-
CUPRINS
OMEGASfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)
33 Sfârşitul lumii Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu39 Bebeluşul
Satanei!?40 A doua venire a lui Hristos Arhim. Teofil Părăian42
“Pregătiri” pentru sfârşitul lumii la Ierusalim
Actualitatea religioasă43 Ştiri din lumea creştină44 Kossovo:
Scrisoare deschisă către Bill Clinton ÎPS Pavlos
45 Ne răspunde părintele Teofil Părăian
46 CARTEA PRIN POŞTĂ49 Poşta redacţiei50 Abonamente.
Difuzori
Pace tie, cititorule!
CREDINŢĂ
24
12
Veniţi la Mine !Gânduri de Rusalii (unde mai sunt limbile de
foc?)Realizarea sfinţeniei - o obligaţie pentru toţicreştinii
Războiul nevăzut. IsihasmulMaica Domnului - patroana Muntelui
Athos şiocrotitoarea călugărilor
Arsenie BocaPr. Prof. Ion Bunea
Dumitru Stăniloae
CALEA
SPERANŢĂ
14
21
Istoria religiilor. EcumenismIisus Hristos - Calea (Modelul)
mileniului trei
Ştiinţă şi religie. Medicină creştinăAşa zisele terapii
psihice
Pr. Prof. C. Galeriu
Roy Livesey
ADEVĂRUL
IUBIRE
28
3132
Dumnezeu este iubire. Dragostea dintâiSă răspundem iubirii lui
Dumnezeu cu iubireanoastră
Biserica şi societatea. Familia creştinăUn lucru care trebuie:să
trăim în pace (5)Poezii
Pr. Miron Mihăilescu
Corneliu C.Maria S.
VIAŢA
-
4 Porunca Iubirii 3 / 1999
Veniti la Mine !,
Realizarea sfinþenieiO obligaţie pentru toţi creştinii
Pr. prof. Ion BuneaSfinţenia este asemănarea cu
Dumnezeu
În mod frecvent, cuvintele sunt făurite în funcţie de
realităţile comune ale lumii. Spreexemplu, termenii: înţelepciune,
putere, iubire ş.a.,au analogii cu viaţa oamenilor. Numai
conceptulde sfinţenie nu are referinţe în uman; sfinţeniaeste
proprie numai lui Dumnezeu. “Sfânt estenumele Lui” (Isaia 57,15).
Creatura nu aresfinţenie decât prin participare şi această starese
câştigă cu mari eforturi şi sacrificii, de aceea econsiderată ca
fiind apanajul unor fiinţe dedimensiuni spirituale şi morale ieşite
din comun.Obişnuit, când se vorbeşte de sfinţi şi de
sfinţenie,lumea se gândeşte la ieremiţi, stâlpnici,
iluminaţi,“egali îngerilor”. Pentru mulţi, sfinţenia pareperimată,
inadaptabilă ritmului sincopat al vieţiimoderne…
Ar fi un nonsens să limităm sfinţenia numaila anumite persoane
şi la o anumită perioadă detimp. Ea se cere tuturor creştinilor,
potrivitcomandamentului scripturistic: “Fiţi sfinţi, pentrucă Eu
sunt sfânt” (I Petru 1,16; Levitic 11,44;19,2; 20,7; Psalmul
19,10). Participând la viaţalui Hristos — Care este sfinţenia prin
excelenţă— credinciosul intră într-un proces detransfigurare a
persoanei sale, iar sfinţenia devine,pentru el, un aspect
complementar şi indispensabilal actului mântuirii. “Din El doar
sunteţi voi înHristos Iisus, Care pentru noi s-a făcutînţelepciune
de la Dumnezeu şi dreptate şisfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni
1,30).
Între trăsăturile esenţiale ale spiritualităţiicreştine, se
numără — în primul rând —caracterul ei hristocentric. Viaţa
spirituală seconstruieşte în jurul unirii cu Hristos. “Mie avieţui
este Hristos şi a muri câştig” (Filipeni1,21). Acest sens al vieţii
creştine rezultă din
însăşi întruparea Mântuitorului; actul acesta estedefinit
răscumpărare, înfiere, refacere a chipuluilui Dumnezeu şi realizare
a asemănării cuDumnezeu până la îndumnezeire, în şi prinHristos.
Sfântul Atanasie zice că: “Dumnezeu s-afăcut om, cu scopul ca omul
să poată deveniDumnezeu după har”, adică să poată participala
sfinţenia lui Dumnezeu (II Petru 1,4).
În miezul spiritualităţii creştine — îndeosebiortodoxe — şi în
indisolubilă legătură cu caracterulei hristocentric, stă idealul
sfinţeniei. Pentrucreştini în general şi pentru ortodocşi în
special,obiectivul pe care trebuie să-l urmărească — cuprecădere —
este asemănarea cu Dumnezeu,participare la Dumnezeire, la Cel ce
este, careeste veşnic şi care ne solicită spre veşnicie. Estescopul
pe care creştinii sunt îndatoraţi să-lurmărească fără întrerupere,
sfinţenia fiind ocoordonată a mântuirii. Însăşi menirea
Bisericiieste să sfinţească această lume. O poate faceprin
propriile ei mijloace care sunt mijloaceleharului. Căile care duc
la această ţintă sunt celeale credinţei, nădejdii şi dragostei.
Câştigat darulfără egal al sfinţeniei, din el decurg toate
celelalte,“căci nu poate fi nefericită, nici nedreaptă,nici
nemulţumită lumea transfigurată prindarul sfinţeniei”.
Sfinţenia în Vechiul şi Noul Testament
În creştinism, sfinţenia are un conţinut incomparabil superior
celui pe care i-l dădeaupăgânii. Păgânii preamăreau pe cei ce
seconduceau în viaţă după propriile lor precepte şimureau tot
potrivit cu acestea. În religiile păgâne,sacrul nu are caracter de
persoană. Alta esteviziunea biblică despre sfinţenie. Astfel, în
VechiulTestament, sfinţenia deplină este atribuită lui
Dumnezeu ca persoană, El fiind izvorul sfinţeniei.
-
5 3 / 1999 Porunca Iubirii
Cei ce împlinesc “Legea” lui Dumnezeu sunt sfinţi.Termenul de
“Sfânt” se atribuie prin alegerea şiconsacrarea lor spre slujirea
lui Dumnezeu.
În Noul Testament, sfinţenia apare într-oformă nouă,
spiritualizată. Dumnezeu e numit sfânt(Ioan 17,11; I Petru
1,15,18), adică desăvârşit. Aicisfinţenia se descoperă în persoana
divino-umanăa Mântuitorului Iisus Hristos. Îngerul care vesteştepe
Maria că va fi Născătoare de Dumnezeu, Îlnumeşte “Sfântul” şi “Fiul
lui Dumnezeu” (Luca1,35; Fapte 4,27,30). În Noul Testament
sfinţeniaprimeşte o dimensiune nouă, interioară, indicatăprin
termenul desăvârşire. “Fiţi desăvârşiţi,precum tatăl vostru Cel din
ceruri desăvârşiteste” (Matei 5,48). Sfinţenia s-a întrupat în a
douaPersoană a Sfintei Treimi, urmând ca ea sărodească în mii şi
milioane de sfinţi, adică sămeargă pe acest drum toţi cei ce vor să
ajungădesăvârşirea, să guste aroma mântuirii.Posibilitatea
desăvârşirii ne este dată numai înîncorporarea şi rămânerea noastră
în Hristos (Ioan15,5), Care s-a făcut pentru noi îndreptare
şisfinţenie (I Corinteni 1,30). Fiind încorporaţi înHristos – prin
Botez – El lucrează, prin DuhulSfânt, asupra celor ce-L acceptă
şi-L mărturisesc,“ridicându-i la starea umanităţii Sale înviateşi
îndumnezeite şi promovându-i într-o uniretot mai intimă cu Sine şi
între ei întreolaltă”.Dobândirea stării harice a sfinţeniei se
realizeazăîn Biserică, care e trupul lui Hristos; aici e mediulîn
care lucrează Hristos şi se afirmă ca o prezenţăreală prin Duhul
Sfânt, prin cuvântul Său, SfinteleTaine şi prin Sfintele
Ierurgii.
În Noul Testament, sfinţenia apare ca oînnoire reală a întregii
fiinţe a credinciosului. Aicisfinţenia nu rezultă din îndeplinirea
anumitor rituri,ci din împlinirea integrală a voii lui Dumnezeu,
dinînlăturarea păcatului şi săvârşirea permanentă abinelui. Ea are
caracter sacramental şi-şi careînceputul şi temelia în Botez, prin
care noi devenimrealmente o creatură nouă, suntem sfinţi.
Sfinţeniasacramentală aparţine tuturor creştinilor, tuturorcelor
botezaţi. Cei botezaţi devin sfinţi în Hristos,sfinţi prin
participare la sfinţenia lui Hristos, deaceea creştinii sunt
numiţi, dintru început, sfinţi.Ei sunt consacraţi lui Dumnezeu şi
chemaţi să sedesăvârşească în sfinţenie, prin strădaniepersonală.
Acesta-i motivul pentru care SfântulApostol Pavel se adresează în
epistolele lui: “Celorsfinţiţi în Hristos” sau “Sfinţilor”.
Evident,
creştinii din Roma, Corint, Efes, Colose, Filipi,Tesalonic nu
erau desăvârşiţi din punct de vederemoral, dar erau numiţi sfinţi,
fiindcă fuseseră sfinţiţiprin Botez şi prin celelalte Taine,
chemaţi să sedesăvârşească în continuare.
Sfinţenia sacramentală este un dat potenţial,este o sfinţenie în
germene, care trebuie să sedezvolte în sfinţenia morală. Prin
Botez, ne-ameliberat de robia păcatului şi am dobândit
putereanecesară de a fi biruitori, în viitor, asupra lui, de aduce
o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, o viaţăsfântă. Germenele
sfinţeniei, primit la Botez,trebuie să crească şi să rodească
într-o viaţăsfântă. Sfinţenia morală personală este un idealde
cucerit ce izvorăşte în mod firesc din naştereala o viaţă nouă pe
care o inaugurăm prin Botez.De aceea se spune că dacă suntem ai
luiDumnezeu după har, să fim “fără prihană şicuraţi, fii ai lui
nepătaţi”, dacă participăm lasfinţenia lui Hristos, să ne şi
asemănăm Lui întrutoate (Filipeni 2,15; Efeseni 4,12; Coloseni
1,10; ITesaloniceni 2,12; Romani 16,2).
Sfinţenia obiectivă şi subiectivă.“Să ne împărtăşim din
sfinţenia Lui”
Între atributele morale ale lui Dumnezeu – prin care se
demonstrează desăvârşireadumnezeiască – este şi sfinţenia. Ea
constă înacordul lui Dumnezeu cu fiinţa Lui, deci este osfinţenie
fiinţială. Sfinţenia aparţine tuturorPersoanelor Sfintei Treimi.
Nouă ni s-a revelatsfinţenia prin Fiul. El este sfinţenia divină
întrupatăîn chip de om, în cuvânt, faptă şi viaţă omenească.Hristos
este Binele absolut întrupat, este sfinţeniaînsăşi înomenită.
“Sfinţenia Lui nu-i o sfinţenieparticipată, nici o sfinţenie
dobândită, ci ea îiaparţine în chip fiinţial. El este identic
cusfinţenia însăşi, plenitudinea sfinţeniei”.Acesta-i sensul
obiectiv al sfinţeniei.
Sfinţenia divină însă nu s-a întrupat spre astârni admiraţia
noastră, ci ca să ne sfinţească şipe noi, “ca să ne împărtăşim din
sfinţenia Lui”(Evrei 10,10). Dacă noi am fost încorporaţi
înrealitatea trupului Mântuitorului, suntem îndatoraţisă-L întrupăm
pe Hristos în noi, să fim într-ocomuniune permanentă cu El. E sfânt
Dumnezeu,dar sfânt devine şi omul care se uneşte şi trăieşteîn
comuniune cu El. Credinciosul îşi trage sevasfinţeniei din Hristos
şi o realizează în Biserică
prin lucrarea Sfântului Duh. E o concentrare
-
6 Porunca Iubirii 3 / 1999
aici a tuturor forţelor subiectului ca sfinţeniabaptismală să
progreseze, prin îngemănareastrădaniei personale cu harul divin.
Acesta-isensul subiectiv (personal) şi dinamic înacelaşi timp, al
sfinţeniei, adică ea implică un procesinterior de curăţire a
oricăror miasme dăunătoareşi o vieţuire deplină conform voii celei
sfinte a luiDumnezeu.
