Click here to load reader
UNIVERSITATEA „AL.I.CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă
CURS SPECIAL DE ISTORIE CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ
RELAŢII SOVIETO-GERMANE
(1917-1941)
Autor: Prof.univ.dr. Ioan CIUPERCĂ Titular: Lect.univ.dr. Daniel LAZĂR
ANUL III
SEMESTRUL I
2010-2011
ISSN 1221-9363
2
CUPRINS
I. Relaţii sovieto-germane (1917-1922). Probleme introductive / 3
II. De la Tratatul de la Rapallo la Pactul Ribbentrop-Molotov / 6
III. De la discuţiile Tripartite la Pactul Ribbentrop-Molotov
(23 august 1939) / 30
Concluzii / 41
Întrebări recapitulative / 42
Orientări bibliografice / 45
I. RELAŢII SOVIETO-GERMANE (1917-1922).
PROBLEME INTRODUCTIVE
În istoria Europei secolului al XX-lea, relaţia bilaterală sovieto-
germană este între cele mai interesante. Această relaţie dă seama, în cel mai
înalt grad, de tragedia statelor mici din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Aceste ţări au intrat, pe rând, sub dominaţia germană şi apoi sovietică, după
al doilea război mondial. De fapt este vorba de relaţia între două ţări, mari
puteri, fiecare consituind o problemă a Europei.
Să remarcăm mai întâi faptul că, în ipostaza de mare putere,
ambele ţări partenere şi fiecare în parte au cunoscut mărirea şi decăderea şi,
prin aceasta, au contribuit la schimbarea semnificativă a contextului
geopolitic în Europa.
Că în Europa a existat o „problemă germană”, faptul se vede, se
concretizează în cele două războaie mondiale al secolului, veritabile
cataclisme, care au adus civilizaţia europeană în pragul prăbuşirii. De altfel,
astăzi se recunoaşte că Uniunea Europeană, aflată în prezent într-un proces
de extindere firească, are şi ipostaza de soluţie a acestei „probleme
germane”; de acomodare/ armonizare a intereselor Germaniei cu ale
celorlalte state ale Europei.
Nu este cazul aici să discutăm faţetele multiple ale „problemei
ruse”, probelma unei ţări bicontinentale, care în viziune diacronică îşi mută
centrul de greutate când în Asia, când în Europa. Este cert faptul că din 1917
mai ales, din momentul preluării puterii de către bolşevici, „problema rusă”
ia forma impactului noii ideologii asupra vechii Europe şi a lumii.
4
La început, liderii bolşevici în frunte cu V.I.Lenin cred că
victoria revoluţiei în Rusia depinde de mondializarea acesteia. Mai mult: că
procesul de mondializare trebuie să aibă ca etapă distinctă- cea mai
importantă- cuprinderea Germaniei, ţară industrializată, cu cel mai
semnificativ segment muncitoresc.
Prezenţa Internaţionalei Comuniste (a III-a), cu sediul la
Moscova, constituise forma instituţională a acestei năzuinţe; politica externă
sovietică ia o formă „etajată”: la nivelul statului se încearcă formule de
convieţuire cu celelalte state; la nivelul Internaţionalei a III-a se urmăreşte
răsturnarea ordinii existente în statele partenere.
Astfel se explică faptul că relaţia bilaterală, în care Pactul
Ribbentrop-Molotov se prezintă ca secvenţa cea mai spectaculoasă, devine
de o complexitate neobişnuită; se experimentează în premieră mondială, cel
puţin în primul deceniu interbelic, modalităţi de coabitare între state cu
sisteme sociale diferite.
Am reunit, în paginile care urmează, secvenţe ale relaţiilor dintre
Germania (Republica de la Weimar, cel de-al III-lea Reich) şi Rusia (Rusia
Sovietică, U.R.S.S.). Textul are, de cele mai multe ori, densitatea unui
studiu, fără notele de subsol utile mai ales cercetătorului. Textul conţine
intenţia de a oferi „chei” pentru a gândi această relaţie bilaterală între două
ţări ale căror interese depăşesc constant limitele lor statal-naţionale; aşa se
explică bogăţia literaturii despre cele două puteri şi relaţia dintre ele în
majoritatea limbilor de circulaţie internaţională. Evident, cercetarea în
profunzime a acestei relaţii ar putea fi consistent ajutată de cunoaşterea
limbilor rusă şi mai ales germană.
5
Textul urmăreşte, de asemenea, să „armeze” studentul în vederea
întâlnirii cu literatura de specialitate şi mai ales cu documentele
fundamentale ale perioadei referitoare la această relaţie. Anexăm textului o
bibliografie selectivă.
Limitele cronologice au logica lor. Trebuie să cuprindă anul
1917, când bolşevicii preiau puterea şi cu ajutor german. Obiectivul
autorităţilor germane - slăbirea Rusiei ca putere beligerantă, inamică -
aproape că s-a realizat şi Pacea de la Brest Litovsk (3 martie 1918) arată, în
mod clar, consistenţa afirmaţiei noastre. Numai că Germania însăşi pierde
războiul, nevoită să semneze armistiţiul la 11 noiembrie 1918. Relaţia dintre
Germania învinsă şi Rusia năruită „sub propria greutate”, s-a spus, stă să ia
o altă configuraţie; se reconstruieşte în context nou.
Când am luat ca an terminal anul 1941, ne-am gândit că atacul
Germaniei şi al sateliţilor ei, la 22 iunie 1941, loveşte cu nulitate Pactul
Ribbentrop-Molotov. Desigur, există şi o altă perspectivă: aceea a efectelor
Pactului din 23 august 1939. În acest caz, anul terminal poate fi foarte bine:
1946-1947; 1989-1991...sau 2005...
Textul este însoţit de 22 de întrebări. Răspunsul întrebărilor se
găseşte în text şi poate fi completat şi nuanţat cu lecturi din cărţile cuprinse
în bibliografia anexată.
