par l'écrivain dans le texte escorte constituent un niveau de décodage de son oeuvre, car les racines anthropologiques deviennent des repères pour la compréhension de la démarche diégétique: ”Un jour, Monsieur K. fut arrêté. C'est ainsi que le roman de Kafka, Le Procès, commence. J'avais probablement 11 ou 12 ans quand je trouvais ce roman. Pendant les années 1968, c'était une époque d'ouverture en Roumanie, où l'on traduisait beaucoup de bons livres de la littérature universelle. Je me souviens aussi comment ce roman-ci est entré dans la maison de mes grands-parents de Rădăuți. Mon père travaillait dans une usine de meuble et, un jour, le syndicat a lancé une opération du genre ”chaque travailleur doit acheter dix livres par le comité de l'entreprise”. (p.5) Les références concernant l'époque totalitaire, où la lecture devenait une forme d'éducation imposée, même que la situation dans la descendence kafkienne, ont le rôle de présenter un monde absurde dans lequel l'être humain ne peut plus vivre le sentiment de liberté, après l'expérience traumatisante de la captivité carcérale. Le personnage principal, Kosef J., coupable sans aucune coulpe évidente, est bloqué entre deux mondes, c'est-à-dire entre liberté et contrainte, captif à son besoin de connaissance. Il vit dans un multiple espace concentrationnaire, où la ville et le pénitencier sont des topos sans écoulement temporel, pétrifiés en histoire, des symboles relatifs à la mort par lesquels l'être humain peut vivre seulement l'illusion de la vie. Kosef J., étranger dans un monde qui dénonce sa liberté, comprend peu à peu qu'il vit une existence absurde. La ville reste sous la signe de l'agonie, mais le pénitencier a des jardins et des camarades de travail. Un enfant qui veille un jardin pour que les prisonniers ne mordent pas dans des pommes se révèle un tortionnaire, et le prisonnier arrive à admirer le gardien qui avait été expert en fessée, en lui montrant les cicatrices de la violence. Les détenus passent par un labyrinthe – protéction de la dictature – où ils perdent leurs attributs humains. La déshumanisation progressive installée en captivité, ensuite en liberté, dévoile un homme sans identité et sans idéal. Le retour dans la cellule 50 signifie, paradoxal, l'option de celui qui ne trouve plus de place sur la terre. L'espace carcéral représente la sollution tragique du moi condamné aux supplices de l'enfer. Comme pour les héros de Zamiatin du roman Nous, l'être humain se réduit pour Kosef J. à un simple nombre, obsession devenue certitude à la fin du roman, qui certifie le filon tragique de la condition humaine: ”Il se rappella que, parfois, les gens n'étaient que des nombres, ce qui le rassurait.” (p.278) Le prison est reçu premièrement par le protagoniste du point de vue auditif, puis mécanique, parce que l'existence claustrale produit au personnage Kosef J. des automatismes qui annulent des attributs particuliers: ”Au début résonnaient les chaînes des deux cadenas qui verouillaient l'ascenseur (…). En fin, quelques insultes s'étaient entendues et immédiatement le grincement du chariot sur lequel on apportait les plateaux du petit déjeuner.” (p.9) Les termes du champ lexical des perceptions auditives, comme ” résonnaient”, ” insultes”, ” grincement”, expriment la stridence d'un milieu hostile qui déshumanise. D'une autre côté, le comportement du protagoniste, humanisé, boulverse ses principes, son système de valeurs, sa perception sur le monde et la communication verbale devient impossible, car il sent le péril de la mort: ”Quelques doutes effrayantes qui surgissaient l'une après l'autre à la vitese des balles avaient pris contour au cerveau du détenu”. (p.11) Au juste, l'approche surprenante de deux gardiens, Frantz Hoss et Fabius, lui produit une explosion des sens et le bouleverse définitivement: ”Kosef J. entendit la question et eut l'impression qu'il était empoigné d'une cyclone humide et qu'il était englouti quelques fois la tête dans l'eau. Quelque chose de confus et désagréable se déroulait devant ses sens, un vrai cauchemar dont on était conscient”. (p.13) Les gardiens deviennent à leur tour des victimes et Kosef J. devient pour peu de temps tortionnaire. La complicité absurde, installée entre victme et agresseur, dévoile des ressorts psychologiques insoupçonnés: ”Fabius reconnaissa sans aucun embarras que, Kosef J., lui provoquait toujours de la crainte. D'ailleurs, tous les détenus lui avaient provoqué une peur épouvantable, depuis toujours. C'est pourquoi il habituait à heurter. À cause de la peur. (…) J'ai vécu en terreur depuis des années, terrorisé tous les jours.” (p.67)


157

Les réactions organiques et violentes prennent des connotations tanatiques, et le personnage sent perdre le contact avec soi-même et le monde . Il regrette de ne pas pouvoir travailler dans le jardin, de ne pas pouvoir manger d' haricots verts et de pois avec les autres détenus. Kosef J. a le sentiment de déracinement et de l'inutilité, en rêvant aux petites joies de l'espace carcéral qui sont interdites maintenant: le travail dans le potager, la lumière claire pendant les jours de dimanche à côté de ses camarades. Par conséquant, l'isolement et l'oppression sont remplacés par un autre type d'isolement, ce qui lui provoque de l'effroi incontrôlé, une perception hallucinante sur la réalité. La liberté gagnée n'ammène pas d'émotion, mais seulement le désir de se réjouir des choses interdites. Mais l'emprisonnement avait détruit la fibre sensible du détenu Kosef J. Quoi qu'il soit libéré, le protagoniste se sent plutôt abandonné, puisqu'il doit dormir dans la niche de l'ascenseur (un autre espace concentrationnaire), jouer aux dés avec les gardiens (occupation plaisante, mais qui équivaut au pacte faustique), qu'à la fin ceux-ci le considèrent comme représentation du mal: ”Monsieur Kosef est le diable en personne, murmura Franz Hoss comme réponse”. (p.119) Personnage-marionnette, condamné à la vie et libéré dans un univers sombre, le héros exerce l'oubli comme forme de survivance. La frontière entre la victime et son bourreau s'efface, tout le système axiologique est renversé et sa perception sur le monde est bouleversé: ”Est-ce que la liberté signifiait qu'il avait besoin se promener aussi sur l'allée aux peupliers? Est-ce qu'il avait la permission de revenir à la fenêtre aussi après la tombée de la nuit, pour regarder comment les réverbères illuminaient?” (p.23) La porte entreouverte, la cigarette fumée à son aise ou le dialogue halucinant avec les gardiens produisent des états-limites, de la peur, de la terreur, de la colère, de l'angoisse, de l'aliénation de soi. La trajectoire de type climax parcourue par le faux héros l'accable et lui cause le sentiment de culpabilité. La sortie du labyrinthe, d'un espace concentrationnaire imposé, favorise en fait le parcours d'un autre espace limitatif, de la colonie pénitencière, en accentuant à son tour l'angoisse, l'incertitude, le sentiment de l'inutilité. Ainsi, la libération signifie, paradoxalement, l'approfondissement de la captivité et la liberté reste une illusion. La technique de la remise accentue la transformation progressive tragique du détenu qui sent la liberté comme une souffrance. L'évadé regrette la tentative de se libérer et il ajourne sa vie, en acceptant tout ce que le destin fatal lui offre. Autrement, les gens libres de la Ville rêvent d'arriver en pénitencier, y cherchant la garantie. Le bonheur – fille morgana – ne se trouve, en fait, nulle part et jamais parce que le régime détruit l'Homme pour imposer un système. La tension irréductible entre individu et altérité génère des mutations mentales irréversibles. Ainsi, la littérature devient expression de la crise humaine dans un système injuste. La même année où Matei Vișniec avait publié Monsieur K. libéré, 2010, Herta Müller propose le roman La bascule du souffle, parabole du système totalitaire, ayant des multiples clés de lecture: dystopie, confession lirique, prose-document, mémorial de la douleur, roman modern, subjectif, discours sur les limites de l'homme, sur l'isolement et les mutations fondamentales que l'être humain ressent dans la confrontation avec la réalité kafkienne devenue cauchemar. Leo Auberg, un jeune de 17 ans, esprit lucide bloqué entre deux mondes, est le héros-narrateur, qui parcourt rétrospectivement un labyrinthe douloureux, autant dans le plan du souvenir que dans le plan concret, du camp de prisonniers russe, du besoin de retrouver son identité. L'existence comme spirale implique des retours, des redéfinitions de l'homme qui recompose son passé, des flash-backs, devenus des exercices de survivre et de connaissance. Ainsi, pour continuer vivre il est nécessaire qu'on revienne au souvenir, aux lieux et aux moments qu'on charge de nouvelles significations. Le contact avec la réalité est soutenue aussi par des insertions intertextuelles, expression de la joie de revivre du point de vue affectif le paradis perdu définitivement. Par conséquant, le temps spiralé, récupéré par la mémoire involontaire défie le temps linéaire de la réalité. Il offre l'illusion de la liberté, du besoin d'exister. Le temps psychologique, de type bergsonian comme durée, est l'indice de la solidarité avec soi-même; il accentue la distinction dichotomique entre la matière et l'esprit, entre l'horloge des insectes et l'existence par émotion. Le roman reste un chronotope, un témoignage des horreurs dans un régime totalitaire, mais il ajoute des sens inédits de l'humain.


158

La relation insolite homme-objets change le rapport forme-contenu des mots. La poétique de la souffrance est validée par le besoin de l'homme de fusionner avec l'univers, une autre forme de fuite. La contemplation du ciel accable l'être humain et son silence recouvert la douleur. La paix fêté en octobre avec du sable jaune équivaut à l'existence dans un espace concentrationnaire hostile et produit le sentiment de la damnation. Le temps semble rester bloqué et le héros vit, pour quelques instants, le bonheur suprême du détachement de la réalité. Le recours à la mémoire est la récupération du temps perdu, du paradis inaccessible. Les souvenirs sauvent toujours l'homme, en apaisant la douleur du présent. La première permission offre l'illusion de la liberté, achevée à la fin avec le sentiment de la culpabilité de comprendre que le camp de prisonniers était devenu la seule demeure du héros. L'existence dans un univers concentrationnaire a ses propres lois, et le personnage central lucide comprend que les sorties ”en dehors” mènent, en fait, toujours ”en dedans”. Le roman devient ainsi une métaphore de la claustration, de l'existence humaine dans un espace labyrinthique, initiatique. La sortie de l'espace limitatif, dans le bazar, achève une leçon de connaissance tragique: le camp de prisonniers annule l'identité. Il apporte même le sentiment que le lieu de la souffrance – ”axis mundi” – représente la seule solution pour la survie, et le geste prévisible est l'acceptation inconditionnelle, définitive. Il renferme des maladies, de la famine, de la peur, du destin. Le lien entre les gens et les choses s'inscrie dans le paradigme de la vie. Par conséquant, le roman projette des endroits du bonheur humain que la mémoire sauve de l'oubli et de l'indifférence, comme recette pour l'immortel. La mémoire affective, involontaire, offre la chance de se connaître soi-même, de sauver sa propre identité. L'enfance n'est plus une âge, mais une source inépuisable d'énérgie et de sentiments, compensation pour la déshumanisation provoquée au camp de prisonniers ou pour l'immobilité épouvantable du temps. Bien que les jours et les nuits s'écoulent, le prisonnier resent l'arrêt temporel, la néantisation, comme une forme de disparition de sa vie réelle. Paradoxalement, la réalité est celle du souvenir et le camp représente le cauchemar continu. Le temps ressenti comme éternité ou souffrance, amplifie la peine, le sentiment d'impuissance or de condamnation définitive. Le niveau suivant de la déshumanisation, au-delà du dégât de l'identité, est la disparition de la solidarité humaine. La descente dans l'enfer existentiel produit des mutations fondamentales en plan psychologique. La stratégie de camouflage du réel par anamnèse est doublée de l'acceptation du destin par le refus du départ du camp. La peur d'échec et la crainte paralysante trouvent des compensations par l'acceptation de la vie infernale. La littérature de l'expérience exprime des vérités universelles, parce que le drame du héros est le drame de l'humanité en dérive. Le contact au monde est annulé concrètement, la famine détruisait la cohésion de l'être et de l'univers. La dématérialisation est le résultat de l'humiliation répétée. Les poux, les punaises, les maladies, la famine déterminent les prisonniers à croire qu'ils n'ont plus de corps, que celui-ci ne leur appartient plus, une autre forme d'éloignement, d'abandon évident de soi, comme destin assumé ou signe d'un pact faustique nécessaire. L'histoire vécue rétrospectivement s'enrichit, peu à peu, des significations et le lien entre les mots et la réalité déforme la perception du héros envahi des souvenirs. Le retour chez soi fait l'oubli impossible, ce qui implique l'existence encore une fois de la souffrance. La perspective renversée sur la relation logos-vie est d'origine postmoderniste par la récupération ironique et parodique du passé, le manque de la sollenité du discours, la valorification du prosaïsme et par la mythification ostentatoire des choses communes. Si le rêve amène dans le camp un univers affectif nécessaire à la survivance, une fois libéré il désigne le retour obsessif au lieu de la douleur, car il referme définitivement la conscience du condamné. Progressivement, la réalité est remplaçée par le rêve, le monde devient un prison d'où le héros ne peut plus sortir. Donc, la sortie est seulement une illusion, la libération du moi n'est plus possible ni au moins sur le plan onirique. La pulsation de la vie est ressentie comme forme d'évasion. Au début, son sens est du camp vers souvenir, et après la libération, vice versa, ce qui refait la spirale de l'existence du héros condamné. Le monde même devient espace concentrationnaire, parce que l'expérience russe


159

provoque des mutations fondamentales dans l'existence du protagoniste. Les liaisons entre les deux mondes ne peuvent pas être annulées et la vie reste seulement une illusion qui attend la libération définitive dans la mort. Le héros se trouve dans un labyrinthe existentiel multiplié d'où la sortie est impossible. Le revenu ”à la maison” n'implique pas le bonheur, mais la confirmation de la solitude, le besoin de la solidarité personnelle. Ainsi, la vie en captivité ne représente pas obligatoirement l'isolation dans un endroit concret limité comme le cachot, mais une forme d'annulation de la liberté de différents points de vue: social, idéologique, psychologique, philosophique, culturel. La projéction au-dehors de l'histoire – du temps, indique la réconfiguration intérieure de l'individu qui est rejeté, plusieurs fois, en dehors d'une réalité rationnelle. Le rapport au système totalitaire est aussi une occasion pour montrer que l'homme survit à l'histoire parce que, même défait, il ne peut pas être vaincu. Ces situations-limites relativisent ce qu'il y a d'humain dans une situation et la relation moi-monde-histoire aussi. *This paper is supported by Project SOP HRD - TOP ACADEMIC 76822.

Bibliographie Achim, George, Iluzia Ipostaziată. Utopie şi distopie în cultura română, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994. Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, Editura Univers, Bucuresti, 1971. Bataille, George, Literatura și răul, Editura Univers, 2000. Ciorănescu, Alexandru, Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Bucureşti, Cartea Românească, 1996. Courtois, Stephane, Comunism și totalitarism, traducere de Ana Ciucan Țuțuianu, Editura Polirom, 2011. Furet, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996. Munteanu, Romul, Farsa tragică, Editura Univers, Bucuresti, 1970. Pavel, Toma, Gândirea romanului, traducere din franceză de Mihaela Mancaș, Editura Humanitas, București, 2008. Webographie http://www.observatorcultural.ro/*articleID_23675-articles_details.html www.observatorcultural.ro/Citeste-articolul*articleID_24579-articles_details.html http://www.observatorcultural.ro/Maladia-incurabila-a-domnului-K.*articleID_24639-articles_details.html http://www.observatorcultural.ro/Imposibila-libertate*articleID_24638-articles_details.html http://www.observatorcultural.ro/Avantajele-captivitatii*articleID_24640-articles_details.html


160


161

Interferenţe şi conexiuni lingvistice / Inter-relations and Linguistic Connections


162


163

Lexicographic Approaches to ESP/EST Vocabulary Teaching

PhD Associate Prof. Gabriela Dima

“Dunarea de Jos”University of Galati Résumé: L’approche proposée a comme but la présentation de quelques méthodes d’enseignement du vocabulaire de l’anglais comme langue de spécialité par l’utilisation de dictionnaires spécialisés. Mots-clés: l’anglais spécialisé, vocabulaire, dictionnaire, équivalence.

The domain of LSP teaching has witnessed constant changes along the years due to the powerful impact of the technical and scientific development worldwide. This fact concerns primarily the level of vocabulary since words are a mirror to society, the same as dictionaries which “[…] are a reflection of the people that produced and consumed them.” (Stavans 2005, http://accurapid.com/journal/32dictionaries.htm).

Less discussed in the literature, the teaching of ESP/EST vocabulary raises problems concerning the acquisition of specialized words by students of both an intermediate and advanced level of English as a secondary language. The present paper focuses primarily upon a subcategorization of ESP/EST vocabulary according to the degrees of difficulty in understanding it and the role that a semantic analysis of dictionary definitions can have in facilitating learning. Illustrations concern Romanian learners of English as a second language.

a. In teaching ESP/EST lack of specialization of both students and teachers can be compensated by adequate curriculum designs and lesson planning that are not necessarily characteristic to general language classrooms: “Because the teacher is obligated to prepare the students for the real world, there are new realms of knowledge and skills that must be dealt with and individuals from target discourse communities (e.g. subject specialists) who must be consulted” (Johns 2006: 687). Among the methods used in ESP teaching, Johns includes the learner-centered, genre-based and task- based approaches. Options for one or the other depend on the specific features of the pedagogical context and the text typology established on the basis of both lexical and semantic analysis.

b. Students should be taught technical and scientific vocabulary by being provided a hierarchy of words as Robinson 1991 suggests (see Viel, http://esp-world.7p.com/Articles_1/vocabulary.html).

The first group is made up of ultra specialized vocabulary belonging either to the scientific or technical field. The words have a restrictive usage among specialists and do not carry any semantic ambiguity. Therefore the use of specialized dictionaries is of paramount importance since both students and teachers may not be quite familiar with the phenomena presented and the terminology implied. Such compound words as belly helve (met) ciocan cu parghie actionata la mijloc), butt-joint riveting ( OM) nituire cu eclise) have their equivalents provided by scientific and technical dictionaries (Dima, Deleanu, Sorcaru 2009) but they would not be understood by students unless they had at least some connection with the domain either from a theoretical or practical point of view. Such examples should be generally dealt with by advanced students training for various specializations.

The second group consists of general scientific and technical words common to most fields: “One should not overlook that the vocabulary pertaining to this second category is not necessarily a simple and basic scientific and technological one, but may also be extremely complex. Granted, part of this vocabulary may be basic- for instance to refer to simple hand-held tools or to users instructions- but may also be more elaborate: in industry there are plenty of transverse activities which are common to several industrial domains, fields and situations and which require language (and vocabulary) proficiency that is far from basic” (Robinson 1991 in Viel (http://esp-world.7p.com/Articles_1/vocabulary.html).


