Sinteze - dreptul mediului- Lector. univ.dr. Nicolau Ingrid Ileana CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului mediului Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă. Obiectul dreptului mediului îl constituie o categorie distinctă de relaţii sociale care iau naştere în procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului. Obiectul este circumscris atât în OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, ca lege - cadru, precum şi într-o serie de reglementări speciale care privesc protecţia diferitelor elemente componente ale mediului. Specificul obiectului reglementării juridice constă în legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de normele dreptului mediului cu protecţia mediului, adică cu activitatea umană conştientă, îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi dezvoltarea durabilă.
27
Embed
Sinteze - dreptul mediului-sjse-ct.spiruharet.ro/.../sinteze_dr_mediului_an_iii__drept.pdf · naţionale cu reglementările dreptului comunitar al protecţiei mediului, care va conduce,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Sinteze
- dreptul mediului-
Lector. univ.dr. Nicolau Ingrid Ileana
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Noţiunea şi obiectul dreptului mediului
Dreptul mediului reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,
în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor
sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi
dezvoltarea lor durabilă.
Obiectul dreptului mediului îl constituie o categorie distinctă de relaţii sociale
care iau naştere în procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului. Obiectul
este circumscris atât în OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare, ca lege - cadru, precum şi într-o serie de reglementări speciale
care privesc protecţia diferitelor elemente componente ale mediului. Specificul obiectului
reglementării juridice constă în legătura directă a relaţiilor sociale reglementate de
normele dreptului mediului cu protecţia mediului, adică cu activitatea umană conştientă,
îndreptată spre realizarea unui scop concret, constând în prevenirea şi combaterea
poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi dezvoltarea durabilă.
1.2. Dreptul mediului-ramură distinctă a sistemului nostru
juridic1
De la considerarea de către R. Drago, în 1976, ca absurdă susţinerea tezei
existenţei unui drept al mediului şi până la admiterea unanimă a existenţei unei astfel de
ramuri de drept distincte, unei ramuri a ştiinţelor juridice şi unei discipline de învăţământ
la facultăţile de drept, devenind un veritabil drept al speciei umane, distanţa în timp este
foarte scurtă, dar evoluţia gândirii umane este uriaşă, incomparabilă cu astfel de
fenomene. Astăzi avem o legislaţie, în general, bine gândită şi cuprinzătoare referitoare la
protecţia mediului, care împreună cu relaţiile sociale la care se referă alcătuiesc ramuri de
drept interne în acest domeniu la nivele naţionale, dar nu numai; evoluează într-un ritm
susţinut un drept comunitar al mediului, care premerge dreptul intern şi devine parte a
acestuia, de multe ori fiind luat ca „model” de cele naţionale, şi se contutează un astfel de
domeniu al dreptului şi pe plan internaţional.
Este indiscutabil că termenul de „legislaţie ecologică” este mai cuprinzător decât
cel de „legislaţie pentru protecţia mediului”, incluzând în sfera sa întreaga ambianţă
ecologică în cadrul căreia se desfăşoară întreaga activitate socio-umană. Dar, este mai
îngust decât „legislaţia mediului” care priveşte nu nu mai lumea vie, ci şi cea creată de
om. „Dreptul mediului” bazat pe legislaţia mediului este indiscutabil mai larg decât
„dreptul protecţiei mediului”, care se referă doar la legislaţia care reglementează relaţiile
sociale de protecţie a mediului, căutând să urmărească funcţionarea sistemelor protejate
în complexitatea lor, dar fără să se refere şi la alte aspecte ale existenţei mediului, la
regimul său în general.
Una din preocupările contemporane prioritare este acţionarea cu toate mijloacele
în sprijinul protecţiei mediului, pentru care există, în toate ţările civilizate, şi unde nu
există trebuie creat, un cadru legislativ care, în spiritul reglementărilor internaţionale şi
comunitare, utilizează măsuri de constrângere şi cu caracter stimulator în vederea
promovării unui comportament raţional şi pozitiv faţă de mediu.
Importanţa creşterii rolului dreptului protecţiei mediului în integrarea europeană
în general poate fi evidenţiată ţi în lumina procesului de aproximare a legislaţiei noastre
1 Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2009, p. 71
naţionale cu reglementările dreptului comunitar al protecţiei mediului, care va conduce,
până la urmă, la o uniformizare continentală a normelor juridice respective.
