Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4 - Clinica Knut Psyknut.ro/wp/wp-content/uploads/2015/10/Revista-de-Psihologie_2011... · Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4 (Journal

Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4

(Journal of Psychology)

Vol. 57 , Nr. 2 , p. 285–382, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

STUDII ŞI CERCETĂRI

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN, MIHAI IOAN MICLEJustiţia organizaţională – abordări teoreticeRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 291–300, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

MICTAT GÂRLANEtnicitate şi interetnicitate, modalităţi de abordareRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 301–316, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

CAMELIA POPAFactori personologici ai insecurităţii rutiere – direcţii actuale de cercetareRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 317–325, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

THEA IONESCUAbordarea embodied cognition şi studiul dezvoltării cognitiveRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 326–339, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

ELENA STĂNCULESCUSelf-reflexive emotionsRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 340–348, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

BRÎNDUŞA ORĂŞANUMemories and triangulation in interpretative psychoanalytical work. IIRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 349–357, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

PUNCTE DE VEDERE

ŞTEFAN VLĂDUŢESCUFeedback between psychology and communicationRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 359–366, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

CRITICĂ ŞI BIBLIOGRAFIE

JACQUELINE BARUS-MICHEL, ADRIAN NECULAU (coord.), Psihosociologia crizei, Bucureşti, Editura Trei, 2011, 363 p. (Doina-Ştefana Săucan)Rev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 367–374, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

CORNELIA RADA, MONICA TARCEA, Viaţa sexuală şi familia în mediul urban românesc, Iaşi, Institutul European, 2010, 285 p. (Georgeta Preda)Rev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 367–374, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4 - Revista de Psihologie http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/index.php/arhiva/23-revista...

1 of 5 04.10.2015 17:37

IN MEMORIAM

Filimon TURCU (1 aprilie 1932 – 8 mai 2011)Article by Constantin VoicuRev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 375–376, , Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

Rev. Psih., vol. 57, nr. 4, p. 285–382, Bucureşti, octombrie – decembrie 2011

REZUMATE

JUSTIŢIA ORGANIZAŢIONALĂ – ABORDĂRI TEORETICE

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN MIHAI IOAN MICLE

REZUMAT Articolul de faţă abordează câteva date teoretice din literatura justiţiei organizaţionale. Sunt abordate tipuri ale justiţiei organizaţionale,respectiv justiţia distributivă, cea procedurală şi interacţională. S-a încercat scoaterea în evidenţă a ideii conform căreia teoriile asupra justiţieiorganizaţionale diferă în funcţie de tipul de elemente preferate, de tipurile de reguli aplicate şi de structura evaluărilor. Justiţia distributivă priveştecorectitudinea rezultatelor, justiţia procedurală reflectă corectitudinea procedurilor, iar justiţia interacţională se adresează schimburilor interpersonaleşi informaţionale ce privesc procedurile şi rezultatele. Valoarea predictivă a tipurilor de justiţie variază în funcţie de contextul organizaţional.

Cuvinte-cheie: justiţie organizaţională, justiţie distributivă, justiţie procedurală, justiţie interacţională.

Abstract The purpose of this paper is to explain some theoretical data on the organizational psychology. We focus on clearly definingorganizational justice types, along with a literature review of each. Some types of organizational justice are discussed: distributive, procedural and ofinteraction. We tried to point out the idea that the theories on the organizational justice differ depending the type of preferred elements, of rulesapplied and the evaluation structure. The distributive justice concerns the correctitude of results; the procedural justice reflects the correctitude ofprocedures, and the interactional and informational justice addresses to the interpersonal and informational changes for the procedures and results.The predictive value of the organizational justice types varies according the organizational context.

Keywords: organizational justice, distributive justice, procedural justice, interactional justice.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2001%20Saucan.pdf)

↑ Inapoi la Cuprins

ETNICITATE ŞI INTERETNICITATE, MODALITĂŢI DE ABORDARE

MICTAT GÂRLAN

Abstract In the paper are analised fundamental concepts of the ethnopsychology: ethnicity and interethnicity, similarities and differences, criteriaand approaches, methodological aspects and tools of researches. Have been analised too the personological patterns of the most important ethniesin Romania.In the personal researches have been compared the interethnical evaluations with the self evaluations. The two types of images were very different,especialy to the gypsies.

Keywords: ethnicity, interethnicity, diagnosis of relationships, ethical values.

REZUMAT În articol sunt analizate conceptele fundamentale ale etnopsihologiei: etnicitate şi interetnicitate, asemănări şi diferenţe, criterii de


2 of 5 04.10.2015 17:37

abordare, aspecte metodologice, instrumente de cercetare, modele personologice ale principalelor etnii din România. În cercetările personale aufost comparate evaluările interetnice cu cele ale autoevaluărilor, cele două tipuri de evaluare fiind foarte diferite. Autorul exemplifică aceste diferenţede imagine obţinute pe etnia romilor.

Cuvinte-cheie: etnicitate, interetnicitate, diagnoze de relaţii, valori etnice.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2002%20Garlan.pdf)


FACTORI PERSONOLOGICI AI INSECURITĂŢII RUTIERE – DIRECŢII ACTUALE DE CERCETARE

CAMELIA POPA

Résumé Une stratégie de sécurité routière, dans une société qui est confrontée à un problème aussi grave que la mort accidentelle de milliers depersonnes par année, doit tenir compte de la complexité de la relation entre la personnalité d'un individu et son comportement sur la route. Cetarticle, de type théorique, examine des dernières recherches psychologiques sur le risque routier.

Mots-clés: insécurité routière, personnalité, facteurs, comportement sur la route.

REZUMAT O strategie de securitate rutieră, într-o societate care se confruntă cu o problemă atât de gravă ca miile de morţi accidentale într-unan, trebuie să ţină seama de complexitatea relaţiei între personalitatea unui individ şi comportamentul său în trafic. Acest articol, teoretic,examinează câteva cercetări psihologice recente asupra riscului rutier.

Cuvinte-cheie: insecuritate rutieră, personalitate, factori, comportament pe drumurile publice.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2003%20Popa.pdf)


ABORDAREA EMBODIED COGNITION ŞI STUDIUL DEZVOLTĂRII COGNITIVE

THEA IONESCU

REZUMAT Acest articol teoretic aduce în prim plan una dintre principalele abordări post-cognitiviste, şi anume abordarea embodied cognition, cuscopul de a-i analiza rolul pentru investigarea dezvoltării cognitive. În prima parte, discutăm conceptul de „cogniţie", aşezând faţă în faţăcognitivismul tradiţional şi abordarea embodied cognition. A doua parte prezintă date ştiinţifice care surprind natura embodied a cogniţiei peparcursul ontogenezei, precum şi influenţa studiilor din psihologia dezvoltării în conturarea acestei noi abordări în psihologie. Articolul se încheie cuprezentarea consecinţelor pozitive ale abordării embodied cognition atât pentru cercetare, cât şi pentru practică.

Cuvinte-cheie: embodied cognition, dezvoltare cognitivă, simboluri.

Abstract This theoretical article presents one of the main post-cognivist approaches, namely embodied cognition, with the aim of analyzing its rolefor the study of cognitive development. In the first part, we will discuss the notion of "cognition" by considering traditional cognitivism and embodiedcognition. The second part presents empirical evidence for the embodied nature of cognition throughout development, and also for the role thatdevelopmental studies have for the embodied cognition approach in psychology. The article ends by presenting the positive consequences that theembodied cognition approach can have both for research and practice.

Keywords: embodied cognition, cognitive development, symbols.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2004%20Ionescu.pdf)



3 of 5 04.10.2015 17:37

SELF-REFLEXIVE EMOTIONS

ELENA STĂNCULESCU

Abstract In this paper it has been explored a category of emotions that received relatively scarce attention in the psychological research –self-reflexive emotions. Recently, psychologists and sociologists are interested to find their structure and social rules or conventional standards thatinfluence their's expression and regulation. Self-reflexive emotions include: shame, embarrassment, humility, guilt, envy, jealousy, pride, andgratitude. All self-reflexive emotions (positive and negative) share the same characteristic: another person's behavior or attitude is affecting the self.It could be very fruitful for the affective life understanding if the specialists will profoundly explore the cultural and gender differences in experiencingthe large register of self-conscious or self-reflexive emotions.

Keywords: self-reflexive emotions, shame, guilt, envy, pride.

REZUMAT În acest articol a fost explorată o categorie a emoţiilor care a primit o atenţie relativ scăzută în cercetarea psihologică – emoţiileauto-referenţiale. Recent, psihologii şi sociologii au devenit interesaţi să găsească structura şi regulile sociale sau standardele convenţionale careinfluenţează exteriorizarea şi reglarea acestora. Emoţiile auto-referenţiale includ: ruşinea, stânjeneala, umilinţa, vinovăţia, invidia, gelozia, mândria şigratitudinea. Toate emoţiile auto-referenţiale împărtăşesc aceeaşi trăsătură: comportamentul sau atitudinea altei persoane afectează eul. Ar putea fifoarte folositor pentru înţelegerea vieţii afective dacă specialiştii vor aprofunda diferenţele culturale şi de gen în experimentarea registrului vast alemoţiilor conştientizării de sine sau auto-referenţiale.

Cuvinte-cheie: emoţii auto-referenţiale, ruşine, vinovăţie, invidie, mândrie.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2005%20Stanculescu.pdf)


MEMORIES AND TRIANGULATION IN INTERPRETATIVE PSYCHOANALYTICAL WORK. II

BRÎNDUŞA ORĂŞANU

Abstract The paper deals with the relation between procedural memory and declarative memory, from the perspective of the triangulation inpsychoanalysis. The patient's explicit reference to his past, even when it procedurally is a defence, it is also, declaratively, a step towards assumingthe origin of a certain psychic content. This step would correspond to a "witness": within the framework of the judiciary metaphor, the side in thepatient which "declares" the reconstruction of his past "gives witness" about something which can only belong to himself. The author puts intoevidences the importance of the active contribution by the patient to the birth of interpretation in the here and now.The patient's explicit discourse upon his past may constitute itself as a necessary "third" in the differentiation between transference andcountertransference, valid for both protagonists of the analytical session. This hypothesis is illustrated by means of a clinical fragment.

Keywords: explicit memory, differentiation, triangulation, witness.

REZUMAT Lucrarea tratează despre raportul dintre memoria procedurală şi memoria declarativă, din perspectiva operaţiei de triangulare înpsihanaliză. Referinţa explicită a pacientului la trecutul său, chiar dacă este o apărare din punct de vedere procedural, constituie, în mod declarativ,şi un pas spre asumarea originii unui anumit conţinut psihic. Acest pas ar corespunde cu un „martor": dacă utilizăm metafora judiciară, partea dinpacient care „declară" reconstrucţia trecutului lui „stă drept mărturie" că un anumit lucru nu poate să-i aparţină decât lui. Autoarea pune în evidenţăimportanţa contribuţiei active a pacientului la formarea interpretării în aici-şi-acum. Discursul explicit al pacientului asupra trecutului său poateconstitui, în sine, un „terţ" necesar în diferenţierea dintre transfer şi contra- transfer, valid pentru ambii protagonişti ai şedinţei de analiză. Aceastăipoteză este ilustrată cu un fragment clinic.

Cuvinte-cheie: memorie explicită, diferenţiere, triangulare, martor.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2006%20Orasanu.pdf)


FEEDBACK BETWEEN PSYCHOLOGY AND COMMUNICATION


4 of 5 04.10.2015 17:37

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU

Abstract The study is placed at the intersection of the cognitive psychology with the theory of communication. It joins the contemporary effort of thecategory developing of some experiences in order to obtain the consubstantial instruments to the phenomena and processes upon which,investigative, it is supposed to intervene with them. For the configuration of a viable concept, clear and distinct from the feedback, relevant opinionsare analyzed, contradictory positions are confronted and the historical, psychological, systemic and communicational reconstruction of thistheoretical construct is achieved. Generally, it comes out that any systemic, cognitive or cogitative process lawfully implies a feedback connection.Finally, it is concluded about the feedback definition as the heuristic instrument of control, specific to the finalist systems. Likewise, the parameters(sides), the moments, the levels, the functions and the feedback typology are delimited and the functioning of some feedback networks within thesystems is acknowledged.

Keywords: feedback, communication, system.

REZUMAT Studiul se situează la intersecţia psihologiei cognitive cu teoria comunicării. El se înscrie în efortul contemporan de developarecategorială a unor experienţe în vederea obţinerii de instrumente consubstanţiale fenomenelor şi proceselor asupra cărora, investigativ, sepreconizează a se interveni cu ele. Pentru configurarea unui concept viabil, clar şi distinct de feedback se analizează opiniile relevante, se confruntăpoziţiile contradictorii şi se realizează reconstrucţia istorică, psihologică, sistemică şi comunicaţională a acestui construct teoretic. În general, sedesprinde, orice proces sistemic, cognitiv sau cogitativ, subîntinde legic o conexiune feedback. Finalmente, se concluzionează în legătură cudefinirea feedback-ului drept instrument euristic de reglaj specific sistemelor finaliste. De asemenea, se delimitează parametrii (laturile), momentele,nivelurile, funcţiile şi tipologia feedback-ului şi se constată funcţionarea în cadrul sistemelor a unor reţele de feedback.

Cuvinte-cheie: feedback, comunicare, sistem. Keywords: feedback, communication, system.

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2007%20Vladutescu.pdf)



JACQUELINE BARUS-MICHEL, ADRIAN NECULAU (coord.), Psihosociologia crizei, Bucureşti, Editura Trei, 2011, 363 p.Reviewd by Georgeta Preda

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2008%20critica.pdf)


IN MEMORIAM

FILIMON TURCU (1 aprilie 1932 – 8 mai 2011)Article by Constantin Voicu

Text integral in format PDF (/images/revista_de_psihologie/2011_04/art%2009%20in%20memoriam.pdf)


DetailsCategory: Numere publicate (/index.php/arhiva)C Last Updated: 16 July 2013< Hits: 741


5 of 5 04.10.2015 17:37

STUDII ŞI CERCETĂRI

JUSTIŢIA ORGANIZAŢIONALĂ – ABORDĂRI TEORETICE

DOINA-ŞTEFANA SĂUCAN MIHAI IOAN MICLE*

Abstract

The purpose of this paper is to explain some theoretical data on the organizational psychology. We focus on clearly defining organizational justice types, along with a literature review of each. Some types of organizational justice are discussed: distributive, procedural and of interaction. We tried to point out the idea that the theories on the organizational justice differ depending the type of preferred elements, of rules applied and the evaluation structure. The distributive justice concerns the correctitude of results; the procedural justice reflects the correctitude of procedures, and the interactional and informational justice addresses to the interpersonal and informational changes for the procedures and results. The predictive value of the organizational justice types varies according the organizational context.

Cuvinte-cheie: justiţie organizaţională, justiţie distributivă, justiţie procedurală, justiţie interacţională.

Keywords: organizational justice, distributive justice, procedural justice, interactional justice.

Sintagma „justiţie organizaţională” a fost introdusă de Greenberg (1987), care o definea ca percepţia individului asupra reacţiilor la corectitudine într-o organizaţie. Obiectivitatea/justeţea se referă la ideea conform căreia o acţiune sau o decizie este corectă din punct de vedere moral (definită în legătură cu etica, religia, cinstea şi echitatea, legea). În mod normal, indivizii sunt atenţi la justeţea eveni-mentelor şi situaţiilor în viaţa cotidiană, într-o varietate de contexte. Corectitudinea devine adeseori interesul major al unei organizaţii care nu doreşte ca implicaţiile unei incorectitudini percepute de membrii săi să aibă un impact negativ asupra atitudinilor şi comportamentelor acestora la locul de muncă. Cercetarea în domeniul justiţiei organizaţionale evidenţiază multiplele implicaţii practice ale modalităţilor de tratare corectă a angajatului. Percepţia corectitudinii conduce la atitudini şi comportamente organizaţionale pozitive, inclusiv la creşterea satisfacţiei în muncă şi la implicarea cetăţenească. Însă, dacă un angajat percepe incorectitudinea managerului/managementului, el devine mai puţin sau chiar deloc dispus să exprime o atitudine pozitivă, manifestând, din contră, atitudini şi comportamente negative (între acestea pot fi menţionate sabotajul şi furtul) (Gicalone, Greenberg, 1997).

* Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”, Departamentul de Psihologie.


Doina-Ştefana Săucan, Mihai Ioan Micle 2

292

Teoriile care definesc tipurile de justiţie organizaţională, permiţând predicţii legate de acestea, identifică trei paşi: un eveniment sau element în mediul înconjurător, o evaluare individuală a acestui eveniment în funcţie de un set de reguli, precum şi o evaluarea a corectitudinii evenimentului (Cropanzano et al., 2001). Acest model de bază este simplu, dar teoriile asupra justiţiei organizaţionale diferă în funcţie de tipul de elemente pe care le evidenţiază (de exemplu, elemente privind rezultatele, procesul, şi relaţiile interpersonale), de tipurile de reguli aplicate (reguli de consistenţă, de echitate etc.) şi de structura evaluărilor legate de tipul de justiţie organizaţională prezentă (justiţia procedurală, justiţia interacţională, justiţia informaţională).

Justiţia distributivă a fost primul tip de justiţie definit, reflectând studierea rezultatelor sau mai exact a corectitudinii rezultatelor (Deutsch, 1969). Al doilea tip de justiţie, cea procedurală, a fost distinsă de justiţia distributivă, ea reflectând corectitudinea procedurilor rezultate. Cercetătorii au evidenţiat şi un alt treilea tip de justiţie, justiţia interacţională, care se adresează schimburilor interpersonale şi informaţionale în jurul procedurilor şi rezultatelor.

Distincţia între tipurile de justiţie ajută la clarificarea tipului de element scos în relief, a regulilor teoretice adecvate ce se vor aplica, precum şi a structurii de bază.

Totuşi, unii cercetători au sugerat că valoarea predictivă a tipurilor de justiţie variază în funcţie de contextul organizaţional (Greenberg, 1996). Ei se întreabă referitor la modul în care indivizii se gândesc la justiţia la locul de muncă (Cropanzano et al., 2003). Se sugerează că percepţiile indivizilor vizând corectitudinea distributivă şi procedurală, iar într-o mai mică măsură cea interacţională, sunt legate mai degrabă de resursele umane decât de tipul de justiţie.

De asemenea, multe cercetări au demonstrat relaţia dintre justiţia organizaţională şi rezultatele importante ale angajaţilor (implicare, comportamentul cetăţenesc) (Colquitt et al., 2001). Aceste rezultate sunt folosite pentru a reliefa importanţa sau robusteţea constructului de justiţie organizaţională. Este posibil şi predictibil ca rezultatele asociate justiţiei organizaţionale să varieze diferit în funcţie de posturile angajaţilor. De exemplu, ne aşteptăm ca cifra de afaceri să fie mai mult legată de injustiţie, dacă e vorba de o decizie de promovare sau de plată, decât într-o decizie de închiriere. Este nevoie să se studieze sistematic această variaţie în contextul funcţiilor, pentru a înţelege când şi cum priveşte justiţia impactul asupra rezultatelor diverşilor angajaţi. Pentru aceste motive, credem că este important să facem distincţia între funcţiile resurselor umane pentru înţelegerea corectitudinii percepţiilor.

1. TIPURI DE JUSTIŢIE ORGANIZAŢIONALĂ

1.1 JUSTIŢIA DISTRIBUTIVĂ

Acest tip de justiţie presupune corectitudinea rezultatelor. Ea are la bază trei reguli: echitate, egalitate şi nevoie. Se poate spune chiar că justiţia distributivă s-a

3 Justiţia organizaţională – abordări teoretice

293

născut din teoria echităţii (Adams, 1965) şi se bazează pe ideea că alocarea în rezultate reflectă contribuţia în input-uri. Teoria echităţii ne sugerează că indivizii evaluează măsura în care rezultatele lor sunt proporţionale cu contribuţia lor. Inechitatea este percepută atunci când proporţia rezultatelor este mai mare sau mai mică decât ce au investit. Folosind un sistem de alocare echitabil, angajaţii care muncesc mai multe ore sau sunt mai productivi cred că trebuie să primească mai mult decât ceilalţi care nu au investit în aceeaşi măsură. Un exemplu de echitate implică sisteme de plată în funcţie de performanţă. Practica a demonstrat că oamenii simt un disconfort psihologic în funcţie de proporţia inechităţii percepute (Walster et al., 1978). În plus, echitatea în distribuire validează sentimentele indivizilor ca membri ai grupului, permiţând organizaţiilor să producă eficient şi eficace (Folger et al., 1995). Cercetări mai vechi sau mai noi au permis a susţine că teoria echităţii este aplicabilă domeniului relaţiilor manageriale. Conform lui Leventhal (1980), organizaţiile folosesc echitatea ca regulă de distribuire, deoarece comunitatea de afaceri o defineşte ca pe o regulă de alocare potrivită; organizaţiile cred că un sistem echitabil este unul profitabil; organizaţiile încearcă să evite conflictele, angajaţii slabi fiind eliminaţi.

O altă metodă de alocare distributivă implică alocarea resurselor pe baza unor trebuinţe speciale. La nivel individual, alocarea organizaţională bazată pe trebuinţe permite organizaţiilor să satisfacă trebuinţele membrilor în aşa fel încât ei să poată să se concentreze mai mult pe obiectivele organizaţionale decât pe cele personale (Folger et al., 1995). Folosirea unor politici în avantajul familiilor angajaţilor este un exemplu practic în acord cu regula de distribuire în funcţie de nevoi.

Angajaţii sunt evaluaţi în mod obişnuit pe baza performanţei lor, ceea ce reprezintă o metodă a distribuirii echităţii. Greenberg (1987) a ajuns la concluzia că o dimensiune critică a evaluărilor echitabile ale performanţei putea fi cea bazată pe performanţa reuşită. Cealaltă dimensiune identificată de Greenberg a fost asumarea rezultatelor/consecinţelor (de exemplu, promovarea sau creşterea salariului) pe baza evaluărilor obţinute. Amândouă aceste dimensiuni se nasc din principiul echităţii. Există posibilitatea, dar e mai greu de imaginat aşa ceva, să ai evaluări de performanţă bazate pe echitate. În unele situaţii în care este implicată echipa, o evaluare de ansamblu a unui proiect poate fi realizată şi împărtăşită de toţi membrii echipei. Totuşi, echitatea se foloseşte ca bază pentru performanţa echipei şi, pentru că membrii echipei sunt adesea evaluaţi individual, distribuirea bazată pe egalitate este probabil eclipsată de distribuirea bazată pe echitate.

Cercetările vizând echitatea ne conduc la ideea ca metoda distributivă folosită pentru alocarea compensaţiei să aibă impact asupra percepţiilor angajaţilor asupra echităţii. Depinzând de circumstanţe, metodele distributive ale echităţii şi egalităţii sunt percepute ca juste/corecte. În plan practic, folosirea răspândită a metodelor echitabile de distribuire (de exemplu, plătirea angajaţilor pe baza abilităţilor, per-formanţei) vine în sprijinul importanţei echităţii. Unele cercetări privind remunerarea focalizate pe impactul distribuirii (in)echitabile a remuneraţiei (Austin, Walster, 1974)


294

au arătat că persoanele remunerate echitabil au fost mai mulţumite decât cele supraremunerate sau neremunerate. Există şi cercetări din care reiese că, pentru unele persoane şi în unele situaţii, distribuirea egală a remuneraţiei este considerată justă. S-a demonstrat că studenţii dintr-un grup plătit inechitabil, când li s-a dat o şansă, au realocat banii în mod egal (Leventhal, 1980).

Studenţii centraţi pe iniţiativa individuală şi productivitate în ansamblul ei sunt adepţii echităţii, în vreme studenţii centraţi pe norme care încurajează cooperarea considerată a sta la baza succesului grupului preferă egalitatea (vezi folosirea răspândită a gradaţiilor la plata salariilor, ceea ce sugerează de asemenea o acceptare comună a principiului egalităţii) (Tremblay et al., 2000).

Unele studii sugerează că percepţiile angajaţilor asupra justiţiei distributive sunt importante pentru satisfacţia legată de beneficii (Davis, Ward, 1995; Martin, Bennett, 1996): cu cât mai comparabile sunt beneficiile unui angajat cu ale altui angajat, cu atât mai mare este satisfacţia primului privind beneficiile sale. În general, cercetarea asupra problematicii nevoilor în justiţia distributivă este destul de sărăcăcioasă. Se poate totuşi menţiona studiul despre beneficiile acordate angajatului la locul de muncă legat de familie sa (de exemplu, concediul de maternitate, programul flexibil etc.). Grover (1991) arată că distribuirea acestor beneficii se bazează atât pe egalitate cât şi pe nevoi, cu o percepţie a unei justiţii distributive corecte rezultată din primirea unei părţi egale din beneficiile de care angajaţii au nevoie (de exemplu, fiecare mamă primeşte o lună de concediu de maternitate). Rezultatele arată că trebuinţele sunt un predictor mai bun al satis-facţiei legate de beneficii decât inechitatea. Dar, în lumea reală, beneficiile sunt distribuite destul de rar pe baza echităţii. Angajaţii percep adesea egalitatea ca cel mai corect mod de alocare a beneficiilor, iar, pentru unele beneficii specifice, trebuinţa ca fiind mai importantă.

Concedierile implică o încetare, fie ea temporară sau permanentă, a raporturilor de muncă ale angajaţilor cu angajatorul din mai multe motive (scăderi economice, restructurare, închiderea întreprinderii). Concedierile implică reacţii importante în ceea ce priveşte justiţia organizaţională şi, în consecinţă, au fost studiate de cercetătorii din acest domeniu. Brockner şi colegii au oferit multe exemple privind relaţiile dintre percepţia corectitudinii şi concedieri, demonstrând că echitatea este o preocupare importantă pentru concedierea victimelor şi pentru cei care au supravieţuit acestei măsuri (Konovsky, Brockner, 1993).

Justiţia distributivă în contextul concedierii se centrează pe „cine este concediat şi ce i se dă drept recompensă” (Gilliland, Schepers, 2003). De obicei, echitatea este folosită pentru a hotărî cine va fi concediat, iar egalitatea sau echitatea sunt folosite pentru a determina ce li se oferă celor concediaţi. De exemplu, echitatea este folosită pentru a determina ce angajaţi vor fi concediaţi când organizaţiile folosesc performanţa şi alţi indicatori pentru a lua deciziile de concediere. În termenii pachetelor privind concedierea, angajaţii conştientizează ce li se dă altora şi de aceea egalitatea devine o preocupare centrală.


295

1.2. JUSTIŢIA PROCEDURALĂ

Thibaut şi Walker (1975) au introdus în literatura de specialitate, în contextul rezolvării unei dispute, conceptul de justiţie procedurală, pe care l-au discutat în termenii nivelului de control pe care un individ îl are asupra nemulţumirii şi asupra efectelor acesteia. Justiţia procedurală reprezintă de fapt studiul corectitudinii procesului de a aloca resurse. Teoria lui Leventhal (1980) privind corectitudinea procedurală include opt aspecte ale procesului de corectitudine: consistent dincolo de persoană şi dincolo de timp, nesupus erorii, bazat pe informaţii acurate, se poate corecta, reprezentativ pentru preocupările recipienţilor, bazat pe standardele morale prevalente. Într-o recentă trecere în revistă a dimensiunii justiţiei organizaţionale, Colquitt (2001) a identificat şapte măsuri ale justiţiei procedurale, dimensiuni ce pot fi reduse în final la trei: acurateţe, voce şi consistenţă.