Căile de realizare ale sfinţenieisubiective (personale)
Câştigarea sfinţeniei personale constituie o obligaţie pentru
toţi creştinii. Toţi auîndatorirea să conlucreze efectiv cu
energiilenecreate ale harului divin, pentru ca sâmburelesfinţeniei
baptimismale să fie fructificat. Aceastăluptă de cucerire a
desăvârşirii morale, a sfinţenieivieţii, este asemănată de Sf.
Apostol Pavel culupta alergătorului în arenă. Acesta nu priveşte
înurmă, ci priveşte drept înainte spre ţintă. Aşaprocedează şi
credinciosul conştient de menirealui, nu priveşte în urmă ci
înainte, aleargă la ţintă,“la răsplata dumnezeieştii chemări de
sus, întruHristos Iisus” (Filipeni 3,14), adică tinde să
obţinădarul sfinţeniei. Scopul lui este să ajungă “la stareade
bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos”
(Efeseni 4,13) sau laasemănarea cu Dumnezeu.
Potrivit părerii majorităţii Sfinţilor Părinţi,pentru a realiza
sfinţenia personală saudesăvârşirea morală, avem la îndemână trei
căisau trepte pe care să le parcurgem:a) pruncia duhovnicească;b)
creşterea sau sporirea duhovnicească;c) sfinţenia propriu-zisă.
a) Pruncia duhovnicească. După îndreptareaprin Botez, prima
treaptă ce urmează s-o urcămeste pruncia duhovnicească. Ea este
stareaomului renăscut prin baia naşterii celei de a doua— Botezul.
Este ştiut că prin Botez neofitul devinefăptură nouă, se îngroapă
cu Hristos, ca să înviecu El la viaţă nouă. Voinţa lui fiind
dezlegată delegăturile păcatului, creştinul poate săvârşi
acumbinele, dar energia lui este încă firavă,neîndestulătoare,
asemenea aceleia a unui conva-lescent după o boală grea. El are
credinţa înHristos, dar îi lipseşte antrenamentul în
săvârşireavirtuţilor. În această stare, creştinul se
poticneşteuşor, ca atare i se cere efort susţinut spre a
rămânetotdeauna mort păcatului. E adevărat că a fost
înfrântă stăpânirea păcatului, dar a rămasînclinarea firii spre
rău, aşa cum se exprimă Sf.Apostol Pavel: “Trupul pofteşte
împotrivaduhului, iar duhul împotriva trupului, căciacestea se
împotrivesc unul altuia, ca să nufaceţi ceea ce aţi voi” (Galateni
5,17). Celor cese găsesc pe treapta prunciei duhovniceşti,
leadresează Sf. Apostol Pavel îndemnul: “Aşa căcelui ce i se pare
că stă, să ia seama să nucadă” (I Corinteni 10,12).
Sfântul Simion Noul Teolog afirmă că prinBotez ni s-a dat
energia divină; ea ne-a fost datăspre a deveni fii ai lui Dumnezeu,
de aceea secere actualizarea ei, fructificarea ei. Aici
intervineputerea voinţei de a asculta chemările duhului
sauapetiturile senzoriale ale trupului. “Prin Botez ne-a scos cu
putere din robie, desfiinţând păcatulprin cruce şi ne-a dat
poruncile libertăţii, dara urma sau a nu urma poruncile, a lăsat
învoia noastră liberă” (Marcu Ascetul – Desprebotez).
Prin Botez, chipul lui Dumnezeu s-a curăţitşi luminat asemenea
chipurilor sfinţilor de pe pereţiibisericilor, care apar cu încetul
de sub stratul defuningine, când sunt spălate. După Botez,
creştinule numai la poalele muntelui Taborului, de undeîncepe
urcuşul anevoios spre înălţimile desăvârşirii,care începe aici în
imanenţă, dar de sfârşit sfârşeşteîn cer. E un drum lung până la
piscul asemănăriicu Dumnezeu.
b) Creşterea sau sporirea duhovniceascăconstă în străduinţa
creştinului de a săvârşi în chiptot mai regulat virtuţile, cerute
de credinţă şi ajutatede har. Sporirea duhovnicească este similară
cucreşterea florilor. Florile au nevoie de aer, soare,lumină şi
umezeală, altfel se ofilesc, tânjesc şi nuajung la maturizare, spre
a-şi da rodul. Aşa este şicu dezvoltarea spirituală şi morală a
credinciosului,se cere să fie neîntrerupt supravegheată, energiadin
el călăuzită spre împărăţia binelui, sprepracticarea virtuţii.
Tânărului din Sf. Evanghelie– care voia să ştie ce trebuie să facă
spre a atingedesăvârşirea – Mântuitorul îi spune că stă în
vrerealui să atingă această culme, păzind poruncile
(Matei,19,16–17). Aceasta-i faza zidirii duhovniceşti
acredinciosului; acesta se întăreşte în săvârşireafaptelor bune în
aşa fel încât nu mai e uşor să fieclătinat de ispite, chiar dacă
acestea sunt puternice.
Lucrează în cel botezat harul divin, dar şi
-
7 3 / 1999 Porunca Iubirii
străduinţa credinciosului, ştiind că de el depindedesăvârşirea
şi mântuirea sa. “... Lucraţi cu fricăşi cu cutremur la mântuirea
voastră”, zice Sf.Apostol Pavel (Filipeni 2,12).
Cu toate acestea creştinul – şi în această stare– poate cădea în
păcat, ţinând seama de faptul căvirtutea lui nu e atât de
desăvârşită încât să-l poatăferi cu totul de păcat. El poate cădea
în păcat,fiindcă voinţa lui încă nu-i aşa de puternică ca săse
poată împotrivi ispitelor. Sf. Diadoh al Foticeiiexplică această
stare a creştinului astfel: “Cândcineva stă în vreme de iarnă
într-un locoarecare, sub cerul liber, privind la începutulzilei cu
faţa spre răsărit, partea dinaintea sase încălzeşte de soare, dar
cea din spaterămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarelenu se
află deasupra creştetului său. Tot aşa şicei ce sunt la începutul
lucrării duhovniceşti,îşi încălzesc în parte inima, prin harul
sfânt,din care pricină şi inima începe să rodeascăcugetării
duhovniceşti, dar părţile din afarăale ei rămân de cugetă după
trup, deoareceîncă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o
simţire adâncă, toate mădularele inimii”.
Când se întâmplă o descumpănire în viaţacredinciosului – în
timpul păşirii lui pe treapta spoririiduhovniceşti – există o
modalitate de redresare avieţii lui morale. Este convertirea, actul
derenaştere spirituală, înfrângerea “omului vechi”(Efeseni 4,22),
cu firea lui prihănită şi zămislirea“omului nou” (Efeseni 2,15;
4,24; Coloseni 3,9),îndreptat spre sfinţenie. Sfinţii Părinţi
comenteazăcu mare plăcere şi cu deosebit interes “parabolafiului
risipitor”, care scoate în relief actul ce punelucrarea umană
înăuntrul lucrării divine. De o parte,căinţa fiului risipitor şi
hotărârea lui de a se întoarcela tatăl său (“venindu-şi în sine”,
“s-a sculat şia mers la tatăl său”), de altă parte iertarea
şibucuria tatălui (“i s-a făcut milă”, “a căzut pegâtul lui şi l-a
sărutat”).
Într-adevăr când păcatul pune stavilă creşteriiîn viaţa
duhovnicească, calea redresării estelepădarea de urâciunea lui şi
asimilarea unui duhnou de vieţuire. Aici trebuie să căutăm
motivulpentru care Mântuitorul se îndreaptă spre toţipăcătoşii,
cerându-le să deteste murdăria păcatului,să facă un act de abjurare
a lui prin pocăinţă şisă-şi schimbe cu desăvârşire concepţia despre
lumeşi viaţă în sens creştin. Este ştiut că lacrima decăinţă nu dă
greş niciodată; ea este foc curăţitor,
e diamantul ţâşnit din învolburarea lăuntrică a fiinţeiumane cu
roade nedesminţite în ogorul sfinţirii – amântuirii. Prin lacrimile
de căinţă e chemat harulizbăvitor al lui Dumnezeu ce nu întârzie să
se re-verse cu îmbelşugare peste orice făpturăomenească mistuită de
dorul mântuirii. Pe dreptcuvânt spune Sf. Apostol Pavel: “Tristeţea
în faţalui Dumnezeu este căinţă pentru mântuire”(IICorinteni
7,16).
Desprinderea din cătuşele păcatului schimbăstarea de depresiune
– pricinuită de urgia păcatului– în bucurie şi linişte. Sub
apăsarea păcatului,subiectul era dominat de sentimentul
uneidezagregări; liber de povara păcatului, este dominatde
sentimentul unei învieri, “semn că este făpturănouă ce se
orientează spre porţile deschise aleunei lumi noi”. La lumina
acestei noi realităţi“totul se ordonează ca într-o poezie
genială.Este primăvara religioasă a unei tonalităţivesele. Ca
mugurii plini de sevă, fiinţa umanăse simte dilatată de o bucurie
uimitoare, de osimpatie spontană pentru toţi şi pentrufiecare...
Trăieşte într-o sărbătoare, iluminatăde mii de lumini, care îi
înlesnesc să vadă faţasurâzătoare a Tatălui ce iese în
întâmpinareafiului său” (Paul Evdokimov, Vârstele
vieţiispirituale).
c) Sfinţenia propriu-zisă. “Dezbrăcându-se deomul cel vechi
dimpreună cu faptele lui”(Coloseni 3,9), credinciosul poate păşi pe
o nouătreaptă a desăvârşirii morale. Este treapta“bărbatul
desăvârşit”, a sfinţeniei, aasemănării cu Dumnezeu.
Pe ultima treaptă a desăvârşirii morale aicipe pământ, sufletul
creştinului – scăldat îndragostea lui Hristos – pune stăpânire
deplină peapetiturile trupului, iar virtutea atinge cota
maximă.Starea aceasta de desăvârşire trebuie să fie idealulfiecărui
creştin, fiindcă potrivit cuvintelor Sf.Apostol Pavel, în vederea
realizării acesteiperfecţiuni, Dumnezeu a aşezat “pe unii
apostoli,pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pealţii
păstori spre desăvârşirea sfinţilor, pentrulucrul slujirii, pentru
zidirea trupului luiHristos, până vom ajunge la starea (statura)de
bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos”
(Efeseni 4,11–15).
Starea aceasta de desăvârşireduhovnicească, deci de sfinţenie,
are anumite
-
8 Porunca Iubirii 3 / 1999
caracteristici. Ea asigură creştinului o deplină linişteşi
armonie interioară, când sufletul nu mai estetulburat de ispite,
nici măcar în cugetul lui, a ajunsla vechea lui frumuseţe, în
starea lui adamică.Ajuns la virtutea nepătimirii sau apathia,
sufletulse lasă inundat de o înaltă iubire faţă de Dumnezeuşi faţă
de aproapele, harul copleşind cu efluviilelui fiinţa perfecţiunii,
s-a ridicat de la chipul luiDumnezeu (restabilit în el prin Sf.
Botez) laasemănarea cu Dumnezeu.
În starea de nepătimire, creştinul a realizatidealul suprem,
asemănarea cu Dumnezeu, adevenit Dumnezeu după har, fiul lui
Dumnezeu prinadopţiune. Harul face din sufletul credinciosuluivatra
lucrării harice, îl face teofor, îlîndumnezeieşte, îl face “părtaş
dumnezeieştii firi”(II Petru 1,14). Aceasta-i ceea ce
spiritualitateaortodoxă numeşte theosis,
îndumnezeire,transfigurare, “transpunerea lumii în împărăţia dehar
a sfinţeniei, în bucuria şi nădejdea învierii”.
Îndumnezeirea – idealul prin excelenţă alcreştinului ortodox –
constă în pătrunderea întregiinoastre fiinţe de energiile
îndumnezeitoare alaDuhului Sfânt. Omul rămâne creatură,
chiardevenind “creatură nouă”, prin îndumnezeire.Deplina
îndumnezeire e opera zilei a opta, pe caresfinţii o manifestă prin
anticipaţie. Un sfânt nu estesupraom, ci pur şi simplu “acela care
a realizatasemănarea cu Dumnezeu prin credinţa şiiubirea sa şi care
nu încetează a fi o rugăciuneîntrupată, o doxologie a Dumnezeului
său”(Paul Evdokimov).
Îndumnezeirea începe în prezent; ea esteoferită tuturor prin
mijlocirea Sfintelor Taine,îndeosebi prin Sfânta Euharistie.