164

The degree of difficulty in acquiring more elaborate words is not so high due to their possibility of being used in different fields, fact which might facilitate understanding and usage, e. g. die bed (met, mas-un ) placa de baza a matritei; die-block (mas-un) matrita nedemontabila; die case (met, plast, mas-un) inel pentru fixarea filierei, die hammer ( met ) ciocan de matritare. In our opinion thematic specialized dictionaries are also of great help especially when words enter such collocational patterns as the ones presented above. The third category belongs to general English and includes common words which are retrieved within EST/ESP with a high frequency: “[…] as soon as an invention or a new device leaves the closed circle of scientists and technicians, gains popularity and is used in everyday life, the corresponding word passes from the category of general scientific and technological words to that of general English” (Viel, http://esp-world.7p.com/Articles_1/vocabulary.html). We provide the following examples picked up from the quoted dictionary: e.g. 1 addition: adaus, aduagare, adunare, insumare; (chim, met, plast) corp strain, impuritate, element de aliere; (TH) adaus; completare, adaugire; (constr) dependinta, acaret 2 closeness: avaritie, zgarcenie; izolare; apropiere, vecinatate; (mediu, TH) aer inchis, atmosfera viciata; densitate, caracter compact; exactitate, precizie; avaritie, zgarcenie, izolare Disambiguation can be provided by contextual analysis taking into account the local and thematic context (Dima 2010). The task-based teaching method will stimulate students to focus both on the product and operations to be performed: “The term ‘task’ focuses attention on three aspects of students’ work: (a) the products (or genres) students are to formulate, (b) the operations that are to be used to generate the product, i.e., the process, and (c) and the givens, the resources available to students in accomplishing the tasks (Doyle 1979: 163 in Johns 2006:688).

c. In what follows we shall enlarge upon and suggest that an efficient method used in facilitating the acquisition of ESP/EST collocational patterns headed by nouns would be to analyse the semantics of determiners using lexicographic definitions: “Nominal compounds can perform a range of functions rendered by the semantics of the words and their arrangement into the phrase-structure i.e. the system determination through pre-and post-modification which would indicate development of the discourse” (Dima 2010). As several linguists have shown ( Quirk, Greenbaum, Leech, & Svartvik 1980; Berwick 2001), scientific writing has a distinctly higher proportion of complex noun phrases providing ESP texts with specialization and technicalization. The semantic analysis of the determination system i.e. the relationship between the head and its modifiers can help the student of an intermediate and advanced level of English to better understand the scientific and technical phenomena denoted by the nominal complexes. In the noun phrases listed below the head – determiner relationship can render: a. operating principle, e.g. on-line computer (autom, c, TH, ind) calculator cuplat cu masinile din procesul tehnologic; film condensation (fiz,, termo) condensare peliculara; blow moulder ( plast, ind chim) masina de formare prin suflare. b. working substance in the operation ,e.g. : gas refrigeration machine (termo) masina frigorifica cu gaz; water injection air hammer (constr, hidr. OM) ciocan pneumatic cu spalare cu apa; oxygen-induced chain reaction (chim) reactie in lant indusa de oxygen. c. means of operation, e.g. automatic switching ( autom, el) intrerupere / comutare automata; electronic power steering (auto, electr) servodirectie asistata electronic; injection moulding (alim, plast) formare prin injectie / injectare; (met) turnare sub presiune; thermodiffusion (fiz) difuziune termica; blow bending (mec) incovoiere cu soc. d. materials used ,e.g. wooden gauge (met, OM) tipar/ sablon de lemn; leather gasket (OM) garnitura de etansare din piele; gelatinous precipitate ( chim) precipitat gelatinos. e. purpose, e.g. portable spot welder (mas un) masina portabila de sudare prin puncte; core-making department (met) atelier de confectionat miezuri. f. location, e.g., tray column (ind chim) coloana cu talere; benchboard desk (TH) pupitru, tablou (si de comanda); chair (OM) cuzinet, placa de reazam. g. shape or form, e.g. rectangular wire (mas-un, met) sarma cu sectiune dreptunghiulara.


165

As proposed by the article the main objective of teaching ESP/EST vocabulary is to develop the students’ ability to identify and use the particular jargon of ESP/EST domains by reading instructions, manuals and documentation resorting to lexicographic and semantic approaches. Bibliography Berwick, R, C., 2001, Language: From words to meaning. Recitation given at MIT.Oct 26 2001. Retrieved Oct12, 2006 from:http://www.ai.mit.edu/projects/berwick/recitation7.pdf. Brown, K., et al, Encyclopedia of Language and Linguistics, Second Edition, Elsevier, 2006. Dima, G. Some Remarks Concerning the Textual Organization of ESP Corpora, in Communication Interculturelle et Litterature, Nr 1(9), ianuarie-februarie-martie, Editura Europlus, Galati, 2010. Dima G., Deleanu L., Sorcaru D., English-Romanian Dictionary for Mechanical Engineering, vol. 1,2, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2009. Dima, G., A Practical Optional Course in the English Language. Words. Context. Contextualization, curs online, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2010. Doyle, W.,Classroom tasks and students’ abilities in Review of research in teacher education, 5. Itasca, IL: Peacock, 1979. Johns, A., Languages for Specific Purposes: Pedagogy, in Brown, K., et al, 2006. Quirk R., Greenbaum G., Leech G. & Svartvik, J., A Grammar of Contemporary English., London: Longman, 1980. Robinson, P., ESP today : a practitioners’guide, England: Prentice Hall International, 1991 in Viel, Jean-Claude, http://esp-world.7p.com/Articles_1/vocabulary.html. Stavans, I., On Dictionaries, Translation Journal , A Web publication for translators, Volume 9, No 2 , 2005, accurapid.com/journal/32 dictionaries. Viel, Jean-Claude, The vocabulary of English for scientific and technological occupational purposes http://esp-world.7p.com/Articles_1/vocabulary.html.


166


167

Didactică / Didactics


168


169

La réforme de l’éducation dans la Roumanie postcommuniste

Chargée de cours, dr. Valerica Anghelache

Université «Dunărea de Jos» de Galati Le Département pour la Formation du Personnel Didactique

Abstract: After 1989, the Romanian educational system has experienced the difficult way of reforms, both as regards the educational policy, but also the educational system and process. The school was forced to reformulate its mission, to make changes at the structural and functional level, to adapt to political and social changes. Although it was marked by good intentions, the educational reform has not been exempt from any breakdown, due to inexperience, but also the lack of strategic vision to mid- and long term. The new context request professionalisation of the educational field and changing mentalities. Keywords: reform, change, education, professionalisation, pragmatism

Parler du changement dans l’éducation c’est faire référence, obligatoirement, au processus de réforme dont l’école roumaine a été le sujet et l’est encore. Cette question a déclenché de vives polémiques concernant son opportunité et ses conséquences sur l’école en tant qu’organisation ou sur le processus d’enseignement. Pour ce faire, nous trouvons nécessaire d’analyser les changements promus par la réforme de l’éducation, enregistrés au niveau de l’enseignement pré-universitaire et universitaire roumain, après 1989. La plupart des spécialistes considèrent que toute réforme se déroule en trois étapes distinctes:

a) La formulation de la politique de réforme curriculaire. Cette étape consiste à opérationnaliser le concept de l’idéal éducatif dans des finalités qui facilitent le passage du souhaitable au réalisable, du projet valorique absolu au contexte réel où celles- ci pourraient être transposées.

b) L’implémentation de la réforme, ce qui suppose l’élaboration des instruments spécifiques tels les projets, les programmes, les matériels d’appui, les normes méthodologiques etc. Leur importance réside dans le fait qu’elles offrent l’opportunité de la transmission de la connaissance à travers les actes d’enseignement et d’apprentissage.

c) Le monitoring et l’évaluation de la réforme, permettant la confirmation des performances envisagées initialement. La majorité des spécialistes impliqués dans l’analyse de la réforme éducative considère que, du moins à ce stade, il est prématuré d’émettre des jugements définitifs sur l’effet qualitatif de l’éducation. Contrairement à ce que l’on pourrait croire, la réforme du système de l’enseignement roumain n’a pas démarré exclusivement dans les années 1998, bien qu’il y ait eu pourtant quelques tentatives timides en ce sens dès le début des années ’90. Afin d’avoir une perspective d’ensemble des efforts soutenus pour changer l’aspect général de l’éducation en Roumanie, nous considérons comme nécessaire de passer en revue les repères généraux des réformes éducatives initialisées depuis ce moment-là. De même, les mesures de réforme ont visé à ce niveau la réforme curriculaire, la réforme du système d’évaluation et la réforme institutionnelle. Dans une analyse détaillée, les spécialistes essaient d’établir les étapes que les réformes de l’éducation devraient parcourir, tout en soulignant les mesures essentielles, les bénéfices et les dysfonctionnements relevés à chaque étape [1]. Ainsi, au début des années ’90 les premiers pas en ont été faits dans la direction du changement éducatif. Faute d’une vision stratégique à moyen ou long terme, quelques modifications toujours actuelles se sont néanmoins produites dans le système éducatif: la durée de la scolarité obligatoire est passée de 10 années à 8 années d’étude; les plans et les programmes d’enseignement ont été modifiés sans que l’on n’assure ni les corrélations entre eux, ni l’expertise ou l’analyse des conséquences de ces modifications; l’exode du corps enseignant vers le milieu urbain et vers des écoles „d’élite”; la réduction du temps de travail dans l’enseignement de 6 jours à cinq jours par


170

semaine, sans pour autant diminuer la quantité de la matière scolaire, ainsi que la suppression de l’uniforme, etc. Entre les années 1991-1995 on constate une tendance au pragmatisme et à la professionnalisation, ce qui signifie l’implication des spécialistes de l’Institut des Sciences de l’Education dans l’élaboration des textes préliminaires du curriculum, ainsi que l’adoption du modèle „rationnel” dans l’élaboration du curriculum, par la mise en évidence de l’importance des objectifs qui deviennent des repères dans le choix des contenus et dans l’assurance de la cohérence du curriculum. A partir de 1995-1996, on peut parler de l’élaboration proprement dite de la réforme, cette période se distinguant par des modifications au niveau du curriculum dans le cycle primaire et moyen. A titre d’exemple, dans le cadre de la discipline langue et littérature roumaines s’inscrit la sous-composante „communication”. A partir de la deuxième année primaire on introduit la discipline „Sciences”, ainsi que la discipline «Éducation civique», dès la troisième année primaire. De même, on a élaboré et approuvé les programmes analytiques pour les quatre premières années du primaire, on a introduit des manuels alternatifs pour la première et la deuxième année, tandis que pour le cycle moyen on a élaboré de nouveaux programmes scolaires dont le contenu propose, comme élément de nouveauté, des activités d’apprentissage orientant l’activité de l’enseignant. Les années 1996-1997 représentent une étape marquée par la nécessité d’un curriculum noyau et d’un curriculum à décision de l’école. En vertu de ce fait, la stratégie de la réforme dans cette période a visé la révision du curriculum pour les premières années du primaire, mettant l’accent sur l’élimination des incohérences scientifiques, l’assurance de la cohérence verticale (à l’intérieur de la discipline) et horizontale (entre les programmes des différentes disciplines), l’ajout des corrections au niveau des programmes scolaires du collège en vue de renforcer la cohésion inter et transdisciplinaire entre les programmes scolaires, ainsi que la diminution du contenu couvert dans chaque matière scolaire. Malgré les bonnes intentions - la projection, le développement, l’implémentation et la révision du nouveau curriculum-, la période comprise entre 1990-1997 a été, selon les spécialistes, marquée par une série de dysfonctionnements, tels que l’inexistence d’une volonté politique de changement, le manque de médiatisation du programme de réforme, l’incapacité du corps enseignant d’accepter les changements et de s’y adapter, l’absence de corrélation entre le curriculum-formation et perfectionnement – évaluation – management -décentralisation et la tendance à réaliser non pas un Curriculum National, mais plutôt une série de programmes scolaires pour chaque discipline, relativement indépendantes etc. On ne se propose pas de passer en revue les causes de ces dysfonctionnements, bien qu’elles puissent fournir des explications de l’échec des réformes lors de cette période. On peut pourtant apprécier que, faute d’une vision stratégique, toute tentative de créer quelque chose de durable est vouée à l’échec. A partir de l’année scolaire 1998, plus précisément de 1998 à 2000, on peut parler d’une accélération des réformes en éducation, dans le but évident de remédier aux dysfonctionnements de l’étape antérieure, mais aussi de réaliser une transformation fondamentale du système éducatif roumain, s’appuyant sur le principe d’assurance qualité dans l’enseignement. Ainsi, dans le domaine de la réforme curriculaire, c’est au Conseil National pour le Curriculum d’établir les directions stratégiques [2]: l’élaboration d’un curriculum national cohérent qui décrive les expériences d’apprentissage que l’école offre aux élèves dans le but d’une meilleure intégration dans la vie sociale, l’élaboration et la mise en pratique d’une stratégie de développement curriculaire à court, moyen et long terme, l’élaboration d’une méthodologie de projection, développement, implémentation, évaluation et révision progressive du nouveau curriculum et la formation des ressources humaines et managériales qui assurent la professionnalisation des processus de développement curriculaire. Dans le domaine du curriculum, les mesures de réforme les plus importantes précisées de manière relativement chronologique ont visé:


171

1. La projection et l’élaboration d’un plan cadre pour les premières huit années scolaires permettant aux écoles de dresser leurs propres grilles horaires.

2. Le groupement des disciplines scolaires autour des sept axes curriculaires, ce qui assure la cohésion inter et transdisciplinaire du système. Ces axes curriculaires se trouvent dans un équilibre dynamique, par ce qu’elles partagent certains objectifs d’apprentissage.

3. L’organisation des cycles curriculaires, en tant qu’étapes de scolarisation, regroupant plusieurs années d’étude et qui partagent certaines finalités. Elles facilitent le passage d’un niveau d’enseignement à l’autre.

4. La délimitation entre le tronc commun de connaissances et le curriculum à la décision d’école;

5. La décentralisation de la décision sur les grilles horaires adoptées pour chaque unité scolaire, en fonction de son projet curriculaire et managérial.

6. L’élaboration des programmes scolaires pour l’enseignement primaire et moyen en conformité avec les exigences du plan cadre d’enseignement.

7. La formulation des standards curriculaires pour l’enseignement primaire et moyen, pour chaque discipline. Ces standards ont été inclus dans les volumes qui contiennent les programmes scolaires.

8. L’élaboration des programmes scolaires pour le lycée, la focalisation de l’acte pédagogique sur les acquisitions finales de l’apprentissage, la mise en évidence de la dimension actionnelle dans la formation de la personnalité de l’élève, la définition claire de l’offre scolaire par rapport aux intérêts et aux aptitudes de l’élève, mais aussi en conformité avec les attentes de la société. L’élaboration des programmes scolaires en accord avec la philosophie du plan cadre a imposé la création des guides méthodologique et des matériels d’appui, ce qui a mené au développement d’un ”marché des manuels alternatifs”. En réalité, l’idée de manuel alternatif est une conséquence de la démocratisation de l’éducation et de l’apparition des sources alternatives d’apprentissage, d’autant plus que, dans le processus d’évaluation les objectifs sont plus importants que les contenus. Bien que les enseignants agréent l’idée du manuel alternatif, les études d’impact de la réforme démontrent qu’il y a aussi des mécontentements liés à certains désavantages: tous les manuels alternatifs élaborés pour la même discipline et année d’étude ne comportent pas les mêmes contenus; ainsi, il y a le risque d’une discordance entre les données liées au même aspect, ce qui peut nuire à l’acte d’évaluation; la qualité des contenus d’un manuel dépend de la manière dont les auteurs ont structuré ces contenus et moins des exigences de la programme. Bien que mieux réalisée que les réformes antérieures, la réforme commencée en 1998 est aussi susceptible d’amélioration. Ainsi, Al. Crişan [3] procède à une analyse critique en ce sens, soulignant des inconvénients tels les erreurs managériales, institutionnelles et organisationnelles dans la prise de décisions quant à l’élaboration du curriculum, le manque d’une équipe stable de concepteurs de curriculum, ce qui a nuit à la qualité et à la continuité du processus de développement curriculaire. De plus, la promotion des programmes et des manuels ne s’est pas accompagnée de facteurs tels une formation du corps enseignant, la modification du système d’évaluation sommative, la réforme du management scolaire, des standards occupationnels etc. En ce qui concerne la réforme du système d’évaluation dans l’enseignement pré-universitaire, on peut affirmer qu’elle vise des changements fondamentaux, qualitatifs. Les principales mesures de réforme se rattachent à l’évaluation sommative et aux évaluations externes (les examens et les tests nationaux). Le premier pas vers une réforme réelle, fondée sur l’expertise dans le domaine, a été la mise en place du Service National d’Evaluation et d’Éxamination (SNEE), capable de projeter, de gérer et de monitoriser le sous-système d’évaluation et d’éxamination. Outre cela, ce service a été intégré à la nécessité de professionnalisation de l’évaluation et de l’éxamination. Dans l’enseignement moyen et secondaire, la réforme du système d’évaluation a signifié l’introduction par SNEE, dès l’année scolaire 1999-2000, de certains critères pour accorder les notes scolaires, devenant ainsi un système unitaire d’appréciation des performances des élèves à ce


172

niveau. L’élaboration de ces critères se trouve en rapport étroit avec le curriculum, étant réalisée à l’aide d’éléments de compétence définis au niveau des standards de performance. Parmi les avantages anticipés par ses initiateurs, ce système assure l’objectivité de l’évaluation, particulièrement en cas des tâches susceptibles de subjectivité (par exemple, l’essai), il permet la corrélation avec les examens nationaux, et comporte une haute valeur formative, etc. Dans la perspective de la réforme institutionnelle, il s’impose de préciser que le changement des politiques a engendré en même temps le changement de l’ethos scolaire. La définition de celle-ci en tant qu’organisation capable de développement a conduit à la reconsidération du management de l’éducation, les managers scolaires étant obligés de répondre à d’autres exigences que celles habituelles. L’organisation scolaire a redéfini sa mission et ses objectifs, l’accent étant mis sur les stratégies de développement organisationnel et des ressources humaines. Tout cela a été possible grâce aux réglementations concernant la décentralisation de l’enseignement pré-universitaire, la création et la consolidation de l’autonomie institutionnelle des écoles et des lycées. Dans la vision du Ministère de l’Education (1999) la décentralisation vise des activités didactiques dans le contexte de la mise en œuvre du nouveau curriculum national, des activités financières relatives à la cumulation et à l’utilisation des ressources extrabudgétaires et budgétaires, l’assurance de l’infrastructure de concert avec les autorités et les communautés locales, l’assurance des facilités sociales (bourses, transport scolaire); le recrutement du personnel didactique et auxiliaire, l’élaboration des projets pour son propre développement, l’insertion dans le contexte économique, administratif, culturel et local etc. L’autonomie institutionnelle comporte vraiment une importance particulière, étant une conséquence naturelle de la décentralisation du système éducationnel roumain et une des conditions pour l’introduction de l’innovation et de la rentabilité du management éducationnel. Ayant un rôle très important dans la reproduction du capital culturel et dans la transmission des valeurs vers le social, l’Université ne pouvait rester hors de la réforme, d’autant plus que, durant le communisme, on parle d’une stagnation dans l’introduction du changement à ce niveau. La réforme du système de formation des enseignants dans l’enseignement roumain représente donc une des conditions essentielles pour le développement de la société. Après 1989, on peut délimiter au moins deux aspects qui ont engendré la suite des transformations à ce niveau: la réforme institutionnelle de l’Université, ce qui a permis l’obtention de l’autonomie académique, administrative etc. et l’extension, c’est vrai, parfois incontrôlée, du réseau d’institutions d’enseignement supérieur à l’échelon national. Selon Iucu, R., Păcurari, O. [4] le processus de réforme démarré à ce niveau a eu comme point de départ certains objectifs généraux qui visaient la réforme du système de formation des enseignants, mais aussi quelques options stratégiques de politique générale. Tout cela prouve que la réforme de l’enseignement supérieur a un caractère planifié, évitant ainsi les éventuels dysfonctionnements. Le processus de réforme dans la composante de la formation des enseignants représente encore une nécessité, compte tenu du fait qu’en Roumanie le corps enseignant se confronte à quelques problèmes majeurs, décrits dans la „Carte blanche de la réforme de l’enseignement” [5]:

a) le déficit de statut des cadres enseignantes, conséquence directe d’une rémunération insuffisante, d’une dévalorisation du métier d’enseignant, ainsi que du manque d’intérêt des jeunes pour la carrière didactique, considérée seulement comme une étape passagère, „une rampe de lancement.” vers des métiers plus lucratifs.

b) le déficit de professionnalisation. Le statut d’enseignant est l’un occupationnel et non pas professionnel, excepté l’enseignement préscolaire et primaire, ce qui porte des conséquences négatives sur le statut social d’enseignant.

c) le déficit d’information, puisque les publications périodiques existantes au niveau national à rôle de débat et d’information des cadres enseignants sont extrêmement rares et ont des tirages réduits.