Regula acurateţei în justiţia procedurală include principii legate de natura corectă a procedurilor, măsura în care se bazează pe informaţii acurate, precum şi bazele etice şi morale ale procedurilor, se sugerează necesitatea promovării de informaţii acurate, neeronate în luarea deciziilor.

Vocea se referă la măsura în care indivizii sunt capabili să-şi exprime viziunea şi sentimentele în timpul procedurilor. Cercetările demonstrează că procedurile sunt percepute a fi cu atât mai juste cu cât angajaţii profită mai mult de oportunitatea de a se exprima vocal (Gilliland, Chan, 2001). Au fost propuse şi investigate mai multe reguli ale justiţiei procedurale. În general, cercetarea a demonstrat importanţa acurateţei regulilor în multe proceduri de selecţie. Astfel, procedurile sunt percepute a fi mai corecte, dacă par a avea o validitate predictivă şi se bazează pe o informaţie corectă (Chan et al., 1998). Într-adevăr, s-a demonstrat că legarea de post a procesului de selecţie poate fi unul dintre predictorii cei mai puternici ai perceperii justiţiei procedurale (Bauer et al., 2001).

Cercetările au mai examinat longitudinal şi importanţa justiţiei procedurale de-a lungul procesului de angajare (Bauer et al., 1998). S-a conchis că justiţia procedurală era mai puţin predictibilă pentru atitudini şi intenţii faţă de organizaţie după decizia de angajare. Prin urmare, ne este sugerat faptul că justiţia procedurală este importantă în timpul procesului de angajare, iar justiţia distributivă devine mai importantă când decizia de angajare a fost luată.

Mai multe cercetări sugerează că „vocea” ar putea fi elementul procedural cel mai important în ceea ce priveşte satisfacţia legată de beneficii (Mulvey, 1992). Acest studiu se focalizează pe capacitatea angajaţilor de a apela la deciziile legate de beneficii. Un alt aspect important legat de „voce” se referă la capacitatea de selectare a propriilor beneficii. Cu toate acestea, multe cercetări au arătat că nu există nicio diferenţă în ceea ce priveşte satisfacţia între angajaţii care selectează beneficii (au planuri flexibile privind beneficiile) şi cei care nu pot selecta beneficiile (Tremblay et al., 1998; Williams, 1995). O explicaţie posibilă ar fi aceea că angajaţii tributari planurilor tradiţionale privind beneficiile au sentimentul că angajatorii ţin seama de preferinţele lor. Dacă aşa stau lucrurile, atunci angajaţii simt de fapt că „vocea” lor este auzită.


296

1.3. JUSTIŢIA INTERPERSONALĂ ŞI INFORMAŢIONALĂ

Justiţia interpersonală şi cea informaţională au fost considerate iniţial un singur tip, respectiv justiţia interacţională, care la rândul ei a fost definită prin echitatea procedurală în Bies (1987) şi Bies şi Moag (1986). Greenberg (1993) a făcut distincţia între echitatea interpersonală sau tratamentul interpersonal al indivizilor (Shapiro et al., 1994), şi echitatea informaţională sau aspecte ale informaţiei pe care o asigură indivizii. Persoanele tratate cu demnitate şi respect sunt percepute ca fiind abordate într-o manieră interpersonală echitabilă.

Justiţia informaţională se leagă de cantitatea, natura, centrarea şi sincronizarea informaţiei asigurată unui individ. Dacă unui individ i se dă mai multă informaţie credibilă şi specifică mai devreme în proces şi dacă această informaţie este focalizată mai degrabă pe recipient decât pe grup, individul va percepe justiţia informaţională ca fiind mai echitabilă. Într-o cercetare a sa, Greenberg (1996) face o analiză de caz, în care două fabrici aparţinând aceleiaşi companii au anunţat reduceri salariale de 15%. Conducerea uneia din aceste fabrici a dat şi explicaţii suplimentare însoţite de exprimarea regretelor privind măsura, atunci când au dat publicităţii anunţul. Conducerea celei de-a doua fabrici s-a mulţumit să dea o succintă explicaţie, din care regretele sau scuzele lipseau. Ca urmare, furtul a crescut în ambele fabrici, dar cu un procent semnificativ mai mare în a doua fabrică, din cauza explicaţiei incomplete şi neadecvate, definită ca atare de autor.

După Arvey şi Faley (1988), procesul de angajare constă într-una sau mai multe proceduri de selecţie desemnate a face diferenţa între candidaţii la angajare. Procedurile de selectare în acest proces includ recrutarea, aplicaţiile, testările, interviurile, referinţele şi căutarea de fond, precum şi decizia de a angaja sau respinge candidatul (Gilliland, Steiner, 2001). În cercetări mai vechi privind echitatea procedurilor de selecţie, selectarea a fost definită psihometric, iar inechitatea a fost evidenţiată de selectarea diferenţială sau de ratele de predicţie pentru diverse grupuri de gen sau etnice/rasiale (Arvey, Faley, 1988). Apoi cercetătorii au început să se uite la echitate din perspectiva celor care aplicau pentru un post.

În deciziile de angajare, personalul organizaţiei implicat în procesul de selecţie joacă un rol important în ceea ce priveşte percepţiile justeţei selecţiei şi mai ales legat de echitatea interpersonală. Gilliland şi Steiner (2001) sugerează că trăsături precum respectul şi afecţiunea sunt importante din punct de vedere interpersonal în situaţia de selecţie.

Lipsa de informaţie privind folosirea testelor specifice selecţiei conduce şi ea la percepţia inechităţii (Gilliland, 1995). Este mai ales cazul testelor a căror folosire este destul de dificilă, cum ar fi cazul testelor pentru abilitatea cognitivă şi a celor de personalitate. Cercetarea a arătat că asigurarea informaţiei privind aspecte variate ale acestor teste poate îmbunătăţi reacţiile la procesul de selecţie în timpul testării şi o lună mai târziu (Truxillo et al., 2002).

În general, cu cât mai multe informaţii au angajaţii despre beneficii, cu atât vor fi mai satisfăcuţi de acestea (Davis, Ward, 1995; Mulvey, 1992; Williams,


297

1995). De exemplu, Dreher, Ash şi Bretz (1988) arată că angajaţii care primesc informaţie precisă, acurată, legată de beneficii sunt mai satisfăcuţi decât angajaţii care nu primesc nicio informaţie. Concluzia ar fi că, în cercetări, se arată importanţa justiţiei informaţionale în perceperea beneficiilor.

Echitatea interpersonală şi informaţională a managerilor este de importanţă particulară. Cercetările arată că atitudinile şi comportamentele „victimelor” şi „supravieţuitorilor” concedierii sunt mai puţin influenţate de deciziile de concediere, atunci când aceste decizii sunt explicate într-un mod mai amănunţit şi mai sensibil (Brockner et al., 1994), demonstrând importanţa justiţiei interpersonale. Unele experimente sugerează că justiţia interpersonală este mai importantă decât cea informaţională în concedieri: tratamentul interpersonal predicţionează mai bine încrederea şi sprijinul „victimelor” organizaţiei decât ar putea să o facă o notă trimisă înainte, o formă de justiţie informaţională. Totuşi, literatura în domeniu acordă o atenţie deosebită şi rolului justiţiei informaţionale în concedieri. Elemente care includ comunicarea în ambele direcţii (Konovsky, Brockner, 1993), o notă trimisă în avans privind concedierea, modul în care este comunicată informaţia, precum şi explicaţiile oferite privitor la concediere sunt elemente informaţionale importante pentru percepţia indivizilor asupra echităţii în concediere.

2. CONCLUZII

Bazându-ne pe autenticitatea datelor cercetărilor, pot fi formulate următoarele concluzii:

– în deciziile de selecţie, regula proeminentă a justiţiei distributive este echitatea, astfel încât încălcarea acesteia este percepută ca nedreptate;

– cele mai proeminente reguli de justiţie procedurală sunt acurateţea şi vocea, în deciziile de selecţie;

– în deciziile de selecţie, justiţia procedurală scade în importanţă urmând feedback-ul deciziei de angajare;

– rolul justiţiei interpersonale şi informaţionale va depinde de etapa în cadrul procesului de selecţie şi de poziţia favorabilă a deciziei de angajare, astfel încât justiţia interpersonală devine mai importantă în timpul interviului, iar cea informaţională este cea mai importantă după o decizie negativă;

– pentru evaluarea performanţei, regula cea mai puternică de justiţie distributivă este echitatea, astfel încât încălcarea ei este percepută ca nedreaptă;

– aspectele procedurale ale acurateţii şi vocii sunt mai importante în ceea ce priveşte justeţea evaluării performanţei decât consistenţa;

– atât dimensiunea informaţională cât şi cea interpersonală ale justiţiei interacţionale sunt importante în determinarea percepţiilor privind justeţea evaluării performanţei;

– pentru alocarea compensaţiei, distribuirea bazată pe echitate sau egalitate va fi considerată corectă, deşi efectul este relativ, depinzând de caracteristicile situaţiei, alocarea deciziei şi diferenţele individuale;


298

– pentru compensaţie, aspectele informaţionale sunt mai importante decât aspectele interpersonale în generarea percepţiilor asupra echităţii remuneraţiei;

– alocarea beneficiilor va fi percepută cu atât mai corect în măsura în care se va face pe baza egalităţii, cu condiţia ca trebuinţa să fie o regulă distributivă adiţională pentru unele beneficii legate de familie;

– vocea şi consistenţa sunt aspecte procedurale puternice, iar încălcarea lor în alocarea beneficiilor este percepută ca nedreaptă;

– justiţia informaţională este mai importantă pentru perceperea corectitudinii în alocarea beneficiilor decât aspectele interpersonale;

– echitatea este cel mai important principiu distributiv în luarea unei decizii de concediere, iar egalitatea este mai importantă când se face evaluarea severităţii pachetelor de concediere;

– dimensiunile justiţiei interpersonale şi informaţionale sunt importante în situaţii de concediere.

Primit în redacţie la: 5.V.2011

BIBLIOGRAFIE

1. ADAMS J.S., Inequity in social exchange, în L. BERKOWITZ, Advances in Experimental Social Psychology, New York, Academic Press, 2, 1965, p. 142–175.

2. ARVEY R.D., FALEY R.H., Fairness in Selecting Employees, Reading, MA: Addison-Wesley, 1988.

3. AUSTIN W., WALSTER E., Reactions to confirmations and disconfirmations of expectancies of equity and inequity, Journal of Personality and Social Psychology, 30, 1974, p. 208–216.

4. BAUER T.N., MAERTZ C.P., DOLEN M.R., CAMPION M.A., Longitudinal assessment of applicant reactions to employment testing and test outcome feedback, Journal of Applied Psychology, 83, 1998, p. 892–903.

5. BAUER T.N., TRUXILLO D.M., SANCHEZ R.J., CRAIG J.M., FERRARA P., CAMPION M.A., Applicant reactions to selection: Development of the selection procedural justice scale (SPJS), Personnel Psychology, 54, 2001, p. 388–420.

6. BIES R.J., The predicament of injustice: The management of moral outrage, în L.L. CUMMINGS & B.M. STAW (Eds.), Research in Organizational Behavior, 9, 1987, Greenwich, CT: JAI Press, p. 289–319.

7. BIES R.J., MOAG J.S., Interactional justice: Communication criteria of fairness, în R.J. LEWICKI, B.H. SHEPPARD & M.H. BAZERMAN (Eds.), Research on Negotiation in Organizations, 1, 1986, Greenwich, CT: JAI Press, p. 43–55.

8. BROCKNER J., KONOVSKY M.A., COOPER-SCHNEIDER R., FOLGER R., MARTIN C., BIES R.J., Interactive effects of procedural justice and outcome negativity on victims and survivors of job loss, Academy of Management Journal, 37, 1994, p. 397–409.

9. CHAN D., SCHMITT N., JENNINGS D., CLAUSE C.S., DELBRIDGE K., Applicant perceptions of test fairness integrating justice and self-serving bias perspectives, International Journal of Selection & Assessment, 6, 4, 1998, p. 232–239.

10. COLQUITT J.A., CONLON D.E., WESSON M.J., PORTER, C.O.L.H., Ng, K.Y., Justice at the millennium: A meta-analytic review of 25 years of justice research, Journal of Applied Psychology, 86, 2001, p. 425–445.


299

11. CROPANZANO R., RUPP D.E., MOHLER C.J., SCHMINKE M., Three roads to organizational justice, în J. FERRIS (Ed.), Research in Personnel and Human Resources Management, 20, 2001, Greenwich, CT: JAI Press, 2001, p. 1–113.

12. CROPANZANO R., SCHMINKE M., PADDOCK L., Revising the Structure of Overall Justice, University of Arizona, 2003.

13. DAVIS E., WARD E., Health benefit satisfaction in the public and private sectors: The role of distributive and procedural justice, Public Personnel Management, 24, 1995, p. 255–270.

14. DEUTSCH M., Conflicts: Productive and destructive, Journal of Social Issues, 25, 1969, p. 7–41. 15. DREHER G.F., ASH R.A., BRETZ R.D., Benefit coverage and employee cost: Critical factors

in explaining compensation satisfaction, Personnel Psychology, 4, 1988, p. 237–254. 16. FOLGER R., SHEPPARD B.H., BUTTRAM R., Three faces of justice, în J. RUBIN &

B. BUNKER (Eds.), Cooperation, Conflict and Justice, San Francisco: Jossey-Bass, 1995, p. 261–289.

17. GICALONE R.A., GREENBERG J., Anti-social behavior in organizations, Thousand Oaks, CA: Sage, 1997.

18. GILLILAND S.W., Fairness from the applicants’ perspective: Reactions to employee selection procedures, International Journal of Selection and Assessment, 3, 1995, p. 11–19.

19. GILLILAND S.W., CHAN D., Justice in organizations: Theory, methods, and applications, în N. ANDERSON & D.S. ONES (Eds.), Handbook of Industrial, Work and Organizational Psychology, vol. 2. Organizational Psychology, Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 2, 2001.

20. GILLILAND S.W., SCHEPERS D.H., Why we do the things we do: A discussion and analysis of determinants of just treatment in layoff implementation decisions, Human Resource Management Review, 13, 2003, p. 59–83.

21. GILLILAND S.W., STEINER D.D., Causes and consequences of applicant perceptions of unfairness, în R. CROPANZANO (Ed.), Justice in the Workplace: From Theory to Practice, Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 2, 2001, p. 175–195.

22. GREENBERG J., A taxonomy of Organizational justice Theories, Academy of Management Review, 12, 1, 1987, p. 9–22.

23. GREENBERG J., Stealing in the name of justice: Informational and interpersonal moderators of theft reactions to underpayment inequity, Organizational Behavior and Human Decision Processes, 54, 1993, p. 81–103.

24. GREENBERG J., The Quest for Justice on the Job, Thousand Oaks, CA: Sage Publications, 1996.

25. GROVER S.L., Predicting the perceived fairness of parental leave policies, Journal of Applied Psychology, 76, 1991, p. 247–255.

26. KONOVSKY M.A., BROCKNER J., Managing victim and survivor layoff reactions: A procedural justice perspective, în R. CROPANZANO (Ed.), Justice in the Workplace, Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 1993, p. 133–153.

27. LEVENTHAL G.S., What should be done with equity theory? New approaches to the study of fairness in social relationships, în K.J. GERGEN, M.S. GREENBERG & R.H. WILLIS (Eds.), Social Exchange: Advances in Theory and Research, New York, Plenum Press, 1980, p. 27–55.

28. MARTIN C.L., BENNETT N., The role of justice judgments in explaining the relationship between job satisfaction and organizational commitment, Group & Organization Management, 21, 1996, p. 84–104.

29. MULVEY P., Predicting pay and benefit satisfaction: Can one model fit all dimensions?, Paper presented at the 52nd Annual Meeting of the Academy of Management, Las Vegas, August, 1992.

30. SHAPIRO D.L., BUTTNER E.H., BARRY B., Explanations: What factors enhance their perceived adequacy?, Organizational Behavior and Human Decision Processes, 58, 1994, p. 346–368.


300

31. THIBAUT J., WALKER L., Procedural Justice: A Psychological Analysis, Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 1975.

32. TREMBLAY M., SIRE B., BALKIN D.B., The role of organizational justice in pay and employee benefit satisfaction, and its effects on work attitudes, Group & Organization Management, 25, 2000, p. 269–290.

33. TREMBLAY M., SIRE B., PELCHAT A., A study of the determinants and the impact of flexibility on employee benefit satisfaction, Human Relations, 51, 1998, p. 667–688.

34. TRUXILLO D.M., BAUER T.N., CAMPION M.A., Selection fairness information and applicant reactions: A longitudinal field study, Journal of Applied Psychology, 87, 2002, p. 1020–1031.

35. WALSTER E., WALSTER G.W., BERSCHEID E., Equity: Theory and Research, Boston, Allyn & Bacon, 1978.

36. WILLIAMS M.C., Antecedents of employee benefit level satisfaction: A test of a model, Journal of Management, 21, 1995, p. 1097–1128.

REZUMAT

Articolul de faţă abordează câteva date teoretice din literatura justiţiei organizaţionale. Sunt abordate tipuri ale justiţiei organizaţionale, respectiv justiţia distributivă, cea procedurală şi interacţională. S-a încercat scoaterea în evidenţă a ideii conform căreia teoriile asupra justiţiei organizaţionale diferă în funcţie de tipul de elemente preferate, de tipurile de reguli aplicate şi de structura evaluărilor. Justiţia distributivă priveşte corectitudinea rezultatelor, justiţia procedurală reflectă corectitudinea procedurilor, iar justiţia interacţională se adresează schimburilor interpersonale şi informaţionale ce privesc procedurile şi rezultatele. Valoarea predictivă a tipurilor de justiţie variază în funcţie de contextul organizaţional.

ETNICITATE ŞI INTERETNICITATE, MODALITĂŢI DE ABORDARE

MICTAT GÂRLAN∗

Abstract

In the paper are analised fundamental concepts of the ethnopsychology: ethnicity and inter-ethnicity, similarities and differences, criteria and approaches, methodological aspects and tools of researches. Have been analised too the personological patterns of the most important ethnies in Romania.

In the personal researches have been compared the interethnical evaluations with the self evaluations. The two types of images were very different, especialy to the gypsies.

Cuvinte-cheie: etnicitate, interetnicitate, diagnoze de relaţii, valori etnice.

Keywords: ethnicity, interethnicity, diagnosis of relationships, ethical values.

1. ETNICITATE

Termenii de etnic şi etnicitate sunt de dată recentă, cu intrare în vocabularul contemporan pe la începutul secolului XX în ideea de a integra alţi termeni precum cei de popor, considerat prea vag, naţiune sau naţionalitate, consideraţi improprii, cu folosinţă pentru populaţii de aceeaşi limbă, dar diferenţiate cultural. Prin aceeaşi perioadă, termenul de etnicitate s-a introdus cu referire la grupuri rasiale sau triburi, termeni consideraţi necorespunzători pentru desemnarea populaţiilor de aceeaşi limbă, dar diferenţiate fie cultural, fie prin particularităţi biologice. Pentru asemenea situaţii s-a dorit introducerea acestui termen nou cu un grad de generalitate mai larg. Cu timpul, în ştiinţele socio-umane, etnicul s-a folosit cu mai multe semnificaţii, până la suprapunere cu naţionalitate, naţiuni, grupuri rasiale, minorităţi culturale sau de imigranţi. Într-o definiţie recentă, etnicul se referă la un ansamblu de particularităţi specifice unor popoare, definite de Isajiw (1997), prin: a) descendenţa comună în sens biologic sau antropologic de credinţă a originii comune; b) cultură, obiceiuri comune cu referire la organizarea vieţii cotidiene; c) grade de separare a instituţiilor comunitare; d) comunitate de religie; e) trăsături fizice; f) comunitate de limbă. În acelaşi timp, etnicitatea este şi un mare domeniu de studii realizate de diferite discipline, multe din ele publicate în revista Cahiers de sociologie économique et culturelle – Etnopsychologie (1984 – prezent) a

∗ Academia Română, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii.


Mictat Gârlan 2 302

Institutului Havrais de Sociologie Economique et Culturelle, la rândul ei fondată pe colecţia Revue de psychologie des peuples (1946–1984), cu peste 100 de popoare prezentate în cadrul lor din toate continentele.

În privinţa acestor lucrări, putem nota câteva trăsături generale prin caracterul lor narativ, cu accente pe aspectele diferenţiale, tradiţionale, distinctive şi carac-teristice ale unor comunităţi fie mici, fie mari, reunite sub denumirea de specific naţional. O altă caracteristică deloc secundară, constă în caracterul lor subiectiv, pe o paletă largă de aserţiuni valorice, atât pozitive cât şi negative, chiar pentru una şi aceeaşi comunitate. Ca o reacţie la aceste tendinţe şi rezultat al fenomenelor generale de globalizare, în acest domeniu s-a dezvoltat un nou curent multiculturalist, care propune o tratare egalitară a comunităţilor etnice, uneori prezentate nediferenţiate valoric, cu lucrări publicate la Paris în revista International Journal of Multicultural Societies. Astăzi, o asemenea tendinţă este discutabilă, pentru că la nivel mondial diferenţele culturale de la un continent la altul, sau de la o cultură la alta, sunt atât de mari şi atât de vizibile, încât orice abordare egalitară între ele ar fi o utopie. Dar pe spaţii geoculturale mai mici, între comunităţi cu diferite elemente comune, prin origini lingvistice, religioase sau istorice şi mai ales prin niveluri de dezvoltare social-economică apropiate, această nouă perspectivă multiculturalistă poate fi una de succes (Salat, 2001).

2. INTERETNICITATE

Termenul de interetnicitate este şi mai recent, apărut după prima jumătate a sec. XX, cu intenţia de a fi mai restrictiv decât cel de internaţional, considerat prea larg, cu referite la orice fel de relaţii între statele lumii. Sensul restrictiv are în vedere numai relaţiile populaţiilor majoritare cu minorităţile istorice sau de emigranţii, toate conlocuitoare într-un acelaşi stat sau într-o aceeaşi regiune geografică. De asemenea astăzi, sintagma relaţii etnice le-a asimilat şi pe cele rasiale sau naţionale.

De remarcat că interetnicitatea s-a dovedit a fi un concept variat şi mai dinamic decât etnicitatea, cu orientare către studii comparative, mai puţin exclusiviste, cu stabilirea aspectelor comune, chiar asemănătoare între comunităţile cercetate, până la desprinderea unor elemente de influenţă şi transfer între ele. Pe această direcţie asistăm la un fenomen de modă prin publicarea unor lucrări de imagologie etnică privitoare la imaginea unui popor reflectată în cultura altor popoare, inclusiv în limba română, cu lucrări de genul: Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, de Heitmann Klaus (1995), Imaginea evreului în cultura română, de Oişteanu Andrei (2001), Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română, de Leonte Ivanov (2004) şi altele. În privinţa altor popoare, cele mai multe studii de imagologie au fost publicate în revistele Immigration – Ethicities – Racial Situations şi Journal of Ethnic and Migration Studies.

3 Etnicitate şi interetnicitate, modalităţi de abordare 303

De asemenea, aplicaţiile interetnicităţii se întind şi în sectoare comercial-economice cu teme de cercetare în marketingul corporaţiilor transnaţionale când au în vedere piaţa altor state, în spaţiul altor comunităţi sau de adaptare a unui stil de conducere transnaţional la specificul altor popoare etc. (Keegan, 1999; Modelski, 1990). Chiar în turismul internaţional se observă un efort de adaptare a ofertelor de servicii. De exemplu, există un efort de asimilare a unor studii despre cultura, istoria, bucătăria şi exigenţele turiştilor din nordul Europei, în cadrul serviciilor turistice din sudul Europei. Astfel, pentru serviciile de turism din Grecia, un analist grec pe nume Alexis Karagiannis (1977) a elaborat o lucrare documentară, cu titlul: Etnopsihologia popoarelor scandinave.

Dar domeniul principal al acestor studii rămâne cel geopolitic pe tema minorităţilor, cu investigaţii comparate pe regiuni, comunităţi, categorii de populaţie şi mai ales pe diferite grade de relaţii paşnice, tensionate sau conflictuale. Pe plan extern, din cadrul autorilor cu astfel de cercetări amintim pe Morton (1985), Morton et al. (2006) cu lucrări privitoare la procesele de cooperare, competiţie şi descriere a ,,spiralei interacţiunilor ostile”, pe Osgood (1962), pentru analize privind reducerea conflictelor internaţionale, Holt şi Silverstein (1989), Perez şi Mughy (1993) pentru teoria elaborării conflictului, Jenny Maggi, Serge Moscovici, Pascal Huguet, Stanos Papastamou şi alţii, cu studii pe teme de rasism, discriminare, identificare, schimbare, xenofobie, comunicare şi influenţă socială.

După anul 1990 au apărut şi o serie de organizaţii care au susţinut dezvoltarea acestui domeniu. Amintim aici Fundaţia pentru Relaţii Interetnice din Suedia, înfiinţată la sugestia lui Max van der Stoel, fost înalt comisar OSCE pentru minorităţi naţionale (1992–2000). Această fundaţie a realizat o lucrare devenită clasică cu un set de principii pentru participarea paşnică a minorităţilor la viaţa publică, denumită Recomandările de la Lund – Suedia (1999), care reprezintă: ,,un instrument de prevenire a conflictelor cât mai devreme posibil”, elaborate în două etape, prima prin Recomandările de la Haga, referitoare la drepturile minorităţilor în educaţie (1996) şi a doua prin Recomandările de la Oslo, referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale (1998). Acest set de Recomandări guverna-mentale au fost postate pe internet, fiind accesibile în toate limbile europene.

În România, o altă fundaţie înfiinţată prin Programul american de asistenţă pentru dezvoltare în România (USAID) este Centrul Regional PER (Project on Etnic Relations) pentru Europa Centrală şi de Sud-Est, constituit pentru elaborarea de analize, proiecte, studii, programe referitoare la protecţia minorităţilor, respectarea drepturilor culturale şi realizarea convieţuirii multietnice, organizarea de conferinţe, reuniuni, întâlniri, simpozioane în vederea dezvoltării relaţiilor dintre minorităţile naţionale şi prevenirea conflictelor etnice, din perspectivă regională. Acest Centru PER, împreună cu Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Centrul de Cercetare a Relaţiilor Interetnice – Cluj şi Centrul de resurse pentru comunităţile de romi – Cluj, au realizat un periodic al sondajelor de opinie sub forma Barometrelor de relaţii interetnice în ediţiile din anii 1993–1996, 2000–2002.


Scopurile acestor Barometre au fost de a monitoriza climatul interetnic din România, prin caracterizări evaluative pe auto- şi hetero-percepţii, în primul rând în relaţiile dintre români, maghiari şi romi, cu dinamica stereotipurilor privitoare la aceste comunităţi, influenţa unor factori socio-economici, cunoaşterea şi impactul public al unor aspecte politice şi legislative etc. Autori de lucrări în aceste cercetări au fost Magyari N.L., Horvath I. şi Culic Irina (1998), Rus Călin, Poledna R. şi Ruegg F. (2002), Andreescu A., Nastasă L. şi Varga A. (2002), Kivu M. (2002), Salat L. (2003), Enache Smaranda (2004), Fati Sabina (2007) şi alţii.