6
II. DE LA TRATATUL DE LA RAPALLO LA PACTUL
RIBBENTROP-MOLOTOV
Diplomaţia românească, cel puţin până la cel de al doilea război
mondial, a fost înzestrată cu un corp select, compus din oameni cu calităţi
intelectuale indiscutabile şi cu o viziune extraordinară asupra viitorului
evenimentelor, lată de ce vom începe seria expunerilor despre antecedentele
şi consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov- cu un citat semnificativ,
aparţinând lui Grigore Gafencu, ziarist de mare talent şi diplomat de
excepţie. Nu voim ca prin cele câteva rânduri, aparţinând acestui român,
devotat cauzei naţionale, să se acrediteze ideea că tindem să punem pecetea,
aprioric, asupra unei demonstraţii gata făcute. Ci pentru a sublinia o realitate,
expusă de Grigore Gafencu, încă în1922, materializată în anii ce a:u urmat şi
culminând cu Pactul Ribbentrop-Molotov. „Atât timp, scria Gr.Gafencu în
Revista vremii editată'de el, cât va dăinui bolşevismul, Rusia va submina;
Europa cu propaganda sa subversivă, sprijinind Germania în toate încercările
ei de rezistenţă şi în toate pregătirile sale de revanşă," Prima victimă a
pactului a fost Polonia, invazia teritoriului ei de către trupele germane şi
sovietice declanşând cel de-al doilea război mondial. De altfel, imediat după
pacea de la Versailles, unul din publiciştii francezi - Jacques Bainville –
consemna că hotărârile Parisului legau Germania de Rusia, deşi nemţii şi
ruşii nu se iubeau, dar aveau nevoie să fie în permanent contact pentru a
distruge Polonia şi a o împărţi din nou. „După înfrângerea ei - scrie
J.Bainville - Germania trebuie să dorească în chip firesc alianţa cu Rusia. Şi
7
totuşi aceasta n-ar fi fost un motiv suficient pentru ca ea să fie sigură că o va
obţine. Polonia pare a fi fost inventată pentru a grăbi apropierea”. Apropierea
s-a făcut în timp, nu fără anumite dificultăţi -determinate mai ales de motive
ideologice. Contactele însă nu s-au rupt niciodată, unele înţelegeri
economice ducând în ultimă instanţă la înţelegeri politice, aşa cum a fost
pactul de la 23 august 1939.
La 23 august 1939, opinia publică internaţională şi oficiile
diplomatice înregistrau, cu uimire, unul dintre cele mai paradoxale
evenimente din perioada interbelică. Două puteri totalitare - Germania
hitleristă şi Rusia Sovietică -deşi învrăjbite prin doctrine şi năzuinţe -
semnau un document sumar, în patru puncte, înţelegându-se asupra sferelor
de interese în Europa de Est. Aplicarea concretă a înţelegerii însemna
desfiinţarea Poloniei ca stat, includerea în spaţiul sovietic a Ţărilor Baltice,
pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către România. Cele două
ţări totalitare şi imperialiste, cu dispreţul care le caracteriza, voiau să
stăpânească şi să exploateze ţările mici, intenţionau să bulverseze ordinea
europeană, erau stăpânite de planuri grandilocvente" militare şi economice.
Prin pact, Germania obţinea completa libertate de mişcare în
vest, iar Uniunea Sovietică avea posibilitatea să; soluţioneze toate aspiraţiile
sale teritoriale în est. Deosebirile ideologice, excesive şi intolerabile, care
despărţiseră Rusia Sovietică de Germania nazistă până în august 1939 n-au
mai constituit piedici în calea acaparării de teritorii şi supunerii
necondiţionate a unor, popoare. Pactul germano-sovietic a făcut posibil
războiul între Germania şi Occident prin înlăturarea unei primejdii de acţiune
pe două fronturi; Acelaşi lucru se poate spune şi despre U.R.S.S., aflată în
8
dispută cu Japonia, Germania fiind rugată să medieze o înţelegere între cele
două state. Reuşita acestui demers crea posibilitatea Rusiei Sovietice să-şi
realizeze singură aspiraţiile sale teritoriale, fără amestecul marilor puteri din
Apus.
Doi miniştri de externe şi-au pus semnătura pe document:
Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Mihailovici Molotov. Semnarea s-a
produs într-o atmosferă de toasturi şi jurăminte de credinţă. „Măcelarii
Europei - scrie un istoric occidental -ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile,
îmbrăţişându-se cu tandreţe şi clătinându-se pe picioare, în întregime, ei se
înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit
ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionişti ai aceleiaşi
afaceri."
Semnarea tratatului a avut repercusiuni grave asupra întregii
populaţii a Terrei. A început cel de al doilea război mondial, cu un tribut de
sânge nemaiîntâlnit în istoria trecută, cu distrugeri irecuperabile a unor valori
culturale, cu suferinţe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse terenuri în
Europa, Africa, Asia. însăşi U.R.S.S., prietena de odinioară a Berlinului, a
fost victima planurilor de cucerire, planuri nutrite de Hitler şi de la care nu s-
a abătut decât o dată cu decesul său în aprilie 1945.
Sfârşitul războiului consemnează un "alt paradox: părţile care s-
au înţeles atât de repede, atât de bine, în august 1939, s-au aflat tot faţă în
faţă, în anii 1946-1947, la bilanţul rezultatelor războiului şi a răspunderilor
pentru declanşarea lui. La procesul de la Nurenberg, semnatarii germani ai
Pactului de la 23 august 1939 se găseau în boxa acuzaţilor - o meritau pe
deplin pentru crimele săvârşite contra umanităţii - iar cei sovietici, nici ei
9
mai puţin vinovaţi, tronau în completul de judecată, în acest proces celebru.
Se ştia de înţelegerea secretă dintre Ribbentrop şi Molotov, dar procurorul
general sovietic s-a opus discutării acestei chestiuni atât de delicate, care
punea guvernul de la Moscova într-o penibilă postură. Şi Aliaţii au acceptat
propunerea sovietică. Mai mult, oficialităţile sovietice au negat existenţa
unui asemenea document. Şi aceasta, până nu de mult, când, în sfârşit, după
multe „căutări", s-a găsit pactul original în arhivele secrete sovietice. Ca şi
când actul diplomatic ar fi fost o hârtie banală, fără importanţă. Această
hârtie, valabilă şi azi, deşi imperiul sovietic s-a destrămat, dată publicităţii,
este dovada elocventă a intenţiilor imperialiste sovietice, într-o conjunctură
internaţională favorabilă totalitarismului şi dictatului.