173

d) le déficit de communication et de participation à cause du manque d’une infrastructure nécessaire à une communication efficiente. Les décisions sont prises au sommet de la hiérarchie, et l’information arrive parfois distorsionnée à la base. La correction de ces déficits suppose des étapes différentes, en fonction de la complexité des aspects impliqués. Ce qui compte c’est que la réforme se trouve aujourd’hui en plein déroulement. Le changement des programmes d’études représente un autre moment important. Cette mesure a nécessité une nouvelle projection curriculaire et la réévaluation des programmes d’études, à cause des inconvénients engendrés: une faible corrélation entre la formation initiale et la formation continue; la manière classique dont on tenait les cours et les séminaires, la surcharge de la programme avec des disciplines théoriques en défaveur des travaux pratiques; une valorisation insuffisante de la pratique pédagogique; le caractère reproductif des examens, la difficulté des transferts de crédits académiques, etc. Ce n’est qu’une partie des aspects qui ont mené au changement des programmes d’études. Pour mettre fin aux dysfonctionnements, Iucu. R. [6] trouve que la projection de ces programmes doit se rapporter à une série de principes qui assurent leur viabilité: l’exercice de l’autonomie universitaire; la stratification des études (enseignement de courte durée 2-3 ans-, enseignement supérieur de longue durée, enseignement postuniversitaire, la flexibilité des carrières universitaires pour assurer la mobilité horizontale des étudiants; la multi-dimensionnalité de la formation, moyennant l’accord entre les programmes d’études et les exigences du marché éducatif, la mise en corrélation des programmes roumaines d’études avec le programmes des universités étrangères, facilitant aussi la mobilité internationale des étudiants, la reconnaissance des diplômes etc. Nous sommes d’avis que le simple respect de ces principes ne suffit pas à définir la qualité des programmes d’études, des changements au niveau institutionnel, interinstitutionnel etc. étant aussi nécessaires. L’introduction du système des crédits transférables constitue une autre étape importante. Ces crédits offrent la possibilité d’apprécier la „ quantité” d’effort qu’un cours implique. Ils représentent une unité de valeur, dont le rôle consiste à quantifier l’apprentissage, à rendre possible une hiérarchisation des activités. Une conséquence incontestable en est la (re)projection curriculaire, supposant la restructuration de plans d’enseignement sur trois types de disciplines: obligatoires, optionnelles et facultatives, tout comme une nouvelle analyse de la durée du programme de formation. D’autres restructurations se sont aussi produites au niveau des cours académiques, des séminaires et des travaux pratiques. Sur le plan de la formation continue, la réforme s’est orientée autour des objectifs suivants:

a) l’introduction du système des crédits, vus comme une condition nécessaire au changement de la représentation des degrés didactiques des examens dans des programmes de formation continue;

b) l’élaboration d’une stratégie du développement du système de formation initiale et continue du personnel didactique de l’enseignement pré-universitaire (2001-2004)

c) l’élaboration de la Méthodologie d’accréditation des programmes de formation continue; d) le mentorat (destiné aux enseignants en début de carrière). C’est une initiative qui

témoigne de la préoccupation pour la formation pratique des cadres didactiques débutantes. Le projet de méthodologie est censé créer le cadre d’évaluation des compétences professionnelles, tout comme celui de la performance éducative de chaque débutant en vue d’obtenir un diplôme de professeur définitif. Le mentorat suppose l’observation de stagiaire dans l’exercice de l’activité didactique et extradidactique, la consultance dans l’activité de projection des activités didactiques, le feed-back pour tous les aspects liés à l’activité didactique, l’intégration du stagiaire dans la culture organisationnelle de l’école etc. En grandes lignes, ce sont les changements les plus importantes de la réforme éducative au niveau de l’enseignement pré-universitaire et universitaire roumains. Malgré ses nombreux dysfonctionnements existants dès son début et jusqu’à présent, ce processus se veut être, en fait, un facteur de restructuration profonde du système et des pratiques éducatives, pour leur faire reposer sur les principes de la qualité et de l’efficience. L’implémentation de cette réforme, a suscité les


174

réactions les plus diverses, allant du simple étonnement ou enthousiasme, à la crainte, tout cela à cause de l’afflux de nouveautés difficile à gérer. Critiquée sévèrement ou acceptée sans condition, la réforme de l’école roumaine comporte des avantages tant pour le personnel didactique que pour les élèves. Ainsi, les cadres didactiques ont la chance et la liberté de projeter la démarche didactique en fonction des particularités de la situation, de s’exprimer comme des vrais professionnels, d’utiliser des méthodes didactiques qui puissent faciliter la compréhension des contenus. Elle offre aux élèves l’opportunité de développer leur esprit critique, leur créativité, d’élargir leur horizon de connaissance, d’améliorer la communication avec les enseignants, d’exercer l’apprentissage coopératif etc. Comme attendu, la réforme et les changements impliqués ont été perçus comme de vraies menaces qui nuisent au statut professionnel de chaque enseignant. Parfois, on la trouve comme une potentielle responsable de l’effacement de la tradition de l’école roumaine. Ainsi, on a lancé des préjugés et des stéréotypes de pensée et d’action, devenus de véritables résistances au changement. Il est certain que la réforme n’a laissé personne indifférent. Pourtant, certains ont pris conscience qu’une évolution des mentalités s’impose, tout en remarquant l’opportunité des mesures de réforme. Quelles que soient les réactions, il n’y a qu’une seule conclusion: la réforme éducative doit être poursuivie et soutenue par des investissements substantiels, notamment en ce qui concerne la réhabilitation de la base matérielle. Bien qu’au début on accusait le manque d’une préparation préalable au changement, on s’y est adapté progressivement et l’on a assumé la responsabilité de son implémentation. Notes: [1], [3] Crişan, Al., 2002, „Reforma curriculară: date şi fapte pentru un istoric al problemei”, en Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu, Editura Polirom, Iaşi, p. 135 [2] Singer, M., 2002, „Reforma curriculară de la concepere la implementare. Bilanţ la început de mileniu”, en Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul învăţământului obligatoriu, vol. I - II, Editura Polirom, Iaşi, p. 139 [4] Iucu, R. B., Păcurari, O., 2001, Formare iniţială şi continuă, Colecţia Educaţia 2000+, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, p. 14 [5] M.E.C., 1998, Cartea albă a reformei învăţământului, Bucureşti, p. 20 [6] Iucu, R. B., 2004, Formarea cadrelor didactice. Sisteme, politici, strategii, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 31 Bibliographie: Ciolan, I., 2002, „Reforma curriculară în învăţământul liceal românesc: premise, politici, metodologii”, în Păun, E.; Potolea, D. coord., Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative, Editura Polirom, Iaşi. Crişan, Al., 2002, „Reforma curriculară: date şi fapte pentru un istoric al problemei”, în Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu, Editura Polirom, Iaşi. Iucu, R. B.; Păcurari, O., 2001, Formare iniţială şi continuă, Colecţia Educaţia 2000+, Editura Humanitas Educational, Bucureşti. Iucu, R. B., 2004, Formarea cadrelor didactice. Sisteme, politici, strategii, Editura Humanitas Educational, Bucureşti. M.E.C., 1999, Curriculum Naţional. Planuri-cadru de învăţământ, Editura Corint, Bucureşti. M.E.C., 1998, Cartea albă a reformei învăţământului, Bucureşti. M.E.C., OECD., 2000, Analiza politicilor naţionale în domeniul educaţiei: România, Bucureşti. Miroiu, A. coord., 1998, Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Editura Polirom, Iaşi. Singer, M., 2002, „Reforma curriculară de la concepere la implementare. Bilanţ la început de mileniu”, în Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculum-ul învăţământului obligatoriu, vol. I - II, Editura Polirom, Iaşi. Stoica, A., 2000, Reforma evaluării în învăţământ, Editura Sigma, Bucureşti


175

Education and Meritocracy under Communism

PhD Lecturer Valerica Anghelache

„Dunărea de Jos” University of Galati Teacher Training Department

Résumé: Comme tous les domaines, en Roumanie l'éducation a connu les défaillances du totalitarisme et du communisme. Initialement placé sur des principes modernes, l'éducation a été obligée de fonctionner conformément aux pratiques stalinistes, d'adopter des valeurs soviétiques. Progressivement, la méritocratie a été remplacée par l'utopie égalitaire, par « prendre soin de l’homme ». Toutes les mesures de réforme éducative promus pendant 1948-1989 avaient annulé l'esprit critique, ont produit un déséquilibre axiologique, ont détruit les élites. L'éducation est devenue l'outil de manipulation des individus, de la promotion de l'idéologie socialiste. Malheureusement, les effets de l’idéologisation et de l'endoctrinement sont ressentis même aujourd'hui. Mots clés: méritocratie, élites, communisme, idéologie, endoctrinement

The attempt to make a contrastive comparison between past and present education in our country becomes, in our opinion, a compulsory task in order to understand the mechanisms that have conducted the promotion of a certain type of education, and, especially, the immediate or long-range perspective. Even from the very first outset it should be noticed the fact that Romania is a singular example in Europe, but certainly a particular one, specific of the geopolitical area of this part of Europe. It is common knowledge that, before 1989, namely, during the communist regime, education was profoundly affected mainly by the political and socio-economic context which also influenced the educational scope. Therefore, the essential feature of the Romanian education was represented by the occurrence of an axiological imbalance which entailed the individuals’ loss of orientation. At the level of the educational policy, the fundamentally centralized matrix of the society ardently promoted the egalitarian utopia, theory which practically allowed no protrusion from the imposed “normality”, from the dull and non-competitive reality. The educational ideal of this society was represented by what is called “the machine man”, whose reflection or critical analysis was strictly forbidden. During this period, education was an instrument of propaganda, the mouthpiece of ideology, gradual indoctrination, promotion of stereotypes, prejudices, assertion of the authority argument. It is also worth mentioning the fact that the gradual implementation of the Soviet totalitarian political model and the destruction of the elite have left behind blanks, subsequently filled with false professionals in all fields of knowledge.

This represents one of the causes that led to the disappearance of important landmarks in the Romanian society, whose effect is felt even nowadays. Holding the rank of virtue, mediocrity dominated schools with repercussions that can be witnessed even nowadays. This is one of the reasons that determine us acclaim even more intensely the need for meritocracy and reforms, at the level of education included. As far as the administrative perspective is concerned, meritocracy represents an administrative method, according to which the assignments and responsibilities are ascribed to individuals in virtue of their merits, intelligence, abilities, knowledge, references and education, aspects measured by assessment procedures. The meritocratic society is that type of society in which wealth, benefits, responsibilities or social position are obtained through competition, talent and a proven competence. This principle assumes that social status or social prestige, in general, are not inherited but acquired according to clear criteria. The same term is also used to describe the competitive society that accepts differences dependent on talent, merit, competence, motivation and effort.


176

Although not exempted by the critics, meritocracy has always been considered more just and more productive principle, a factor of progress. Unfortunately, the communist regime rejected it. Moreover, the ideologists of the communist doctrine labeled meritocracy as an anomaly. In their opinion, the meritocratic class would be responsible for monopolizing the access to merit, which would allow the perpetuation of power and privileges. The difficulties encountered in the reforming process of the Romanian education must be analyzed in terms of the influence that the communist ideology had in this domain. It is common knowledge that (not only) in Romania, the communist regime represented the enemy of the values of any kind (cultural, political etc.) even if, similar to all political regimes, it put forward the implementation of a number of reforms. Moreover, the disparagement and destruction of the values represented an essential objective. Therefore, we can speak of three distinct periods that marked the “reform” of education:

a) the 1948-1960 period, which represented the beginning of the class struggle and the establishment of the Soviet educational system;

b) 1962 - 1979, marked by a relative normalization of the system and c) 1979 - 1989, marked by the revival of ideology and political violence.

Each of these periods has caused major changes in the Romanian education, with effects that are felt over several generations. Thus, on the 23rd of August 1948 is promulgated the Decree no. 175, which, among other things, provide for the education of the youth in the spirit of the popular democracy and the training of specialized secondary and higher education teaching staff on a scientific basis which meets the need of establishing a socialist society [1]. The “new man” could only be created by means of education. He had to be easy to manipulate and control. Withal, as a result of the initiation of the industrialization plan, the communist party pays special attention to technical education and suppresses private educational institutions. In addition to this, during this period, religious schools were taken over by the state, and gradually disappeared, religious education being replaced by scientific atheism. After 1945, the politicization of education generated the mediocrisation of education at all levels. Study disciplines such as psychology, law and philosophy are replaced with dialectical materialism. As far as foreign languages are concerned French language is disappearing, while the study of the Russian language becomes compulsory. These measures were claims forwarded within the framework of student demonstrations in 1956, initiated against the events in Hungary [2]. As concerns higher education, the effects of the “reform” were equally injurious. Suffice it to say that the graduates of proletarian faculties entered higher education institutions if they obtained the average 2 in the oral exam, regardless of the results obtained in other tests. There are being established the polytechnic universities and higher education institutions dependent on the Ministry of Education, which set the number of places and the run of the entrance exam. Moreover, technical institutes replaced universities. Subsequently, the higher education reform has resulted in the removal of teachers from their departments, on the ground of an “unhealthy origin” and partisanship to groups of fascist orientation. In relation to human resource management, this becomes a highly centralized one. We pertain to the employment of the teaching staff, which became sterner. They are employed by distribution centrally regulated and monitored. Education through and for labor represented the creed of Stalinist education in full compliance with the ideals of the regime as far as industry and agriculture are concerned. The cult of labor as a supreme value of socialism, will allow the set of a dividing line between intellectuals and the working class. Paradoxically, during this period there have been established some positive policies. For example, mass literacy - typical of the totalitarian regimes - was a policy that aimed at the reduction of illiteracy, the increase of the number of educated adults (documents indicate that literacy had


177

reached 90%). The liquidation of illiteracy served the regime for its political and economic goals. However, it contributed to the increase of the level of culture, offering people the opportunity to write and read in the national language. It is also during this time, that the regime allowed the education in the minority language, especially in Hungarian. In addition to this, the promotion of access to education, the increase of the number of students and teachers in pre-university and university education, the development of the school infrastructure and its material resources fall under the head of success. These are only a few of the measures that regarded the Romanian educational system during this period. Despite the fact that some of them had a positive character, we must be aware the fact that unlike other Sovietic states, Romania underwent a period of genuine de-stalinization [3]. The Stalinist educational reform in 1948 alienated the Romanian school from its European traditions which prejudiced the quality of education. The idea of forming a group of intellectuals of working-class social origin, the adjournment of the scientific connections with similar institutes in the West and the exclusive orientation towards U.R.S.S, the compulsoriness of learning the Russian language within three years of study, the introduction of the Soviet teaching system, the politicization of the management and educational process at all levels etc. were instruments by which any form of academic autonomy was suppressed. During 1962 – 1979, there are mentioned two educational laws that have “moulded” the Romanian according to its socialist doctrine: the 1968 and 1978 law. In a nutshell, the 1968 law provided for the people’s access to education, irrespective of their nationality, religion, race or gender, the compulsoriness and gratuitousness of education. In its turn, the 1978 law forwards the introduction of polytechnization, as well as with a ranking of the subject matter, with the strong assertion of the political and ideological role of the social sciences. In spite of all the measures, the “concern for the man” of the party, the quality of education is the one to suffer under it. The “new man” and the socialist education have hallmarked education until 1989, having a considerable impact especially on the youth. Socialism was the means to provide prosperity and set at rest oppression and inequality. The educational policy imposed by the political regime generated various effects in regards to the higher education entrance exam, where over 50% of those admitted had to be peasants, workers or children of party activists. The consequences are immediate: many young people, although well trained, are rejected from the university entrance examination based on social origin criteria and not at all competence. Education enters the stage of communist dictatorship. After 1989 at the level of the educational policies there is noticed an attempt of liberation from past doctrines. The transition from centralism to a society trying to find the pathway to democracy has enabled a review of the educational ideal, of the general values of education. The attempt to express its new content was witnessed in the first project of the educational reform, started in 1990. Moreover, the period 1990-1996 is marked by numerous attempts to develop various educational policy documents (such as the Romanian Educational Reform, 1990, the White Book, 1993, the Education Act, 1995). The momentum put forth by a new beginning has made possible the relinquishment of theories that never had the real possibility of being transposed into reality. The current context of education, now having reached the stage of postmodernism, reiterates the elements of modern education, emphasizes and gives it new and more complex dimensions. Notes: [1] Păun, Ştefan, 2005, History Education, Bucharest, Cartea Universitară Pubishing House, p. 19. [2] Jela Doina, Tismăneanu Vladimir, 2006, Hungary 1956. The insurgence of the minds and the end of the communis mytht, Bucharest, Curtea Veche Publishing House, p. 176. [3] Someşan Maria, Iosifescu Mircea, 1998, „Legile din 1948 pentru reformarea învăţămîntului”, in Analele Sighet, vol. VI, Bucureşti, Editura Fundaţia Academia Civică, p. 439


178

Bibliography Frangopol, Petre, 2002, Mediocrity and virtuousness. A radiography of the Romanian science and education, Bucharest, Albatros Publishing House Jela, Doina; Tismăneanu, V., 2006, Hungary 1956. The insurgence of the minds and the end of the communis mytht, Bucharest, Curtea Veche Publishing House Păun, Ştefan, 2005, History Education, Bucharest, Cartea Universitară Pubishing House. Petrencu, Adrian, 1991, The history of education in Romania:1948-1989, Chişinău, Ştiinţa Publihing House Rădulescu-Zoner, Şerban; Buşe, Daniela; Marinescu, Beatrice, 1995, The instauration of the communist totalitarianism in Romania, Bucharest , Cavallioti Publishing House. Tismăneanu, Vladimir, 1997, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Editura Polirom


179

The Reflection of the Moral-Civic Education in the Pedagogical Literature from the

Totalitarian Époque

PhD Assistant Caciuc Viorica – Torii Teacher Training Department

„Dunărea de Jos”University of Galaţi Abstract: The pedagogical language plays a special role in the training of future teachers. Its formative value is given both by its socio-cultural values and its pragmatic ones. Besides all these, there are also the ideological values that reflect the political conception which, at a given moment, dominated the society’s educational policy which was applied at the level of schools. Even though the effects of the curricular reform were felt at the level of the pedagogical discourse, there are still some reminders of the “wooden language” of the communist political discourse. All of these make the true educational message hard to be perceived by the future professors, and many times it seems to be inadequate for the nowadays school system and thus it looks hard to be put into educational practice. Keywords: moral-civic education, pedagogical language, totalitarian age. Even though the effects of the curricular reform were felt at the level of the pedagogical discourse, there are still some reminders of the “wooden language” of the communist political discourse. The ideological and propaganda elements of the communist type are best seen at the level of the educational dimensions, where the condition for creating stereotypes “is to define the situations in such a way that it will allow only two possible solutions. This duality corresponds partially to the nature of stereotypes which offer only two answers: either one accepts without second thoughts the topic or one refuses it totally.” [1] At the level of this dimension, the stereotypes of the pedagogical language cause sometimes the total refusal of the educated. The situation is more and more difficult especially when the educated are the future educators. I would offer here as an example the content of the moral-civic education. This is the reason why, this paper tries to identify and to analyze the effects of the totalitarian ideology over the process of morally building up the personality of an individual, by at the same time offering a solution to diminish these effects by introducing the messages of the ethics of virtue into the content of the moral-civic education. 1. The effects of the totalitarian politics over the moral-civic education Reminders of the today’s moral education can be found in the influences and orientations of pedagogy from the totalitarian period which had multiple influences from the Marxist- Leninist philosophy. So, one of the explanations for the appearance and development of the pedagogical science can be found “in the end in the development of the material base of society, in the changes which took place in the relations of production.” [2] The progressive pedagogical ideas, which defend the interests of the proletariat, and implicitly, those of the oppressed people, make up a new qualitative pedagogical science, to whom the Marxist philosophical conception gives its superiority by “the truthfulness of the theoretical thesis, and also its practical objectives by means of the way in which it solves the tasks which lay in front of it in educating the young generation in the communist manner.” [3] From this perspective, the basic concepts of pedagogy have an ideological significance. For instance, if in a narrow sense, education must be understood as an assembly of educational influences of the lesson, as the educational work among pupils, in a broader sense, education is concerned with the process of training the young generation, which means “to offer them all the knowledge needed and to shape them around the Marxist-Leninist conception about the world and to build the communist features of their personality; to develop their intellectual and physical abilities, and also their aptitudes and skills for a productive work.” [4] Following this direction, the author mentions the honorary place that moral education occupies in “the multilateral development of the young generation”. In fact, by morally building up the personality of the pupil,


180

the school must create “people devoted to the cause of building the socialism in our country, people that think and act in the spirit of the communist moral.” [5] As a result of the thesis according to which the scientific pedagogy is just the Marxist pedagogy, the ideological ideas are reflected in the presentation of the moral education, even from its essence. The author illustrates the history of the morale emphasizing the elements of inferiority and the antagonistic ones of the society’s morale divided into classes, which generates new orders of conduct and features specific for a progressive morale (the aspiration towards freedom, the love towards the country, the devotion and the feeling of duty towards the battle comrades, the hatred towards the exploiters, the despise towards the parasitical elements of society, etc.) heading towards building up a rightful social order. [6] The superiority of the communist morale derives from its features: the collectivism seen as subordinating the interests of the individual to those of the collectivity, the active character which is based on the active attitude to remove the conceptions of the old regime, the optimism given by the conviction that the future belongs to the socialism and communism, the link between the communist consciousness of people and the materialist conception about the world and life. [7] In this context, building up the features of the communist morale represents the major purpose of the instructive-educative activities from school, or, in other words, the shaping of the new man, which means: a) building up the morale notions and convictions; b) shaping the morale feelings; c) building up the skills and the habits of the morale conduct; d) building up the features of will and character. The communist chromatic elements emphasize the consistency and the unity, the systematic planning and organization of the educational activities by means of which the purposes of the communist moral education are to be fulfilled, these being a preoccupation which “must cross the entire instructive-educative activity like a red thread”. [8] The entire activity and educational work with pupils is directed by the principles of the moral education. The ideological elements are a part of the structure of every principle of the moral education, but one of them represents the nucleus and the main guide of educational work at the level of school, this being the political-ideological orientation of the moral education. The author mentions and gives ideological arguments for the necessity of the communist orientation of the moral education and that “all this educational work must be organically linked to the practice of building the socialism.” [9] The content of this dimension is also a part of and built on the elements of the political ideology of those times, which includes: educating the pupils in the spirit of the socialistic patriotism and of the proletarian internationalism, the education by means of work and for work, building up the communist attitude towards work, educating the attitude for respecting and taking care of the commune good, educating the conscious discipline. [10] Even though the ideological elements have been eliminated from the contemporary pedagogical courses and papers, the stereotypy of the pedagogical language is still present in the educational process. I would offer here as an example the content of the moral-civic education. It is true that the main objective of the education for patriotism is “the interiorization of the content and of the defining notes of patriotism, their transformation into pupil’s internal aims and behavioral manifestations in his relationships with the geographical, economical and spiritual environment of his country. This objective is intended to form the patriotic conscience and conduct. Thus, throughout the entire school period, the pupils are familiarized with the beauties and richness of their country, with its historic past, with the sacrifices which took place in order to protect the sovereignty and the territorial integrity, with the people’s cultural and artistic legacy, they are thought to respect the material and spiritual values of other countries and nations.” [11] In the nowadays context, the patriotic education of young people is virtually impossible because, on the one hand, all the sectors and domains of the social life are underlining the process of becoming Europeanized, and on the other hand, the young person feels always discouraged by the unstable economical situation of the country, the increasing rate of unemployment, the decrease of the natural resources, the corruption manifested at all social levels, the acculturation and the process called “manelism” manifested at every step of the way, etc.


