An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR www.memoriaoltului.ro 1 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 8 (54), august 2016 Editată de Asociaţia Culturală MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu, Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian. Planşele noastre 1. În urmă cu 100 de ani, la 15 august 1916, România intră în război. Armatele române treceau Carpaţii pentru eliberarea Ardealului şi realizarea României Mari, act pecetluit cu sângele a peste 800 000 de eroi, mulţi dintre ei din judeţele Olt şi Romanaţi. În imagine- acuarela ,,Trecerea Carpaţilor” realizată de Costin Petrescu (Muzeul Militar Central din Bucureşti). 2. Sus: Gazetarul caracalean Grigore Malciu a condus publicaţia ,,Informaţia Zilei” ce apărea la Bucureşti (1941-1944). Aici a apărut pamfletul ,,Baroane” semnat de Tudor Arghezi (naşul gazetarului caracalean) iar printre colaboratori s-a numărat şi Mircea Damian (care fiind la închisoare semna cu pseudonim). Jos: Cunoaşterea presei ne permite reconstituirea evenimentelor trecute (în imagine, ziarul Caracalul din 9 octombrie 1906 anunţă moartea omului politic romanaţean Nicolae I. Guran). 3. Sus: ,,Secolul”, publicaţie săptămânală de politică şi cultură generală, Bucureşti, 1932, director Constantin Şaban-Făgeţel. Jos: Aplicarea reformei agrare din 1945 pe moşia lui Paul Lazăr de la Drăghiceni- Romanaţi. 4. Constantin Şaban-Făgeţel (n. la 17 oct. 1884 în com. Făgeţelu din jud. Olt), animator al vieţii culturale din Craiova, director al revistei Ramuri (1905-1947) şi al publicaţiilor Secolul (1932) şi Vatra (1929-1930; 1940; 1945-1947)
117
Embed
Revista Memoria Oltului si Romanatilor nr. 54/august 2016
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul V, nr. 8 (54), august 2016
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.
Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Jean Lupu,
Dumitru Botar, dr. Jeana Pătru, Cornel
Manolescu, Floriana Tîlvănoiu, Costel
Vasilescu, Vasile Radian.
Planşele noastre
1. În urmă cu 100 de ani, la 15 august 1916, România intră în război. Armatele române
treceau Carpaţii pentru eliberarea Ardealului şi realizarea României Mari, act
pecetluit cu sângele a peste 800 000 de eroi, mulţi dintre ei din judeţele Olt şi
Romanaţi. În imagine- acuarela ,,Trecerea Carpaţilor” realizată de Costin Petrescu
(Muzeul Militar Central din Bucureşti).
2. Sus: Gazetarul caracalean Grigore Malciu a condus publicaţia ,,Informaţia Zilei” ce
apărea la Bucureşti (1941-1944). Aici a apărut pamfletul ,,Baroane” semnat de
Tudor Arghezi (naşul gazetarului caracalean) iar printre colaboratori s-a numărat şi
Mircea Damian (care fiind la închisoare semna cu pseudonim).
Jos: Cunoaşterea presei ne permite reconstituirea evenimentelor trecute (în
imagine, ziarul Caracalul din 9 octombrie 1906 anunţă moartea omului politic
romanaţean Nicolae I. Guran).
3. Sus: ,,Secolul”, publicaţie săptămânală de politică şi cultură generală, Bucureşti,
1932, director Constantin Şaban-Făgeţel.
Jos: Aplicarea reformei agrare din 1945 pe moşia lui Paul Lazăr de la Drăghiceni-
Romanaţi.
4. Constantin Şaban-Făgeţel (n. la 17 oct. 1884 în com. Făgeţelu din jud. Olt),
animator al vieţii culturale din Craiova, director al revistei Ramuri (1905-1947) şi al
publicaţiilor Secolul (1932) şi Vatra (1929-1930; 1940; 1945-1947)
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Andreiţă- Întâia şi ultima noapte în Italia....................................................../3
2. Ion Lazu- Din memoriile unui scriitor slătinean................................................../8
3. Dumitru Botar- Nevasta şefului de gară............................................................./11
Născut în 1839, în Caracal. Potrivit unor date comunicate de rudele acestei familii,
Ion Marineanu, a fost fiul lui Matei Marin Marineanu, negustor important din Caracal, și
avea un frate numit Panait.
La 2 august 1868 a fost numit portărel la Tribunalul Romanați în locul destituitului
G. Corban. A practicat și avocatura, fiind și decan al Baroului.
Prin Decretul Regal, emis la 21 ianuarie 1878 în București, este numit în cadrul
gărzii civice ca procuror de batalion al batalionului Caracal.23
În anul 1880, I.Marineanu figura pe ,,Lista suplimentară a persoanelor cu
aptitudine de jurați pe anii 1880 – 1881.”
În 30 mai 1895 este numit avocat al Statului.
MINISTERUL AGRICULTURII, INDUSTRIEI, COMERCIULUI ȘI
DOMENIILOR.
CAROL I
,, Prin grația lui Dumnedeu și voința națională, Rege al României
La toți de față și viitori, sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul
agriculturii, industriei,comerciului și domeniilor sub No.41416;
Veȡend noua împărțire și clasificare făcută advocaților Statului din județele
Romanați, Vâlcea și Ialomița cu începere de la 1 Iunie 1895,
Am decretat și decretăm:
21 Monitorul Oficial al României , nr 283 / 27 martie 1915, pag.12.948.
22 Monitorul Oficial al României , nr.282 / 15 martie 1919, pag. 6576.
23 Monitorul Oficial al României, nr.20 / 26 Ianuarie 1878.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
Art. I. D.I. Marineanu, actual advocat la județele Vâlcea, Romanați, se numesce
advocat al Statului clasa III numai la județul Romanați.
Dat în Bucuresci, la 30 Maiu 1895.
CAROL
Ministrul agriculturei, industriei,
comerciului și domeniilor
P.P.Carp. No. 2751.24
”
În 1905 era membru în Consiliul de disciplină al baroului Romanați. Admis ca
avocat de către acest Consiliu. Avocat al Statului.25
La 5 ianuarie 1905, prin decretul regal nr. 75, ,,Ion Marineanu, fost avocat al
Statului, se numesce în funcțiunea de avocat al Statului pe lângă instanțele judecătoresci
din județul Romanați, în locul d-lui Al.Ciura, demisionat”.
Decretul este contrasemnat de Ion N. Lahovari, ,,ministrul agriculturei, industriei,
comerciului și domeniilor.26
”
La întrunirea Consiliului comunal din 30 septembrie 1909, ,,în vederea alegerii
primarului, Ion Marineanu având unanimitate de 11 voturi este proclamat primar.27
”
Consiliul sub președenția lui Mihail Demetrian era constituit din următorii membri : I.
Marineanu, C. Dumitrescu G.T. Constantinescu, Toma Hagi Chirea, Vasile Varlam,
Maior P. Niculescu, I. Leoveanu, Ștefan Ștefănescu, Mihail T. Voiculescu și I.N.
Dumitrescu. ,,D-nu Marineanu ia Președinția consiliului și dupe ce mulțumește D-lor
Consilieri de onoarea ce‘i s’a făcut de a fi ales Primar și că’și va da toate silințele pentru
a corespunde și dorințelor consiliului comunal, și intereselor comunei”. Ajutor de primar
a fost ales Costache Dumitrescu, cu unanimitate de 11 voturi.
Prin D.R. nr. 2.784, din 12 octombrie 1909 ,,dat în Castelul Peleș’’, D. Ion
Marineanu ,,se confirmă de Noi în funcțiunea de primar al comunei urbane Caracal, iar
d. Costache Dumitrescu în aceea de ajutor de primar.28
”
Din căsătoria cu Maria Demetrian ( 1860 – 1905, august 29 ), membră a unei
cunoscute familii de proprietari funciari și politicieni de prim rang din Romanați, s-au
născut două fiice: Amalia ( 1883, aprilie 13 – 1964, București, Tudor Vladimirescu. Act de
deces nr.1136 din 30.X.1964, înregistrat la Sfatul Popular, raion T. Vladimirescu conf.
comunicării 11942 / 1964 ) și Sabina ( n. 1888, septembrie 21 - +1970, ianuarie 5, sector
5, București ), și doi fii: Virgiliu ( n.1886 – 1925 ), care va deveni primar al orașului , pe
la 1922 și Nicolae ( n. 1881, decembrie 3 ).
Amalia Marineanu a fost căsătorită de trei ori: prima dată cu căpitanul Alexandru
Izescu, a doua oară cu Christian Leontopol și a treia oară cu D. ( zis,, Mimo” ) Demetrian .
Acesta a fost fiul lui Gheorghe ( Iorgu ) Demetrian și Ecaterina Guran. Mimo Demetrian a
decedat la 31 octombrie 1937, având 54 ani. Sora ei Sabina s-a căsătorit, la 29 octombrie
24 Monitorul Oficial al României, No. 52 / 7 iunie 1895.
25 Ghiăcioiu P.- Anuarul Baroului 1905- Stabilimentul Industrial de Arte Grafice Ralian și Ignat Samitca
Craiova. 26
Monitorul Oficial al României, nr.227 / 11 ianuarie 1905, pag. 8381. 27
S.J.A.N.Olt, Fond Primăria orașului Caracal, dos. nr. 1 / 1909, fila 47. 28
Monitorul Oficial al României , nr. 159 / 16 oct. 1909, pag. 6410.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
1909 ,,cu locotenentul Nicolae Condiescu, 29 ani,
n.1880, orașul Craiova, dom. Caracal , fiul decedaților
Matei Condiescu și Maria.”29
Locotenentul Nicolae M. Condiescu ( n. 1880,
octombrie 20, Craiova – d. 1939, iunie 15, București )
va ajunge general, aghiotant regal, scriitor și președinte
al Societății Scriitorilor Români în deceniul al patrulea
al sec. XX. Astăzi urmașii lor trăiesc în occident.
Fiul soților Condiescu, Virgiliu-Matei
Condiescu , născut la 20 aprilie 1911, în 1938 se
căsătorește cu Maria-Ioana Argetoianu.
Căsătoria cu Maria-Ioana s-a desfăcut prin
sentința de divorț No.352 din 21 decembrie 1940.
În 1946 Virgiliu –Matei se recăsătorește , la
Caracal cu Ioana Berindei.
A decedat conform actului de deces nr.1504 din
23.03.1985, înregistrat la Comitetul executiv al Consiliului popular al Sect. 2 București la
16.05.1985.
SUDITU, VASILE V., 1911, ianuarie 26 – martie 30, președ. C.I., 1911, martie 30 –
1912, octombrie 27, primar
S-a născut ,,în ȡiua de trei Ianuarie una mie optu sute șaseȡeci și optu ora ȡece
dimineața , la casa părinților săi din Mahalaoa Sf. Ioan fiu al D-lui Vasile Suditu de ani
treizeci și doi de profesie comersant născut și domiciliat în comuna Caracalu Mahalaua
Sf. Ioan și al D-nei Catinca Vasile Suditu de ani doaȡeci și cinci, fără profesie născută și
domiciliată tot în ȡisa Mahala.” Actul de naștere este întocmit pe 5 ianuarie 1868, a fost
semnat de ,,Ceȡianu Stănuț, primaru comunei Caracal și oficer al stări civile.30
”
A avut un frate mai mare Alexandru, mort la 16 martie 1877, în vârstă de 11ani.
Licențiat al Facultății de drept cu teza: ,,Puterea esecutivă. Thesa pentru licență.
Susținută în ziua de....1892 de Vasile Suditu. Bucurescii ( Tip.Curtei Regale, F. Gobl fii ),
1892 ( 24x171.49, III p. ( Facultatea de Drept din Bucuresci ) ( II. 72706 ).
Pe 11 ianuarie 1892, V.V. Suditu se căsătorește cu Lucia ( n.1871, mai 21 – d.
1947, aprilie 17 ), fiica lui Ioan Rădulescu, 45 ani, proprietar și Ana Ioan Rădulescu.31
Martor la căsătoria lor, printre alții a fost și Nicolae A. Bibian.
Din căsătoria lor s-au născut trei fete:
ANGELA, n. 1892, octombrie 31, căsătorită pe 1decembrie 1913, cu
Teodor ( Tudor ) Căpitănescu ( n.12.01. 1888, în Balș ), viitor prefect de
Romanați, numit de către gen. Antonescu la 11 septembrie 1940.32
Au avut
trei copii: Ionel, Magdalena și Ileana.
SOFIA-ELENA-MARGARETA (,,LILI‟‟), n.1895, mai 13, căsătorită
Duca.
29 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă,Caracal, reg.412 / 1908 – 1909, pag.93.
30 S.J.A.N.Olt, Col.Registre de Stare Civilă Caracal reg. 34 / 1868, pag.5.
31 S.J.A.N.Olt, Ibidem reg. 363 / 1892.
32 S.J.A.N.Olt. Ibidem reg. 362 / 1892.
Nicolae M. Condiescu
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
MAGDALENA, căsătorită cu aviatorul
Sever Pleniceanu.33
Vasile V. Suditu a intrat în magistratură la 29
noiembrie 189334
ca supleant la tribunalul Olt.
În 20 iunie 1895 a fost numit supleant la
Tribunalul Romanați35
,unde a funcționat până la 3
aprilie 1896; – 13 oct.1897 jud. oc. II Caracal; – 1
martie 1901 permutat oc. Fălticeni, dar n-a primit; – 1
sept. 1905, jud. trib Romanați.36
,,Prin decretul regal No.4178 din 27 August
1905, în urma propunerei făcute prin raport de același
d.ministru ( n.n. ministrul de justiție ), sunt numiți,
înaintați și permutați pe ȡiua de 1 Septembrie 1905,
următorii magistrați cari întrunesc condițiunile cerute
de legea de organisare judecătorească:
-Vasile Suditu, licențiat în drept de la
facultatea din București, fost magistrat, judecător de
ședință la tribunalul Romanați, în locul d-lui Ioan
Hagiescu-Miriște înaintat.’’37
Prin D.R. nr. 314, din 26 ianuarie 1911, la Caracal se instituie o C.I., cu Vasile
Suditu – președinte.
Raportul d-lui ministru de interne către M.S.Regele
,,Sire,
D. prefect al județului Romanați ne face cunoscut, cu raportul No. 870 din 21
ianuarie curent, că 10 din membrii cari compun consiliul com. urbane Caracal au
demisionat din această demnitate, așa că acest consiliu nu se mai poate întruni și delibera
în mod legal, asupra intereselor comunei.
Cum însă demisiunile consilierilor cari au determinat descompletarea, constitue o
abatere gravă dela datorie, am onoarea a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră ca, pe
baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane, să binevoiască a
aproba dizolvarea acestui consiliu, numirea unei comisiuni interimare care să gereze
afacerile comunei până la alegerea și instalarea unui nou consiliu, precum și convocarea
colegiilor electorale respective.
Sunt, cu cel mai profund respect,
Sire
33 Sever Pleniceanu s-a născut în anul 1869 în orașul Turnu Severin, fiind fiul lui Ioan și Ana
Pleniceanu, tatăl său fiind fiul boierului Dumitru ( Tache ) Pleniceanu ce a făcut parte din Obșteasca Adunare și frate cu un alt mare proprietar din jud. Gorj, Dumitru Pleniceanu ce deținea o foarte mare proprietate în localitatea Vădeni din apropierea orașului Tg.Jiu.
S.P. a fost mare explorator în Africa Centrală, aviator militar, doctor și cartograf. Angajat în armata colonială belgiană va investiga pentru trei ani, între 1898 și 1901 regiunea Zairului și Sudanului de azi, pe râul Congo. Bun administrator al proprietăților agricole pe care le deținea în județele Gorj, Prahova și Olt, pe care le-a exploatat în mod sistematic. A decedat în anul 1924.
34 Theodoru Ioan , Anuarul Justiției pe 1894, Bucuresci.
35 Theodoru Ioan, Anuarul Justiției pe 1896, Bucuresci.
36 Anuarul Magistraturii 1 ianuarie 1904 – 1906 , București, 1904 ( mai multe anuare în același volum ).
37 Monitorul Oficialal României, nr. 120 / 29 august 1905.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
Al Maiestății Voastre
Prea plecat și prea supus servitor,
Ministrul de interne
Al.Marghiloman
No.3018 1911, Ianuarie 26.”
Regele emite următorul decret:
,, CAROL I
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,
La toți de față și viitori sănătate:
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne
sub No.3.018.
Pe baza art. 38 și 39 din legea pentru organizarea comunelor urbane,
Am decretat și decretăm:
Art. I. Consiliul comunei urbane Caracal se disolvă de Noi pentru motivele expuse
în sus menționatul raport, și se constitue o comisiune interimară, compusă din d-nii Vasile
Suditu, președinte; Michail Ceaușescu, vicepreședinte ; căpitan N.Oprovici, Ilie Stan
Nicolau și Mișu Gheorghiu, membri.
Art.II. Colegiile electorale respective se convoacă după cum urmează:
Colegiul I. pentru ziua de 10 Martie 1911;
Colegiul II. pentru ziua de 12 Martie 1911;
Alegerea delegaților va avea loc în ziua de 3 Martie 1911.
Art.III. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este
însărcinat cu executarea acestui decret.
Dat în București, la 26 Ianuarie 1911.38
CAROL
Ministrul de interne
Al. Marghiloman No.314.”
,,Prin D.R., nr. 1062, din 30 Martie 1911, V.V.Suditu este confirmat ca primar,
iar căpitanul N.Oprovici ca ajutor de primar la comuna Caracal, aleși de către Consiliul
comunal în ședința avută după alegerile din 10 și 12 martie 1911. ‘’39
Prin D.R. nr. 1710 din 9 mai 1911, ,,dat asupra raportului d-lui ministru al
afacerilor străine, cancelar al Ordinelor, s’a conferit ordinul Coroana României, d-lui
Suditu Vasile, fost magistrat, primar actual al orașului Caracal.’’40
În Monitorul Oficial , nr. 123 / 1 septembrie 1913, pag.4875 este publicată o
,,Rectificare”.
,,În decretele regale No.5.204 și 5.207 dela 3 Augus 1913, publicate în Monitorul
Oficial No. 110 dela 17 August 1913, strecurându-se câteva erori de manuscris se fac
următoarele rectificări:
În decretul No. 5.204.
38 Monitorul Oficial al României, nr.239 / 28 ian. 1911, pag. 9858.
39 Monitorul Oficial al României, nr.3 / 3 aprilie 1911, pag.139.
40 Monitorul Oficial al României, nr. 49 / 4 iunie 1911.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
La pagina 4411, coloana II,rândul 29, se va citi
D. Vasile V. Suditu, licențiat în drept dela facultatea din București, fost judecător
de tribunal, se numește judecător de ședință la secțiunea II a tribunalului Romanați,în
postul din nou înființat.”
A decedat în Primul Război Mondial ( 1916 – 1918 ), cu gradul de căpitan în
rezervă.
Însemnările unui pictor (VIII)
Marius Bunescu
Reluându-mi expozițiile personale, în 1928 am avut posibilitatea să instalez și
lumină electrică în atelierul și locuința mea. În sfârșit, picturile se puteau vedea acum în
bune condiții. În expozițiile anterioare închideam ușile odată cu înserarea, iar dacă se
întâmpla să mai vină un amator întârziat, îl duceam cu lampa de petrol în mână, de la
tablou la tablou. De acum, adio lampă cu petrol!
În vara următoare am făcut o călătorie de studii, mai lungă, cercetând muzeele
italiene, franceze, belgiene și olandeze, iar la înapoiere m-am oprit și la München, pentru a
revedea cele două pinacoteci în care-mi făcusem ucenicia.
Nu văzusem până la data aceea muzeele italiene și m-am oprit mai întâi la Veneția,
unde, pe lângă operele celebre ale maeștrilor italieni, tot atât de impresionantă este și
vechea arhitectură a orașului, cu palatele și bisericile monumentale împodobite de marii
pictori ai vremii.
Primii pictori venețieni, precum se știe, au fost acei mozaicari greci aduși din
Bizanț în sec. XI pentru decorarea bisericii San Marco. Din aceștia s-au format apoi
pictorii locali, cei dintâi în arta italiană prin fascinanta putere de colorit a operei lor.
În apropierea Veneției, la Padova, am stat apoi de vorbă cu Giotto, prin frescele
pictate de el în vestita capelă, fresce pătrunse de spiritul primitivilor, exprimând
sentimentele pure ale unui suflet iluminat de credință și renunțări.
Dar în Italia, noțiunea de muzeu nu mai poate fi limitată la un anumit spațiu și
volum. Acolo întreaga atmosferă e îmbinată de artă și istorie, din cele mai vechi timpuri și
până în zilele noastre. Pictura și sculptura au împodobit în mare număr construcțiile, încât
e nevoie de timp îndelungat pentru a lua cunoștință și a te bucura de frumusețile lor, fie și
numai fragmentar.
La Paris, după 16 ani, reveneam în trecere, simțindu-mă însă de data aceasta
oarecum străin, cum nu mă simțisem prima oară. La Muzeul Luvru se începuse
reorganizarea sălilor de pictură după metode noi, mai sistematic. Vechea muzeologie, aș
zice mai mult de depozit, fusese prea statică și se cam prăfuise; arta făcea progrese mari și
în felul ei de prezentare. Un pavilion întreg, la ,,Orangerie”, fusese afectat pentru opera lui
Claude Monet.
Dintre pictorii români, Iser și Pallady se strămutaseră la Paris, iar Henri Catargi și
Lucian Grigorescu treceau prin frământările caracteristice de ,,Primo tempo”.