Ascensiunea fascismului la putere, mai întâi în Italia (1922) şi
apoi în Germania (1933), a influenţat negativ relaţiile internaţionale, a
nimicit hotărârile păcii de la Versailles şi a schimbat, pentru un timp,
raportul de forţe în Europa. Fascismul, ca şi bolşevismul, de altfel, născut
într-un climat de criză economică, politică, socială şi morală, este obiectul a
numeroase cercetări, opiniile istoricilor, politologilor, juriştilor, psihologilor
nuanţându-se de la ţară ia ţară sau de la un continent la altui.
Adolf Hitler, şeful Partidului naţional-socialist muncitoresc,
german (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiter Partei - N. S. D. A. P.),
sprijinit de o parte a industriei şi finanţelor germane şi acceptat de mareşalul
von Hindenburg, preşedintele Republicii de la Weimar, în ianuarie 1933, şi-a
consolidat încetul cu încetul puterea, fie că a aplicat o politică dură faţă de
oponenţii săi interni, fie că a obţinut unele succese pe plan intern şi extern.
Stimulând politica de înarmare, Hitler a putut eradica şomajul, foarte
10
puternic în perioada crizei economice din 1929-1933. Apoi spre satisfacţia
populaţiei germane, în 1935, a reuşit alipirea regiunii Saar în baza unui
plebiscit, în acelaşi an, a semnat cu Anglia un acord naval avantajos pentru
Germania; în martie 1936, rezistând unor ameninţări formale din partea
Franţei şi Angliei, a ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei în martie 1936; a
ocupat Austria în septembrie 1938 şi în martie 1939, a desfiinţat
Cehoslovacia ca stat. Şi toate acestea, fără a trage un cartuş şi făjră a pierde
vreun soldat.
Prin aceste succese, s-a creat impresia că Hitler întruchipa omul
providenţial, noul Messia, coborât pe pământ să salveze poporul şi statul
german de „încercuirea" impusă de Tratatul de la Versailles. Ajuns cancelar
(Kanzler) şi conducător (Fuhrer) al Reichului german, el era prezentat ca un
geniu politic, încarnarea voinţei obiective a poporului său; singur avea
capacitatea şi dreptul de a-decide destinul acestuia, în consecinţă, aşa cum se
susţinea în sloganele propagandei lui Goebbels, autoritatea lui era „liberă şi
independentă, exclusivă şi nelimitată, iar voinţa lui sursa întregului drept".
Pentru imensa Rusie, evenimentele din timpul războiului şi după
terminarea lui, când criza socială şi morală atinsese paroxismul, s-au soldat
cu o revoluţie, în februarie 1917. în fruntea ei s-a aflat juristul Alexandr
F.Kerenski (1881-1970). Atunci instituţia imperială a fost desfiinţată, iar
structurile statului urmau să se definească drept instrumente ale democraţiei
şi ale libertăţilor civice. Guvernul condus de A.Kerenski, exponentul unei
burghezii liberale, „firave şi lipsită de practică politică", n-a reuşit însă să se
menţină la putere. Continuarea războiului şi multiplele deficienţe interne, la
care se adaugă lipsa unui program concret şi eficient de ieşire din criză, a
11
uşurat propulsarea lui V.I.Lenin (Ulianov) în fruntea vieţii politice ruse.
Acesta, sprijinit de Comandamentul german în intenţia încetării războiului
Rusiei contra Germaniei, a dat o lovitură de stat, l-a alungat pe Kerenski, a
emis decretele asupra păcii, naţionalităţilor şi pământului instituind apoi,
după un război civil distrugător, un regim comunist totalitar. I.V.Stalin
(Djugaşvili), care i-a urmat, a întărit la maximum regimul autoritar, a
practicat o teroare de mari proporţii şi şi-a asumat o putere personală care
întrecea orice închipuire. Revoluţia socialistă, lupta de clasă, dictatura
proletariatului, eliberarea popoarelor de exploatarea burgheziei „reacţionare"
sunt câteva formule folosite pentru justificarea autorităţii absolute a unei
singure persoane, a unui singur partid şi a interzicerii oricăror manifestări
politice, în afara ideologiei comuniste. Se nega, astfel, caracterul democratic
al social-democraţiei, născută în perioada iluminismului.
Stimulând psihologia urii şi făcând alergie faţă de democraţie în
general, şi faţă de statele capitaliste („imperialiste") în special (Anglia,
Franţa, Statele Unite), regimul de la Moscova, ca şi cel de la Berlin, capătă
trăsături comune, atât ca principii de guvernare, cât şi ca interpretare a
evenimentelor din lume. Trebuie să menţionăm că Stalin n-a manifestat
resentimente faţă de Germania nici atunci când Hitler a instaurat în tara sa
nazismul şi când antibolşevismul şi anticomunismul deveniseră elemente
predilecte ale propagandei celui de-al lll-lea Reich. Şi guvernul sovietic a
promovat o propagandă antinazistă, împreună cu Internaţionala a lll-a
comunistă (Korriintern) şi cu partidele comuniste din diverse ţări, partide
afiliate acestui organism internaţional. Evoluţia evenimentelor europene a
arătat însă că, în iafara rezervelor ideologice ale lui Hitler sau Stalin, exista o
12
posibilă apropiere între Rusia bolşevică şi Germania nazistă. Ce putea
contribui la această apropiere? Răspunsul nu este greu de dat. După război,
ambele state s-au aflat pe o platformă comună, considerându-se „victime" ale
sistemului de pace de la Paris; ambele state aveau regimuri autoritare,
desfiinţaseră toate partidele politice contrare nazismului sau comunismului;
ambele state aplicau o teroare incompatibilă cu civilizaţia secolului al XX-
lea; ambele state aveau nevoie urgentă de materii prime (cazul Germaniei)
sau tehnologie modernă mai ales ramura producţiei de armament (cazul
Rusiei sovietice). Doctrinele lor coincideau când se pronunţau, de obicei dur,
faţă de democraţiile originale. Pornind de la criticile severe ale presei
germane şi sovietice, opinia publică internaţională credea în antagonismul
dintre Moscova şi Berlin şi nu se îndoia asupra opoziţiei ireconciliante dintre
cele două ideologii -nazistă şi comunistă. Unele ziare din Occident scriau că
bolşevismul era inamicul nr.1 al nazismului sau că fascismul era singurul zid
solid de apărare contra bolşevismului. Se ofereau şi exemple care întăreau
asemenea aserţiuni. Aşa, de pildă, cele două regimuri s-au aflat faţă în faţă şi
s-au comportat cu cruzime în războiul civil din Spania (1936-1939); se
ciocneau peste tot în Europa, divizând sau instigând spiritele şi înrăutăţind
astfel climatul internaţional; schimbau invective, insulte, ameninţări teribile
unu! contra altuia.