181

Another dimension of the moral education which is doomed to failure, to the individual’s refusal is the attitude towards work. It is true that “work is first of all a right and a duty of the man towards himself and towards society” [12], but on what concerns the respect towards the different professional categories manifested by means of retribution or the restraining of creativity under the form of taxes, all of these lead towards the assimilation of some theories or concepts which do not have a basis or a link to the social reality. The message according to which “all the material and spiritual goods are the result of work, and that only through work a person can satisfy her personal needs” [13] is an empty one, with no fundaments, it seems to be addressing to a different period. The young professors of today find it hard to get ride of all the negative models of people who have got rich in a fraudulent way and who do not seem to obey the law. The same rejection is encountered when dealing with the education of pupils towards discipline. All the norms and rules which have to be followed seem so communist for the young generation. To wear a uniform, to have a certain outfit and conduct specific to the educational institution one is part of, is not an idea always accepted by the pupils because it is perceived as a dogmatizing, a constraint of their free way of expression. In this context, the mission of the future trainees becomes extremely difficult because even for them it is hard to understand and to accept the stereotypes of the pedagogical language. This is the reason why I propose an opening of the content of moral education towards Aristotel’s virtue ethics which could restore the power of the moral values and virtues, the returning to their abstract significance and to the concrete reality they express. [14] 2. The role played by virtue in the revival of the moral education “What makes us good is for some, the nature, for others, the habit, and for others, the teachings” (1179b, 21) [15] .The quote leads us to the idea that a special contribution is held both by nature(the heredity) and by education, be it practical (the habit) or theoretical (the teachings). The nature shows us that the ethical virtue is a changeable predisposition which depends totally on us: “the virtues do not exist in us naturally or unnaturally, but we are born with the capacity to have them, in order to perfect them by means of habit.” (1103a, 25) The ethical virtue cannot be obtain from books, because it is not an intellectual virtue, but one of the irrational part of the soul (which takes part at the thinking process):”in order to obtain (ethical) virtues, knowledge means little or nothing”(1105b). The author actually mentions that „the present paper does not have a theoretical purpose like so many others, because we do not seek to examine the nature of virtue, but to become virtuous.”(1103b, 28) An exaggerated conclusion was drown, that according to which The Nicomachean Ethics does not investigate the nature of the ethical virtues and thus does not play a role in the moral education. In the moral education, the systemic theory and the rational argument are not important because “the habit” plays an overwhelming role in the conceiving of the behavioral habitudes by means of doing repetitive actions which are good and of avoiding the bad ones, until these are turned into automatisms(a second nature), using the most usual method in education – reward and punishment. From Aristotel’s point of view, the subject of the moral education refers both at what virtue is and at the problematic of obtaining virtues by means of habits. Even though earlier he upholded the idea of the diminished role of the rational arguments and explanations, the author recognizes that they do have an influential power over “those who have already built up a moral character by means of habits, by assimilating the behavioral habitudes from the social environment, under the influence of the family, the educators and the law: But, in the way things look, the arguments […] seem to have the power to influence and encourage those young people who posses a generosity of the spirit and maybe to render sensitive at the virtue a character that is good breed and which truly loves what is noble ” (1179b,7-10 – translation Crisp- apud. V.Mureşan, p.144) [16]. For the great uneducated masses, the rational arguments and explanations have no power, because, on the one hand, ”virtue is incapable of perfecting their behaviour, they do not know what shame is, but only the concept of punishment”


182

[17], and on the other hand, they do not know what virtue is, and they cannot learn it. The educator’s role is again underlined by his contribution “to the pre-preparing of the soul” and the forming of some moral habits, so as to allow the educated person, no matter the age, to study the nature of virtue and even to morally act in a conscious way. The moral education can be achieved in two ways: either by starting from principles, or by heading towards them (1095b). From M. F. Burnyeat’s article it follows that the starting point for moral education is “that something”, those things which are familiar to us, and the second dimension is that of “the because” [18]. Thus, he underlines the contrast between “to know or to think one knows <<that>> a thing is like this or like that, and to understand <<why>> it is like this or like that, or putting it differently, between the man who has a practical wisdom (the <<why>> man) and the man who has shaped his moral habits by means of social education, but that, not possessing the science of morality, cannot understand why what he was thought is really good.” [19] The principles, the starting points or the “why”-s of ethics are not just the preoccupations of the scientists, but also of the practical ethicist and the practical wise man, a thing that is mentioned also in The Nicomachean Ethics. Aristotel “offers us a course in practical thinking who’s role is to allow people who want to become virtuous to better understand what they have to do and why in order to achieve just that.” [20] For Aristotel, the cognitive dimension of the moral education aims at the clear and explicit understanding of the meaning of the moral terms, these being cognitive preoccupations sui generis oriented towards a practical purpose, the building up of the character. This is why he claims that the ethical virtue cannot be learned from books, and the moral education is made first of all by shaping the moral habits which are conditioned by reward and punishment (he supports the Spartan model based on laws). In Aristotel’s vision, the moral education is divided into two: 1. the building up of the character with the help of the habit, according to a socially guided adaptation 2. the access to principles by means of a moral science which would reflect “the universal knowledge of what is good” (1180b). If the first-class education can be given even by those that do not posses such knowledge (the illiterate parents), at the level of the entire community the moral education must be given by “a firm legislator, which actually means to incorporate the practical wisdom” [21]. From this point of view, Aristotel’s ethics can be seen as a course for young people that have political ambitions, having as a purpose the development of the legislative capacities (1180b, 30). By underlining the lack of precision in the evaluation of individual actions, he wants to pinpoint to the fact that “the moral evaluation of actions is not simply done by reporting to the exterior moral rules (the duties), because they would give only a rigid standard that does not take into consideration the variable circumstances and, in addition, the criterion of the ethic action is, as we have seen, the cause of the action, and not the social standard”(1144a) [22]. Thus, we have as an evaluation criterion “the practical wise man” and we relate to what he might have done. (1105b, 5-10). Aristotel upholds the Spartan model of morally educating the people by means of firm laws (which also have a punitive character) given by a wise king and he deplores the phenomenon of leaving the moral education to chance, as he thinks it happens in other walled cities. But he is also the upholder of the individualization of education which takes into consideration every individual’s characteristic features. The aim of Aristotel’s ethical research is to identify the conditions and structures of the moral character which should make a person capable to lead a good life and to determine the ethical value of an individual action according to the circumstances. It is a sort of theoretic basis for the legislation and the moral pedagogy. Far from being a moral code and an explicative theory of the moral phenomenon, The Nicomachean Ethics offers the model of a practical wisdom useful in the building up of the character and mind, and even in the understanding of the moral phenomenon. V. Mureşan presents four theses regarding the nowadays applicability of Aristotel’s ethics [23]:


183

1. Aristotel’s theory is not a really ethical theory in the narrow and modern sense of the word, but one concerning the rationality of the human life in general (it is focused on the question: what does it mean a happy and successful life?). 2. Aristotel’s theory cannot offer and it does not even intend to offer a decisional formula for the judging of concrete cases. 3.Only phronimos, the man that has well developed ethical and intellectual virtues can be the ideal standard for evaluating some concrete cases. 4. Aristotel’s theory is a possible explanation, maturely articulated, of the functional and educational mechanism of a phronimos, a human ideal that we can get close to asymptotically: it offers a sort of guide through life.

The school’s role today, like back then, is that of forcing and guiding the young people, by means of tutors, to assimilate the good behaviors. Virtues cannot be obtained by means of study or of nature, but especially by means of habits. The character is built up by practicing, both inside the family – the parents, inside school- the teachers, and inside camps –the military commanders and inside the walled city (society) – the political people. Besides school, the family plays a very important role in the moral education. In Aristotel’s vision, “the good breeding” occupies an important role in education, because the family is the one that must take care of the building up of character with the help of the habits, so as to allow school to make the passage to the second level of moral education, which means accessing the principles by means of a moral science. Instead of a conclusion Today, from the social point of view, we frequently ask ourselves: ”who must receive the task of moral educating the young people?” The answer is also given by Aristotel: first, the legislator, second, the public authorities by means of the public surveillance, and third, every citizen because the author underlines the fact that a public education is good if it is based on good laws (1180a, 25-30). Even though nowadays the Romanian curriculum has created the opportunity to achieve moral education by presenting its objectives, values and attitudes and its content, some aspects remain to be decided upon by the teachers so as to put them into educational practice. By studying The Nicomachean Ethics, the future professors must learn how to focus on the practical – applicative aspect in order to achieve the moral education and not on the informational one, because judging things only from this last point of view will not implicitly lead to the interiorization of the ethical virtues. Only through practice one can create a learning experience. The use of the strategies focused on the pupil offers the possibility to practice the ethical virtues, thus gaining a positive experience. If we were to see The Nicomachean Ethics as a methodology of teaching moral education in schools, we would identify the competences and the principles that a good educator should have and respect. In Aristotel’s vision, the educator must know the law and posses an universal knowledge. He considers the individualization of education to be superior to the public one. Having as aim ”the finding of the correct way to act” in order to live happily, and the building up of a virtuous character, The Nicomachean Ethics seems to be ”a sophisticated research concerning the moral pedagogy dedicated to those that are advanced in philosophical reflections upon the character and in achieving its complete building up” [24] and the revival of the content of the moral education by adding the elements of the virtue ethics represents a necessity and an opportunity to improve the training process of the young generation. Notes [1] Betea, Lavinia (2005), Comunicare şi discurs în „limba de lemn” a regimului comunist, in Argumentum, nb. 3, pp. 36-65, The Fundaţiei Academice AXIS Printing House, http://philosophy.uaic.ro/site/philosophy/Argumentum_nr._3_2004-2005_Cap.III.pdf, p.40. [2] A. Dancsuly (1960), Obiectul, sarcinile şi metodele pedagogiei, in Dancsuly, A., A., Manolache, A., (editors) – Pedagogia pentru institutele pedagogice de învăţători, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.5.


184

[3] A. Dancsuly (1960), Op. cit., p.6. [4] Ibidem, p.7. [5] Ibidem, p.37. [6] Idem., Esenţa şi sarcinile educaţiei în spiritul moralei xomuniste, in Ibidem, p. 203. [7] Ibidem, p. 205. [8] Ibidem, p.217. [9] D. Salade (1960), Principiile şi metodele educaţiei în spiritul moralei comuniste, in Ibidem, p. 218. [10] A. Chircev (1960), Conţinutul educaţiei în spiritul moralei comuniste, in Ibidem, pp. 204-305. [11] Barna, Andrei and Antohe, Georgeta (2006), Curs de pedagogie, vol. I, Europlus Publishing House, Galaţi, p. 80. [12] Barna, Andrei and Antohe, Georgeta (2006), Op. cit., p.81. [13] Ibidem, p. 81. [14] Betea, Lavinia (2005), Op. cit., p. 44. [15] Aristotel (1988), Etica nicomahică, IRI Publishing House, Bucureşti – the pages from where I have quoted will be present in the text. [16] Mureşan, Valentin (2006), Comentariu la Etica nicomahică, Humanitas Publishing House, Bucureşti. [17] Mureşan, Valentin (2006), Op. cit., p. 144. [18] Burnyeat, M.F. (1999), Aristotle on Learning to Be Good, in N. Sherman (ed.) - Aristotle’s Ethics, Rowman & Littlefield Pub. Inc., p. 207. [19] Mureşan, Valentin (2006), Op. cit., p. 145. [20] Burnyeat, M.F. (1999) - Op. cit., p.218. [21] Mureşan, Valentin (2006), Op. cit., p. 146. [22] Ibidem, p. 148. [23] Ibidem, p. 346. [24] Ibidem, p. 347. Bibliography Aristotel (1998), „Etica nicomahică”, IRI Publishing House, Bucureşti; Barna, Andrei şi Antohe, Georgeta (2006), Curs de pedagogie, vol. I, Europlus Publishing House, Galaţi Betea, Lavinia (2005), Comunicare şi discurs în „limba de lemn” a regimului comunist, în Argumentum, nr. 3, p. 36-65, The Fundaţiei Academice AXIS Printing House, http://philosophy.uaic.ro/site/philosophy/Argumentum_nr._3_2004-2005_Cap.III.pdf Burnyeat, M.F. (1999), Aristotle on Learning to Be Good, în N. Sherman (ed.) - Aristotle’s Ethics, Rowman & Littlefield Pub. Inc. Dancsuly, A., Chircev, A., Manolache, A., (redactori) (1960), Pedagogia pentru institutele pedagogice de învăţători, E.D.P., Bucureşti Mureşan, Valentin (2006), Comentariu la Etica nicomahică, Humanitas Publishing House, Bucureşti.


185

Evolutions of Educational Systems and Paradigms

in the Knowledge-Based Society

PhD Associate Professor Simona Marin Postdoctoral Grant Recipient,

Romanian Academy, Iasi Branch Abstract: The new educational policies, launched at European and national level, continue the reform orientations registered so far and bring them up to date. Thus, international conventions, official European institutions, as well as the new legislation in our country reinstate, for example, the end results of the child-focused education and the competence-focused curriculum. The process generated at the level of European states gains specific particularities which may be highlighted by illustrating the itinerary of our country. The orientations, the principles, the paradigms adopted at global and European level have started being established at national level by elaborating some educational policies which have become legislative regulations. The higher education has undergone profound transformations, as the latest years have required a series of changes meant to re-establish the value of institutions at this level and to generate better forms and structures for professional human resource training. The insistence on and the attention paid to higher education both at European and at national level constitute a manner of officially acknowledging the social importance and the impact of the academic domain on the global evolution of the world. Key words: knowledge-based society, educational policies, changes in the educational system, educational paradigms.

The evolution of educational paradigms: from “the century of the child” to “the knowledge-

based society”

Educational systems and paradigms have registered multiple normal transformations, tendencies and evolutions, if we think that education is a domain strongly connected to the social, economic and cultural dynamics and changes. The beginning of the 20th century was marked by a powerful reform movement concerning school and education according to the ideas of great thinkers such as John Dewey, Maria Montessori, Alfred Binet or Ellen Kay. The change envisaged was profound and aimed at switching from a magister-focused approach, where the professor was dominant in the educational process, to a child-focused perspective, which would orient the attention of the entire educational system towards the child and “have all pedagogical aspects gravitate” [1] around the child. The echoes of the new educational trend were so powerful that the beginning of the 20th century was named “the century of the child.” In a comeback, cyclic from a historical and pedagogical point of view, we may say that the beginning of the 21st century can also be characterized as a time of profound social and educational changes, with objectives surprisingly similar to times long passed. The new educational policies, launched at European and national level, continue the reform orientations registered so far and bring them up to date. Thus, international conventions, official European institutions, as well as the new legislation in our country reinstate the end results of the child-focused education and the competence-focused curriculum.

The scientific intent of this study is to render the evolutions of educational paradigms and to identify their effects on educational systems, with particular focus on higher education. The hypotheses are crayoned around some fundamental questions:

Can we establish a reference point or a crossroads in rethinking the educational domain?

Which is the context of the new educational policies at European and national level? How do these new orientations blend into the concrete plan for higher education in our country?

What actions can be initiated on short, medium and long term in order to enhance quality in higher education?

The process of looking for some answers generated an analytical approach, organized as pedagogical research based on a qualitative methodology by using the study of European and


186

national educational policy documents, case study and interviews with members of the university communities – professors and students.

The study of the literature of specialty and of educational policy documents reveal the pedagogical thinking at a crossroads, when we can consider the new educational paradigms launched, which generated ample transformations at the end of the 20th century and which are in full development now, ten years after the beginning of the 21st century. Temporally, the moment is set in 1999 when the European civilization managed to adopt a series of international conventions considered fundamental for the reforms of educational systems at European and national level. The Bologna Process and the Lisbon Process are regarded as reference points for current changes in the educational domain, landmarks that we shall approach synthetically in this paper, aiming at later mediation on the effects experienced in reality and on the possible orientations required so as to optimize results in the field of professional human resource training in education.

The new paradigm of the knowledge-based society has brought about the global movement of restructuring the educational systems initiated in 1999, managing to unite 29 states signing the new policies and registering an ulterior evolution of up to 47 states currently. The expansion emphasizes the fact that the European countries have acknowledged the problems that the national educational systems are facing and the inner and outer challenges regarding the increase and diversification of curriculum, the graduates’ employment possibilities, the existence of a common framework of qualifications and competences, the establishment of key competences, or the development of private educational institutions and trans-national education. The policies and the programmes launched display such a wide scope that surpasses the European space, being supported by the European Commission by aid offered for reforms in higher education in neighbouring EU countries by means of various programmes, especially the Tempus programme. Relationships with other continents are supported by a series of bi- or multilateral cooperation programmes, such as EU – USA/Canada, Asia-Link, Edu-Link, ALFA and ALBAN for Latin America and the new Nyerere programme for Africa. The Erasmus Mundus programme is conceived so as to overcome any border limitation and provides scholarships for students all over the world who wish to study within study programmes in different European countries.

Hoping to become a part of the West-European society structures, Romania had to aim at the fundamental objective of the Lisbon Process which set the transformation “into the most competitive and dynamic economy based on knowledge, capable of supporting economic growth by creating more jobs and achieving better social cohesion.” [2] Within the European Union, citizens’ competences are the main factors of innovation, productivity and competitiveness, which means that European citizens must create their own mechanisms that would allow them to adapt to change, not only to permanently bring their knowledge up to date. The European Framework of Key Competences for Education [3], adopted at European level in 2006, defines competences for life as being “key competences” necessary for personal fulfillment, social inclusion, active citizenship and employability in the knowledge-based society. These represent a multifunctional package of knowledge, skills and attitudes that all individuals need for personal fulfillment and development, for inclusion and getting a job. Educational systems, pre-university and higher education, as well as professional training systems must align with these orientations in the future and must generate such competences in youth and adults. The necessity of this project is more clearly supported at the level of higher education by the direct involvement of member states’ governments which agreed to The Charter of European Universities Concerning Permanent Education [4].

The new educational policies between wish and reality – case study

The process generated at the level of European states gains specific particularities which

may be emphasized by illustrating the itinerary of our country. The new orientations, the principles, the paradigms adopted at global and European level have started being established at national level by elaborating some educational policies which have become legislative regulations. The higher education has undergone profound transformations, as the latest years have required a series of


187

changes meant to re-establish the value of institutions at this level and to generate better forms and structures for professional human resource training. The insistence on and the attention paid to higher education both at European and at national level constitute a manner of officially acknowledging the social importance and the impact of the academic domain on the global evolution of the world.

The changes are numerous and of such a wide scope that it is difficult to name them without accepting that they cannot be exhaustively covered. Moreover, we can talk about a particular phenomenon we came across during our investigation: even if all interviews conducted with members of the university community revealed major structural changes, such as the reorganization of curricula, the expansion of transferrable credit system, the implementation of evaluation and quality ensuring mechanisms, they also emphasized elements that may appear secondary, but which reflect the daily activity, where education actually takes place. We further present the most relevant results obtained from the qualitative study of data.