Brâncuși, devenit artist mondial și stabilit de asemenea la Paris, avusese câteva
expoziții răsunătoare, atât în Europa cât și în America, influențând cu arta sa pe sculptorii
de pretutindeni.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
Invitat cu un an în urmă a participa la inaugurarea noului palat al artelor din
Bruxelles și neputându-mă deplasa atunci, nu vroiam să pierd prilejul de a cerceta (lucrul
interesându-ne și pe noi) condițiile moderne în care fusese construit acest palat; de la
Paris, drumul pornea deci mai departe spre nord.
Ideea de a se folosi pentru o asemenea construcție o parte din taluzul vechii
configurații geografice, în punctul ce despărțea orașul ,,în partea de sus” și ,,partea de
jos”, pe lângă faptul că era originală, era și foarte practică, punând în valoare un teren
central dar greu de utilizat, ceea ce dovedea îndrăzneala și marea pricepere a arhitecților.
Cu prilejul acesta am cercetat, firește, și muzeele din Bruxelles, Anvers, Gand,
Bruges, bogate în opere de artă flamandă. În ultimul oraș am reușit a picta și câteva studii
de frumuseți caracteristice locului, care într-o viitoare expoziție au fost cu deosebire
apreciate de critică, împreună cu picturile ce le realizasem la Veneția.
În Olanda, pe lângă muzeele de un caracter complex – din Amsterdam, Haga,
Delft, Haarlem, Rotterdam etc., știam de existența unei întregi galerii în care au fost
adunate picturile lui Franz Hals, și pe deasupra mai vroiam să văd și să respir aerul din
casa (aceeași și azi) în care a trăit, a suferit și a pictat prea încercatul de nevoi Rembrandt,
colosul de la nord. În casa lui Jodengracht, în afară de mobila vremii nu se aflau decât un
număr redus de aquaforte și desene, pe lângă un autoportret care impresiona prin
singurătatea sa. Am căutat apoi casa umanistului Jan Six, prietenul lui Rembrandt, aflată și
ea în aceeași bună stare; celebrul portret al viitorului primar al orașului stăpânește el singur
un salon întreg, unde am stat privind în reculegere mult pătrunzătorul chip.
Totdeauna am dus dorul frescelor bucovinene, dar abia prin 1930 am putut ajunge
până la ele. De sute de ani picturile acestea, îndeosebi cele de pe zidurile uscate dinspre
sud, luminează mai departe, ca puternice faruri, atmosfera din jurul lor; bogăția coloristică
e unică și intactă.
Fresce interioare mai pot fi văzute și în alte părți ale lumii. Dar fresce exterioare,
păstrate atât de bine ca cele de la Sucevița, Voroneț, Humor etc., nu mai pot fi găsite în altă
parte. Sunt de așteptat măsuri editoriale mai susținute pentru a pune în valoare această
veche și atât de valoroasă pictură din patria noastră.
Plecând într-o zi din Gura Humorului spre Voroneț, am găsit podul de peste râul
Moldova luat de apele venite mari în urma potopului din ultimele zile. Râul era plin de
arbori dezrădăcinați și răsturnați de furtună unii peste alții, astfel că am fost obligat a sări
dintr-un copac pe altul, ca-n junglă; am izbutit totuși să trec de partea cealaltă, unde se afla
mănăstirea. După cercetarea picturilor voronețiene, printre care se afla cel mai frumos
portret al lui Ștefan cel Mare, m-am întors pe același drum. Dintr-un pâlc de oameni ce
vociferau necăjiți pe malul apei, al cărei puhoi le distrusese semănăturile, s-a desprins
unul, ieșindu-mi în cale, și m-a întrebat ca un fel de apostrofare:
,, - Ce huzurești mata pe la noi, cucoane? Că te-am văzut umblând încoace și-n acolo, iar
nouă ne ia apa pământul și pâinea!... că boierilor de la București nici nu le pasă de nevoile
noastre…”
,, - Dar n-aveți pe aici deputați care să se ocupe de nevoile voastre?” l-am întrebat la
rându-mi cam surprins de o asemenea acostare.
,, - Da‟ știe-l dracu pe unde o fi deputatul nostru, că el stă la Câmpulung, și dacă te duci
să-l cauți niciodată nu-l găsești!”
Aflându-le necazul, m-am dus în mijlocul lor să văd cum i-aș putea ajuta. Se
luptau să lege niște copaci pe lângă mal, pentru a dirija spre firul apei șuvoiul ce le rodea
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
ogoarele, dar nu reușeau în truda lor. I-am sfătuit cum credeam eu mai bine, să-i lege de
țăruși solizi, care să-i poată ține. M-au ascultat și dintr-o dată s-a văzut urmarea; apa n-a
mai lovit malul.
După isprava asta oamenii s-au mai liniștit. Ba chiar pot spune că ne-am
împrietenit, căci a doua zi în oraș, trecând pe lângă mine și văzându-mă desenând, unul
dintre ei m-a salutat binevoitor: ,,bună ziua, domnule inginer!”
Pe drumul întoarcerii din Bucovina, am făcut o nouă vizită Iașilor, pe care
totdeauna i-am iubit pentru multele lor frumuseți. Cu monumentele lui vechi și cu
împrejurimile-i pitorești; cu colinele lui unduioase, pe care le-ai tot privi din vreo fereastră;
cu viile-i cunoscute de la Bucium; cu gârbovitul tei al lui Eminescu, legat în cercuri de fier
pentru a nu se prăbuși; cu tot minunatul lui trecut, pe care cei ce fug de el dovedesc că nu-l
simt și nu-l înțeleg, orașul acesta este și rămâne un oraș al celei mai autentice poezii, unde
te poți duce chiar fără nicio treabă, numai pentru plăcerea de a-l admira.
În 1933 am participat la o călătorie de grup la Muntele Athos, având în frunte pe
Gala Galaction. Era prin luna mai, pe o vreme cu cer senin și limpede. Am văzut
Istanbulul după 20 de ani, dar nu mai era cel de altădată. Fesul și feregeaua dispăruseră, iar
oamenii păreau întineriți; dispăruseră parcă și temenelele orientale.
Când spunem Athos, înțelegem întreaga configurație geografică a peninsulei,
începând de la șanțul lui Xerxes, la nord-vest, și sfârșind la capul sf. Gheorghe, din sud, în
apropierea vârfului principal al mănăstirii Lavra. Mănăstirile mai importante au toate
picturi vechi, pe care doream de mult să le cercetez la fața locului, căci acolo trăise și
pictase legendarul Panselinos, împreună cu Teofan Grecul sau Cretanul, ale cărui
splendide icoane, alături și de ale lui Andrei Rublev, împodobesc și catedrala Bunei Vestiri
din Kremlinul Moscovei.
Vechile picturi de la Athos, n-au mai rămas însă intacte decât fragmentar, pe când
picturile lui Teofan Grecul de la Moldova se păstrează în toată frumusețea lor. Pe lângă
deosebita lor măiestrie artistică, aceste picturi mai dovedesc și altceva. Anume că acest
pictor stabilise canoane, în ceea ce privește alungirile, pe care compatriotul său El Greco,
cu două sute de ani mai târziu, avea să le folosească, dându-le cunoscuta și magistrala
interpretare. Nici vorbă nu putea fi însă la Athos de fresce exterioare. Bisericile de acolo
erau vopsite totdeauna într-un roșu general, aproape neexplicabil de apăsător. Multe din
mănăstirile acelea au fost subvenționate ori clădite de domnitori români, începând cu
Ștefan cel Mare care a zidit arsanaua mănăstirii Zograf de la malul mării.
La înapoiere am plecat cu vaporul spre Salonic, trecând dimineața în preajma
muntelui Olimp. Cu vârful în nori, cum era, și la înălțimea lui impresionantă, foarte ușor se
putea crede în antichitate că acolo sus trăiau și trăzneau zeii. Noi am trecut pe lângă ei fără
să pățim nimic, ancorând sănătoși la Salonic și răspândindu-ne apoi prin cetate.
Salonicul, s-ar putea zice, a fost uitat de vreme și a rămas așa cum va fi fost în
timpurile vechi. Zidurile lui de pe dealurile înconjurătoare sfidează încă și azi furtunile
care le-au bătut veacuri de-a rândul. Monumentele lui seculare sunt intacte, iar frescele și
mozaicurile din biserici strălucesc ca pe timpuri.
De la Salonic la Belgrad, cu trenul, în lungul frumoaselor peisaje de munte din
văile Vardarului și ale Moraviei, am trecut prin Niș (Naisus), orașul de naștere al lui
Constantin cel Mare. Revedeam după un sfert de veac Belgradul, cu minunatele sale
împrejurimi și cu frumoase muzee de artă.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
Spre București, am trecut printre salcâmii și teii înfloriți ai patriei mele, ce
parfumau întreaga atmosferă, colorând peisajul în alb și verde, sub un cer de un albastru
ceva mai deschis poate decât cel egeian, dar tot atât de frumos.
În 1936 se organiza o excursie în nordul Europei, de către o societate germană.
Cum încă din tinerețe visam să călătoresc și în această parte a lumii, prilejul mi s-a părut
binevenit și m-am înscris. Printre participanți se aflau oameni din toate țările. De la noi, în
afară de mine, mai erau trei transilvăneni. Am călătorit cu trenul până la Hamburg, unde
ne-am îmbarcat pe transatlanticul ,,Monte Rose”.
Trecând prin fiordurile norvegiene mi se părea că ne aflăm într-o țară de basm; în
afară de vapor și călători, nimic nu mai părea real. Dincolo de cercul polar lumina avea în
ea ceva fantasmagoric, iar culoarea locală, ceva dintr-un vulcan în fierbere. Lumea de pe
vapor se schimbase și ea, devenind excentrică, adoptând atitudini stranii. Era tocmai în
timpul zilei lungi de vară, când nu se mai întunecă. Nimeni nu mai dormea, aproape toți își
petreceau timpul la dans sau la bar. Doar din când în când cădeau într-o toropeală. În orice
insulă erau gata să vadă spinarea unei balene. Trunchiurile copacilor aduși în ocean de
revărsarea marilor fluvii siberiene, și împinși de curent spre vest, în Atlantic, li se păreau
animale apocaliptice, vânzolindu-se prin apă. La tot pasul li se părea că văd numai foci și
urși albi.
Ajunși la Capul Nord, lumea aceea pestriță, vorbind toate limbile europene, suia în
zig-zag o faleză aproape verticală, în timp ce jos, în preajma unor corăbii parcă uitate acolo
din vremea vikingilor, niște morse rătăcite își arătau colții, zbenguindu-se prin apa vânătă.
Mie însumi, care avem simțurile mai controlate, mi se părea c-am alunecat într-un colț din
Infernul ilustrului florentin…
Învingând atmosfera aceea stranie, transatlanticul trecea mai departe printre miile
de insule și insulițe norvegiene de coastă, părând mai degrabă un priculici. Și în timp ce
noi așteptam înfricoșați să ne izbim de vreuna din stâncile ce ni se așezau de-a curmezișul,
el continua să alunece prin valuri, ducându-ne mereu spre miazănoapte.
Între Capul Nord și Spitzberg se afla o insulă purtând încă numele de Insula
Urșilor, de pe vremea când vapoarele nu ajungeau prin părțile acelea. Azi, urșii albi nu se
mai hazardează dincoace de banchiză, unde nu pot ajunge decât exploratorii. Mai aproape
au rămas doar pescărușii. Se țin scai, cu miile, pe câte-o stâncă. La trecerea vapoarelor se
iau după ele în cârduri, scoțând strigăte aproape omenești. Vulpile albe, vopsite astfel de
natură ca să se poată strecura fără a fi observate prin imensitatea neîntinată a ghețurilor și
zăpezilor, stăpânesc încă insulele. Dar și animalele acestea mici și delicate se transformă în
hiene, dacă prin partea locului s-ar ivi vreun cadavru sau mormânt. Sunt atât de vorace, se
spune, încât în prima noapte dezgroapă mortul, devorându-l.
Mulți dintre excursioniștii tineri, mai ales germani, veniseră pregătiți să înfrunte
vârfurile ascuțite ale munților, dar urcușul era imposibil din cauza mușchiului umed prins
de stânci, a cărui putere glisantă am încercat-o și eu.
La fiecare pas te amenința moartea. Iar dacă nu-ți frângeai gâtul, te alegeai măcar
cu un picior ori braț rupt. Nu puțini dintre cei ce riscaseră, au fost condamnați la întoarcere
să-și petreacă zilele în infirmeria vaporului cu fracturile fixate în ghips.
La Spitzberg se află în permanență și oameni. Sunt mineri norvegieni ce scot
cărbuni din fundul stâncilor. Locuiesc în case tipice, de lemn, și dacă ei se pot bucura șase
luni pe an de lumina neîntreruptă a soarelui zilei de vară, apoi, din octombrie și până în
martie, cum e în mină e și afară.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
După cercetarea insulelor, și după bucuria de a fi descoperit acolo o floricică
aclimatizată la frig, vaporul a pornit spre banchiză până la 81 grade nordice, navigând
câtva timp în lungul ei, spre Groenlanda. În august nu-i pericol de întâlnire cu ghețarii
călători. Coasta norvegiană avea să ne mai arate apoi încă multe din frumusețile
fiordurilor sale. Am trecut și printr-o groaznică furtună. Vasul era ridicat pe câte o coamă
de val și aruncat după aceea ca într-o prăpastie, încât si alți călători au trebuit să ocupe
paturi la infirmeria și așa bine populată a vaporului.
După vizitarea muzeelor de artă din Hamburg și Berlin, care conțin opere
remarcabile, de valoare universală, m-am înapoiat împrospătat și mi-am continuat lucrările
de punere la punct a muzeului și a casei Simu, cărora le stabilisem un principiu nou de
organizare. Mai ales în fosta locuință pe care o transformasem într-o nouă secție a
muzeului, am organizat și inaugurat în anul 1937 o expoziție sui generis, numai cu operele
clasicilor noștri: Grigorescu, Andreescu, Luchian, împreună cu operele maeștrilor francezi
aflate în posesia muzeului.
Expoziția aceasta a constituit o surpriză pentru toată lumea, prin calitatea ei. Nu
prea târziu, am primit și vizita oficialităților franceze, în cap cu directorul de la Beaux-
Arts, Georges Huysmans, împreună cu René Huygne, conservatorul șef al secției de
pictură de la Muzeul Luvru.
Încă din 1924, o dată cu reînființarea Salonului oficial, Sindicatul artiștilor plastici
obținuse unele încurajări din partea statului: premii și burse pentru artiștii mai tineri,
precum și premii naționale pentru cei în vârstă, atribuite de o comisie ministerială, din care
făceam și eu parte.
Unii dintre membrii comisiei din 1938, socotindu-mă în vârstă, mi-au pus
candidatura pentru Premiul național. Din admirație pentru opera lui Ressu și pentru
activitatea lui mai veche, l-am propus pe el pentru această onoare. Dar Ressu nu expunea
în acel an, iar litera legii cerea ca premiantul să fie prezent cu lucrări noi la salonul din
anul candidaturii. Așa cum a vrut majoritatea, premiul mi s-a atribuit mie. Mulțumirea
mi-era întrucâtva întunecată. Avea el, Ressu, unele cusururi, dar era un înaintaș al artei
noastre cu care ne mândream și de a cărui prietenie m-am bucurat încă din primul ceas al
apariției mele în capitală.
Din diferite motive, expozițiile mele începuseră a se rări. În 1940 am organizat
totuși o expoziție mai mare la Dalles; dam astfel socoteală publicului de premierea mea.
Prin februarie 1941 s-a găsit de cuviință să fiu chemat în capul direcției artelor din
minister. Acad. General Rosetti, ministrul, nu mă cunoștea, dar fusese sfătuit de colegii
mei în sensul acesta. Și în speranța că astfel voi găsi poate mai ușor posibilități pentru a
servi cauza artei noastre, am primit propunerea. De altfel în scurta și nesăbuita lui
guvernare, regimul legionar mă înlăturase încă din toamnă de la direcția Muzeului Simu.
Acum trebuia să am două răspunderi: și la muzeu și la minister.
**************************
1941 – 1944
Am fost un om muncitor în tot cursul vieții mele, având răspunderi încă de pe la
12 ani. Am fost apoi întotdeauna un sportiv pasionat, și niciodată nu avusesem a mă plânge
de vreo boală. Dimpotrivă, mă bucurasem de o sănătate perfectă, căci unele accidente
întâmplătoare din timpul copilăriei și al tinereții, nu lăsaseră niciodată urme serioase. Cu
atât mai mare mi-a fost deci spaima, când, în vara lui 1941, o gravă boală de inimă m-a
trântit la pat. Am crezut, la început, că-i vorba de o moștenire din familie, pentru că
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
părintele meu încetase subit din viață la 65 de ani. De aceea aveam senzația că mă apropii
și eu de sfârșit…
Criza, dureroasă foarte, mă prinsese în drum spre minister. M-am rezemat de un
grilaj și m-am odihnit puțin, fără să bage cineva de seamă.N-am vrut să atrag atenția
nimănui asupra mea. După ce s-au mai micșorat durerile, mi-am continuat drumul. Efortul
va fi fost însă prea mare, căci odată ajuns în birou m-am prăbușit. Și a trebuit să treacă
multă vreme după ce-mi revenisem, până să se găsească o mașină care să mă ducă acasă.
Medicii erau mai toți pe la spitale. Dar am avut norocul să-l găsesc pe doctorul D. Simici,
internist valoros și vecin cu mine. Mi se recomanda un regim sever, cu mai puține ore de
muncă. Aveam, totuși, 60 de ani. Așa că am demisionat din funcția de la minister.
Cu toate că războiul se întețea, țineam încă muzeul deschis. Mi se părea ca o rază
de lumină în mijlocul unei capitale îndurerate; iar publicul se arăta sensibil la acest
sacrificiu. Prin 1943 am început totuși pregătirile pentru evacuarea patrimoniului artistic la
Câmpulung- Muscel.
În aprilie 1944 au început bombardamentele. Aproape zilnic ne vizitau avioanele.
Cu unele pauze, dar și cu răbufniri zilnice, bombardamentele deveniseră regulă.
Sute de avioane brăzdau cerul în bătaia soarelui, ca la paradă, lăsând în urmă foc și pară,
nenorocire și moarte. Cu predilecție era căutat nordul orașului.
Au fost în lunile aprilie și mai treizeci și șase de alarme, mai toate însoțite de
bombardamente. Câteodată oamenii nici nu mai așteptau alarma, ci plecau din oraș dis de
dimineață ducându-se pe câmp ori prin pădurile din jurul orașului. Vreun camion încărcat
până la refuz ori vreo căruță trasă de vreun cal rebegit, duceau ce puteau; către prânz nu se
mai vedea nimeni pe stradă; atmosferă de front.
Copii de toate vârstele trăiau și ei războiul, duși de mână ori în brațele părinților,
prin adăposturi. Când vedeu avioane, se răspândeau speriați în toate părțile, ca un stol de
păsări la ivirea eretelui. Și-n timpul acela alți copii se nășteau căci viața nu poate fi oprită-
n loc.
Când mi se părea că e liniște, plecam la Câmpulung pentru controlul depozitului
evacuat. Dar și în cazul acesta, pe neașteptate, mă întâlneam cu flotilele aeriene și
călătoream sub bombardament. Călătorii părăseau trenul oprit, și se răspândeau ca
potârnichiile prin semănături. Și nici la Câmpulung n-am scăpat de alarme. Una a durat
odată peste două ceasuri…
Bombardamentele din iunie, 17 la număr, au fost și mai distrugătoare decât cele
anterioare. Goana lumii devenise nebunească. Accidentele, din cauza asta, se înmulțeau și
ele. Se mai făceau și eforturi cu alarmele, sporind astfel zăpăceala și confuzia.
La 28 iunie, trei valuri de bombardiere și-au aruncat încărcătura în zona
Ministerului de Externe, apoi la Văcărești, la Arsenal, la triaj etc. În Piața Victoriei, mai
ales, dărâmăturile erau înfricoșătoare. Pâlniile exploziilor se înșiruiau pe lângă calea ferată
până departe de București. Împrejurul Gării de Nord, jalea era de nedescris. Au fost
bombardate sistematic fabricile și marile depozite periferice, acoperindu-se cerul de un
fum gros și negru. O zi apocaliptică.
Iulie ne-a adus alte 16 bombardamente. Depozitul de la Câmpulung fiind în
pericol, l-am mutat la mănăstirea Aninoasa (unde transportasem și sculpturile mai
valoroase), aflată într-o vale ceva mai ferită, spre Curtea de Argeș; credeam că acolo
lucrurile vor fi mai în siguranță.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
Înapoindu-mă noaptea în București, am picat în plin bombardament; incendiile și
rachetele luminau orașul ca ziua. S-a distrus atunci, printre altele, o parte din Spitalul
Colțea. Dacă se duce războiul cu morții din cimitire, de ce nu s-ar duce și cu bolnavii din
spitale?...
Luna lui august. Deocamdată flotilele aeriene și-au schimbat tactica. Se dau alarme
vijelioase, ziua ori noaptea. Valuri de bombardiere pleacă spre noi, dar nu ajung. Ne
ocolesc. Teroarea, enervarea, fuga de moarte continuă. Socieățile particulare își încarcă
funcționarii în camioane, ducându-i în goana mare afară din oraș. Același lucru îl fac și cei
ce dispun de vreun vehicul.
La 10 august, timp de trei ore, țara întreagă a fost terorizată de numeroasele
escadrile ce veneau din toate părțile, fără să ne bombardeze, ceea ce părea a fi mai mult o
demonstrație. O săptămână încheietă ne-au amenințat astfel. Acum mai ales a fost
bombardată cu îndârjire regiunea petroliferă Ploiești.
Până în 1943 nu aveam încă un ajutor de răspundere la muzeu, care să-mi stea
alături la nevoie. Iar când, în sfârșit , mi s-a dat unul, n-a trecut nici-o săptămână și a fost
mobilizat. Așa că rămăsesem tot singur. Dintre laboranți și oameni de serviciu, doi
muriseră pe front: Gheorghe Boțoman și Anton Micloș, funcționari excelenți și regretați
amândoi. Al treilea, Valeriu Cociș, avea paza depozitului evacuat și numai ultimul,
Nicolae Toader, se afla alături de mine, fiindu-mi de mare folos în împrejurările acelea.