Având în vedere această situaţie, alimentată cu fapte şi date
furnizate de presă cititorului, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă - deşi unele
rapoarte diplomatice au atras atenţia guvernelor lor asupra unor intenţii de
apropiere sovieto-germană - că cel de-al lll-lea Reich, atât de înverşunat
anticomunist şi antibolşevic, va încheia un tratat de neagresiune şi altul
13
secret de împărţire a sferelor de interese în Europa tocmai cu Rusia
Sovietică, atât de înverşunat antinazistă. Şi totuşi, aşa cum am mai afirmat,
opinia publică internaţională a asistat la acest eveniment, petrecut în două
etape: 23 august şi 26 septembrie 1939.
Înţelegerile din august şi septembrie 1930, despre care vom vorbi
mai încolo, obligă la o profundă meditaţie şi determină, poate, o singură
concluzie: ţările mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei, dând la o
parte eventualele suspiciuni, neînţelegeri sau veleităţi hegemonice, pot să-şi
apere independenţa şi integritatea teritorială numai unite, având drept
exemplu activitatea Micii înţelegeri sau a înţelegerii Balcanice din perioada
interbelică. Unitatea este absolut necesară contra acelora care şi azi vor să
repete o practică imperialistă de împărţire a sferelor de interese în diverse
zone ale Europei, România constituind o ţară disputată.
Relaţiile sovieto-germane nu se reduc numai la înţelegerile din
august şi septembrie 1939, Ele au o istorie mai veche, odată cu terminarea
primului război mondial, când V.I.Lenin părăsea oraşul Zurich pentru Rusia
(8 aprilie 1917), cu sprijinul generalului Eric Ludendorff, şeful Marelui Stat
Major German. Lenin avea misiunea să declanşeze „o revoluţie" în Est,
oprind astfel participarea Rusiei la război contra Germaniei, în trenul său
special, Lenin a parcurs Germania, Suedia şi Finlanda, ajungând la
Retrograd. Interesul german a fost atât de mare de a-l sprijini pe Lenin în
acţiunea sa de a opri războiul contra Germaniei, încât în localitatea Halle,
Kronprinţul l-a aşteptat timp de două ore ca să vadă trenul trecând şi să fie
sigur că personajul respectiv va ajunge în Rusia.
14
Lenin a reuşit să declanşeze „revoluţia" şi să instaureze un regim
politic „muncitoresc-ţărănesc", deşi el, ca şi Karl Marx, nu vizitase niciodată
vreo uzină sau un cartier muncitoresc.
Legăturile începute la sfârşitul primului război mondial între cele
două state se menţin în continuare, în afara faptului că zisa revoluţie din
octombrie a fost sprijinită într-o măsură de corpurile libere (Freikorps)
germane, în toamna anului 1918, guvernul de la Moscova obţinea
permisiunea Berlinului de a nu acorda ajutor forţelor care luptau pentru
independenţă în zona Ţărilor Baltice. În 1919, unul dintre fruntaşii sovietici -
Karl Radek - ulterior redactor şef al ziarului „Izvestia", iniţiază unele legături
cu generalii germani von Hinze, von Seekt, ca şi cu unele organizaţii
paramilitare care se pronunţau pentru o alianţă germano-sovietică. Războiul
ruso-polonez din anul 1920 stimulează aceste relaţii, întrucât guvernul
german interzice tranzitul pe teritoriul său a ajutoarelor franceze pentru
Polonia. La 17 aprilie: 1919, se semnează convenţia- militară sovteto-
germană, urmată; de alte convenţii prin care Germania se obliga să înarmeze
şi să echipeze un număr de 180 de regimente ruseşti, să organizeze flota
militară rusă din Marea Baltică şi din Marea Neagră, să livreze un lot de mai
bine de 500 de avioane, să instruiască Statul Major (Stavka) al Armatei
Roşii, să trimită în Rusia tehnicieni şi specialişti (cca 2000) pentru
dezvoltarea industriei de război şi să pună în funcţiune noi uzine pentru
armament şi muniţii în diverse oraşe ale Rusiei Sovietice, întrucât Germania,
prin Tratatul de la Versailles, nu avea voie să se înarmeze sau să
confecţioneze armament, Rusia Sovietică s-a dovedit o gazdă primitoare,
oferind piloţilor şi tanchiştilor germani posibilitatea să se instruiască pe
15
teritoriul său. De asemenea, ofiţeri sovietici, între care Gheorghi Jukov, fost
comandant al armatei de centru în al doilea război mondial, s-au instruit în
Germania. Din aceste relaţii, ambele armate - germană şi sovietică - au avut
de câştigat. Generalul von Seekt a putut pune pe picioare o nouă armată -
Reichswehr - eludând dispoziţiile tratatului de pace, înzestrând-o cu
armament modern, fabricat şi experimentat pe teritoriul sovietic. La rândul
ei, Armata Roşie a profitat de faptul că mulţi militari de-ai săi s-au instruit în
Germania, iar industria de armament a fost înzestrată cu o tehnologie
modernă.
După anul 1920 şi relaţiile economice germano-sovietice au
cunoscut un curs ascendent. Un acord economic a fost semnat la Berlin la 6
mai 1921. În decembrie acelaşi an, s-a alcătuit o comisie de studii economice
pentru Rusia în vederea investigării nevoilor acestei ţări pentru maşini şi
mijloace de transport, în preajma conferinţei de la Geneva (1922), firma
Krupp obţine concesii în Bazinul Donului; în decembrie 1922, o societate
mixtă germano-rusă este destinată cumpărării de minereuri metalifere şi
transportării acestora la Hamburg pentru prelucrare. Oficiul economic pentru
comerţ şi industrie în răsărit îşi propune exploatarea, industrializarea şi
comercializarea diverselor resurse minerale din Rusia, cu concurs financiar
american; unele organizaţii comerciale existente înainte de război îşi reiau
acum activitatea, după cum altele s-au implicat în sectorul de transporturi -
navigaţie, aviaţie, căi ferate etc.