La nivel internaţional, o atenţie mai mare s-a acordat problemelor de mediu de
către organizaţiile internaţionale aproximativ din a doua jumătate a secolului trecut. În
această direcţie a acţionat Organizaţia Naţiunilor Unite, care a pregătit şi organizat prima
Conferinţă mondială de la Stockholm din 1972, unde s-au pus bazele protecţiei mediului
la nivel internaţional. La această conferinţă a fost evidenţiat faptul că problemele
protecţiei mediului sunt universale, cuprinzând toţi factorii de mediu din toate statele
lumii. Declaraţia finală care cuprinde 26 de principii şi Declaraţia asupra mediului, care
este un program demăsuri adoptate cu acest prilej, subliniază legătura organică dintre
protecţia mediului şi progresul economico-social al popoarelor. Amintim în acelaşi sens li
documentul intitulat Declaraţia de Principii ( sau Carta Pământului), adoptată în 1992 la
Rio de Janeiro la Conferinţa Mondială ONU pentru mediu şi dezvoltare, în care sunt
enunţate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane şi în
cele dintre om şi natură. În acest din urmă document (fără forţă juridică obligatorie) sunt
formulate în cadrul a 27 de principii drepturile si obligaţiile statelor şi oamenilor în
domeniul mediului. Un alt document adoptat la această conferinţă, denumit Agenda 21,
cuprinde un program de acţiune ce urma să fie aplicat de guverne, agenţii de dezvoltare şi
organizaţii ale ONU peste tot unde activitatea economică a omului afectează mediul. Cu
prilejul acestei conferinţe pentru schimbările climatice s-a mai adoptat şi un angajament
ferm al ţărilor semnatare de a reduce emisiile de bioxid de carbon în toată atmosfera ş.a.
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
Categorii de izvoare
Legea
În sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent de
titlul actului legislativ. Astfel intră în această categorie Constituţia, tratatele
internaţionale, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, regulamentele etc.
Constituţia
Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor juridice,
conţin declaraţii scrise ori carte ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
stabilesc instituţiile statului şi reglementează funcţionarea şi competenţa acestora.
Totodată , legea fundamentală defineşte normele şi garanţiile fundamentale ale
oricărei societăţi şi stabileşte procedurile de elaborare a normelor juridice ordinare. După
1970, se manifestă tendinţa generală de a îngloba în legile fundamentale dispoziţiile
constituţionale privind protecţia mediului.
Prin Constituţia României2 se consacră pentru prima dată „Dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” prin introducerea unui
articol distinct, art. 35.
Constituţia revizuită consacră, pentru prima dată, recunoaşterea de către stat a
dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat. Constituţia
stabileşte în sarcina statului trei categorii de obligaţii de mediu şi anume:
a) exploatarea raţională a resurselor naturale ( art. 135 alin.2 lit. d)
b) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător ( art. 135 alin. 2 lit. e)
2 Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea 429/2003 aprobată prin referendumul naţional din
18-19.10.2003, confirmată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22.10.2003, publicată în
Monitorul Oficial Partea I nr. 767 din 31.10.2003.
c) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii ( art. 135 alin. 2 lit.
f).
Legea propriu-zisă
Este un izvor frecvent al dreptului mediului.Legea propriu-zisă poate fi izvor al
dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţiile sociale privind protecţia ,
conservarea sau dezvoltarea mediului.3 Datorită particularităţilor domeniului supus
regelementării, în numeroase ţări s-au adoptat legi-cadru pentru protecţia mediului, care
enunţă principiile generale de acţiune, la nivelul întregului domeniu şi pe “sectoare”,
preluate şi concretizate apoi prin legi speciale,”sectoriale”.
Astfel cu titlu de exemplu amintim : Legea nr. 265/2006 pentru aprobarea OUG nr.
195/2005 privind protecţia mediului; Legea apelor nr. 107/1966 cu modificările şi
completările ulterioare; Legea privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura nr.
192/2001 modificată şi completată; Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile etc.