De câteva zile nu se mai dăduseră alarme. Parcă se întâmplase ceva. A venit în
sfârșit și o zi luminoasă: 23 August.
La 24 august, spre ziuă, peisajul Bucureștiului s-a schimbat dintr-o dată.
Camioanele încărcate cu formațiuni patriotice treceau mereu spre nord. În Băneasa se
dădeau lupte. Se auzeau bubuiturile unui bombardament imens. În oraș, undeva, răpăiau
mitralierele. La ,,Ambasador”, unde se afla un stat-major hitlerist, urmărit de
bombardierele aeriene dar rămas intact, garda din fața hotelului era întărită și în ținută de
campanie.
Peste drum, între Lido și Simu, închizând strada Franklin, soldații români, de
asemenea în ținută de campanie, făceau front cu ochii ațintiți asupra mișcărilor inamicului.
Bulevardul ajunsese linie de front.
Ai noștri au pus în poziție de tragere un tun de câmp, cu țeava îndreptată spre
,,Ambasador”. După a treia somație, fără altă vorbă, nemții au început să iasă din vizuină
cu mâinile ridicate și cu generalul lor în cap. Erau vreo două sute de ofițeri și trupă ce-și
depuneau armele : puști, revolvere, mitraliere, muniții etc. Un întreg cuib hitlerist fusese
astfel desființat mai înainte de a fi apucat să tragă un singur glonț…
În aceeași zi, spre prânz, s-a auzit din nou alarma. Și aproape în același timp au
apărut bombardiere, de astă dată nemțești. Cât pe aici să mă lovească schijele unei bombe
căzută în apropiere. Rezultatele acestor represalii teutonice? Distrugeri peste distrugeri. La
Ateneu, la muzeul Kalinderu, la hotelul Stănescu, la Athenée Palace, la Adriatica, la
universitate, la ministerul Armatei etc. etc. Atâtea clădiri mari au avut de suferit. Ruinele
umpleau orașul. Ardeau străzi întregi. Numai din curte și de pe cele două clădiri ale
muzeului am strâns peste 350 schije și gloanțe.
După vreo oră s-a dat încetarea alarmei, pentru ca să se revină imediat. Vrăjmașul
își repeta loviturile cu multă îndârjire. Incendii noi izbucnesc peste tot. Alte clădiri sunt
prefăcute în scrum. Toată ziua nu încetează bombardamentele. Alarmele se repetă întruna.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
Dinspre Băneasa și Pipera încep să apară camioane încărcate cu prizionieri
germani. Luptele par să fie crâncene. Orașul a devenit zonă de operații. Pe la orele 21,
după o scurtă pauză, bombardamentul reîncepe. Mi-am petrecut noaptea mai mult în
picioare, în curte, de unde puteam avea o privire mai cuprinzătoare asupra evenimentelor.
25 august. Tensiunea în care mă aflu nu-mi permite să fiu obosit. Faptul istoric ce
se desfășoară în fața noastră, și pe care-l trăim din plin, ne ține treji tot timpul.
Continuă să treacă spre nord noi formații patriotice, oameni în haine civile și cu
brasarde tricolore. Strada e controlată de patrule. Pe la orele opt, primul bombardament.
Din nou foc și pară. La Băneasa luptele continuă. Bombardametul e aprig. Dar spre prânz,
se aude tot mai slab, ca apoi să înceteze cu totul. O fi oare sfârșitul? În tot restul zilei vin
dintr-acolo camioane pline cu răniți și prizonieri germani, escortați de trupele noastre.
Totuși avioanele continuă să ne terorizeze. Sirenele nu mai funcționează, încât trebuie să
stăm mereu cu ochii pe cer, ca să dibuim apropierea vrăjmașului.
Seara, mă lungesc în sfârșit pe sofa, în atelier, lăsându-mi de pază privirea ațintită
prin fereastra largă. Câte un avion se mai aude vag foarte pe sus; antiaeriana îl caută cu
înfrigurare. Pe la miezul nopții, alarmă răgușită. Reflectoare uriașe se-ncrucișează pe cer.
26 august. Dimineața, bombardament spre nord, dar în depărtare. Pe la 7, alarmă
abia înțeleasă. Alte formații patriotice trec în ordine spre nord. Mereu spre nord. Trec și
unități de infanterie, cu arma în cumpănire. Peste câteva ore, cerul se umple de avioane.
Sunt avioane prietene. Trec în valuri și bombardează cuibul hitlerist întărit în pădurea de la
Otopeni. Lumea se simte salvată. Dar după masă iarăși alarmă. Sirenele funcționează din
nou. Hitleriștii reîncep bombardamentul. Coboară în picaj și dau foc. Pagubele aduse în
câteva zile întrec pe cele din tot cursul războiului. Aduc bombe mici, dar multe și cu efecte
mari. În cele din urmă, liniștea pare să se așeze deasupra orașului înecat în praf și ruine.
Viața se normalizează. Începe refacerea. Distrugerile au fost mari, dar un suflu nou
de viață ne sporește puterile. Pictorii și sculptorii, ca și ceilalți artiști, sunt alături de
muncitorii uzinelor și ai ogoarelor.
(va urma)
Interviurile memoriei...
De vorbă cu profesorul Teodor Nedelea (I)
Născut la 1 oct.1950 (h 21:30), comuna Surduc, Jud. Sălaj, absolvent al Universităţii
Bucureşti, Facultatea de chimie, secţia fizică-chimie cu studii post-universitare în domeniul
Relaţii externe şi boli tropicale, dl. Teodor Nedelea este autor şi coautor la 7 cărţi din care
6 de chimie, a peste 70 de studii şi articole, 6 comunicări la nivel naţional, numeroase
probleme de chimie, soluţii, chestionare etc. Toate titlurile publicaţiilor însoţite fiecare de
numele revistei, anul şi pagina, totalizează exact 11 pagini ale unui opis personal
actualizat. A colaborat la Revista de fizică şi chimie, Revista de chimie, Revista Oltul
Cultural, Revista Forum, Revista Școala, Revista Destine, Revista Trepte, ziarele Oltul, Olt
press, Gazeta Oltului, Glasul Adevărului, Tribuna Învăţământului etc.
1. SĂ ÎNCEPEM CU COPILĂRIA ŞI UNIVERSUL EI FABULOS. UNDE V-AŢI NĂSCUT, UNDE AŢI
COPILĂRIT, CE AMINTIRI AVEŢI?
Sunt născut în localitatea Surduc, judeţul Sălaj unde tatăl meu era şeful postului de
miliţie rezultat prin transformarea postului de jandarmi (Memoria Oltului nr. 34/2014).
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Fiindcă vechile cadre ale Jandarmeriei deveniseră necorespunzătoare noului regim, tatăl
meu a fost dat afară cu o adresă pe care scria că este pus ,,în cadrul disponibil‟‟. Rămasă
fără slujbă, familia formată numai din trei persoane a revenit la vatră, adică în satul Sineşti
- Potcoava unde locuise anterior tata, iar mama venea de la Corbu din neamul Diţuleasa.
Citez din memoria mamei care îmi repeta că ea a venit din Ardeal când eu aveam vârsta de
un an,o lună şi trei zile. Am rămas în continuare singurul copil al unor părinţi chinuiţi, fără
surse de existenţă, cu grija cumplită a zilei de mâine. Sufocat permanent cu problemele
supravieţuirii eram un copil trist la care a contribuit şi autoritatea severă a mamei ce
împingea severitatea dincolo de limite rezonabile. Se considera o nefericită şi nu de puţine
ori îmi reproşa că eu sunt vinovatul deoarece exist, fiindcă altfel l-ar fi părăsit pe tata.
Din motive greu de explicat şi nu neapărat de siguranţă, îmi era interzis să mă joc
cu copiii. Casa noastră, situată pe o uliţă oferea un acces limitat jocurilor deoarece lipseau
copiii, care se adunau la şosea. Ieşirile mele la drum erau rare şi bine controlate. În capătul
de la şosea al uliţei mai există şi acum furca fântânii de care trebuia să stau lipit cu spatele
şi să nu mă mişc de acolo. Micile răutăţi ale piticilor mă scoteau din dispozitivul
obligatoriu poruncit de mama şi nu de puţine ori gaşca aplica celui singur pălmuţe sau
pumnişori. N-aveam cui să mă plâng, n-aveam la cine să găsesc sprijin şi întelegere
fiindcă mi se reproşa că eu sunt cel vinovat, că nu stau ,,smirnă”, că altfel copiii n-ar avea
motiv să se lege de mine. Mai venea şi o poreclă nenorocită a bunicii mele care mi se
atribuia şi mie. Bătut şi poreclit în puţinele mele ieşiri la şosea găseam apoi în casă o
atmosferă apăsătoare. De fapt, nu era o casă, ci două cămăruţe amenajate pentru locuit sub
un fânar, iar în a treia încăpere era grajdul pentru vacă şi apoi o aplecătoare ce constituia
coteţul porcului.
Tata era un înţelept uzat de situaţia umilă în care se afla, bombardat de mama că
n-are serviciu. El devenea sensibil la suferinţele mele şi mi-a recomandat să învăţ carte
atunci când voi pleca la şcoală şi cu siguranţă ştiinţa de carte va constitui un scut de
protecţie. Perspectiva învăţăturii era îndelungată şi se impunea efectuarea unor demersuri
urgente. Îmi amintesc că într-una din zile tatăl meu l-a întrebat pe un copil mare de ce mă
loveşte fiindcă sunt şi eu suflet ca şi el şi că nu e bine ce face, nu e frumos etc. Legea
pumnului era dominantă, eu eram singur, fără fraţi, iar gaşca acţiona după legile ei. Mă
durea că gurile copiilor preluau probabil nişte aprecieri ale părinţilor referitoare la hainele
zdrenţuite ale bunicului şi la roţile căruţei legate urât cu multe rânduri de sârmă. Bucuriile
erau scurte şi pot fi numărate pe degete. Prima portocală am primit-o de la sora mamei,
cred că într-o zi de Crăciun şi o mai ţin minte şi acum. Dintr-o jumătate a portocalei am
gustat toţi, iar cealaltă jumătate am păstrat-o pentru a doua zi. În perioada cotelor a venit
perceptorul să pună sechestru pe zestrea sorei lui tata şi mi-a oferit un biscuit pătrat care
mi s-a părut foarte dulce. 2. ŞTIU CĂ IUBIŢI MULT SATUL ROMÂNESC. CE VĂ LEAGĂ DE EL? DE UNDE VINE ACEST
SENTIMENT?
Trăiesc într-un oraş înecat cu asfalt şi betoane. În satul copilăriei mele simt că pot
să respir lejer, că am oxigen suficient şi nu mă sufoc. Acolo nu mă sufocă aerul dar mă
sufocă altele şi simt cum mi se pune un nod în gât. Plapcea şi Osica erau cândva nişte ape
curgătoare limpezi cu sălcii bătrâne pe ambele maluri. Azi sălciile nu mai sunt şi nici
umbra cu mirosul ei plăcut de clorofilă. În lunile fierbinţi de vară radiaţiile solare te
terorizează. Apa unde făceam baie altădată şi nu de puţine ori o înghiţeam, acum e
murdară şi ea curge pe deasupra unui mâl. Nisipul din apă e acoperit cu un noroi
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
fermentabil. Poieniţele cu iarbă crudă pe care călcam desculţ, sunt pline cu cioburi,
tinichele, paie, coceni, bălegar şi multe plastice care urâţesc pământul şi apa. Aveam
atunci un loc arabil unde era grădina de zarzavat. O udam cu găleata direct din Osica şi
arăta ,,ca un colţ de rai”. În capătul grădinii exista un zăvoi mititel unde citeam liniştit şi
visam să scap de sărăcie. Văzând cum arată acum aceste locuri dragi, îmi trec nişte fiori de
groază pe şira spinării.
La o distanţă de câteva sute de metri e calea ferată pe care treceau trenurile în
drumul lor spre altă lume unde aspiram să ajung şi eu. Drumul s-a dovedit lung şi greu.
Parcă aud şi azi zgomotul metalic pe şina de oţel, al trenului 1005 tractat de o locomotivă
Malaxa, cu destinaţia Timişoara. Atunci gara avea pentru călători o sală de aşteptare
curată şi bine încălzită pe timpul iernii. Uşile aveau clanţe şi ferestrele erau vopsite cu o
vopsea lucioasă. Periodic, se vopsea podul care traversează râul, iar operaţia migăloasă o
efectuau nişte oameni curajoşi; ei stăteau suspendaţi având în dotare pensule şi cutii de
vopsea legate cu sfoara de brâu. Acum podul rugineşte încet, dar sigur, gara are geamurile
sparte şi bălăriile cresc în voie printre pietrele dintre linii. Am impresia că trăiesc într-o
republică a bălăriilor. Dimineaţa şi seara curgeau valuri de oameni ce călătoreau spre
Slatina sau Piteşti. Acolo aveau slujbe bune sau rele şi seara se înapoiau având sacoşele
pline cu pâine şi roşii. Azi în gară e aproape pustiu. Drumul până la gară şi înapoi făcea
parte din orizontul meu. Vedeam că e o poartă pe unde intri să ajungi undeva unde
probabil doream să ajung şi eu vreodată.
Satul tradiţional înseamnă pentru mine truda de a efectua manual recoltarea
grâului cu secerile pregătite din timp. Era o operaţie specială de ascuţit care se numea
zimţire. Secerile trebuiau să fie nişte ,,scule performante”. Performanţa o dau nişte
rizuri crestate de ţiganul fierar ce demonstra o bună pregătire în meşteşugul moştenit din
tată în fiu (tot el ascuţea şi fierul plugului după ce îl ţinea în foc până la incandescenţă şi
apoi îl bătea cu ciocanul ca să-l subţieze pentru a reteza uşor brazda). La seceriş, în lanul
de grâu era o căldură dogoritoare fără nici-o adiere de vânt. Apa se încălzea repede şi era
băută direct din ulcioare. Deshidratarea constituia un mare pericol. Se mergea târâş cu
toate inoportunităţile şi n-am auzit că cineva a murit pe câmp, dar nici bine nu putea să-i
fie. Nu pot uita că trebuia să merg desculţ prin ţepi. Ca să evit cuvântul ,,desculţ” ce poartă
titlul unei cărţi căzute în dizgraţie l-aş putea înlocui folosind expresia ,,cu picioarele
neprotejate”. Pentru atenuarea durerilor provocate de înţepături eram sfătuit să calc târşuit
şi aşa făceam până când tălpile se bătătoreau. Câteodată mărăcinii deveneau inevitabili,
dar îi scoteam din carnea piciorului cu un ac de siguranţă pe care îl purtam permanent cu
mine.
La treieratul grâului n-am participat efectiv, dar priveam toate etapele cu multă
atenţie. Batoza era o maşinărie grea, cu roţi metalice masive şi putea fi deplasată folosind
trei perechi de boi. Iadul se dezlănţuia în timpul funcţionării batozei datorită prafului ce
însoţea paiele evacuate. Două femei aveau gura şi nasul acoperit de basmale şi dirijau
paiele folosind furci. Mă întrebam cum pot să respire ele acolo într-un ,, confort ” de talpa
iadului.
Arătura de primăvară îmi aminteşte mirosul de pământ umed al brazdei
răsturnate de plugul cu boi. La începutul aratului, după o brazdă de câţiva metri, tata se
oprea, îşi descoperea capul şi apoi se închina cu faţa spre soare. Mult mai târziu am aflat că
ritualul are semnificaţie ancestrală. Vântul mişca frunzele crude ale porumbului şi aducea
în nări aroma aerului dulceag. Nostalgia rămâne evidentă, acum când avem plămânii plini
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
cu praf şi alte ,,porcării mortale”. Drumul parcurs prin pădure ca să ajung în Corbu la
bunici, era o binefacere. Aerul avea un ceva inconfundabil, mistic, liniştitor, tonifiant şi
mirosul era diferit seara, dimineaţa sau noaptea. Acum pădurea nu mai este, au tăiat-o şi au
vândut-o hoţii cu complicitatea celor care trebuiau s-o protejeze.
De satul copilăriei mele mă leagă în primul rând nişte amintiri şi chiar dacă unele
sunt triste îmi rămân dragi fiindcă sunt ale mele. Cred că acolo a rămas o parte din sufletul
meu. Vara îmi place să merg fără încălţări ca să simt pământul sub picioare. Când calc
nisip sau iarbă umedă savurez cum se egalează potenţialul electric al biocurenţilor în
contact direct cu pământul. În cimitirul satului am mormintele părinţilor mei şi obligaţia
că trebuie să-i vizitez periodic, să stau câteva clipe cu mâna pe betonul rece al crucii.
Aproape de cimitir, pe aceeaşi ulicioară de altădată a rămas o casă modestă aflată în grija
unui vecin şi un câine care mă aşteaptă şi se bucură dacă mă vede. 3. CE SE ÎNTÂMPLĂ AZI CU SATUL STRĂMOŞESC, CU ŢĂRANUL ROMÂN?
Cred că în sat nu mai sunt ţărani, ci nişte oameni răbdători care poartă povara
apăsătoare a grijilor pentru munca pământului. Plătesc prin efort lucrări mecanizate foarte
scumpe şi în final vor fi furaţi de căruţele hoţilor. Preşedinţii ceapeurilor erau nişte îngeri
dacă îi comparăm cu unii responsabili ai asociaţiilor agricole actuale. Aceştia au supt
subvenţiile guvernamentale ca să-şi construiască vile cu etaj, apoi au cumpărat
apartamente şi limuzine copiilor. S-au schimbat multe în satul meu. La nunţi predomină
interesul financiar, iar pomana pentru morţi se face cu un meniu de nuntă. Deocamdată la
pomeni lipsesc lăutarii. 4. CARE AU FOST ETAPELE DEVENIRII DVS. INTELECTUALE ŞI PROFESIONALE? CE OAMENI V-AU
MARCAT FORMAREA INTELECTUALĂ?
Am intrat în clasa I pe 15 septembrie 1957, o zi pe care n-o pot uita din cauza
ploii torenţiale. Cred că în clasa a V-a am suportat consecinţele dure ale acţiunii de
colectivizare în forţă a agriculturii. Cu acordul meu părinţii au părăsit domiciliul şi am
rămas să dorm singur, să dau hrană şi apă la vacă, să-mi fac focul că era iarnă şi să
frecventez şcoala. Doamna dirigintă le-a spus colegilor mei că eu sunt un ,,sabotor” şi apoi
l-am întrebat pe tata ce înseamnă să fii sabotor. Pe bietul tata nu-l angaja nimeni, am aflat
târziu că pe coperta dosarului său personal era scris un indicativ urât care m-a afectat şi pe
mine (n-am fost acceptat pentru liceul militar etc.). În clasa a VII-a am văzut pentru prima
dată cum arată coperţile unei cărţi de chimie. Era o carte realizată în condiţii grafice
impecabile, având coperţi dintr-un material plastic de culoare albastră. Profesorul de
biologie (Constantin Ivana) preda şi chimia, se pregătea pentru fiecare lecţie, ne dicta şi
explica bine, îl apreciam că este un om corect, cinstit şi drept. Autoritatea profesională a
dânsului şi a profesorului de geografie (Ion Dragomir) au contrabalansat puternic
aprecierile nefavorabile primite din partea doamnei diriginte. Nu pot uita forma specială a
cifrei 2 pe care o făcea primul meu profesor de chimie. Am asimilat modelul cifrei şi-l
reproduc acum cu multă plăcere în amintirea acelui om. După absolvirea clasei a VIII-a
norocul a fost de partea mea. La înscrierea pentru examenul de admitere în liceu nu mai
era obligatorie o adeverinţă că părinţii sunt colectivişti. După promovarea examenului
bucuria familiei era mare pentru că primeam lunar o cartelă de pâine neagră. Erau zile
apăsătoare pentru supravieţuirea familiei. Întâmplarea a făcut o surpriză de care se leagă
viitorul meu profesional. Un coleg de clasă primise de la ,,cartea prin poştă” o culegere de
chimie care nu-i trebuia şi mi-a dat-o mie. Spre sfârşitul clasei a IX-a, mai precis în ziua de
Florii reuşesc să obţin locul 3 la faza regională a olimpiadei de chimie organizată în Piteşti.
De-atunci au început sa-mi crească aripi ca să prind în anii următori locul 1 la etapa
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
judeţeană (apăruseră judeţele prin dispariţia regiunilor) şi în ultimul an al liceului un
premiu special la faza republicană din Bucureşti. Revista de fizică şi chimie m-a ajutat
foarte mult. Rezolvam şi propuneam probleme, lucram zi şi noapte, devenisem un
împătimit al calculelor chimice. Găsisem refugiul, locul unde mă simţeam bine îl
constituiau paginile revistei şi ale culegerilor. Eram bolnav dacă nu-mi aducea poştaşul
revista. Nu mâncam până nu o parcurgeam în grabă urmând să lucrez după aceea
săptămâni întregi fără să-mi scape nimic. Era contactul meu cu lumea care mă accepta şi
nu-mi reproşa nimic. Reţin şi acum numele unor colaboratori ai revistei pe care nu i-am
văzut niciodată. Îmi plăcea să cred că ne cunoaştem, că şi ei ştiu de mine, că nu mai sunt
izolat. Odată am recunoscut revista după mirosul ei de hârtie proaspătă; era ascunsă de
mama mea sub o pernă, ca mai întâi să mănânc şi apoi s-o răsfoiesc cu sufletul la gură.