Cu timpul s-a semnalat necesitatea unor concepte noi. Încă din studiile lui Pike (1967) se remarca o dualitate a observaţiilor, prin care diverse evenimente dintr-o comunitate, într-un fel se prezentau unui observator extern grupului în cauză şi cu totul altfel din perspectiva internă a membrilor săi. Bery şi Dasen (1974), Iluţ (1983) şi alţii au denumit acest principiu în termeni anglo-saxoni, respectiv perspectivă ,,emică” pentru analizele efectuate din interiorul comunităţii şi perspectivă ,,etică” pentru cele efectuate din afara ei. Iar în raportărilor dintre grupuri, inclusiv etnice, de genul Noi – Ei, s-a mai impus denumirea de in-group – cu referire la Noi şi de out-group – cu referire la Ei. De fapt în planul relaţiilor umane, acest principiu al dublei perspective este general valabil. Una şi aceeaşi locuinţă, într-un fel se prezintă din perspectiva proprietarului şi altfel din perspectiva chiriaşului; pentru aceeaşi marfă avem o dublă perspectivă cu unele diferenţe psihologice la vânzător şi altele la cumpărător. La fel în istorie, bătălia de la Mohacs este privită ca victorie în cronicile otomane şi ca înfrângere în cele europene. Era normal ca acest principiu să fie adoptat şi în interetnicitate. De asemenea, în aceste raportări se mai constată că etnicul este privit ca un personaj colectiv la scara istoriei, un ansamblu unitar de trăsături/valori distincte, tratate de Zavalloni Marisa (1974) ca o identitate socială subiectivă, capabilă de identificare etnopsihologică (Lange, Westin, 1981), prin care comportamentul social trebuie înţeles şi în termeni de intenţii, scopuri, aspiraţii, distanţe sociale, după modul cum sunt percepute de diverse grupuri şi nu doar în funcţie de conflictele obiective dintre ele. Cu aceste observaţii, personalitatea modală se va preciza ulterior ca fiind: ,,o variantă de personalitate, surprinsă într-un portret colectiv care selectează trăsăturile psihice cu frecvenţele cele mai ridicate dintr-o colectivitate dată” (Radu et al., 1994, p. 306). Dar în cursul acţiunilor de interevaluare desfăşurate pentru definirea acestui gen de personalităţi colective, diferenţele de trăsături, atitudini şi distanţe obţinute pot fi foarte mari, pentru una şi aceeaşi comunitate, chiar dacă grupurile de cercetare sunt relativ omogene (Miroglio, 1971; Iacob, 2003). Într-un cadru atât de subiectiv, separarea în scopuri de obiectivitate a diferitelor categorii de imagini, care în acelaşi timp sunt tot atâtea seturi de atitudini, a impus asimilarea unei viziuni experimentale cu o distincţie clară între grupul de referinţă şi grupurile martor, pe care un experimentator, cu ajutorul unor chestionare, le pune să facă evaluări asupra lui, din variate perspective. Ca urmare, conceptele rezultate din autoevaluarea comunităţii în cauză s-au numit auto-imagini (Rabier,


1968; Neculau, Ferreol, 1996), opiniile formulate asupra altor grupuri s-au numit hetero-imagini (Hamady, 1965; Lafon, 1967), iar cele rezultate din acţiunile de evaluare alte altor comunităţi asupra unui grup de referinţă s-au numit retro-imagini (Gârlan, 2007). Diferenţele dintre hetero şi retro-evaluări sunt numai în funcţie de cine este grupul de referinţă. Când acest grup face evaluarea altor grupuri spunem că el dezvoltă hetero-evaluări. Iar când acelaşi grup de referinţă este evaluat de alte grupuri, spunem că este retro-evaluat. În primul caz, hetero-evaluările aparţin grupului de referinţă şi sunt realizate de el. În al doilea caz, retro-evaluările aparţin tot grupului de referinţă, dar sunt realizate de alte grupuri.

3. O METODĂ DE ABORDARE

În plan experimental, există şi varianta în care aceleaşi grupuri de cercetare pot fi în mod succesiv, atât grupuri martor cât şi grupuri de referinţă, urmând ca disocierea şi prelucrarea datelor statistice şi a categoriilor de imagini rezultate să se realizeze ulterior pe calculator.

Dar această variantă presupune o avansată intercunoaştere între grupuri, chiar până la nivelul contactelor directe între persoanele participante, cu selecţia din cadrul lor a unor experţi evaluatori. În această privinţă, între populaţiile majoritare şi minorităţi există un avantaj real din partea cadrului regional al convieţuirilor istorice, care a favorizat în timp o bună cunoaştere între ele, aceasta fiind pre-condiţia fundamentală a unui astfel de experiment. De notat că această dezbatere metodologică nu este doar una teoretică. O diagnoză multietnică poate stabili o varietate de obiective de interes imediat, de genul: cât de avansată este o stare de tensiune socială, care sunt riscurile declanşării unor conflicte, care sunt opţiunile unor categorii de populaţie pe teme de integrare, dezintegrare (epurare) etnică, autonomie, coexistenţă, bilingvism, în care se poate disocia propaganda etnicistă a unor politicieni de realitatea socială etc.

Pe de altă parte, aceste cercetări sunt de lungă durată şi costisitoare, întrucât pentru stabilitatea rezultatelor se presupune necesitatea revenirii cu alte investigaţii similare în teren, cu apel la un mare număr de colaboratori, operatori, programatori, ceea ce solicită mari surse de finanţare, asigurate numai de comenzi guvernamentale sau din partea unor mari organizaţii internaţionale. La aceste situaţii cercetarea sociologică foloseşte eşantioane mari similare celor din seria Barometrelor de relaţii etnice mai sus amintite, realizate pe cca 2.000 de cazuri, ceea ce la un cost pentru chestionar de cca 50 USD, costul total alocat numai pentru cheltuieli de deplasare/investigaţie în teren, cu diurnă şi cazare se ridică la cca 100.000 USD. Dacă la acestea se mai adaugă 50% cheltuieli de organizarea cercetării, introducerea şi prelucrarea datelor la calculator, până la redactarea rezultatelor cu predarea lucrării, atunci totalul minim a unei astfel de cercetări este de cca 150.000 USD. La fel de serioasă devine şi problema reducerii timpului de investigaţie, obiectiv major în


studiul unor regiuni tensionate, conflictuale, riscante pentru analist, în care durata recoltării datelor din teren ar trebui să fie minimă, iar obiectivitatea metodologiei utilizate să fie maximă. În plus, durata de introducere a datelor la calculator pentru un singur chestionar este egala cu durata completării lui în condiţii de teren, faţă de care timpul total de recoltare şi înregistrare a datelor creşte odată cu volumul cazurilor eşantionate. De aceea, în opinia noastră, etapa de proiectare a unei astfel de investigaţii este cea mai importantă. De exemplu, pe acest principiu al dublei perspective în studiul relaţiilor dintre două comunităţi, din proiectare trebuie să se obţină 4 categorii comparate de imagini/atitudini/distanţe, respectiv 2 × 2 perspective, una din auto-evaluare şi alta din hetero-evaluare. Iar în prezentarea acestor 4 categorii de relaţii şi tot atâtea atitudini reciproce, în mod clasic se construiesc 4 ,,diade” comparative. Dar o astfel de analiză relaţională se complică atunci când zona de cercetare este multietnică, cu 3, 4, 5 sau chiar mai multe comunităţi, situaţii în care varietatea relaţiilor analizate creşte în progresie geometrică. Astfel, în studiul multietnic a 3 comunităţi conlocuitoare, matematic exista 3 × 3 = 9 perspective cu tot atâtea categorii de imagini/atitudini reciproce, toate diferite între ele. În cazul a 4 comunităţi conlocuitoare progresia variantelor relaţionale creşte la 4 × 4 = 16 categorii de imagini/atitudini reciproce etc. Într-o cercetare similară în zona Dobrogei, pe 9 comunităţi de români, ruşi-lipoveni, ucraineni, turci, tătari, greci, armeni, italieni şi romi, progresia variantelor relaţionale a fost de 9 × 9 = 81 categorii de imagini/atitudini reciproce. În asemenea cazuri, dacă un singur analist ar consacra timp de numai un an, pentru fiecare tip de relaţie/diadă, inclusiv cu timpul necesar etapelor de teren, al redactării şi prezentării lor, atunci în mod corespunzător durata totală a investigaţiilor pentru cercetarea integrală a tuturor relaţiilor rezultate ar creşte la 9, 16, respectiv 81 de ani (!).

O soluţie de ,,salvare” de la acest travaliu de valorificare a tuturor combinaţiilor relaţionale posibile, cu un minimum de cheltuieli, într-o singură investigaţie de teren, constă în aplicarea unor chestionare special adaptate, cu nominalizarea în formularul de recoltare a datelor tuturor comunităţilor etnice cercetate, codificate pentru prelucrarea pe calculator şi mai ales de selecţie a unor experţi evaluatori din fiecare comunitate studiată (Gârlan, 2004; 2007).

Dificultăţile principale ale acestui model de abordare sunt în primul rând constituirea grupului de experţi – evaluatori şi mai apoi de formare a bazei de date. Criteriile de selecţie a grupului de evaluatori, în opinia noastră, sunt următoarele:

– evaluatorii să fie persoane rezidente în zonă de cel puţin 15 ani; – nivelul de instruire al persoanei selectate să fie mediu spre superior; – în zona de rezidenţă a persoanei selectate, alături de populaţia majoritară să

mai conlocuiască cel puţin alte 2–3 minorităţi etnice sau chiar mai multe; – persoana selectată să cunoască cât mai multe aspecte din specificul şi

manifestările atât ale comunităţii sale, cât şi din cele ale comunităţilor coabitante;


– persoanele apartenente minorităţilor să fie membre ale unei organizaţii etnice locale, cu sediu în localitatea regiunii cercetate;

– organizaţia etnică locală din zona de rezidenţă a evaluatorilor să-şi dea acceptul la sprijinirea cercetării, prin alocarea temporară de spaţiu în sediul lor social, cu delegarea unui responsabil pentru listarea nominală a cel puţin 100 de membri rezidenţi pentru identificarea, programarea şi chestionarea lor.

Evident, se pot adăuga şi alte criterii, dar pentru succesul investigaţiilor şi pentru realizarea lor într-o singură etapă de teren, le considerăm minime şi obligatorii. În cazul modelului nostru de cercetare multietnică aplicat în zona Dobrogei, pe aceste criterii au fost selectate 350 de cazuri, respectiv 50 români, 50 ruşi-lipoveni, 50 turci, 50 tătari, 30 armeni, 30 greci, 30 italieni, 30 ucraineni şi 30 romi, cu administrarea a două instrumente de interevaluare, Chestionarul de distanţă socială Bogardus – 1995 cu 7 întrebări şi Chestionarul de valori PPN-50, cu 50 de itemi/ valori.

În privinţa formării bazei de date, odată cu dezvoltarea tehnicii de calcul, acest proces a devenit foarte accesibil. Astăzi, în mod curent, înregistrarea datelor se realizează în limbaj Excel, pentru a fi prelucrare într-un pachet SPSS de operaţii statistice pentru ştiinţe sociale. Sistemul de tabelă şah al acestui limbaj permite trecerea pe orizontală a enunţurilor/itemilor/întrebărilor din chestionar şi pe verticală chestionarele nominale ordonate pe grupuri etnice, cu posibilitatea alegerii unor suprafeţe selective de date unor prelucrări statistice privind frecvenţa unor evaluări, medii aritmetice, abateri standard etc., inclusiv aplicarea altor teste parametrice şi neparametrice.

În această bază primară de date, pentru siguranţa procesărilor într-o primă etapă, se impune o analiză de fidelitate şi stabilitate a lor. Astfel, în cazul Chestionarului PPN-50 s-a procedat la o analiză de fidelitate prin metoda par/ impar (split/half, după Guilford, 1954), o modalitate comparată de investigaţie a două aplicaţii, efectuată pe două jumătăţi egale de date, pare şi impare ale instrumentului de lucru, cu stabilirea de abateri între ele. În calcule s-a aplicat formula coeficientului|Z|pentru a releva semnificaţia diferenţei dintre mediile primei jumătăţi pare şi a celei de a doua jumătăţi impare, per item, utilizând ,,testul t” al lui Student. După cum se ştie din tabela valorilor|t|fidelitatea datelor este remarcabilă, dacă diferenţele celor două medii nu depăşeşte reperul limită de 1,96. În cazul nostru s-au verificat cele două modalităţi aplicate, respectiv auto-evaluarea şi retro-evaluarea pe toate cele 9 grupuri etnice din zona Dobrogei. Din calcule a rezultat că în toate inter-evaluările efectuate, coeficientul|Z|a fost mai mic decât acest reper, cu două excepţii numai în evaluările romilor despre români, unde acest coeficient a fost de 1,96 (la limită) şi respectiv de 2,58 în evaluările romilor despre armeni.

În prelucrarea cantitativă a datelor spre deosebire de utilizarea frecvenţei unor răspunsuri/evaluări, formulă des folosită în sondajele sociologice de opinie,


noi am apelat la media aritmetică şi abaterea standard, calculate pe fiecare item/ dimensiune/valoare studiată. Aceasta întrucât prima indică bine tendinţa centrală a unei atitudini, a doua indică gradul de dispersie a ei, iar împreună aceste două serii de calcule oferă o imagine suplimentară privind forma grafică, în extensia, înclinaţia, cu gradul de normalitate în plan social, a fiecărei dimensiuni analizate.

De asemenea, pentru fiecare grup de lucru din baza primară de date s-au extras categoriile de auto, hetero şi retro-evaluare până la ordonarea lor în tabele sinoptice de tip comparativ. Dar în ciuda acestui efort de calcul şi de procesare a datelor, eliminarea subiectivităţii raporturilor dintre cele trei categorii de evaluări nu este posibilă, pentru că în mod constant toate auto-evaluările au tendinţe de supra-estimare şi toate retro-evaluările au tendinţe de sub-estimare, variabile cantitativ de la un grup la altul. O asemenea situaţie a fost prezentată sugestiv de Heitmann K. (1998), în lucrarea: Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, în care de la un autor german la altul, retro-imaginea românilor era uşor diferită, însă prin adunarea acestor imagini ,,în oglindă”, se putea contura un profil etnic mediu al românilor, evident de viziune germană. În cazul acestui autor facem observaţia că acest gen de personalitate colectivă (modală) s-a conturat numai pe baza unor retro-evaluări, procedeu ce ţine de concepţia autorului. Un alt autor, respectiv Jones E.St. (1978), în locul disjuncţiei celor două perspective, susţine ideea complemen-tarităţii lor, care poate merge până la o suprapunere a acestor perspective, concepţie la care am aderat şi noi, cu realizarea suplimentară a unui profil etnic integrat, rezultat din media aritmetică a profilurilor auto şi retro-evaluate, tot cu un calcul de medie aritmetică şi abatere standard, pe fiecare din cele 50 de dimensiuni/valori determinate. Aceasta întrucât intenţia noastră nu a fost numai de obţinere a unor profiluri etnice de valori, cât mai ales de validare şi confirmare a lor din cât mai multe perspective. Iar acest mod de lucru în faza redactării rezultatelor, alături de profilul auto-evaluat a permis o analiză intercorelativă cu caracter explicativ, în care fiecare grup de referinţă a fost raportat, rând pe rând la perspectivele fiecărui grup etnic martor din spaţiul celor conlocuitoare, în cadrul căruia profilul etnic integrat a devenit un important element de reper.

4. ŢIGANII (ROMII), O DIAGNOZĂ DE RELAŢII ŞI VALORI ETNICE

Cu aceste observaţii putem comenta câteva rezultate din cadrul grupului de cercetare al ţiganilor (romilor), cel mai ,,greu” sub raportul constituirii colectivului de experţi evaluatori, dar interesant prin diversitatea şi opoziţia atitudinilor recoltate. Dificultatea constituirii acestui colectiv de lucru este dată în primul rând de starea generală de înapoiere culturală a acestei comunităţii, din stratificarea căreia cei mai mulţi, respectiv ţiganii analfabeţi şi cei tarabagii, nu pot fi folosiţi în astfel de cercetări. În schimb, ţiganii de afaceri şi cei muzicanţi au un plus de experienţă socială, inclusiv multietnică în plan regional, din care s-au putut aduna 30 de evaluatori pentru completarea celor două chestionare.


În prezentarea rezultatelor acestui grup în urma aplicării Chestionarului Bogardus – 1995, fără a reveni asupra modului de prelucrare a datelor, la care am oferit explicaţii şi în alte ocazii (Gârlan, 2004) facem următoarele precizări asupra modului de ordonare a indicatorii utilizaţi.

În tabelul nr. 1, indicatorii de distanţă socială sunt de 3 feluri care reprezintă tot atâtea categorii de atitudini, localizate pentru studiul ţiganilor pe rândul VII şi coloana VII, astfel:

– pe diagonală s-au marcat indicii de auto-evaluare ai grupului de ţigani faţă de comunitatea lor, la o cotă medie de 24,50 care are semnificaţia unor atitudini ridicate de ataşament faţă de tot ce înseamnă tradiţiile, obiceiurile, valorile şi modul lor de trai. Acest indice auto-evaluat în mod constant rezultă la cote mari în orice comunitate etnică şi de aceea are o valoare de reper;

– pe orizontala VII s-au trecut indicii de hetero-evaluare, care reprezintă atitudinea grupului de ţigani faţă de alte comunităţi etnice, în cazul nostru dobrogene;

– pe coloana VII s-au trecut indicii de retro-evaluare, respectiv atitudinile cu distanţele sociale ale celor 8 grupuri etnice martor, faţă de comunitatea ţiganilor (romilor).

În acest montaj, grupul de referinţă al ţiganilor oferă date din perspectivă internă, iar grupurile martor regionale oferă date dintr-o perspectivă externă faţă de el. Plaja de variaţie a răspunsurilor a fost de la 5 la 25 de puncte, în care cotele mari semnifică intensitatea gradelor de apropiere, iar cele mici pe cele de îndepărtare. Diferenţele de atitudini/distanţe sociale cele mai frapante apar la indicii de hetero-evaluare a romilor cu ordonare pe orizontala VII, toţi la cote ridicate şi cei de retro-evaluare cu ordonare pe coloana VII, efectuate de grupurile etnice martor, toţi la cote dintre cele mai scăzute. Facem observaţia că toate atitudinile directe ale romilor sunt peste jumătatea pozitivă a intervalului nostru de varianţă, respectiv peste valoarea de 12,50 care semnifică intervalul distanţelor sociale de convieţuire normală. Pe când spaţiul atitudinilor reciproce faţă de romi, rezultat din retro-evaluările grupurilor martor din coloana VII, este populat cu distanţe sociale aflate în jumătatea negativă a intervalului nostru de varianţă. Cu o excepţie din partea grupului armean (la cota de 16,00) toate celelalte cote de distanţă etnică faţă de romi se află numai pe sensul de respingere a acestei comunităţi. Cele mai scăzute cote de apropiere faţă de ţigani s-au remarcat din partea grupului de greci şi italieni, la cote de 8,17 şi respectiv 8,60, acestea fiind nivelurile unor atitudini problematice, cu riscuri potenţiale de tensiune sau conflict.

În privinţa diagnozei de valori, operată de noi cu ajutorul Chestionarului PPN-50, aceasta este mai complicată faţă de cea a distanţelor etnice, dar cu avantajul de a fi mai explicativă.

În câmpul foarte mare de date obţinute, dificultatea principală a acestei diagnoze este în primul rând de validare a itemilor de lucru. În acest scop, o importantă procedură de control este cea de efectuare a testului|T|de semnificaţie, aplicat pe eşantioane perechi, în cazul de faţă pe toate cele 50 de valori ale acestui


Chestionar şi în toate cele 9 grupuri etnice experimentate de noi. Referitor la datele grupului de romi, la aceste teste de semnificaţie, toţi cei 50 de itemi ai instru-mentului s-au plasat la cota de semnificaţie p < 0,05. Acest rezultat satisfăcător (faţă de alte comunităţi unde cu acelaşi instrument au apărut şi itemi nesemnificativi, Gârlan, 2004) se interpretează în sensul că valorile acestei analize sunt concludente, cu siguranţa că ele vor fi semnificative pentru întreaga comunitate studiată.

Tabelul nr. 1 Indicii de intensitate a contactelor directe şi de distanţă socială între comunităţi etnice dobrogene, cu referite la romii dobrogeni, stabiliţi prin aplicarea variantei de Chestionar Bogardus – 1995

Comunităţi dobrogene

I Români

II Armeni

III Greci

IV Italieni

V Turci

VI Tătari

VII Ţigani (romi)

Ruşi-lipoveni

IX Ucraineni

I Români

24,46

18,46

16,06

20,20

17,37

16,41

9,96

15,92

16,65

II Armeni

24,62

24,82

23,60

23,38

18,67

16,67

16.00

19,43

19,56

III. Greci

23,89

18,89

24,11

18,75

14,79

15,68

8,17

16,20

15,86

IV Italieni

23,83

17,20

19,60

24,43

16,10

14,93

8,60

14,86

15,86

V Turci

19,23

16,05

16,61

17,20

23,88

22,35

11,85

15,31

15,28

VI Tătari

20,27

17,26

16,19

17,43

23,69

24,53

12,50

14,69

14,83

VII Ţigani (romi)

23,10

20,26

20,40

21,10

17,76

18,73

24,50

18,66

18,80

VIII Ruşi-lipoveni

23,36

20,04

20,72

20,86

18,38

19,94

10,06

24,42

22,14

IX Ucraineni

22,41

20,13

20,72

22,44

17,93

16,96

10,04

20,25

24,86

O altă problemă dificilă este cea de ordonare a rezultatelor într-un cadru sinoptic. Evident că pot exista diferite procedee, dar noi o recomandăm pe cea de faţă. Astfel, în prima etapă, din baza principală elaborată pe 9 grupuri etnice, se extrage o bază secundară pe 350 de cazuri, referitoare numai la datele comunităţii rome. Într-o a doua etapă, cu acelaşi soft se extrag datele de auto-evaluare ale grupului rom pe 30 cazuri. Iar în a treia etapă, tot cu acelaşi soft se extrag datele de retro-evaluare a romilor efectuate de cele 8 grupuri martor. Astfel, din aceste prelucrări succesive vor rezulta 3 tipuri de profiluri:

– un profil rom integrat rezultat din media aritmetică pe total cazuri, respectiv 350;

– un profil rom autoevaluat rezultat din media aritmetică pe 30 de cazuri; – 8 profiluri rome retro-evaluate ale celor 8 grupuri etnice martor. Toate aceste etape se pot realiza pe calculator, pe baza unor programe de

prelucrare automată a datelor, pe medii aritmetice şi abaterile standard, cu sublinierea că toate datele se vor ordona după itemii, respectiv valorile cuprinse în formularul Chestionarului aplicat.

După construcţia acestor profiluri pentru evidenţa deosebirilor valorice dintre dimensiunile dominate şi sub-dominate, urmează a altă mare etapă de ierarhizare


pe coloane a valorilor auto şi retro-evaluate, de la mediile cele mai ridicate spre cele mai scăzute, pe care recomandăm a fi întocmite ,,manual”, având ca reper de orientare datele profilului rom integrat. Ilustrativ, în tabelul nr. 2 oferim un extras cu primele 10 valori şi trăsături model ale romilor, cu caracter dominant, din cadrul unor structuri ierarhice auto şi retro-evaluate, ordonate ierarhic şi în mod comparativ. Astfel, pe primele 10 locuri stabilite pe total număr de cazuri 350, profilul integrat de valori ,,modale” ale ţiganilor (romilor), respectiv fiecare cu media sa aritmetică, cuprinde pe primul loc tradiţionalismul (3,76), urmat de agresivitate (3,75), preţuirea propriei identităţi etnice (3,64), spiritul comercial (3,62), adaptabilitatea (3,29), optimismul (3,48), mândria (3,31), solidaritatea (3,16), individualismul (3,13) şi ambiţia (3,06). Dar după părerea noastră, pentru descrierea profilului final, în conformitate cu principiul dublei perspective, profilul integrat trebuie să intre într-o dezbatere de verificare cu celelalte profiluri retro-evaluate. De aceea, în tabelul nr. 3, oferim o comparaţie suplimentară între profilul integrat al romilor obţinut pe 350 cazuri şi profilul auto-evaluat obţinut pe 30 cazuri, din care se observă cum 6 din cele 10 valori sunt comune. Acest procent de 60% valori şi trăsături comune, având în vedere complexitatea domeniului, indică după opinia noastră o bună cunoaştere a comunităţii.

Tabelul nr. 2 Structura ierarhică de trăsături etnice auto şi retro-evaluate a ţiganilor (romilor) dobrogeni.

Datele cuprind media aritmetică şi abaterea standard pe 5 trepte de intensitate

Profiluri Profil

ţigănesc integrat

Profil auto- evaluat

Retro-evaluarea ţiganilor (romilor) din Dobrogea pe fiecare item de către grupurile etnice martor din zona de contact

Trăsături etnice Total 350

Ţigani 30

Români 50

Armeni 30

Greci 30

Italieni30

Turci 50

Tătari 50

Ruşi 50

Ucr. 30

1. Tradiţionalism 3,76 1,55

4,97 0,19

4,00 1,54

3,63 1,75

3,43 1,74

3,67 1,69

3,16 1,58

3,52 1,67

4,00 1,26

3,77 1,33

2. Agresivitatea 3,75 1,55

2,31 1,20

3,06 1,60

4,60 1,13

4,03 1,22

4,67 1,03

3,86 1,44

2,72 1,68

4,59 1,00

4,39 1,15

3. Preţuirea propriei identităţi etnice

3,64 1,66

4,55 0,87

3,40 1,75

4,60 1,22

3,57 1,77

3,03 1,85

3,28 1,70

3,22 1,79

3,71 1,41

4,06 1,50

4. Spiritul comercial 3,62 1,56

4,86 0,44

3,60 1,53

1,53 0,94

3,73 1,74

3,70 1,37

3,82 1,27

3,46 1,70

3,98 1,28

3,68 1,58

5. Adaptabilitatea 3,29 1,63

4,00 0,46

3,58 1,60

3,83 1,56

3,43 1,74

2,77 1,76

3,36 1,50

2,40 1,59

3,33 1,66

3,23 1,84

6. Optimismul 3,48 1,55

4,52 0,57

3,40 1,59

4,17 1,42

3,03 1,65

3,07 1,41

3,60 1,60

2,44 1,62

3,65 1,30

4,00 1,32

7. Mândria 3,31 1,69

4,83 0,66

3,82 1,65

3,60 1,71

2,43 1,70

2,27 1,41

2,78 1,57

2,68 1,85

3,73 1,47

3,84 1,24

8. Solidaritatea 3,16 1,76

4,79 0,82

2,70 1,67

2,70 1,80

2,13 1,48

3,23 1,91

3,38 1,65

2,66 1,56

3,59 1,71

3,48 1,81

9. Individualismul 3,13 1,56

4,17 0,93

3,34 1,67

3,20 1,69

2,70 1,70

2,87 1,66

3,06 1,43

2,26 1,29

3,57 1,37

3,26 1,57

10. Ambiţia 3,06 1,62

3,41 1,40

3,24 1,60

2,67 1,92

3,23 1,91

2,50 1,61

2,86 1,51

2,52 1,59

3,65 1,38

3,45 1,39

În aceste tabele se pot nota importante diferenţe de valorizare, întrucât există posibilitatea ca unele trăsături auto-evaluate să fie contestate, până la absenţa lor din profilul integrat. De exemplu, în auto-evaluarea romilor, ataşamentul faţă de


România ocupă poziţia 2, foarte apreciată de romi, dar această dimensiune este absentă din primele 10 poziţii ale profilului integrat. La fel, ospitalitatea în auto-evaluarea romilor se află pe locul 10, la modala 4,45, dar care în profilul lor integrat ocupă o poziţie 44, foarte scăzută, cu o modală 2,01 corespunzătoare treptei de răspuns ,,nu sunt sigur”. La fel, credinţa religioasă, în auto-evaluarea romilor este în poziţia 6, dar această dimensiune este absentă din primele 10 locuri ale profilului integrat. Aceeaşi situaţie o avem şi în privinţa dispoziţiei spre întrajutorare etc.