“Îndumnezeireae trecerea omului de la lucrările create la
celenecreate, la nivelul energiilor divine. Deaceasta se
împărtăşeşte omul, nu de fiinţadumnezeiască. Aşa se înţelege cum
omulasimilează tot mai mult din energiile divine, fărăca această
asimilare să se termine vreodată,întrucât niciodată nu-şi va
asimila însuşiizvorul lor, adică fiinţa divină, ca să
devinăDumnezeu după fiinţă sau un alt Hristos. Pemăsură ce omul
sporeşte în capacitatea de ase face subiect al unor energii divine
tot maiîmbelşugate, i se descoperă aceste energii dinfiinţa divină
într-o amploare şi mai mare” (D.Stăniloae). Desăvârşirea morală a
creştinului nue încheiată niciodată în viaţa pământească; în
viaţa viitoare ajunge la desăvârşirea deplină. Înviaţa viitoare
va înceta desăvârşirea prin lucrareanoastră, dar nu va înceta
desăvârşirea prin har.Ne-o spune Sf. Maxim Mărturisitorul:
“Dupăaceastă viaţă vom înceta de a mai lucravirtuţile, dar nu vom
înceta de a simţi în noibucurându-se îndumnezeirea după har, ca
orăsplată pentru ele. Căci lucrareadumnezeiască în noi, fiind mai
presus de fire,e fără hotar”.
Chipul sfinţeniei. Caracteristici
Un inspirat teolog a definit sfinţenia ca o coborâre a puterii
divine în subiectul uman şide înălţare a subiectului uman până la
unirea cusubiectul divin. Acest proces lăuntric de unire
cudumnezeirea se petrece în Biserică, în primul rând,în Biserica
temporală, care este “Bisericadevenirii în sfinţenie, a ostenelilor
şinevoinţelor pentru această sfinţenie, acălătoriei fierbinţi spre
împărăţie. Ea esteBiserica păcătoşilor şi sfinţilor laolaltă, în
carecredincioşii fac eforturi spre a-şi asuma chipuldumnezeiesc al
lui Hristos” (N. Buzescu).
Creatura nu-şi are sfinţenia prin propria sanatură, ci prin
participare. Unicul Sfânt prin naturaSa este Hristos; membrele Sale
nu sunt sfinte decâtprin participarea la această unică sfinţenie.
Energiasfinţeniei divine este foc curăţitor care arde
oricenecurăţie; ea purifică, îl face pe om sfânt,asemenea
sfinţeniei lui Dumnezeu. Această acţiunede purificare aparţine
Tainelor şi ierurgiilor, graţiecărora firea omenească este înălţată
la o treaptămai presus de fire, depăşind starea de creatură.Această
caracteristică este exprimată bogat înimnologia Mineielor. Astfel,
într-un loc din “Mineiulpe ianuarie”, această idee este exprimată
astfel:“Rupând legăturile firii, cu vieţuirea ta cea maipresus de
fire şi curată, de Dumnezeupurtătorul, ai câştigat lucrarea celor
mai presusde fire”. Puritatea pe care o aduce sfinţenia şivirtuţile
ce sunt legate de ea, încă nu definescesenţa sfinţeniei. Sfinţenia
este, întâi de toate, ostrălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu
princei ce se străduiesc în aceste virtuţi; sfinţenia esteo
transparenţă a luminii dumnezeieşti. “Sfinţiipoartă chipul lui
Hristos Cel ce ne comunicăprin umanitatea Sa sfinţenia şi
strălucireaSfintei Treimi sau iubirea desăvârşită în sânul
ei”(D. Stăniloae).
-
9 3 / 1999 Porunca Iubirii
În cărţile de cult sfântul se numeşte heruvim, pentrucă
heruvimii se găsesc în unitate directă cu Hristos.Ei şi-au
concentrat eforturile pe planul biruinţeiinterioare: ei au biruit
patimile egoiste din ei(lăcomia de avere, de mâncare,
voluptatea,pornirea spre duşmănie etc.). Viaţa sfinţilorpoartă
următoarele trăsături caracteristice:
a. Mântuirea personală o considerădependentă de mântuirea
aproapelui. Orice darpersonal poate fi fructificat în relaţie cu
ceilalţicreştini. În viaţa lor, totul este subordonat
iertăriipăcatelor şi mântuirii, de aceea aproape toatetroparele se
termină cu formula: “Părinte, sauSfinte, roagă pe Hristos să
mântuiască sufletelenoastre”.
b. Credinţa mucenicească prezidează viaţalor. Ea are rădăcini în
credinţa Apostolilor, avânddarul de a produce o nouă orientare în
planulexistenţei, adică îndreptarea spre orizontul divin,“Suirea
privirii la cele înalte”. Sfântul apare ca uniluminat, care învaţă
“cuvântul adevărului” dinEvanghelie, aşa cum l-a formulat
Bisericaecumenică. El trăieşte în Duh. Fiecare zi a sfântuluieste o
biruinţă asupra propriei sale firi şi fiecarebiruinţă îl aproprie
de Dumnezeu. orice suferinţăa sfântului se preface în ofrandă de
bucurie; el eun erou al tuturor clipelor.
c. Lupta cu adversităţile este una din virtuţileprin excelenţă
ale sfântului. În limbajul cultului,lupta este exprimată prin
termenii “nevoinţe” şi“osteneli”. Nu-i o luptă dusă cu puteri
proprii, ciîngemănată cu puterea lui Dumnezeu, e izvorâtădin
iubirea lui Hristos. Smerenia este dreptarul vieţisfântului şi
nevoinţa lui de autodepăşire; deşi areasociată puterea lui
Dumnezeu, consideră că afăcut mai puţin decât toţi şi mai puţin
decât eradator să facă.
d. Sfinţii sunt mărturisitorii dreptei credinţe,se integrează cu
totul în ortodoxie. Ei suntîndreptătorii credinţei, învăţători ai
dreptei cinstiria lui Dumnezeu, luminători ai lumii cu
luminaînvăţăturii dumnezeieşti.
e. Sufletul este valoarea supremă pentru viaţasfinţilor. Este
valoarea supraordonată oricăreivalori existenţiale, exprimată în
tropare astfel: “...Şilucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că
estetrecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrulcel nemuritor”
(Tropar la Cuvioasa MaicaParaschiva, 14 octombrie).
f. Sfinţii sunt veşnic vii; ei au dobândit încă
pe pământ viaţa veşnică, pentru că au pe Hristoscel veşnic în
ei. Ca atare, sfinţenia lor are şi uncaracter profetic,
eshatologic, deoarece în DuhulSfânt ei au gustat bunătăţile
viitoare. “Şi au gustatcuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi
puterileveacului viitor” (Evrei 6,5).
Răstălmăciri ale “sfinţeniei”
Sectarii fac mult caz de viaţa lor neprihănită, conformă cu
principiile evanghelice. Înpredicile lor vorbesc frecvent de “pomul
care secunoaşte după roadele lui”, criticând Bisericastrămoşească,
precum şi alte culte, ai cărorcredincioşi nu respectă nici parţial
legile morale,zic ei. Ei declară că au părăsit Biserica moşilor
şistrămoşilor, s-au despărţit de ea, urmând poruncaMântuitorului,
şi au format o comunitate a“sfinţilor”, în care toţi membrii deţin
în exclusivitateatributele sfinţeniei. Ei numesc Biserica
noastră“Babilonul cel mare”, de aceea trebuie părăsită,căci se
spune la II Corinteni 6,17: “Ieşiţi dinmijlocul lor şi vă osebiţi,
zice Domnul, şi de ceeste necurat să nu vă atingeţi...”.
A susţine că deţii sfinţenia în exclusivitate,înseamnă a nu fi
pătruns în miezul învăţăturiirevelate şi a nu-i fi înţeles sensul
autentic. SfinţeniaBisericii provine din echivalenţa ei cu trupul
luiHristos, în care sălăşluieşte Duhul Său. Caracterulei de sfântă
şi sfinţitoare nu este afectat denedesăvârşirea membrilor ei.
Menirea Bisericiitocmai aceasta este, de a lucra pentru
mântuireapăcătoşilor. Susţinerea eterodocşilor că dinBiserică nu
pot face parte decât cei sfinţi, adică“cei născuţi din Dumnezeu” (I
Ioan 3,9), esteneîntemeiată. “Cei născuţi din Dumnezeu”,
careîntr-un anumit înţeles sunt “sfinţi”, sunt ceibotezaţi. Aceştia
sunt sfinţi în înţelesul că au primitîn ei pe Duhul Sfânt prin
Botez şi că au menireade a duce o viaţă sfântă (I Corinteni 1,2).
Deşi sespune că cei “născuţi din Dumnezeu” nu potpăcătui, “asta nu
înseamnă că voinţa lor n-armai putea fi liberă de a-i duce la
păcat, ca şicum ar fi mânaţi cu de-a sila la mântuire, cinumai că
ei nu trebuie să păcătuiască în modconştient şi voit” (Petre
Deheleanu).
Nu poate fi identificată viaţa singuraticilorcredincioşi cu
sfinţenia sau neprihana Bisericii.Biserica rămâne pururi sfântă,
independent deabaterea credincioşilor de la postulatele Legii
evanghelice, fiindcă fără de păcat nu e nimeni.
-
10 Porunca Iubirii 3 / 1999
“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim penoi înşine şi adevărul
nu este întru noi” (ICorinteni 1,8). Păcatul este universal, aşa că
nimeninu poate spune că e lipsit de păcat (Facerea 8,21;Pilde 20,9;
Iov 14,4-5). Însuşi Sf. Apostol Pavel,care era “vas al alegerii”
(Fapte 9, 15-16), zicedespre sine că este cel dintâi păcătos între
păcătoşi(I Timotei 1,15), Ce să mai spunem despreMântuitorul, Care
a venit să cheme pe cei păcătoşila pocăinţă, căci “nu au trebuinţă
cei sănătoşide doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). De
altfel,Mântuitorul, în parabolele Sale, a asemănatBiserica cu
ţarina care cuprinde grâu şi neghină(Matei 13, 24-30, 36), cu
năvodul care cuprindepeşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50). Sf.
ApostolPavel ilustrează adevărul simultaneităţii celor drepţişi
păcătoşi în Biserică, prin asemănarea Bisericiicu o casă în care se
găsesc “vase de aur şi deargint, de lemn şi de lut; unele spre
cinste, iaraltele spre necinste” (II Timotei 2,20). Cazul
deexcludere al incestuosului din Corint este unic. Esteun caz de
imoralitate excepţional de grav, de aceeas-a impus excluderea lui,
dar au rămas neexcluşiceilalţi păcătoşi (I Corinteni 5, 11-13). A
excludepe cineva din Biserică înseamnă a-l da satanei,ceea ce este
împotriva voii lui Dumnezeu, Care“nu vrea moartea păcătosului, ci
îndreptarealui” (I Timotei 2,4). Îndreptarea se poate face
înBiserică, sub stăpânirea lui Hristos. Dacă amîndepărta păcătoşii
din Biserică, ar urmadesfiinţarea ei, fiindcă “...cine este cel
născutdin femeie, ca să se creadă neprihănit?” (Iov15,14).
Adevăraţii Sfinţi nu s-au socotit niciodată caatare. Au făcut-o
impostorii, care urmăresc cuintenţie înşelarea bunei credinţe a
celorlalţi. Celdintâi semn al adevăratei sfinţenii este
smeritacugetare, nu mândria şi judecarea celor păcătoşi.În dosul
declamatei sfinţenii se ascund - de celemai multe ori - păcate
grele (fariseismul, fanatismul,ranchiuna ş.a.). Nu este îngăduit să
ne numim sfinţi“înainte de vreme”, potrivit cuvintelor Sf.
ApostolPavel: “Nu judecaţi ceva înainte de vreme, pânăce nu va veni
Domnul, care va lumina celeascunse ale întunericului şi va vădi
sfaturileinimilor. Şi atunci fiecare va avea de laDumnezeu lauda”
(I Corinteni 4,5).
Sfinţenia – azi
În Noul Testament, îndemnul spre sfinţenie se repetă mereu:
“Căutaţi sfinţenia, fărăde care nimeni nu va vedea pe
Dumnezeu”(Evrei 12,14). Realizarea ei nu este o imposibilitate.Au
realizat-o mulţi, unii păcătoşi notorii, ca MariaMagdalena, în
sufletul căreia sub ruinele viciului aodrăslit nobleţea morală a
curăţiei.
S-a încetăţenit părerea că sfinţenia aparţinenumai unor fiinţe
deosebite de noi, unorsupraoameni. Pentru mulţi, sfinţenia aparţine
celortrecuţi în sinaxare, zugrăviţi în icoane sau vieţuitoriîn
pustietăţi… Aşa a fost în vremurile de izbelişteale Bisericii, când
creştinii, din cauza dezmăţuluişi persecuţiilor, spre a spori în
desăvârşire, seretrăgeau din vâltoarea vieţii zgomotoase,
undeispitele îi pândeau la fiecare pas.