La 16 aprilie 1922, s-a semnat tratatul sovieto-german de la
Rapallo. Documentul a fost mereu citat, chiar şi în timpul dominaţiei
hitleriste, în convorbirile şi negocierile sovieto-germane, ca punct de
16
referinţă, în concepţia unor politicieni germani, care, în intimitatea simţirii
lor, erau profund anticomunişti, o înţelegere separată cu Moscova era în stare
- conform opiniei lor - să blocheze drumul „prăpăstios" către care Tratatul de
la Versailles împingea Germania, tratat contra căruia se pronunţa şi Rusia
Sovietică. Prin tratatul de la Rapallo, cele două părţi renunţau reciproc la
despăgubirile şi datoriile de război, se reluau şi reglementau relaţiile
diplomatice şi consulare, se reglementau relaţii comerciale şi economice,
bazate pe principiul naţiunii celei mai favorizate. De asemenea, se avea în
vedere soluţionarea cetăţenilor rezidenţi în Rusia şi a celor sovietici în
Germania. La 5 noiembrie 1922, tratatul a fost extins şi la Ucraina,
Azerbaigean şi Armenia.
Cu puţin timp înainte de semnarea acordurilor de la Locarno
(1925) Gheorghi Cicerin, comisar pentru afacerile externe al U.R.S.S., s-a
aflat la Berlin pentru a determina pe Gustav Stresemann, ministrul german
de externe, să nu le semneze, sub motivul că ele ar avea o tentă antisovietică.
Gustav Stresesmann a semnat însă acordurile de la Locarno, dar, la 12
octombrie 1925, a semnat şi un acord de colaborare economică cu Sovietele,
care a avut o anumită influenţă asupra occidentalilor, obligaţi la concesii faţă
de Germania, ca aceasta să nu-şi schimbe atitudinea şi să realizeze raporturi
prea strânse cu Uniunea Sovietică. Locarno a arătat cu prisosinţă că
„spiritul" acestei conferinţe a consemnat o serioasă concesie făcută
Germaniei după conferinţa de la Londra pentru reparaţii de război (Dawes) şi
oferea punţi pentru revizuirea tratatelor de pace şi a graniţelor ei de est.
Privind retrospectiv, importanţa conferinţei de la Locarno a rezidat exclusiv
17
în efectul psihologic şi emoţional pe care l-a exercitat asupra lumii,
îngrijorată de un permanent conflict.
Politica externă iniţiată şi realizată de Gustav Stresemann a fost
dinamică. Nu s-a ocolit nici un mijloc pentru refacerea economică şi politică
a Germaniei. Relaţiile cu Sovietele ofereau avantaje Republicii de la
Weimar, întrucât.piaţa rusească era avidă de mari cantităţi de mărfuri şi
tehnologii modernă pentru a-şi schimba şi dezvolta structura industrială şi
socială, în acest sens, la 26 aprilie 1926, la Berlin, se semnează un nou tratat
„de prietenie şi neutralitate" cu U.R.S.S., care lărgea baza relaţiilor stabilite
la Rapallo. Germania-şi U.R.S.S. îşi propuneau" prietenie în rezolvarea
problemelor economice şi politice, neutralitate în cazul când una din părţi era
atacată şi înlăturarea oricărui boicot economic sau financiar între părţi. Acest
tratat nu intra în documentele Societăţii Naţiunilor şi, în consecinţă, pentru
cei care susţineau organismul de la Geneva - România, Cehoslovacia,
Iugoslavia, Polonia, Grecia - el era un motiv de îngrijorate prin libertatea ce
o lăsa semnatarilor săi „de a interpreta ceea ce nu se spunea formal, adică de
a se pronunţa asupra răspunderii conflictelor eventuale."
Tratatul din aprilie 1926 a fost reînnoit la 24 iunie 1931. Odată
cu preluarea puterii de către Hitler, relaţiile germano-sovietice au cunoscut o
anumită stagnare, confruntarea dintre cele două ideologii - nazistă şi
comunistă - făcând, cel puţin teoretic, imposibilă o apropiere. Pe ascuns însă,
aceste relaţii au continuat prin intermediul diplomaţilor, spionilor sau al unor
persoane plătite de o parte-sau de alta. Ce explicaţie poate avea intenţia
reciprocă, cu toate deosebirile ideologice, de a se apropia din punct de
vedere politic şi economic?
18
Un element care oferă o explicaţie este situarea - cum s-a mai
spus - a celor două state totalitare pe aceeaşi poziţie faţă de Tratatul de la
Versailles pe care-l negau şi căutau să-l anuleze, în martie 1935, Anthony
Eden, pe atunci ministru de externe britanic, face un turneu prin câteva
capitale ale Europei, între care şi Moscova, într-o conversaţie cu Stalin la
Kremlin, dictatorul sovietic i-a spus: „Acum sau mai târziu, poporul german
trebuie să se elibereze de lanţurile Versailles-ului. Repet, un mare popor ca
poporul german trebuie să se smulgă din lanţurile de la Versailles". Ei
continua afirmând că „poporul german este un popor mare şi curajos",
confirmând astfel unele tendinţe 'de apropiere de germani şi admiraţia ruşilor
pentru acest popor, tradiţională de altfel. Cu alte prilejuri, conducătorii de la
Kremlin nu uitau să amintească faptul că Armata Roşie a fost instruită în
mare măsură de Reichswehr sau că liniile de dezvoltare ale naţional-
socialismului şi bolşevismului aveau trăsături relativ asemănătoare.
Stalin însă nu avea intenţia ca aceste relaţii să fie cunoscute în
detaliu în afara graniţelor sovietice. El şi cei din jurul lui căutau să acrediteze
ideea că U.R.S.S, luptă pentru pace şi pentru bune relaţii cu toate popoarele
lumii, în acest sens, Maxim Litvinov, ministru de externe după decesul lui
Cicerin, se pronunţa în mod făţarnic pentru promovarea principiului
securităţii colective care să bareze calea expansiunii fascismului în Europa.