Tabelul nr. 3 Primele 10 poziţii de valori şi trăsături modale dominante stabilite în minoritatea ţiganilor (romilor)

pe baza Chestionarului PPN-50

Extras de valori şi trăsături din profilul integrat al ţiganilor

Medii aritm. Extras de valori şi trăsături din profilul auto-

evaluat al ţiganilor Medii aritm.

Trăsături comune

1. Tradiţionalismul 3,76 1. Tradiţionalismul 4,97 X 2. Agresivitatea 3,75 2. Ataşamentul faţă de România 4,90 – 3. Preţuirea propriei identităţi etnice 3,64 3. Spiritul comercial 4,86 X 4. Spiritul comercial 3,62 4. Mândria 4,83 X 5. Adaptabilitatea 3,29 5. Solidaritatea 4,79 X 6. Optimismul 3,48 6. Credinţa religioasă 4,66 – 7. Mândria 3,31 7. Preţuirea propriei identităţi etnice 4,55 X 8. Solidaritatea 3,16 8. Optimismul 4,52 X 9. Individualismul 3,13 9. Dispoziţia de întrajutorare 4,45 – 10. Ambiţia 3,06 10. Ospitalitatea 4,45 –

Mai severe sunt evaluările din profilul integrat al romilor, absente din cel auto-evaluat. De exemplu, agresivitatea aflată în poziţia 2 în profilul integrat, este plasată în auto-evaluările romilor, în cea mai slabă poziţie, respectiv 50. În privinţa agresivităţii ţiganilor (romilor), notăm faptul că acest raport de dublă perspectivă a reprezentat dimensiunea cea mai contradictorie, complet atipică, faţă de toate datele acumulate. Din conceptul psihologic de largă variabilitate al agresivităţii, de la insultă şi delaţiune, până la ură şi răzbunare, în vocabularul anexat Chestionarului, noi am limitat prezentarea ei numai la o ,,manifestare verbală sau fizică violentă care împiedică convieţuirea normală cu celelalte comunităţi”. Cu toată absenţa ei din valorile dominante, agresivitatea ţiganilor (romilor) a fost confirmată de 8 grupuri-martor de italieni (4,67), armeni (4,60), ruşi-lipoveni (4,59), ucraineni (4,39), greci (4,03) şi turci (3,86) în modele de manifestări cu intensitate ridicată. Pe când în sistemul auto-evaluat al ţiganilor (romilor) plasarea agresivităţii pe ultimul loc, considerat a fi de valoare minimă în comportamentul lor, exprimă şi faptul că elementele negative ale acestor manifestări nu sunt conştientizate în raport cu alte neamuri. În legătură cu acest item, surprinzătoare au fost şi atitudinile grupului de români, care au apreciat agresivitatea ţiganilor (romilor) la cote medii de manifestare, echivalente alternativei de răspuns ,,în mică măsură”, respectiv la o cotă de 3,06. La fel, lotul tătar a considerat această trăsătură a ţiganilor (romilor) la niveluri şi mai scăzute, chiar sub această alternativă, la o medie de 2,72. Ceea ce înseamnă că agresivitatea acestei comunităţi este privită selectiv şi nu este deranjantă pentru


toate neamurile. O altă dominantă aflată pe primul loc în ambele profiluri a fost tradiţionalismul. Dominanţa acestei valori la ţigani (romi) este întărită şi de faptul că oponentul ei din tabelul nostru, respectiv modernismul, a ocupat o poziţie 39 la mare distanţă faţă de ea. Aceasta reprezintă o confirmare a faptului că acţiunea de evaluare a fost bine înţeleasă şi s-a desfăşurat satisfăcător. Alături de aceste aspecte, trebuie notat caracterul complet diferit al sistemului de valori al romilor faţă de comunităţile martor din zona de contact. Din observaţii mai vechi, realizate de Iacob Luminiţa şi Teodorescu Stela (1987), Chelcea S. şi Moţescu Maria (1995) şi alţii, se ştia că raporturile dintre auto- şi retro-evaluări în mod constant nu sunt egale, dar în raport cu ţiganii (romii) aceste dezacorduri sunt excesive.

Privitor la spiritul comercial, comparativ cu media integrată de 3,62, acesta în auto-evaluarea romilor a fost considerat la cote maximale de 4,86. Iar această trăsătură a fost confirmată prin 5 grupuri martor, respectiv de ruşi-lipoveni (3,98), turci (3,82), greci (3,73), italieni (3,70) şi ucraineni (3,68). Suplimentar, remarcăm o contestaţie a spiritului comercial al romilor provenită din grupul armean, la o cotă de numai 1,53 cea mai mică din cadrul acestor retro-evaluări. Această subevaluare severă rezultată din atitudinile armenilor faţă de ţigani, se susţine şi cu o abatere standard subunitară (0,94), dovada unui grad mare de omogenitate în exprimarea ei. Adaptabilitatea este o altă dimensiune care la romi a apărut pe primele 5 poziţii. Acest item se referea la capacitatea unei comunităţi de a se adapta mai uşor la nou, la dificultăţile economiei de piaţă şi în general la situaţiile de tranziţie din România. Adaptabilitatea ţiganilor (romilor) s-a situat la o medie integrată de 3,29, faţă de care 5 grupuri etnice au prezentat cote supra-medii de apreciere, respectiv: armenii (3,83), românii (3,58), grecii (3,43), turcii (3,36) şi ruşii-lipoveni (3,33). Numai tătarii au contestat această capacitate a romilor la o treaptă mai scăzută de evaluare (2,40). Dar şi opiniile acestor grupuri martor asupra adaptabilităţii generale a romilor sunt foarte eterogene întrucât toate abaterile standard din cadrul lor au fost supraunitare, la valori ridicate de eterogenitate. Variaţia lor a fost de la 1,50 în lotul turcilor, până la 1,84 în cel ucrainean. Ca urmare, adaptabilitatea romilor poate caracteriza numai o parte a acestei comunităţii, fără siguranţa de a fi o dimensiune majoră.

Astfel într-un prim set de valori active ale romilor, vom cuprinde tradiţionalismul, o agresivitate ridicată în planul convieţuirii etnice, însoţite de solidaritate, mândrie, manifestări de preţuire a propriei identităţi, spirit comercial, optimism, cu o adaptabilitate deosebită, în care notăm caracterul de unicat al acestor valori, inclusiv cu sublinierea agresivităţii în poziţia 2 din 50 posibile, întrucât o asemenea configuraţie de atitudini nu mai apare la nici o altă comunitate.

Al doilea set de valori sub-dominante se referă la cele puţin cunoscute, mai puţin active, sau chiar absente din manifestările respectivei comunităţi. Pentru diagnoza lor în cazul romilor, din aceeaşi ierarhie a mediilor aritmetice cele mai ridicate, spre cele mai scăzute, atât pe coloana celor auto cât şi a celor retro-evaluate, am extras în tabelul nr. 4, ultimele 10 dimensiuni-valori. Remarcăm în


cadrul său acelaşi grad satisfăcător de cunoaştere reciprocă între grupurile de cercetare; din 10 dimensiuni de slabă intensitate, 6 sunt comune, ceea ce reprezintă un procent de 60%, identic cu cel al valorilor active. De notat că în profilul etnic integrat, toate dimensiunile-valori s-au plasat sub treapta a 2-a de răspuns, respectiv ,,nu sunt sigur”, iar cele din profilul auto-evaluat al ţiganilor (romilor) au oscilat în jurul treptei a 3-a, respectiv ,,nu ştiu”.

Astfel, în planul manifestărilor de slabă şi foarte slabă intensitate, valorile confirmate din profilul integrat şi acceptate în profilul auto-evaluat, au fost următoarele: o slabă disciplină şi organizare (1,72), a simţului de răspundere (1,78), a hărniciei (1,72) şi a onoarei (1,94), o foarte scăzută capacitate de evitare a conflictelor (1,85) precum şi a manifestărilor de bunătate şi blândeţe (1,75), dar mai ales a lipsei de curăţenie şi igienă (1,55), ceea ce împreună reprezintă a doua mare direcţie de manifestare a specificului etnic al acestei minorităţi.

Tabelul nr. 4 Ultimele 10 poziţii de valori şi trăsături modale dominante stabilite în minoritatea ţiganilor (romilor)

pe baza Chestionarului PPN-50

Extras de valori şi trăsături din profilul rom integrat

Medii aritm.

Extras de valori şi trăsături din profilul rom auto-evaluat

Medii aritm.

Trăsături comune

41. Ospitalitatea 2,01 41. Simţul onoarei 3,24 X 42. Onestitatea 1,97 42. Capacitatea de evitare a conflictelor 3,24 X 43. Comunicativitatea cu sinceritate 1,96 43. Curăţenia şi igiena 3,21 X 44. Simţul onoarei 1,94 44. Simţul răspunderii 3,17 X 45. Capacitatea de evitare a conflictelor 1,85 45. Hărnicia 3.00 X 46. Simţul răspunderii 1,78 46. Inteligenţa 2,83 – 47. Bunătatea şi blândeţea 1,75 47. Disciplina şi organizarea 2,76 – 48. Disciplina şi organizarea 1,72 48. Scepticismul 2,66 – 49. Hărnicia 1,72 49. Spiritul critic 2,66 – 50. Curăţenia şi igiena 1,55 50. Receptivitatea la ideile altora 2,59 –

Evident că cercetarea de faţă prezintă numai o secţiune din situaţia acestei minorităţi – problemă în toată Europa. În prezentarea noastră acest mod de abordare este general valabil pentru studiul oricărei comunităţi istorice sau de emigranţi cu probleme sociale, politice de adaptare/integrare, din oricare alte spaţii geografice.

5. CONCLUZII

1. Deşi în etnicitate există un imens volum de studii, conceptul de inter-etnicitate s-a dovedit a fi mai dinamic, mai complex, cu mai multe valenţe aplicative.

2. Cu toate rezultatele pozitive în diagnoza şi prognoza unor fenomene sociale, sondajele cu studii pe comunităţi multietnice, cu peste 2000–3000 de cazuri, sunt costisitoare, de lungă durată, cu o manevrare dificilă a bazelor de date, în urma cărora rămâne un mare volum de date nevalorificate.


3. Astăzi, dezvoltarea tehnicii de calcul, alături de posibilitatea codificării complexe a realităţilor sociale, în cadrul unui model experimental mai restrâns, cu numai 350 de cazuri, permite obţinerea de aceleaşi performanţe, dar cu reducerea masivă a costurilor, precum şi a timpului de cercetare, până la procente semni-ficative.

4. În cazul ţiganilor (romilor) s-au constat atitudini şi orientări valorice complet atipice comunităţilor conlocuitoare, pe baza cărora prin forţe proprii această comunitate nu au nici o şansă de civilizare. De aceea, toate măsurile, cu intervenţiile şi finanţările europene alocate lor sunt complet justificate.

Primit în redacţie la: 8.II.2011

BIBLIOGRAFIE

1. ANDREESCU ANDREA, NASTASĂ LUCIAN, VARGA ANDREA, Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1945–1955), Cluj-Napoca, Editura CRDE, 2002.

2. BERRY W. JOHN, DASEN R. PIERRE, Culture and Cognition, London, Ed. Methuen & Co. Ltd., 1974.

3. CHELCEA SEPTIMIU, MOŢESCU MARIA, Identitatea naţională la studenţii români: auto-imaginea şi heteroimaginile etnice, identificare naţională şi culturală, Revista de psihologie, 3, 1995.

4. ENACHE SMARANDA, SALAT LEVENTE, Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german, Cluj-Napoca, Editura CRDE, 2004.

5. FATI SABINA, Transilvania – o provincie în căutarea unui centru, Cluj, Editura CRDE, 2007. 6. GÂRLAN MICTAT, Fundamentări metodologice în etnopsihologie, Iaşi, Editura Lumen, 2004. 7. GÂRLAN MICTAT, Etnopsihologii minoritare în spaţiul dobrogean, Iaşi, Editura Lumen, 2007. 8. GUILFORD J. PAUL, Psihometric Metods, London, Mac Graw-Hill Book Company, 1954. 9. HAMADY SANIA, Les arabes du Moyen Orient regardent la France, Revue de psychologie des

peuples, 1, 1965. 10. HEITMANN KLAUS, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, Bucureşti, Editura

Univers, 1995. 11. HEITMANN KLAUS, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, Bucureşti,

Editura Univers, 1998. 12. HOLT ROBERT, BRETT SILVERSTEIN, The Image of the Enemy, Journal of Social Issues, 45,

1989. 13. IACOB M. LUMINIŢA, Etnopsihologie şi imagologie, Iaşi, Editura Polirom, 2003. 14. IACOB M. LUMINIŢA, TEODORESCU STELA, Etnoimaginea – obiect de studiu inter-

disciplinar, Revista de psihologie, 2, l987. 15. ILUŢ PETRU, Comunicarea terminologică în disciplinele socio-umane, emic şi etic, Studia

Universitas Babes-Bolyai – Philosophia, Cluj, 1983. 16. ISAJIW WSEVOLOD, TANUJA PERERA, Multiculturalism in North America and Europe:

Comparative Perspectives on Interethnic Relations and Social Incorporation, Ottawa, Canadian Scholars Press, 1997.

17. IVANOV LEONTE, Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română, Bucureşti, Editura Cartier Polivalent, 2004.

18. JONES E. STANLEY, Integrating Etic and Emic Approaches in the Study of Intercultural Communication, în Handbook of Intercultural Communication, London Sage Publications, 1978.


19. KARAGIANNIS ALEXIS, Ethnopsychologie des peuples scandinaves, Ethnopsychologie, 33, 1977.

20. KEEGAN J. WARREN, International Marketing Management, NewYork, Macmillian Press, 1999.

21. KIVU MIRCEA, Comentarii la Barometrul relaţiilor etnice, în RUS CALIN, POLEDNA RUDOLF, RUEGG FRANÇOIS (coord.), Interculturalitate, Cluj, Editura CRDE, 2002.

22. LAFON PIERRE-BERNARD, Images laotienes, Revue de psychologie des peuples, 2, 1967. 23. LANGE ANDERS, WESTIN CHARLES, Ethic discrimination and social identity, New York,

Mc Graw-Hil Inc. 1981. 24. MAGYARI NÁNDOR LÁSZLÓ, HORVÁTH ISTVÁN, CULIC IRINA, Românii şi maghiarii

în tranziţia postcomunistă. Imagini mentale şi relaţii interetnice în Transilvania, Cluj, Editura CRDE, 1998.

25. MIROGLIO ABEL, La psychologie des peuples, Paris, P.U.F., 1971. 26. MODELSKI GEORGE, Transnational Corporations and World Order, New York, Houghton

Miffin, 1990. 27. MORTON DEUTSCH, Distributive justice: A social psychological perspective, New Haven,

Yale University Press, 1985. 28. MORTON DEUTSCH, COLEMAN T. PETER, ERIC C. MARCUS, Handbook of Conflict

Resolution: Theory and Practice, San Francisco, CA: Jossey-Bass, 2006. 29. NECULAU ADRIAN, GILLES FERREOL (coord.), Minoritari, marginali, excluşi, Iaşi, Editura

Polirom, 1996. 30. OIŞTEANU ANDREI, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context

est-central european, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001. 31. OSGOOD CHARLES, An Alternative to War or Surrender, Illinois, University of Illinois Press,

1962. 32. PEREZ J. ANTONIO, MUGHY GABRIEL, Influences sociales. La Théorie de l’élaboration du

conflict, Neuchatel – Paris, Delachaux Niesle, 1993. 33. PIKE L. KENNETH, Language in Relation to a Unified Theory the Structure of Human

Behavior, New York, Humanities Inc., 1967. 34. RABIER R. JEAN, Préjugés français et préjugés allemandes, Revue de psychologie des peuples,

2, 1968. 35. RADU IOAN, ILUŢ PETRU, MATEI LIVIU, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE,

1994. 36. RUS CĂLIN, POLEDNA RUDOLF, RUEGG FRANÇOIS (coord.), Interculturalitatea. Cercetări

şi perspective româneşti, Cluj-Napoca, Editura CRDE, 2002. 37. SALAT LEVENTE, Multiculturalismul liberal. Bazele normative ale existenţei minoritare

autentice, Iaşi, Editura Polirom, 2001. 38. SALAT LEVENTE, NASTASĂ LUCIAN (editori), Maghiarii din România şi etica minoritară

între 1920-1940, Cluj-Napoca, Editura CRDE, 2003. 39. ZAVALLONI MARISA, L’identité sociale subjective et l’étude du caractère national,

Ethopsychologie, Le Havre, 2–3, 1974. 40. Recomandările de la Lund cu privire la participarea efectivă a minorităţilor naţionale la viaţa

publică şi Nota explicativă, septembrie 1999, http://www.osce.org/ro/hcnm/30336.

REZUMAT

În articol sunt analizate conceptele fundamentale ale etnopsihologiei: etnicitate şi interetnicitate, asemănări şi diferenţe, criterii de abordare, aspecte metodologice, instrumente de cercetare, modele personologice ale principalelor etnii din România. În cercetările personale au fost comparate evaluările interetnice cu cele ale autoevaluărilor, cele două tipuri de evaluare fiind foarte diferite. Autorul exemplifică aceste diferenţe de imagine obţinute pe etnia romilor.

FACTORI PERSONOLOGICI AI INSECURITĂŢII RUTIERE – DIRECŢII ACTUALE DE CERCETARE

CAMELIA POPA∗

Résumé

Une stratégie de sécurité routière, dans une société qui est confrontée à un problème aussi grave que la mort accidentelle de milliers de personnes par année, doit tenir compte de la complexité de la relation entre la personnalité d’un individu et son comportement sur la route. Cet article, de type théorique, examine des dernières recherches psychologiques sur le risque routier.

Cuvinte-cheie: insecuritate rutieră, personalitate, factori, comportament pe drumurile publice.

Mots-clés: insécurité routière, personnalité, facteurs, comportement sur la route.

1. INTRODUCERE

România continuă să figureze pe locuri fruntaşe în statisticile Uniunii Europene în ceea ce priveşte numărul accidentelor rutiere grave, care antrenează pierderi sociale şi economice inestimabile. În intervalul 2007–2008, ţara noastră a contabilizat circa 8% din totalul deceselor survenite pe şoselele din UE, nereuşind să reducă numărul acestora cu rate comparabile cu cele ale ţărilor occidentale sau din regiune, potrivit raportului Consiliului European de Siguranţă a Transporturilor din iunie 2009. Chiar dacă numărul accidentelor cu victime a scăzut totuşi considerabil în 2010, comparativ cu anii precedenţi (ajungându-se la 1.210 morţi şi 4.300 de răniţi, conform Centrului Infotrafic al Poliţiei Române, faţă de media ultimului deceniu, de circa 3.000 de morţi pe an), există încă o diferenţă considerabilă între ţara noastră şi statele vest-europene în ceea ce priveşte siguranţa pe drumurile publice, în defavoarea României. Obiectivul Comisiei Europene, de a reduce la jumătate până în 2020, numărul victimelor de pe şoselele UE determină, în toate ţările europene, eforturi conjugate ale Poliţiei Rutiere, legiuitorilor, reprezentanţilor societăţii civile şi, nu în ultimul rând, ale cercetătorilor, cu scopul declarat de a diminua insecuritatea rutieră. Psihologii se implică puternic în acest tip de cercetări deoarece, în întreaga lume, factorul uman este responsabil pentru 80–90% din accidentele de pe drumurile publice.

∗ Institutul de Filosofie şi Psihologie „C. Rădulescu-Motru”, Departamentul de Psihologie.


Camelia Popa 2 318

Prezentul articol realizează o inventariere a direcţiilor actuale de cercetare psihologică în domeniul securităţii rutiere, pentru a vedea în ce măsură autorii studiilor de profil au reuşit atribuirea unei valori cauzale factorilor personologici de risc, în scopul predicţiei comportamentului indezirabil în trafic.

Mulţi dintre psihologii care au realizat cercetări în domeniul accidentologiei, disciplină aflată la graniţa dintre ştiinţele inginereşti, psihologie (îndeosebi cognitivă), sociologie şi pedagogie, recunosc că factorii care se referă la personalitatea conducătorului auto au fost insuficient exploraţi. Cercetările care studiază aspecte precum precipitarea, indecizia, atitudinea ezitantă şi hiperactivitatea şoferilor; devalorizarea mai mult sau mai puţin conştientă a propriei vieţi, corelată cu instinctul de autodistrugere; plăcerea asumării riscului, nevoia de a impresiona, de a dobândi prestigiu în trafic, dominanţa şi trebuinţa de competiţie sunt puţin numeroase şi nu cuprind multe dintre aspectele anterior menţionate. Studiile de accidentologie sunt preponderent din aria psihologiei cognitive şi se apleacă asupra complexităţii conducerii automobilului, activitate care implică, printre altele, asimilare şi prelucrare de informaţii, coordonare de mişcări, comportamente auto-matizate, elaborare de strategii, formare de aptitudini etc. Interacţiunea om-maşină, cu toate aspectele legate de ergonomie şi de complexitatea tehnologică, ocupă un loc central în cadrul cercetărilor de profil.

Îmbucurător este însă faptul că, în ultimii ani, domeniul accidentelor rutiere a devenit obiect de studiu şi pentru cercetătorii din domeniul psihologiei sociale, preocupaţi de competenţele relaţionale ale şoferilor din trafic (sunt investigate relaţiile stabilite între conducătorii de vehicule – agresive, de curtoazie sau neutre –, aderarea la normele sociale de interacţiune, partajarea echitabilă a spaţiului rutier, păstrarea distanţei „noninvazive” dintre vehicule etc.), ca şi de gradul de conformare la regulile legislative.

Pornind de la realitatea că pe drumurile publice există nu doar utilizatori cu aptitudini şi experienţă diferite, ci şi cu comportamente variate, care pot fi explicate în virtutea unor configuraţii particulare de trăsături de personalitate, studiile de psihologie diferenţială îşi păstrează totuşi un loc central în domeniul creşterii securităţii rutiere.

2. STUDII EXPERIMENTALE ASUPRA ŞOFERILOR TINERI

În primul rând, numeroase studii de factură personologică au fost realizate pe loturi extinse de şoferi tineri (Ulleberg, 2001; Roché, Bègue, Astor, 2004; Lucidi et al., 2010). Aceste cercetări au o valoare aplicativă incontestabilă, indicând o mai bună planificare a intervenţiilor educative în cazul şoferilor începători, în scopul diminuării insecurităţii rutiere. Observaţia unanimă a cercetătorilor este aceea că tinerii nu trebuie să fie trataţi ca un grup omogen atunci când se are în vedere instituirea de măsuri privitoare la siguranţa rutieră. Astfel, au fost identificate subgrupuri de şoferi cu un comportament de risc ridicat în trafic, în majoritate

3 Factori personologici ai insecurităţii rutiere 319

bărbaţi, cu niveluri scăzute de altruism şi anxietate, cu o estimare supradimen-sionată a competenţelor vizând condusul, dar şi cu scoruri mari de agresivitate (exprimată prin aşa-numitul „condus furios”). Rezultatele unuia dintre studiile invocate (Ulleberg, 2001) au fost corelate cu răspunsurile la o campanie de siguranţă în trafic şi s-a constatat că această campanie părea să aibă o mai mică rezonanţă în cazul subgrupurilor de agresivi considerate cu risc crescut în trafic.

Identificarea unor subtipuri specifice de conducători auto începători, în baza unor trăsături de personalitate auto-raportate (agresivitate, anxietate, ostilitate, excitabilitate, altruism şi o variabilă introdusă de curând în cercetările de gen – locusul controlului) şi a unor autoevaluări ale comportamentelor de risc în trafic (precum încălcarea regulilor de circulaţie, erori ale condusului etc.) a constituit tema altui studiu (Lucidi et al., 2010), realizat pe 1.008 elevi de liceu posesori de permis de conducere valabil. Cercetătorii au detectat trei subtipuri de conducători auto debutanţi, respectiv cu comportament de condus riscant, îngrijorat şi atent. Variabilele introduse în analiză au permis şi stabilirea tipurilor de erori comise de cele trei subtipuri de şoferi, în principal erori de judecată şi de atenţie, respectiv abateri deliberate de la respectarea normelor rutiere.

Relaţia dintre „rolul de macho” al personalităţii, vârsta timpurie a şoferului şi puterea automobilului a fost explorată de Barbara Krahé şi Ilka Fenske (2002), pe 154 de şoferi de gen masculin, cu ajutorul Inventarului Hypermasculinity. Autoarele găsesc toate cele trei variabile analizate susceptibile de a genera condusul agresiv, punctând şi faptul că bărbaţii „macho”, comparativ cu cei „nonmacho”, sunt interesaţi de maşinile puternice şi nu acordă o mare importanţă aspectelor privind siguranţa automobilului.

În cadrul studiilor personologice din această arie a fost examinată şi valoarea predictivă a chestionarelor de personalitate în ceea ce priveşte producerea de accidente auto de către şoferii tineri. I. Hilakivi et al. (1989) au aplicat chestionarul Cattel 16 PF pe 597 militari finlandezi în termen, înrolaţi într-o secţiune de trans-porturi a forţelor apărării, şi au concluzionat că subiecţii implicaţi în accidente rutiere au obţinut scoruri înalte la factorul H (impulsivitate, îndrăzneală), la factorul O (nervozitate), scoruri scăzute la factorul de autocontrol (Q3) şi la factorul L (o încredere mare în forţele proprii), dimensiuni care ţin în primul rând de controlul emoţiilor şi de adaptarea la situaţiile neprevăzute. Aceste rezultate au indicat că instrumentul folosit, 16 PF, este valoros pentru selecţia şoferilor tineri, cu puţină experienţă în condusul autovehiculelor.

La rândul lor, T. Lajunen, Dianne Parker şi S.G. Stradling (1998) au explorat mai mulţi subfactori de agresivitate în timpul condusului, printre care ostilitatea, furia, şicanarea celorlalţi participanţi la trafic, şi au postulat că aceşti subfactori sunt prezenţi mai ales la şoferii tineri.

O altă cercetare importantă (Roché, Bègue, Astor, 2004) a vizat determinarea relaţiilor existente între factorii psihologici şi sociali ai delicvenţei stradale şi cei ai delicvenţei de pe drumurile publice, pe un eşantion de 1.614 adolescenţi cu vârste

Camelia Popa 4 320

cuprinse între 11 şi 18 ani. Cele două tipuri de criminalitate au câţiva predictori comuni, de pildă impulsivitatea, şi totodată corelează cu performanţa academică şi cu integrarea şcolară a subiecţilor, au subliniat autorii acestei cercetări.

3. PROFILURI NAŢIONALE ALE CONDUCĂTORILOR AUTO

Un câmp distinct de cercetare vizează explorarea particularităţilor personologice ale şoferilor rezidenţi în ţări diferite, având în vedere ratele naţionale diferite ale mortalităţii prin accidente de circulaţie. Factorii de risc pentru securitatea rutieră sunt analizaţi ţinându-se cont de specificităţile culturale, geografice şi economice care influenţează comportamentele umane din ţara respectivă. Eforturile cercetătorilor implicaţi în astfel de proiecte se îndreaptă către găsirea unor indicatori specifici, foarte precişi, care ar putea explica de ce în anumite state violarea legislaţiei este mai frecventă decât în altele, de ce într-o ţară se comit mai ales unele tipuri de infracţiuni, în timp ce în altă ţară infracţiunile „preferate” sunt altele etc.