The highest frequency in professors’ accounts belongs to the topic which constitutes an absolute novelty for our system, namely the recently completed process of establishing a hierarchy of universities and study domains. The impact of this new evaluation was of almost maximum level, as over 80% of the people interviewed mentioned the change and its effects. Correlating these results with the specific legislation and with the new educational policy orientation, we may state that excellence in scientific research and quality in education will constitute the vectors of the development of educational institutions from the perspective of the strategic objective of classifying universities and curricula on a higher level in the process of establishing a hierarchy of educational institutions and scientific domains. Obtaining ever better results in the didactic and research component implies meeting reference standards specific to each domain, but also an integrated approach to them so that, by means of the didactic, we might lay the foundations of research and capitalize on its results.

The challenges and the complexity of the didactic and the research activity will have some dominant determinants as resources:

• the objective of preserving the curricula which ranked in the A excellence category and transferring as many programmes as possible to superior categories;

• the necessity to render compatible study programmes and competences provided by various sections as compared with specific professional standards in the field, according to the requirements of the job market and of the National Framework for Competences in Higher Education;

• identifying and capitalizing on new opportunities of providing university graduates with jobs;

• obtaining and contracting new programmes, projects, grants concerning research, innovation and development;

• stimulating research centres on scientific domains and interdisciplinary approaches. Although directly correlated with the topic of establishing a hierarchy of universities, the

level of students’ qualification ranks second in the investigation we conducted. Mention must be made here of the active learning paradigms and efficient teaching conditions established as early as the previous century, perfectly valid at any time, regarded as a demonstrable solution, efficient in enhancing results and developing professional competences. Success implies that, in the process of unfolding didactic activities – courses, seminars, laboratories, specialty practice – activities should rely on means of stimulating the learning motivation and of optimizing didactic style by adopting some training strategies specific to adult education.

Better results in student training will be obtained by updating and adapting graduates’ knowledge and skills to professional standards specific to the domain and by professional involvement on the part of each partner, so that it might generate gradual learning able to lead to overcoming the primary level of receptive-reproductive learning and facilitate mind exercise at the superior levels of intelligent learning, study and interpretation of acquisitions, operational and


188

creative learning. Didactic guidance becomes efficient and generates authentic, sustainable learning by means of methods and techniques that call on and develop thinking at all operational levels – analysis, synthesis, argumentation, comparison, association, generalization, concretization, creation [5].

As the main source of learning, teaching displays the decisive role in developing students’ scientific curiosity, creative intelligence, critical and analytical thinking; thus, attention will have to be paid to the good correlation and coherence of the team of professors who deliver courses, seminars, laboratories and practice, as it is very important for the enhancement of results as the updated scientific, systematic, accessible, stimulating, interactive presentation of the domain issue / subject to have the course activities be logically continued by the thorough study and systemization of knowledge, capabilities, skills, competences of the student, as well as the development of attitude qualities specific to the domain by seminar / practical work activities.

The study of interviews allowed us to remark some aspects that we may regard as vulnerable points in higher education: the difficulty in changing and adapting curriculum content and strategies for approaching university didactic activities in order to integrate the latest evolutions in the field; insufficiently developed practices concerning assisting – supporting – stimulating students with high learning performances and retrieving those with learning difficulties; insufficient data on inserting graduates on the job market and on continuous process of professional training by entering university studies such as master’s, PhD, post-PhD programmes; insufficiently developed structures and practices concerning educational and professional assisting – supporting – orienting – guiding.

The solutions to such problems of the Romanian higher education have various sources. Obtaining performance in education and research can turn from wish into reality if we hope and initiate a scientific approach by studying pedagogical literature and selecting theories, principles, methodologies adequate to adult education. We can illustrate it by some aspects specific to higher education:

• capitalizing on the students’ bio-psychological-social potential by observing the particularities specific to their level of development;

• the interdisciplinary and modular approach to the issue of the scientific domain; • ensuring a balanced ratio of theory and practice with a view to training capabilities

necessary to socio-professional integration; • ensuring awareness of systemization and continuity of content elements in the

education process; • promoting the educational partnership between professor and student and a

stimulating socio-affective climate, each assuming the responsibility of achieving the educational results, explained and discussed from the perspective of their relevance to students’ development;

• getting the student involved, as an active subject of learning, in the didactic activity, by using interactive educational strategies;

• ensuring equal chances in education by differentiating and individualizing in the teaching-learning-evaluating activity;

• observing the rights associated with the student status so as to avoid forms of exclusivist behaviour, intolerance and discrimination;

• motivating learning by providing permanent feed-back by means of evaluation and guidance, in order to help the student know and improve performances in due time;

• using student-focused educational strategies which generate active-participative learning environments, with creative valences, avoiding the exaggeration of the information dimension to the detriment of the training-educative one;

• didactic integration of resources provided by the new technologies (e-mail, personal website for subject topics, bibliography, electronic resources and communication


189

with students) and varied auxiliary materials (flipchart, over-head projector, video-projector, interactive blackboard, multimedia system, etc.).

On the other hand, there is a source which has become fundamental, as we have mentioned in the beginning of this paper, and which springs from the adapted taking-up of European convention provisions and from applying the good practices which proved to be efficient in other educational systems:

• rendering the guidance, tutorial and mentor services for students operational, by means of which we may achieve personal guidance of students, as well as guidance regarding specific problems related to professional training and career evolution;

• developing educational resources (textbooks, treaties, bibliographical references, chrestomathies, anthologies, etc.) for each study programme in libraries, resource centres, etc. in free classical or/and electronic format;

• differentiated stimulating programmes for students with high learning performances by getting them involved in research activities, scientific sessions and scientific clubs and by rewarding them with awards and scholarships;

• programmes for retrieving those with learning difficulties by granting them longer guidance sessions, by integrating them in performance study groups, by facilitating the resuming of some topic modules, of some assignments or of taking some partial examinations;

• encouraging students to participate, individually or as part of a team, in summer schools, scientific projects, contests and competitions concerning thematic domains and areas;

• organizing some special tutorial programmes for newly hired professors and for professors outside the university, with a view to allowing them to acquire competences and attitude qualities specific to the academic didactic and research profession;

• creating a database which would reflect the insertion on study programme graduates in the job market, as well as their entering superior forms of specialization;

• including the assisting – supporting – orienting – guiding activities for students in a systematic programme with monitoring opportunities;

• systematical implementing and monitoring of quality management in education and research.

As far as the research activity in universities is concerned, it may, as a priority, be supported by identifying and promoting some institutional policies and success strategies in order to enhance scientific results, visibility and impact at national and international level. Innovation, change and competition will dominate the 21st century. The main vector of change will be represented by the increase in competition in education and research, as universities are ever more entering an “educational market” whose survival principles are flexibility, openness to innovation, rapidity in assimilating new orientations and exploitation of new horizons. The spirit of the epoch to come will be that of dynamism, of action, of experimenting, of speed of reaction and of adapting to change and to designing new ways of functioning. Consequently, the research activity requires support in identifying some productive areas and domains specialized in scientific investigation, displaying major themes, relevant to the fields of interest of universities, according to the research mission and directions assumed at institutional level, as well as to professors’ concerns. Research programmes will be crayoned by the strategic plan which will clearly state objectives, activities and resources.

The issue of establishing research teams at the level of scientific domains is related to innovation and development, and it must become a strategic direction with approaching some interdisciplinary themes and increasing incomes by gaining some projects/grants with external financing, collaborating with competitive external partners in order to initiate some scientific


190

research programmes and to get a greater number of students with high performances involved in scientific research activity.

The case study and the interviews conducted directed attention to other components considered less important – the climate, communication and psychological state of the academic community members. In spite of not being mentioned in European documents or in those regarding educational policy, we must remark that scientific research has proved them to be determinant for the success of a reform of the education system or of an organizatio [6]. Within the didactic and research component, the attention paid to the climate ant to the psychological state of academic community members – students and professors – has a decisive impact on result quality, especially in the present context of reforming the entire system. Neglecting interpersonal, inter-group and psycho-social, emotional processes may lead to a defensive behaviour in students and/or professors so as to protect themselves against the changes and innovations that might expose their potential vulnerabilities. That is why we support promoting a climate of trust and mutual respect favourable to education, development, research, and which should be focused on teamwork and cooperation among members of the academic community. Here are some examples of ways in which such a desirable climate may be created so that it might generate a state of intellectual well-being, of accepting the other members and of teamwork so as to attain the aim assumed:

getting the students and professors involved in formal and informal didactic and research activities;

informing the academic community on the progress achieved by each team; workshops where students and professors may practice the capability of

administrating and solving interpersonal or inter-group conflicts by negotiating; opportunities to spend time together during events dedicated to acknowledging

performance and celebrating values; using, in combination, volunteer work and delegating in making up various teams; investing in the material and logistic basis for students, didactic and administrative

personnel; establishing trust and openness among personnel members, students and the

community; acknowledging students’ and professors’ performances and highlighting their

success; balanced delegating and role clarifying for team members, as well as clearly stating

tasks and responsibilities; consultative and decisional involvement of academic community members.

Conclusions or 10 actions considering some new educational policies

The study of academic activity in higher education leads us to an efficient model of strategic

approach completed by interdisciplinary approach and participative management in decision making and in administrating educational and research activities, valuing competence, creativity, efficiency and performance. Performances in the didactic and research activity depend on the other functional components of university institutions. We eventually launch a proposition under the form of a 10 action guideline plan, which may include a series of answers to the following questions: “What actions must be taken into consideration in the future educational policies?”, “What do we know or feel as not functioning well in higher education?”, “On what should universities focus on short, mid- and long term?”:

1. diagnosis and specialized analysis of the current state of the university from the perspective of the educational offer, the didactic process, research, students and graduates, the material-financial basis, collaborations and relationships with the local-national-regional-international community.

2. the coherent, transparent, balanced, and equitable approach to distributing resources among university structures, faculties and departments


191

• investments in the didactic and research material basis; • the access of the entire academic community to the facilities provided; • financial and logistic support of research-development projects , especially

of the interdisciplinary ones, of participating in prestigious scientific conventions resulting in papers published in ISI journals;

• promoting and acknowledging didactic and research performances by applying a transparent and objective system of granting professional stimulants;

• encouraging and supporting the efforts of young professors for professional development and meeting the criteria for obtaining the title of reader and professor.

3. identifying priority domains for the university and applying some educational policies meant to develop areas of didactic and research interest.

4. clearly formulating purposes and team elaboration of an optimistic but realistic vision on university evolution and setting the desired goal by using the European-national-regional-local education system as a reference point.

5. elaborating the strategic plan for institutional development and the operational plans by consulting the academic community and the experts in the educational field.

6. activating the institutional network and laying responsibility on structures in exerting their attributions and getting members of the academic community involved in the university management at decisional and executive levels.

7. ensuring the legislative-normative framework according to the present regulations by revising and updating the methodologies and procedures applied in the functioning of the university by specialty commissions.

8. developing, as a priority, the strategies of attracting funds and intensifying collaboration with the socio-economic environment by creating new areas of social action stipulated nu the Law of National Education no. 1/2011 by means of activities such as:

a. post-university programmes for sustainable professional training and development accredited by the CNFPA / The National Council for Professional Training of Adults;

b. community cooperation and education; c. evaluating and certifying professional competences acquired in formal and

informal environments; d. specialty consultancy and expertise in scientific domains in “Dunarea de Jos”

University of Galati; e. educational and professional guidance. These activities constitute strategic guidelines promoted in the EU programmatic documents and may include universities along the European line of human resource investments, also being eligible for accessing structural funds.

9. adapting study programmes and professional competences provided by them to legislative regulations in the field of qualifications included in EQF, CNCSIS and RNCIS.

10. prioritizing the expansion of the target group for the university and the identification of new candidates for admission by the strategic approach and the support of the campaign for promoting the educational offer at university level.

Assuming and observing the legislative principles in the functioning of the educational system, but especially applying the various strategic directions crayoned are meant to ensure the premises of some benefic changes and finding solutions with a view to transforming Romanian universities into academic institutions of high performance. University management will have to assume, as dominant, the combination of the science and art of training human resources and of training the work force according to professional standards in specific domains. As far as success in education and research is concerned, reaching it will implicitly mean that the academic activity in


192

universities will create the necessary conditions for training experts of superior doctoral and post-doctoral qualification, for promoting science and culture in the spirit of democratic values, of moral and spiritual requirements, of academic freedom, of openness towards the international scientific and cultural community.

* This study was conducted within The Knowledge-based Society Project supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed by the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815. Notes [1] J. Dewey, „Copilul şi curriculumul” 1902 / “The Child and the Curriculum”1902, in ”3 scrieri despre educatie” / “3 Writings on Education”, The Didactic and Pedagogical Publishing House, Bucharest, 1977. [2] The Lisbon Process, EU, http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_8/index_ro.htm. [3] The European Council and Parliament, http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm. [4] The Charter of European Universities Concerning Permanent Education, 2008. [5] Alecu, S.M., et al., 2004, Îndrumar pentru activităţile practic-aplicative la disciplina Pedagogie / Guidelines for Practical-Applicative Activities in Pedagogy, “Dunarea de Jos” University Press, Galaţi. [6] Alecu, S.M., 2007, Dezvoltarea organizaţiei şcolare. Managementul proiectelor/Developing School Organization. Project Management, The Didactic and Pedagogical Publishing House, Bucharest. Bibliography: *** (2009) Formarea profesională continuă în România / Sustainable Professional Training in Romania, Institute for Educational Sciences, Bucharest. *** Cadrul European al Calificărilor / The European Framework for Qualifications. *** Carta Universităţilor Europene cu privire la Învăţarea Permanentă / The Charter of European Universities concerning Permanent Education, 2008. ***Consiliul şi Parlamentul European / The European Council and Parliament, http://europa.eu/lisbon_treaty/take/index_ro.htm *** Lifelong Learning Programme, http://ec.europa.eu/education/lifelong-learning-programme/doc78_en.htm *** Procesul Lisabona / The Lisbon Process, EU, http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_8/index_ro.htm Alecu, S.M., 2007, Dezvoltarea organizaţiei şcolare. Managementul proiectelor/Developing School Organization. Project Management, The Didactic and Pedagogical Publishing House, Bucharest Alecu, S.M., et al., 2004, Îndrumar pentru activităţile practic-aplicative la disciplina Pedagogie / Guidelines for Practical-Applicative Activities in Pedagogy, “Dunarea de Jos” University Press, Galaţi Dewey, J., „Copilul şi curriculumul”1902 / “The Child and the Curriculum”1902, in ”3 scrieri despre educatie” / “3 Writings on Education”, The Didactic and Pedagogical Publishing House, Bucharest, 1977 Iucu, R. B., Păcurari, O. (2001). Formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice – introducerea sistemului de credite transferabile: evoluţii şi perspective / Initial and Sustainable Training of Professors – The Introduction of the Transferrable Credit System: Evolutions and Perspectives. Bucharest: Humanitas Educational Publishing House. Manolescu, M. (2010). Pedagogia competenţelor – o viziune integratoare asupra educaţiei / Competence Pedagogy – an Integrating Vision on Education. Bucharest: The Pedagogy Revue Publishing House. Russu, Corneliu (1999), Management strategic / Strategic Management, All Publishing House, Bucharest.


193

Legislative Changes and Contemporary Trends in Human Resources Training in Education

PhD Associate Professor Simona Marin

Postdoctoral Grant Recipient, Romanian Academy, Iasi Branch

Abstract: At European level, the changes that have occurred in recent years have generated a unified approach at least in regards with the teachers’ training, which brought about changes in the Romanian educational system as well. Therefore, all syllabi regarding the training of future teachers were brought under regulation in order to function only at the level of higher education, regardless of the specialization conferred by the diploma. At the same time, the desire to align national standards to the international ones in the teacher training field has generated a phenomenon contrary to the university’s autonomy policy, all higher education institutions choosing their own management of the psycho-pedagogical studies syllabus, without changing the specific curriculum imposed by the Ministry. All these legislative changes would have been considered major changes unless the enactment of the National Education Law no. 1 of 2011, which brings the most profound and comprehensive restructuring of the education system in the last 20 years. Reforming initiatives are being implemented and will be supplemented by other measures and their effects will be noticed in time, when the expected increase in the quality of education will be conclusive. Key words: legislative changes, society based knowledge, training human resources.

Human resources training in education have always been acknowledged as a major

component of the education systems, which entailed in the course of the time an increasing tendency to centralize at national level forms of selection of future teachers, as well as curricula and syllabi. At European level, the changes that have occurred in recent years have generated a unified approach at least in regards with the teachers’ training, which brought about changes in the Romanian educational system as well. Therefore, all syllabi regarding the training of future teachers were brought under regulation in order to function only at the level of higher education, regardless of the specialization conferred by the diploma. At the same time, the desire to align national standards to the international ones in the teacher training field has generated a phenomenon contrary to the university’s autonomy policy, all higher education institutions choosing their own management of the psycho-pedagogical studies syllabus, without changing the specific curriculum imposed by the Ministry. In this article we will instance some of the official regulations as European and national landmarks, which, thus, produced such changes and generated new trends in human resources training.

The knowledge-based society has brought about world-wide changes in the approach of cultural, socio-economic and educational policies. The conclusions of the European Council in Lisbon3 on the 23rd- 24th of March 2000 represent one of the most important documents adopted internationally in regards with the global recognition of the importance of human resources investment for European progress in the educated economy which led to the requirement forwarded to the Member States in order to carry measures that dispose of the obstacles encumbering the mobility of the teaching staff and the promotion of quality training. Objective 1.1 of the program “Education and professional training 2010” emphasizes the need to attract qualified and motivated people towards the teaching profession, to identify the specific skills they need in order to meet the ever-changing demands of the society, to ensure proper conditions for supporting teachers through pre-service and in-service training, as well as to attract people with professional experience in other areas towards education and training.

The global action at European level continued systematically in the years following the Lisbon Convention and was based on a series of programmatic documents such as “The Council Revolution on the 27th of June 2002 on lifelong learning”, which invited Member States to improve education and training of teachers involved in lifelong learning in order to acquire the skills they need in the knowledge-based society. On the same lines enters the series of reports designed to assess the progress of member countries, such as:


194

“The interim common report of the Council and Committee on the 26th of February 2004 regarding the progress in the accomplishment of the Lisbon objectives in education and training field”, which gives priority to the development of common European principles that regard the competences and qualifications needed by teachers in order to fulfill their ever-changing role in the knowledge-based society.

“The interim common report of the Council and Committee on the 23rd of February 2006 regarding the implementation of the working program “Education and Professional Training 2010” which states that the investment in training teachers and trainers, as well as the consolidation of the education and training units are of paramount importance for improving the efficiency of education and training.