Tratatele şi convenţiile internaţionale
Potrivit Constituţiei tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Ca
urmare tratatele şi convenţiile internaţionale relative la mediu pe care România le-a
adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare pentru
dreptul mediului. Menţionăm Convenţia UNESCO privind patrimoniul mondial cultural
şi natural , Paris 1972, acceptată prin Decretul nr. 187/1990; Convenţia de la Basel
privind controlul transporturilor peste frontieră al deşeurilor periculoase şi eliminarea
acestora, ratificată de România prin Legea nr. 6/1991; Convenţia europeană pentru
protecţia animalelor vertebrate utilizate în experimente şi alte scopuri ştiinţifice,
adoptată la Strasbourg la 18 martie 1986, ratificată prin Legea nr. 305/2006 ş.a.
Alte izvoare ale dreptului mediului sunt cutuma, uzurile internaţionale, jurisprudenţa
şi doctrina. În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată un izvor de
drept propriu-zis, ci are un rol auxiliar. În ţara noastră, jurisprudenţa în domeniul
mediului se află într-o fază incipientă, fapt pentru care efectele sale asupra dreptului
pozitiv nu sunt notabile.4
3 Mircea Duţu,Tratat de dreptul mediului, Editia a-3-a,Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.194
4 Ion M. Anghel, Ingrid Nicolau, Dreptul mediului-caiet de seminar, Ed. Europolis, Constanţa, 2007, p.3
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI
Noţiunea de principiu în dreptul mediului
În accepţia teoriei generale a dreptului, principiile sunt idei conducătoare ale conţinutului
tuturor normelor juridice. Ele au un rol constructiv, cât şi un rol valorizator pentru sistemul de
drept, în sensul că ele cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cu manifestări specifice în procesul
de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a sa.5.
În dreptul mediului principiile decurg şi contribuie în acelaşi timp din/la afirmarea
mediului în general, ca patrimoniu comun al comunităţii.
În doctrină6 s-a apreciat corect că un principiu, indiferent că are sau nu caracter
juridic, are, direct sau mijlocit, o înfăţişare normativă, dispunând sau pedepsind o
anumită comportare.
Principiile dreptului mediului sunt rezultatul unui proces de abstractizare şi de
cristalizare a esenţei reglementărilor legale în acest domeniu al dreptului asigurând concordanţa
diferitelor norme juridice privitoare la protecţia mediului, convergenţa teoretică şi practică a
acestora.
Ele exprimă, prin reguli pe care le cuprind, esenţa politicii de protecţie a mediului,
în general a politicii de mediu al statului.
Principiile dreptului mediului
Sunt enunţate în prevederile art.3 lit.a – i din Legea cadru:
a.-Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
Este una din noutăţile legislative în materie; nu era menţionat în reglementarea
anterioară. Era însă necesară menţionarea sa în lege, întrucât el impune ca, indiferent de
sectorul de activitate, politica de mediu să reprezinte o constantă, încât imperativele sale
5 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 90
6 M.Uliescu, “Principiile generale ale dreptului mediului, Studii de drept românesc”, nr.1-2, ianuarie
– iunie 1997, p.7
să fie în atenţia factorilor de conducere sau de execuţie din toate sectoarele, public sau
privat.
b.-Principiul precauţiei în luarea deciziei
El consacră, de fapt, un alt principiu fundamental: al prevenirii riscurilor
ecologice şi producerii pagubelor.
Precauţia presupune un studiu de risc, care să permită evitarea pagubelor şi o acţiune
bazată pe cunoaştere. Nu întotdeauna însă consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute
dinainte şi evaluate cu certitudine. De aceea, în adoptarea deciziilor trebuie să se manifeste
precauţii, diligenţă maximă, să se adopte măsuri preventive care să elimine, pe cât posibil, orice
risc de degradare a mediului.
Prudenţa impune ca o măsură de protecţie a mediului să fie adoptată, chiar dacă nici o
pagubă nu se prefigurează. Probatoriu, sarcina revine celui ce susţine că activitatea sa nu va
avea niciun impact, până când acumularea de date va proba că există o relaţie cauză - efect
între acţiunea de dezvoltare şi degradarea mediului.
c.-Principiul acţiunii preventive
O astfel de atitudine comportă riscuri mult mai reduse, în comparaţie cu remedierea
calităţii factorilor de mediu. Prevenirea implică evaluarea riscurilor pentru evitarea
pericolelor potenţiale, cât şi acţiuni bazate pe cunoaşterea exactă a situaţiei prevăzute.