Conform unei cercetări întreprinse pe şoferii norvegieni (Iversen, Torbjörn, 2002), persoanele cu scoruri înalte de agresivitate comit manevre de conducere mai riscante, au senzaţia că pot stăpâni evenimentele, că sunt experimentaţi, îşi asumă riscuri şi comit accidente soldate cu răniţi şi pagube materiale mai mult decât alţi şoferi.

O cercetare desfăşurată în rândul şoferilor sârbi (Jovanović et al., 2011), încearcă să intre în profunzimea fenomenului agresivităţii la volan, considerată o epidemie de proporţii mondiale, analizând factorii de personalitate susceptibili să determine comportamentul agresiv al şoferului. Au fost găsite corelaţii înalte între neuroticism şi furia/reactivitatea la volan, întregul model factorial rezultat (cuprinzând, de asemenea, dimensiuni precum agreabilitatea şi conştiinciozitatea) explicând un procent ridicat de varianţă din comportamentul condusului agresiv. În baza acestor rezultate, cercetătorii au sugerat evaluarea trăsăturilor de personalitate ale şoferilor pentru predicţia conducerii agresive.

Un raport asupra securităţii rutiere în Regatul Maroc (2006) traduce în termeni comportamentali cauzele accidentelor rutiere din această ţară, arătând că rata crescută a mortalităţii a devenit insuportabilă din cauza circulaţiei fără precauţie, excesului de viteză, nerespectării priorităţii, manevrelor ilegale sau nesemnalate, nerespectării culorii semaforului, circulaţiei în zonele interzise sau opririlor şi staţionărilor interzise, aspecte care ţin de încălcarea flagrantă a legii. Autorii raportului arată că spre deosebire de Franţa sau Spania, unde circulă între 30 şi 35 de milioane de vehicule şi unde mor în accidente rutiere anual circa 5.000–5.500 de oameni, în Maroc, unde erau înregistrate circa 1,9 milioane de vehicule în 2004, mor în accidente nu mai puţin de 3.900 de oameni pe an.

Cu toate că astfel de studii încearcă să pună în evidenţă factori de risc în domeniul securităţii rutiere, determinaţi în mod ştiinţific, nu se poate stabili totuşi o relaţie imediată, de tip cauză-efect, între aceşti factori şi accidente, arată un alt


raport în domeniul securităţii rutiere, al Ministerului de Interne francez (2011). Documentul sugerează şi unele particularităţi personologice ale conducătorilor auto francezi care încalcă reglementările cu privire la circulaţia pe drumurile publice, printre care nonconformismul şi spiritul vindicativ. Astfel, majoritatea celor 33 de milioane de conducători auto din Franţa sunt reticenţi sau ostili în a considera că infracţiunile din Codul rutier intră, în mod natural, în sfera delincvenţei. Această percepţie determină nu numai justificări ale comportamentelor deviante, ci chiar contestări ale regulilor de circulaţie, în teorie şi în practică. Raportul concluzionează că securitatea rutieră este un domeniu complex, cu determinări psihologice şi socio-logice şi având rădăcini în valorile culturale ale unei ţări. Tot în Franţa, A. Vernet (2001) a realizat un studiu de factură personologică asupra a 127 de conducători auto contravenienţi şi a concluzionat că nu există particularităţi psihologice ale acestora, comparativ cu şoferii care nu încalcă legea, însă posesorii de permise de motocicletă au anumite particularităţi personologice de grup. Totuşi, în ceea ce priveşte diferenţele pe genuri, autorul a descoperit că bărbaţii, spre deosebire de femei, fac o investiţie narcisică în propriul automobil, cu o importantă contribuţie la propria imagine şi la stima de sine. Maşina devine astfel un „suport al identităţii masculine”, iar această exacerbare de identitate este asociată cu diverse compor-tamente care favorizează riscul de infracţiuni şi accidentele.

4. PERSONALITATEA ŞOFERULUI – ACCIDENT, O RELAŢIE NECLARĂ

În ciuda interesului crescut pentru evidenţierea rolului factorilor de personalitate în producerea accidentelor rutiere, există autori care susţin că această relaţie rămâne şi la ora actuală discutabilă şi neclară, deşi aprofundarea ei ar putea conduce la instituirea unor contramăsuri eficiente, prin identificarea timpurie a persoanelor susceptibile de a fi implicate în accidente auto.

Rolul agresivităţii, ca particularitate personologică „de risc” în comportamentul şoferilor, este însă unanim recunoscut de cercetători. Astfel, numeroşi autori au găsit o corelaţie înaltă între neuroticism şi condusul agresiv, arătând că atitudinile de speţă emoţională dezvoltate de şoferi, în majoritatea cazurilor lipsite de coerenţă, pot afecta negativ condusul în siguranţă. Experienţa în şofat (Lajunen, Summala, 1995), chiar şi în cazul unor şoferi cu scoruri de agresivitate peste medie, a fost desemnată ca un bun predictor al siguranţei rutiere şi al conducerii adecvate a maşinii. Un alt studiu (Yi-Lang, 2007) a relevat că şoferii cu scoruri de agresivitate înalte la chestionarele de personalitate utilizează mai mult telefoanele mobile în timpul condusului, prin comparaţie cu cei non-agresivi, însă rata auto-raportată a accidentelor provocate de ei a fost similară cu cea a accidentelor auto-raportate de şoferii din cea de-a doua categorie. Riscul utilizării telefonului mobil în timpul condusului, perceput de şoferi, a variat şi el în funcţie de trăsăturile de personalitate ale subiecţilor. Conducătorii auto cu mai multe accidente auto-raportate au perceput riscuri mai mici legate de utilizarea telefonului mobil în trafic, decât şoferii fără

Camelia Popa 6 322

accidente. Recomandarea autorului acestui studiu a fost aceea că interzicerea utilizării telefonului mobil în timpul condusului este necesară în scopul reducerii numărului accidentelor rutiere.

Psihologii sunt preocupaţi însă nu numai de identificarea unor configuraţii de factori personologici în baza cărora să aprecieze riscul generat de şoferi în trafic, ci şi de modificarea comportamentelor indezirabile ale conducătorilor auto, prin strategii ca persuasiunea, recompensa sau sancţiunea. Goldenbeld et al. (2000) disting trei clase mari de comportamente dezvoltate de conducătorii auto, şi anume comportamentul raţional sau planificat, care depinde de atitudini, de normele subiective şi de controlul comportamental perceput; comportamentul emoţional, care poate antrena reacţii de panică impulsivă în situaţii neaşteptate, precum şi conduite agresive (ca urmare a perceperii infracţiunilor comise de către alţi şoferi) şi comportamentul habitual, care intervine fără gândire prealabilă. Dacă educaţia şi metodele persuasive pot schimba comportamentul raţional, comportamentele emoţionale şi habituale nu pot fi modificate, conchid autorii studiului citat.

Comportamentele dezvoltate de şoferi reprezintă totodată, aşa cum am arătat, un vast câmp de acţiune pentru psihologii cognitivişti. Aceştia studiază rolul erorii în cadrul mecanismelor disfuncţionale care conduc la accidentele rutiere şi elaborează modele de clasificare a eşecurilor funcţionale umane (Van Elslande, 2000). Sistematizând categoriile de erori din domeniul condusului auto, cognitiviştii pun în evidenţă scenarii tipice diverselor circumstanţe şi concep măsuri de remediere a diverselor situaţii problematice cauzate de eşecuri senzorio-motorii sau cognitive.

5. ÎMBĂTRÂNIREA POPULAŢIEI ŞI SIGURANŢA RUTIERĂ

Îmbătrânirea populaţiei vs securitatea rutieră reprezintă o direcţie de cercetare care cunoaşte la ora actuală un puternic avânt, mai ales în Europa unde sporul natural al populaţiei se menţine constant negativ. Anumite studii din această sferă sunt orientate şi asupra investigării factorilor personologici de risc, precum declinul aptitudinilor pentru condus ale vârstnicilor, pe fondul scăderii vivacităţii intelective şi a vitezei de tratament a informaţiilor. Însă majoritatea cercetărilor se focalizează asupra involuţiei capacităţilor funcţionale, îndeosebi senzorio-motorii, ale persoanelor de peste 65 de ani, asupra somnolenţei la volan, cauzată de perturbări cronobiologice sau asupra deficitului de atenţie.

Potrivit unui raport al Ministerului de Interne francez (2003), creşterea duratei de viaţă a populaţiei antrenează o prezenţă din ce în ce mai numeroasă a şoferilor vâstnici pe şosele, ceea ce trebuie să determine strategii de compensare precum evitarea condusului în condiţii dificile, a şofatului pe timp de noapte, în trafic intens sau pe şosele complicate, precum şi adoptarea unei viteze mai mici decât ceilalţi participanţi la trafic.

Chiar dacă persoanele de peste 65 de ani provoacă totuşi mult mai puţine incidente de circulaţie legate de alcool, ele au probleme cu aprecierea distanţelor


dintre autovehicule, cu schimbarea benzilor, cu intersecţiile complicate, iar femeile vârstnice prezintă riscuri suplimentare pentru securitatea rutieră, comparativ cu bărbaţii, din cauza unei practici sporadice de condus al autovehiculului, atenţionează cercetătorii (Gabaude, 2003).

Multe dintre studiile asupra îmbătrânirii populaţiei de şoferi, deşi se axează în primul rând pe explorarea capacităţilor vizuale, ţin cont şi de alţi factori cognitivi ce intră în funcţiune în activitatea de conducere auto. Sunt examinate, de pildă, dificultăţile şoferilor vârstnici în cazul schimbării mediului rutier cunoscut, eşecurile perceptive şi de evaluare, adaptarea la tehnologiile auto de ultimă generaţie etc. Hélène Fontaine (2003) concluzionează, în urma unei analize cantitative, că vârstnicii sunt implicaţi mai ales în accidente de intersecţie, având probleme de detecţie şi de estimare în sarcina condusului. Autoarea notează că accidentele provocate de vârstnici sunt foarte grave, deoarece ei înşişi sunt persoane foarte vulnerabile. Alte studii (Marin-Lamellet et al., 2003; Van Elslande, 2003) aprofundează legătura dintre tulburările de atenţie şi riscul producerii unor accidente de circulaţie la persoanele care prezintă particularităţi de demenţă sau debut de maladie Alzheimer; în acest caz este investigată relaţia între deficitul de atenţie, relaxarea cognitivă şi capacitatea practică de a conduce.

Procesul îmbătrânirii se traduce deci prin multiple schimbări structurale şi funcţionale care conduc la scăderea performanţei în toate sarcinile cotidiene şi la o administrare uzuală a medicamentelor, factori care pot afecta condusul unui vehicul. Totuşi, unii cercetători consideră că şoferii vârstnici pot pune în practică anumite comportamente compensatorii, însuşite în cadrul unor programe de formare continuă, care să-i ajute în trafic. Anabela Simoes (2003) sugerează, de pildă, utilizarea conceptului de plasticitate cognitivă care poate sta la baza unor programe de formare continuă adaptate vârstnicilor, centrate pe stimularea cognitivă şi având ca scop final ameliorarea securităţii rutiere prin practicarea comportamentelor com-pensatorii.

În concluzie, realitatea că populaţia îmbătrânită ocupă un loc din ce în ce mai important pe drumurile publice ridică pentru cercetători multe întrebări cu privire la capacităţile vârstnicilor, la aptitudinile pentru condus, la realizarea sarcinilor care le revin în calitate de şoferi, la erorile comise, precum şi la specificitatea accidentelor de circulaţie în care sunt implicaţi.

6. CONCLUZII

Explorarea diverselor studii privind factorii personologici ai insecurităţii rutiere permite desprinderea următoarelor concluzii:

– Atribuirea unei valori cauzale factorilor personologici de risc, mai precis stabilirea unor predicţii certe cu privire la viitoarele accidente rutiere, în baza scorurilor înalte de agresivitate sau de nonconformism ale şoferilor, este dificilă. Pentru aceasta ar fi necesare studii complexe, pe loturi mari, având ca subiecţi

Camelia Popa 8 324

şoferi implicaţi în accidente rutiere într-o anumită perioadă de timp, şi loturi de comparaţie.

– În cazul în care prin astfel de cercetări am putea demonstra că există o proporţie semnificativă de şoferi cu un scor înalt de agresivitate în rândul celor care au comis accidente, de pildă în ultimii 5 ani, aceasta nu ne va permite să afirmăm că o pondere semnificativă din accidentele produse de-a lungul timpului în România au avut drept cauză agresivitatea şoferilor din trafic.

– Totuşi, considerăm că rezultatele studiilor de acest tip, derulate pe eşantioane confortabile, pot permite o mai bună înţelegere a rolului factorilor personologici ai insecurităţii rutiere. Identificarea unor „factori personologici naţionali” ai nesiguranţei în trafic ar permite, mai departe, derularea unor campanii de educaţie rutieră diferenţiate pe categorii de populaţie şi adoptarea unor măsuri care să conducă la scăderea puternică a numărului de victime de pe şosele.

Primit în redacţie la: 7.IV.2011

BIBLIOGRAFIE

1. BENSEKOURI M., Formation professionnelle et de la promotion du travail, Direction Recherche et Inginerie de Formation, Royaume du Maroc, Sécurité Routière, 2006.

2. EUROPEAN TRANSPORT SAFETY COUNCIL, 2010 on the Horizon, 3rd Road Safety PIN Report, 2009, http://www.etsc.eu/documents.pdf.

3. FONTAINE HÉLÈNE, Âge des conducteurs de voiture et accidents de la route : Quel risque pour les seniors?, Recherche – Transports – Sécurité, 79-80, 2003, Elsevier, p. 107–120.

4. GABAUDE CATHERINE, Exploration des capacités visuelles et attentionnelles des conducteurs âgés: Intérêts et techniques, Recherche – Transports – Sécurité, 81, 2003, Elsevier, p. 165–176.

5. GOLDENBELD C., BERNADUS P., LEVELT M., HEIDSTRA J., Perspectives psychologiques sur le changement d’attitudes et de comportement du conducteur, Recherche – Transports – Sécurité, 67, 2000, Elsevier, p. 65–81.

6. HILAKIVI I., VEILAHTI J., ASPLUND P., SINIVUO J., LAITINEN L., KOSKENVUO K., A sixteen-factor personality test for predicting automobile driving accidents of young drivers, Accident Analysis & Prevention, 21, 5, 1989, Elsevier, p. 413–418.

7. IVERSEN HILDE, TORBJÖRN R., Personality, risky driving and accident involvement among Norwegian drivers, Personality and Individual Differences, 33, 8, 2002, Elsevier, p. 1251–1263.

8. JOVANOVIĆ D., LIPOVAC K., STANOJEVIĆ P., STANOJEVIĆ DRAGANA, The effects of personality traits on driving – related anger and agressive behaviour in traffic among Serbian drivers, Transportation Research Part F: Traffic Psychology and Behaviour, 14, 1, 2011, Elsevier, p. 43–53.

9. KRAHÉ BARBARA, FENSKE ILKA, Predicting aggressive driving behavior: The role of macho personality, age, and power of car, Aggressive Behavior, 28, 1, 2002, Wiley-Liss, Inc., p. 21–29.

10. LAJUNEN T., SUMMALA H., Driving experience, personality, and skill and safety-motive dimensions in drivers self-assessments, Personality and Individual Differences, 19, 3, 1995, Elsevier, p. 307–318.


11. LAJUNEN T. DIANNE PARKER, STEPHEN G. STRADLING, Dimensions of driver anger, agressive and highway code violations and their mediation by safety orientation in UK drivers, Transportation Research Part F: Traffic Psychology and Behaviour, 1, 2, 1998, Elsevier, p. 107–121.

12. LUCIDI F., GIANNINI ANNA MARIA, SGALLA R., MALLIA L., DEVOTO ALESSANDRA, REICHMANN SIMONA, Young novice driver subtypes: Relationship to driving violation, errors and lapses, Accident Analyses & Prevention, 42, 6, 2010, Elsevier, p. 1689–1696.

13. MARIN-LAMELLET C., PAIRE-FICOUT L., LAFONT SYLVIANE, AMIEVA HELENE, LAURENT B., THOMAS-ANTERION CATHERINE, DIRSON STEPHANIE, FABRIGOULE COLETTE, Mise en place d’un outil d’évaluation des déficits attentionnels affectant les capacités de conduite au cours du vieillissement normal et pathologique: L’étude SÉROVIE (Sécurité routière et vieillissement), Recherche – Transports – Sécurité, 81, 2003, Elsevier, p. 177–189.

14. MINISTERUL DE INTERNE AL REPUBLICII FRANCEZE, Vieillissement de la population et sécurité routière: connaissances actuelles, recherches en cours et pistes d’actions – 2003, http://www2.securiteroutiere.gouv.fr/IMG/pdf/RR_NoteConducteursAges_Fontaine.pdf.

15. MINISTERUL DE INTERNE AL REPUBLICII FRANCEZE, L’insécurité routière: les données principales, 2011, http://www2.securiteroutiere.gouv.fr/IMG/pdf/CLS_partie2.pdf.

16. POLIŢIA ROMÂNĂ, CENTRUL INFOTRAFIC, Numărul accidentelor de circulaţie, în scădere pentru al doilea an consecutiv, 2010, http://www.politiarutiera.ro/index.php?option=com_content&view= article&id=7412:numarul-accidentelor-de-circulatie-in-scadere-pentru-al-doilea-an-consecutiv&catid=34: stiri-politia-rutiera.

17. ROCHÉ S., BÈGUE L., ASTOR SANDRINE, Délinquance de rue et risques routiers chez les adolescents – synthese, Observatoire national interministériel de sécurité routière, 2004, http://www2.securiteroutiere.gouv.fr/IMG/pdf/RR_SyntheseRocheDelinquanceRouteRue.pdf.

18. SIMOES ANABELA, The cognitive training needs of older drivers, Recherche – Transports – Sécurité, 79-80, 2003, Elsevier, p. 145–155.

19. ULLEBERG P., Personality subtypes of young drivers. Relationship to risk-taking preferences, accident involvment, and reponse to a traffic safety campaign, Transportation Research Part F: Traffic Psychology and Behaviour, 4, 4, 2001, Elsevier Ltd., p. 279–297.

20. VAN ELSLANDE, P., L’erreur humaine dans les scénarios d’accident cause ou conséquence?, Recherche – Transports – Sécurité, 66, 2000, Elsevier, p. 7–31.

21. VAN ELSLANDE, P., Les erreurs des conducteurs âgés, Recherche – Transports – Sécurité, 81, 2003, Elsevier, p. 190–202.

22. VERNET A., Comportements, personnalité, conduite des véhicules automobiles, Recherche – Transports – Sécurité, 72, 2001, Elsevier, p. 56–69.

23. YI-LANG C., Driver personality characteristics related to self-reported accident involvment and mobile phone use while driving, Safety Science, 45, 8, 2007, Elsevier, p. 823–831.

REZUMAT

O strategie de securitate rutieră, într-o societate care se confruntă cu o problemă atât de gravă ca miile de morţi accidentale într-un an, trebuie să ţină seama de complexitatea relaţiei între personalitatea unui individ şi comportamentul său în trafic. Acest articol, teoretic, examinează câteva cercetări psihologice recente asupra riscului rutier.

SELF-REFLEXIVE EMOTIONS

ELENA STĂNCULESCU∗

Abstract

In this paper it has been explored a category of emotions that received relatively scarce attention in the psychological research – self-reflexive emotions. Recently, psychologists and sociologists are interested to find their structure and social rules or conventional standards that influence their’s expression and regulation. Self-reflexive emotions include: shame, embarrassment, humility, guilt, envy, jealousy, pride, and gratitude. All self-reflexive emotions (positive and negative) share the same characteristic: another person’s behavior or attitude is affecting the self. It could be very fruitful for the affective life understanding if the specialists will profoundly explore the cultural and gender differences in experiencing the large register of self-conscious or self-reflexive emotions.

Cuvinte-cheie: emoţii auto-referenţiale, ruşine, vinovăţie, invidie, mândrie.

Keywords: self-reflexive emotions, shame, guilt, envy, pride.

1. INTRODUCTION

Scientists have been extensively studied the physiological and psychological aspects of emotions and theirs’ consequences on cognition, behaviours, physical health, and social relations. They have devoted many researches on how to strength psychological functionality. Due to the great complexity of the affective life, it has been very difficult for the specialists to find a model who classify and exhaustively explain all human emotions. The diverse explanation and theories make quite impossible to define emotions in a consensual way. All scientists agree that emotions are a multicomposite psychological construct. There are ongoing debates about primary/basic, secondary and tertiary emotions. It is known that self-reflexive emotions have stimulated scant research interests of specialists, due to the focus on basic/primary emotions. Recently, self-reflexive emotions have begun to be explored. Psychologists and sociologists are interested to find their structure and social rules or conventional standards that influence their’s expression and regulation.

2. DEFINITION OF THE SELF-REFLEXIVE EMOTIONS

The main features of emotions suppose: “focusing on specific events; involving the appraisal of intrinsic features of objects or events as well as of their

∗ Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei.


2 Self-reflexive emotions 341

motive consistency and conduciveness to specific motives; affect most or all bodily subsystems which may become to some extent synchronized; are subject to rapid change due to the unfolding of events and reappraisals, and have a strong impact on behaviour due to the generation of action readiness and control precedence” (Frijda & Scherer, 2009, p. 143). The primary emotions (“anger, fear, disgust, sadness, surprise, happiness, joy, acceptance, and anticipation” – Plutchick, 2002, apud Chelcea, 2008, p. 34) are universal (invariant across cultural), have a biological infrastructure, short duration, rapid and spontaneous emergence, generating an automatique appraisal of stimuli and specific facial expressions. In the category of secondary emotions have been included the self-reflexive or self-conscious emotions: gratitude, pride, shame, embarrassment, humility, guilt, envy, and jealousy. All self-reflexive emotions (positive and negative) share the same characteristic: another person’s behavior or attitude is affecting the self. J.J. Fontaine (2009, p. 359) considered that „the concept of self-reflexive or self-conscious emotions is an umbrella concept for all emotions in which the self rather than a particular (survival) concern is at stake”.

Because self-reflexive emotions suppose development of self-conscious, self-representation, and understanding of standards used in social comparison to other people, they appear much later than primary emotions (fear – eight-ten months; anger – four-six months; joy – three months). Some self-reflexive emotions begin to develop in the second year of life, most of them, including guilt, only emerge in the third year.

If the primary emotions seem to be automatically elicited, the secondary emotions require more cognitive processing (in the stimuli appraisal and inter-pretation). K. Scherer (2009) notified that in the literature there is the tendency to include the more complex emotions (linked to social values and norms). Those connected to self-esteem (self-referential or self-reflexive) should be included in the category of tertiary emotions (this denomination is more rarely used). The main psychological function of self-reflexive emotions is enhancing attainment of complex social goals, meeting conventional, moral, and competence standards.

Why genesys of self-reflexive emotions have as baseline the dynamic interplay between personal and social aspects? Because they are generated in the social contexts, being very important how the child perceive, believe or imagine what he/she is mirroring in the eyes of significant others; depending on theirs positive or negative feedbacks. Favourable evaluations increase self-confidence and self-worthiness, while unfavourable feedbacks decrease self-esteem, triggering negative emotions. Ch. Cooley (1902, apud Turner & Stets, 2005, p. 183) described the three elements of looking-glass self: “the imagination of our appearance to the other person; the imagination of his judgment of that appearance to the oher person, and some sort of self-feeling, such as pride or mortification [shame].”

Elena Stănculescu 3 342

It is accepted in the literature that self develops in interpersonal settings, children learning about themselves from others, and changing in self-knowledge often depend on interpersonal validation or match between have individual perceive himself and how he believes that others perceive him. We can assert that evaluation by others, especially how individual interpret it, represent a precondition for experiencing self-reflexive emotions. In other words, emotions elicited by the reactions of other people can transform in self-reflexive emotions.

3. MORAL AND SELF-REFLEXIVE EMOTIONS

Shame is a complex moral and self-reflexive emotion elicited by the perception of a negative evaluation of the self by other people. It is difficult to manage shame (especially when is intense), because it supposes psychological disconfort, hopelessness due to the imagined standpoints of others, and tendency to take a gloomy perspectives of things. It is known that shame is related to conflictual state regarding self-esteem and self-confidence (Brillon, 2005). This painful emotion (due to the perturbation effect on individual of the social interaction, especially the situations in which he/she is in the center of attention of other people) jeopardize the homeostazy. Physiologically speaking, it intervenes/occurs a hyperactivity that manifests through excessive sudation, blushing, motion difficulties, and at the psychological level: low efficiency of the cognitive functions, evitative behaviour and eye contact, biased interpretation of feelings, attitudes, and others’ reactions.

Onthogenetically, shame emerges after eighteen months. Erik Erikson (1980) described in the identity development theory the stage defined by the conflict between autonomy and shame. When the child becomes conscious about his motion skills, he wants to aquire an autonomy for which is not fully prepared to obtain it. M. Brillon (2010) pointed out that shame has the benefit because it helps the child to discover own limits and to adapt his/her behaviour to the social context. At the same time, child could realistically evaluate his strength and weakness. Developmental psychologists found that shamed children are more withdrawn, scarce self-confidence, some of them being aggressive (trying to compensate the frustration that they felt when others monitorized their’s own actions). Those children who have positive self – esteem, don’t feel overwhelmed in shameful social situations, and try to cope, solving the problem.

Parenting practices are very important for children’s healthy emotional development. If parents are hypercritic and ironic, especially when the child fail to accomplish his purposes, there are not good conditions to create a safe psycho-logical background for the identity development, arising depreciatory self evaluations, and emotions such as shame and guilt. Another source of shame emergence in childhood is generated by the very high standards or expectations. Impossibility to


meet them represents a great source of psychological disconfort, distress, sadness, and shame. Another effect could appear when the child can accomplish his goals in those conditions (high standards) – facing difficulties to enjoy his/her victory, thinking at what he/she has to do in the feature to become more and more suc-cessful. Specialists name this tendency perfectionism. They took empirical evidence for this idea, arguing that perfectionistic people are less happy than those who have realistic standards, because they are never pleased by theirs’ accomplishments, thinking on other goals – more and more difficult. At the first glance, we may interpret this reaction such as a sign of a great self-determination, but it is necessary to notice that there is a predominance of the negative emotions that could influence more or less the affective balance, and that suppose a great absorbtion of energy.

Parental’ critics could generate shame, but stimulate at the same time (when they are not exagerated) the interest to find the causes of the unsuccessful situation. We emphasize again that intensification of emotional negative experiences in childhood could generate an affective structure based on insecurity and shame, related to the poor self-acceptance, self-respect, and sense of self-worthyness. Parents have to appreciate not only the success, but also the effort to accomplish the diverse tasks in which children are involved. It is suggestive the finding of the Burrhus Skinner (1971) who showed more than seven decades ago that aversive stimulation (negative conditioning based on punishment) have a negative impact on the psychological functionality.