In addition to this, in 2006 we partake of the Conclusions of the Council and Representatives of the Member States called together within the Council on the 14th of November 2006 regarding the efficiency and equity in education and training, when it was stated the fact that the motivation, skills and competences of teachers, trainers, other teaching staff, counseling and welfare services members as well as the managers of the schools are crucial to achieving high quality results in learning and that the efforts of the teaching staff should be accompanied by continuous professional development. As a result, the European Parliament and European Council on the 15th of November 2006 regarding the establishment of an action program for lifelong learning adopted the Decision 1720/2006/EC, which includes specific goals to improve the quality and European dimension of the teaching staff and supports the mobility of the teaching staff. The attention of these official bodies turned towards the teacher training curriculum knowledge, skills and attitudes that people need for personal fulfillment and development, active citizenship, social integration and employment, and which through their transversal nature include a more successful collaboration and teamwork among teachers, as well as a teaching approach which is not limited by traditional boundaries between disciplines, being established by the European Parliament and Council Recommendation on the 18th of December 2006 regarding the fundamental competences for lifelong learning. The professional development of the teaching staff and trainers is continued in two series of Conclusions at the European Council: on the 25th of May 2007 regarding a coherent framework of indicators and reference criteria so as to monitor the progress towards accomplishing the Lisbon objectives in education and training, and on the 15th of November 2007 Council attended by the representatives of the Governments of the Member States, whose Conclusions focused on improving the quality of teachers training and it was agreed to spare no efforts in order to ensure that throughout their careers, teachers are supported and encouraged to continue to update their knowledge, skills and expertise as needed, as well as to provide teachers with management positions access to high-quality training in school management. Another official factor generating policies and changes at international level in the field of human resources training in education is the Economic and Social Committee, which considering the overall development of member countries issued in 2007 the “Opinion regarding the improvement of teacher training quality COM (2007) 392” which considers that the main objective of education is to train free, quizzical, citizens, autonomous, able to contribute to the development of the society they live in and who have the necessary competences in order to meet new challenges, fully aware of the fact that they are part of cultural heritage and share common values, and that the world they live in does not end with themselves and therefore they have the duty to preserve it for future generations. It is also emphasized the essential role of teachers in achieving the above mentioned objective, in that they are those who have the mission to pass on knowledge, and, in addition to this, those who interact with young people in a society where family structure has changed and functions in compliance with new paradigms. However, the Economic and Social Committee pays particular attention to new teaching strategies that can and should be developed in the context of the mutations that occur globally, solutions to new problems caused by family structure changes, which takes new forms of organization, methods of integrating teachers in-service training in the lifelong education process, and ways making the teaching profession more


195

attractive to young people, especially in regards to wages and benefits. On the same line of approach we can also mention the European Economic and Social Opinion regarding the recommendation of the European Parliament and Council regarding the establishment of a European Quality Assurance Reference Framework for Vocational Education and Training - COM (2008) 179 - 2008/0069 ( COD), Brussels, October 23, 2008. The analysis of the international official authorities meetings purports that the involvement of the political factor and the intention expressed at the highest level regarding the mobility of young teachers as part of the objective of ensuring the quality of the teaching staff training which requires cooperation in order to provide entrants structured syllabi to support them at the beginning of their careers, to improve the range and quality of the in-service professional development programs and the level of participation in these programs, as well as the optimizing of the selection and training of school managers. The statement of the political authorities is expressed in the Council Conclusions on the 26th of November 2009 regarding the professional development of teaching staff and school managers (2009 / C 302/04), published in the Official Journal of the European Union in 12.12. 2009, which send a clear message in this regard: “although European education systems differ in many ways, they share the need to attract and hold down the best teachers and school managers in order to ensure better quality educational outcomes”. As a European Member State and having collaborated in the field of research and education with international official institutions, Romania has been actively involved in the enacting of the above mentioned conventions, committing at the political level to implement the reforming directions of the education system and to support the knowledge-based society and economy. The enacted documents and measures are numerous and their comprehensive approach is not feasible in any article. Therefore, we will mention selectively a few such moments significant for their impact and relevance in the field of human resources training in education:

• The establishment of the National Centre for Recognition and Validation of Diplomas – NCRVD (G.D. 49/1999) as competent authority in Romania for academic recognition and validation of studies completed abroad by Romanian citizens in accordance with the Lisbon Convention and bilateral recognition agreements. Presently, it functions as an executive in MECTS – The Department for Recognition and Validation of Diplomas, and since February 2011 there was established National Council for the Recognition of University Degrees, Diplomas and Certificates (OM 3759/2011);

• The appropriation of the “Short and medium term strategy for professional in-service training in Romania” by GD 875/28 July 2005, where the in-service training educational approach is considered an objective necessity imposed by the transition to a knowledge-based society and economy;

• The introduction of the Bologna system in the Romanian higher education, after the date of the academic year 2005-2006 with the enactment of the teacher training exclusively through university studies;

• The prevalence of the application of the European Credit Transfer System (ECTS) in Romanian universities, which, although used in higher education institutions in Romania since 1997, was generalized by O.M.Ed.C. 3617/16.03.2005;

• The adoption of the “National Strategy in the field of research, development and innovation for 2007-2013, in the meeting on the 28th of February 2007 by the Romanian Government through which was forwarded the achievement of the objectives assumed through the Lisbon Agenda, namely the transformation of the field Research Development and Innovation (RDI) into an engine of growth and employment. In addition to this, due to an increase in public spending on research - development to 1% of GDP in 2010, the Strategy proposed an appropriate enlistment in the field of private investment, as well as an impact on knowledge, competitiveness of Romanian economy and social quality.

• The establishment of the Presidential Commission for the analysis and policy issuing in education and research, that presented in a report released on the 12th of July 2007 entitled


196

“Romania of Education, Romania of research” the system diagnosis and the proposed solutions for the identified problems. Based on the report and subsequent public discussions, there was developed the National Pact for Education, signed on the 5th of March 2008 by leaders of all parliamentary parties and later by the Romanian Academy, as well as by other representatives of trade and students unions, parents association, other NGOs interested in issues regarding the education and research in Romania. This Strategy aims at developing education and research during 2009 - 2015 and is based on two types of approaches: one of valuation, and another of major political commitment.

• The issuing of the Diploma Supplement as mandatory document, drawn up bilingually (Romanian and a language widely spoken), for Bologna graduate promotions, as an instrument which provides a standardized description of the type and level of skills, content, institutional context, status of the university studies graduated by the diploma holder, as well as the skills provided by the program of study and the number of credits for each subject of study (OMECT no. 5289/2008).

The national strategic directions of development and adaptation to European requirements generated a multitude of legal regulations among which there are distinguished through the major impact on the education system and reconfiguration of the teaching profession, the Law regarding quality education assurance no. 87/2006, which created the official framework for the just assessment of the educational process according to European standards and performance criteria. As a result, there have established multiple official bodies with responsibilities in the accreditation of institutions providing education and professional training ARACIP and ARACIS – to provide quality education, CNFP - to ensure the quality and diversity of the in-service training for teachers in secondary education, CNFPA –for the foundation and promotion of policies and professional training strategies for adults, ACPART – with an important role in the modernization of the higher education qualifications system. All these legislative changes would have been considered major changes unless the enactment of the National Education Law no. 1 of 2011, which brings the most profound and comprehensive restructuring of the education system in the last 20 years. Reforming initiatives are being implemented and will be supplemented by other measures and their effects will be noticed in time, when the expected increase in the quality of education will be conclusive. There will be necessary come corrections and additions in regard to official decisions, the progressive enforcement of the enacted measures setting down inherent dysfunctions. *This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815. Bibliography: “Romania of Education, Romania of research”, Report of the Presidential Commission, 2007. Lisbon Strategy, http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/lisbon/ “Education and Professional Training 2010” http://europa.eu/legislation_summaries/education_training_youth/ “Council Resolution on the 27th of June 2002 on lifelong education” European Union Official Journal C 111/1. “The interim common report of the Council and Committee on the 26th of February 2004 regarding the progress in the accomplishment of the Lisbon objectives in education and training field”, “The interim common report of the Council and Committee on the 23rd of February 2006 regarding the implementation of the working program” “Education and Professional Training 2010”, European Union Official Journal. Recommendation of the European Parliament and of the Council of 18 December 2006 on key competences for lifelong learning [Official Journal L 394 of 30.12.2006] Conclusions of the European Council, http://www.european-council.europa.eu/council-meetings/conclusions?lang=ro Opinion regarding the improvement of the teacher training quality COM(2007) 392. Conclusions of the European Council on the 26th of November 2009 regarding the professional development of teaching staff and school managers (2009 / C 302/04), European Union Official Journal 12.12.2009. http://www.strategie-cdi.ro/index.php?id=50 -“National strategy for research, development and innovation for 2007-2013”.


197

La pratique de la lecture et la compétence en littératie - une approche didactique

Maître de conférence, dr. Angelica Vâlcu

Université « Dunãrea de Jos », Galaţi Résumé : La lecture d’un texte est une activité qui permet l’évaluation du niveau de langue de l’apprenant en classe de FLE mais, l’acte de lecture facilite, aussi, l’approfondissement des connaissances linguistiques et culturelles en langue française – langue étrangère. Notre communication porte sur la nécessité de développer chez nos apprenants la compétence en littératie, à savoir la compétence à comprendre, à interpréter et à traiter les textes de différents types (textes travaillés à l’école ou qui font partie de la vie quotidienne). Mots clés : compétence de communication, lecture, principes de lecture, stratégies de lecture, compétences en littératie.

La lecture et son rôle dans l’enseignement de FLE. Les derniers travaux dans la didactique des langues reformulent la définition de la compétence de communication et la définissent en fonction des compétences communicatives langagières, à savoir les compétences linguistiques, sociolinguistiques et pragmatiques. Lire et comprendre les productions écrites ont un rôle fondamental dans l’acquisition de la compétence communicative qui est indispensable dans une société où l’individu est soumis à une multitude de messages écrits ou oraux.

De nos jours, les spécialistes en didactique des langues, à partir du Cadre européen commun de référence pour les langues : apprendre, enseigner, évaluer [1] ont choisi l’approche communicative comme méthode d’enseignement qui facilite l’apprentissage progressif de différentes compétences tout en donnant la priorité à l’oral dans les premières années de l’apprentissage de la langue étrangère. A côté des compétences de compréhension et d’expression orale, les compétences de compréhension et d’expression écrite ont repris leur importance par l’exploitation des textes littéraires ou non-littéraires.

L’objectif de l’acquisition de la compétence communicative est celui d’amener progressivement, l’apprenant en FLE, à repérer le sens d’une production écrite à travers l’activité lectoriale. L’objectif premier de cette compétence n’est donc pas la compréhension immédiate d’un texte, mais l’apprentissage progressif des stratégies de lecture dont la maîtrise doit permettre, à long terme, à l’apprenant de pouvoir lire divers types de documents, de livres, de textes scientifiques, etc. en français. Les apprenants vont acquérir, petit à petit, les méthodes qui leur permettront, plus tard, de s’adapter et de progresser dans des situations authentiques de communication orale et écrite. Les séquences de compréhension écrite se déroulent sous forme d’activités qu’il est important de réaliser très régulièrement, afin d’encourager les apprenants à acquérir des automatismes qui aident à la compréhension.

Il convient ici d’attirer l’attention sur les trois « principes » de la lecture de Wilga M. Rivers [1978 :20], principes qui influencent l’enseignant dans sa démarche pédagogique d’enseigner la compétence communicative par la lecture du texte. Selon le premier principe, les spécialistes en pédagogie de la lecture reconnaissent que seule une petite « partie de l’information nécessaire à la compréhension écrite est transmise par ce qui est effectivement écrit ». [ibidem] Il s’ensuit que les difficultés rencontrées par l’apprenant - lecteur ne sont pas seulement fonction de sa maitrise de la grammaire, des formes de la langue, mais aussi de la connaissance qu’il détient du « champ factuel et conceptuel où se situe le texte ». C’est à l’enseignant de FLE d’induire à ses apprenants cette attitude à l’égard du sens et de les faire accepter « une certaine imprécision et de rester ainsi disponibles à une révélation progressive du sens à mesure que s’ajoutent les éléments et que les premières impressions se trouvent corrigées par l’apport de nouvelles informations ». [Idem : 21]

Le deuxième principe établit que l’amélioration des stratégies efficaces de lecture passe par la reconnaissance du fait que la situation de communication, le contexte, peut dévier et même changer le sens. Il est important d’étudier la distinction théorique entre « lecture » et compréhension des intentions de l’auteur du texte et de montrer combien il est difficile de délimiter la compréhension « pure » d’un contenu linguistique de l’ensemble « des démarches d’inférence, de déduction et de recherche de solutions qu’entraine la réception du message ». [Ibidem] Dans toute activité de lecture il y a une permutation entre l’information saisie et l’information non saisie. Plus l’information non - saisie est riche, moins il est nécessaire de recourir aux informations visuelles de reconnaissance, dans un texte écrit, d’une lettre, d’un mot ou d’une structure textuelle. Comme dans tout domaine d’utilisation de la


198

langue, la connaissance et la maîtrise des formes linguistiques ne signifie pas du tout la capacité d’intérioriser le sens qui est le résultat de tout un réseau de représentations. C’est pourquoi l’approche globale du texte, sa compréhension, doit précéder la reconnaissance des termes isolés :

« à mesure qu’il reconstitue le sens par confrontation avec ses propres attentes, ce qui lui permet

d’accéder à une conscience claire du système de relations, le lecteur rétablit la contribution spécifique de chaque terme à l’élaboration du tissu du discours […] seul le contexte peut permettre de préciser le sens des homonymes et de lever l’ambigüité de certaines structures ». [Idem : 22]

Le troisième principe précise que la lecture n’est pas une « transposition d’un texte écrit en

discours puisqu’elle précède cette transposition ». [Ibidem] Même s’il est difficile, l’activité de lecture a pour objectif primaire l’orientation vers la compréhension du message et des intentions de l’auteur. Avoir la compétence de lire signifie savoir extraire, par des exercices appropriés, une information particulière d’éléments linguistiques isolés ou de structures textuelles.

Sur les stratégies de lecture. Faire de la littérature signifie pour nous, tout d’abord le choix des textes qui seront assez courts et les plus typiques possible du point de vue de leur forme linguistique, stylistique, de leur rentabilité relativement aux problèmes qu’ils posent. Il est vrai que le choix d’un fragment d’un texte est une opération arbitraire mais il se justifie de la perspective de notre travail. Ce travail aux cours pratiques de travaux dirigés commence par une lecture intensive du texte, destinée à éveiller l’intérêt du lecteur/apprenant pour le texte entier en le poussant à une lecture personnelle, nommée extensive, du texte dans sa version française ou même sa traduction en roumain (en variante réduite ou intégrale).

La stratégie de lecture est définie, généralement, comme la manière de lire un texte. Apprendre à lire veut dire apprendre à choisir sa propre stratégie fonction de la situation où se trouve le lecteur et des raisons pour lesquelles il accomplit cette activité. L’enseignant explique aux apprenants pourquoi la stratégie choisie est utile pour comprendre le texte et les guide dans leurs démarches d’application pratique : « L'élève en vient à comprendre et à intérioriser graduellement la stratégie qu'il a utilisée d'abord en interaction […]. Enfin, pour favoriser l'autonomie des élèves et le transfert à d'autres situations de lecture, il (l’enseignant n.a) leur démontre de quelle façon on peut combiner plusieurs stratégies ou comment on peut adapter une stratégie afin d’atteindre un objectif particulier ». [Giasson Jocelyne]

L’enseignant a pour tâche de développer, chez les apprenants, un comportement stratégique et non pas de leur faire acquérir l’ensemble des stratégies de compréhension et d’interprétation de texte car le nombre de ces stratégies est presque infini. Nous reprenons ci-dessous un schéma conçu par J. Giasson, schéma qui représente Les stratégies dans un programme de lecture [ibidem] :

Avant - Préciser son intention de lecture

- Activer ses connaissances - Anticiper le contenu à partir du titre, des illustrations, etc.

Pendant - Vérifier les anticipations de départ - Relier le contenu du texte à ses connaissances - Effectuer des relations entre des parties du texte (inférences) - Sélectionner les idées importantes - Se créer des images mentales - Se poser des questions - Identifier les sources de difficulté - Choisir des stratégies susceptibles de solutionner les difficultés - Résumer des parties de texte, etc.

Après - Vérifier la réalisation de l'intention de lecture - Confirmer les anticipations émises en cours de lecture - Résumer le texte, etc.

Pour faciliter l’autonomie des apprenants et le transfert des compétences lectoriales à d’autres

situations de lecture, il est important de leur faire observer de quelle façon « on peut combiner plusieurs stratégies ou comment on peut adapter une stratégie afin d’atteindre un objectif particulier ». [Ibidem]

Des spécialistes en didactique des langues étrangères (Sophie Moirand, Francine Cicurel, Christine Dévelotte) apprécient que les stratégies de lecture peuvent être nommées plutôt attitudes de


199

lecture si l’on a en vue les particularités individuelles et sociales du lecteur. Dans l’exercice de compréhension et d’interprétation de texte on a souvent la tendance de privilégier une des variables texte, but ou lecteur. Par exemple, dans ses ouvrages sur la pragmatique de la lecture, F. Cicurel [1991 : 16] examine les stratégies de lecture en accentuant la variable but, tandis que C. Dévelotte [1990 : 54]

considère comme prépondérante la variable lecteur. Quel que soit le choix, il faut admettre que la dimension textuelle est présente dans toute stratégie lectoriale, à savoir le texte doit est perçu comme un ensemble, comme un tout qui va de la lecture à la production de textes à travers la compréhension / interprétation de texte.

L’analyse de texte appliquée à un texte littéraire ou à un autre type de texte développe chez les étudiants l’aptitude de déceler les éléments constitutifs d’un texte (éléments essentiels et circonstanciels), la structure du texte (du point de vue de la phonologie, syntaxe, sémantique), les éléments référentiels qui portent sur le monde extralinguistique du texte, les éléments qui visent l’expérience humaine (sentiments, représentations, reconnaissance des archétypes, etc.) ou les éléments qui renvoient à la polysémie et à la richesse du langage littéraire. Ces capacités et particulièrement la dernière renforce chez le lecteur / apprenant sa créativité linguistique.

Le réemploi immédiat des connaissances acquises après le contact des textes et de leur analyse, est une illusion car savoir et pouvoir re-créer un texte est un travail de longue durée pendant lequel l’apprenant / lecteur accumule des connaissances linguistiques, culturels, psychologiques, connaissances qui seront matérialisées dans ses productions textuelles ultérieures.

L’acte de lecture est une communication qui va de l’auteur du texte vers le lecteur et tous les éléments de la communication y sont présents simultanément car selon Octavian M. Sachelarie « lectura este comunicatul, comunicantul, comunicarea, şi ea dă naştere unui informat : cititorul care, la rândul sãu, este cel care creazã lectura. » [Sachelarie: 2006].

C’est pour cela que la lecture est un acte de réciprocité. Le lecteur parachève le texte, en lui donnant un sens selon sa propre personnalité, sa propre culture, selon son milieu socio-historique et économique, selon ses dispositions affectives au moment de la lecture.

« El (cititorul, n.a) reconstruieşte un alt mesaj în care amestecă o parte a gândirii autorului, conţinută în paginile cărţii, şi propria sa gândire. Pentru a participa la conţinutul unei cărţi nu este suficient să ştii să citeşti, lectura unei opere necesitând un nivel cultural mai ridicat şi presupunând însuşirea unor deprinderi de lectură. Lectura operei parcurge trei faze succesive şi anume: intuiţia globală, determinată de o reacţie spontană, analiza şi sinteza finală. Rezultatul, o nouă creaţie […] ». [Sachelarie : 2006]

A la fin d’une séquence didactique qui a pour objectif spécifique la compréhension /

interprétation de textes, le professeur évaluera les compétences et les connaissances suivantes [4] : la maîtrise de la langue et de l’expression ; l’aptitude à lire, à analyser et à interpréter des textes ; l’aptitude à construire des liens entre différents textes pour dégager une problématique ; l’aptitude à mobiliser une culture littéraire fondée sur les connaissances acquises au cours de

FLE, sur des lectures et une expérience personnelles ; la compétence d’apprécier la littérarité et la littératie d’un texte.

Littérarité et littératie. Si la littérarité réside dans le fait qu’un texte supporte une multitude d’interprétations en fonction des compétences culturelles et linguistiques de l’apprenant/lecteur, de sa sensibilité, de son imagination, etc., la capacité de lire, de comprendre et de re-créer des textes en utilisant l’information a été nommée littératie. Les dernières décennies la notion de littératie s’est enrichie et englobe aujourd’hui une série de compétences et d’habiletés liées à la lecture, aux mathématiques, aux sciences de tous les domaines. Plus qu’une simple évaluation des compétences en lecture, la littératie rassemble les compétences permettant à une personne d’utiliser l’information écrite dans des documents qu’on trouve au travail, à la maison ou dans la collectivité. Le niveau de littératie « désigne le degré d'expertise d'une personne, d'un groupe ou d'un pays sur le plan de ces compétences » visant « la lecture, l'écriture, la numératie, la résolution de problèmes ainsi que les connaissances et les compétences en informatique». [2] Selon le rapport La littératie à l’ère de l’information. Rapport final de l’enquête internationale sur la littératie des adultes [3], la littératie est considérée comme un comportement particulier qui traite l’information de manière à atteindre des buts personnels et à approfondir ses connaissances et ses capacités.