Naveta către liceul din Potcoava am făcut-o numai pe picioare; în fiecare zi câte 3
kilometri la ducere şi tot atâţia înapoi spre casă. Chiar dacă ploua cu găleata, cu fulgere sau
trăsnete, plecam pe drumul meu, fără palton sau pelerină. Un palton am avut abia în clasa a
XII-a (am fost prima promoţie cu 12 clase). După ploaie hainele se uscau direct pe mine şi-
mi aduc aminte precis că în clasa a X-a n-am avut nici-o absenţă . 5. CUM ERA FACULTATEA PE VREMEA STUDENŢIEI DVS., ÎN COMPARAŢIE CU CEEA CE ÎNSEAMNĂ
AZI ÎNVĂŢĂMÂNTUL UNIVERSITAR?
Am intrat la facultatea de chimie rezolvând nişte subiecte de examen care mi s-au
părut extrem de simple (singurul an cu 6 candidaţi pe loc). Mediul universitar de atunci
impunea respect fiindcă era un mediu academic. Am audiat cursuri de înaltă ţinută
ştiinţifică finalizate cu examene exigente. N-am auzit şi n-am văzut ca, cineva din colegii
mei să promoveze examenul fără un minim de cunoştinţe. Am remarcat totuşi că mulţi
veniseră nu din pasiune pentru chimie, ci ca să facă o facultate. Ei apreciau laudativ
primele prelegeri, iar eu eram deja un burduf ajuns la saturaţie. Acomodarea s-a desfăşurat
greoi şi într-un timp îndelungat. Multe informaţii mi se păreau inutile şi le contestam în
tăcere. A urmat avalanşa cursurilor ce trebuiau înghiţite şi digerate repede. În anii următori
au apărut profesori cu altă deschidere care ne mângâiau cu privirea. Noul decan făcea
naveta la Paris ca să ţină cursuri la Sorbona. Am citit că în timpul mişcărilor contestatare
ale studenţilor francezi, pe zidurile Sorbonei scria cu litere mari „Profesori, voi ne
îmbătrâniţi!”. Trei colegi am locuit mereu în aceeaşi cameră toată perioada facultăţii. Toţi
veneam din mediul rural şi ne cunoşteam din foile Revistei de fizică şi chimie. Doi au
ajuns mari profesori universitari, iar unul a insistat mult să merg la el lector. Am rămas tot
prieteni, vorbim la telefon, ne vedem rar. Am fost totdeauna bursier, la cantină era un loc
de răsfăţ şi diversitate. Frecventau cursurile mulţi studenţi străini. Un student sud-american
locuia împreună cu un coleg al meu şi l-am găsit odată plângând, cu nişte reviste întinse pe
pat. Îi sosise corespondenţa din ţara lui şi aflase că un „compatriot” fusese împuşcat şi
fotografia respectivului era tipărită în revistele primite. După ce s-a liniştit zicea că el îşi
dorea ca revoluţia lui să fie o revoluţie a oamenilor tineri. Scenariul cu tineretul băgat în
faţă s-a repetat peste zeci de ani şi la noi.
Dacă terminam facultatea cu un an mai devreme prindeam repartiţie într-un oraş mare
şi chiar în Bucureşti. Şi atunci legile erau concepute cu interes; una din ele avea ca
dedicaţie specială să rezolve repartizarea pe post a unor copii de persoane sus-puse
(bineînţeles că pe lângă ei prindeam trenul şi noi, ceilalţi). În anul următor au apărut
interdicţii severe la intrarea în localităţile urbane considerate „oraşe închise”. Media
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
generală peste 9 constituia o condiţie de repartizare în oraş şi asta m-a ajutat să vin în final
la Liceul Agroindustrial Slatina, după ce visasem Combinatul Petrochimic Piteşti.
Spiru Haret, Ilie Murgulescu, Mircea Maliţa şi alţi miniştri ai învăţământului au
intrat în legendă. Academicianul Murgulescu (chimist) a venit până în ultima zi la facultate
cu autoturism Trabant, modest e puţin spus. Vremurile s-au schimbat, acum miniştrii noştri
folosesc elicopterul. În învăţământ avem o generaţie de dascăli dezamăgiţi care nu mai pot
să întreţină forţa germinativă a şcolii. Dispar exemple, dispar modele, se prăbuşesc statuile
marilor personalităţi. E un teren alunecos, favorabil afirmării non valorilor, udat cu lăturile
turnate în capul marilor personalităţi ale neamului românesc.
6. E BINE CĂ EXISTĂ ŞI LA SLATINA FACULTĂŢI? ŞI NU NUMAI LA SLATINA…
Teoretic s-ar putea spune că orice şcoală sau facultate nou înfiinţată este bine venită
şi că ar putea fi un focar de cultură. Practic, majoritatea facultăţilor nou înfiinţate scot
analfabeţi cu diplomă. Nu e o apreciere fără suport, e una reală şi susţin că există şi
excepţii. Notele nu au acoperire în cunoştinţe. Absolvenţi de facultate nu cunosc lucruri
elementare, sunt habarnişti, nu sunt capabili să înţeleagă şi să explice. Stau la pândă şi
când găsesc culoar favorabil atacă în forţă ,, generaţia expirată”. Prind curaj revoluţionar
dacă politicienii vorbesc despre promovarea tineretului. Toţi , dar absolut toţi se consideră
capabili şi îndreptăţiţi fiindcă ,,au cartoane”. E o realitate şocantă. Cei cu relaţii, cu bani şi
tupeu demolează totul în calea lor. Pentru ei nu mai există lege şi bun simţ. E ca-n junglă.
Dacă victimele urlă nu le-aude nimeni, totul se vinde şi se cumpără cu sprijinul
autorităţilor care îşi protejează cotizanţii. Există o solidaritate de haită. Totdeauna
mediocrităţile se asociază împotriva valorilor şi îşi acordă sprijin reciproc (valorile
muncesc în tăcere şi nu se pricep să urzească intrigi). Alţii atacă împreună cu rudele, cu
părinţii, e lupta pentru supravieţuire, pentru ocuparea posturilor căutate cu lumânarea şi
arvunite consistent.
7. CUM AU FOST ÎNCEPUTURILE CARIEREI DVS. DIDACTICE? VORBIŢI-NE DESPRE CĂRŢILE DVS!
CARE SUNT NEMULŢUMIRILE PROPRII?
Am avut şansa ca directorul liceului (ing. Emil Iacob) să fie un om deosebit căruia îi
port stimă şi respect pentru tot ce a făcut pentru familia mea. Cu sprijinul dânsului am
primit apartament din fondul proprietăţii de stat şi serviciul soţiei. Este şi naşul meu, m-a
cununat şi mi-a botezat copiii.
Ca să compensez lipsa de performanţă a elevilor m-am apucat să lucrez serios;
studiam singur ca să nu-mi pierd antrenamentul. Am conceput numeroase probleme, am
scris articole şi cărţi, participam la reuniuni ştiinţifice, la simpozioane judeţene, naţionale
etc. În scurt timp devenisem un profesor cunoscut şi apreciat. Am văzut Marea Neagră
pentru prima data la vârsta de 25 de ani ca o auto-recompensă pentru finalizarea primei
cărţi. Pe vremea aceea multe din subiectele Olimpiadelor de chimie erau alese de
inspectorii ministerului din publicaţiile mele. Două facultăţi de medicină selectau periodic
probleme pentru examenele lor de admitere din cărţile scrise de mine. Formularea unei
probleme de chimie care să dureze în timp seamănă cu cizelarea unei opere de artă. Dacă e
bine gândită rezistă intemperiilor şi nu se demodează. Chimia nu e ca politica (La
olimpiada chimiştilor din ianuarie 2009 am fost plăcut surprins că două probleme erau
preluate de minister din prima carte a mea editată în anul 1977. M-am bucurat că după
aproximativ 30 de ani problemele concepute de mine sunt încă actuale, prezintă interes,
sunt încă viu prin ele, deşi reprezentanţi ai generaţiei de forţă financiară mă consideră
mort). O perioada lungă am fost adeptul unor probleme complicate care să solicite cu
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
insistenţă circuitele neuronice. Erau probleme ce se adresau elitei ştiinţifice din domeniu.
Mă încerca un sentiment de ruşine dacă intenţionam să cobor standardul sub un anumit
nivel. Am renunţat brusc după ce priveam îndelung o haină de damă foarte scumpă,
expusă într-o vitrină a unui magazin din capitală. Preţul hainei era egal cu un autoturism
nou din acele vremuri şi mă întrebam dacă exista cumpărători, consumatori pentru astfel de
marfă. Asociam imaginar că problemele meşterite de mine ca şi haina contemplată pot fi
de folos unui segment restrâns de persoane. Eu învăţasem calculele chimice trudind singur
pe cărţi accesibile. Fără asemenea cărţi n-aş fi avut nici-o şansă. Din acest motiv am trecut
la elaborarea unor probleme simple, pe înţelesul tuturor, ca să vin în ajutorul celor mulţi.
Doream să demonstrez că n-am uitat de unde-am plecat. Din nenorocire există semeni ai
noştri care ştiu precis unde vor să ajungă, dar uită în mod intenţionat de unde-au pornit.
Am plătit această mentalitate deoarece contractul cu editurile mă obliga la colaborare cu
alţi autori. Dânşii sprijineau interesele liceelor din centrul capitalei unde frecventau elevi
meditaţi de la vârsta păpuşilor. Eu căutam să-i conving cu argumente concrete susţinând că
valoarea unei cărţi poate fi apreciată măsurând gradul ei de utilizare. Era o luptă inegală şi
nu totdeauna am reuşit să-mi impun punctul de vedere. Treptat consecinţele s-au agravat şi
azi cu durere în suflet spunem un regretabil adio „copiilor de ţărani”. Mulţi autori
contemporani vor să demonstreze elevilor cât de deştepţi şi de subtili pot fi ei. N-are
importanţă că nimeni nu mai înţelege nimic şi cunoştinţele formează un melanj aiurea.
Copiii se sufocă sub privirile noastre neputincioase şi ale părinţilor disperaţi. Acum
neştiinţa de carte a elevilor este înlocuită cu teancul hârtiilor pregătite şi păstrate în
portofoliu. Înainte elevii învăţau multă carte şi profesorului i se cereau mai puţine hârtii.
INCURSIUNEA LUI ALEXANDRU MACEDON LA SIGIBIDA- GROJDIBODU
Nicu Vintilă-Sigibida
Ceea ce a înfăptuit Alexandru Macedon în istoria omenirii într-o perioadă relativ
scurtă şi la o vârstă când alţii de abia îşi stabilesc o cale de urmat în viaţă, a uimit şi încă
uimeşte întreaga lume.
Urmaş direct al regelui Filip al II-lea al Macedoniei şi al altor înaintaşi din dinastia
Argeazilor, Alexandru al III-lea, supranumit şi Cel Mare, îşi începe domnia la vârsta de 20
de ani, după ce a fost asasinat tatăl său în anul 336 î.e.n. Până la această dată dovedise prin
fapte şi purtare că este şi va fi un demn conducător de oşti, de stat şi de popoare. Uvertura
măreţelor sale victorii din Asia va fi consumată în nordul Macedoniei pe pământurile
tracilor şi ilirilor imediat după înscăunarea lui ca rege al Macedoniei.
Animat de dorinţa de a porni şi câştiga un război cu cel mai temut imperiu ce
ameninţa de sute de ani Grecia şi Macedonia, Imperiul Persan, Alexandru Macedon a
considerat că este bine să lase în paşnică supunere popoarele de la sud de Dunăre care
încercau să iasă de sub tutela Macedoniei unde le adusese Filip al II-lea.
Aflând că tribalii, un popor tracic, cu teritoriul pe malul drept al Dunării până la
munţii Haemus (actualii Balcani), începând de pe valea Timocului până dincolo de Isker
(Lyginos), având capitala la Oescus (actual Ghighen), vis-a-vis de oraşul Corabia din
judeţul Olt, fost Romanați, precum şi ilirii (actuala Serbia şi Albania) s-au răsculat
împotriva Macedoniei, adună o armată mică numeric, formată din infanterie şi cavalerie,
pornind imediat spre Dunăre pentru a-şi asigura liniştea în zonă şi a cere acestora o
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
contribuţie în oaste pentru luptele ce vor urma pe teritorii străine şi puţin cunoscute din
Asia.
Această primă incursiune, primă faptă de luptă a lui Alexandru Macedon a fost
reţinută în istorie datorită scrierilor unor însemnaţi istorici ai momentului şi îndeosebi ale
lui Arianus, care deşi a trăit în urmă cu 400 de ani după aceste evenimente, a preluat
relatările lui Ptolomeu, fiul lui Lagos, fost general-diadoh al lui Alexandru Macedon şi,
după moartea acestuia, rege al Egiptului şi Asiei.
Relatarea lui Flavius Arianus, deşi aparent plină de amănunte, nu cuprinde
suficiente dovezi ale traseului urmat de armata lui Macedon şi nici zona unde a ajuns şi s-a
luptat cu Sirmos, regele Tribalilor, lăsând loc unor confuzii şi unor interpretări subiective
ale istoricilor, dar şi ale amatorilor de istorie.
Majoritatea părerilor publicate de aceştia au imaginat trasee departe de adevăr şi
departe de realitate, propunând variante care purtau armata macedoneană pe căi ocolite şi
lungi de sute de kilometri fără să aibă în vedere că Alexandru a fost crescut şi educat de
cel mai bun instructor macedonean, Leonidas, în stil spartan şi nu pregeta să accepte un
traseu mai dificil, dar mult mai scurt care să-i permită rezolvarea conflictului într-un timp
foarte redus, presat fiind de evenimentele din Macedonia, dar şi de graba pregătirii
campaniei spre Imperiul Persan.
Vasile Pârvan şi Grigore Tocilescu au propus ca traseu şi zonă dunăreană
terminus a expediţiei partea dobrogeană de la Silistra spre Marea Neagră sau Zimnicea,
mai spre vest. Un alt autor în revista Magazin istoric a încercat să demonstreze că de fapt
Alexandru Macedon a ajuns la Zimnicea. O altă autoare a propus ca variantă posibilă
ajungerea lui Alexandru Macedon la Celeiu-Olt, unde se află cetatea Sucidava. Această
ultimă variantă este în opinia mea singura care se apropie de realitate cu inexactităţile
geografice de netăgăduit.
Contrazic aceste variante nu din subiectivism sau din spirit de frondă, ci mă bazez
exclusiv pe descrierea făcută de Arianus în lucrarea sa Anabasis, precum şi pe zona pe
care o propun.
Toţi autorii variantelor publicate au acceptat traseul lui Alexandru începând de la
Pella, fosta capitală a Macedoniei, până la intrarea în zona Traciei (teritoriul actual al
Bulgariei), iar de aici au purtat armata mult spre est, deviind nepermis traseul posibil şi
obligându-l, ipotetic, pe Macedon să parcurgă trasee care în ultimii 1000 de ani au fost
stabilite şi făcute circulabile, neglijând cel mai scurt şi mai drept traseu posibil,
interpretând în manieră personală sau partizană scrierea lui Arian.
Arian descrie astfel traseul lui Alexandru Macedon: „Pornind de la Amfipolis,
Alexandru a dat năvală în Tracia tracilor autonomi, lăsând la stânga lui cetatea Filipi şi
muntele Orbelos. După ce a trecut râul Nestos, se povesteşte că, în zece zile, a ajuns la
muntele Haemus”.
Până aici nimic de comentat, doar de explicat. Alexandru porneşte de la Amfipolis
şi nu din capitala Macedoniei, Pella, care era mai spre vest de acest oraş, acum fiind numit
Neohori în nordul Peninsulei Calcidice, la gura fluviului Strymon în limba greacă şi
Struma în limba bulgară.
Tracia tracilor liberi, mai precis tracii autonomi, erau triburi de munte care-şi
menţineau independenţa spre deosebire de cele de la şes.
Cetatea Filipi, amintită de Arian, a fost un oraş din Tracia la graniţa cu Macedonia
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
care iniţial s-a numit Crenides, dar Filip al II-lea i-a dat numele său după ce l-a cucerit în
anul 358 î.e.n.
Philippi este situat la o mică distanţă (60 km) la nord de actualul oraş Kavala de pe
malul Mării Egee, vis-a-vis de insula Thassos şi după spusele lui Arian lăsând în stânga
acest oraş şi muntele Orbelos (Pirin) Alexandru s-a îndreptat spre nord-est, înspre râul
Nestos (Mesta). Muntele Orbelos este de fapt un masiv muntos situat între Macedonia şi
Tracia, azi Grecia şi Bulgaria, numele actual fiind munţii Pirin.
Muntele Haemus, este un lanţ de munţi, un masiv muntos care este cunoscut azi ca
munţii Stara Planina sau Balcani conform numelui dat de otomani după cucerirea
Bulgariei, adică Munții Păduroși.
De la această descriere, Arian sare peste posibilul traseu parcurs de Alexandru şi se
opreşte cu descrierea luptelor în trecătorile muntelui Haemus, în Balcanii actuali.
Se cunoaşte din geografia Bulgariei că lanţul de munţi din sudul ţării poartă
numele de Rodopi, iar lanţul nordic al munţilor poartă numele de Balcani (Stara Planina).
Voi încerca să demonstrez, cu argumente de teren (subsemnatul am parcurs aproape
întreg acest traseu), traseul urmat de Alexandru înspre statul şi capitala tribalilor, care,
repet, era la Oescus pe malul Dunării în corespondenţă acum cu oraşul Corabia şi satul
Celeiul din judeţul Olt, fost Romanaţi.
Parcurs pe teren şi privit pe o hartă fizică şi geografică a Bulgariei, hartă realizată
în relief (tridimensional) traseul este lesne observabil şi acceptat ca atare întrucât relieful
permitea deplasarea armatei şi a tehnicii de luptă inclusiv a cavaleriei pe un drum accesibil
şi, ce era mai important, existenţa permanentă a unui curs de apă, indispensabil trupelor şi
cailor. Traseul pe care a fost purtat Alexandru de ceilalţi autori era arid, muntos, greu
accesibil şi lipsit în cea mai mare parte de surse de apă. Pe traseul propus de mine, în urma
multelor verificări, există două râuri mari şi importante care se continuă unul din celălalt,
oferind o albie bună de parcurs, vegetaţie pentru cai, drum accesibil şi se încadrează în
descrierea lui Arian.
Tracii liberi, tracii autohtoni, tracii independenţi, se cunoaşte din istorie că îşi
aveau teritoriul în sudul Traciei la graniţa cu Macedonia care şi ea iniţial a făcut parte din
marele neam al Tracilor, şi anume de la munţii Pirin până aproape de Plovdiv la est şi
Sofia la nord.
Alexandru Macedon, trecând râul Nestos (Mesta) şi-a continuat marşul pe malul
drept al acestuia spre nord cu puţină abatere spre vest după cursul şi meandrele acestui râu
ajungând la poalele sudice ale munţilor Rila vecini cu masivul Rodopi unde azi este
localitatea bulgărească Iacorida apoi trecând prin pasul (trecătoarea) Avramova-Sedlovina
puţin spre est şi ocolind masivul Rila s-a îndreptat spre Sofia actuală, fostă Serdica în
antichitate, la est de aceasta, părăsind la izvoare râul Mesta şi continuând de la izvoare
râul Isker (fost Lyginos) până la vărsarea acestuia în Dunăre unde era capitala tribalilor şi
reşedinţa regală a lui Sirmos.
Ajungând în pasul Novi-Iscăr şi Svoghe din munţii Haemus (Balcani) până la
Izdrimeţ, Alexandru a întâmpinat rezistenţa tracilor păstori şi a tracilor independenţi
pregătiţi pentru a zădărnici ocuparea de către armata invadatoare a culmii Haemusului pe
unde acesta urma să treacă.
Alexandru ieşind victorios din această luptă unde a fost ajutat şi de agriani,
populaţie tracă, ce locuia în vestul actualei Bulgarii ( şi acesta fiind încă un element de
convingere că traseul lui Alexandru a fost mult înspre vest de presupusele trasee ale
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
celorlalți autori, fiind ei chiar și Vasile Pârvan, care, om fiind, avea dreptul să greșească),
acesta a continuat mersul spre Oescus pe firul apei râului Isker care îi era prielnic pentru
armată şi cavalerie în special: „Astfel ajunse la malul Lyginosului, cale de trei zile de la
cursul Istrosului (Dunăre), dacă mergi în direcţia munţilor Haemus”.
În această descriere Arian pomeneşte de râul Lyginos care nu a fost localizat până
în prezent în partea nordică a Bulgariei, dar care nu poate fi altul decât râul Isker actual,
aflat în această zonă şi la trei zile de Istros, adică de Dunăre, cum era aceasta denumită în
antichitate pe intervalul dintre Porţile de Fier şi Marea Neagră.
Sirmos, regele tribalilor, a expediat femeile şi copiii la Dunăre, spunându-le când
vor ajunge acolo, să treacă fluviul pe unul din ostroavele lui numit Peuce.
De aici, apar alte confuzii în stabilirea traseului lui Alexandru deoarece în istorie
este cunoscut acest nume de Peuce ca fiind al Insulei Şerpilor de la vărsarea Dunării în
Marea Neagră, ceea ce era imposibil ca poziţie geografică şi aşezare a tribalilor, dar şi ca
traseu pentru armata macedoneană. Știm din istorie că în zona dobrogeană au viețuit mii de
ani sciții, alt trib tracic, iar Tribalii au fost localizați pe porțiunea de teren din imediata
vecinătate a Dunării spre sud până la munții Haemus cu hotarul estic situat undeva în zona
Zimnicea și cel vestic până la râul Drava în Serbia actuală.
Majoritatea autorilor au căutat acum, în perioada contemporană, acest ostrov şi
unii l-au situat la Ostrov-Silistra, alţii la insula Belene dintre Turnu Măgurele şi
Zimnicea, iar alţii la Celeiu (Sucidava). Nici una din variante nu este reală şi nici posibilă.