Realizarea acestui principiu înseamnă atât acţiuni asupra cauzelor care produc
poluarea sau degradarea, cât şi activităţi de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru
factorii de mediu.
Există deci obligaţia de a lua în calcul cerinţele protecţiei mediului, cu prilejul
oricărei acţiuni publice sau private care riscă să aibă un impact asupra calităţii factorilor
mediului.
d.- Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
Este transpunerea în reglementare a prevenirii efectelor nocive ale poluanţilor prin
luarea tuturor măsurilor ce se impun de către factorii care coordonează activitatea
agenţilor poluanţi; în sinteză, înseamnă prevenirea efectelor prinînlăturarea cauzelor
acestora.
e.- Principiul ” poluatorul plăteşte”
In sens larg, principiul urmăreşte să se impute poluatorului costul social al
poluării pe care o cauzează, prin antrenarea unui mecanism de responsabilizare pentru
daune ecologice, care să acopere toate efectele unei poluări, atât cele produse aspra
bunurilor şi persoanelor, cât şi cele produse asupra mediului ca atare. In sens restâns,
aceasta presupune obligarea poluatorilor de a suporta numai costul măsurilor antipoluante
şi de curăţire.
Specificul acţiunii acestui principiu,este însă întemeiat pe răspunderea civilă
obiectivă, consacrată de prevederile art. 95 din Legea cadru, potrivit cărora răspunderea
pentru prejudiciul cauzat mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. In cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.
In mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor pritejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
f.-Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural
Este obiectivul fundamental al problematicii protecţiei mediului; conservarea urmăreşte
să menţină un nivel durabil al resurselor ecologice.
Potrivit strategiei mondiale de conservare aceasta presupune:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a sistemelor care reprezintă
suportul vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
Deci, în accepţie generală, conservarea presupune menţinerea nivelurilor cantitative
şi calitative durabile ale resurselor mediului; ea nu vizează în general calitatea mediului, ci
numai menţinerea condiţiilor minimale pentru existenţa resurselor permanente.
In continuarea principiilor menţionate anterior, Legea cadru, la lit.g-i enumeră
următoarele imperative, considerate de către reglementarea anterioară ca elemente
strategice care stau la baza unei dezvoltări durabile:
- utilizarea durabilă a resurselor naturale,
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul al
justiţie în probleme de mediu,
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
CAPITOLUL IV
RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL
MEDIULUI
Elementele raportului de dreptul mediului
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului este dat de acţiunile sau inacţiunile
pretinse de subiectul normării în referire la componentele naturale sau artificiale ale
mediului.
Subiecte ale raportului juridic de dreptul mediului pot fi persoane fizice, persoane
juridice publice sau private, statul sau entităţi administrativ teritoriale.
În calitatea lor de subiect, persoanele fizice pot fi cetăţeni români, cetăţeni străini,
apatrizi sau cei cu dublă cetăţenie.
În raporturile de dreptul mediului participă ca părţi în primul rând statul sau
unităţile administrativ teritoriale, de regulă prin organele lor; statul poate fi subiect de
drept în raporturile de mediu atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Conţinutul raportului juridic este dat de drepturile şi obligaţiile corelative ce
aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi dezvoltarea diferitelor
componente ale mediului sau cu mediul înconjurător în ansamblul său.
Particular dreptului mediului este existenţa drepturilor şi obligaţiilor erga omnes.
Unele drepturi şi obligaţii sunt consacrate constituţional şi nu ca premisă generală de
realizare: dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos, dreptul la viaţă, la ocrotirea
sănătăţii, la măsuri de protecţie socială. De altfel, art.20 din Legea fundamentală prevede că
dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor cor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, urmând ca în cazul
unei neconcordanţe, între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, să aibă prioritate reglementările internaţionale.