Sfinţenia însă rămâne un obiectiv de realizatpentru creştini,
oriunde şi oricând ar trăi. Ei cer în“Rugăciunea Domnească”:
“Sfinţească-senumele Tău”. Numele lui Dumnezeu este sfântdin fire.
Ceea ce se cere aici, este ca sfinţenia luiDumnezeu să trăiască şi
să lucreze în noi… Ar fiun nonsens ca sfinţenia personală s-o
câştige numaiunii sau să fie legată numai de o anumită
perioadăistorică. Asta ar contrazice învăţătura creştinădespre
prezenţa permanentă a lucrării DuhuluiSfânt în Biserică, prin care
se asigură sfinţeniacreştinilor, bineînţeles cu voita lor
adeziune.
În condiţiile vieţii actuale, creştinul poatedeveni un sfânt,
indiferent de profesia sau decondiţia socială în care se află. I se
cere săîndeplinească ceea ce spune Sf. Ap.Pavel:“Fiecare dintre noi
să caute să placăaproapelui său la ce este bine, spre
zidire”(Rom.15,2). Pentru a fi pe drumul sfinţeniei, secere să
urmăm tot îndemnul Sf. Apostol Pavel:“…Faceţi-vă următorii mei şi
uitaţi-vă la aceiacare umblă astfel precum aveţi pildă de lanoi”
(Fil. 3,17). Cu alte cuvinte, imitând pe sfinţi,imităm pe Hristos.
Pe drumul sfinţeniei se găsesccei ce dau expresie mărturisirii
credinţei, în primulrând prin fapte. Creştinul este omul
faptelor.Părinţii care dau poveţe înţelepte, dar mai ales pildăde
conduită ireproşabilă, de omenie, caracter,cinste, hărnicie
copiilor lor, sunt pe drumulsfinţeniei.
Tot pe drumul sfinţeniei sunt cei ce cultivăprieteniile sincere,
relaţiile de bună vecinătate cu
semenii, îşi pleacă urechea la sărăcia sau
-
11 3 / 1999 Porunca Iubirii
necazul aproapelui, au vie conştiinţa datoriei,seceră biruinţă
asupra loruşi şi asupra pornirilordin ei spre gâlceavă sau spre
răzbunare, pun pestetot stavilă păcatului. De dorit este ca fiecare
creştinsă facă din faptele sale o rugăciune. Poate fi şi unlaic; i
se cere să fie omul rugăciunii, o fiinţăliturgică, care să murmure
cu evlavie: “Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voiDumnezeului
meu cât voi trăi” (Ps.103,34). Înfelul acesta, sfinţenia lor va fi
un factor de înnoireşi muncă creatoare, va fi în slujba progresului
moralşi social. Izvorând din trăirea efectivă a iubirii faţăde
Dumnezeu şi faţă de aproapele, sfinţenia estechezăşia bunei
răsplătiri la “Judecata obştească”.Creştinul este îndeosebi pe
drumul sfinţeniei cândse roagă şi lucrează pentru unitatea lumii
creştine.Invocând Duhul Sfânt sau pronunţând epiclezaecumenică,
sfinţenia vieţii creştinului trage multîn cumpănă la răspunsul
Părintelui ceresc înrealizarea minunii posibile a unităţii.
Concluzii
În creştinism, măsura sfântului este copilul. Nu este o
afirmaţie paradoxală. Copilul născutîn această lume şi renăscut
prin baia misterioasăa Botezului, reprezintă puritatea
morală,frăgezimea naturii lui neatinse de arşiţa patimilordin lume.
Evident, această nevinovăţie iniţială nuse va păstra de la sine,
de-a lungul anilor vieţii.Înclinările spre patimi se vor ivi o dată
cu creştereaşi cu dezvoltarea instinctelor din natura umană.
Sfântul e un creştin desăvârşit, pentru căaderenţa lui la
divinitate el o trăieşte integral casupremă stare de conştiinţă.
Candoarea sufletuluicopilului e urmarea purificării în apa
Botezului, învreme ce candoarea sfântului e o stare cucerităprin
nevoinţele şi caznele deosebit de grele ale uneivieţi întregi.
Gradul de purificare a copilăriei scadepe parcursul vieţii, dacă
omul se lasă pradăpornirilor rele. Lupta sfântului
urmăreştemenţinerea nivelului iniţial de candoare,
asemeneacopiilor, de aceea zice Mântuitorul: “Adevărat zicvouă:
Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeuca un prunc nu va intra în
ea” (Lc. 18,17).
Pruncul cufundat în valul baptismal e unAdam creat din nou şi
restabilit în raiul spiritual alarmoniei cu Dumnezeu. În
dezvoltarea vieţii,această sublimă stare paradisiacă nu se
menţinede la sine, fiindcă omul e liber să aleagă oalternativă sau
alta, raiul sau iadul; harul
împărtăşit prin Botez nu-i stânjeneşte libertatea.Se impune o
continuă stăruinţă în realizarea şiconsolidarea stării de
sfinţenie. I se cere creştinuluica după ce a dobândit desăvârşirea,
să aibă grijăa nu o pierde. S-a spus – şi pe drept cuvânt – cănu
există om mai primejduit în echilibrul luisufletesc decât sfântul
însuşi. Este ameninţat depăcatul orgoliului care înseamnă
iubireanecondiţionată de sine însuşi, încrederea în propriilesale
forţe. Când orgoliul a încolţit în sufletulcreştinului – ajuns
chiar pe treptele superioare alesfinţeniei – el este pe punctul de
a-şi deveni elînsuşi sieşi Dumnezeu. Orbit de trufie, el
secaracterizează printr-o hipertrofiere a eului propriu,care îl
face să nu mai asculte de nimeni şi săcondiţioneze mântuirea
celorlalţi credincioşi decredinţa în el, ca şi când Hristos ar fi
numai cu elşi nu cu Biserica. Când un credincios a ajuns la oastfel
de optică, nu e numai la începutul sfârşitului,ci la sfârşitul
sfârşitului.
Se vorbeşte de “sfinţi” sau “drepţi mândri”.Ei nu sunt numai în
literatură. Toţi cei care au ajunssă fie mulţumiţi cu evlavia,
credincioşia şi sfinţenialor, asemenea fariseului din Evanghelie,
repededegenerează în mândrie, care îi face să-şi atribuieputeri
deosebite şi să dispună de ele. Cei ce aurămas în smerenie, au
putut să se bucure de daruridumnezeieşti, au putut să le păstreze
şi au pututfolosi şi pe alţii cu ele. “Pe aceştia îi impuneDuhul
Adevărului, care lucrează printr-înşii,Duh care respiră nevăzut,
dar real, prin toatălucrarea lor şi sentimentele pe care
leangajează în credincioşi nu cad sub cenzuraîndoielii. Prin cine
respiră duhul mândriei,dimpotrivă, nu se poate să nu dea naştere
lasuspiciuni” (Antonie Plămădeală).
Pentru creştini, năzuinţa spre sfinţenie efirească, evident ne
referim la sfinţenia moralăpersonală. În viaţa aceasta, creştinul
trebuie săalerge necontenit spre ţinta sfinţeniei, dar niciodatăsă
nu considere că a ajuns la ţintă, că este sfânt.Creştinul să nu
uite că sfinţenia nu constă nici înasceză severă, nici în vedenii,
nici în minuni, ciexclusiv “în întruparea purităţii, iubirii
şismereniei lui Hristos, în propria ta viaţă şi înîmprejurările în
care trăieşti; că sfinţenia senaşte, creşte şi se dezvoltă în
Biserică şi stă înslujba Bisericii, aducând un spor de viaţă
însânul ei şi între credincioşi” (N. Mladin).(Observaţie: în
original titlul articolului este
“Ce este sfinţenia?”)
-
12 Porunca Iubirii 3 / 1999
Rãzboiul nevãzut.Isihasmul
Care ar fi regulile unui grup isihast în mediulaic, poate
pornind de la mediul unei familii?
Bine ar fi să se obişnuiască omul, chiar dacănu poate spune
rugăciunea lui Iisus întreagă şicontinuu, să zică „Doamne Iisuse
miluieşte-mă“sau „Doamne Iisuse, iartă-mă“, iar gândul la Iisussă
fie cât mai des şi în comportarea sa faţă dealtul să fie influenţat
de aceasta: că îl are pe Iisussau gândul e mereu la Iisus. Atunci,
aceasta nu-iva permite să vorbească răstit cu altul, să-l
critice,să nu-şi arate iubire unul faţă de altul. Atunci,reciproc,
ei pot să fie mult mai iubitori, maipreţuitori unul faţă de altul,
pot să vadă tainaceluilalt, să fie în comuniune cu celălalt.
Opersoană este o taină continuă: cu cât ţi secomunică mai mult cu
atât vezi că e mai plină detaină. Dacă se poate să te şi rogi
împreună dincând în când. E mare lucru să te rogi împreunăla
biserică, la liturghie. Dar şi când nu poţi săte rogi, că fiecare e
ocupat cu ceva, tu totuşi chiarîn ocupaţia aceasta să te gândeşti
mereu la Iisus.De fiecare dată te gândeşti la Iisus altfel, la
altăcalitate a lui, la altă putere a lui, te întăreşti însituaţia
respectivă. E bine să înveţi pe cât maimulţi oameni să se gândească
cât mai mult la Iisus,să spună cât mai des măcar “Doamne Iisuse”
şicare ajung de sunt mai liberi de cine ştie ce sarcinisociale să
practice rugăciunea aceasta. Aţi cititPelerinul rus? Aţi văzut că
nu de la început a făcutrugăciunea aceasta neîncetat: la început de
100de ori, apoi de 200 de ori şi pe urmă cât mai des,să se
obişnuiască oamenii, că de la o vreme nupoţi să nu pomeneşi numele
lui Iisus, nu se maipoate, te scoli noaptea, primul lucru în loc să
tegândeşti la altele te gândeşti la Iisus şi spui“Doamne Iisuse” şi
sunt atâtea prilejuri şi situaţiiîn care n-ai ce face, în loc să te
plictiseşti că trecegreu timpul, mai bine te gândeşti la Iisus şi
spui“rugăciunea lui Iisus”. Să vă ajute Dumnezeu,
chiar dacă nu veţi scoate revista regulat, măcarcâte un număr
din când în când.
Spuneţi-ne ceva despre Maica Domnului caocrotitoare a
isihastului.
Ea este patroana muntelui Athos pentru căe fecioară, iar ei vor
să rămână în feciorie. E marelucru să te poţi înfrâna de la cea mai
violentă dintrepasiuni, cea mai ispititoare dintre pasiuni, e
marelucru; şi dacă nu ajungi la o anumită curăţie depasiuni nu eşti
străveziu pentru Dumnezeu, nu auzivocea lui Dumnezeu. Chiar aşa
spune şi sfântulChiril. Trebuie să ajungi la o anumită curăţire
depasiuni ca să te faci transparent pentru Dumnezeu,să te cureţi ca
pe o oglindă, până ţi se vede chipulîn oglindă. Atunci auzi vocea
lui Dumnezeu, vocealui Hristos, când eşti mai curat de pasiuni.
Cândeşti în pasiuni trăieşti închis în pasiunea respectivă,uiţi de
Dumnezeu, nu mai ştii decât de senzaţiaaceea trupească sau de
pasiune (lăcomie saualtele), te acaparează cu totul, te închid cu
totul.Am văzut societatea aceasta tehnicizată din Oc-cident: omul
este tot timpul în maşină, tot timpulaleargă, tot timpul în
mişcare, nu mai are vremesă mediteze, să gândească la ceea ce
depăşeştemomentul, e pierdut în clipă. Aşa eşti pierdut înorice
pasiune, eşti pierdut în clipă.
Maica Domnului a fost modelul curăţiei,culmea curăţiei. Numai
aşa a putut veni Hristos -Fiul lui Dumnezeu să se nască din ea.
Numai încel curat de pasiuni, numai pe măsură ce te cureţide
pasiuni, poţi să simţi prezenţa lui Hristos. Şi eaa putut să aibă
pe Hristos mai mult decât toţi, bachiar să-şi dea chiar trupul ei,
care era cu totulcurat. Dacă nu ar fi avut ea trupul curat de
oricepăcat, atunci ar fi fost şi El ca oricare om, ar fimurit ca
noi, din necesitate iar crucea nu ar fiînsemnat nimic. Pentru
sectari crucea nu
înseamnă nimic, nu are valoare mântuitoare,
Maica Domnului –patroana Muntelui Athos si ocrotitoarea
călugărilor
D. Stăniloae
-
13 3 / 1999 Porunca Iubirii
pentru că ei nu cred în Maica Domnului. Deci dacăIisus nu s-a
născut din fecioară, atunci a muritpentru sine. Sectarii evită să
spună Hristos, ca şievreii care contestau să spună Hristos, ci
Iisus,fiindcă purtau şi alţi evrei numele Iisus. Ei nu-lrecunosc ca
Hristos şi de aceea ei susţin naştereaLui dintr-o femeie ca oricare
alta. Ei leagă strâns: - faptul că Iisus nu este Hristos; - că
crucea nu are valoare; - că Maica Domnului e o femeie ca oricare
alta.