În primul rând Alexandru nu avea ce căuta la Silistra (Durostorum) şi nici la Belene care
este la o distanţă de peste 30 km vest de Zimnicea, iar la Celeiu nu a existat un ostrov pe
Dunăre. Ori Arian afirmă că acest ostrov era vis-a-vis de un oraş cetate de pe malul stâng
al Dunării pe teritoriul geţilor la o depărtare de o pasarangă (echivalentul actual a 5,5-6,0
km).
Singura posibilitate demonstrată istoric şi geografic este zona Dolni-Vadin din
Bulgaria şi Grojdibodu (Sigibida) din Dacia - (România).
Venind pe cursul râului Isker până aproape de capitala tribalilor, Oescus,
Alexandru a fost nevoit să nu intre în acest oraş-cetate deoarece Sirmos a evitat a-l expune
atacului şi eventual distrugerii sale şi s-a îndreptat cu armata 20 de km spre vest,
aşteptându-l pe Alexandru în dreptul acestui singur ostrov existent pe Dunăre. Ostrovul a
existat până în sec. 18 în mijlocul Dunării când datorită colmatării braţului dinspre Dacia,
s-a unit cu teritoriul acestei ţări care acum se numea Ţara Românească.
Există un document oficial din acea vreme care vorbeşte de un diferend între
domnul Ţării Româneşti şi Sultanul de la Istanbul privind apartenenţa de fapt şi de drept a
teritoriului, diferend tranşat în favoarea Ţării Româneşti (Memoria Oltului şi Romanaţilor,
nr. 46/2015). Acest document a fost comentat şi publicat de subsemnatul în Anuarul
Institutului de Studii şi Cercetări socio-umane „C. S. Nicolăescu-Plopşor” din Craiova,
aparţinând Academiei Române în nr. 5/2004.
Distanţa de la acest ostrov, care ulterior a purtat numele de Prundul Vadinului- şi
acum poartă acelaşi nume- până la fostul mal al Dunării unde era situată cetatea-oraş
Sigibida pe care Alexandru, cucerind-o după părăsirea ei de către geţi şi tribali, a distrus-o
din temelii, după ce a luat toate bunurile părăsite de aceştia, deci această distanţă este de
5,5-6,0 km, ceea ce ne întăreşte convingerea că numai şi numai aici a putut trece
Alexandru Dunărea şi nu în locurile arătate de ceilalţi autori. Aici exista şi un vad de
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
trecere al Dunării amintit în istorie de la care satul Grojdibodul îşi trage numele (Vadul
Vitelor).
Am fost personal la Zimnicea şi Belene să verific veridicitatea susţinerilor
autorului respectiv şi am constatat că vis-a-vis de cetatea Zimnicea nu a existat nici-un
ostrov, iar distanţa actuală de la Dunăre până la cetate este de 700 de metri, ştiind că de
fapt la acea vreme Dunărea curgea chiar pe lângă malul cetăţii. Afirm acest lucru deoarece
s-a demonstrat ştiinţific faptul că în emisfera nordică toate apele curgătoare se abat,
erodează, spre dreapta, modificându-şi în timp cursul.
La Celei (Sucidava) de asemenea nu a existat nici-un ostrov pe Dunăre, iar
distanţa actuală de la Dunăre la cetate este de 350 metri, nicidecum 5,5-6,0 km.
Se ştie că în dreptul localităţii Grojdibodu, Dunărea a avut două braţe care se
uneau la Celeiu şi între ele erau mai multe ostroave aşa cum descrie Arian, ostroave care
s-au păstrat în timp chiar după ce braţul dinspre nord s-a deplasat, unindu-se cu cel de la
sud, dar s-a format balta Potelu ce avea mai multe ostroave mari în interior şi care erau
cultivate cu cereale.
Ceea ce descrie Arian ca fiind culturi de grâu cu tulpina înaltă care ascundeau cai
şi călăreţi, nu era grâu, ci mei, plantă cultivată din abundenţă în acea perioadă, grâul fiind
cunoscut mai târziu în zonă.
Se ştie din descrieri istorice despre existenţa cetăţii Sigibida în această zonă, cetate
încă nedescoperită datorită lipsei de interes şi a comodităţii arheologilor şi istoricilor, dar
şi a lipsei de fonduri băneşti. Subsemnatul am o colecţie foarte bogată de material
arheologic din acest loc din perioada neoliticului, iar ceea ce este mai important am
descoperit un ciob dintr-un vas ceramic pe care este scris cuvântul Sigibida cu litere din
greaca veche. Am publicat, comentând inscripţia acestui ciob, în Anuarul Academiei
Române nr. 4/2003. Arian expune faptul că, cetatea existentă pe malul getic era slab
fortificată şi este uşor de crezut deoarece de la Dunăre până la cel mai apropiat munte,
înspre nord, sunt de parcurs peste 150 de km, deci era foarte greu să fie adusă piatra
necesară construirii zidurilor cetăţii. La fel, istoria consemnează pentru această zonă
existenţa cetăţilor (întăriturilor) construite din lemn şi pământ, ceea ce demonstrează
inexistenţa urmelor acestor cetăţi, nefiind bucăţi de piatră care să reziste în timp.
Chiar și celebra cetate Troia a fost construită din ziduri de pământ bătut, de
chirpici, cărămizi și foarte puțină piatră în toate etapele (9) de dezvoltare de-a lungul
istoriei sale. Am vizitat personal Troia și am rămas decepționat de ce am văzut acolo,nici
urmă din măreția unei cetăți așa cum a descris-o Homer. Aplicând aceste argumente pe
hartă putem observa că se suprapun perfect itinerariului lui Alexandru Macedon de la
Amfipolis la Sigibida (Grojdibodu). De altfel, Alexandru a fost însoţit de mulţi ostaşi şi
conducători ce au luptat sub Filip al II-lea şi care, posibil, cunoşteau traseul din incursiuni
anterioare ale lui Filip când a cucerit teritoriile nordice ale tribalilor şi ilirilor, călăuzindu-l
pe un drum cunoscut. Aceasta este singura variantă posibilă şi viabilă şi în totală
contradicţie cu celelalte afirmaţii.
Prezentul articol este un scurt rezumat al relatărilor detaliate din cartea mea
intitulată „Alexandru Macedon la Sigibida-Grojdibodu” care cuprinde peste 400 de
pagini cu hărţi şi ilustraţii istorice. De menţionat că Alexandru Macedon este primul
comandant de oşti, primul şef al unui stat care a trecut Dunărea pe teritoriul Daciei
(Geţilor) în acea perioadă, cunoscând ulterior mulţi alţi asemenea conducători de imperii şi
seminţii migratoare, dar el a fost primul.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
Olteni în arhivele radioului
În arhiva Societăţii Române de Radio se păstrează textele unor conferinţe din
perioada interbelică prezentate la microfon de oameni de cultură olteni. Aceste texte,
rămase până astăzi inedite, altele deja prezentate cititorilor noştri (Memoria Oltului şi
Romanaţilor nr. 50/2016)- vin să completeze personalitatea acestor creatori,
dezvăluind feţe nebănuite ale preocupărilor lor. Prezentăm în continuare două texte
citite la radio la 22 iunie 1935 şi 3 noiembrie 1935 de către scriitorul romanaţean
Mircea Damian (Memoria Oltului nr. 13-14/2013; 29, 30, 32/2014; 38, 46/2015; 47-
50/2016). De menţionat că descrierea împrejurimilor Capitalei este făcută de un
cunoscător, autorul volumului Bucureşti, apărut în acelaşi an 1935.
Manuscrisele se păstrează în arhiva S.R.R., dosar 10/1935. În reproducerea
textului am respectat grafia epocii.
Ion Tîlvănoiu, Nicu Petria
ÎMPREJURIMILE BUCUREȘTILOR- Snagovul
Mircea Damian
Vi s‟a‟ntâmplat, desigur, și
dumneavoastră, să cunoașteți oameni
care n‟aveau idee de cutare Parc de
lângă proprietatea lor, sau de cutare
monument istoric, vizitat aproape
zilnic de turiști și de curioși. Târziu
de tot și îndemnați de cunoscuți, caută
și ei să-și cunoască vecinii și
împrejurimile, să se mire, să admire și
să se crucească: „ia uite, domnule, să
stau eu o viață de om lângă astfel de
minunății, și să nu le fi văzut
niciodată...”
Să nu vă mirați, cum dealtfel nu
ne mirăm nici noi: sunt mii de
bucureșteni care n‟au fost, bunăoară,
niciodată într‟un muzeu, care n‟au
călcat în viața lor într‟un restaurant de
la Șosea, și care n‟au habar că există
în București... foișoru‟ de foc.
Dealtminteri, este lucru știut, și dacă nu e știut, să se știe acuma: există provinciali care
cunosc de o sută de ori mai bine Capitala Țării, decât un bucureștean născut aci, care
cunoaște numai piața cartierului, casa, biroul și Moșii. Dacă îl întrebi unde este cutare
cartier sau cutare stradă sau cutare monument, sau dacă nu a vizitat cutare expoziție sau
muzeu, - îți răspunde că nu știe, pentrucă n‟a avut vreme să umble și să cunoască...
Să ne mai întrebăm atunci dacă bucureșteanul cunoaște împrejurimile Capitalei?
Dacă, mânat de curiozitate sau de năduful lui Iulie a trecut vreodată barierele ca să răsufle,
ca să vadă un cer mai larg, iarbă verde și să asculte un ciripit de pasăre și să vdă un copac,
Mircea Damian văzut de Neagu Rădulescu
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
un copac natural și proaspăt, fără praf pe frunze și fără noroi pe trunchi, cu crecile toate și
cu umbră deasă?...
... Nu, Bucureșteanul nu este un condamnat. Sau dacă este, - e un condamnat care
și-a dat singur pedeapsa, care s‟a condamnat el pe sine la o viață vegetală, la o viață al
cărei orizont sunt zidurile Cetății și ale biroului în care lucrează. Iar când are un moment
liber se duce la bodegă. Nici măcar în Cișmigiu nu se duce, nici măcar la Șosea sau în
parcul Carol sau în parcul Grădinii Botanice sau în oricare alt parc sau grădiniță din
București, unde găsește, totuși, alt aer, alt soare, mai puțin praf și mai multă liniște...
La Șosea nu se duce, pentrucă... este prea departe. De Băneasa nici pomeneală:
este la marginile pământului...
Ne-am propus, mai mult pentru uzul bucureștenilor, ca în câteva cronici să
vorbim despre împrejurările Capitalei. Să vorbim simplu, pe cât cu putință fără Istorie și
fără Geografie, sau mai corect cu foarte puțină Istorie și Geografie.
Vom vorbi astăzi despre Snagov.
Snagovul este, așadar, un lac, o pădure și o mânăstire, pe scurt. Este, adică, un
loc plin de amintiri istorce și de poezie, la câteva zeci de kilometri de București, linia
Ploiești. Și ca să nu uităm cumva: din oră în oră merg acolo automobile cu taxe mici de
tot, ca să ducă și să aducă pe domnii vizitatori.
Până acum 2-3 ani, Snagovul era un loc necivilizat, ca să zicem așa. Pădure cu
poezie multă și cu păsări multe, cu arbori seculari și cu cer întins, dar fără alei și fără
bănci. Iar lacul nu avea restaurant și nici bărci. Vizitatori nu existau. Mergeau acolo numai
curioși, ca să vadă mânăstirea și numai îndrăgostiți disperați, care voiau să se sinucidă cu
orice preț într‟un decor romantic. Primarul de acum 2 ani al Capitalei, Domnul Dem.
Dobrescu, s‟a gândit, într‟o plimbare, probabil, că Snagovul ar putea să fie un minunat loc
de repaos și de petrecere pentru bucureştenii care nu au posibilitate să mesrgă vara la
munte sau la Mare. Și a început să amenajeze Snagovul. Și cum omul este încăpățânat s‟a
hotărât să nu lase treaba din mână până când nu este gata.
Și a avut Pimarul și spațiu, și decor, și arhitecți intelignți, pentrucă pădurea
Snagovului e una din cele mai mari păduri din județul Ilfov. Pârâul Snagov pornește din
pădurea Cornești Județul Dâmbovița, intră în Ilfov pe la Nord de cătunul Butimanul,
formează heleșteie la Butimanu, Poenari, Cocic, Țăncăbești și Cioflicani, se varsă în lacul
Snagov printr‟o mică scurgere de apă lină, și în râul Ialomița, lângă comuna Lipia-
Bojdani. În vremuri nu tocmai îndepărtate, peste apele din jurul Snagovului se întindeau
păduri cu reminiscențe istorice. Chiar lângă mânăstire se mai văd încă rămășițele unui
pod. La 1821, în războiul grecilor răsculați de Ispilante în contra Turcilor, aceștia deteră
foc podului care arse mereu o zi și o noapte, întinzând coardă de flăcări peste luciul apei ...
... Snagovul este astăzi o adevărată grădină. Vrem să spunem: o grădină amenajată și
îngrijită. Ce a fost în trecut? O spune D. Iorga într‟o broșură: „Vederea se deschide asupra
unui lac pe care păduri vechi îl mărginesc deoparte. Apele de oțel argintiu se înfioară de
vânt, prelungind malul buruenos al unui ostrov rotund. Din el se ridică, printre cărămizi și
pietre risipite de mâna vremii ce se joacă în voie cu clădirile trecătoare ale oamenilor, un
turn puternic pe care anii l-au scrijelat adânc cu dungi de ruină”. Numai șase luni de zile
i-au trebuit fostului Primar Dem. Dobrescu, ca să transforme această poezie sălbatică. În
șase luni s‟au făcut în parcul de brazi adevărate alei de basm, pietruite cu îngrijire; un
restaurant cu o terasă minunată, care îți așterne sub ochi întreaga priveliște a Snagovului,
cu pădurile sale bătrâne, cu satele profilate dealungul apei, cu șalupele și luntrrele care
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
alunecă, unele grăbit, altele visând pe întinsul de matal al apei. Într‟un colț pe aleea care
înconjoară lacul, se înalță în stil modern strandul cu restaurantul și plaja. Un canal de
scurgere în râul Ialomița, asigură nivelul normal al apei. La început era o instalație
electrică provizorie; astăzi s‟a fccut legătura cu Uzinele din Grozăvești.
Dar poate cea mai mare minune a Snagovului, este alta: nu există acolo un
comisariat de poliție. Numai 3 sergenți, (să zicem 5, dar nu mai mulți), detașați de la Casa
Grădinilor, asigură circulația și ordinea în parc. Însfârșit, pentruca totul să fie în regulă, s‟a
instalat și un oficiu poștal organizat cu legături în toată țara.
Snagovul este, desigur, neisprăvit. S‟a lucrat acolo nițel cam în pripă, și dacă se
greșesc în bine unele lucruri când sunt făcute la repezeală, altele se greșesc în rău, și asta
strică ansamblului. Dealtminteri, suntem informați că mai sunt, deocamdată, în proiect
construirea unui casinou, (care, între noi fie vorba, ar putea foarte bine să lipsească), a unui
hotel cu 100 de camere, a unor locuri de tenis, golf și patinaj, vile cu o arhitectură modernă
care au început deja să se construiască pe marginea lacului, precum și legătura printr‟un
canal navigabil cu lacul Căldărușanii.
Se‟nțelege că viitorul lacului Snagov este, dacă, precum ne este obiceiul, nu vom
lăsa baltă proiectele. Deocamdată trebue să ne mulțumim că lacul a fost descoperit.
Precum au fost descoperite și alte locuri de recreație pentru bucureșteni, la o palmă de loc
și cu mijloace de transport rapide, confortabile și eftine. Desigur că edilii noștri, indiferent
de partidul din care vor face parte, vor fi în primul rând edili și adevărați părinți ai
Capitalei, vor căuta să dea bucureșteanului posibilitatea de a petrece o după amiază
agreabilă, cu distracții multe, cu aer mult și sănătos și cu puține cheltueli.
Trebue să se știe însă, că în astfel de împrejurări, primarul este întocmai ca
artistul pe scenă: dacă vede sala aproape goală și nițel cam plictisită, - joacă fără nicio
tragere de inimă. Așadar, oricâtă râvnă, oricât elan și oricâtă dragoste ar pune Primarul la
baza acestor înfăptuiri, - nu va putea fi mulțumit decât atunci când va vedea „public”.
Domnilor bucureșteni, când aveți o zi liberă, sau numai o jumătae de zi, care, în
definitiv, se poate prelungi,– dați fuga la Snagov. Veți avea mai întâi impresia că sunteți
foarte departe, nu de Bucureștiul acela atât de variat, atât de pitoresc, cu lumea lui și cu
locurile lui de petrecere, cu femeile lui întotdeauna frumoase și elegante, - ci de
Bucureștiul celălalt: sufocant și plictisitor, - urcați-vă într‟un autobuz și coborâți la
Snagov. Cerul este înalt acolo, iar pe pământ este totul atât de frumos, atât de natural... Pe
scurt: pe pământ este totul atât de al pământului, - încât nici nu-ți aduci aminte de asfaltul
fierbinte, zidurile calde și de soarele dogorâtor al Cetății cu miros de smoală...
SEZONUL LITERAR [1935]
Sezonul cărților școlare s‟a închis. Editurile au depus toate străduințele să ofere
adolescenței o carte bună. Cu toate acestea, munca editorilor nu se oprește aci. Toamna s‟a
ridicat din țărână, roșie, rece și tristă. Începe sezonul cărților literare. Față de tristețea și
putreziciunea anotimpului, primăvara cărților de literatură, e atât de necesară cititorului,
care, plictisit de impuritățile esteticii sociale, se refugiază aci, ca într‟o nouă poartă de
azur.
Faptele diverse, problemele economice și toate obișnuitele și neobișnuitele întâlniri
interne și externe, n‟au influențat cu nimic pe cititor și trebue să ne bucurăm. Editorii își
fac datoria cu toate riscurile impuse de împrejurări. E un semn că editorii noștri își înțeleg
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
misiunea. Factori primordiali în promovarea și răspândirea culturii nu pun piedici visului,
își creiază curaj din unele succese și cred, în ciuda tuturor aparențelor, cred în misiunea lor.
Ei sunt convinși. Mai rămâne să se convingă și publicul cititor că literatura este cea mai
entuziastă apărătoare a demnității omenești.
Cercetând programele celor 5 edituri mari, bogate deși necomplecte și mai ales
închegate din valori determinate, trebue să facem câteva constatări. Bunăoară, poezia este
absentă. Exceptează editura regală, care a înscris în program trei volume de poeme, scrise
de autori cunoscuți. Atât.
Criză de poezie? Probabil. Vinovați nu sunt însă editorii și nici citorii. Sunt
vinovați poeții. Creează puțin, cu intermitențe și neprecis. Cititorul este în nesiguranță.
Lipsa de disciplină a poetului a anarhizat și pe cititor, în afară de asta, scriitorul tânăr e
puțin reprezentat. Numeric vorbind. Trâmbițata generație de prozatori noui, e inexistentă.
Scriitorul tânăr, o spunem cu regret, lucrează puțin și prost. Se lasă antrenat de banalitățile
scriitorilor mai în vârstă, - iar vinovat este editorul. Scriitorul tânăr nu cunoaște încă
munca asiduă, insomniile și toate eforturile pe care le cere o adevărată lucrare de artă.
„Conașii”, roman; Sergiu Dan: „Plutonul de execuție”; G. Topârceanu: „Amintiri
umoristice din război”; Petru Manoliu: „Reb Hais Reful” roman; Tudor Teodorescu
Braniște: „Trei femei și o fată”; Radu Boureanu: „Fata din umbră”, etc.
Editura Adevărul:
Apărute:
Regina Maria: „Povestea vieții mele”, volumul III.
Sub tipar:
C. Stere : „În preajma revoluției” vol. VII; E. Lovinescu: „Bălăuca”; Pericle
Martinescu : „Adolescenții de la Brașov”; C. Manolache: „Sfânta Dreptate”; Radu
Rosseti: „Vechituri”.
Activitatea editurilor, va întrece limitele programelor de-abia schițate. E o
toamnă bogată.
Și acum pentrucă am văzut în linii generale ce vor lucra editurile, (n‟am
trecut aici trducerile), vom face câteva comentarii. Scriitorii nu rămân credincioși unei
singure edituri. (O singură excepție: Ionel Teodoreanu, care nu se mișcă dela Cartea
Românească). Lucrează pentru mai multe edituri deodată. Se înțelege că, deocamdată,
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
câștigă amândoi: și editura și scriitorul. Iar cel care pierde, este cititorul. El știe că cine
scrie mult, scrie prost. Cărțile au valoarea literară redusă sub mediocru.
Se dă o atenție deosebită literaturii pentru copii și tineret. Lăudabil. Apar ediții
noui din scriitorii unanim necunoscuți, precum și traduceri asupra cărora rămâne să
hotărâm când vor apare. Se mai observă o criză de subiecte literare... sau scriitorii le-au
abandonat pentru acelea destinate unui succes de suprafață? Accentuând viața romanțată ca
sistem de roman, dai dovadă de lipsă de cunoaștere a vieții, - experiență sufletească și
socială insuficientă, - iar drama societății repugnă. Ori se știe că pentru scriitorul adevărat,
primul teren de exploatat e filmul vieții sociale în care joacă.
Am dori ca în toamna asta, cartea literară să câștige prieteni cât mai mulți,
romancierii să fie mai atenți, poeții mai puțin leneși, - și editorii mai generoși...
Scrisori de la D. Caracostea, N. M. Condiescu, Tache Protopopescu şi Ada Umbră
către C. Şaban-Făgeţel
Documentele literare de mai jos au în comun faptul că provin din acelaşi fond
arhivistic şi că au fost expediate dar şi primite de oameni de cultură din Olt sau Romanaţi.