Categorii de raporturi de dreptul mediului7
a. Raporturi de conservare şi prevenire : cele privind folosirea raţională a
resurselor naturale, cele referitoare la emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu,
7 E.Lupan, op.cit.,p.79-80
intervenite între autoritatea pentru protecţia mediului şi titularul unei noi investiţii ori
unor noi obiective la punerea în funcţiune;
b. În procesul eliminării consecinţelor păgubitoare poluării mediului: intervin între
organul de stat competent şi poluator;
vizează refacerea mediului poluat;
c. Raporturile juridice de sancţionare: intervin între persoane care poluează sau
încalcă în alt mod o normă de dreptul mediului şi organul de stat competent a constata fapta
ilicită şi a aplica sancţiunile legale.
d. În procesul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu: între autoritatea abilitată şi
persoana ce participă la o acţiune concretă cu acest obiect.
e. Raporturi de drept internaţional al mediului: între organisme internaţionale de
specialitate sau unele state, pe de o parte şi alte state sau persoane juridice naţionale pe de
altă parte, când în relaţiile de mediu intervin elemente de extraneitate; poluatorul se află
pe teritoriu unui stat, iar consecinţele negative se produc pe teritoriul altui stat.
CAPITOLUL V
PROTECŢIA JURIDICĂ A ELEMENTELOR
DE MEDIU
5.1. Protecţia juridică a apei
Din documentele organismelor internaţionale, rezultă că, dacă până la începutul
secolului XX, cererea de apă, calitatea acesteia şi eficienţa utilizării ei reprezentau
probleme de o mai mică importanţă, începând din a doua jumătate a secolului XX, apa
dulce a devenit o materie critică.
Problema asigurării apei pe glob, a determinat iniţierea unor manifestări multiple
unde s-au dezbătut şi aprobat documente care interesează toate popoarele lumii. Între
acestea evidenţiem: Conferinţa Naţiunilor Unite asupra resurselor de apă, care s-a ţinut la
Mar del Plata (Argentina) între 14 şi 25.03.1977, Rezoluţia Adunării Generale a ONU din
1980 la care s-a proclamat „deceniul internaţional pentru apă potabilă (perioada 1980 –
1990).
În ultimii ani s-au elaborat măsuri de creştere a cantităţilor de apă pentru
aprovizionare prin mai multe metode, între care cităm: transportarea gheţarilor din zonele
arctice şi crearea de rezervoare în vecinătatea coastelor, desalinizarea apei de mare prin
punerea în funcţiune în mai multe zone, a peste 1000 de uzine cu o capacitate totală de
producţie de 2,1 milioane mc. de apă pe zi. Cele mai multe dintre acestea utilizând ca şi
combustibil energia nucleară, ele având dublu scop – aprovizionarea cu apă dulce şi
producerea de curent electric.8
Aşadar, în condiţiile creşterii explozive a populaţiei pe pământ, a gradului înalt de
urbanizare determinat de această creştere, apariţiei şi dezvoltării unor noi industrii mari
consumatoare de apă, trebuie să privim sub toate aceste aspecte importanţa acestei surse
naturale şi să luăm măsuri de conservare şi folosire raţională a acestui bun comun, prin
soluţionarea problemei apelor uzate (reciclarea şi refolosirea lor pentru satisfacerea
diferitelor nevoi economico – sociale) – în contextul unei dezvoltări durabile.
8 Ion M. Anghel, Rotaru Dumitru, op.cit.,p.66
Protecţia apei pe plan intern
Potrivit Legii 107/1996 prin poluarea apei înţelegem orice alterare fizică,
chimică, biologică sau bacteorologică a acesteia, peste o limită admisibilă stabilită de
lege, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect
de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile în care
aceasta folosită era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apelor este un fenomen general care poate fi întâlnită oriunde pe
suprafaţa Terrei, constituind o problemă pe plan naţional, dar şi internaţional.
Aşa cum rezultă din lege, dar şi din doctrina juridică în materie, poluarea apelor
este produsă de cel puţin 5 categorii de agenţi poluanţi: de natură fizică, chimică,
biologică, bacteorologică şi radioactivă. Nu vom insista asupra agenţilor poluanţi,
datorită faptului că aceste activităţi de degradare a calităţii apelor sunt foarte cunoscute
de toţi locuitorii Terrei.
Regimul de servitute şi de expropriere9 stabileşte că riveranii sunt obligaţi să acorde drept
de servitute fără a percepe taxe pentru activităţile expres prevăzute de lege şi anume:
trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor;
amplasarea în albie şi pe maluri de borne, repere, aparate de măsură şi control, alte
aparate ori instalaţii necesare executării de studii privind regimul apelor; accesul la
asemenea aparate; transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor pentru
intervenţii operative privind apărarea împotriva inundaţiilor, transportul şi depozitarea
temporară de materiale, utilaje, precum şi circulaţia acestora şi a personalului în cazul
executării de lucrări de întârziere şi reparaţii.