Dacă crezi că El este Hristosul, Unsul, Mesia,atunci Cel ce a
venit să mântuiască lumea, Cel cee mai presus de toţi proorocii,
Cel ce a murit pentrunoi din dragoste, nesilit: - s-a născut din
fecioară, din curăţenie; - nu s-a născut ca un om (ce nu exista
înainte) cis-a născut Fiul lui Dumnezeu (care exista înainte); - a
primit moartea de bunăvoie, a fost mai taredecât moartea şi numai
aşa ne-a mântuit.
Dacă nu s-a născut din fecioară atunci nune-a mântuit. Sunt
foarte legate aceste lucruri întreele. Pentru sectari aceste
lucruri sunt uşuratice,americanii sunt simplişti în aceste lucruri.
Ori înînvăţătura creştină acestea sunt lucruri de mareadâncime şi
de mare taină. Este foarte importantăînvăţătura despre Maica
Domnului pentrumântuirea noastră. Cel ce s-a născut din ea esteFiul
lui Dumnezeu Cel ce şi-a luat trup omenescdin ea; a trebuit să fie
foarte curată şi nu numai îngândurile ei ci şi în trupul ei, ca să
nu ia El nimicnecurat în Sine. Maica Sa fără prihană,neprihănită;
aşa a fost şi El.
De aceea călugării şi călugăriţele şi-o iau peMaica Domnului ca
patroană. Preoblema aceastaar trebui adâncită de călugări, să fie
mereu atenţila toate mişcările din ei, să oprească orice
mişcarecare nu e curată, orice mişcare pasionată, delăcomie, de
plăcere trupească, să fie întotdeaunacuraţi în gânduri, în
sensibilitate. E mare lucruacesta, încât Maica Domnului este o
pildă pemtrunoi pentru că noi nu putem să ajungem ca Iisus,dar
putem să ne apropiem să fim ca MaicaDomnului. Cu ajutotul ei ne
apropiem de Domnul.Numai aşa poate veni Hristos în noi, dacă ne
facemşi noi curaţi ca Maica Domnului. Şi ea ne poateajuta să ne
facem curaţi ca ea, căci ea e cea maiapropiată de Hristos.
Să ne iubim unii pe alţii. Dacă iubeşti peHristos îi iubeşti şi
pe ceilalţi care sunt făcuţi fraţiai lui Hristos. Trebuie să te
simţi fraţi cu ei cuadevărat pentru că El e frate cu noi, cu toţi,
Elvrea să fie frate cu noi, cu toţi, deci şi noi trebuiesă fim
fraţi între noi; din iubirea faţă de Hristostrebuie să urmeze şi
iubirea dintre noi. Acesteasunt foarte frumos spuse în Evanghelia
lui Ioan.Trebuie şi noi să ne silim să trăim cu Hristos, să-lavem
pe Hristos în noi, să avem pe Duhul luiHristos în noi, trebuie să
ne silim şi noi. Nu e numaipentru călugări, este şi pentru noi,
sigur, cât putemşi noi. Ei sunt culmea, noi suntem treptele mai
dejos ale scării, ei sunt pe treptele mai înalte.(Bucureşti, 20
iunie 1990)
Reporter George Căbaş
-
14 Porunca Iubirii 3 / 1999
Istoria religiilorEcumenism.
Astăzi – la răscruce de milenii
Îngăduiţi înainte de toate să fac o mărturisire. Termenul acesta
modern, montaj, nu este atâtde poetic, dar realitatea de adineauri,
prezenţa pescenă, m-a părtuns până la lacrimi. Văzând acestechipuri
de copii şi tineri, parcă îmi venea acelcuvânt şi acel îndemn: “Să
ai de-a pururi, omule,inimă de copil neprihănit şi minte de
bărtândesăvârşit”. Simţeam la aceşti copii o floare dinacest cuvânt
înţelept; erau atât de frumoşi şiluminoşi pe dinafară, dar un
vulcan, o furtunălăuntrică ne dezvăluiau sufletele lor. Când
vorbeaude viaţă, când de moarte, când de întuneric, cândde o
sclipire de lumină. Un cuvânt mi-a rămas laun moment dat: “nu
suntem stăpâni decât prinazi“ şi deodată am înţeles acest cuvânt
“azi”. Toţivă aduceţi aminte când ne împărtăşim, cum zicem”Cinei
Tale celei de taină, astăzi, Fiule al luiDumnezeu, părtaş mă
primeşte “… Astăzi enumele eternităţii. Numele timpului nostru este
ieri,azi, mâine. Numele timpului lui Dumnezeu, aleternităţii, este
astăzi.
La un filosof apare un gând ca acesta: unsărman păcătos se
trezeşte în iad şi-l întreabă peLucifer ce oră este şi Lucifer îi
răspunde:eternitatea. Te înspăimântă acest “astăzi” al luiLucifer,
astăzi de întuneric. Este, dar “să nu fie”.Pentru Dumnezeu lumina
este eternă.
“Astăzi al întâlnirii cu Hristos”... Doamne,pe cât de departe
sunt de Tine, tot pe atât deaproape. Pentru că Tu Doamne eşti
deolatlă şidistanţă infinită dar şi prezenţă tot atât de
infinită.Aşa simţim şi toată furtuna acestor copii. Mărugam în
clipa aceea: “Doamne dă-ne putere nouăpăstorilor ... să nu dormim
Doamne, să împărtăşim
lumina acestor tineri şi acestui veac. Fă-neDoamne purtătorii
sfeşnicului luminii neînserate.Dacă soarele împărtăşeşte lumina şi
căldura luiîn chip firesc, muntele puritatea lui, pădurea
(brazii)ozonul ei, ajută-ne ca grădina aceasta, paradisulpentru
care şi pe care noi am fost rânduiţi să olucrăm, să o păzim, să nu
o mai întinăm, să n-omai prihănim, ajută-ne să împărtăşim
lumina,căldura, bucuria şi mireasma Ta şi frumuseţea Ta.
Iertaţi-mă că am făcut acest mic excurs,dar e o mărturisire,
simt nevoia de mărturisiri. Înistoria Bisericii este şi o categorie
de mărturisitori,mari mărturisitori, cu jertfă până la
sacrificiulsuprem. Noi să fim nişte smerite mărturisiri
alesecolului, ale acestei răspântii, răspântii nu numaide veacuri,
căci suntem la o răspântie de milenii.În puţină vreme vom păşi
într-un alt mileniu, altreilea, iar pentru noi numărul trei are
osemnificaţie sacră. Îngăduiţi să reproduc şi eucuvântul atât de
auzit al lui Andre Malraux, darsă vi-l reproduc mai autentic şi
anume prinmijlocirea celui care l-a auzit cel dântâi. E vorbade un
convertit al timpului nostru, Andre Frossard,membru al Academiei
Franceze şi care într-oconvorbire cu Jean Ghideon, alt membru
alAcademiei Franceze, publicată în Paris Match,mărturiseşte că era
în biroul lui Andre Malraux,când spontan, inspirat, a rostit acest
cuvânt,această sintagmă: “Secolul XXI va fi mistic [noizicem
“religios” adesea] sau nu va fi deloc“. Vafi mistic în sensul unei
iluminări de bine, uneiexplozii a luminii divine în inimile
oamenilor. Cuaceastă lumină şi speranţă noi suntem chemaţi
sărăspundem la această răscruce, repet, de milenii,a
mileniilor.
Iisus Hristos –Calea (modelul) mileniului trei
Umanism - Ateism – Ecumenism - ... - CreştinismPr. prof.
Constantin Galeriu
-
15 3 / 1999 Porunca Iubirii
Răul are rădăcini adânci în istorie
Doamne! Într-o seară eram chinuit de gândul: cum e cu putinţă să
fie atei şi oameni răi pelume, care-i cauza?! Şi înţelegeam atunci
un fapt:oare nu spunem toţi că orgoliul, egoismul,egocentrismul,
iubirea luciferică, adorarealuciferică de sine, a produs tot răul
în lume? Şiatunci care-i salvarea? Oare acest orgoliu,
aceastăadorare de sine, e doar o caracteristică a veaculuinostru?
Oare nu cumva veacul nostru e o culmecare a crescut din adâncul
altor veacuri? Dacănoi nu vom afla cauza bolii înspământătoare
carea însângerat mai mult ca toate secole, secolulnostru, oare vom
găsi vindecarea? Vă rog caîmpreună să gândim şi să adâncim această
analiză[diagnostic], acum, când noi situăm faţă în faţăSfânta
Ortodoxie cu celelalte mărturii creştine,religioase, filosofice şi
chiar ideologice, pentru agăsi adevărul şi iubirea, adică ceea ce
ne uneşte.M-a întrebat cineva: “Ei, ce crezi dumneata caortodox,
adică să vină toţi să intre în staululOrtodoxiei!?”. Oriunde te
afli, să creşti în dreaptacredinţă, să creşti în Ortodoxie, în
albia ta, să creştiîn adevărul şi iubirea divină a lui Hristos, în
Bisericalui dreptmăritoare. Aceasta e calea unităţii.
Dar să revenim la analiza aceasta a timpurilordin urmă, a
secolului XX, care a culminat întotalitarism, în ateism, în
materialism şi atâteaforme tragice, o culme a tragediei umanităţii.
Nueste singur acest secol de vină, rădăcinile sunt maiadânci. Simt
uneori că noi trăim acum cevaasemănător cu timpul Renaşterii, acel
momentistoric din veacurile XIV-XVI, acel moment încare
intelectualitatea, omenii de cultură, au simţitcă libertatea lor a
fost frustrată, libertatea degândire, afirmarea omului, a fost
înăbuşită. MirceaEliade deplora faptul că Răsăritul, Ortodoxia,
nus-a învrednicit de o Renaştere. Noi zicem slavăDomnului că n-am
avut Renaştere şi veţi vedeade ce. Berdiaev, vorbeşte de un nou Ev
Mediu şigăseşte în Renaştere, zice el, explozia
capacităţiicreatoare a omului. Da, în secolul XV şi XVI
artaitaliană te uluieşte. M-am aflat şi eu prin anii ’81-’82 la
Roma şi am mers la Capela Sixtină. Geniullui Michelangelo te
pătrunde, te înfioară. Aşa cumeram îmbrăcat (şi atunci ca aproape
de o jumătatede veac) în straiele mele preoţeşti, s-au adunat
înjurul meu şi mă întrebau ceilalţi, pelerini sau turişti,ce părere
am? Şi am spus: Da, Michelangelo e ungeniu, e un uriaş, dar sursa
lui de inspiraţie, nu
este tot atât de genială, nu e sacră. Prea mult apareaceastă
lume de aici, ca o îngrăşătorie de sfinţi.Erau atât de graşi toţi,
m-au uluit. Eu, fiind venitdin Răsărit, cu icoana sfântului
ortodox, simţeamexact ceea ce-a spus Iisus înainte de jertfa
Lui:“grăuntele de grâu, căzând pe pământ, dacănu moare, rămâne
singur, dar dacă moare multăroadă aduce”.
Vă întrebaţi cum moare bobul de grâu?Mormânt e brazda. Dar
vedeţi, aici mormântul nue brazda, ci mai degrabă noaptea de Paşti
a bobuluide grâu, pentru că bobul de grâu nu moare ci sejertfeşte,
se jertfeşte “carnea” lui, dă hrană spiculuide grâu. De aceea, Sf.
Ap. Pavel vorbeşte detrecerea noastră prin moarte ca de o
trecerepascală (cuvântul Paşti înseamnă trecere) şi zice:“se
seamănă trup firesc şi iasă trupduhovnicesc, se seamănă în necinste
şi înviazăîn cinste, se seamănă stricăciune şi
urmeazănestricăciune, se seamănă slăbiciune şi înviazăîn putere, se
seamănă moarte şi se scoală înînviere”. Nu spune Pavel că se
îngroapă ci că seseamănă căci, e ceva în noi care nu moare în
veci.De aceea e greşit să spunem despre cineva că “atrecut în
nefiinţă” – Doamne păzeşte! Laîntrebarea lui Jean Ghideon “Andre,
ţie ţi-e fricăde moarte?” el a răspuns “Nu, nicidecum”. Da,simt
parcă întocmai ca un poet al nostru: ce bine esă ştiu că moartea mă
dezbracă, însă mă lasă viu.Ori Andre spunea, (ce adânc!): “mă
dezbracă dehaina asta care, sărmana, s-a învechit şi parcăn-am
reuşit, ca un sfânt, să o fac să devinămoaşte nestricăcioase, dar
spiritul meu viu agăsit deplina cale de a se întâlni cu Cel ce
Duheste. Cei ce se închină Lui, cu duhul şi cuadevărul să I se
închine”. Dar vedeţi, Andreavusese o revelaţie.