Epistolele trimise de profesorul universitar D. Caracostea dovedesc minuţiozitatea
acestuia; cele trimise de N. M. Condiescu (unele de la Caracal unde era ofiţer, altele de la
Grozăveşti unde era proprietar) aduc precizări esenţiale asupra pseudonimelor sub care a
publicat în tinereţe, a popularizării scrierilor sale în Oltenia, a participării la şezători
literare; scrisoarea de la Tache Protopopescu aduce informaţii despre viaţa culturală a
Slatinei şi animatorii ei, în vreme ce scrisorile de la Ada Umbră vorbesc despre începuturile
ei literare, despre viaţa ei chinuită şi- lucru esenţial- aduc dovada clară a faptului că
singurul său volum de versuri apărut la Ed. Ramuri,intitulat sugestiv ,,Sub Plopi” (nedatat) a
apărut în anul 1921, el fiind recenzat în revista Ramuri din august 1921.
Floriana Tîlvănoiu, Ion Tîlvănoiu
[1] 22 noiembrie 1915
Stimate domnule Făgeţel,
Odată cu al cincilea articol41
şi o mică rugăminte: am nevoie de zece extracte
separat ale acestui articol, având numai titlul articolului. Dacă lucrul nu e prea greu, v-aş
rămâne îndatorat primind aceste extrase împreună cu nota de cheltuială pe care voi achita-
o prin mandat la adresa administraţiei Ramuri.
Cu deosebită stimă.
D. Caracostea
P.S. Fireşte că extractele vor avea copertă specială cum şi indicaţia ,,Extras din Drum
Drept nr. .... anul ...”
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VI, nr. 5].
[2] Marţi 24 noiembrie 1915
41 D. Caracostea a publicat în numerele 40-45 ale revistei Ramuri/Drum drept o serie de 5 articole sub
titlul ,,Un examen de conştiinţă literară în 1915”.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
Stimate domnule Făgeţel,
Miercurea trecută v-am expediat cum convenisem, articolul al patrulea, care, după
socoteala mea, avea să apară în nr. de la 22 noiembrie42
. Cum aţi văzut, articolele au o
legătură şi în felul cum sunt deprinşi cititorii noştri a întrerupe o serie însemnează o
coborâre de atenţie. E singura consideraţiune care mă face să stăruiesc ca o serie odată
începută să se publice neîntrerupt,- îndeosebi o serie de importanţa celei referitoare la
literatura poporană. Între aceasta şi seria viitoare să facem o pauză însă acum.
Vă rog deci să ţineţi seamă de acest deziderat, nu al meu dar al materiei.
Cum duminica aceasta v-am expediat şi articolul al cincilea- aveţi acum
continuarea pentru cele două numere viitoare. În cazul când nu se poate ţine seamă de
dezideratul meu, v-aş rămâne îndatorat dacă aţi avea bunătatea să mă înştiinţaţi.
Cu deosebită stimă,
D. Caracostea.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VI, nr. 6].
[3] 21 ianuarie 1912
Iubite domnule Făgeţel,
Îţi trimit deocamdată proză. E o succesiune de imagini grupate în jurul unui banal
fapt divers. Aceste imagini însă, văzute mai de departe, estompate în poezia pe care o dă
totdeauna depărtarea de obiectul contemplaţiunei. Poate că am mai vrut să spun şi altceva
în sensul simbolizării,- dar las aceasta pe seama cititorului, să le tălmăcească cum crede.
Nu ştiu de-am fost fericit în alegerea titlului.
Pentru viitor îţi voi trimite pe lângă alt transport de proză şi versuri.
Doresc să rămân adăpostit sub pseudonim. Acum câţiva ani am publicat sub acela
de Nicolae Corbu. Văd acum însă că mai există un Corbu la Tribuna. Îi cedez dreptul ce
mi l-ar da vechimea, şi te rog să iei notă de noul meu nume de luptă: Nicolae Matei,- aşa te
rog să fie subscrise la tipar tot ce voi publica. Şi dacă cumva eşti întrebat de adevăratul
nume al acestui Nicolae Matei43
, te rog din suflet să nu dai nici o relaţie care să mă indice.
Vreau să rămână absolut necunoscut Condiescu.
Te rog să fii drăguţ şi să-mi comunici dacă şi când se publică, şi iarăşi cinstit, dacă
nu obosesc direcţia cu trimiterile mele.
În aşteptare, primeşte o călduroasă strângere de mână de la
Lt. Nicolae Condiescu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 2].
[4] Caracal, 8 martie 1912
Iubite domnule Făgeţel,
Cu mii de mulţumiri pentru Pribegii,- am fost mult ocupat zilele astea, încât am
întârziat a-ţi mulţumi pentru solicitudinea ce revista îmi păstrează prin dumneata. Mă voi
căsni şi eu să fiu unul din bunii şi devotaţii colaboratori. Ştiu că-i prea târziu acum să mai
42 Articolul a părut la 29 noiembrie 1915.
43 La 1 martie 1912 a apărut în Ramuri bucata ,,Pribegii” semnată Nicolae Matei.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
pot trimite ceva pentru numărul de 15 martie. Pe de-o parte mai bine. Voi avea timp să
cern mai bine ce-ţi voi trimite. Rămâne deci pentru numărul de 1 aprilie articolul lui
Tartarin. Sper că-ţi va plăcea. Voi mai trimite atunci şi versuri. Deci, lasă de pe-acum în
aranjarea materiei loc pentru Tartarin.
Încă o dată cu mulţumiri şi cu prietenească strângere de mână, al dumitale,
Lt. Condiescu
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 3].
[5] Bucureşti, 25 iunie 1922
[Casa A.S.R. Principelui Moştenitor]
Iubite Făgeţel,
Aşa cum mi-ai spus, ţi-am trimis prin Fundaţie 200 de volume44
. Rămân la tine să
mi le desfaci. Banii îi vei trimite Fundaţiei. Nu uita de a trimite lui Bogdan Duică volumul.
O recenzie mai largă şi cât mai dreaptă ar fi binevenită. Întru cât priveşte sufletul tău, el
mi-a dovedit frăţia prin cele câteva rânduri care spun mai mult decât o carte. Trimite-mi
regular revista la care de-acum regulat voi scrie.
Te sărut frăţeşte
Condiescu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 4].
[6] 26 ianuarie 1929
Iubite Făgeţel,
Tocmai când să pun în plic bucata pentru Ramuri45
, firea mea păcătoasă a observat
unele lucruri care nu mi-au plăcut, şi-am luat-o s-o refac. Peste 3-4 zile e gata. Răspunde
dacă mai e posibil s-o treci în numărul acesta. Dacă nu, o ai pentru februarie.
Te sărut cu dragoste,
Condiescu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 5].
[7] [Bucureşti] 11 februarie 1929
Iubite Făgeţel,
Am dat o schiţă pentru Ramuri lui Bădăuţă şi-ţi voi da regulat de-aci înainte. Măi
dragă, cu vremea aspră care s-a abătut pe lume, cred c-ar fi bine să amâni şezătoarea către
sfârşitul lui februarie deoarece, după cum îi ştii şi tu [ilizibil] şi delicaţi, nu cred că
confraţii din Bucureşti să înfunde calea până la Craiova pe-o urgie ca asta. Ce zici? Unii
sunt bătrâni ca mine... hai?
Te mai rog ceva: 1. Să-mi trimiţi numărul (volumul) festiv al Ramurilor; 2. Idem
un volum bibliofil Eminescu tipărit la voi. Merit şi eu, cred, atâta lucru. Scrie-mi două
rânduri.
44 În 1922, N.M. Condiescu scoate volumul I al lucrării ,,Peste mări şi ţări” după ce însoţise pe
Principele Carol într-o călătorie în jurul lumii proiectată de Casa Regală spre a-l face să uite de Zizi Lambrino. 45
,,Regăsire” de N.M. Condiescu apărut în nr. 2-3/febr.-martie 1929
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
Te sărut cu dragoste frăţească
N. M. Condiescu, Bulev. Pake, 52.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 6].
[8] Sinaia, 4 ianuarie 1932
[Casa M.S. Regelui]
Frate Făgeţel,
Rândurile tale m-au găsit la Sinaia. Ideea cu revista gen ,,Gringoire” e minunată46
.
Pentru primul număr nu pot da, dar asigur colaborarea din două în două numere. În ceea ce
priveşte celelalte chestiuni, eu după 12 ianuarie sunt în Bucureşti. Caută de mă vezi. Voi
face tot ce e posibil să te primesc.
La mulţi ani cu dragoste şi frăţie,
N. M. Condiescu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 7].
[9] Bucureşti, 22 februarie 1935
Făgeţel neică,- să te-njur? Să te cert? Mai bine să stăm de vorbă. Bine măi, nu mă
cunoşti de eri, ci de zeci de ani, îmi ştii firea leneşă, lâncezeala în sens, probă că de 3 luni
fac corecturi la romanul aflat sub presă47
şi n-am terminat, apoi, mai presus,îmi cunoşti
sufletul, şi cred că ţi-am dovedit, atât cât am putut că a rămas acelaşi... atunci,- fi-mi-ai
tu al dracului, de ce să scrii aşa?
Şi iată, pentru numărul viitor al Ramurilor, îţi dau un capitol inedit din roman48
,
bineînţeles, dacă numele meu mai face cinste revistei la a cărei naştere am asistat. În ceea
ce priveşte cazul Hertz, află că n-am nici în clin nici în mânecă. Cum vii des în Bucureşti,
te rog dă-mi un telefon sau anunţă-mă telegrafic când pici aici să stăm mai mult de vorbă.
Nu mă imita, ticălosule, şi răspunde. Frăţeşti salutări lui Tomescu. Mă bucur că reia o
activitate preţioasă. Omagii doamnei Făgeţel. Pe tine te îmbrăţişez frăţeşte,
Nicu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 8].
[10] Grozăveşti, jud. Romanaţi, 29 octombrie 1938
Frate Făgeţel,
Răspund târziu chemării tale ca să citesc şi eu în cursul şezătorilor ce Uniunea
Scriitorilor Olteni va ţine în tot cuprinsul Ţinutului Olt. După cum vezi, sunt la Grozăveşti,
unde pun la punct vol. II ,,Safirim” . Prin decembrie mă reîntorc la Bucureşti. Dacă prin
46 Sub conducerea lui C. Şaban-Făgeţel a apărut la Craiova între 14 febr. 1932-21 august 1932
publicaţia săptămânală de politică şi cultură generală ,,Secolul”. În nr.3/28 febr. 1932 apare un medalion închinat lui N. M. Condiescu.
47 Romanul ,,Însemnările lui Safirim” de N. M. Condiescu a apărut în 1936.
48 În nr. 1-3/ian.-martie 1935 apare în Ramuri fragmentul ,,Din însemnările lui Safirim” de N. M.
Condiescu.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
martie am răgaz, vin şi eu la una din şezători, să citesc. Trimite-mi aici programul întreg.
Te rog, fii interpretul meu pe lângă domnul preşedinte Năvârlie, în acelaşi sens.
Cu frăţie şi dragoste, N.M. Condiescu.
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul VII, nr. 9].
[11] Slatina [Fără dată]
[,,Oltul” Societate Anonimă, Direcţiunea]
Dragă domnule Făgeţel,
Sunt bucuros să înlesnesc o şezătoare la Slatina cu scriitorii olteni, aşadar fixează
d-ta o zi [ilizibil] din luna ianuarie şi noi vom lua măsurile necesare pentru pregătirea sălii
şi primirea dvs.Trebuie să ne informezi de tot ce ar fi în legătură cu programul, precum şi
în organizarea transportului.
Cu multă dragoste frăţească,
T[ache] Protopopescu49
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XX, nr. 35].
[12] Ianca, prin Corabia, 8 noiembrie 1910
S-au împlinit trei ani de când v-am scris întâi. Din toate versurile pe care vi le-am
trimis în acest timp50
, jumătate, mai mult încă de
jumătate, au fost rele. E aceasta ,,un noroc?”
Fireşte că nu ,,Nădejdile pierdute” mă fac să scriu
azi. Această scrisoare mi-a stat mereu în suflet. Am
amânat însă mereu. Când te temi de o nenorocire şi
când ştii că acea nenorocire ţi-o vei aduce singur
într-o zi.... întârzii cât poţi. Dar dacă ceasul acela
tot trebuia să vină odată, de ce n-ar fi acum? Şi
dacă tot îmi veţi spune odată... că încerc în zadar...
de ce n-aţi spune-o acum? Ar fi mai bine, mai bine
acum decât mai târziu!
Aş dori adresa d-nei Farago.
Vă trimit vreo câteva bucăţi. O amânare?
Nu! Ştiu bine că şi acestea vor merge după
celelalte.
Rugându-vă pentru un răspuns, oricare ar fi
el şi oricum ar fi, vă trimit de pe acum mulţumirile
mele.
Eugenia Fl. Ionescu [Ada Umbră]
49 Tache Protopopescu (1850-1911), mare proprietar şi lider al P.N.L. Olt, fost primar al Slatinei,
întemeietorul şi directorul Băncii Oltul din Slatina cu sediul pe str.Lipscani. Între 1937-1948 bustul său se găsea în faţa primăriei oraşului Slatina.
50 Ada Umbră a colaborat la revista Ramuri (semnând cu numele real, Eugenia Fl. Ionescu, până în
1917 şi cu acela de Ada Umbră după 1917), începând din 15 aprilie 1908 până în ianuarie 1923, în total 43 poezii. Poeta funcţiona ca învăţătoare la şcoala din Ianca.
Ada Umbră (1885-1928)
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XXV, nr. 3].
[13] Ianca-Romanaţi, mai 1912
Pentru ,,Florile dalbe” mii de mulţumiri: şi celui care a zis odată să mi se trimeată,
şi celui care n-a uitat şi mi le-a trimis.
Eugenia Fl. Ionescu [Ada Umbră]
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XXV, nr. 4].
[14] Decembrie 1913
Mulţămim pentru ,,Credinţe literare”.51
Eugenia Fl. Ionescu [Ada Umbră]
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XXV, nr. 5].
[15] Ianca-Romanaţi, 24 decembrie 1920
Domnule Şaban,
Îmi şi uitasem de versuri. Aproape nu mai am vreme să scriu. Nu ştiu: viaţa e mai
grea, ori umerii au slăbit de n-o mai pot suporta. Iată, vă trimit aci câteva strofe, dacă
puteţi alege ceva pentru numărul din Ianuar.
Cât priveşte adunarea bucăţilor mele în volum52
, mă mai gândisem să mă adresez
în altă parte, adică la ,,streini”... Întrebarea dv. e deci binevenită. Dar cum, în ce
condiţiuni?
Eugenia Fl. Ionescu [Ada Umbră]
[S.J.A.N. Dolj, Fond Redacţia revistei ,,Ramuri”, Pachetul XXV, nr. 6].
Un document inedit
În urmă cu 77 ani un subofiţer în rezervă din Caracal a găsit de cuviinţă ca în
rezumat să prezinte în scris unele evenimente importante din viaţa sa pentru a fi cunoscute
de urmaşi. După moartea autorului, caietul cu însemnări a fost oferit de soţia acestuia
profesorului emerit Pătru Crăciun din Caracal, cunoscut pentru preocupările sale privitoare
la studiul istoriei locale. Neputând valorifica informaţiile autorului datorită restricţiilor
impuse de regim, profesorul a donat manuscrisul bibliotecii Liceului nr. 1 din Caracal, iar
de aici a ajuns în mâinile unui ofiţer superior de la Deveselu, care mi l-a împrumutat pentru
a-mi spune părerea despre valoarea datelor privitoare la regimentul în care autorul a făcut
serviciul militar de la încorporare, în anul 1909, până la trecerea în rezervă după 20 de ani
de serviciu activ.
Impresionat de valoarea datelor privitoare la istoria unuia dintre cele mai vechi
regimente din istoria modernă a armatei noastre, participant la toate marile evenimente
51 Volumul ,,Credinţe literare” de C. Şaban-Făgeţel a apărut în 1913.
52 Volumul ,,Sub plopi” de Ada Umbră a apărut în mai 1921 la editura Ramuri din Craiova. În revista
Ramuri din 15 august 1921 este publicată o recenzie la acest volum, semnată T.R.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
din istoria ţării, de la crearea lui în 1830, am păstrat o copie a manuscrisului pentru a fi
sigur că nu se vor pierde şi aceste pagini din istoria acestui glorios regiment, iar
manuscrisul l-am restituit cu mulţumiri deţinătorului.
*
Autorul, Mirică Dumitru, s-a născut la 1 septembrie 1888 în comuna Teiuş din
judeţul Olt, ca fiu al unei familii modeste: tatăl său era cojocar în sat şi deţinea 8 pogoane
de pământ, iar mama era gospodina casei care se ocupa de creşterea şi îngrijirea celor 5
copii ai săi. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, având ca învăţător un nepot de frate al
tatălui său, singurul învăţător din sat, care se ocupa de instruirea copiilor din cele 5 clase
primare.
Posibilităţile materiale modeste au împiedicat copilul cu merite deosebite la
învăţătură să continuie şcoala. A rămas acasă pentru a ajuta familia, apoi a plecat la
Bucureşti şi Constanţa pentru a-şi câştiga existenţa prin muncă proprie.
În anul 1909 a fost încorporat la Regimentul II Romanaţi Nr. 19 din Caracal. Aici a
dovedit aceeaşi conştinciozitate în pregătire, ca şi în anii de şcoală, astfel că a fost trimis
la şcoala de gradaţi, a fost avansat apoi la gradul de sergent şi la terminarea stagiului
militar s-a reangajat ca sergent instructor. La mai puţin de un an de serviciu, corpul
sergenţilor instructori a fost desfiinţat, dar el a cerut permisiunea să rămână în unitate şi
să-şi facă datoria de instructor fără a fi plătit. Luând la cunoştinţă despre intenţia
sergentului de a rămâne în armată şi despre calităţile sale de instructor, comandantul
regimentului l-a avansat la gradul de sergent major.
Ca subofiţer a participat cu regimentul la toate activităţile importante, dintre care
o menţiune specială merită participarea la Marele Război pentru Întregirea Neamului, în
anii 1916-1919.
Acum, la centenarul intrării României în acest război, credem că este timpul ca
însemnările autobiografice ale veteranului din primul război mondial să fie cunoscute şi de
cititorii acestei prestigioase reviste.
Prin prisma cunoştinţelor acumulate din documentele publicate în cei 100 de ani de
la intrarea României în război, cititorii vor avea posibilitatea să aprecieze ce este adevăr
sau ficţiune în relatarea unui participant la evenimente, care nu s-a sfiit să aibă propriile
sale aprecieri atât asupra evenimentelor, cât şi asupra participanţilor la evenimente.
În decursul anilor, istoricii au avut păreri diferite cu privire la evenimente şi la
personalităţile care au influenţat mersul acestora, încât şi astăzi o parte dintre cititori pot
avea cu totul altă părere decât veteranul, autor al însemnărilor de mai jos, în privinţa
aprecierilor pe care acesta le face.
În România de acum un veac au fost şi politicieni care voiau alianţa cu Puterile
Centrale. Era normal să fie şi ofiţeri care le împărtăşeau ideile. Totuşi, ei au luptat cum le-a
cerut ţara. Oare au fost ei hotărâţi să se sacrifice pentru idei pe care, poate, nu le
împărtăşeau?
Cititorul poate afla răspunsul din textul necenzurat al autorului.
Redăm în continuare textul privind participarea autorului în campania din 1916.
Colonel (r) Matei Dumitru
Memorii de război (I)
Luptele Regimentului II Romanaţi nr. 19 în campania din anul 1916
Plutonier major Mirică Dumitru
Viaţa petrecută în timpul primului război mondial, de la 15 august 1916 la 1 aprilie
1921 când armata a trecut pe picior de pace
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
Duminică 14 august 1916, orele 12 noaptea, s-a sunat mobilizarea. Toate clopotele
au început să sune jalnic, (....). Muzica Regimentului 19 Infanterie însoţită de gornişti a
vestit, de asemenea evenimentul. La acea oră mă aflam cu soţia mea la logodna Linei lui
Constantin Mincă. După 10 minute a venit un agent de legătură de la regiment, care mi-a
comunicat vestea tristă. Eu am plecat imediat la cazarmă.
Domnul comandant al regimentului
ne-a adunat pe toţi subofiţerii şi ofiţerii, ne-a
pus la curent cu toate ordinele venite şi tot în
acea noapte am echipat o parte din activi pe
care i-am trimis de au ocupat toate podurile,
gările şi toate instituţiile publice, de stat, judeţ
şi comună din judeţul Romanaţi.
În dimineaţa zilei de 15 august am
fost repartizat la aprovizionare cu domnul
sublocotenent Roşcu şi cu domnul
sublocotenent Pop Drăghici. În aceeaşi zi am
procedat la scoaterea tuturor trăsurilor din
regiment, primirea conductorilor şi a
materialului necesar.
Marţi, 16 august, am primit 25 de
căruţe de rechiziţie pe care le-am încărcat cu
cele necesare pentru trupă.
Miercuri, 17 august 1916, am primit
120 de căruţe cu câte 2 cai sau boi la fiecare
căruţă.
La 18 august am primit şi restul până la
complectarea de 300 căruţe care au fost încărcate
cu tot ce era necesar pentru trupă ca alimente şi
furaje pentru animale. S-au distribuit
conducătorilor pături, bice, ţăsăli şi perii la orele
4. În ziua a patra, totul a fost gata pentru plecare.
În ziua de 19 august 1916 am făcut cu
regimentul un marş de încercare pe distanţa de 5
km ca să putem constata lipsurile şi incidentele.
La 20 august tot regimentul echipat
pentru război s-a adunat pe câmpia din faţa gării,
fiind comandat de locotenentul colonel
Dobruneanu Mihail şi având ca ajutor pe
locotenentul colonel Florescu Gheorghe. După o
lungă cuvântare ţinută de comandantul
regimentului, preotul Aristide ne-a spovedit şi a
făcut Sfânta Rugăciune. Eu am fost însărcinat să
ridic 8.000 de pâini de la brutăria Cosma.