Karl Radek, un timp apropiat al lui Stalin, se făcea personajul cel mai
calificat în a explica opiniei publice prin ziarul condus de el - Izvestia - că
Uniunea Sovietică era „bastionul păcii" şi că în politica externă sovietică se
aplică principiul securităţii colective, în realitate, liniile directoare ale
politicii externe sovietice aveau cu totul alte coordonate, fapt mărturisit de
19
însuşi Radek lui Kriviţki, şeful spionajului militar sovietic: „Singuri
imbecilii pot crede că noi o vom rupe într-o zi cu Germania. Ce scriu eu (în
presă -n.n.) este un lucru, dar, în realitate, este cu totul altceva. Nimeni nu
poate să ne dea ceea ce ne oferă Germania. Pentru noi este aproape imposibil
de a o rupe cu ea. Punctul acesta de vedere este reafirmat şi de Kalinin,
preşedintele comitetului central executiv al U.R.S.S., cu prilejul primirii
scrisorilor de acreditare a ministrului Germaniei la Moscova - contele
Frederich Werner von der Schulenburg. Venind vorba despre propaganda
antinazistă din presa sovietică, Kalinin l-a încredinţat pe interlocutorul său că
nu trebuie să acorde o prea mare importanţă vociferărilor presei. „Popoarele
german şi sovietic - declara el - sunt legate prin multiple aspecte şi depind
mult mai mult unul de altul".
Poziţia U.R.S.S. şi a Germaniei naziste faţă de Tratatul de la
Versailles se explică - cum s-a mai spus - prin faptul că cele două state se
considerau „victime" ale păcii de la Paris, că au fost frustrate de drepturile
lor teritoriale şi naţionale şi, în consecinţă, ele aveau obligaţia să acţioneze în
comun pentru a-l anula. Dacă pactul de la Rapallo a fost mereu amintit în
discuţiile dintre diverse delegaţii sovietice sau germane şi întărit în 1926 şi
1931, în 1935 a fost lansată propunerea ca documentul din 1926 de
neutralitate să fie schimbat într-un pact de neagresiune bilateral între
Germania şi U.R.S.S. în acelaşi timp, Moscova considera că o reexaminare a
atitudinii sale faţă de naţional-socialism era necesară, hitlerismul fiind cu
totul altfel apreciat de conducerea sovietică decât o făcea presa sau
diplomaţii săi la Berlin.
20
În cursul anilor 1935-1936, Stalin continua să sprijine ideea unei
apropieri şi a realizării unui acord cu Hitler. De aceea, el l-a însărcinat pe
prietenul său din tinereţe David Kandelaki, atunci ataşat comercial la Berlin
şi apoi ambasador în aceeaşi capitală, să poarte negocieri secrete pentru un
acord comercial, ştiindu-se că ori de câte ori se negociază acorduri
comerciale se putea ajunge şi la înţelegeri politice. Secţia internaţională a
N.V.K.D. însă l-a avertizat pe Stalin că toate încercările vizând potolirea lui
Hitler nu aveau să reuşească întrucât obstacolul principal în calea unei
înţelegeri cu însuşi Hitler, dominat de ideologia sa rasistă şi anticomunistă.
Stalin a rămas sceptic în faţa acestor informaţii, pentru că Uniunea Sovietică
primise: chiar atunci un împrumut masiv din partea Germaniei care, în opinia
dictatorului de la Kremlin, putea împiedica un eventual conflict sovieto-
german.
O apropiere legalizată prin acte diplomatice fnsă întârzia, în
februarie 1937, Constantin \/.Neurath, ministrul german de externe,
telegrafia de la Moscova lui V.der Schulenburg că, de fapt, in drumul unui
acord cu Sovietele, nu stăteau atât deosebirile ideologice, cât tratatul sovieto-
francez din mai 1935, care, chipurile, ţintea să jncercuiască" Reichul german,
în realitate, tratatul din mai 1935 nu urmărea nici pe departe acest obiectiv.
Von Neurath însă condiţiona reconsiderarea politicii germane faţă de
U.R.S.S., numai dacă se anula acest tratat şi politica securităţii colective,
ostilă Reichului, ca şi anularea acordurilor de la Locarno din 1925. Cum
deocamdată, Rusia Sovietică nu se pronunţa Drecis asupra acestor
revendicări germane, Berlinul nu renunţa la atitudinea sa anticomunistă şi
21
antibolşevică. O va face puţin mai târziu înlocuitorul lui Constantin v.
Neurath - Joachim v.Ribbentrop.
Alt aspect care putea netezi terenul unor "raporturi bune sovieto-
germane era însăşi Polonia. Guvernul acestei ţări şi populaţia manifesta, în
egală măsură, ostilitate şi faţă de Soviete, şi faţă de Germania, ambele state
având Dretenţii teritoriale asupra statului polonez. Polonia stătea în calea
Germaniei în intenţia acesteia de a cuceri spaţiu vital în Răsărit, după cum
stătea şi în calea Sovietelor care, sub altă lozincă, urmărea, de fapt, acelaşi
lucru în Apus. Polonia nu stătea nici la inima lui Hitler şi nici la cea a lui
Stalin. Ambii dictatori voiau s-o desfiinţeze, ca rezultat al Tratatului de la
Versailles sau cum o califica mai târziu V.Molotov, „copilul monstruos" al
acestui tratat. Moscova susţinea că pe teritoriul Poloniei de est se găsea un
număr însemnat de „fraţi" bieloruşi şi ucrainieni. Hitler, la rândul său,
considerând Polonia „o anomalie geografică", spunea că această ţară ar avea
pe teritoriul său un procentaj de populaţie germană.
Concluzia care se degaja din aceste „revendicări" era că
teritoriile Poloniei trebuiau să revină Germaniei sau Uniunii Sovietice.
Trecând peste deosebirile ideologice sau peste neîncrederea unuia faţă de
celălalt, Stalin şi Hitler îşi vor da mâna pentru a desfiinţa Polonia,
împărţindu-i teritoriul.