Embarrassment is another self-reflexive emotion. Specialists have been preoccupied to explain if there is a clear distinction between embarrassment and shame. It is assumed in the literature that embarrassment it is a mild form of shame. G.M. Breugelmans (2009) notice that in Dutch, Spanish, and Indonesian languages is absent the distinction between these two self-reflexive emotions. As we noted earlier, shame is usually triggered by the violation of moral standards, and embarrassment results more often from the violation of conventional or social standards. June Price Tangney (1990) emphasized that phenomenological experience of shame is more similar to guilt than to experience of embarrassment, self-image being profoundly flawed. If shame supposes evitative behaviour, embarrassment generates prompting engagement in remedial or ameliorative behaviours, but is characterized also by feeling of exposure, acute self-awareness, bodily sensations (blushing, increased hearth rate), and tendency to explain own reaction, invoking external attributions, such as: never happened to me such things, in fact I am not culpable. The presence of an audience (real or imagined) represents a precondition of embarrassment arising.

Humility represents a negative self-reflexive emotion that shows a flawed status caused by a voluntary harsh behaviour of another person. It has been mentioned in the literature (Sander & Scherer, 2009) that humble attitudes could


generate rage and aggressivity, in order to repair the damaged status. Thinking beyond of this idea, we can assert that those people who have a strong sense of self-worthyness, being appreciated by the significant others, can manage the challenging situations in which those who they interact, intentionally degrade, ridicule or put down.

Guilt is a very complex self-reflexive emotion that mirrors a psychological conflict between love and aggressivity, being elicited when the individual becomes conscious that he/she told or behaved in a manner that took prejudice to other people, because of transgression of internalized or moral standards. This emotion appears onthogenetically after two years old, when the child is able to understand that he is in a dependency state of significant others (parents), of their support and love. When the intensity of guilt is disproportionate, it is possible to transform in an overwhelming experience. The capacity to feel culpability (an adequate level to the gravity of the situation that elicit guilt emotion) reflects beginning of the affective maturity and ability to realize healthy interpersonal relations. J. Fontaine (2009) noticed that have been mentioned in the literature four theoretical approaches to guilt: 1) the internal standards approach; 2) the moral transgression approach; 3) the behavioural focus approach; 4) the interpersonal approach.

All approaches aggreed that guilt is a self-reflexive emotion that appears when someone notices a negative outcome by acts of commission or omission. The first approach focuses on the specific appraisal of the situation, relating it to the idea that individual is conscious that he has done something that violates his own internalized standards. It is asserted that doesn’t matter if anyone else notices the violation, because the rumination is central to the guilt experience. The rumination has been defined such as “recurrent instrumental thinking about an unresolved goal, or matter of personal concern, (...) that has the potential to be constructive or unconstructive, depending, respectively, on whether it focuses on how to reduce the perceived discrepancy through active problem-solving or passively makes the unattained goal more salient” (Watkins, 2009, p. 349).

Septimiu Chelcea (2008) took into consideration an interesting aspect of guilty experience, questioning if “bad thoughts” and “wrongdoings” generate the same emotional reaction. There are important differences (linked to intraindividual aspects, especially to moral conscious). Not behaviour itself that violates a rule generates the guilty emotion, but attitude on this act. “There is not guilty emotion without an object of guilty (real entity or imagined), that suffered damages of physical, psychological, and moral integrity” (Chelcea, 2008, p. 221).

4. OTHER SELF-REFLEXIVE EMOTIONS

Envy and jealousy “can be considered to fall under the scope of self-reflexive emotions” (Fontaine, 2009, p. 358). Envy is elicited in the context of social comparison, and supposes a painful feeling due to the perceived own disadvantage,


and inferiority. The envied person is perceived as possessing a desired object, feature, advantage, or luck. Superiority of envied individual is triggered by: rewards, beauty, talent, reputation, personality, happiness, and success. Fr. Lelord and C. Andre (2003) made the distinction between “hostile envy” and “admiration envy”, on the basis of the presence or absence of a desire to deprive the envied person of the positive things, achievements or qualities (that seem impossible to obtain). Hostile envy is a malicious emotion because reflects an acute sense of inferiority, and hate of social target. Envy reaction becomes more intense when the disclosed inferiority is a valued psychological aspect by the individual, being considered essential for the own self-esteem. It is quite impossible to accept that an individual can envy a feature that seems to have a scarce importance for himself. In the individualistic cultures, hostile envy can be elicited more frequently than in the colectivistic culture (that focuses on cooperation, but not on competition and acute concerns for reputation and achievements). Admiration envy is a nonmalicious emotion because it stimulates a healthy emulation in order to become similar to the positive image associated with envied person.

Jealousy is an emotion that “typically occurs when a person’s place in an important relationship is threatened by a third party” (Parrot, 2009, p. 156). Jealousy is accompanied by other emotions such as: fear, suspicion, anger, anxiety, and distrust. A. Buunk (2009) showed that jealousy has a dual structure, defined by the cognitive (paranoid thoughts and scenarios about the partner) and behavioural aspects (spying the partner). In the literature, gender differences in jealousy experience are explained especially from the evolutionary perspective. In the course of evolution, males faced the problem of confidence in paternity, and females of securing the partner’s investment of emotional resources.

Pride is a complex emotion that reflects the social acceptance of individual, not being necessary actual presence of approving others. It consists in a favourable comparison between one’s behaviours and own standards (that are derived from internalized social standards). Ability to experience pride appears relatively late (comparing to basic emotions) – about three years, because it is required self-awareness. B. Mesquita and S. Polanco (2009) noticed that individual pride is neither valued nor communicated in the collectivistic cultures, instead, in the Western cultures are very important self-celebration and showing others own’s worth. It is emphasized that pride in East Asian cultures is related to a group of people, not to an individual. Success and pride confer honour on one’s ingroup, parents, or nation. Kitayama et al. (2006) found that experience of individual pride and self-celebration in American groups predicted general well-being, but it did not in groups of Japanese students. From an antropological perspective, this pattern could be explained taking into consideration the cultural meanings and practices of relationships in those cultures. As we have seen before, in Asian culture keeping relational harmony and feeling connected with others are very important.


Gratitude is an affective reaction to receiving help from other people or impersonal force. This characteristic has been considered “the prototipical affect that people experience when they perceive that someone has acted in the interest of their personal well-being” (Emmons & Shelton, 2005, p. 461). Reviewing the existing literature on this topic, it could be noticed that empirical findings have stressed that being thankful and forgiving were the prototypical qualities of the spiritual person (Walker & Pitts, 1998). Plenty of empirical researches have provided evidence that grateful people have high level of psychological well-being (Emmons, 2007; McCullough et al., 2002; Worthington, 2008), maintaining a positive outlook on life. Gratitude is one of the most typical response to perceived benevolence from others. People report feeling grateful when they are conscious that either person or God have assisted them in obtaining a favorable result that could have been worse without assistance.

It has been considered that gratitude is also a moral emotion due to the variety of prosocial features and functions. R. Emmons & Ch. Shelton (2005, p. 464) postulated the next functions of the gratitude: a) moral barometer function – it is a response to the perception that one has been the beneficiary of another person’s benevolence; b) moral motive function – it motivates the grateful person to behave prosocially toward the benefactor and other persons; c) moral reinforcer function – it encourages benefactors to behave morally in the future.

Why some people are more grateful than others? A lot of factors contribute to this individual difference. A psychological explanation could take into consideration the nature of social influences during the childhood (parents’ or significant others model), and some personality traits that have frequently been linked to prosociality, namely, high agreableness, altruism, straightforwardness, and low narcissism.

5. CONCLUSIONS

There is an increasing focus on the self-reflexive emotions, although the debate on the theoretical interpretation and on the methodological aspects of the empirical inquiries is still continuing. It could be very fruitful for the affective life understanding if the specialists will explore the cultural and gender differences in experiencing self-conscious or self-reflexive emotions. In individualistic culture, emotions are instrumental for the expression of the self and for the affirmation of the individual. It is accepted in the literature (Wang, 2003) that despite of the prototypes of emotions across cultures, there are differences in the interpretations of certain situations, especially those involving interpersonal conflicts (sadness, fear, guilt, and shame). In Western cultures children are stimulated to talk about their own feelings and concerns (social sharing of emotions), and in East-Asian cultures (mostly in China), emotions tend to be perceived as disruptive to inter-personal relations, therefore it is necessary to be strictly controlled. At early age,


Chinese children learn strict behavioural standards, and their parents are focused on emotional restraint that is considered a good manner and important for promoting group harmony. Other cultural differences in affective register suppose dialectical emotions (propensity to experience both positive and negative emotions over time, maintaining a balance between the two). The cultural context shapes the emotional style through a cultural script. Japanese are more likely than Americans to be included into the moderately dialectical emotion type; whereas Americans are more likely than Japanese to be included into the mostly positive emotion type (Miyamoto & Ryff, 2011). The dominant cultural script in East-Asian culture (build on dialectical thinking, characterized by a tolerance of contradicions and finding a middle way) stimulates experiencing a balance between positive and negative emotions. Future research may explore how cultural scripts shapes appraisal, interpretations and social rules that govern expression of self-reflexive emotions.

Primit în redacţie la: 17.V.2011

REFERENCES

1. BRILLON MONIQUE, Emoţiile pozitive, emoţiile negative şi sănătatea, Bucureşti, Polirom, 2010.

2. BREUGELMANS SEGER, Embarrassment, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 138–139.

3. BUUNK ABRAHAM, Jealousy, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 229–230.

4. CHELCEA SEPTIMIU, Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor, Bucureşti, Humanitas, 2008.

5. EMMONS ROBERT, Gratitude, Subjective Well-Being, and the Brain, in MICHAEL EID (Ed.), The Science of Subjective Well Being, New York, Guilford Press, 2007, p. 469–489.

6. EMMONS ROBERT & SHELTON CHARLES, Gratitude and Science of Positive Psychology, in SNYDER CHRISTIAN & LOPEZ SHANE (Eds.), Handbook of Positive Psychology, Oxford, Oxford University Press, 2005, p. 459–471.

7. ERIKSON ERIK, Identity: Youth and Crisis, New York, Norton, 1980. 8. FONTAINE JOHNNY, Guilt, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford

Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 199–200.

9. FONTAINE JOHNNY, Self-reflexive emotions, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER, (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 357–359.

10. FRIJDA NICO & SCHERER KLAUS, Emotion, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER, (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 142–144.

11. KITAYAMA SHINOBU, MESQUITA BATJA & KARASAWA MINORU, The emotional basis of independent and interdependent selves: socially disengaging and engaging emotions in the US and Japan, Journal of Personality and Social Psychology, 91, 2006, p. 890–903.


12. LELORD FRANÇOIS & ANDRÉ CHRISTOPHE, Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, Bucureşti, Editura Trei, 2003.

13. McCULLOUGH MICHAEL, EMMONS ROBERT & TSANG JO-ANN, The grateful disposition: A conceptual and empirical topography, Journal of Personality and Social Psychology, 82, 2002, p. 112–127.

14. MESQUITA BATJA & POLANCO SUSAN, Pride, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 313–314.

15. MIYAMOTO YURI & RYFF CAROL, Cultural differences in the dialectical and non-dialectical emotional styles and their implications for health, Cognition and Emotion, 25, 2011, p. 22–30.

16. PARROTT GERROD, Envy, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 155–156.

17. SANDER DAVID & SCHERER KLAUS (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009.

18. SKINNER BURRHUS, Revoluţia ştiinţifică a învăţământului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971.

19. TANGNEY JUNE PRICE, Assessing individual differences in proneness to shame and guilt, Journal of Personality and Social Psychology, 59, 1990, p. 102–111.

20. TURNER JONATHAN & STETS JAN, Sociology of Emotions, Cambridge, Cambridge University Press, 2005.

21. WALKER LAWRENCE & PITTS RUSSELL, Naturalistic conceptions of moral maturity, Developmental Psychology, 34, 3, 1998, p. 403–419.

22. WANG QI, Emotion situation Knowledge in American & Chinese preschool children and adults, Cognition and Emotion, 17, 5, 2003, p. 725–746.

23. WATKINS EDWARD, Rumination, in DAVID SANDER & KLAUS SCHERER (Eds.), The Oxford Companion to Emotion and the Affective Sciences, Oxford, Oxford University Press, 2009, p. 348–349.

24. WORTHINGTON EVERETT, Steps to REACH forgiveness and to reconcile, Boston, MA: Pearson Custom Publishing, 2008.

REZUMAT

În acest articol a fost explorată o categorie a emoţiilor care a primit o atenţie relativ scăzută în cercetarea psihologică – emoţiile auto-referenţiale. Recent, psihologii şi sociologii au devenit interesaţi să găsească structura şi regulile sociale sau standardele convenţionale care influenţează exteriorizarea şi reglarea acestora. Emoţiile auto-referenţiale includ: ruşinea, stânjeneala, umilinţa, vinovăţia, invidia, gelozia, mândria şi gratitudinea. Toate emoţiile auto-referenţiale împărtăşesc aceeaşi trăsătură: comportamentul sau atitudinea altei persoane afectează eul. Ar putea fi foarte folositor pentru înţelegerea vieţii afective dacă specialiştii vor aprofunda diferenţele culturale şi de gen în experimentarea registrului vast al emoţiilor conştientizării de sine sau auto-referenţiale.

MEMORIES AND TRIANGULATION IN INTERPRETATIVE PSYCHOANALYTICAL WORK. II

BRÎNDUŞA ORĂŞANU∗

Abstract

The paper deals with the relation between procedural memory and declarative memory, from the perspective of the triangulation in psychoanalysis. The patient’s explicit reference to his past, even when it procedurally is a defence, it is also, declaratively, a step towards assuming the origin of a certain psychic content. This step would correspond to a “witness”: within the framework of the judiciary metaphor, the side in the patient which “declares” the reconstruction of his past “gives witness” about something which can only belong to himself. The author puts into evidences the importance of the active contribution by the patient to the birth of interpretation in the here and now.

The patient’s explicit discourse upon his past may constitute itself as a necessary “third” in the differentiation between transference and countertransference, valid for both protagonists of the analytical session. This hypothesis is illustrated by means of a clinical fragment.

Cuvinte-cheie: memorie explicită, diferenţiere, triangulare, martor.

Keywords: explicit memory, differentiation, triangulation, witness.

1. INTRODUCTION

In the first part of this paper (Orăşanu, 2011), we have discussed a clinical fragment of an analysis, followed by a presentation on the Freudian concept of Nachträglichkeit, and the reciprocal relationship between an event and its ulterior (re)signification.

In this section we shall continue our theoretical excursus with a discussion on the asymmetry of the metaphorical analogy space-time, the role of a “third” in constructing the analytical space, and well as on the notion of triangulation in psychoanalytical theory.

2. NACHTRÄGLICHKEIT AND THE RETROACTIVE SIGNIFICATION

The metaphorical analogy space-time is asymmetrical for the analyst and for the patient, as regards the patient’s past. This means that, when the analyst refers to

∗ Universitatea Titu Maiorescu, Bucureşti; Laboratorul de cercetare în psihanaliză şi psihopatologie de la Universitatea Paris 7; Laboratorul de cercetare în psihogeneză şi psihopatologie de la Universitatea Paris 13.


Brînduşa Orăşanu 2 350

the patient’s past, he seems to distance himself from the patient; on the other hand, when the patient refers to his own past, he seems to come closer to himself. The recourse to the past underlines the asymmetry between the two. We can extrapolate and say that the remote past appears to the subject as a possession deeper than the near past. The more memory recover comes nearer and nearer the present time, until even the point of the session, the nearer feels the subject that he comes to the analyst.

When discussing an article by H. Faimberg on Nachträglichkeit (2005), I. Sodré differentiates two types of retroactive signification: long-time-span and short-time-span-Nachträglichkeit, which would send, within the framework of our discussion, also to a difference between child memory recovery and adult memory recovery (Sodré, 2005). She suggests that the LTS-Nachträglichkeit variant presup-poses more substantial changes, as it affects the “old” relationships and events, while the STS variant comprises cumulative effects that lead to LTS-N (Sodré, 2005). Faimberg’s answer to this observation is that a concept of intrapsychic time aiming at a complex and reciprocal temporal dialectic helps us overcome the dilemma of interpretation in the present or of interpretation in the past (Faimberg, 2005).

In the context of this article’s problematics, I resume this dilemma, in the sense of the differentiation between S1 and S2: John uses the-past-without-analyst by declaring it as such, in order to initiate a self-object differentiation and to enable A2 to offer a final interpretation regarding the present-with-analyst, which signifies, by a nachträglich chain, the past S1. Although S1 does not explicitly contain an “old relationship and event”, I think we can have in mind an analogy between evocation of childhood memories and evocation of such a memory which, though belonging to an adult’s past refers to an adult undergoing analysis, therefore, to a setting which presupposes regression and transference. As S2 demonstrates transference from S1, we may consider that the patient approached S1 as being a kind of “childhood” for S2.

We have reached therefore the idea that John used the evocation of S1 in order to initialize a differentiation self-object regarding his destructiveness, and thus to break the transference-countertransference circularity by means of a triangulation having his past S1 as a third element. This operation is expressed by using the third S1 as a kind of witness to the fact that the respective destructiveness belongs to the subject, not to the object, and not to both. Here is a possible schematizing of this triangulation:

To begin with, we only have “one single line”, like in the description by Britton (1998, p. 41–58):

Countertransference ⇔Destructiveness

Transference (Analyst) (Patient)

3 Memories and triangulation in psychoanalytical work. II 351

By means of evocation S1, destructiveness attaches itself to transference:

CT (A) = countertransference (analyst); D = destructiveness; T (P) = transference (patient) Let me now stop for a short overview of the notion of triangulation in psychoanalytic theory.

3. TRIANGULATION

The idea of a “third” originates in Freud’s reference to the tragedy of King Oedipus, made to illustrate the triangular conflictuality of the subject towards parental objects. This perspective appears for the first time in 1897, in a letter to Fliess. It comes back again in divers clinical texts or essays on sexuality, and in 1924 Freud dedicates a whole metapsychological article to the Oedipus complex (Freud, 1924).

Many authors today consider that the “space” in which we think has got a triangular character. Thus, the very notion of third seems to have become co-substantial to psychoanalysis.

W. Bion considers that the linking activity in human thought which bases itself on the coupling of container and its contained has got an oedipal connotation. Thus, an attack on linking between two internal objects represents an attack on the internal parental couple. But the coupling of two internal objects is experienced not only as a source of envy, but also as a basis of inner creativity. Putting experience into thoughts, and thoughts into words, implies repetitive chaining of coupling processes modelled after the physical contact between two parts of the body (Bion, 1962, 1967).

Winnicott talks about the transitional area of experiencing, which constitutes a third form of reality for the individual, alongside external or internal reality. The transitional object makes possible a process which leads the child from pure subjectivity to objectivity and determines him/her to accept notions such as difference and similarity (Winnicott, 1971).

In 1984, T. Ogden introduced the notion of “analytic third” which would designate a third subject, unconsciously co-created by the analyst and the patient,

CT(A) D T(P) CT(A) T(P)-D

Memory recovery Interpretation


which seems to have its own life in the interpersonal space between the two, and which has a structuring influence. The author differentiates between this inter-subjective third and Lacan’s “name of the father”, or the potential space described by Winnicott. According to him, the analytic third created by the two subjectivities – that function in an asymmetrical relation – represents the subject of the analysis and, at the same time, instates both analyst and patient in their own statuses (Ogden, 1994).

As a representative of the French school, J. Lacan elaborated a theory of the importance of the third person in the psychic triangle. Within the family, the child confronts itself with the interdiction of incest (meaning, an element other than the child’s sexual insufficiency, and other than the castration threat), whose internalization becomes an organizing factor of the psychic life. To favour an internalization of law, parents must show themselves submitted to it, creating the image of a principle (an abstractization) which extends beyond a singular rule (Lacan, 1979).

R. Britton, in his theory on thought in clinical situation, starts from the model of the primal family triangle, in which the child confronts itself with the relationship between his parents that excludes the child in such a way, that it becomes a witness, and not a participant. Thus, a third position appears, in which one can observe the object relationship, yet it is also a position which enables the subject to consider that he is himself observed, in turn. Britton called this process a triangular space (1998). He also wrote about the situation in which some patients do not tolerate to imagine the primal object as being in relation with a third object. As a consequence, the impression that the analyst communicates with himself with regard to the patient seems catastrophic to the patient (1989, cf. Britton, 1998). This situation of lack of a third position may prevent the analyst from mentally severing himself from the linear intersubjective to-and-fro and to realize what happens by a “lateral” movement (1998, p. 42). Such a movement seems unbearable to the patient, until the moment where he himself initializes it, thus creating the possibility of a triangular space.

In France, A. Green concerned himself with borderline clinical practice and generally, with the pathology which presupposes self-object differentiation troubles, ante-oedipal anxieties and the introjection lack of a separating third. According to him, the analyst’s work represents the introduction of this third element in a dual relationship. This thirdness has to do with language. In 1974, Green showed that, within the analysis, verbalization of experience introduces the potential presence of the father. The interpretation by the analyst introduces a third element in the primitive communication with the patient, which supposedly repeats the one between mother and child. Finally, Green advanced a theory of the generalized triangulation with a substitutable third (1990), where the third is a representance:


the necessity of the individual to represent for himself his drive in its double relation to the self and to the object. Thirdness would mean the very status of relation to an other, third element, outside the ones that it puts into relation.

The same author uses Winnicott’s vision according to which the necessary phase in the separation from the primal object and the constitution of individuality would be the phase of destructiveness. Green connects this phase, too, to thirdness, a thing necessary to obtaining the feeling of individual integration. He finally realized that, if the unconscious is the domain of the thing-representation, different from the word-representation (Freud), then his research on the phenomenon of thirdness had to go beyond the sphere of language and approach the sphere of semiotics and pragmatics. Thus, he appealed to the ideas of Peirce (Green, 2005). These I shall present here in a summary, as they appeared in the writings of the French authors who were interested in this topic.

C.S. Peirce (1839–1914), who seems to be the inspirer of Lacan, was an American scientist and philosopher who was mainly concerned with mathematical logics and semiotics, and who laid the grounds of pragmatism. According to him, the thought process consists of a chaining of triads that in turn consist of the following elements: 1. an object, 2. a sign or representamen that substitutes the object, on condition that there is 3. an interpretant. The interpretant, in turn, may constitute itself in sign for the same object, with another interpretant, and thus conditions appear for the existence of infinite successive triads. Upon reading Aristotle, Kant and Hegel, Peirce proposed a system formed of three categories of universals: firstness, secondness and thirdness – characterized by quality (for example of a feeling – firstness), diadic relation (secondness) and representance (thirdness).

From this point of view, the representance concept appears as linked to a third level, the level of thirdness. This opens the way to infinite substitution, therefore to the potential, to the virtual, as A. Green shows, for he very often refers to the notion of potential space in Winnicott (Green, 2005, p. 680). Also, it appears from here that the meaning of a relation appears only as a consequence of interpretation: the representamen is the subject of a triadic relation, with its own object for its own interpretant. The interpretant is not a person, but a property of the sign and a result of the interpretive process, like the articulation itself of the first two elements.

Green proposes this perspective as basis for oncoming research in psychoanalysis, especially with regard to possible interpretants in psychic activity. For example, the various systems of signs – representamen, amongst which the Freudian (which contains thing- and word-representations, but also affects) – send to various interpretants. Thus, interpretants which operate in phantasy would be different from the ones in the acting-out process or from the ones in delirium (Green, 2005, p. 681).


Another author, S. Botella, is concerned by the theme of triangulation as unconscious logics and as a possible way to a theory of representation in psycho-analysis. This theory would be necessary to account for the elemental psychic movements, the affective ones, which are prior to representation formation. Following Green, she, too, studied the work of Peirce, for whom life would be a sort of “brutal force”, independent from reason, and therefore belonging to the category of “secondness”. S. Botella draws a parallel between the couple quality in “firstness” and force in “secondness” on the one hand, and the couple drive – object relation on the other. From a psychoanalytical point of view, quality might refer to the entire psychic reality of sensations, emotions, feelings, affects. In order to show how the three dimentions become articulated, Peirce uses a metaphor from the judiciary: quality (firstness) articulates itself on reason (thirdness) by means of a force (secondness) which he calls “sheriff”. Thus, a single third element, “pure law”, would be like a standing judge, but without a sheriff. Brutal force (the effectiveness of the drive) in its turn would correspond to a state of non-differentiation between sheriff and criminal, between doer and his deed (Peirce, in Botella, 2005). Finally, for Peirce the mathematician, thirdness – which makes intentionality possible and thus directs us to pragmatics – is the condition of any possibility of combination, therefore lies at the ground of thought and intel-ligibility. All these are the result of a process which unfolds across heterogeneous levels (Botella, 2005).

Upon reviewing the use of the notion of triangulation in psychoanalysis, let me resume the discussion of the relation between memory recover and the premises of enabling interpretation. In connection with this, D. Birksted-Breen (2003, p. 1503) shows that explicit reconstructions or narratives may have defensive purposes, and, on the other hand, the complete loss of the implicit temporal perspective in the analyst’s mind leads to collusion with his patient in the present (Birksted-Breen, 2003, p. 1503). She thus quotes O’Shaughnessy (1992, cf. Birksted-Breen, 2003 ), who wrote on the analytic impasse, which this latter calls an “enclave”. What I wish to put into evidence is the importance, for the possibility of the interpretation’s formulation in the here and now, of explicit, declarative and narrative rememoration of the past, and hence the importance of the active contribution by the patient to the birth of interpretation. As far as the defensive side of rememoration is concerned, with a view to avoid the emotional impact of the present, I think that the question can be solved in the same nachträglich manner, that is: if rememoration leads to interpretation hic et nunc, it means that it was used in the triangulation type that I describe; and if not, then it means that it was reduced to a simple escape from a relationship experienced as dual, into another dual, des-affected, relation.

Let us come back to the John case (see the presentation in the first part of this paper, publised in Rev. Psih. no. 3, 2011). Had A2 intervened immediately after the


rememoration part, the one between the “heavy silence” and the “I mean to say, heavy for me”, by saying: “It sounds as if you frightened A1”, the interpretation would have settled the defensive part of S2. In other words, it is the effect of rememoration upon the analytic process which decides, in a pragmatic manner, a defensive intention or an intention of change, of both protagonists, who can ally themselves in one sense or in the other.

I shall now try to apply the judiciary metaphor of Peirce to the analysis of the John fragment. The “object” or the “quality” would be destructiveness brought to the forefront by means of the crushed monster dream (firstness). The representamen element itself – which can relate to transference or to countertransference – (secondness) is not yet a “sign” for destructiveness, i. e., not before the inter-pretation by A2. This element would correspond to the transference – counter-transference relation in which there is a non-differentiation concerning the origin of destructiveness (cf. the dream). According to Peirce’s metaphor, the “sheriff” is indistinguishable from the „doer” as long as a third, „the judge” (the law) is absent.

The “interpretant” reference (thirdness) is being triggered by John’s explicit reference to S1. It is being sanctioned as such by his specification, “heavy for me”, which, even when it procedurally is a defense, it is also, declaratively, a step towards assuming personal destructiveness. A2’s interpretation finalizes the process of destructiveness attribution: “You say this to me so that I do not become frightened”, a statement which also conveys the meaning: “You did frighten A1”, meaning: “Your destructiveness originates in your own self”. The question may arise here: didn’t we all know this from the very beginning? The answer is: no, because the “law” of the fact that destructiveness originates in John, if we want to preserve the judiciary metaphor, needs, in order to function, the force of the “sheriff”, i. e. the relation transference-countertransference.

The declarative reference to the past would correspond to what I would call a “witness”: within the framework of the mentioned metaphor, the side in John which “declares” S1 “gives witness” about something which can only belong to himself.