200

Les spécialistes en pédagogie de la lecture ont établi cinq niveaux de littératie, niveaux qui permettent aux enseignants ou aux évaluateurs de mesurer la littératie d’une personne. A titre d’exemple, nous citons les caractéristiques de chaque niveau telles qu’elles sont présentées dans le rapport mentionné ci-dessus :

- niveau 1 : compétences très fables ; par exemple, la personne « peut être incapable de déterminer correctement la dose d’un médicament à administrer à un enfant d’après le mode d’emploi indiqué sur l’emballage » [3];

- niveau 2 : la personne peut lire seulement des textes simples, explicites, correspondant à des exercices peu complexes ; il s’agit de personnes « qui savent lire, mais qui obtiennent de faibles résultats aux tests. Elles peuvent avoir acquis des compétences suffisantes pour répondre aux exigences quotidiennes de la littératie mais, à cause de leur faible niveau de compétences, il leur est difficile de faire face à de nouvelles exigences, comme l’assimilation de nouvelles compétences professionnelles » [3] ;

- niveau 3 : représente le niveau de compétences nécessaires pour finir les études secondaires et pour avancer dans les études supérieures ; à ce niveau, les personnes sont capables de répondre aux « exigences de la vie quotidienne et du travail dans une société complexe et évoluée » [3] ayant la compétence « d’intégrer plusieurs sources d’information et de résoudre des problèmes plus complexes » [3];

- niveaux 4 et 5 ; la personne est à même de maitriser des compétences supérieures de traitement de l’information. Pour conclure… La modalité de pratiquer la lecture est un critère essentiel pour l’évaluation de

la compétence de communication de l’apprenant en FLE. Une modalité ordonnée d’appropriation des techniques de lecture est incontestablement nécessaire pour appréhender « le monde comme représentation à partir des pratiques culturelles de la lecture et de l’écriture». [Kraus : 2007]

La pratique de la lecture aux cours de travaux dirigés illustre la diversité des compétences nécessaires à la lecture en langue étrangère et à l’analyse de texte lu et, de plus, elle démontre la complexité de la combinaison de ces compétences. C’est, probablement, la cause principale de la difficulté et parfois, même l’impossibilité d’une évaluation scrupuleuse dans l’apprentissage de la lecture. Notes [1] Conseil de l’Europe, (2001). Cadre européen commun de référence pour les langues : apprendre, enseigner, évaluer, Cambridge, CUP (2001). [2] Éducation, formation et apprentissage. Littératie, http://www.statcan.gc.ca/subject-sujet/subtheme-soustheme.action?pid=1821&id=2549&lang=fra&more=0, site consulté le 3 déc.2011. [3] Rapport final de l’enquête internationale sur la littératie des adultes, La littératie à l’ère de l’information, Organisation de coopération et de développement économiques (OCDE), 2000, pp. x, xi, http://www.oecd.org/dataoecd/24/62/39438013.pdf , adresse Internet consultée le 21 décembre 2011. [4] http://www.education.gouv.fr/bo/2006/46/MENE0602948N.htm. Bibliographie Adam, J.-M., Réflexion linguistique sur les types de textes et de compétences en lecture, în L’Orientation scolaire et professionnelle, n° 4, 1985, pp. 293-304. Bertoni del Guerco, Giuliana, Enseignement de la langue et enseignement de la lecture, LFDM, no. 144, avril 1979, p. 45. Cicurel, F., Lectures interactives en langue étrangère, Hachette, Collection F, Paris, 1991, pp 16-17. Dévelotte,C., Lire : un contrat de confiance., în Le Français dans le monde, n°235, 1990, pp.50-54. Giasson, Jocelyne, Les stratégies de lecture, http://www.pedagonet.com/other/lecture3.html , consulté le 2 mai 2012. Kraus, Dorothea, Appropriation et pratiques de la lecture, Labyrinthe, 3 | 1999, [En ligne], mis en ligne le 07 février 2005. URL : http://labyrinthe.revues.org/index56.html, consulté le 04 déc. 2011. Rivers, Wilga M., La compréhension de l’écrit : apprentissage et enseignement de la lecture. Quel type de relation, LFDM, Hachette, Paris, 141, nov.dec.1978, p. 20, apud Frank Smith, Psycholinguistics and reading, New York, Holt, Rinchart and Winston, 1973 qui appelle ces principes “axiomes”. Sachelarie, Octavian M., Despre lectură şi cititor, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=225&Itemid=112, Vlad, Monica, Lire des textes en français langue étrangère, EME, (Editions Modulaires Européennes) & InterCommunications S.P.R.L., Corti-Wodon, 2005. http://pedagogie.ac-toulouse.fr/ien09-saint-lizier/spip/IMG/pdf/lecture_et_comprehension.pdf. http://pedagogie.ac-toulouse.fr/ien09-saint-lizier/spip/IMG/pdf/lecture.pdf .


201

Recenzii / Reviews


202


203

Nicoleta Ifrim, Fractalitatea şi discursul literar. Ipostaze ale unei teorii a receptării Autoare a unei curajoase teze de doctorat despre dinamica structurilor textelor eminesciene,

care a inovat semnificativ, teoretic şi aplicativ, câmpul eminescologiei (Poetica fractală în receptarea operei eminesciene), Nicoleta Ifrim deschide calea puţin vizitată, la noi, a fractalităţii (concepte, teoretizări şi metode de analiză morfogenetică a scriiturii literare), cu volumul Fractalitatea şi discursul literar. Ipostaze ale unei teorii a receptării, Ed. Europlus, Galaţi, 2011. Polemizând deschis cu academismul tradiţional al criticii eminescologice, Nicoleta Ifrim propune, dezinvolt şi pragmatic, o grilă de lectură inedită a unor texte eminesciene antume şi postume care permite conectarea imaginarului discursiv menţionat la paradigma gnoseologică actuală. În termenii autoarei, „născută din epistema postmodernistă, fractalitatea ca metodă de interpretare a textelor de-construieşte iconoclast orice canon critic, nemaifiind subordonată unei singure perspective subiective: acum opera se află deasupra grilelor interpretative, creându-şi propriile exigenţe şi recâştigându-şi autonomia specifică.” (p. 59)

Structura însăşi a cărţii îşi asumă deschis miza polemic-inovativă, insistând asupra actualităţii disputei dintre antici şi moderni şi surclasând, prin metalimbaj, disponibilitate interpretativă şi atitudine critică, metode de investigaţie textuală mai vechi sau mai noi. Ceea ce rezultă de aici este o reconsiderare a ansamblului textelor/fragmentelor de text/variantelor/secvenţelor manuscrise eminesciene din perspectiva unui continuum imaginativ reflectat în structura fractalică a formelor poetice - „Dincolo de potenţarea organicităţii operei prin sintetizarea la nivelul unui singur text a imaginarului unitar eminescian, fapt evidenţiat de exegeză, Luceafărul reprezintă pentru demersul nostru un exemplu elocvent de funcţionare a inter-vizionarităţii fractalice. Nucleele imagistice ocurente în poem reverberează fragmentar în alte texte eminesciene, structurând metamorfic o complexitate fractalică observabilă la nivele diferite de textualizare.” (p. 130)

Adeptă a rigurozităţii ştiinţifice în argumentaţie, autoarea se lasă, din când în când, purtată de plăcerea discursului propriu, dovedind că deţine nu doar mâna sigură a criticului chibzuit, ci şi vocaţia şi talentul literatului – „Dincolo de funcţiile sale spectrale şi autoreflexive, privirea eminesciană devine izomorfă actului contemplativ-fractalic în sensul creării ipostazei unui eu-observator al dinamicii formelor ontologice şi cosmologice. (…) privirea eminesciană pare a fi o modalitate de reintegrare în complexitatea formelor, prin care fiinţa ce gândeşte universul se gândeşte şi pe sine. (…).” (p. 87)

O carte de pionierat – şi un debut în volum promiţător şi reconfortant prin inovarea unui domeniu atât de dens precum cel al eminescologiei - Fractalitatea şi discursul literar. Ipostaze ale unei teorii a receptării aduce pe scena ideilor literare un spirit tânăr, deschis provocărilor, provocându-le pentru a da măsura resurselor sale interpretative, un critic gata format şi bine ancorat în realitatea culturală a zilelor noastre.

Simona Antofi


204


205

Concepte în mişcare. Studii despre stadiul actual al criticii şi istoriei literare româneşti

Volumul apărut în 2010 la Editura Academiei Române, coordonat şi îngrijit de Ofelia Ichim şi Șerban Axinte, cu o prefaţă de Dan Mănucă, reprezintă o foarte solidă contribuţie la lămurirea conceptuală, teoretică şi practic-aplicativă a unor chestiuni care ţin, pe de o parte, de specificul cultural şi literar românesc posttotalitar, iar pe de altă parte, reprezintă puncte nodale ale discursului legitimator/identitar românesc actual. Volumul reuneşte studii riguroase, sinteze aduse la zi, ipoteze teoretice şi metodologice demne de luat în seamă, precum şi exerciţii aplicative ample, din domeniul comparatisticii sau al analizei de text literar. Autorii sunt, cu toţii, voci reputate ale discursului critic/exegetic românesc şi european, ale căror preocupari sunt, în ansamblu, reunite sub egida Institutului de Filologie Română „A. Philippide”. Dând girul autorităţii istoricului literar şi al cercetătorului fenomenului cultural, Prefaţa, stând sub semnul construcţiei şi al deconstrucţiei, semnalează, din capul locului, specificitatea contextului actual. Între puternica şi fertila tradiţie a domeniului istoriei literare în spaţiul românesc şi vârstele postmodernismului, cu amprenta sud-estică specifică, Dan Mănucă subliniază importanţa şi relevanţa unui asemenea demers – semnificativ prin situarea echilibrată în relaţie – şi nu în opoziţie – cu povestea însăşi a abordării de tip istorico-literar, a limitelor şi a reuşitelor ei. Altfel spus, este vorba despre „(…) încercarea de a circumscrie stadiul actual al criticii şi istoriei literare româneşti privit într-un context modern, fără, pe de altă parte, a fi ignorată tradiţia.” (p. 10) Și nu este ignorat nici traseul postmodern al abordării specializate a literaturii, aducându-se în discuţie un exemplu semnificativ în sine şi util punctului de vedere exprimat – Niklas Luhmann, în cartea sa, Die Kunst der Gesellschoff (Arta societăţii), publicată în 1984 şi reluată în 1995, afirma că este necesară „discutarea literaturii în cadrul unui sistem policontextual alcătuit din trinomul literatură – cultură – civilizaţie.” (p. 10) Sub semnul acestei perspective integratoare se aşază, pe rând, discuţii despre conceptul de generaţie, despre revizuirea valorilor şi despre canon, despre relevanţa actuală a criteriului estetic, despre posibilitatea/imposibilitatea sau irelevanţa elaborării unei istorii a literaturii române, astăzi. Sau despre posibile istorii alternative, parţiale, dispuse, în spirit (oarecum) postmodern, să abordeze sistematic un gen literar de anvergură, precum romanul dintr-o anumită epocă, sau dintr-un anumit spaţiu literar, cazuri literare – personalităţi şi teme. Nu lipsesc, spuneam, demersurile de tip comparatist precum acelea care urmăresc traseul literar al mitului Daciei sau impersonalizarea discursului romanesc al Hortensiei Papadat-Bengescu şi al lui Gustave Flaubert. Și se adaugă, reconfortant prin perspectiva proaspătă, actuală, abordări necesare ale literaturii române din Basarabia. Semnează, în volum, nume reputate precum cel al lui Mircea A. Diaconu, al Ioanei Bot, al Elvirei Sorohan, Florin Faifer, Ștefan Borbely ori Cornel Munteanu, precum şi voci tinere ale noilor valuri de critici formaţi, mulţi dintre ei, la şcoala filologică ieşeană – Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Șerban Axinte, Doris Mironescu, Emanuela Ilie, Luigi Bambulea şi alţii. Ceea ce reprezintă mai mult decât o simplă recomandare, ci chiar garanţia valorii.

Simona Antofi


206


207

Carmina Balcanica – Review of South-East European Spirituality and Culture, III year, No. 1(4) 2010, Directors and founders: Dan Anghelescu & Vasile Datcu, Editor in chief: dr. Mihaela Albu (University of Craiova, Romania), assistant to the Editor in Chief : Marius Chelaru (writer, Iaşi , Romania), Magazines and Publications Association from Europe, ISSN 2065-0582, 200 p.

Volumul Carmina Balcanica se doreşte a fi un dialog intercultural în care sunt evidenţiate similitudinile politice, religioase şi culturale dintre ţãrile care aparţin “acestei cetãţi naturale a unei mari unitãţi geografice” [1]. Toate formele de interferenţe culturale, spiritualitatea, arta, cãrţile de înţelepciune, din aceastã regiune, spune autoarea introducerii, ar trebui sã justifice „o depeiorativizare” a modului în care este privitã şi interpretatã lumea Levantului. Materialele adunate în acest numãr constitue dovezi de netãgaduit ale faptului cã civilizaţia europeanã îşi are izvoarele în spaţiul balcanic. Vom da un singur

exemplu preluat de Mihaela Albu de la academicianul Razvan Teodorescu care spunea cã Sarajevo poate fii considerat ca un nou Ierusalim unde convieţuiesc toate civilizaţiile: musulmanã, creştinã, mozaicã. In conţinutul contribuţiilor autorilor din acest numar, Dan Anghelescu, Zamfir Bãlan, Marius Chelaru, Theodor Damian, Gheorghe Florescu, Mustafa Mehmet, Mircea Muthu, Emilia Parpalã, Katica Kulavkova, a poeţilor Ludmila Balanova, Fatma Sadak, Ibraim Neriman, Mustafa Ziyalan, Zvonko Karanovié, Iliana Ilieva, Zornitza Harizanova, etc. se regãseşte specificul cultural al fiecãrei țãri din aceastã mare unitate istorică şi geograficã.

C. Geambaşu afirmã cã „dacã balcanismul este o realitate devenitã mentalitate, Balcania este un mit” [2] şi conchide cã balcanismul este o stare care permite accesul la mai multe culturi.

Încheiem semnalarea acestei excelente apariţii editoriale apreciind cã termenul „balcanic” reprezintã o formã consitutivã a unei geografii umane mai degrabã decât a unei stãri politice „el reflectã, într-un fel, dezideratul, întrerupt de sincope istorice, al unitãţii în diversitate a sud-estului european.” [3]

Angelica Vâlcu Universitatea « Dunãrea de Jos » din Galaţi

Note [1] Albu, Mihaela, Carmina Balcanica, p.7 [2] Geambaşu, Constantin, Homo Balcanicus, in vol. C. Geambaşu - Ipostaze lirice şi narative, Ed. Medro, Bucureşti, 1999, p. 139, citat preluat din revista Carmina Balcanica, p.100 [3] Text preluat din vol. Balcanologie III, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2007 de cãtre Mircea Muthu - “Încã un termen: Balcania”, in Carmina Balcanica, p.99


208


209

Résumés / Abstracts

Metode alternative de predare-învăţare a comediei caragialiene în gimnaziu. Particularităţi ale scenariului didactic

Marian Antofi, Școala Gimnazială nr. 22, Galaţi

Abstract: The periodical re-evaluation of the didactic literary canon is a natural process. It should not interfere with its core where the classic writers are placed. The contemporary didactic practice shows instead a different reality: I.L.Caragiale’ dramatic work is heavily restricted. Starting from this painful premise, the study proposes solutions for stirring up the pupils’interest in approaching high quality literature by exploiting alternative didactic methods suited to pupils’ age and intellectual possibilities.

Le métatexte postmoderne et le problème du discours littéraire dans la prose courte de Ioan Groșan

Prof. dr. Simona Antofi, Université „Dunărea de Jos”, Galați

Résumé: Le phénomène de la littérarité postmoderne se manifeste, dans le cas particulier de la littérature roumaine, comme un mélange de modèles, à l’intérieur duquel la métafiction théorisée et illustrée par les écrivains anglais et américains cohabite avec le textualisme français. À partir de ce fond théorique, notre travail propose une analyse de la déconstruction canonique telle qu´elle est mise en œuvre dans deux séquences de la prose courte postmoderne d’Ioan Groșan : O dimineață minunată pentru proza scurtă [Un matin magnifique pour la prose courte, notre trad.] et Insula [L’Île, notre trad.]. Sans se proposer d’identifier les marques de chaque modèle particulier – déjà assumées et assimilées dans l’écriture de Groșan -, l’analyse visera le processus de l’élaboration in actu de la métalittérature, en tant qu’illustration de la critifiction, où la fiction, entièrement dépourvue d’inhibations, met en cause les concepts d’auteur, de création, d’écriture, de scripteur, de personnage et, dernièrement, de la fiction elle-même.

Vasile Lovinescu's Writings. Notes for a Total Hermeneutics

Drd. Mariana Anton,

Colegiul Național “Vasile Alecsandri” Galați Abstract: Vasile Lovinescu's creation is unique in the context of the Romanian culture. He proposes a new formula, an original one. His work is a unique exercise of analysis and interpretation based on an algorithm, which may be applied apply both to literature, iconography and heraldry: polarization around the symbol, confirming elements of mystery and confirmation of the steps of initiation. All his writings are based on the emphasizing a deep spirituality, according to traditional doctrine, in order to prove that the Romanian cultural space is nothing but a real region that collects unsuspected esoteric messages in it.

(Re)actualizarea simbologiei româneşti în spaţiul posttotalitar

Drd. Mariana Anton Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri”

Abstract: Our study is focused on the hermeneutic approach on the Romanian simbology within the post-totalitarian age by displaying new perspectives of re-reading the literary work.


210

Folk Terminology. Linguistic and Spiritual Implications

PhD. Lecturer Valeriu Bălteanu „Dunărea de Jos” University of Galaţi

Résumé : La recherche du lexique dialectal est importante pour connaître la spiritualité populaire. Notre recueil se propose, à partir de l’étude, du point de vue ethno-linguistique, des matériels lexicaux de Covurlui à mettre en évidence un certain nombre d’aspects de la spiritualité populaire. On étudie surtout les réalités des éléments linguistiques avec des différents mécanismes du mental populaire.

Prefrontal Lobotomy by Vasile Voiculescu – A Medical Dystopia

PhD. Student Bobȋrnilă (Niţă) Marilena ‘Dunarea de Jos’ University of Galati

Résumé : Le communisme est l'une des idéologies totalitaires qui a laissé sa marque sur le XXème siècle. L'idéologie communiste soutient l'idée d'une société parfaite, où les individus sont égaux. Le système socialiste semblait être le salut de la majorité, cependant sa mise en pratique a eu des effets négatifs. La cruauté du communisme a détruit des fondements significatifs de l'humanité. La terreur physique et psychologique a déformé la condition humaine et les relations interhumaines, en créant le cadre propice pour l'exercice de l’utopie/de la dystopie dans la littérature roumaine. En 1948, quand le communisme avait déjà apparu sur ces terres, Vasile Voiculescu écrit Lobocoagularea prefrontală, une dystopie reflétant codifié la société oppressive où il vit. Notable pour le médecin et l’écrivain Vasile Voiculescu, mais surtout pour le nouveau système en cours d'installation, l'histoire reproduit la modalité la plus brutale du "lavage du cerveau." La vision de l'auteur est radicale : l’opération de lobocoagulation préfrontale, prolongée à l'infini, est une méthode d'extinction scientifique, dans laquelle l'individu est tué lentement.

Mihail Sadoveanu în ierarhia canonului ideologic postbelic

Drd. Ramona Buruiană Universitatea ,,Dunărea de Jos” din Galați

Abstract: In the communist period, the main instrument used for controlling the literary activity was censorship. From the moment of the communists coming into power (the Groza government), the phenomenon of the purge began to be manifest, to the extent that, until 1946, up to 2000 literary works were forbidden. Valuable authors were removed from textbooxs and libraries, authors such as Blaga, Slavici, Maiorescu, Iorga ect., who had become class enemies. Mihail Sadoveanu, who was a semanatorist at the beginning of the century, receives in 1950 the Golden medal of peace for the novel Mitrea Cocor, and, thus subjecting his talent to the political dogmas, he will represent the ideal model of applying the social realism in the literary works. The purpose of the work is to demonstrate the success of the novel, through the facile approach of the theme of the poor peasant, shaped by the revolutionary communist spirit of the class struggle.

Emil Cioran and Music.

In loving memory of Professor Sergiu Tofan

Associate Prof. PhD Gabriel Bulancea „Dunărea de Jos” University of Galati

Résumé : Cioran est l’homme des aventures abyssales, on le retrouve comme tel lorsqu’on expérimente la solitude, car il n’y a aucun philosophe qui soit tellement séduit par la transcendance, en refusant totalement en même temps d’y croire. Par un caprice ludique déterminé peut-être de sa lucidité rationnelle, Cioran joue avec les arguments de son salut, il transforme les expériences religieuses internes dans un jeu de la promotion de ses propres doutes, et c’est ainsi que nous risquons d’abolir notre propre dimension. Par conséquence on a l’espoir d’avoir accès seulement à la partielle intériorité de cet athée obstiné et mystique dédié que le vingtième siècle nous a donné afin que nous puissions sonder plus profondément nos propres convictions.


211

The Influence of Pangerman Ideology on Central Europe

PhD Student Georgiana Ciobotaru ‘Dunarea de Jos’ University of Galati

Résumé: Pour ce qui est de l’Europe Centrale, Matternich en a une conception d’influence allemande, car il est contre le désir d’expension des territoires vers l’est, cet aspect détruisant l’équilibre initial. Le terme de „Mitteleurope” – L’Europe de milieu - commence à être utilisé en 1914 quand on discute sur les objectifs de la guerre, mais aussi sur les thèses de Fridrich Naumann, d’autres concepts lui faisant concurrence, même dès le début. Zwischeneuropa ou L’Europe Intermédiaire, comme elle a été surnommée, fait son début dans la même période, mais elle disparaît sur le champ, le destin de ce concept étant temporaire. Le concept de Mitteleuropa s’est développé sous l’empire de l’idéologie panallemande qui conduit l’Anschluss de l’Autriche, traçant ainsi la théorie de l’espace allemand et de l’expension vers l’est, vers la Russie, ce concept est donc, de la perspective indiquée, évité par une certaine catégorie des historiens et intellectuels allemands. La thèse se propose de mettre en relief l’impact de l’idéologie panallemande sur l’espace culturel, social central-européen.