Aşa cum am mai menţionat, legislaţia din domeniul protecţiei apelor prevede o
serie de restricţii cum sunt: interzicerea punerii în funcţiune de obiective economice noi
sau dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune de noi ansambluri de locuinţe,
introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producţie modificate,
care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără punerea concomitentă în funcţiune a
reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare, ori fără realizarea altor lucrări şi
măsuri care să asigure pentru apele uzate, evacuate, respectarea prevederilor impuse prin
9 A se vedea Capitolul II Secţiunea a 3-a a Legii 107/1996.
autorizaţia de gospodărire a apelor; sunt de asemenea interzise aruncarea sau introducerea
în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvertele lacurilor sau al bălţilor, în Marea
Neagră şi în zonele umede a deşeurilor de orice fel, precum şi depozitarea în albia majoră
a materialelor şi deşeurilor radioactive.
Protecţia apei pe plan internaţional
Apa, resursa naturală, indispensabilă vieţii şi activităţii umane limitată şi inegal
distribuită în timp şi în spaţiu a impus din cele mai vechi timpuri utilizatorilor ei
preocupări de conservare şi protecţie pentru ca sursele de apă să fie păstrate atât pentru
generaţiile prezente cât şi pentru cele viitoare.
Conceptul de gestionare durabilă a apei pe plan mondial este dominat de
principiile echităţii, transparenţei, eficienţei, al promovării, cooperării internaţionale,
dintre state în vederea soluţionării problemelor de mediu în general şi de protecţie a apei
în special.
Interesul crescând al statelor de a preveni şi diminua poluarea apelor cât şi
efectele ei nocive se manifestă în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi
neguver-namentale, iar în funcţie de anumite condiţii concrete protecţia calităţii apelor
îmbracă forma tratatelor bi şi multilaterale sau forma organismelor internaţionale speciale
de la care emană.
5.2. Protecţia juridică a atmosferei
Poluarea atmosferei
Definiţia a fost formulată la prima Conferinţă General Europeană pentru protecţia
mediului înconjurător (14 septembrie 1967): “Introducerea în atmosferă de către om,
direct sau indirect, de substanţe, sau energie care au acţiune nocivă de natură să pună
în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de
agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător”10
.
10
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p.120
Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi a fost definită ca fiind:
“poluarea a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei
naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale
a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţia
surselor individuale sau a grupelor de surse de emisie”11
.
Protecţia stratului de ozon
La 35 km altitudine există un strat de câţiva mm grosime ozon cu rolul de a reţine
parţial radiaţiile ultraviolete din radiaţia solară. Organismele vii de pe pământ sau adaptat
la concentraţii maxime de ozon atmosferic. La concentraţii mai reduse radiaţiile
ultraviolete produc arsuri la plante sau pe dermă , afecţiuni ale ochilor. La expuneri
îndelungate în timpul verii, în special la orele prânzului, la oameni pot apare afecţiuni de
la înroşirea dermei la cancer de piele, iar la ochi iritaţii până la cataractă.
În ultimii ani s-a observat scăderea stratului de ozon în anumite zone geografice, atribuită
unor cauze antropice: freonii utilizaţi pentru presuri-zarea substanţelor lichide (compuşi de tip
clorofluorocarbon - CFC), ca agenţi frigorifici sau pentru stingerea incendiilor, ca solvenţi
industriali.
Freonii au timpi mari de înjumătăţire, de zeci şi sute de ani, ceea ce le măreşte
stabilitatea în timp, acumularea în atmosferă şi acţiunea
de distrugere a ozonului.
Au fost adoptate o serie de documente internaţionale pentru protecţia stratului de
ozon:
- Convenţia privind protecţia stratului de ozon - Viena, 22 martie 1985;
- Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16
septembrie 1987
- Amendamentul la acest protocol aprobat la cea de-a doua reuniune a Părţilor de la
Londra (iunie 1990) la care România a aderat prin Legea nr.84/1993 şi adoptarea