Aceasta e icoana sfântului ortodox. În el,corpul din afară se
trece iar cel dinăuntru seînnoieşte. Vă veţi întreba, bine dar
Răsăritul n-aavut şi el o viziune umanistă? Un mare bizantin,Paul
Lumiere, zicea: ”Întreaga gândire aRăsăritului a transmutat
conştiinţa umană cătreHristos ... în înălţarea Lui dincolo de
aceastălume [aş zice eu “a aparenţelor”] ... întregRăsăritul s-a
străduit să vadă lumea dinlăuntruspre afară pe câtă vreme noi
apusenii am văzutlumea din afară spre înlăuntru”. Şi mai
zice:”Răsăritul a însemnat mult pentru istoria
filosofiei, dar ce-a devenit filosofia antică?
-
16 Porunca Iubirii 3 / 1999
Gândiţi-vă la Socrate, Platon, Aristotel, stoicii,ce-au devenit
ei în creştinismul bizantin,răsăritean, ortodox? Adevăraţii
filozofi audevenit asceţii, călugării, monahii, sfinţii. Sfinţii,ei
au devenit filozofi”.
Fără Dumnezeu omul nu este om!
Sunt trei factori fundamentali angajaţi în orice gândire
omenească,: Dumnezeu, lumea,omul ... Ce spune dumnezeiasca
Scriptură la carteaFacerii 2, 7: ”Şi a luat Dumnezeu ţărână
dinpământ şi l-a făcut pe om” ( Adam înseamnă“din pământ” ). Dar
mai spune ceva scriptura:”...şi a suflat în faţa omului suflare de
viaţă şis-a făcut Adam suflet viu”. Vă rog, când veţicăuta acest
verset şi veţi găsi acolo scris “fiinţăvie” în loc de “suflet viu”,
să nu citiţi acolo fiinţăvie. E tot o influenţă a Apusului, e o
traduceredupă apuseni. Fiinţa e vie, toţi o ştim asta.
Numaisufletul poate să fie viu sau mort. De aceea vorbeaGogol de
suflete moarte. Şi Scriptura o spune: “îţimerge numele că trăieşti
dar eşti mort”. Sufletulviu e suflet purtător de har. De ce în ziua
Învierii,Iisus, intrând la ucenici prin uşile încuiate, cel
dântâilucru care l-a făcut, după ce a spus “Pace vouă”,a fost că a
suflat asupra lor suflare şi a zis: ”LuaţiDuh Sfânt, cărora veţi
ierta păcatele se vor iertalor, cărora veţi ţine vor fi ţinute”?
Păcatul ne-adespărţit de Dumnezeu [iar plata lui este moartea].Fiul
lui Dumnezeu spune atunci: Ucenicii Mei,păcatul ne-a despărţit,
acum luaţi Duh Sfânt şi veţiierta altora păcatele şi Duhul Sfânt va
înfăptui dinnou unirea şi comunicarea între Mine şi voi.
Vă rog, cutremurat vă spun, să vă rămână îninimă acest fapt,
atât din ziua cea dintâi a primiriiDuhului Sfânt de către Adam cât
şi din ziua celuide-al doilea Adam, când au primit ucenicii
DuhSfânt, pentru că acesta e statutul omului, statutulfundamental.
O spun înfiorat şi cu conştiinţa căaceasta e problema capitală a
omului, a condiţieiumane. Omul nu este om fără Dumnezeu.
Fărăsuflarea Duhului Sfânt în el, omul e mutilat,dezrădăcinat.
Dacă-ţi îţi tai rădăcinile, ai murit.
Dumnezeu ”l-a făcut pe Adam din pământ”dar a suflat Divinul în
el, harul divin, şi atunci Adams-a făcut suflet viu, s-a făcut
deodată ceresc şipământesc. De accea spune Sf. Vasile cel
Mare:”Omule, caută la rudenia ta cea de sus”, iar unmedic, om
duhovnicesc, Angelus Silesius: ”Omule,tu devii ceea ce iubeşti:
iubeşti pământul devii
pământ, iubeşti pe Dumnezeu, cerul, deviiceresc,
dumnezeiesc”.
Apusul = Să atingem cerul desăvârşindpământul
Omul Evului Mediu a dorit pământ mai mult. Nu trebuie să
tăgăduim civilizaţia terestră aApusului căci este uimitoare. De
aceea mulţi dincei din Răsărit o pizmuiesc şi aleargă după ea.
Nujudecăm. Vă rog, nu luaţi cuvăntul nostru ca unfel de osândire.
Ce spune Avraam: ”vierme suntşi nu om”. Ar putea un vierme ca mine
săosândească o civilizaţiei terestră atât destrălucitoare?! Şi
acolo sunt minţi şi spirite carerefuză sau care văd calea pe care
să meargă.Thailard de Chardin spunea: ”să atingem ceruldesăvârşind
pământul”, deci strălumina în el dorulde ceresc pentru că simţea că
acest pământesc,această autonomie a raţiunii, acest orgoliu al
omuluicare a mutat centrul în el, este al omului descentratdin
Dumnezeu. Priviţi falsul cel mai tragic alcondiţiei umane: ca prin
orgoliu să faci din tine uncentru. Ce înseamnă egocentrismul? Nu
numai eulmeu proclamat ca centru, ci atunci când fiecarevrea să fie
un centru, pentru că prin despărţireade Dumnezeu fiecare e un eu,
un centru. Dar dacăeu sunt centru, ceilalţi semeni ai mei sunt pe
postde sateliţi. Şi cine se doreşte sau consimte sărămână pe post
de satelit?! Şi atunci, de aicicoliziunile.
Când a fost vorba de unirea celor două firi înHristos (la
Calcedon, în 451), atunci s-a formulatteologic că unirea între
dumnezeiesc şi omenescîn persoana lui Hristos, Dumnezeu-Cuvântul,
s-afăcut în chip neschimbat neamestecat,neîmpărţit şi nedespărţit,
adică n-a fost absorbităfirea umană în firea dumnezeiască, dar n-a
fostnici doar unire morală ci o comuniune, oîntrepătrundere între
dumnezeiesc şi pământescdar fără să-şi piardă identitatea vreuna
din ele.Dacă de-a lungul Evului Mediu s-ar fi păstratidentitatea şi
a firii umane, dacă n-ar fi fostînăbuşită într-un anumit fel,
atunci nu s-ar fi produsreacţia Renaşterii (în Răsărit s-a păstrat
aceastăidentitate a firii umane şi astfel s-a putut
afirmateologic). După acest strigăt chinuitor al Renaşterii,acest
strigăt de afirmare al eului, al raţiunii mele,care a fost
înăbuşită, nu s-a putut ca ea, încapacitatea ei creatoare, să-şi
dea toate forţele
ei. Erau chinuiţi; despre Boticelli, de pildă, se
-
17 3 / 1999 Porunca Iubirii
spune că madonele lui, care aveau şi chipulmaicilor, părăsesc
cerul, iar femeile lui părăsescpământul. Era deci această luptă
între ceresc şipământesc. A urmat apoi filosofia, unită într-unfel
cu teologia, cu religia: teismul. Nu maipomenesc de Reformă, care a
pus accentul tot peindividualism, pe afirmarea raţiunii
individuale; deşiLuther o numeşte “doamna raţiune”, în adânc
eraindividualismul care vroia să se lupte împotrivaoricărui
absolutism; şi aşa s-a născut aceastăproliferare de grupuleţe
creştine, o fărămiţare. Pelângă aceasta un alt curent a apărut,
teismul, uncurent teologic filosofic care nu putea refuza
peDumnezeu. Voltaire, Diderot, Rousseau erau teişti,vroiau o
religie naturală, o religie filosofică în caremărturiseau că
Dumnezeu există ca un Creator,că a imprimat legile Lui creaţiei şi
apoi creaţia sedezvoltă liberă aşa cum un tată îşi lasă liber
copiii.
Crescând afirmarea autonomiei raţiunii, dupăindividualismul care
a fărămiţat unitatea (chiarşi pe cea religioasă) în anumite părţi
ale lumii, dupăteismul sec. XVII-XVIII, după raţionalismulsecolului
XVIII, urmează pozitivismul secoluluiXIX ... care dă naştere
colectivismului ateu ... şiajungem în al XX-lea secol de
creştinism, cutotalitarismul, comunismul, ateismul. De laumanismul
Renaşterii am ajuns la cel mai inumansecol din întreaga istorie a
umaniţăţii, cel maiînsângerat secol, deoarece această lume
s-adezrădăcinat de Dumnezeu.
Copiii noştri au învăţat în ultimele deceniidespre natură, în
locul lui Dumnezeu le-a fostimpusă natura, dar nu natura în
frumuseţea ei, îndiafonia ei divină, aşa cum o vedea
psalmistulDavid când spunea “cerurile spun slava luiDumnezeu“, ci
natura în conul de umbră alegoismului uman, care a prihănit-o, a
poluat-o. Daucuvântul lui Einstein, marele om de ştiinţă,
carespunea: “O! Dacă am vedea lumea aceasta cuochii lui David” (sau
cu ochii lui Keppler, careera credincios). Dar cu ce ochi să vezi
lumea?Mi-aduc aminte de un cuvânt al lui Gustave deBonn: “Lucrurile
din lume pentru noi sunt sauoglinzi sau ferestre“. Sau ferestre
prin careprivim spre Creator şi spre natură (Creaţie) sauoglinzi
prin care te contempli pe tine şi te guşti totpe tine. Martin
Bubber făcea distincţie între iubireşi poftă. E radicală deosebirea
între iubire şi poftă.În poftă te guşti pe tine, în iubire te
gândeşti lacelălalt, la binele lui, la bucuria lui. Când vezi
natura prin pofta ta egoistă, atunci ea nu mai enici Dumnezeu,
nici opera ta, ci locul tău deprofanare, de poluare şi de
distrugere prin care şitu te distrugi.
Deci în locul lui Dumnezeu au pus natura, înlocul spiritului la
baza existenţei au pus materia, înlocul revelaţiei dumnezeieşti am
pus ideologia (darcâte ideologii!), în locul creaţiei, al actului
creator,au pus evoluţia, libertatea făpturii. (Dar libertateade a
face rău nu mai e libertate ci robie faţă derău. Spusese
Mântuitorul care e conţinutullibertăţii: ”Adevărul vă va face
liberi“. În Ioan:8, 32 se spune “Fiul omului vă va face pe
voiliberi”. Firea umană are libertatea ei dar în acordcu
conţinutul, cu Duhul, căci unde e DuhulDomnului acolo este
libertate). Spiritul (şi gândirea)ar fi deci produsul naturii, al
materiei superiordezvoltate, al evoluţiei creierului. Dar, orice
s-arspune, fenomenul interior al conştiinţei, deci şi alspiritului,
nu e produsul creierului ci cauzacreierului. Ştiinţa chiar, ne
spune că, în ultimainstanţă, nu mai întâlnim nici materie, nici
energie,ci un câmp informaţional. Iar Kant spunea că noivedem
fenomenul dar nu vedem “lucrul în sine”.Lucrurile în sine sunt
seminţele divine ale acestuicâmp informaţional. Iată cum oamenii de
ştiinţăajung acum în pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu,în pridvorul
Sfintei Sfintelor.
Altă eroare înspăimântătoare: în loculpersoanei a fost pusă masa
[de oameni], masacare striveşte persoana creatoare de valori, iar
înlocul iubirii dumnezeieşti a apărut lupta pentruexistenţă şi ura.
Prin anii ’50, cei de vârsta meavă aduceţi aminte, apărea prin
ziare “sfânta ură”.Doamne, sfânta ură, dacă în ură poate fi
sfinţenie.Şi în sfârşit în locul lui Dumnezeu omul s-a
instituitomul Dumnezeu, omul fără Dumnezeu,dictatorul, ultima
expresie tragică, pentru că întreateism şi dictatură e o legătură
de nedesfăcut. Dece? Cum să unifici îndividualităţile, când
fiecarevrea să fie un eu orgolios, cum să le unifici? S-apulverizat
lumea, s-a fărămiţat, iar în acest tip defărămiţare nu e cu putinţă
unirea şi atunci se instituiedictatorul, care-şi impune el opinia
lui (sărmanalui opinie luciferică) în această fărâmiţare, pentrucă
omul nu poate trăi fără unitate. Un savant alveacului spune într-o
carte apărută în 1990: “e oexigenţă a spiritului uman de a avea
oreprezentare a lumii care să fie unificată şi
coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea
-
18 Porunca Iubirii 3 / 1999
şi schizofrenia” (ruptura în bucăţi). Lumea apareca o oglindă
spartă în bucăţi aşa cum şi pentruschizofren –sărmanul- lumea nu
mai are unitateinterioară; ideile, gândurile, cuvintele lui
sunthaotice.