Attracting Caragiale in Totalitarianism. How the Criticism of the Epoch Influenced the

Perception upon the Author

PhD Student Contoman Oana Andreea „Dunarea de Jos” University of Galati

Résumé: Le travail de Caragiale a été porté au totalitarisme par les écrivains qui l'ont suivi et ont vu Caragiale comme un auteur intemporel, selon tous les âges et les habitudes. L'auteur a été promu plus par la lumière de moments et de croquis, qui comprenait tout à fait un peu d'informations politiques, mais des questions plus essentiellement moralisatrices. Des écrivains comme George Călinescu ou Mihail Sadoveanu ont organisé des comités et de conférences pour célébrer la mémoire de qui était le "mode de réalisation majestueuse du mode de vie bourgeois-propriétaire avant l'instauration du communisme" et dont le travail reflète les souffrances du peuple exploité par un parti politique et la promiscuité à long blâmé classe. Le travail de Caragiale a été perçue comme une critique du capitalisme au début, c'est pourquoi a été discuté que la cause de toutes les souffrances de l'auteur était originaire de la critique de ces aspects dans son travail. Le papier vient de montrer que l'auteur pouvait être censuré, mais pas annulée par le totalitarisme et sa valeur est entré et a duré dans le temps.

La culture roumaine dans le contexte des cultures européennes au XIXe siècle

Assist. dr Costandache Ana-Elena


Résumé : Au XIXe siècle, la culture roumaine essayait de s’intégrer aux modèles européens de culture, à l’esprit de la créativité. Les structures sociales, économiques et surtout politiques de l’Europe imposaient de nouvelles règles qui ont produit des mutations importantes dans les relations sociales. Les mécanismes de la vie spirituelle et de l’éducation ont eu des modèles nouveaux à suivre. La culture dans toutes ses composantes (l’enseignement, la presse, le théâtre) a ressenti un processus de modernisation. Les moments de succès de la littérature roumaine ont été marqués par des parutions qui imitaient des modèles étrangers et la culture roumaine s’est enrichie d’une génération de linguistes et d’écrivains qui ont revigoré le monde culturel. Par voie de conséquence, notre étude présente une époque de mouvements politiques, époque qui a fait naître la modernité des Pays Roumains.

Mythes identitaires //vs// mythes politiques dans les récits de vie: les genres du biographique et l’espace roumain totalitaire

Chargée de cours, dr. Alina Crihană

“Dunarea de Jos” University of Galati Résumé : Après la chute du régime totalitaire en Roumanie, le champ littéraire a été marqué par une véritable inflation des histoires de vie qui venaient remplir les trous de la mémoire officielle communiste. Insérés dans des formules transgénériques, qui mêlent la réflexion essaystique à la reconstitution du parcours existentiel personnel, ces récits


212

constituent autant des narrations identitaires polarisées autour d’une « idéologie [auto]biographique » (Bourdieu, 1986) patente, voire ostentatoire, ou, au contraire, non avouée, mais toujours génératrice d’une « mythistoire, plus vraie que le réel » (Gusdorf, 1991). Notre travail se donne pour but d’analyser les rapports entre l’« idéologie » assumée par les auteurs et leurs mythes identitaires, témoignant d’une dialectique du « soi-même comme un autre » (Ricœur, 1990), à partir de l’« autobiographie idéologique » d’Adrian Marino. En doublant son histoire de vie d’un métarécit idéologique qui en fournit l’interprétation, le narrateur-herméneute s’y adonne à un exercice de déconstruction qui vise tant son identité personnelle (et « narrative ») que les fictions identitaires nées, dans le passé et dans le présent post-totalitaire, à l’intérieur de l’« odieuse vie littéraire ».

Marin Sorescu şi creative writing sau efectul aripii de fluture (cu referiri la diaristica şi metaliteratura soresciană)

Drd. Crihană Elena Luminiţa,

Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” Galaţi Abstract: Creative writing Programe, initiated in the 60s at the University of Iowa by Paul Engle, had the butterfly effect, revolutioning the artistic world, mass-media and the university education through his new view upon art, spreading from the American Midland to the entire Europe, as well as to the countries from the communist enclave as a form of undermining totaliarianism and a way of opening the literary neo - modenist canon towards mass culture by promoting the bohemian ethos, the daily art, self- reference, by „routinizing writer’s charisma”, which can be only be acquired through studying, giving up the academic rigour. The participation of Marin Sorescu and of some other important writers of the 60s – Alexandru Ivasiuc, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban etc. - to this program and its influence upon the artistic act support the idea that the Romanian neo-modernist evazionism had had its origins in cultural and educational policies initiated into the American academic circles, which were far from the communist ideology.

Aspects totalitaires dans le discours dramatique d'Al. Mirodan et Aurel Baranga

Asist. drd. Matei Damian Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Abstract: This paper aims at considering some instances of totalitarian literary prints in some of the greatest Romanian playwrights of the 6th and 7th decades of the 20th century. The times were hard, as fiction had to go on underground ways in order to be heard and perecived correctly. However, ”official” authors had their own ”surviving” techniques as far as fiction matters were concerned, as they were resisting censorship through creating characters who, by their own path throughout the plot, were criticizing the communist regime. On the other hand, playwrights like Al. Mirodan felt simply content with their well known literary value, not using any of their skills for bringing forth fiction-based resistance.

Totalitarisme et littérature dans le roman politique africain et caribéen. D’une éthique de l’aliénation à une poétique de légitimation

Professeur Dr. Ibrahima Diouf

Université Paris-Sorbonne (Paris IV) Centre International d’Études Francophones (CIEF)

Association des Chercheurs en Littérature Francophone de Paris-Sorbonne (ACLF)

Résumé : Le roman politique est plus qu’un discours engagé et engageant. Tout en dénonçant les horreurs infligées à l’homme par le totalitarisme, il s’affirme comme le lieu de l’incarnation d’un conflit tragique qui oppose le système totalitaire et l’art en général. L’appréhension de ce conflit dans les littératures d’Afrique et des Caraïbes situe le lecteur au cœur d’une problématique qu’il conviendrait d’appeler une dialectique de la mort et de la résurrection de l’art en général, et de la littérature en particulier. La mort de l’art réside dans le fait que le système totalitaire est un lieu d’abrogation de toutes les frontières et de rupture de tous les liens. Le dictateur y revendique la place de Dieu et celle de toutes les figures paternelles par un discours et des pratiques d’asservissement des moyens de connaissance du monde. Dès lors, étudier le rapport entre littérature et totalitarisme revient à répondre à une question essentielle:


213

Comment révéler le secret des dieux dans un contexte où les dieux s’adonnent, plus que jamais, à un camouflage de leurs secrets ? Dans un premier temps, il s’agira de voir, à la lumière d’un corpus extrait des littératures d’Afriques et des Caraïbes, les différentes techniques d’aliénation et d’asservissement de l’art et de la littérature par le discours et la pratique totalitaires tels que le romancier les représente. À l’arrière-plan de ce procès de l’art et de la littérature, se révèle un discours second qui substitue à l’étiquette d’activité subversive, que leur colle le totalitarisme, celle d’activité humaniste. L’art et la littérature semblent échapper à toute tentative de confinement dans un carcan de servitude. C’est pour cette raison qu’il apparaîtra, dans un second temps, que leur mort décrétée par le système totalitaire fonctionne paradoxalement comme un ressort grâce auquel ils acquièrent une légitimité incontestable. Ainsi, c’est par le procédé de la mise en abîme et par le recours à la métaphore que l’art et la littérature, dans un processus de métamorphose renouvelé, multiplient les visages et les virages pour apparaître finalement comme des éléments inséparables de l’homme, et dont la valeur et la légitimité s’affirment davantage dans un contexte totalitaire.

Criticul literar ca profesor de libértate

Prof.dr.Caius Dobrescu Universitatea din București

Abstract: In Romania, since the mid-1960s, literary criticism has been much more than a scholastic endeavor. Literary criticism epitomized the most of the independent social and cultural thinking of the epoch. On the one hand, its ethical and pedagogical stakes implied a strategy of perpetual delimitation from the official nationalist-Communist ideology. But, on the other hand, Romanian literary critics felt compelled to argue for the value of personal agency, which they perceived as felt foundational for the European traditions of intellectual and moral freedom, against the overwhelming influence of “anti-humanist” Western neo-Marxian and deconstructionist scholars and public intellectuals. The paper follows the unfolding of this line of argument on the basis of the theoretical rehabilitation of the instance of the personalized author as articulated by Eugen Simion, one of the major intellectual representatives of the so-called Generation of the 1960s.

L’influence du climat politique sur la prose testimoniale de Virgil Gheorghiu

Chargée de cours, dr. Drăgoi Mirela Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Abstract: The narrative texts published by Virgil Gheorghiu during the five decades of his exile in France are centred on Romania’s tragic spiritual history under the totalitarian Communist regime. His work is deeply rooted in Romania’s documentary background, since the author constantly relates both to the socio-political reality of the twentieth century, and to the myths and religious beliefs of the Romanian people. A careful analysis of the relationship between the Romanian society around World War II (as it is illustrated in history) and two of Virgil Gheorghiu’s representative texts – Ora 25 (25.00 Hrs) and Memorii (Memoirs) – highlights some of the essential ideas of his work. Although these two literary texts refer back to real historical situations, they can be described as historical metafiction in which reality is distorted and amplified by fictional representation. These texts alter historical data and put forth a highly original material in which the real merges with the imaginary.

Ipostaze ale criticii postdecembriste între modelul identitar naţional şi conştiinţa europeană: anul 1996

Lect.dr.Ifrim Nicoleta

„Dunarea de Jos” University of Galati Abstract: The issue of cultural identity and its forms of representation mirroring the relation between a specific national space and its essential cultural patterns should be placed in the contemporary multicultural dynamics, which has stirred different debates on coping with the identity through culture phenomenon. In 1996, “the revisionist quarrel” stirred different “attitudes” when dealing with the literary identity theme, as in România literară Revue. The criteria mixture, the vacillation between the ethical/moral revise of ‘collaborationist literature’ and the aesthetic re-consideration of the works belonging to the communist age, between the breaking away with the ‘founding mythologies’ legitimizing the literary adherence to the political doctrine and the recovery of the valid narratives reflecting the fictional representation of World – all these bi-polar analytical views focus the debated issue of canon and its post-totalitarian metamorphosis.


214

Re-lecturi ale presei literare comuniste - Viața românească - 1956

Lect.dr. Nicoleta Ifrim Universitatea „Dunarea de Jos” Galati

Abstract: In 1956, „Viața românescă” literary revue publishes a double-oriented type of discourse: one amplifying the Party norms within the critical discourse, thus enhancing the major focus of the politically – rooted writings – the author as a militant tribune for “the working masses” and a second type of discourse playing the role of an ever active indictment judging the “authenticity” of both works and their authors.

Statutul literaturii române în sistemul de învăţământ postbelic. Perioada 1948-1989

Prof. dr. Nicolae Ioana, Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Abstract: Our study analyses the impact of the ideological doctrine on literature during 1948-1989, especially on the textbooks included in the educational system of the epoch. Literature itself has been totally subjected to the totalitarian ideology, turning into a propaganda instrument for the people reconversion mechanism. The political criteria have functioned as an obligatory over-imposed selection strategy in teaching literature, being teoretically defined by various political programmatic texts. Keywords: Romanian teaching system in 1948-1989, literature textbooks, political canon, education.

Statutul literaturii în sistemul de învăţământ românesc înainte de 1948

Prof. dr. Nicolae Ioana, Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi

Abstract: After 1948, the Inter-War Romanian educational system changed due to the brutal intrusion of the political factor which structurally modified the literature teaching perspective. The abusive politically-coined pact distorted Spiru Haret’s educational reforms up to the total subjection of literature textbooks to the dominant doctrine. Our study analyses these ideological changes in teaching literature by comparison to the former Inter-War educational system, with a special view on literature textbooks. Keywords: Spiru Haret’s reforms, educational system, literature textbooks, political intrusion.

Critică şi argumentaţie în poezie în discursul totalitar Drd. Doina Marcu Matei

Universitatea ,,Dunarea de Jos” din Galați

Abstract: The year 1953 marked the end of Stalin’s era, but the damage had been done. Once set in motion, the great mechanism could not be stopped. Romanian literature remains subserviant to socio-political orders. Poetry manages an attack on its own nature and changes into the nuanced eco of the totalitarian discourse, with the appearance of spontaneous metaphore. Poets orderly enlist into units of word labourers, and the argumentations of the realist-socialist critique engage in full-scale crusades, led in the name of a declared and never conquered happiness.

Mother Teresa - A Totalitarian Leader? Translating Religious Poetry

PhD Lecturer Oprit-Maftei Carmen

“Dunarea de Jos” University of Galati

Abstract: The concept of totalitarianism can be approached from different perspectives. The idea that totalitarianism can do good is not new, nor that a totalitarian leader can have a good influence. But can Mother Teresa be regarded as


215

a totalitarian leader who dedicated her entire life helping others? In this case we do not speak about a totalitarian state but a totalitarian world as she persuaded those who have to help those who don’t as she put it when awarded the Nobel prize in 1979: “the hungry, the naked, the homeless, the crippled, the blind, the lepers and of all those who feel unwanted, unloved and uncared for throughout society” [1] (see the reference section at the end). The paper focuses on translating religious poetry, analyzing a poem attributed to Mother Teresa. The poem encompasses Mother Teresa tenets of life synthesizing her beliefs although she was not the author but due to her appreciation the poem became famous worldwide.

Littérature et idéologies des régimes totalitaires: naissance d’un discours double

Prof. dr. Doiniţa Milea Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Résumé : Le pouvoir totalitaire, déconstruit dans les textes littéraires, est intéressant pour le monde contemporain dans la mesure où l’on pose le problème de la vulnérabilité de l’intellectuel en face du Pouvoir, de son désir de diriger les destinées humaines, mais surtout de sa vanité dans la proximité du pouvoir absolu, fût-il d’extrême droite ou gauche. Bernard-Henri Lévy, dans l’Eloge des intellectuels (1988), parlant des misères de l’engagement, trouve un point de départ dans la «solitude de l’acte d’écrire», pour dépasser les problèmes personnels, par « une philosophie de la résistance ». Si l’idéologie marque les régimes totalitaires, alors il doit exister dans la construction du discours d’une telle époque deux couches de sens, selon l’adhérence ou la non adhérence de l’écrivain au discours officiel.

Déshumanisation et dépersonnalisation en captivité – prise actuelle de l'époque totalitaire

Drd. Rău (Marcu) Livia Université « Dunărea de Jos » Galaţi

Abstract: The survival of the human being in captivity generates essential mutations, felt either as a self -alienation, as a liberating compromise, or as an inexorable life failure. Matei Visniec, in the novel ‘Mister K. released’ (2010) and Herta Muller in ‘The Cradle of breath’ (2009) created parables of the totalitarian system. ‘Remembering’ equals to recovering the lost time and regaining the long ago lost and distant paradise, meanwhile, offering the hero the illusion of freedom. The upside down perspective on the relationship word (logos) – life has postmodern origins, by ironically recovering the past, simplifying the speech, valuing clichés and by ostentatiously mythologizing common things. The novel turned into metatext is the salvation through writing of a plain hero, entrapped into memories. The self-reflective text offers the character the illusion of reliving and returning to a voluntary captivity this time, that being the solution of the human resigning himself to history.

Lexicographic Approaches to ESP/EST Vocabulary Teaching

PhD Ass.Prof. Gabriela Dima “Dunarea de Jos”University of Galati

Résumé: L’approche proposée a comme but la présentation de quelques méthodes d’enseignement du vocabulaire de l’anglais comme langue de spécialité par l’utilisation de dictionnaires spécialisés.

La réforme de l’éducation dans la Roumanie postcommuniste

Chargée de cours, dr. Valerica Anghelache Université «Dunărea de Jos» de Galati

Le Département pour la Formation du Personnel Didactique

Abstract: After 1989, the Romanian educational system has experienced the difficult way of reforms, both as regards the educational policy, but also the educational system and process. The school was forced to reformulate its mission, to make changes at the structural and functional level, to adapt to political and social changes. Although it was marked by good intentions, the educational reform has not been exempt from any breakdown, due to inexperience, but also the


216

lack of strategic vision to mid- and long term. The new context request professionalisation of the educational field and changing mentalities.

Education and Meritocracy under Communism

Lecturer PhD Valerica Anghelache „Dunărea de Jos” University of Galati

Teacher Training Department Résumé: Comme tous les domaines, en Roumanie l'éducation a connu les défaillances du totalitarisme et du communisme. Initialement placé sur des principes modernes, l'éducation a été obligée de fonctionner conformément aux pratiques stalinistes, d'adopter des valeurs soviétiques. Progressivement, la méritocratie a été remplacée par l'utopie égalitaire, par « prendre soin de l’homme ». Toutes les mesures de réforme éducative promus pendant 1948-1989 avaient annulé l'esprit critique, ont produit un déséquilibre axiologique, ont détruit les élites. L'éducation est devenue l'outil de manipulation des individus, de la promotion de l'idéologie socialiste. Malheureusement, les effets de l’idéologisation et de l'endoctrinement sont ressentis même aujourd'hui.

The Reflection of the Moral-Civic Education in the Pedagogical Literature from the Totalitarian Époque

Assistant PhD Caciuc Viorica – Torii

Teacher Training Department „Dunărea de Jos”University of Galaţi

Abstract: The pedagogical language plays a special role in the training of future teachers. Its formative value is given both by its socio-cultural values and its pragmatic ones. Besides all these, there are also the ideological values that reflect the political conception which, at a given moment, dominated the society’s educational policy which was applied at the level of schools. Even though the effects of the curricular reform were felt at the level of the pedagogical discourse, there are still some reminders of the “wooden language” of the communist political discourse. All of these make the true educational message hard to be perceived by the future professors, and many times it seems to be inadequate for the nowadays school system and thus it looks hard to be put into educational practice.

Evolutions of Educational Systems and Paradigms in the Knowledge-Based Society

Associate Professor PhD Simona Marin Postdoctoral Grant Recipient,

Romanian Academy, Iasi Branch Abstract: The new educational policies, launched at European and national level, continue the reform orientations registered so far and bring them up to date. Thus, international conventions, official European institutions, as well as the new legislation in our country reinstate, for example, the end results of the child-focused education and the competence-focused curriculum. The process generated at the level of European states gains specific particularities which may be highlighted by illustrating the itinerary of our country. The orientations, the principles, the paradigms adopted at global and European level have started being established at national level by elaborating some educational policies which have become legislative regulations. The higher education has undergone profound transformations, as the latest years have required a series of changes meant to re-establish the value of institutions at this level and to generate better forms and structures for professional human resource training. The insistence on and the attention paid to higher education both at European and at national level constitute a manner of officially acknowledging the social importance and the impact of the academic domain on the global evolution of the world.


217

Legislative Changes and Contemporary Trends in Human Resources Training in Education

Associate Professor PhD Simona Marin Postdoctoral Grant Recipient,

Romanian Academy, Iasi Branch Abstract: At European level, the changes that have occurred in recent years have generated a unified approach at least in regards with the teachers’ training, which brought about changes in the Romanian educational system as well. Therefore, all syllabi regarding the training of future teachers were brought under regulation in order to function only at the level of higher education, regardless of the specialization conferred by the diploma. At the same time, the desire to align national standards to the international ones in the teacher training field has generated a phenomenon contrary to the university’s autonomy policy, all higher education institutions choosing their own management of the psycho-pedagogical studies syllabus, without changing the specific curriculum imposed by the Ministry. All these legislative changes would have been considered major changes unless the enactment of the National Education Law no. 1 of 2011, which brings the most profound and comprehensive restructuring of the education system in the last 20 years. Reforming initiatives are being implemented and will be supplemented by other measures and their effects will be noticed in time, when the expected increase in the quality of education will be conclusive.

La pratique de la lecture et la compétence en littératie - une approche didactique

Maître de conférence, dr. Angelica Vâlcu

Université « Dunãrea de Jos », Galaţi Résumé : La lecture d’un texte est une activité qui permet l’évaluation du niveau de langue de l’apprenant en classe de FLE mais, l’acte de lecture facilite, aussi, l’approfondissement des connaissances linguistiques et culturelles en langue française – langue étrangère. Notre communication porte sur la nécessité de développer chez nos apprenants la compétence en littératie, à savoir la compétence à comprendre, à interpréter et à traiter les textes de différents types (textes travaillés à l’école ou qui font partie de la vie quotidienne).

STATUTUL LITERATURII ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL ...

Documents