Mi-aduc aminte cum soţia mea era în
braţe cu fiul meu Ionel şi împreună cu
soacră-mea m-au petrecut spre regiment.
Căpitanul Mihail Dobruneanu în 1907
Generalul Gheorghe Florescu
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
Durerea a fost foarte mare când am lăsat băiatul meu în
etate de numai 10 luni şi când începuse să pronunţe
cuvintele tată şi mamă. Asemenea, am lăsat soţia cu care
trăisem numai un an şi jumătate şi care-mi era dragă de o
pierdeam din ochi. Inima mea a plâns mult despărţirea
dintre mine, soţie şi copil, pe care nu-i mai vedeam,
poate, pentru vecie. N-am avut o mai mare durere în
sufletul meu decât aceea când m-am despărţit de ce
aveam mai scump: soţie şi copil.
După ce am încărcat pâinea am pornit cu
convoiul prin mijlocul oraşului, direcţia Bumbeşti. Seara
am cantonat în comuna Leu; fiecare soldat era echipat cu
câte două rânduri de efecte, câte 4 raţii de rezervă şi câte
160 de cartuşe, aşadar fiecare avea o greutate de 30-35
kg.
Pe ziua de 21 august 1916 am pornit de la Leu
spre Craiova, unde am ajuns la orele 12. De la Craiova
am pornit în marş forţat la Bumbeşti şi am ajuns pe ziua
de 24 august; am trecut printr-o pădure, unde am rămas în bivuac. Acolo am stat 4 zile,
până la 28 august 1916. Între timp s-au repartizat fiecărui corp de trupă câte 10.000 pâini
venite cu vagoanele de la manutanţa centrală din Craiova. Pâinea primită era toată
mucegăită; neputându-se întrebuinţa, s-a dat ordin ca s-o îngropăm. Populaţia Gorjului a
dezgropat-o şi care mai de care cărau cu sacii acasă, ba se mai şi băteau care să apuce mai
multă. Era un spectacol hazliu şi dureros, căci băgau boala în corp.
În ziua de 28 august 1916 regimentul a fost anunţat printr-un curier special ca în
cel mai scurt timp să se echipeze şi să fie în gara Târgu Jiu pentru a se îmbarca în direcţia
Cernavodă. Motivele: trupe inamice, compuse din nemţi, unguri, turci şi bulgari au spart
frontul nostru în Dobrogea şi vin vertiginos în direcţia podului Cernavodă.
După îmbarcare, care a durat numai două ore, trenurile au pornit la interval de câte
o oră, fiind supraîncărcate cu trupă, aprovizionare şi animale. Toate acoperişurile de la
vagoane erau tixite cu soldaţi. Muzica şi gorniştii sunau înaintarea, părul se făcea măciucă
la sunetul disperat al muzicii şi gorniştilor; era ceva sinistru, care din moment în moment
te înflăcăra şi entuziasmul creştea. Trenul format din mai bine de 100 de vagoane şi cu
două maşini trăgea din greu povara. Trenul fluiera, muzica şi gorniştii cântau, soldaţii
strigau uraa!, nu era decât un zgomot asurzitor.
La orele 2 după masă trecând prin Craiova o salutarăm pentru totdeauna. Soldaţii
din tren se dădeau la diferite glume, unii aruncau cu coji de lubeniţă şi pepene în lumea
civilă până când s-a observat şi au fost reţinuţi de a mai proceda la astfel de glume proaste,
care ieşeau din cadrul unei armate disciplinate. După două ore am ajuns în gara Piatra Olt.
Cu toţii ne-am îndreptat privirile spre oraşul Caracal, oraş în care lăsasem ce aveam mai
scump, soţie şi copil. M-am uitat în zare şi mi-am imaginat că văd soţia cu scumpul meu
fiu în braţe, aşa cum am văzut-o la plecarea din Caracal; nu m-am putut stăpâni de plâns.
Inima mi s-a întunecat gândindu-mă că nu mă voi mai întâlni cu cei care mi-au fost dragi
decât pe lumea cealaltă.
Trenul gâfâia şi din când în când trăgea câte un ţipăt care suna în pustietate. Zi şi
noapte am călătorit fără întrerupere, având ordin ca în ziua de 1 septembrie, cel mai târziu,
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
să fim la Cernavodă. În ziua de 31 august am ajuns în gara Ciulniţa, pe câmpia
Bărăganului. Arşiţa soarelui complecta căldura care devenise insuportabilă. Ajunşi în gara
Ciulniţa, am rămas două ore. Aici am văzut spectacole îngrozitoare. Trenuri cu soldaţi şi
ofiţeri români răniţi soseau în continuu. A fost pentru prima oară când am văzut răniţi
mutilaţi într-un mod îngrozitor. Ţipetele răniţilor te asurzeau, lacrimi de înduioşare vărsa
aproape toată lumea validă ce se afla în acea staţie. Printre răniţi, mulţi dintre ei erau fără
mâini, fără picioare, alţii cu intestinele vărsate, care nu implorau decât milă şi jale. Toate
trenurile care soseau cu răniţi erau trase pe alte linii, ca să nu se descurajeze soldaţii valizi.
În gara Ciulniţa funcţiona Crucea Roşie. Acolo erau instalate cazane mari în care se
prepara hrană şi ceai pentru răniţi şi trupa trecătoare; acolo am luat masa de 12 şi ni s-a
împărţit de către un domn la fiecare cărticica cu Visul Maicii Domnului, pe care am ţinut-o
la piept tot războiul şi pe care o citeam de câte trei ori pe zi. Aveam mare curaj şi credinţă
în Atotputernicul Dumnezeu. Rugăciunea mea era atât ziua cât şi noaptea, cu gândul
numai la Dumnezeu, rugându-l să mă ţie sănătos şi să scap cu viaţă ca să-mi revăd ceea ce
aveam mai scump, soţia şi pe scumpul meu Ionel, în etate de numai 11 luni, lăsat acasă sub
ocrotirea mamei lui, când începea să vorbească şi nu am crezut că nu am să-l mai văd
niciodată.
Din gara Ciulniţa am pornit cu trenul şi toată noaptea am aşteptat pe malul Borcei
până ce s-au strecurat trenurile cu refugiaţi din Dobrogea, unde era sectorul de luptă. Toată
noaptea nu am putut dormi din cauza bubuiturilor de tunuri, care se auzeau de la luptele ce
se desfăşurau în Dobrogea. Pe sectorul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre nu se vedea
decât o mare de foc de la proiectilele care cădeau atât de la inamic, cât şi de la ai noştri.
Refugiaţii veniţi din Dobrogea ne povesteau cu lacrimi îngrozitoare; era o adevărată
bejenie, fiecare plecase cum putuse de la gospodăria lui, luând ce avea mai de preţ, iar
restul îl lăsase pradă la duşmani. Se auzeau câini urlând, pisici miorlăind, porci guiţând şi
vite zbierând, femei şi copii ţipând de te înfricoşeai şi te îngrozeai. Trenul nu mai putea
merge de atâta greutate, parcă şi el vedea răul care ne prevesteşte nenorocirea şi
dezordinea.
La 1 septembrie 1916 am trecut scumpul pod al nostru de la Cernavodă. Soarele
trimitea razele aurii prin undele duioase de pe câmpia Dobrogei, vestindu-ne durerea şi
groaza ce vom întâmpina. Corbii, ciorile şi vulturii se învârteau roată pe câmpurile
mănoase ale Dobrogei, căutându-şi prada pe care o căpătau cu uşurinţă din trupurile
neînsufleţite ale fraţilor noştri. Când am debarcat am văzut sute şi mii de care ce
parcurgeau şoseaua ce ducea la Măcin-Brăila, supraîncărcate cu bagaje, care evacuaseră de
la Turtucaia şi care lăsau în urma lor tot felul de animale moarte şi chiar copii: am văzut
cum o femeie cu o lopată a făcut o mică groapă unde şi-a îngropat pruncul care îi încetase
din viaţă.
După debarcare s-a adunat tot regimentul, în număr de 3.600 oameni, a făcut
Sfânta Rugăciune, a luat ceaiul de dimineaţă şi a pornit pe şoseaua din lungul Dunării, cu
direcţia Cochirleni-Ivrinez-Valea Ciocanului-Rasova. Mergeam întocmai ca nişte vite pe
care le duci la tăiere, căci nu se ştia câţi dintre noi vom putea scăpa cu viaţă.
Când am ajuns în valea Ivrinezului, mare ne-a fost surprinderea când am întâlnit
Regimentul 23 Ialomiţa, care părăsise poziţia, producând o spărtură între Regimentul 3 Olt
şi Regimentul 66 din Craiova. Regimentul 23 Ialomiţa era complectamente demoralizat,
atât trupa, cât şi ofiţerii, erau cu ochii injectaţi, murdari, nedormiţi şi obosiţi, încât abia se
mai puteau ţine pe picioare.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
Domnul colonel Florescu Gheorghe a oprit Regimentul 23 Ialomiţa, somându-l să
se întoarcă pe front. A adunat toţi ofiţerii Regimentului 19 şi, împreună cu cei de la 23
Ialomiţa, i-a strâns în careu la distanţă de 50 de metri de trupă. Comandantul Regimentului
19 a cerut explicaţii asupra faptului care i-a determinat să părăsească poziţia din faţa
inamicului. Erau toţi dezolaţi, plângeau ca femeile atât ofiţerii, cât şi trupa, spunând că este
imposibilă menţinerea frontului contra unui inamic aşa de puternic, care dispune de un
armament formidabil şi cu mare precizie.
Atât la ofiţeri, cât şi la trupă moralul era aşa de scăzut, încât o singură patrulă
inamică i-ar fi capturat fără cea mai mică rezistenţă53
. Domnul comandant al Regimentului
19 Infanterie i-a strâns în careu şi le-a ţinut o cuvântare înflăcărată, făcându-i nedemni de a
purta haina ostăşească, încât mai toţi au lăsat capul în jos de ruşine. Li s-a dat mâncare şi în
urmă au fost somaţi să se înapoieze pe front ca să ne predea sectorul, în urmă vor fi liberi.
Pe tot drumul parcurs de la Cernavodă la Valea Ciocanului nu era decât bejenie, atât în
producte cât şi în animale, păsări, oameni. Lumea din comunele de frontieră părăsise tot
avutul, câmpul era plin de tot soiul de animale şi păsări, ţi-era mai mare mila când le
auzeai ţipând de foame. Femeile îşi îngropau pruncii, fie nou născuţi care mureau, fie cei
bolnavi, care încetau din viaţă pe drum, era un adevărat cimitir pe tot parcursul drumului.
O bătrână cam de 70 de ani zăcea în marginea drumului şi implora milă la trecători ca să-i
dea ajutor şi nimenea nu o auzea.
Când mergeam pe marginea Dunării, am zărit flota germană care bătea cu furie
flota noastră şi malurile drept şi stâng ale Dunării. Regimentul a trebuit să se ascundă în
dosul unui deal mare, căci altfel am fi fost nimiciţi. Către seară am continuat drumul pe
marginea Dunării. Apa era îngroşată de sânge şi de cadavre omeneşti care pluteau pe
deasupra ca nişte bucăţi de lemn. Aceste cadavre nu erau decât soldaţii români care au
luptat la Turtucaia şi care au avut de înfruntat cele mai sângeroase lupte.
În seara zilei de 1 septembrie 1916 am ocupat poziţia în Valea Ciocanului, dincolo
de Rasova. Regimentul 66 Infanterie se sprijinea cu flancul drept pe Dunăre, iar cu flancul
românească, între Rasova şi Cobadin [...] Pe linia Rasova-Arabagi sunt însă întâmpinaţi de cele
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
soldaţii cu ochii injectaţi se năpusteau la inamic împungând cu baioneta, dând cu patul
armei şi în cele din urmă muşcând cu dinţii; se găseau încleştaţi cu inamicul ca fiarele
sălbatice. S-au văzut soldaţi cărora schijele de obuz le retezau gâtul şi ei, totuşi, mai
mergeau fără cap 7-8 metri cu arma în mână până se prăbuşeau la pământ. Te uitai la capul
despicat de trup cum privea cu ochii şi căsca din gură, ca şi cum ar fi spus că ne roagă să
nu cedăm un pas şi să-l răzbunăm. Lupta a durat până noaptea târziu, când trupele noastre
au primit ordin să se retragă în tranşeele pe care le părăsiseră.
În luptele de la 3 septembrie 1916 regimentul a avut următoarele pierderi: 5 ofiţeri,
1200 oameni de trupă morţi, răniţi şi dispăruţi.
În zilele de 4, 5, 6, 7 şi 8 septembrie nu au fost decât schimburi de foc între noi şi
inamic, fără nici un incident.
La 9 septembrie 1916 am primit ordin să pornesc cu 16 trăsuri de subzistenţă din
Valea Ciocanului la Cernavodă pentru a aduce pâine pentru trupă. Ţin minte că era vineri
când am pornit din Valea Ciocanului pe un timp frumos. În urma mea şi cam la 20 de paşi
venea un convoi de cai de la artilerie. Când am plecat a şi apărut un avion german care s-a
rotit două minute, lăsând nişte fumuri verzi înapoi. Nu au trecut 10 secunde şi a venit un
proiectil de artilerie, care a căzut la 50 de paşi de noi, la 10 secunde a venit altul care a
lovit drept în convoiul de artilerie. Catastrofa a fost mare: 18 cai şi 9 conducători au fost
făcuţi bucăţi, mâini, picioare, braţe şi capete săreau în toate părţile. La căruţele mele: 2 cai
morţi şi la căruţa unde eram eu, la un cal piciorul rupt, conducătorul rănit în braţ şi eu
m-am ales cu o spaimă, am căzut jos de pe căruţă. În acel moment am găsit lângă mine pe
domnul căpitan Dumitrescu Teodor, comandantul meu de companie. Mi-am revenit în fire
imediat ce am văzut că nu sunt rănit. Când m-am ridicat am observat că am o schijă în
buzunarul stâng. După ce mi-am revenit în fire, am înlocuit conductorul şi caii răniţi şi am
plecat mai departe.
Când am ajuns la Rasova, care este complect aşezată pe malul Dunării, am fost
zărit de flota germană, de la care am primit mai multe salve de tun şi care, din norocire, au
căzut în Dunăre. Zona primejdioasă nu a fost decât de 800 de metri, pe care i-am parcurs
cu căruţele cu cea mai mare iuţeală. Aşa am mers paralel cu Dunărea pe apele căreia
cadavrele omeneşti nu îţi mai făceau nici o impresie. După aceea am ajuns la alt punct şi
mai primejdios: aveam de urcat o pantă pe un deal de unde puteam fi văzuţi de inamic.
Pentru preîntâmpinarea unei nenorociri am dat ordin ca începând cu prima căruţă şi la
interval de 5 minute să pornească fiecare căruţă şi cu cea mai mare iuţeală să străbată
dâmbul de deal. După ce a trecut ultima căruţă ne-am pomenit cu o ploaie de obuze. Am
aşezat căruţele toate sub deal şi nu am pornit de acolo decât când a încetat focul. După 40
de minute am pornit prin Cochirleni şi am ajuns la manutanţa centrală, la Cernavodă.
Înainte de a intra în curtea manutanţei am văzut 24 de avioane inamice care începuseră să
arunce bombe. Nu am mai stat la îndoială şi am dat ordin la conducători să se risipească cu
căruţele prin nişte papură ce era în apropiere de manutanţă, iar conductorii să se ascundă în
şanţ ca să nu fie văzuţi de inamic. Nu au trecut 5 minute şi a început un bombardament
dezastruos. În toată Cernavoda ţipetele şi vaetele se ridicau la cer. O escadrilă compusă din
dintâi trupe ale Diviziei a 2-a: Brigada a 4-a, formată din Regimentele 3 Olt şi 19 Romanaţi.
Românii atacă cu putere, germanii sunt respinşi, ei trebuie să părăsească satul Poluci ...
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
6 avioane s-a îndreptat spre manutanţă şi a început un bombardament violent. După 20 de
minute am constatat că avioanele, atingându-şi ţinta, se îndreptau spre frontiera bulgară.
Când am intrat, în curtea manutanţei era un adevărat dezastru. Intrase înaintea mea un
plutonier de la Regimentul 9 Artilerie cu 9 căruţe şi 36 cai ca să ridice pâinea necesară
pentru trupă. Soarta lor a fost tragică: din cei 9 conducători nu au mai scăpat teferi decât 2
şi 5 cai, ceilalţi fiind morţi şi răniţi. Aviaţia inamică îşi concentrase toată atenţia asupra
manutanţei, fiind un punct vizibil şi mai ales că a văzut mişcări de oameni şi animale.
Aşadar, prin metoda pe care am întrebuinţat-o, am scăpat de la moarte de două ori
în aceeaşi zi, atât eu, cât şi conducătorii şi caii. Vinerea pentru mine este cea mai sfântă zi,
care m-a scăpat de la moarte sigură.
În urmă am încărcat căruţele cu pâine şi am plecat către seară la regiment, unde am
ajuns la orele 9 seara şi am distribuit pe companii cantităţile necesare de pâine şi, totodată,
am comunicat cele întâmplate.
În ziua de 15 septembrie 1916 am fost numit comandantul plutonului 2 din
compania a 6-a, care era comandată de căpitanul Dumitrescu Teodor. Ca subofiţeri eram
eu, plutonierul Negrilă şi plutonierul major Giuran.
Stam în tranşee cu domnul căpitan Dumitrescu şi, deodată, am auzit nişte câini
lătrând. Colonelul Florescu Anton a început să strige la plutonierul major Giuran să vadă
care soldaţi urlă ca câinii, însă urletul era produs de câinii care părăsiseră satul Arabagi şi
urlau, căutând stăpânii.
În seara zilei de 16 septembrie, când luam masa, între soldaţii noştri a apărut şi un
soldat bulgar, care lua masa la rând cu soldaţii noştri. Era îmbrăcat în uniformă
românească şi ştia foarte bine româneşte. Cunoştea numele la toţi ofiţerii. Comandantul
batalionului supunându-l la un interogatoriu, a declarat că face parte din Regimentul 19
Infanterie Caracal, compania a 9-a. Adus la compania a 9-a, nu a fost identificat. În cele
din urmă a fost condus la Statul major al Diviziei 2 Infanterie, la generalul Socec. La
divizie, fiind cercetat a declarat că este bulgar şi a spus că a luat masa de mai multe ori cu
soldaţii noştri, atât el cât şi alţi soldaţi bulgari, care se furişau seara pe linia frontului.
La 25 septembrie s-a produs al doilea atac. Trupele noastre au ieşit de pe poziţie
noaptea şi au avut ordin să atace inamicul. Ordinul dat de comandament a fost să ia pe
inamic prin surprindere. Am pornit şi am trecut printr-o pădure. Ca să nu ne rătăcim, ne
ţineam unul pe altul de mână. Incursiunea pe care am făcut-o nu a avut nici un rezultat,
căci nu am dat de tranşeele inamice şi începând să se lumineze, ne-am retras. Inamicul
observând, ne-a încadrat din toate părţile. Retragerea a fost dezastruoasă. Colonelul
Dobruneanu avea un cal negru, i-a scăpat şi a pornit în goană spre inamic. La un moment
dat, s-a înapoiat. Retragerea s-a făcut care cum a putut, prin nişte mlaştini, în debandadă.
Colonelul Dobruneanu Mihail s-a înămolit în mlaştină, l-au luat 4 brancardieri pe umeri
până l-au scos de-acolo.
Trupa s-a demoralizat complect, retrăgându-se care încotro vedea cu ochii, nu se
mai ştia de pluton, de companie. Toate unităţile57
se dezmembraseră din această luptă.
Colonelul Dobruneanu Mihail, comandantul Regimentului II Romanaţi Nr. 19 s-a
îmbolnăvit, a plecat de pe front şi plecat a fost, că nu l-am mai văzut decât după război.
57Corect: subunităţile
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
Comanda regimentului a fost luată de locotenentul colonel Florescu Gheorghe, care era
ajutorul comandantului.
Căpitanul Părăianu, care făcea pe grozavul în timp de pace şi care a fost o viaţă
întreagă numai la garnizoană, s-a zgâriat cu o baionetă la mână, a zis că e rănit şi cu mâna
bandajată şi legată de gât a părăsit frontul ca un mişel şi nu l-am mai văzut nici [până] azi,
13 aprilie 1939. Am auzit că este general, aşa că a avut răsplată frumoasă.
Plutonierul Cotora Marin a rămas, rănit la ambele picioare, între răriţături. Când au
dat bulgarii de el s-a prefăcut că e mort. Bulgarii i-au luat ceasul şi jampierii. Un bulgar a
vrut să bage baioneta în el, dar altul nu l-a lăsat şi i-a spus: Nu vezi că e mort, ce mai
foloseşti? L-am omorât, l-am jefuit, ce mai ai cu mortul? Bietul Cotora, s-a târât pe coate
şi pe şezut o noapte întreagă până a ajuns la tranşeele noastre. Acolo a fost luat şi trimis la
spital, s-a făcut bine şi a murit în anul 1937 ars de viu la petroliferele de la Ploieşti.
Trupa demoralizată s-a retras în Valea Ciocanului. Colonelul Florescu Gheorghe
le-a ţinut mai multe cuvântări, îmbărbătându-i. El a luptat în rândurile soldaţilor, cu arma
în mână, îmbrăcat în haine de soldat, cu opinci şi târşani.
La 26 septembrie am primit oameni de la Partea Sedentară pentru înlocuirea celor
morţi şi dispăruţi. În această luptă am pierdut 1.000 de oameni iar cei care au rămas şi cu
cei veniţi au complectat regimentul. Comandantul regimentului şi căpitanul Nicolae
Mihail au reconstituit regimentul şi au ocupat poziţia.