Iată ce spunea un filosof: “omul arhaicvorbea cu cosmosul, omul
Evului Mediu vorbeacu Dumnezeu, omul timpurilor modernevorbeşte cu
el însuşi“. Sărmanul om! În trecut,în Răsărit era o unitate
desăvârşită între cult şicultură, între ortodoxie şi lumea
intelectuală. Maimult, atunci când în Apus oamenii strigau
împotrivabisericii, a credinţei, a revelaţiei, a lui Hristos,
unConstantin Brâncoveanu, cu toată familia lui,moare ca martir
pentru Hristos, pentru ortodoxie.Acesta este un fapt uluitor, un
fapt care pentruApus ca şi pentru Răsărit trebuie să fie văzut caun
semn anume, că şi noi avem ceva de dăruitApusului, spiritualitatea,
dreapta noastră credinţă,sfânta noastră credinţă. S-a petrecut mai
pe urmăşi la noi o ruptură datorită tot influenţelor din
Apus.Intelectualii s-au mai despărţit niţel de credinţă, avenit
lupta cu fanariotismul, apoi secolul XIX, etc.Între cele două
războaie mondiale însă, dupăscepticismul intelectualităţii, m-am
bucurat nespuscă a apărut un scriitor, un gânditor, un poet
-Nichifor Crainic- care a preluat revista apărută înTransilvania
(la Cluj), Gândirea (care era subconducerea lui Cezar Petrescu), şi
a făcut din eaun locaş sacru; acolo colaboratorii Gândirii,
auservit cu condeiele cele mai bune ale neamului şişi-au mărturisit
credinţa. Eu sunt un smerit martoral acelor vremuri. Eram student.
Pe Crainic l-amavut profesor şi mi-am făcut cu el teza de
licenţă,despre îndumnezeirea omului. Mi-a oferit, prinmijlocirea
lui, şi o bursă la Academia din Berlin,dar nu am putut-o
fructifica; eram în timpuluirăzboiului şi nu am putut obţine viză
şi a trebuit sămerg la armată, în acele momente tragicecunoscute de
toţi. Când am văzut acum reapărândGândirea, am socotit-o ca un semn
al timpuluinostru. Să o susţinem. Noi am iubit toţi Gândirea,acolo
unde scriau I. Petrovici, Blaga şi Motru,chiar şi Călinescu şi T.
Vianu, pentru care am oveneraţie ca filosof al culturii. Acest suiş
dinadâncuri către religie, între cele două războaiemondiale, a
produs o revenire tainică la matcă:vezi Nae Ionescu, Mircea
Vulcănescu, PetreŢuţea (al cărui suflet se înalţă acum din lumină
înlumină), Eliade, Noica şi toţi ceilalţi.
Natura omului este divin-umană
Când un hinduist a trecut la credinţa creştină şi cei din jur
l-au osândit (de ce ai făcutaceasta?) el a spus “De-a lungul miilor
de anitot suspinul nostru a fost de jos în sus, să nesuim noi spre
Dumnezeu. Dar în Hristos, acoborât Dumnezeu la noi, a coborât El la
noişi ne-a descoperit acest fapt”. Rogu-vă, săsimţim şi să trăim
acest fapt anume: divin-umanule definiţia noastră,
divino-umanitatea e naturanoastră, condiţia existenţei noastre, iar
nu simpluumanitatea. Încă de la început omul a fost creatdupă
chipul lui Dumnezeu şi în vederea uneinesfârşite asemănări cu El.
În cap.IV al cărţiiFacerea se tânguie Dumnezeu, I-a părut rău
luiDumnezeu că l-a făcut pe om şi a zis: “nu vaodihni Duhul meu în
oamenii aceştia pentru căsunt numai trup”. Au căzut în această
stare de anu mai vedea decât trup şi cu ochii trupeşti de anu vedea
decât numai huma, pământul şi a pierdelegătura cu spiritul, cu
adâncul existenţei. Aceastae tragedia secolelor. Atunci de ce a
venit Hristosîn lume? Tocmai ca să restaureze, prin unirea
Fiuluilui Dumnezeu cu omenescul. Dumnezeu S-a făcutdeci şi om.
Maica Domnului a oferit lui Dumnezeu naturaumană, reţineţi:
numai natura umană, pentru că n-a fost implicat păcatul. Şi de
aceea Hristos e Fiullui Dumnezeu. În Hristos, nu e nici păcatul
luiAdam, nici al lui Cain. Noi în simbolul credinţeispuneam că
Hristos e Dumnezeu adevărat şi omadevărat. De unde este om
adevărat? Din sânulMaicii Domnului. Asta spune extraordinar de
mult,spune că în Maica Domnului, deci în feminin, eîntreaga natură
umană, pentru că Hristos a fostîntreaga natură umană.
Iisus Hristos–Icoana umanităţii adevărateşi calea (modelul)
mileniului trei
Trăim la o răscruce de milenii. Ce e de făcut? Renascentiştii au
ales umanismul păgân camodel şi care ne-a dus la cel mai inuman
secol dinistoria lumii, al XX - lea, cel mai însângerat.
Douăîntrebări fundamentale se pun. Prima: Ce fel deumanism alegem
noi astăzi? Dacă vorbeşti deumanism trebuie să oferim un model de
umanitate,ori pe umaniştii necredincioşi, atei, care mai aparşi azi
în Apus, îi întrebăm: ce model de umanitate
oferiţi lumii? Arătaţi-ne în toată istoria lumii un
-
19 3 / 1999 Porunca Iubirii
singur om fără pată, fără conştiinţa pătată, fărăsânge. Atunci
unde va duce umanismul vostrupăgân? La o nouă şi poate şi mai
epocală distrugerea lumii.
Eminescu în ajunul Paştilor 1881 a scris înTimpul “Şi iarăşi
clopotelor bat“ şi spune el acolo:“De 2000 de ani Evanghelia
blânduluinazarinean este şcoala după care învaţăumanitatea “ Au mai
fost şi alţii care au revendicatînţelepciunea: Buddha, Socrate,
stoicii. Darelementul esenţial pe care-l sublinează El estejertfa
din iubire pentru alţi, şi atunci el ne descoperăicoana supremă a
umanităţii. Zice Eminescu: “neva ajuta ştiinţa să ne uşurăm
braţele, dar pentrua deveni mai buni nimeni nu ne va ajuta
decâtHristos“. Sunt fericit că un român a putut spuneaceastă
mărturie, care poate sta alături (căci estecel puţin egală) cu a
lui Dostoevski, care spune că“fără Dumnezeu e permis orice “ - şi
aşa ajunsomenirea să devină propriul ei asasin.
Acum, norma umanităţii, s-o spunem cu tărie,e divino-umanitatea
noastră, atât prin obârşianoastră, prin actul creator, că ne-a
zidit Dumnezeudupă chipul Lui şi în vederea unei
nesfârşiteasemănări cu El, cât şi prin restaurarea noastrăîn
Hristos, în care s-a unit cerescul cupământescul, divinul cu
umanul, în persoana luiDumnezeu Cuvântul. Aceasta e legea
noastră,norma noastră, acesta e umanismul adevărat.Modelul nostru
nu e simplu uman ci divin-uman,nu e simplu omul ci Dumnezeu-omul,
este Hristos.Fără Dumnezeu noi nu mai suntem oameni.
Şi în istoria religiilor, Eliade (tot un românavem mângâierea
s-o spunem) a arătatneîndoielnic că sacrul, divinul, nu e o
achiziţieistorică în descoperirea omului ci, în sacrul din el,omul
se descoperă pe sine. Sacrul e constitutivcondiţiei umane, divin
reconstitutiv condiţiei umane.Chipul lui Dumnezeu în om (şi
Dumnezeu) ni sedescoperă ca adevăr, ca iubire mai ales şi
cafrumuseţe. Spune Sf. Apostol şi Evanghelist Ioanîn epistola 1-a
la cap. 5: ”Dumnezeu e lumină şinici un întuneric nu e în El“ iar
la cap.4, 8:“Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu este lumină,lumina
adevărului şi iubire. Chipul lui Dumnezeuîn mine este constituit
din adevăr şi din iubire.
Adevărul şi iubirea reprezintă chipulluiDumnezeu, chipul
meu,
Adevărul şi iubirea reprezintă originea mea,Adevărul şi iubirea
reprezintă firea mea,
Adevărul şi iubirea reprezintă definiţia mea,Adevărul şi iubirea
reprezintă sănătatea mea.
A cădea din adevăr şi iubire reprezintă o căderedin sănătatea
mea, din firea, din definiţia mea.
Cum au zis părinţii: iubeşte pe păcătos, urăştepăcatele lui, nu
te lăsa contaminat de răul, devrăşmăşia lui, ci tu trebuie să-l
contaminezi culumina iubirii din tine; să fii încredinţat şi să
lupţipentru ca nu răul să fie contagios în lume ci binelesă-l fac
contagios în lume şi să-l fac împărtăşindu-mă din bine, din iubirea
divină.
De ce sunt oamenii necredincioşi?
Mi-am pus întrebarea chinuitoare, a doua: De ce sunt unii din
oameni necredincioşi?– căci necredinţa este tragedia ateismului,
tragediatragediilor. Cum e cu putinţă să se meargă pânăacolo încât
să se spună că un credincios e înapoiat,e retrograd, e iraţional şi
că ei, necredincioşii, suntraţionali? Evanghelia lui Ioan spune:
“La începutera logosul [raţiunea] şi toate prin logos[raţiune] s-au
făcut”. Noi aşa am spus-o de 2000de ani şi mai înainte dar
dumneavoastră, filosofiiateişti, spuneţi că lumea e întemeiată pe
forţa oarbăşi hazard (fără logos, fără raţiune divină). Adicăîn
locul lui Dumnezeu aţi pus hazardul. Puneţi într-o uzină hazardul
şi vedeţi ce haos o să iasă acolo.
Orbul Bartimeu pe care l-a vindecatMântuitorul, era orb trupeşte
însă adâncul din elnu era orb, el ştia că Iisus e Fiul lui David,
el vedealăuntric. Dar ceilalţi erau orbi, în ceilalţi era maigravă
atrofierea sacrului, a divinului, ei nu-l“vedeau” pe Fiul lui
David.
Îngăduiţi să vă dau mărturia unui savant; evorba de Darwin.
Darwin la bătrâneţe primeşte oscrisoare de la o doamnă, care scrie:
“DomnuleDarwin, ne-ai vorbit dumneata despre multedin lumea asta,
dar spune-mi ceva: desprecredinţă ce poţi să-mi spui?”. Darwin
i-arăspuns: “În copilăria mea, în adolescenţa mea,mergeam şi eu la
biserică cu bunica mea şi mărugam şi eu dar furat de cercetarea
ştiinţifică alumii am fost răpit în ea şi s-a atrofiat în
minesimţul divinului”. Aici e tragedia, omul e fiinţăspirituală. Să
nu uităm: omul de la început a primitsuflare divină de viaţă dar
ascultând cuvântulşarpelui s-a despărţit de Dumnezeu şi a
devenittrupesc, a căzut în superficial. De aceea spuneScriptura “I
s-a făcut lui Adam haină de piele“,adică a rămas doar la nivelul
pielii, la nivelul cojii,
-
20 Porunca Iubirii 3 / 1999
de aceea un teolog răsăritean (Florenski) spunecă “în iad
oamenii devin nişte coji“. Vă aduceţiaminte ce îi spune Mefisto lui
Faust: “Tu nu temulţumeşti cu suprafeţele, tu cauţi esenţele“.
Omulmodern care vorbeşte cu el însuşi a devenit o
coajă,săracul.
Adam a primit Duh Sfânt, apostolul a primitDuh Sfânt, sfinţii în
Duh Sfânt l-au întâlnit peDumnezeu. Pe lângă simţurile trupeşti
(alecondiţiei umane şi specificului uman) au simţuriduhovniceşti.
În sărmanul ateu s-a stinssensibilitatea spirituală, simţirea
duhovnicească.Asta e tragedia. Pe Dumnezeu şi pe aproapelenu-l mai
simte sărmanul, doar în adânc maiizbucneşte câte un strigăt. S-a
stins. Un filosof alsec. XVII spunea: “Nimic n-am în mine
decâtce-am privit“, adică ce a intrat în el din afară prinsimţuri,
prin ferestrele trupului. Dar şoapta Duhuluin-o mai auzea săracul.