În altă ordine de idei, în anii 1938-1939, conjunctura
internaţională era favorabilă mai degrabă statelor totalitare decât celor
democratice, fascismul fiind contagios în Europa. Hitler a înţeles că Londra
şi Parisul urmăreau o deteriorare sau chiar o tensiune serioasă între
Germania şi U.R.S.S., fapt dezvăluit de el într-un discurs rostit la 19 august
22
1939. El spera să depăşească dificultăţile provocate de blocada engleză cu
ajutorul importurilor din Uniunea Sovietică. Acordul economic semnat la 19
august 1939 cu sovieticii îi era de mare ajutor, cum vom vedea, în obţinerea
de materii prime şi alimente. Discuţiile dintre Stalin şi Ribbentrop,
materializate în pactul de la 23 august 1939, era deocamdată în avantajul lui
Hitler, pentru că, amânând soluţionarea problemelor din Est, se putea
concentra asupra celor din Vest. Încă un element se adaugă posibilităţilor de
apropiere, de data aceasta propunerea venind de la Stalin. La 11 mai 1939, în
Extremul Orient, pe un vast teritoriu de operaţiuni, s-a declanşat un conflict
armat sovieto-japonez. În aceste condiţii, Stalin a găsit că era absolut necesar
să se înţeleagă cu Hitler pentru a nu duce un război pe două fronturi. Mai
mult, în discuţiile secrete sovieto-germane, din vara lui 1939 de la Moscova,
Stalin punea un mare accent pe influenţa lui Hitler asupra japonezilor pentru
a-i determina să înceteze ostilităţile.
În afara celor menţionate până aici, se mai poate vorbi şi de o
identitate a metodelor de conducere a celor două regimuri totalitare, ca şi
despre simpatiile reciproce dintre Stalin şi Hitler. Conform memoriilor lui
Albert Speer, fost ministru al armamentului în timpul celui de-al doilea
război mondial, Hitler declara în 1943 că „avea o mare stimă pentru Stalin".
Îi compara răbdarea lui, văzând că războiul se prelungeşte, cu propria lui
răbdare. Gândind astfel, Hitler a remarcat odată că, după victoria asupra
ruşilor, ar putea să încredinţeze administraţia Rusiei lui Stalin, desigur sub
hegemonia germană, întrucât Stalin era cel mai indicat în stăpânirea
supuşilor săi şi pentru că ştia cum să ţină la respect adversarii. Hitler mai
considera că dacă Stalin ar goni bolşevismul de sub influenţa iudaismului
23
internaţional, ar putea să creeze „un fel de naţionalism slavo-moscovit".
Mussolini, la rândul său, gândea şi el că bolşevismul, graţie lui Stalin, a făcut
loc „unui fel de fascism slav". Trebuie să spunem că şi Stalin nutrea o
simpatie nedisimulată faţă de Hitler, considerându-l un om de geniu, ca şi el.
La 27 martie 1939, la Berlin se discuta posibilitatea apropierii economice şi
politice dintre Germania şi U.R.S.S. Schnurre, reprezentantul german la
aceste discuţii, spunea colegului său sovietic Astahov că de la Marea Baltică
la Marea Neagră şi Extremul Orient nu ar exista probleme de politică externă
nerezolvabile, „în plus - declara Schnurre - în pofida tuturor deosebirilor ce
ţin de concepţie, există un element comun în ideologia Germaniei, Italiei şi
Uniunii Sovietice: opoziţia faţă de democraţiile capitaliste. Nici noi, nici
italienii n-avem nimic cu Occidentul capitalist. De aceea, nouă nu ni se pare
firesc ca un stat socialist să fie de partea democraţiilor occidentale."
În multitudinea de aspecte internaţionale, desfăşurate cu
repeziciune, evoluţia relaţiilor sovieto-germane devenea din ce în ce mai
favorabilă unei apropieri. Contribuţia unor interese economice şi politice, ca
şi starea afectivă a celor doi - Hitler şi Stalin - a contribuit în cea mai mare
măsură la aceasta. Ei - cum vom vedea în cele ce urmează - încetează să se
mai critice public; emisari de ambele părţi se plimbă într-o capitală şi în alta.
Nesiguranţa manifestată de Occident şi politica acestuia de conciliatorism
sau rezerve excesive nu puteau duce decât la încheierea unui tratat de
neagresiune care se şi semnează la 23 august 1939.
La 10 martie 1939, a avut loc congresul al XVIII-lea al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice. Stalin a ales, nu întâmplător, această lună.
Situaţia europeană era serios deteriorată. La 15 martie 1939, Hitler cucereşte
24
Cehoslovacia; la 22 martie portul lituanian Memel este anexat brutal
Reichului; la sfârşitul lunii martie, generalul Franco ia puterea în Spania şi la
27 ale acestei luni aderă la Pactul anticomintern. Tot la sfârşitul lunii martie,
Joachim von Ribbentrop face cunoscut Poloniei că problema Danzigului
trebuie reglementată în favoarea Germaniei, în fine, la 7 aprilie, Mussolini,
procedează la anexarea Albaniei şi complică situaţia în general şi a lui Hitler
în special. Deci, în luna martie 1939, puterile fasciste atestă prin fapte
concludente tendinţa lor determinatoare pentru rezolvarea rapidă şi, la
nevoie, prin forţă, a conflictelor în curs.
La congresul P.C.U.S., Stalin îşi ţine obişnuitul raport. De data
asta însă, un fapt cu semnificaţie particulară reţine atenţia opiniei publice
sovietice şi europene. Stalin nu mai pronunţă durităţi la adresa Germaniei
hitleriste. Nu omite să-şi expună opinia asupra politicii externe a statelor
fasciste, ca şi asupra statelor democratice occidentale. Numai că tonul este
mult mai dur la adresa Angliei şi Franţei care vor, prin mijloacele ce le stau
la îndemână, să determine Germania să pornească un război contra U.R.S.S.
în raporul său, Stalin spune că Uniunea Sovietică nu se extaziază în faţa
regimului fascist. „Dar - spune el - nu trebuie să acţionăm dur faţă de
fascism (subl.ns.), deoarece în Italia, de exemplu, fascismul n-a împiedicat
Uniunea Sovietică de a avea cele mai bune relaţii cu această ţară". Critica
făcută statelor occidentale şi tonul concesiv pentru atitudinea statelor
agresoare au făcut pe mulţi observatori politici, diplomaţi, ziarişti să
conchidă că politica externă sovietică se articula spre un alt drum - de ieşire
din izolarea în care se afla şi la care a contribuit singură - şi la apropierea de
Germania.