Finally, A2’s interpretation contains two more implications, which render it more palatable to the patient. On one side, the suggestion of defensiveness (the “you mean to protect me” in the interpretation) attributes to John a dose of love which is linked to destructiveness: it modifies the self-representation of the subject. On the other hand, the fact that A2 expresses a metacognition upon what goes on between them shows to the patient that A2 tolerates his destructiveness. Thus, the interpretation changes the object-representation of the subject.

The whole process was sustained, as I showed, by means of a triangulation which made the Peircean representament become a “sign” for destructiveness to the extent to which it attached itself to transference as a result of the occurrence of John’s declaration about his past.


For a maximal schematization, we can consider, as I have shown in the above graphics, the following form of triangulation: 1. transference, 2. countertrans-ference – where one must discern countertransference as reaction to the patient’s transference from countertransference as transference of the analyst himself – and 3. explicit reference by the subject to the subject’s past. All these three elements have destructiveness as theme, and all three articulate themselves not just in the analyst’s mind, but in the minds of both.

5. CONCLUSIONS

Present experience produced a change (procedurally) by means of the for-mulation of the problem in terms having the past (Sequence 1) as a point of reference.

If we are to interpret the unfolding of these sequences according to the narrative-mythological metaphor, we could say this: before S1, destructiveness was conceived unconsciously in terms of destructivity versus vacuum (catastrophe or nothing); whereas in S1, it manages to appear in terms of death versus life, it is being reformulated in S2 in terms of anxiety versus safety.

The formulation of the problem took place partly in analysis1, partly in analysis 2 (on the basis of the remembering of experience in analysis1). The past-S1 functioned, for the present-S2, as a “witness” or like a third. When a recon-stitution functions like an affective and cognitive third, it acquires the value of an objective reality, even when it may be distorted by the present. The analyst and the patient too, rely upon this reconstitution of the past (which is explicit, declarative, formulated in words and images) in order to distinguish transference from countertransference and to attribute to the patient the origin of destructiveness.

In this article’s theoretical exploration I have started from the controversy regarding the therapeutic role of memory recovery. Without claiming to solve the question, I have suggested that one of the roles of the explicit reference to the past is the role of a “third”, considered in connection to the dyad transference-countertransference and to the process of interpretation.

Primit în redacţie la: 29.IX.2010

REFERENCES

1. BION W.R., Attacks on linking, Int. J. Psychoanal., 40, 1959, p. 308–315, Reprinted in: Second Thoughts, London, Heinemann, 1967, p. 93–109.

2. BION W.R., Learning from experience, London, Heinemann, 1962. 3. BIRKSTED-BREEN D., Time and the après-coup, Int. J. Psychoanal., 84, 2003, p. 1501–1515. 4. BOTELLA S., L’Œdipe du ça ou Œdipe sans complexe, Rev. Franç. Psychanal., 3, 2005, p. 717–729. 5. BRITTON R., Subjectivity, objectivity and triangular space, in Belief and Imagination, London

and New York, Routledge, 1998, p. 41–58.


6. FAIMBERG H., Après-coup, Int. J. Psychoanal., 86, 2005, p. 1–6. 7. FREUD S., The dissolution of the Oedipus complex, SE 19, 1924. 8. GREEN A., Adieu á Deauville, Rev. Franç. Psychanal., 3, 2005, p. 677–682. 9. LACAN J., The four fundamental concepts of psychoanalysis, London, Penguin Books, 1979. 10. OGDEN T., The analytic third: Working with intersubjective clinical facts, Int. J. Psychoanal.,

75, 1994, p. 3–20. 11. ORĂŞEANU BRÎNDUŞA, Memories and triangulation in interpretative psychoanalytical work.

I., Revista de psihologie, 3, 2011. 12. PEIRCE C.S., Pragmatisme et sciences normatives, in Oevres II, Paris, Le Cerf, [1905], 2003. 13. SODRÉ I., As I was walking down the stair, I saw a concept which wasn’t there…, Int.

J. Psychoanal., 86, 2005, p. 7–10. 14. WINNICOTT D.W., Playing and reality, London, Tavistock, 1971.

REZUMAT

Lucrarea tratează despre raportul dintre memoria procedurală şi memoria declarativă, din perspectiva operaţiei de triangulare în psihanaliză. Referinţa explicită a pacientului la trecutul său, chiar dacă este o apărare din punct de vedere procedural, constituie, în mod declarativ, şi un pas spre asumarea originii unui anumit conţinut psihic. Acest pas ar corespunde cu un „martor”: dacă utilizăm metafora judiciară, partea din pacient care „declară” reconstrucţia trecutului lui „stă drept mărturie” că un anumit lucru nu poate să-i aparţină decât lui. Autoarea pune în evidenţă importanţa contribuţiei active a pacientului la formarea interpretării în aici-şi-acum. Discursul explicit al pacientului asupra trecutului său poate constitui, în sine, un „terţ” necesar în diferenţierea dintre transfer şi contra-transfer, valid pentru ambii protagonişti ai şedinţei de analiză. Această ipoteză este ilustrată cu un fragment clinic.

PUNCTE DE VEDERE

FEEDBACK BETWEEN PSYCHOLOGY AND COMMUNICATION

ŞTEFAN VLĂDUŢESCU*

Abstract

The study is placed at the intersection of the cognitive psychology with the theory of communication. It joins the contemporary effort of the category developing of some experiences in order to obtain the consubstantial instruments to the phenomena and processes upon which, investigative, it is supposed to intervene with them. For the configuration of a viable concept, clear and distinct from the feedback, relevant opinions are analyzed, contradictory positions are confronted and the historical, psychological, systemic and communicational reconstruction of this theoretical construct is achieved. Generally, it comes out that any systemic, cognitive or cogitative process lawfully implies a feedback connection. Finally, it is concluded about the feedback definition as the heuristic instrument of control, specific to the finalist systems. Likewise, the parameters (sides), the moments, the levels, the functions and the feedback typology are delimited and the functioning of some feedback networks within the systems is acknowledged.

Cuvinte-cheie: feedback, comunicare, sistem.

Keywords: feedback, communication, system.

1. THE FEEDBACK PRINCIPLE-AXIOM. THEORETICAL PARADIGMS

In epistemological order, the feedback is rightfully considered as element of the evidence area: principial-axiomatic. Jay Forrester, on the one hand, states, in The Systems Principles, that feedback is a principle of the systems. On the other hand, professor Laurenţiu Şoitu considers feedback as “axiom” (2001, p. 39).

Referring to the evaluation of the feedback essence, 4 directions are dis-tinguished: the informational orientation, the message, phenomenal-process and systemic-structural orientation.

− M. Zlate’s opinion is that “inverse afferentation or feedback” links the action results, “informing that some results were obtained and not others” (Zlate, 1994, p. 315). M. Miclea (1999) and Sultana Craia is clinging to the informational orientation too (in her opinion, the feedback is “the return of the information, of the retro-information, in a communication”, S. Craia, 2008, p. 93). To the same info-rmational paradigm belong the C.S. Carver’s and M.F. Scheier’s (1981, p. 549), Ella Magdalena Ciuperă’s (2009, p. 49) and Nicolae Rotaru’s position, considering feedback as an element of the communication self-adjustment, “through which information is passing” (Rotaru, 2007, p. 10).

* Universitatea din Craiova, Facultatea de Litere


Ştefan Vlăduţescu 2 360

− J. Leavitt, R.D.H. Mueller (1951, p. 406), Denis McQuail (1999, p. 115), C.F. Popescu (2002, p. 137), V. Tran, Irina Stănciugelu (2003, p. 19) and Alina Ţenescu (2009, p. 13) belong to the message orientation. It is about a “specific message, through which the emitter gets from the recipient a certain answer” (Tran, Stănciugelu, 2003, p. 19); this “message” may be a positive one or negative, of “encouraging” the deploying communicational behavior, of changing or interrupting the communication (Tran, Stănciugelu, 2003, p. 29).

− The phenomenal-process orientation is represented by, among others, N.E. Miller, Gh. Boldur-Lăţescu, Gh. Ciobanu and I. Băncilă, which imagine the feedbacks as “processes” and “phenomena” that appear in “complex systems”, with “self-adjustment” mechanisms (Boldur-Lăţescu et al., 1982, p. 242–243; N.E. Miller, 1985), as well as the professor Nicolae Bălaşa which asserts: “the feedback phenomenon assures the finality of the communicational act” (Bălaşa, 2005, p. 25).

− For Jay Forrester, the feedback is “the main structural element of the systems” (1979, p. 132) and it represents, in the same time, a systemic strategy (1979, p. 142).

2. NORBERT WIENER’S MAJOR CONTRIBUTION

A well known mathematician, Norbert Wiener discovers that no science deals with an “entire field of the theory of control and communication, both in the machine and the animal”. Estimating the importance of the domain, he gives the science, having the mentioned object, the name of Cybernetics. In his research (1948, 1974), N. Wiener introduces the notions of adjustment, deviation, control and programming. The most important is the notion of feedback (“inverse connection”) with its varieties (the negative feedback that annuls any deviation to the rule; the positive feedback which, on the contrary, increases the deviation) (Wiener, 1966, p. 10).

3. DEFINING (HEURISTIC INSTRUMENT AND STRATEGY)

3.1. HEURISTIC INSTRUMENT

The feedback is a heuristic instrument of adapting and adjustment, specific to the finalist systems with self-organizing and self-control. Practically, it is a strategy represented in diagram by a loop. There are points of view regarding the feedback reckoning as a “mechanism”. Considering the feedback an intentional construction, it represents an intentional strategy and not an involuntary mechanism. Besides from being an operation in the standard process of achieving the cognition, the feedback is a cognitive strategy applied in the non-standard processing. The negative feedback “strategy”, as Jay Forrester distinguishes 4 elements: “1. an objective, 2. a noticed state of the system, 3. a way to express the difference

3 Feedback between psychology and communication 361

between the objective and the noticed state, 4. a specification of the way it should evolve the action from the existence of this difference” (1979, p. 139, 141). Briefly, the feedback is a strategy characterized by a reaction from the effect to the cause or, better said in the statements of two great Romanian psychologists, Vasile Pavelcu and Paul Popescu-Neveanu: “the causes feed from their own effects, and the effects become the causes of the causes that have been produced them” (Pavelcu, 1971, p. 95); the feedback is the main principle of adapting any system to the environment, by the reaction of the effect onto the cause and the curdling of the self-adjusting reflex circuits” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 265).

The inverse connection universally appears in all the systems with self-adjustment and self-organizing. If not visibly marked, it exists anyway as an un-capitalized potential of the respective system. “The feedback is the essential element of adapting to the continuously changing environment” (Kapferer, 1993, p. 32). Moreover, as H. Selye asserts, the one who has launched the concept of stress, “the daily inter-human relations are controlled by inverse connections. Any homeostatic reaction is based on positive and negative inverse connection systems” (Selye, 1984, p. 357).

3.2. THE STRATEGY

For Jay Forrester, the feedback is a systemic strategy (1979, p. 142). It may be recognized in the systems with reaction, those in which “the present action is influenced by the consequences (effects) of the previous action” (Forrester, 1979, p. 22). In the same time, it defines itself as an adjustment, reaction, correction or intervention decision: notions that, as noticed, refers to intentional processes, namely strategic, not mechanical. The informational process, as actualization of a self-controlled, self-organizing and self-training system, develops in achieving its goals two strategies that, by automation, may become mechanisms too (Perruchet P., 1988, p. 72–85). The first strategy is well-known: the feedback. The second is relatively less known: the feed-forward. The latter is a concept that designates the strategic procedure of anticipation, in the system, of the system evolution itself, and of the a-going amendment of the initially visualized course. The first strategy compares the answer from past to present, and the second one, from present to future, capitalizing the past.

4. THE PARAMETERS, MOMENTS, LEVELS AND FUNCTIONS OF THE FEEDBACK

The main characterizing parameters of feedback are: the object-variable (informational, actional, decisional), the finality (raw adjustment control, fine adjustment control) in achieving the objective, the direction (positive or negative), the rule (the deviation interval in which the phenomenon can be controlled as the element-factor of the system, without the radical transformation that will lead to the creation of another system), the amplitude (the measure of the alterations


produced by feedback), the levels and the deviation (the delay of the intervention, the temporal ratio between noticing the relevant variation and the moment of the corrective intervention, of noticing the reaction).

In Dutch school’s opinion on communication theory, any feedback has three major sides (Cuilenburg et al., 1998, p. 90). In the first place, a direction, a finality, a regulation. Secondly, a constrained behavior that might be considered as a deviation to the regulation. Finally, the corrective activity or corrective counter-action. Thus, the feedback “infers the continuous reporting of some action results to a pattern, to a pre-existing model” (Ceauşu, 1981, p. 74).

In “The Complex Systems Analyses”, Gh. Boldur-Lăţescu shows that the delays appear between the “event and the decision that follows it” (1982, p. 241). J. Forrester claims that “in all systems there are delays” and “the delays have a major influence on the dynamic acting of the reaction systems” (1979, p. 81, 82). Thus, it is essential that feedback should be characterized by this criterion.

The feedback procedure, by which the process may alter its own course, F. Gonseth asserts, has three moments: “examination of the phenomenon and knowing its tendencies, enlisting the so obtained information in the conditions that determine the phenomenon and the use of this retro-information in a programme on the evolution of the phenomenon” (Apud Tonoiu, 1972, p. 322). The feedback interferes in each and at all levels (Berger, 1973, p. 86). Which are these? The level of the system, of the sub-systems, of relations and elements.

After a competent and thorough research, J. Abric concludes that feedback, as the “central element of control” of a system, fulfills four functions:

− “the function of controlling the understanding, the receiving the messages in good conditions;

− the function of adapting the message to the actors’ characteristics, to the encountered difficulties or to the other events that imply a content or form alteration;

− the function of social control through the flexibility of roles and of the functions fulfilled by different actors, being able to facilitate the understanding of the other’s point of view and to favor the social learning;

− finally, the socio-affective function: the existence of feedback increases the actors’ inner safety, reduces the apprehension and increases the satisfaction” (Abric, 1999, p. 32). Irena Chiru and Gabriela Rusu-Păsărin share the same opinion (Chiru, 2009, p. 22; Rusu-Păsărin, 2010, p. 24).

5. TIPOLOGY

The taxonomical approaches take into account the assignation of more “categories” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 266) or “types” of feedback (Dilts et al., 1980, p. 271).


According to the variable-object, the feedback may be: informational (when the object of adjustment is the attaining-the sampling-the capturing-the processing of information), actional (when the objective of the correction-reaction consists of interventions within some phenomena, activities or events) or decisional (when certain aimed variable consists of the decisional intervention). Moreover, according to the assembly of the variables that might produce an adjustment loop, we assert that the feedback may be unique (when it comes to one variable) and multiple (when several variables are taking into account). From this perspective, in a system even more feedbacks may be traced or detected.

Considering the direction the feedback operator acts towards, in relation to the tendency of the state following the present equilibrium state of the system, the negative feedback and positive feedback are set out (“negative” and “positive” designate the sense of the action of the feedback operator). The negative feedback preserves, stabilizes and integrates the movement from the initial state to the new amplified state (Golu, 1975, p. 63). Jay Forrester has identified two types of feedback too: negative and positive. By the positive feedback “increases or decreases” are obtained (1979, p. 27). The negative feedback, considering the variables number that it refers to, may be of 1st order or linear (when there is a single variable and a single loop) or of a bigger order, not linear (of the 2nd order – with 3 loops, of the 3rd order −“with five loops” − 1979, p. 113).

Valentina Marinescu assess that one may talk about a feedback to the source (when the message and its enunciation are controlled by the emitter itself) and the feedback to the recipient (consisting of the reactions and the actuat response to the message) (Marinescu, 2003, p. 91). Agreeing with Valentina Marinescu’s opinion, Nicolae Balaşa and Simona Ştefănescu have noticed a connotation that particularly, the concept of feedback attains it in communication: by positive feedback the continuance of the communicational approach is approved and encouraged, and by negative feedback signals and clues of interrupting or of altering the approach are generated (Bălaşa, 2005, p. 25; Ştefănescu, 2009, p. 48).

The feedback tells us, by the response reactions, about the way our messages are receipted, received and interpreted. According to the communication type it appears in, J.E. Hullet asserts, the feedback may be: interpersonal, intrapersonal, inter-group (Apud Silbermann, 1981, p. 29). The same thing is the approvals or the audience applause in a conference. If in interpersonal communication the feedback takes place spontaneously and allows the direct adjustment of the communicator’s behavior (noticing the pre-speaker reactions, he senses directly the messages effects), in the mass communication, the recipients’ retroaction couldn’t be directly noticed (Drăgan, 1996, p. 19).

Noticeable is that every communicator has a self-feedback, consisting of the corrective reaction of his own mistakes in expressing himself or writing, even during the elaboration process. The examining “from outside” of the own behavior has the same role (Badea, in Mitrofan, 1997, p. 300). The man as a system produces


operations of body feedback (Seamon, Kenrick, 1991, p. 366), the latter could become the hetero-feedback, when someone’s body reaction, another subject will find or give a significance.

Among self-feedback we can place what Paul Popescu-Neveanu (1978, p. 265) and Mihai Golu (1975, p. 294) called external feedback and internal feedback.According to the complexity level of the operations performed by the control mechanism, there are distinguished: simple feedback, that only consists of operations of comparison between the value of the adjusting size and the real value of the output size, and complex feedback, that performs in addition other operations, such as the selection ones, of correlating the elements retained in the memory system along the actual ones.

A special form of feedback is the communicational feedback and the therapeutic feedback. In Emilia Parpală’s opinion, “the inverse connection accomplished by the participants to the oral communication is opposed to the unidirectional pattern of the operating of the written channel” (Parpală, 2009, p. 79). In communication domain, the members of the Palo Alto School introduced the concept of feedback, so that it may be asserted that this is one of the major contributions to the conceptual dowry of communicology and psychotherapy. Any system is made of objects (elements), their attributes (properties), and the relations between the objects. “By its nature – Watzlawick asserts (Watzlawick et al., 1972, p. 119) – a system consists of an interaction”. The human interaction may be described as a communication system, with the next features: time variability, system-subsystems relation, integrality, feedback and equifinality. The feedback is mentioned as an element in the psychological processes from the social systems called family, too. The invisible college conceives the family as a system ruled by regulations. The assumption is that the system benefits from a family homeostasis. The stabilization in defining a relationship leads to a rule. In absence of feedback the family systems reaches to disequilibrium, making necessary the psychotherapist’s intervention. His first task is to identify the factors of the system and to reinstall the feedback.

6. FEEDBACK NETWORK

In Jay Forrester’s opinion, “any system consists” of many feedbacks, and these are “interconnected” (1979, p. 132). Rightfully, one can talk about a “feedback network”, in which an important part is played by the verbal feedback (Dilts et al., 1980, p. 271). Within the network, as reaction forms of adjusting the system, in order to achieve a structure of objectives, the feedbacks may occur serially or in parallel. So that, it is possible that at a certain point, in the system, should be active sets of convergent or divergent feedbacks, in relation to one and the same variable. It is established that, when the variable in question consists of a decision, this “decision process may belong to more feedbacks” (Forrrester, 1979, p. 132).


The feedback analysis should, consequently, take into account the existence and the potential of contradiction or of mutual asserting of feedbacks. The triggering feedback factor is the analysis of determining a discrepancy between the aimed state of the system taken as a whole or as an element of it, and the attained state. The analysis may be planned or fortuitous, may be generated by an internal decision or by a necessity to adjust to the environment of change. The feedback is expressed by reactions; these may consist of evaluations, reports, polls, comments, standings, alterations of intentions, opinions, attitudes, conduct or behavior, vision changes, structure reshaping or trend changes.

Primit în redacţie: 19.IV.2011

BIBLIOGRAFIE

1. ABRIC J.C., Psihologia comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 1999. 2. BADEA VICTOR, Grupul experienţial centrat pe psihodramă, in I. MITROFAN (coord.), Psiho-

terapia experienţială, Bucureşti, Editura Informatică, 1997. 3. BĂLAŞA N., Comunicare şi înţelegere, Târgu-Jiu, Editura Newest, 2005. 4. BERGER R., Artă şi comunicare, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973. 5. BOLDUR-LĂŢESCU GH., CIOBANU GH., BĂNCILĂ I., Analiza sistemelor complexe,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982. 6. CARVER C.S., SCHEIER M.F., The self-attention-induced feedback loop and social facilitation,

Journal of Experimental Social Psychology, 17, 1981, p. 545–568. 7. CEAUŞU V., Informaţie şi acţiune, Bucureşti, Editura Militară, 1981. 8. CHIRU IRENA, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009. 9. CIUPERCĂ ELLA MAGDALENA, Psihosociologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Editura

ANIMV, 2009. 10. CRAIA SULTANA, Dicţionar de comunicare, mass-media şi ştiinţa informaţiei, Bucureşti,

Editura Meronia, 2008. 11. CUILENBURG J.J. VAN, SCHOLTEN O., NOOMEN G.W., Ştiinţa comunicării, Bucureşti,

Editura Humanitas, 1998. 12. DILTS R., GRINDER J., BANDLER R., DELOZIER J., Neuro-Linguistic Programming, California,

Meta Publications, I, 1980. 13. DRĂGAN I., Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Editura Şansa, 1996. 14. FORRESTER J., Principiile sistemelor, Bucureşti, Editura Tehnică, 1979. 15. GOLU M., Principii de psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1975. 16. KAPFERER J.-N., Zvonurile, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993. 17. LEAVITT J., MUELLER R.D.H., Some effects of feedback on communication, Human Relations,

4, 1951, p. 401–410. 18. MARINESCU VALENTINA, Introducere în teoria comunicării, Bucureşti, Editura Tritonic,

2003. 19. MCQUAIL D., Comunicarea, Iaşi, Editura Institutul European, 1999. 20. MICLEA M., Psihologie cognitivă, Iaşi, Editura Polirom, 1999. 21. MILLER N. E., Biofeedback, Psychology Today, 54–59, 1985. 22. PARPALĂ E., Comunicarea verbală, Craiova, Editura Universitaria, 2009. 23. PAVELCU V., Invitaţie la cunoaşterea de sine, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971.


24. PERRUCHET P. (Ed.), Les automatismes cognitifs, Buxelles, Mardaga, 1988. 25. POPESCU C.F., Dicţionar de jurnalism, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002. 26. POPESCU-NEVEANU P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros, 1978. 27. ROTARU N., P.S.I. – Comunicare, Bucureşti, Editura ANI, 2007. 28. ROTARU N., Communication (Art – Comunicare), Bucureşti, Editura Academiei Naţionale de

Informaţii „Mihai Viteazul”, 2010. 29. RUSU-PĂSĂRIN G., Interviul, Bucureşti, Editura Tritonic, 2010. 30. SEAMON J.G., KENRICK D.T., Psychology, New Jersey, Pentice-Hall, 1992. 31. SELYE H., Ştiinţă şi viaţă, Bucureşti, Editura Politică, 1984. 32. SILBERMANN A., Communication de masse, Paris, Hachette, 1981. 33. ŞOITU LAURENŢIU, Pedagogia comunicării, Iaşi, Institutul European, 2001. 34. ŞTEFĂNESCU SIMONA, Sociologia comunicării, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009. 35. TONOIU V., Idoneismul, Bucureşti, Editura Politică, 1972. 36. TRAN V., STĂNCIUGELU I., Teoria comunicării, Bucureşti, comunicare.ro, 2003. 37. ŢENESCU A., Comunicare, sens, discurs, Craiova, Editura Universitaria, 2009. 38. WATZLAWICK P., HELMICK-BEAVIN J., JACKSON D.D., Une logique de la com-

munication, Paris, Seuil, 1972. 39. WIENER N., The human use of human beings, NY, J.Wiley, 1948; Cybernetics or control and

communication in the animal and the machine, NY, J. Wiley, 1974; Cibernetica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966.

40. ZLATE M., Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

REZUMAT

Studiul se situează la intersecţia psihologiei cognitive cu teoria comunicării. El se înscrie în efortul contemporan de developare categorială a unor experienţe în vederea obţinerii de instrumente consubstanţiale fenomenelor şi proceselor asupra cărora, investigativ, se preconizează a se interveni cu ele. Pentru configurarea unui concept viabil, clar şi distinct de feedback se analizează opiniile relevante, se confruntă poziţiile contradictorii şi se realizează reconstrucţia istorică, psihologică, sistemică şi comunicaţională a acestui construct teoretic. În general, se desprinde, orice proces sistemic, cognitiv sau cogitativ, subîntinde legic o conexiune feedback. Finalmente, se concluzionează în legătură cu definirea feedback-ului drept instrument euristic de reglaj specific sistemelor finaliste. De asemenea, se delimitează parametrii (laturile), momentele, nivelurile, funcţiile şi tipologia feed-back-ului şi se constată funcţionarea în cadrul sistemelor a unor reţele de feedback.


JACQUELINE BARUS-MICHEL, ADRIAN NECULAU (coord.), Psihosociologia crizei, Bucureşti, Editura Trei, 2011, 363 p.

Coordonatorii prezentei lucrări sunt reputatul profesor de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Adrian Neculau, şi Jacqueline Barus-Michel, profesor la Laboratoire de Changement Social, Universitatea Paris 7.

Încercând să abordeze a priori criza dintr-o dublă perspectivă, respectiv cea a modului în care o percep indivizii şi cea a marilor răsturnări produse în contextul social, coordonatorii s-au adresat unor specialişti recunoscuţi din domeniul psihologiei sociale şi din cel al sociologiei clinice, care au avut ca sarcină clarificarea la nivel teoretic, fără a omite activitatea lor practică, în aria psihosociologiei, a noţiunii de criză.

Ni se precizează că proiectul acestei cărţi a fost demarat după ce, la Colocviul CIRFIP (Centre International de Recherche, Formation et Intervention Psycho-sociologiques) din iunie 2009, eveniment aniversar, consacrat împlinirii a o jumătate de secol de abordare din perspectivă psihosociologică a vieţii sociale, una dintre dezbateri s-a desfăşurat sub genericul Crises et sociétés.

Coordonatorii ne reliefează accentul pus de psihosociologie pe legătura strânsă dintre dimensiunea psihică şi socială, având ca principiu „centrarea pe raporturile individ-societate în situaţii concrete”, practicând articularea dintre filosofia de abordare (privirea în interiorul fenomenului) şi metodă (anchetă, interviul, analiza de conţinut, intervenţia), cu scopul generos de a reface unitatea dintre om şi mediul său social. Filosofia şi metodologia psihosociologiei se pretează abordării subiectului aflat în ultimii ani la ordinea zilei: criza şi efectele sale. Profesorii Adrian Neculau şi Jacqueline Barus-Michel vorbesc despre criza „globală şi consecinţele sale asupra grupurilor şi indivizilor, crizele din grupuri, organizaţii şi instituţii, crizele subiectului în câmpul social balizat pe autoritarisme sau distorsionat de creşteri şi stagnări haotice, «normalitatea» cotidiană a proiectelor eşuate, a ratărilor şi dislocărilor colective. Crizele care ne însoţesc, ne marchează, ne formează, ne dictează sensul în procesul de construire a imaginarului colectiv, ne oferă modele şi simboluri ne stăpânesc inconştientul”.