Eşti între două lumi, darlumea din afară îţi vorbeşte, te asaltează
cuzgomotul ei. De aceea unei sfinte a grăit Dumnezeuşi a spus:
“Lumea Mea face atâta zgomot laurechile tale încât glasul Meu nu-l
mai auzi “.Omul modern vorbeşte cu el însuşi şi nu mai audeglasul
lui Dumnezeu, s-au atrofiat în el simţurileduhovniceşti, ochii
gândului. Dar nu în toţi.Reproduc aici adânca poezie a unui poet
englez,Eliot:Până ochiul nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi
văzut,Până urechea nu ia foc / glasul lui Dumnezeu nu
poate fi auzitPână mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate
ficunoscutPână inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubitPână
limba nu ia foc / Dumnezeu nu poate fimărturisit“
Doamne ce foc ne-a adus Iisus: “Foc amvenit să arunc pe pământ
şi nu doresc decât cael să ardă”. E focul Duhului Sfănt. Duhul
Sfântcare creşte în noi e sensibilitatea spirituală,
simţireaduhovnicească. În Duh Sfânt s-a întrupat Fiul luiDumnezeu
şi în Duh Sfânt (de la Cincizecime) iachip Dumnezeu în noi. Se
întrupească chipul luiDumnezeu în noi şi aşa îl simţim, îl auzim
peDumnezeu. Pe sărmanii fraţii noştri atei să îiplângem, să îi
compătimim. S-au atrofiat. O misiunea Bisericii, a Sfintei
Ortodoxii, este ca în DuhulSfânt să mărturisim oamenilor de astăzi
prezenţalui Dumnezeu în lume, să deschidem inimile copiilornoştri,
să îl facem cunoscut pe Hristos - luminacunoştinţei şi soarele
dreptăţii, pe Hristos -Dumnezeul nostru, Dumnezeu şi om,
icoanaumanităţii noastre adevărate.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,luminează-ne şi fă-ne
să simţim în Tine luminanestinsă a adevărului şi a iubirii, care să
salvezelumea şi să întâmpinăm al treilea mileniu în faţaTa Doamne,
a luminii şi iubirii tale, noi neamulromânesc şi toate neamurile
pământului,reumanizate şi reîncreştinate. Amin. (Sibiu)
-
21 3 / 1999 Porunca Iubirii
Stiintã si religie. Medicinã crestinã
Asa zisele Terapii psihiceRoy Livesey
,
,,
Hipnoterapia
În domeniul acestor terapii cea mai cunoscută este HIPNOTERAPIA.
Ea foloseşte HIPNOZA, otehnică acceptată într-o măsură tot mai mare
de corpulmedical. Pe de altă parte, creştinii sunt aproape cu
toţiide acord între ei că hipnoza deschide porţile pentruduhurile
rele. Emile Kremer consideră chiar că ar fi ceamai “eficientă” cale
în acest sens. În cartea sa “EyesOpened to Satan’s Subtlety” (Ochi
deschişi la vicleniilelui Satan), carte tipărită deja în şapte
limbi, Kremer arede spus următoarele despre hipnoză:
“Multă şi mare pagubă se face sufletului în felulacesta, pe lână
faptul în sine că spiritul pacientuluiajunge într-o legătură
directă cu puterile oculte,spiritiste şi hipnotice care îl
stăpânesc. Aceastăstrăveche artă orientală a sugestiei şi
hipnotismului,care este de origine demonică şi a fost folosită
înmagie şi divinaţiune (ghicitoare şi oracole) de celemai multe
popoare din antichitate, a reapărut subaparent inofensivul clopot
al “ştiinţei moderne” şipavează drumul pentru metode moderne
similare de“tămăduire” şi înşelătorie. Prin completa eliminarea
voinţei (personale) şi a controlului conştient asuprasimţurilor,
hipnoza este cea mai eficace metodă de adeschide porţile tuturor
categoriilor de duhuri rele.”
Cu reclamă asigurată în multe locuri şi expuse sprevânzare în
unele magazine de hrană favorabilăîntreţinerii sănătăţii (Health
Food Stores), găsimCASETE AUDIO pentru AUTO-HIPNOZĂ
(self-hypnotisis tapes). Mult apreciate de cei care nu au
avutcurajul să dea ochii cu un hipnotizator, ele se dovedesca fi
extrem de primejdioase.
Să ţinem ochii deschişi la subtilităţile lui Satan!Putem
constata şi în acest caz introducerea unor formulesonore
SUBLIMINALE care ar promova ceea cenegustorii descriu drept “un nou
şi strălucit conceptde auto-perfecţionare şi auto-tratament”.
Freudconsidera că subconştientul controlează cea mai mareparte a
vieţii omului. Cei care îşi cumpără casete cuauto-hipnoză doresc să
constate anumite schimbări înviaţa lor, iar benzile cu înregistrări
subliminale care auimpact direct asupra subconştientului par să
ofere orezolvare facilă a acestei dorinţe. La nivelul conştient,tot
ceea ce înregistrăm în auz este vuietul, oceanul sauciripit de
păsărele!
“Tâlharul nu vine decât ca să fure şi să ucidă şisă strice… Eu
am venit ca lumea viaţă să aibă şi maimultă să aibă… (In. 10,10).”
Satan urmăreşte ca noi săajungem într-o stare de pasivitate,
indiferent de“tehnica” pe care o adaptăm: yoga, hipnoză,
meditaţietranscendentală, etc. Când ne auto-abandonăm în acestfel,
îi dăm o şansă deosebită diavolului – Satan este unfanatic al
“legalismului” şi demonii lui consideră înaceste cazuri că au
dreptul să ne stăpânească. Metodasau tehnica în sine e mai puţin
importantă pentru ei –fundamentală e acceptarea principiului
implicat în ele.
Meditaţia
O altă metodă: MEDITAŢIA. Cui îi reuşeşte, nu-imai trebuie nimic
altceva ca să întoarcăcomutatorul şi “să stingă lumina”. Atenţie!
Este vorbade o contrafacere a “meditaţiei” din creştinism, careeste
ceva cu totul diferit. Meditaţia a fost făcutăcunoscută publicului
larg de membrii formaţiei Beatles.Ei au asigurat publicitatea
pentru MEDITAŢIATRANSCENDENTALĂ, care a ajuns acum o afacerefoarte
rentabilă, de multe milioane de dolari. Efectulmeditaţiei este fie
golirea minţii, fie concentrarea ei totalăasupra a ceva. Dar care
este orice altceva decât gândulla Dumnezeu. Mintea se deschide şi
este luată înstăpânire de diavoli. Meditaţia merge dincolo de
minteacugetătoare, de mentalul raţionând. Îl transcede. Ni seoferă
acum un “service” complet (texte explicative şiinstructori) pentru
toate tipurile de tehnici – de la mantrepână la aparatură de
monitorizare a procesului – toatepentru a uşura şi accelera drumul
practicanţilor sprestările de conştiinţă respective.
În ceea ce priveşte experienţa noastră personală,voi aminti că
am folosit un foarte sofisticat encefalograf(EEG) ca sprijin în
antrenamentul obţinerii undelorcerebrale alfa şi a stărilor de
meditaţie superioare.Meditaţia transcendentală (MT) este deosebit
depericuloasă. Nu a fost ea pentru Beatles primul pas
dupăexperienţa drogurilor? Putem constata o situaţie paralelăîn
practica medicală din prezent. Cunoaştem, de pildă,un caz din luna
mai a anului 1984, când doctorii dintr-un spital au convins
pacienţii că seninătatea minţiiobişnuită prin MT este o cură mai
bună decât cea prin
droguri. Se susţine că oficializarea tratamentului în
-
22 Porunca Iubirii 3 / 1999
MT de către Serviciul Sănătăţii Publice şi prescrierea eiîn
reţete, ar economisi fonduri băneşti însemnate,cheltuite altfel pe
medicamente. Cât o să mai durezepână în momentul în care
politicienii vor exploataaspectele economice ale unor astfel de
propuneri?...
Se pare că cca 130.000 de oameni practică în prezentMT în Marea
Britanie. Un număr crescând de medici oaplică ei înşişi şi o
recomandă pacienţilor lor. Mai multesute de cadre medicale s-au
asociat pentru oficializareaMT sub egida Serviciului Sănătăţii
Publice. Pentru astfelde motive este potrivit să consultăm
chestionarul-test,citat anterior din cartea dr. Keith Sanders şi
bazat pelucrările lui Christian Szurisa şi publicat într-un
articoldespre MT din “Pacemaker” paspunsul la cele 6
întrebăriconstituie un studiu plin de învăţăminte. Le reproducemîn
continuare în întregime, împreună cu concluziiledictonului:1.
Rezultatele ce se pretind a fi obţinute corespundrealităţii?
Deşi s-a afirmat mult timp că MT nu poate fi supusăunor testări
obiective, totuşi există date publicate înreviste de mare
seriozitate ca The Lancet şi BMJ, demedici ca de ex., dr. Patel
care atestă că MT a produsschimbări psihice benefice la un nivel
măsurabil încondiţii de acurateţă ştiinţifică acceptabilă în ceea
cepriveşte:- reducerea ritmului cardiac- reducerea ritmului
respirator- scăderea consumului de oxigen- scăderea tensiunii
arteriale- schimbări în rezistenţa electrică a pielii sugerând
ostare de relaxare- schimbări în encefalogramă (pentru ritmul
alfa)- reducerea nivelului lactozei în sânge
Din punct de vedere strict clinic, MT ar putea săajute în ceea
ce priveşte stressul şi hipertensiunea.2. Există o bază ştiinţifică
raţională pentru terapie?
Faptele prezentate mai sus vorbesc de la sine.Mentalul
controlează multe din funcţiile corpului –relaxaţi mintea şi corpul
va beneficia. E greu de presupuscă un om de ştiinţă creştin ar
putea avea ceva deobiectat.3. Care este elementul eficace: metode
(tehnica) sauprincipiul (teoria)?
La acest punct începem să avem suspiciuni faţăde MT. Dacă ne-am
referi numai la modificările psihiceconstatate, MT nu este, printre
terapiile de relaxare, unicatehnică ce determină astfel de efecte.
Strategiile de “auto-reglaj”, ca, de ex., biofeedback-ul sau
relaxareamusculară progresivă, sunt în mod cert tot atât
deeficiente. Din punct de vedere medical, MT nu înseamnănimic
special. Dr. Herbert Benson, profesor asociat laHarvard Medical
School, care a avut o contribuţiemajoră la primele cercetări
medicale asupra MT,propune, de altfel, o metodă extrem de simplă
(să te
relaxezi şi să repeţi în gând mereu cuvântul “unu”), caremetodă
dă exact aceleaşi rezultate, poate fi învăţată într-un minut fără
plata nici unui “onorariu”, fără nici oINIŢIERE în Mediaţia
Transcendentală (MT)”. Dealtfel,poate că a sta întins pe sofă cu o
carte bună sau a teocupa în linişte de grădiniţa din spatele casei
sunt totatât de eficiente pentru obţinerea unei stări de
relaxare!
Deci, metoda, tehnica în sine, este motorul,elementul care
asigură succesul şi nu principiul.4. Ce concepţie asupra lumii
implică asumareaterapiei?
Maharishi Mahesh Yogi s-a născut prin 1918 încentrul Indiei şi
aparţine castei militarilor (kshatriya). Secunosc foarte puţine
date despre prima parte a vieţiisale, până în 1940 când a absolvit
cursurile facultăţii defizică la Allahabad University (Bachelor’s
degree inphysics). Până în 1983 a sorbit din plin
iluminarespirituală” de la un guru, Swami Brahmenanda
Saraswati(“Guru Dev” – “Învăţător divin”, mai pe scurt). A
învăţatde la el esenţa tehnicilor yoga pe care, ulterior,
le-asimplificat şi le-a oferit lumii sub denumirea de
MeditaţieTranscendentală. După ce a murit Guru Dev, monahulMahesh a
petrecut doi ani prin peşterile din Himalaya,meditând şi intrând în
comunicare cu “RealitateaUltimă”, înainte de a coborî de sub
piscurile înzăpeziteca auto-proclamat “maestru” cu titlul de
“Maharishi”(Mare Înţelept) “Mahesh” (numele de familie)
“Yogi”(adică unul care a realizat deplina unire cu Zeul).
Dar India este plină până la refuz de MaeştriSpirituali. Cu
multă perspicacitate Mahesh a găsit osoluţie: a plecat în Occident,
unde “oamenii obişnuiescsă accepte lucrurile repede”, pentru a-l
cita chiar pe el.California anilor ‘60 şi grupul Beatles i-au
asigurat faimaîn acea lume occidentală.
Meditaţia Transcedentală este un camuflaj pentrureligia hindusă.
Spaţiul nu ne permite să prezent