Brigada IV Infanterie era comandată de colonelul Vlădescu Constantin.
Locotenentul colonel Florescu Anton, care făcea pe ajutorul comandantului de regiment,
umbla ca un nebun cu o lopată germană şi cu 6 agenţi, spunându-le să ţină de el că a
înnebunit, singur nu ştie ce face. Nu putea să se mai conducă pe el singur, dar să mai
conducă o unitate pe care trebuia s-o ducă la victorie.
În tranşee stând, au fost împuşcaţi în frunte locotenentul Dulgherescu şi
plutonierul major Neda.
Căpitanul Greceanu, în timp de pace făcea furori călare pe un cal alb, bătea soldaţii
şi zbiera făcând pe viteazul, iar în timpul războiului a fost mai rău decât un laş. Ce a făcut?
A părăsit frontul şi în timpul cât trupele luptau, el s-a dus în garda drapelului la plutonierul
Stoica, s-a îmbrăcat ca un soldat, cu capel, manta şi armă. De ce? Ca să nu îl vadă
generalul Socec, comandantul Divizie 2 Infanterie. I-a spus lui Stoica să nu-i mai zică
domnule căpitan şi să-i zică soldatul x. Ce merită acest domn ofiţer în care ţara îşi punea
toată nădejdea, că are un căpitan activ care poate comanda o companie de 260 de oameni
sau chiar un batalion? În cele din urmă, văzând că este descoperit de cei mai mari şi
crezând că drept răsplată va primi glonţul, a plecat şi s-a băgat într-o căruţă cu grenade,
între lăzile cu grenade şi s-a acoperit cu fân. A parcurs distanţa Cernavodă-Brăila, iar
compania lui a rămas singură, ca turma fără păstor, fiind condusă de un plutonier, căci
domnul căpitan ştia ce face. Ceva şi mai grav; a propus plutonierului major Stoica că îi dă
gradul lui de căpitan şi el să primească pe cel de plutonier major. Aşa dar, rog pe cititor să
tragă concluzia şi să vadă că la plăcinte înainte şi la război înapoi. Acest ofiţer, pătând
onoarea armatei române, merita să fie împuşcat, iar nu avansat.
S-au distins în timp de una lună de zile următorii ofiţeri:
-Colonelul Florescu Gheorghe, care a îmbrăcat haina soldatului şi cu arma în mână, aşezat
în rândurile soldaţilor în prima linie, a luptat îmbărbătându-i. Deşi trebuia ca comandant să
fie înapoi ca să conducă, în acel moment de grea cumpănă, când moralul trupei era scăzut,
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
trebuia făcut actul acesta de erou, precum căpitanul Valter Mărăcineanu în războiul din
1877 cu turcii.
-Căpitanul Nicolae Mihail, deşi rănit, a renunţat la pansament şi cu rana sângerândă, a
adunat unitatea şi a ocupat poziţie ţinând piept duşmanului.
-Căpitanul Marinescu Marin era trimis mai întotdeauna de comandantul regimentului ca să
recunoasă inamicul, de unde aducea ştiri folositoare.
-Căpitanul Dumitrescu Teodor înfrunta inamicul cu preţul vieţii sale şi prin şrapnele şi
gloanţe ducea la izbândă unitatea58
sa. Îmi amintesc cum acest căpitan erou mergea cu
pânza de patrule în picioare, cu chipiul în mână şi cu fluierul în gură semnala înaintarea
patrulelor fără să-i pese de ploaia de gloanţe care îi şuiera pe la urechi. Auzeai din când în
când Înainte! Nu ştia ce va să zică Înapoi!
-Căpitaul Petreanu, medicul regimentului, aşa era de zăpăcit că trimitea pe plutonierul
sanitar Podaru să le spună la nemţi să nu mai tragă în ambulanţă şi să respecte Convenţia
de la Geneva.
Pe ziua de 26 şi 27 septembrie am dat un al doilea atac la care am pierdut 200 de
oameni morţi, răniţi şi dispăruţi. În aceeaşi zi, când a început lupta, se transmitea din gură
în gură că inamicul ne-a luat pe la stânga. Panica o produceau câţiva bulgari care erau
îmbrăcaţi în haine de-ale soldaţilor noştri şi care ştiau perfect româneşte, se strecurau prin
tranşeele noastre şi comunicau că inamicul ne-a luat pe la stânga. Vorba se ducea din gură
în gură şi panica se producea în rândurile luptătorilor.
În aceeaşi zi Valea Ciocanului era prefăcută în Valea Plângerii: vedeai soldaţi cu
mâinile rupte şi picioarele frânte, târându-se la postul de prim-ajutor.
Regimentul 3 Olt nu prea s-a purtat cavalereşte. S-a constatat că mulţi dintre
soldaţii lui ridicau mâinile în sus din tranşee să fie răniţi de gloanţele ce veneau de la
inamic, ca să poată pleca înapoia frontului.
Locotenentul colonel Florescu Anton a fost foarte viteaz contra soldaţilor români,
aşa că a făcut peste 100 de victime dintre soldaţii noştri, ai judeţului Romanaţi. Soldatul
Niţă Iosiv, din compania a 6-a, care luptase ca un brav, a avut nenorocul să fie lovit de o
schijă de obuz în partea stângă a corpului. El a fost dus de brancardieri la primul post de
ajutor, care l-a pansat. Rana era foarte mare şi cerea imediat intervenţie chirurgicală. În
drum a fost întâlnit de colonelul Florescu Anton şi l-a întrebat unde se duce. Soldatul i-a
arătat biletul de evacuare, spunându-i că este rănit la cap şi merge la ambulanţa
divizionară. Colonelul Florescu s-a apropiat de soldat, l-a pus să deschidă gura şi
fulgerător a descărcat un glonţ de revolver în gura soldatului rănit. Soldatul s-a prăbuşit la
pământ, iar neomenosul ofiţer s-a îndepărtat înjurându-l şi satisfăcut că a făcut o mare
ispravă, a curmat viaţa unui om care a luptat vitejeşte, un om care timp de 20 de ani trebuie
îngrijit ca să poată fi folosit de ţară în împrejurări grele. Viaţa lui s-a sfârşit, ochii îi înotau
în lacrimi când m-a văzut şi nu a putut zice nici un cuvânt, s-a stins pentru totdeauna. Nu
era departe de front şi m-am dus să-l văd, căci era soldatul de la mine din companie, pe
care l-am instruit eu şi care a dat dovadă de vitejie în timpul luptei.
E ceva revoltător şi monstruos ce nu s-a mai pomenit în analele armatei cu acest
odios fapt şi care nu s-a mărginit numai aici şi a împuşcat soldaţi nevinovaţi. Prin aceasta
58Corect: subunitatea sa
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
îşi arăta curajul. Umbrele soldaţilor îl urmăresc zi şi noapte; deoarece nu mai avea linişte,
striga într-una la agenţii de legătură să ţină de el că a înnebunit.
În ziua de 30 septembrie 1916 ne aflam adunaţi sub un dâmb în Valea Ciocanului.
Colonelul Florescu Anton mă întreabă dacă am adus apă pentru companie. Eu i-am răspuns
că este imposibil până ce trece barajul de artilerie şi în urmă plec cu oamenii ca să iau apă.
Nu a mai aşteptat nimic, decât a scos carabina ca să tragă în mine. Fratele său, colonelul
Florescu Gheorghe, l-a reţinut spunându-i că este nebun. Eu atât aşteptam, eram cu mâna
dreaptă pe revolver, dacă îndrăznea să ducă arma la umăr ca să tragă, primea întâi el
glonţul de la mine şi aşa scăpam regimentul de o pacoste, iar eu eram împuşcat pe loc.
În ziua de 5 octombrie 1916, 30 de avioane germane au făcut o recunoaştere a
frontului nostru mergând până la 40 km în spatele frontului. Din avioane a început să cadă
ca o ploaie de afişe (manifeste) în care ne făceau mămăligari, opincari, nenorociţi, spunând
că nu are cine să ne conducă, cică mergem în prăpastie. Totodată ne făcea cunoscut că cel
mai târziu în 48 de ore trupele germane vor ocupa podul de la Cernavodă, iar gurile de tun
de calibru mare vor fi îndreptate spre scumpa noastră capitală, Bucureşti.
La 6 octombrie 1916 orele 3 a.m. a început un bombardament viu de artilerie grea,
care în timp de două ore a întunecat cerul, provocând o mare de fum. Între Dunăre şi
Marea Neagră era ceva înfiorător, nu se mai auzea nimic, decât şuieratul ghiulelelor care
urlau pe cerul înroşit. După un timp de două ore şi jumătate, în revărsatul zorilor, a început
şi pârâitul mitralierelor, puştilor mitraliere şi armelor. Unităţile noastre au rezistat cu
îndârjire, răspunzând cu aceleaşi represalii din partea artileriei române, care era mult
inferioară faţă de a inamicului ca număr şi ca armament. Afară de aceasta, regimentul
nostru nu avea decât 3 mitraliere, care s-au defectat din prima luptă, aşa că altă nădejde nu
mai era decât arma, pumnul şi dinţii cu care putea lupta soldatul român.
Inamicul, văzând că nu poate sparge frontul Diviziei 2 Infanterie, a îndreptat atacul
asupra diviziei ruse, atac care nu a durat o jumătate de oră şi frontul a fost spart, făcând o
spărtură la mijlocul diviziei. Soldaţii ruşi au luat armele la spinare şi au părăsit poziţia s-au
retras la Cernavodă, unde s-au dedat la jafuri şi băutură. Soldaţii ruşi spuneau că să ne
apărăm noi ţara, că ei nu vor să moară pentru alţii.
Prin spărtura făcută, inamicul intenţiona să întoarcă aripa stângă a Diviziei 2
Infanterie şi să ne arunce în Dunăre.
Comandantul Diviziei 2 Infanterie, văzând primejdia care ne ameninţa, a dat ordin
ca trenul divizionar şi cel regimentar să se retragă spre Brăila.
Artileria noastră de astă dată a avut mari victorii. Inamicul, văzând că noi ne-am
retras la Valul lui Traian şi crezând că nu mai are nici un obstacol în cale, venea în mase
mari. Regimentele 9 şi 14 Artilerie au îndreptat tirul şi au tras în plin. Inamicul a fost pus
pe fugă, intrând el în panică, timp în care trupele noastre de infanterie au ocupat ultima
linie de rezistenţă – Valul lui Traian – care era singurul punct de apărare unde erau toate
fortificaţiile făcute: reţele de sârmă, căi de friză, gropi de lup, etc. Toată neşansa noastră nu
a fost decât retragerea ruşilor, care nu au mai vrut să ţie piept duşmanului. Trupele noastre
au mai rezistat 24 de ore şi în urmă, văzînd că pericolul e mare, deoarece se produsese o
învăluire a flancului stâng, au început retragerea generală, unităţile susţinându-se reciproc.
În retragerea care s-a făcut prin comuna Cochirleni era un dezastru nemaipomenit.
Artileria fiind aproape surprinsă, s-a produs o mare învălmăşală. Caii încurcaţi în hamuri
cădeau şi se încurcaseră trupele unele cu altele.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
Când am trecut prin Cernavodă nu s-a mai cunoscut oraşul, era o adevărată
pustietate, credeai că un cataclism ceresc făcuse un adevărat prăpăd. Toate cârciumile şi
bodegile erau ocupate de soldaţi ruşi. Băuturile nu mai erau în butoaie, căci le dăduseră
drumul ruşii, îi vedeai până la genunchi în ţuică amestecată cu vin. Toţi beau cu pumnul şi
în urmă, după ce se îmbătau, îşi puneau în cap. Dacă, din nenorociore, erai izolat şi te
prindeau, moartea îţi era sigură, căci doi ruşi te ţineau şi alţii îţi turnau vin şi ţuică pe gât
până te umflai. Mulţi dintre soldaţii ruşi beau până ce cădeau în baltă şi acolo rămâneau,
morţi pentru totdeauna.
Regimentul 19 Infanterie avea în depozite la Cernavodă 3500 cojocele, cărora le-a
dat foc locotenentul cu îmbrăcămintea, Stănescu Teodor, ca să nu cadă pradă la inamic.
Regimentul 19 Infanterie, încadrat în Divizia 2 Infanterie a continuat retragerea pe
malul drept al Dunării-Vadul Oii-Măcin-Brăila. În timpul retragerii două companii din
Regimentul 66 Infanterie au fost prinse de bulgari, care i-au luat, i-au despuiat şi i-au băgat
ca pe oi în Dunăre, unde şi-au găsit moartea. Aşa de barbari au fost.
Barbariile bulgarilor au fost de neînchipuit. Soldaţii noştri răniţi şi prinşi de bulgari
au fost desfiguraţi, li se tăia membrul şi li se băga în gură, li se scoteau ochii, li se tăiau
urechile şi nasul şi în urmă îi jefuiau de tot ce aveau la ei. Femeile bulgare au procedat
într-un mod sălbatic. Nici o diferenţă între ele şi indienii sălbatici. La Turtucaia, unde a
fost cel mai îngrozitor măcel şi unde soldatul român a rezistat cu cea mai mare
înverşunare, femeile bulgare au săvârşit acte de neînchipuit. Soldaţii noştri răniţi erau
maltrataţi de femeile bulgare aşa cum am arătat mai sus. Pentru ele era cea mai mare
distracţie când puteau să facă asemenea fapte.
La Turtucaia, un plutonier român de la cavalerie, bine înspiţat, a fost înconjurat de
o patrulă bulgară; el, văzându-se în pericol, s-a rezemat de zidul unei case şi cu sabia s-a
luptat vitejeşte contra a 4 soldaţi bulgari. O femeie bulgară văzând de sus, de la etaj că
plutonierul rezistă şi nu pot să-l învingă soldaţii bulgari, a turnat căldarea cu apă în clocot
în capul plutonierului, care s-a topit ca ceara şi s-a prăbuşit la pământ. Femeile bulgare
adoptau sistemul femeilor dace de acum 2000 de ani, aşa că nici-o deosebire între
civilizaţia de azi şi cea de acum 2000 de ani.
Un maior care a fost luat prizonier de bulgari avea un ceas în care era imprimată pe
capacul ceasului fotografia soţiei. Soldaţii bulgari i-au smuls ceasul, maiorul s-a opus,
spunând că nu îl poate da deoarece are fotografia soţiei pe capacul ceasului. Însă un soldat
bulgar i l-a smuls cu cea mai mare ură, i-a împlântat baioneta în inimă, iar maiorul s-a
prăbuşit într-un lac de sânge. Nu le-a fost destul ce i-au făcut şi l-au dezbrăcat, iar în urmă
i-au mai dat câte un picior în cap şi l-au lăsat pradă corbilor.
Generalul Averescu Alexandru, văzând barbariile bulgarilor şi pentru a face o
demonstraţie care să atragă trupele inamice spre podul Cernavodă, a recurs la următorul
truc59
:
59Probabil aşa prezenta propaganda de atunci eşecul acţiunii condusă de generalul Averescu,
cunoscută în istoria militară sub numele Manevra de la Flămânda. Reuşita acesteia ar fi pus în dificultate trupele inamicului în Dobrogea, dar situaţia frontului din Ardeal şi condiţiile meteo au
determinat, la 3 octombrie, Marele Cartier General să hotărască încetarea ofensivei, retragerea
trupelor şi strângerea podului.
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
La 9 octombrie 1916 s-a pus în capul a două divizii şi pe un pod improvizat din
vase a trecut Dunărea la Olteniţa, căzând în spatele inamicului. În timp de 48 de ore, cât a
durat incursiunea a avut mari victorii şi a dat ordin să pustiască tot ce le va veni în cale.
Incursiunea a fost de scurtă durată, căci nu îşi avea nici un rost să fie mai mult.
De la Măcin, Regimentul aproape că s-a dezmembrat. Când trupele noastre au
părăsit Cernavoda, o parte din pod a fost distrus. Eu am apucat pe un loc cu locotenentul
Pop Drăghici, cu 2 sergenţi şi 2 soldaţi. Am trecut de Cernavodă, către Vadul Oii, mergând
zi şi noapte, fără să ne odihnim, deoarece patrulele bulgare nu erau decât la 500 de metri în
urma noastră. La Vadul Oii am găsit o căruţă cu 2 cai, ne-am suit în căruţă şi am continuat
drumul prin zăvoi.
Pe marginea drumului am zărit o herghelie de cai, am făcut un arcan şi am prins 4
cai, cei mai buni, i-am pus la ham şi în 8 ore am fost la Măcin. Când am ajuns acolo, lumea
era în mare fierbere, care mai de care să treacă Dunărea.
Frontul în Dobrogea a fost restabilit de un Corp de Armată Rusă de la Dunăre prin
munţii Tulcei la Marea Neagră. Sub protecţia lor ne-am putut strânge şi forma fiecare
regiment.
Tot Regimentul 19 Infanterie s-a strâns în Valea Măcinului. Acolo s-a format pe
unităţi60
s-a făcut apelul şi s-au constatat lipsurile din efectiv.
La 19 octombrie am primit ultima scrisoare de la familia mea, în care îmi scria că
în ziua de 15 octombrie a încetat din viaţă copilul meu Ionel, în etate de un an. Durerea a
fost mare, încât preferam un glonţ decât să primesc o rană aşa de adâncă, care m-a zdrobit
sufleteşte. Aceste momente, aceste clipe pentru mine au fost ceva care m-a săgetat în
adâncul inimii. Am avut de suportat cea mai grea suferinţă omenească, când mă gândeam
că am pierdut ceea ce aveam mai scump pe lume. Din momentul în care am primit vestea
aşa de tristă nu mi-am mai putut stăpâni plânsul, când mă gândeam că odată cu pierderea
scumpei noastre Patrii am pierdut şi copilul. Din acel moment nu m-am mai bărbierit, tot
trist şi amărât eram, somn nu mai aveam, mi se punea înaintea ochilor figura băiatului aşa
cum îl lăsasem eu când începuse să-mi zică tată.
Pe ziua de 20 octombrie 1916 am primit ordin să trecem Dunărea la Brăila şi să ne
refacem în câmpia Brăilei. S-a construit un pod de vase şi am trecut Dunărea. În acelaşi
timp s-a dat un ordin de colonelul Vlădescu Constantin, comandantul Brigadei IV
Infanterie ca toată lumea, până mâine, să se bărbierească, în caz contrar se împuşcă acela
care nu va executa.
Soldatul român ajunsese să fie împuşcat ca un câine, viaţa lui nu mai era preţuită.
În acest timp am văzut spectacole îngrozitoare. Soldaţii făceau uz de bricege, cioburi şi
cuţite pe care le ascuţeau pe pietre; fără săpun, fără apă, îşi smulgeau firele de păr din
barbă ca să scape cu viaţă.
Seara, când am trecut prin Brăila, am avut ocazia să mă întâlnesc cu maistrul
armurier Rudolf, care fusese pe-acasă şi mi-a dat şi mie un pachet de mâncare de-acasă (un
pui fript; mare mi-a fost bucuria când, după două luni şi jumătate, am primit şi eu un
pachet).
60Corect: subunităţi
An. V, nr. 8 (54) AUGUST 2016 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
Divizia 2 cu Divizia 5 au format Divizia 2/5 Infanterie, sub comanda generalului
Socec şi s-a constituit pe câmpia de lângă Făurei. Noaptea am primit primii fulgi de
zăpadă, dimineaţa, când m-am sculat, zăpada se aşternuse de 3 degete pe corturi. Nu
ştiam ce e frigul şi nici mizeria, înfruntam orişice, numai să scăpăm ţara de cotropitori.
După ce ne-am echipat din nou, am primit ordin de îmbarcare cu direcţia Piteşti.
La 29 octombrie 1916 am îmbarcat şi la 1 noiembrie am ajuns în gara Piteşti. De
aici am pornit pe jos cu direcţia Gura Boului-Drăgăşani, cu intenţia de a opune rezistenţă
inamicului la Olt.
Pe ziua de 3 noiembrie am mers la o fântână să beau apă; acolo era o femeie. Am
întrebat-o şi în cele din urmă am recunoscut-o ca fiind o vară a mea pe care nu o mai
văzusem de 10 ani. Imediat a făcut focul, a fript un pui şi mi-a dat ţuică, totodată mi-a spus
că vărul meu Ioniţă, fratele ei, este şef de gară la Hanul Conachi în Moldova. La 4
noiembrie am plecat călare de la Gura Boului la Teiuş, satul meu natal, crezând că soţia
mea s-a refugiat la tuşa Maria, ceea ce nu s-a întâmplat. Ţin minte că făcusem barbă şi
aproape nu mă mai cunoşteau; la Teiuş am stat până la orele 12 noaptea şi am pornit apoi
la drum, înapoi la trupă. Când am trecut prin comuna Spineni, m-am întâlnit cu vărul meu
Bodea Rădulescu, învățător; am fost la dânsul și am stat de vorbă în privința
evenimentelor.
Când am ajuns la regiment, tocmai se pregăteau de retragere, deoarece se primise
știrea că inamicul a intrat în țară prin mai multe puncte și că ne va încercui.
Regimentul s-a retras în marș forțat cu direcția Costești. Acolo s-a angajat în luptă
cu inamicul care trecuse Dunărea și era în drum spre București. Lupte crâncene s-au dat la
Bălării pe valea Neajlovului. La Bălării a fost lupta decisivă. Se luaseră toate măsurile de
precauție ca inamicul să fie încercuit, însă nenorocul a fost că domnul general Socec ne-a
vândut tot planul nostru de acțiune. Acolo au fost cele mai sângeroase lupte. Regimentul II
Romanați Nr. 19 a suferit mari pierderi, fiind aproape dezmembrat.
De remarcat este că au rămas prizonieri următorii ofițeri: comandantul
Regimentului 19 Infanterie, colonel Florescu Gheorghe; aghiotantul său, căpitan Florescu