Volumul colectiv începe cu lucrarea lui Max Pagès, profesor la Universitatea Paris 7, Lupta împotriva riscurilor mondiale şi psihosociologia. Autorul precizează încă de la început că va încerca să răspundă la întrebarea „ce trebuie să înţelegem


Critică şi bibliografie 2 368

prin riscuri mondiale?” După ce trece în revistă şi analizează câteva din aceste riscuri – riscul ecologic, riscul atomic şi riscurile politice –, profesorul Pagès ne atrage atenţia că, dat fiind că schimbarea accelerată, la scară mondială, a economiilor şi a valorilor destabilizează indivizii, grupurile şi instituţiile, este necesară o schimbare la toate aceste niveluri. Tensiunile provocate în urma schimbării atrag temporizări, negocieri şi mai ales un efort de mediere care să faciliteze reinterpretarea situaţiei de către actorii ei. „Aici trebuie să intervină rolul esenţial al agenţilor de schimbare, al psihoterapeuţilor, al psihanaliştilor la scara individului. Dincolo de scara individuală, acest rol începe să fie experimentat de psihosociologi şi sociologi clinicieni la scara grupurilor şi a organizaţiilor”. Autorul arată că este vorba de o schimbare majoră în chiar modul de înţelegere şi de abordare a schimbării. Urmează o întrebare pe care şi-o pune autorul „dacă putem întrevedea transpunerea şi extinderea psihosociologiei la nivelul unei societăţi şi apoi la cel al riscurilor mondiale.” Tot el ne dă şi răspunsul în care afirmă că deocamdată acest lucru nu este realizabil în mod concret, dar această posibilitate trebuie avută în vedere şi etapele intermediare trebuie pregătite.

Finalul lucrării este un îndemn pe care Max Pagès ni-l adresează: „Ceea ce trebuie să sperăm şi să încercăm să realizăm este o schimbare a concepţiilor şi a practicilor decizionale în zona socialului şi politicului, schimbare ce va conduce la un grad de implicare şi de reflecţie mult evoluat şi mult mai eficient decât cel pe care îl cunoaştem la ora actuală”.

În Criza ca obiect al psihologiei clinice sociale, Jacqueline Barus-Michel, unul din cei doi coordonatori ai prezentei cărţi, precizează mai întâi că istoria legăturilor sociale este o istorie a crizei. „Crizele formează substanţa istoriei, evenimentele care o compun, care modifică relaţiile dintre oameni şi din societăţile pe care ei le alcătuiesc”. Mai aflăm şi că crizele exprimă în mod particular interdependenţa psihicului şi a socialului, ceea ce justifică demersul de tip psihologie socială clinică. Studierea crizelor justifică un demers interdisciplinar în care psihanaliza, fenome-nologia, antropologia, dar şi sociologia, istoria, economia etc. se reunesc. Psihologia socială clinică îşi propune o analiză a proceselor prin care subiecţii construiesc sensul propriei experienţe sociale sau, dimpotrivă, nu reuşesc să-i dea un sens.

Fenomene critice şi destructurante se regăsesc la toate nivelurile existenţei, crizele fiind momente esenţiale pentru înţelegerea funcţionării mecanismului social. În subcapitolul dedicat definiţiilor şi formelor de manifestare a crizelor, autoarea abordează mai multe definiţii ale crizei în funcţie de nivelul de manifestare. Este de asemenea analizat şi mecanismul de manifestare a crizei. O interesantă analiză comparativă face autoarea legat de criza pusă faţă în faţă cu conflictul. Invocând o lucrare mai veche (Crises. Approche psychosociale clinique, 1996), doamna Jacqueline Barus-Michel analizează procesul crizei, principalele momente de evoluţie, registrele în care se manifestă, transformarea acestora, toate din perspectivă psihosociologică. Rezumând, autoarea arată că „criza apare ca o izbucnire a unei

3 Critică şi bibliografie 369

contradicţii voalate sau a unei realităţi refulate, o dezagregare a capacităţilor de simbolizare, o exacerbare a imaginarului angoasei, ca răspuns la un factor declanşator inopinat şi la acţiuni dezorganizate şi violente”.

Cititorul va avea ocazia să arunce o privire asupra crizelor internaţionale pe care autoarea le trece în revistă din punctul de vedere al crizelor la nivel mondial: atentatul terorist de la 11 septembrie 2001, conflictul israeliano-palestinian, criza economică din 2008.

În final, este deschisă o provocare printr-o întrebare incitantă: „Hipermoder-nitatea nu este cumva construită pe o stare permanentă de criză?”

André Lévy, profesor la Universitatea Paris XIII, ne vorbeşte, în Despre implicarea intelectualului în politică, despre rolul şi locul pe care intelectualii, savanţii, cercetătorii sau clinicienii îl ocupă în societăţile noastre în criză. „În faţa creşterii şomajului şi a efectelor destructurante produse de acest fenomen, a conflictelor de muncă, a disperării tinerilor din suburbii, a problemelor de integrare cu care se confruntă noile populaţii, a dificultăţilor în care se află educaţia naţională sau sistemul sanitar etc., pot intelectualii interveni cu ştiinţa şi expertiza lor, se pot implica în chestiuni politice şi dacă da cum anume?” Iată întrebarea pe care autorul o pune în preambulul lucrării sale şi la care încearcă să răspundă folosind exemple mai vechi sau mai noi: Montesquieu, Diderot şi Voltaire, inspiratori ai Revoluţiei franceze, Ramon Fernandez, Sartre, Gide, Benda, Dan Bar-On, Saul Alinsky etc.

Omul în faţa crizei: un neputincios care visează? în viziunea lui Jean-Philippe Bouilloud (profesor la ESCP – Europe şi la Laboratoire de Changement Social, Universitatea Paris 7) este un individ care pendulează între o implicare impusă şi una dorită cu adevărat. El ne spune că, studiind cu atenţie scrierile auto-biografice ale unor sociologi şi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, a fost obligat să constate că tematica implicării nu este foarte evidentă, că ea nu apare ca un model comportamental obligatoriu de însuşit de către intelectuali. Mai degrabă, afirmă autorul, ar fi vorba de o implicare forţată, în lipsa dorinţei, apărând astfel sentimentul unanim împărtăşit al „căderii în secol”, adică acea impresie că te-ai trezit aruncat în acest univers fără să fi fost întrebat şi că, prin urmare, mai repede te laşi dus de val decât să participi de bunăvoie. Autorul este de părere că implicarea se conturează cu adevărat când cercetătorii sunt actori pe deplin implicaţi în evenimente sau mişcări politice, dându-ne diverse exemple: implicarea în reformele guver-namentale în America Latină sau Africa, reunirea forţelor pentru investigarea mai mult sau mai puţin durabilă în activitatea partidelor politice sau în cadrul unor reţele informale, ca în Franţa, studii despre mişcări de solidaritate.

Profesor la Universitatea din Caen, Alexandre Dorna ne pune Faţă în faţă cu criza societală. Începe prin a arunca o privire istorică rapidă pentru a demonstra că psihosociologia şi-a obţinut „titlurile de nobleţe” în perioada de criză socială, politică sau economică. Aflaţi în faţa crizei sociale contemporane, se sugerează cititorilor să se întrebe despre soarta primelor eforturi de edificare a unei psihologii colective a maselor, a războiului, a naţionalismului, a autoritarismului, a democraţiei,


a propagandei, a liderului etc., precum şi despre moştenirea lăsată de psihosociologii sociali care s-au aplecat asupra chestiunilor politice. Aflăm că pentru psihologul interesat de fenomenele din societate sunt extrem de importante probleme precum: ce poate justifica şi respinge ideologia în termeni de comportament într-o situaţie dată şi datată istoric, căror exigenţe afective poate ea răspunde, ce poate ea ascunde într-o anumită situaţie, cum pot fi transferate faptele istorice dintr-o epocă în alta, care este contextul social şi care este cadrul psihologic în interiorul cărora se situează şi se manifestă ideologia etc. Pentru că, până la urmă, o abordare corectă a ideologiei echivalează cu plasarea ei în miezul datelor şi problemelor psihologice.

Autorul ne mărturiseşte că încearcă să reabiliteze statutul şi locul psihologiei politice societale, pentru că este o situaţie epistemologică aflată dincolo de opoziţia empirism-raţionalism, holism-individualism.

Lilian Negura, de la Universitatea din Ottawa ne propune Criza ca modus vivendi ai întreprinderilor hipermoderne şi intervenţia psihosocială, capitol în care ne prezintă un caz în care problemele de natură psihologică sunt generate de un context structural care a instituţionalizat starea de criză. Este vorba de schimbările economice globale care sunt folosite în ultimii ani pentru crearea unei organizări a muncii ce permite rentabilizarea până şi a dimensiunii subiective a vieţii fiecărui salariat. Autoarea abordează tematica noilor tehnologii, a evoluţiei din întreprinderi, a total quality management; ni se mai prezintă fenomene precum externalizarea, revoluţia muncii etc.

Un subcapitol distinct, în cadrul acestei lucrări, este cel referitor la schimbarea valorilor. Noua organizare a muncii cultivă, în întreaga societate, noi valori sociale pentru a susţine funcţionarea modului de producere bazat pe flexibilitate. În condiţiile organizării verticale a procesului decizional din întreprinderi, unde ierarhia menţinea viabilitatea sistemului unde comunicarea era filtrată la fiecare nivel de luarea deciziilor, disciplina salariaţilor era valorizată. Astăzi, când organizarea este pe orizontală, lucrul în reţea permite accesul în timp real al fiecărui salariat la informaţia necesară, pentru luarea deciziilor, disciplina nu este atât de importantă ca autonomia. Iată, aşadar, comparaţia pe care o face autoarea între stiluri de organizare şi conducere la nivelul întreprinderilor, cu scopul de a ne prezenta schimbarea valorilor în domeniul muncii. Pentru că este important de ştiut că tot ce însemna valoare stabilă acum câţiva ani a devenit caduc şi o nouă epocă pare să se instaleze în lumea organizaţiilor, epoca flexibilităţii valorilor.

Autoarea ne vorbeşte despre criza psihologică a muncii, dând în acest sens câteva exemple clinice. Mai mulţi cercetători au identificat în ultima perioadă simptome psihopatologice nemaiîntâlnite înainte în întreprinderi. Şi este de preferat o intervenţie psihosocială, pentru că originea problemelor este socială, însă manifestările sunt individuale.

În Crizele din Est şi psihosociologia, profesorul Adrian Neculau subliniază încă de la început că actuala criză s-a articulat de fapt în ţările din Est pe un fond general de criză prelungită, pentru că ele se găseau de foarte mult timp într-o criză de sistem. De fapt, la inventarul riscurilor globale sau chiar punctuale, estul


Europei vine cu partea sa de contribuţie, cu specificul său social-economic. Autorul ne atrage atenţia că cercetătorul care analizează desfăşurarea crizei, în această parte a Europei, nu poate trece cu vederea aspectele psihosociologice: criza de identitate, frustrările şi angoasele colective, moştenirea social-cognitivă a unei lungi epoci de control a spiritului public.

Ţările din Estul Europei au cunoscut trei forme majore de criză – criza structurală, criza conjuncturală, criza politică – care afectaseră întregul lor sistem, fiind desigur de remarcat diferenţe considerabile între aceste ţări, autorul prezentului capitol trecându-le pe scurt în revistă şi făcând puţină istorie. În continuare, Adrian Neculau ne familiarizează cu meandrele tranziţiei, tranziţie în care intelectualii se zbat între idealism, ideologii populiste şi idealizare.

Urmează subcapitolul referitor la criza identităţii psihosociale – un cumul de crize. Ţările din Est se confruntă de peste o jumătate de secol cu o criză de identitate, care îşi are desigur fundamentul în criza socială. Profesorul Neculau se ocupă cu atenţie de modul în care s-a construit şi implementat identitatea psihosocială în România dominată de sistemul social care a controlat totul timp de 50 de ani, dar şi în cele două decenii de după momentul schimbării, 1989. Viziunea integrată asupra identităţii pe care o propune psihologia socială poate deveni model explicativ al procesului de „integrare” a individului, adică al înglobării sale de către socialul structurat în numele unei ideologii dominante. În finalul capitolului, domnul profesor Adrian Neculau vorbeşte despre experienţele schimbării, prezentându-ne un studiu de caz – Laboratorul „Psihologia câmpului social”.

În studiul său intitulat Autoamăgirea motivată ideologic, ura de sine şi ura faţă de ceilalţi: represia freudiană în comunism şi postcomunism, Cătălin Mamali, reputat psiholog de la Loras College, S.U.A., cercetează cauzele şi consecinţele reprimării freudiene în comunism şi postcomunism. Studiul avansează ideea că, în comunism, autoamăgirea motivată devine un fenomen de masă, prin reprimarea şi ascunderea în inconştient a tuturor sentimentelor individuale autentice, a gândurilor, experienţelor şi exprimărilor diferite şi mai ales opuse autorităţilor politice şi prin-cipiilor ideologice oficiale. Cătălin Mamali afirmă, în continuare, că autoamăgirea înrădăcinată în ideologie ameninţă identitatea socială şi culturală a individului, fundamentul moral al acestuia, valorile sale religioase şi politice. Autorul ne prezintă şi un model al represiei în comunism şi postcomunism, cu accent pe societatea românească. Modelul explorează discontinuităţile şi continuităţile dintre represia din cadrul societăţii comuniste şi represia activă în postcomunism.

Criza economico-financiară resimţită în plan mondial, dublată în unele ţări, precum România, de o criză politică, poate fi analizată din perspectivă psiho-sociologică pornind de la fricile sociale pe care le generează, afirmă profesorul Septimiu Chelcea, de la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie, în capitolul Piramida fricilor sociale. Fricile sociale în România: o schiţă psihosocio-logică. Autorul încearcă şi reuşeşte pe deplin să pună faţă în faţă fricile din


comunism cu cele de după evenimentele din decembrie 1989. Sunt făcute delimitările conceptuale (fobie, anxietate, angoasă, frică) şi analiza conceptului de „frică socială”, pentru ca apoi să ni se prezinte „piramida fricilor sociale” trăite de diferitele categorii sociodemografice şi profesionale în trecut şi în prezent. Cu abilitatea cercetătorului şi profesorului, în acelaşi timp, Septimiu Chelcea face cu fineţe trecerea de la biologic la social pentru a explica frica socială, explicându-ne că frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun, reprezentând o reacţie normală faţă de fenomene şi procese sociale, ca şi faţă de regimuri politice, organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau economică, precum şi faţă de instituţii, clase şi categorii sociale.

Pornind de la afirmaţia lui Zigmunt Bauman „Fiecare epocă istorică a avut propriile sale frici, care au diferenţiat-o de alte epoci sau, mai exact, fiecare epocă a dat nume fricilor cunoscute în toate celelalte epoci...”, Septimiu Chelcea susţine că piramida fricilor îşi modifică volumul şi configuraţia de la o perioadă istorică la alta, dar fricile sociale rămân în esenţă aceleaşi: pierderea vieţii, a libertăţii sau a mijloacelor de trai etc. Ca să ilustreze modul în care, de-a lungul perioadei comuniste şi în prezent, frica socială a însoţit evoluţia societăţii, autorul delimitează trei etape: dejistă, ceauşiştă, postdecembristă. Concluzia profesorului Chelcea este că volumul fricii sociale în România, în intervalul 1945–2009, a avut un trend descendent, cu toate că criza generalizată din România de azi a amplificat fricile sociale legate în primul rând de factorii economici.

Lavinia Betea de la Universitatea de Vest din Arad ne propune un studiu incitant, intitulat Criza politicului la finele regimului comunist şi efectele sale în tranziţie. Autoarea ţine să precizeze încă de la începutul studiului că actuala criză globală se arată a fi de fapt un cumul în principal al crizelor consumerismului, democraţiei, mondializării. Diagnoza crizei are însă un parcurs diferit. Cititorul este pus faţă în faţă cu cazul României, în contextul lagărului comunist, sin-gularizată prin ceea ce s-a numit „revoluţia sângeroasă”. Contextul sociopolitic de dinainte de momentul 1989 – sărăcie, economisirea dusă la absurd a energiei electrice şi termice, propaganda dincolo de limitele suportabilului privind binele şi fericirea întregului popor, conducerea înţeleaptă şi clarvăzătoare a conducătorului iubit etc. – a isterizat populaţia plină de frustrări. Pentru a explica agresivitatea mulţimii, autoarea prezintă principiile teoriei privării relative, fundamentate de Guinod şi Tougas, şi teoria violenţei politice despre care ne vorbeşte R. Gurr.

Trecând la analiza trăsăturilor postcomunismului, Lavinia Betea aduce în discuţie disfuncţionalităţile mentalului colectiv: confuzia de instituţii şi funcţii, democraţia nonreprezentativă a pluripartidismului, caracteristicile elitelor, maniheismul şi logocraţia, naţionalismul şi xenofobia.

Finalul studiului aduce în discuţie ideea de schimbare la nivel colectiv şi individual, ideea predominantă fiind aceea că nu există schimbare socială fără schimbare individuală.


Volumul pe care vi l-am prezentat destul de succint se încheie cu studiul Nataliei Cojocaru, de la Universitatea de Stat din Moldova, Gestaţia sociopsiho-logică a unui protest durabil: referenţiale şi discursuri paralele. Studiul se concentrează pe analizarea, din perspectivă sociopsihologică, a mişcărilor de protest din aprilie 2009, supranumite „Revoluţia de la Chişinău”. Pornind de la acest studiu de caz, se trece la o prezentare a revoluţiilor politice, generatoare sau nu de revoluţii sociopsihologice. De asemenea, ni se spune că aceste revoluţii socio-psihologice sunt o adevărată provocare pentru cercetători, căci ele sunt „expresia unei deveniri, a unei schimbări în gândirea socială, un mod de gândire care există în strânsă interferenţă cu condiţiile sociale şi istorice ale unei epoci”.

Considerăm că această prezentare, mai lungă decât o recenzie clasică, din dorinţa de a oferi cititorilor cât mai multe din ideile generoase existente în acest volum, şi-a atins într-un anume fel scopul: provocarea cititorului, fie el specializat în domeniul ştiinţelor sociale, fie numai doritor să se familiarizeze cu această abordare psihosociologică a crizei, să parcurgă această minunată lucrare consacrată crizei, psihosociologiei crizei, o lucrare actuală şi relevantă.

Doina-Ştefana Săucan

CORNELIA RADA, MONICA TARCEA, Viaţa sexuală şi familia în mediul urban românesc, Iaşi, Institutul European, 2010, 285 p.

Prezenta lucrare dedicată problemelor legate de sexualitate şi de familie a fost publicată ca urmare a unui grant intitulat Educaţia sexuală şi planificarea familiei pentru fortificarea stării de sănătate a populaţiei, finanţat de Academia Română, realizat în perioada 2005–2006 de dr. Cornelia Rada, şi a tezei de doctorat intitulată Sănătatea reproducerii şi comportamentul sexual din perspectivă antropo-medicală, prin care Cornelia Rada a obţinut în iulie 2008 titlul de doctor în medicină, distincţia cum laude.

Prin această lucrare, autorii dezvoltă pe parcursul a şaisprezece capitole, problematica pe care o ridică planificarea familială, debutul vieţii sexuale, bolile cu transmitere sexuală, avortul. Ei încearcă să ridice aura de mister care planează asupra acestui subiect – sexualitatea.

Autorii se focalizează pe tratarea următoarelor aspecte: evenimente existenţiale majore, natalitatea, planificarea familială, mijloace de contracepţie, viaţa sexuală, infidelitatea, mituri şi adevăruri despre riscul de a rămâne însărcinată şi sexualitate, bolile cu transmitere sexuală – sursele de informare, avortul, violenţa şi abuzul fizic, obiceiuri dăunătoare sănătăţii, sănătatea mamei şi copilului, adresabilitatea femeilor pentru screening-ul cancerului mamar şi de col uterin, populaţia şi sănătatea reproducerii.


În primele capitole se prezintă cercetarea în domeniul sexualităţii, metodele statistice utilizate, indicatorii de bază ai eşantionului.

Cred că această carte ne va ajuta să înţelegem mai bine problematica psihologică a familiei şi psihosexologiei.

Lucrarea completează un gol existent în domeniul cercetării psihologice privind sexualitatea, mai ales prin evidenţierea unor pattern-uri atitudinale şi comportamentale legate de satisfacţia, dinamica sexuală, relaţiile sexuale în afara cuplului.

Problemele abordate în prezenta lucrare sunt printre cele mai importante preocupări ale antropologiei moderne şi ale medicinei preventive.

O privire de ansamblu asupra studiului de faţă scoate în evidenţă efortul autorilor de a veni cu clarificări majore privind viaţa sexuală şi familia în mediul urban românesc, precum şi de a evalua situaţia actuală privind fertilitatea, avortul, contracepţia, educaţia sexuală.

Autoarele acestui studiu, Cornelia Rada şi Monica Tarcea, au demonstrat care este rolul educaţiei sexuale, rolul sexualităţii în dezvoltarea personalităţii umane, realizând o evaluare actuală şi comparând cu studii anterioare gradul de cunoaştere a planificării familiale în funcţie de mediul de provenienţă; vorbim în acest caz de o diagnoză actuală asupra sănătăţii sexual-reproductive.

Lucrarea reuşeşte să surprindă şi aspectele complexe ale violenţei în familia consanguină şi conjugală, analizându-se factorii care explică comportamentul masculin violent în familie şi alte comportamente cu risc. În investigaţia lor, autorii au îmbinat testele statistice clasice cu analize statistice exploratorii moderne (analiza în clase latente, clasificarea arborescentă, re-eşantionarea prin metoda Bootstrap).

Este un material bogat în date consistente, cercetări fundamentale şi aplicative expuse în şaisprezece capitole.

Limbajul conceptual este bine stăpânit, lucru lăudabil, dat fiind că cercetarea se desfăşoară în domenii diferite, precum medicina, psihologia şi antropologia.

Acestea sunt doar câteva motive pentru care prezenta lucrare, care abordează un subiect actual şi răspunde unor necesităţi ale societăţii româneşti postmoderne, poate reprezenta un real interes atât pentru publicul larg cât şi pentru cercetători, cadre didactice, medici.

Georgeta Preda

IN MEMORIAM

FILIMON TURCU (1 aprilie 1932 – 8 mai 2011)

Pe data de 8 mai 2011, după o lungă şi grea suferinţă, s-a stins din viaţă prof. dr. Filimon Turcu, distins cercetător ştiinţific şi cadru didactic universitar la Academia de Studii Economice, cunoscut şi apreciat pentru realizările sale deosebit de importante obţinute în domeniile psihologiei pedagogice, psihologiei şcolare ş.a.

Prof. dr. Filimon Turcu s-a născut pe data de 1 aprilie 1932 în comuna Pristol, judeţul Mehedinţi. Mama sa, Maria Turcu, a fost de profesie casnică. Studiile liceale le-a început la Turnu Severin şi le-a finalizat la Sibiu. A absolvit Facultatea de Filozofie, Secţia de psihologie, a Universităţii Bucureşti în anul 1957. După absolvirea facultăţii a fost redactor la Editura Politică (1957−1961) şi ulterior redactor la Editura Didactică şi Pedagogică (1961−1966). În anul 1972 a obţinut titlul ştiinţific de doctor în psihologie cu teza Factori ai formării aptitudinii tehnice, pregătită sub conducerea acad. Alexandru Roşca. În anul 1972 a devenit cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Pedagogice al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului. Începând din anul 1988 a devenit profesor asociat în cadrul Departamentului pentru pregătirea personalului didactic al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, unde a elaborat şi predat cursuri de psihologie şcolară.

Prof. dr. Filimon Turcu a fost un eminent cercetător ştiinţific, care, prin preocupările sale, a acoperit un câmp problematic larg, cu o tematică de actualitate, importantă din punct de vedere teoretic şi practic, centrată în special pe domeniul aptitudinilor, intereselor şi creativităţii tehnice la copii şi tineri. Studiile şi cercetările sale s-au bazat pe o metodologie ştiinţifică complexă, care a inclus: observaţia, experimentul, testele diagnostice, convorbirile ş.a. care i-au permis relevarea unor elemente structurale importante ale aptitudinii şi gândirii tehnice (capacităţile perceptiv-spaţiale, proiectarea, acţiunea, construcţia imaginilor creativ-tehnice şi în special motivaţia, interesul, atitudinea constant transformatoare faţă de obiectele activităţii). Conform convingerilor lui Filimon Turcu, un rol important în formarea aptitudinii tehnice creative revine activităţilor în cercurile ştiinţifico-tehnice ale


In memoriam 2 376

copiilor şi tinerilor, sub îndrumarea unor specialişti consacraţi. Filimon Turcu a apreciat că activităţile practice, productive în cadrul atelierelor şcolare dotate modern, sub conducerea specialiştilor, au un rol important în orientarea şi formarea profesională a tinerilor şi în formarea personalităţii lor.

Ultimii 20 de ani ai carierei profesionale a prof. dr. Filimon Turcu au fost consacraţi configurării structurii şi câmpului problemelor fundamentale ale psihologiei şcolare, ca domeniu multi şi interdisciplinar al psihologiei, care include pe lângă problemele tradiţionale ale învăţării de diferite genuri, şi unele probleme cum sunt: motivaţia şi afectivitatea, satisfacţia şi dorinţa de a obţine performanţe, creativitatea, comunicarea didactică, managementul şi competenţa didactică, interrelaţiile dintre profesor şi elev ş.a. Concepţia psihopedagogică promovată de prof. dr. Filimon Turcu în lucrările sale este modernă şi profund umanistă, vizând perfecţionarea şi dezvoltarea personalităţii umane, în beneficiul societăţii noastre în curs de dezvoltare.

Activitatea de cercetare desfăşurată de Filimon Turcu s-a concretizat în numeroase cărţi, capitole de carte apărute în volume colective, studii, articole apărute în reviste de specialitate, inclusiv în „Revista de psihologie” cu care a colaborat mai strâns, mai ales în tinereţe.

Dintre publicaţiile sale deosebit de interesante menţionăm aici doar câteva: Formarea aptitudinii tehnice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975; Corelaţia dintre dimensiunile intelectuale şi nonintelectuale în creativitatea tehnică (în volumul Şcoala şi producţia, Bucureşti, Editura Litera, 1976); Cultivarea creativităţii tehnice la elevi (în volumul Creativitatea în ştiinţă, tehnică şi învăţământ, M. Bejat coordonator, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981); Fundamente ale psihologiei şcolare (colaborare cu Aurelia Turcu), Bucureşti, Editura ALL, 1999; Dicţionar explicativ de psihologie şcolară (colaborare cu Aurelia Turcu), Bucureşti, Editura Eficient, 2000; Din misterele lumii psihice interioare, Bucureşti, Editura ASE, 2006; Psihologia şcolară, Bucureşti, Editura ASE, ediţia a 3-a, 2008.

Prof. dr. Filimon Turcu a fost un participant activ la viaţa ştiinţifică a psiho-logilor din ţara noastră. A participat cu comunicări ştiinţifice originale la conferinţele naţionale ale Asociaţiei Psihologilor Români şi la numeroase simpozioane şi conferinţe organizate de fostul Institut de Cercetări Pedagogice şi Psihologice al MEI.

Multe dintre ideile promovate de prof. dr. Filimon Turcu în lucrările sale îşi menţin valoarea şi în zilele noastre, oferind studenţilor, doctoranzilor şi profesorilor numeroase sugestii de aplicativitate practică, educativă, în şcoală şi în familie.

Acum, la despărţire, îi mulţumim pentru colaborarea sa prietenoasă şi îi dorim odihnă veşnică în linişte şi pace.

Constantin Voicu

Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4 - Clinica Knut Psyknut.ro/wp/wp-content/uploads/2015/10/Revista-de-Psihologie_2011... · Revista de Psihologie: 2011, t. 57, nr. 4 (Journal

Documents