25
De fapt, unele afirmaţii făcute imediat după conferinţa de la
Munchen din septembrie 1938 şi tezele politicii externe sovietice fixate la
plenara C.C. al P.C.U.S. din ianuarie 1939 întăresc afirmaţia că expozeul lui
Stalin la congresul al XVIII-lea nu era altceva decât o confirmare în plus
asupra noilor intenţii ale guvernului sovietic. Hitler şi cei din preajma lui îşi
dau perfect seama de năzuinţele sovieticilor şi de aceea, cu prilejul unui
dineu, A. Merekalov, acum ambasador la Berlin -faptul se petrecea la 5 iunie
1939 - este făţiş curtat de Fuhrer. Încă în luna aprilie a aceluiaşi an,
A.Merekalov se întâlneşte cu secretarul de stat german Weizsâcker pentru a
soluţiona problema armamentului uzinelor Skoda, armament ce trebuia livrat
Uniunii Sovietice şi pe care-l comandase înainte de ocuparea Cehoslovaciei.
Cu acest prilej, Merekalov a ţinut să sublinieze că politica rusă n-a deviat
niciodată de la linia dreaptă. „Divergenţele ideologice -continua el - n-au
putut să exercite nici o influenţă asupra relaţiilor ruso-italiene şi ele n-au fost
pentru Germania, nici mai mult, nici mai puţin, în trecut, o piatră de
încercare. Rusia Sovietică n-a exploatat niciodată dezacordurile care există
azi între ea şi democraţiile occidentale şi ea n-a încercat niciodată această
dorinţă. Rusia nu vede o raţiune de a întreţine cu Germania relaţii normale şi
care ar putea să se amelioreze mereu".
În acelaşi timp când se purtau discuţii între Merekalov şi
Weizsâcker, guvernul sovietic ducea convorbiri şi cu anglo-francezii pentru
încheierea unor eventuale alianţe militare (negocierile tripartite din vara
anului 1939). Simultan însă, se căuta să se afle poziţia Germaniei referitoare
la un acord politic între guvernul sovietic şi cel german contra intereselor
anglo-franceze.
26
La 15 aprilie 1939, guvernul britanic solicita guvernului sovietic
să declare public că, în caz de agresiune contra unui vecin al U.R.S.S., se
putea conta pe sprijinul sovietic în rezistenţa contra agresorului. Două zile
mai târziu, guvernul sovietic propune anglo-francezilor semnarea unui acord
pe o durată de 5 sau 10 ani, acord mutual, şi în care să se mai consemneze
acordarea de ajutor tot mutual, oferit ţărilor Europei de est, ţări dispuse în
spaţiul geografic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, limitrofe Uniunii
Sovietice. Schimburile de note, cu observaţii sau rezerve, au continuat şi în
luna mai. Pentru Uniunea Sovietică, punctul esenţial era, obţinerea garanţiei
ca Ţările Baltice să nu cadă, într-un mod sau altul, în mâinile Germaniei. De
asemenea, în cazul unui război contra Germaniei, armatele sovietice să
traverseze fără probleme teritoriile Poloniei şi României, în măsura în care
Germania şi U.R.S.S. nu aveau frontieră comună. După cum se ştie, atât
Polonia, cât şi România au refuzat să accepte trecerea trupelor sovietice „fără
probleme", adică fără condiţii prealabile, pe teritoriul lor, întrucât aceasta ar
fi însemnat, în mod sigur, schimbarea structurilor sociale, economice şi
politice, de fapt o ocupaţie mascată.
Pentru obiectivele de mai sus, guvernatorul sovietic a încercat să
obţină acordul anglo-'francez. în plus anexarea Ţărilor Baltice. Or, fără
acordul ţărilor în cauză, guvernele englez şi francez nu se puteau angaja într-
o asemenea aventură periculoasă pentru prestigiul lor internaţional. Între
timp, V.Potemkin, ministrul adjunct de externe sovietic, scrie un articol
acidulat la adresa Angliei şi Franţei, comportamentul agresiv al Germaniei
fiind trecut oarecum sub tăcere. Berlinul pricepe exact situaţia nou creată, şi
la 28 aprilie 1939 „omite" şi Hitler să mai recurgă la atacuri antisovietice în
27
discursurile rostite în incinta Reichstag-ului şi în faţa Legiunii „Condor" de
aviaţie, venită din Spania, unde luptase contra forţelor republicane.
Iniţiatorul şi susţinătorul acestei noi atitudini politice este
Joachim v. Ribbentrop. El veghează acum ca nimic din alocuţiunile
pronunţate să nu mai rănească cumva Rusia Sovietică. El intenţiona o
apropiere de U.R.S.S sau, în cel mai rău caz, situarea ei departe de blocul
constituit de Franţa şi Anglia. În adevăr, Hitler nu mai pronunţă cuvintele
incriminate până atunci - bolşevism, comunism. Critică sever, în schimb,
democraţiile apusene, pe „făuritorii şi profitorii de război", consideraţi
artizanii „încercuirii Germaniei”.
Se pare că Londra şi Parisul înţeleg mai puţini şi mai greu sensul
acestor „omisiuni". Fostul ambasador american la Moscova, Joseph
E.Davies, scria la 11 martie 1939, în jurnalul său, că discursul lui Stalin avea
o semnificaţie aparte. El „poartă în sine semnul de avertizare pentru
.guvernele francez şi englez, că Uniunea Sovietică a obosit din cauza
opoziţiei lor «nerealiste» faţă de agresori. Aceasta - scria J.E.Davies - este de
rău augur pentru negocierile dintre britanici şi sovietici. Este, cu adevărat,
cel mai semnificativ pericol pe care l-am văzut până acum." Puţin mai târziu,
acelaşi ambasador scria unui senator american pe nume Key Pittman: „Hitler
face un efort disperat să rupă pe Stalin de Franţa şi de Marea Britanie. Dacă
francezii şi englezii -avertiza el - nu se trezesc, mă tem că va reuşi." În
adevăr, peste foarte puţin timp, Hitler a reuşit această performanţă.
Ce cauze determinau asemenea afirmaţii pesimiste? Pentru a
oferi o explicaţie cât mai apropiată de adevăr, să revenim puţin la raportul lui
Stalin, ţinut la congresul al XVIII-lea. Atunci Stalin a afirmat că Franţa şi
28
Marea Britanie n-au reuşit să-l oprească pe Hitler în expansiunea sa -
Germania ocupase Austria şi Cehoslovacia - că au încurajat această
expansiune în Est, cu scopul de a provoca un război antisovietic. în acelaşi
raport, Stalin s-a angajat să promoveze o politică de pace şi să consolideze
relaţiile economice cu toate ţările şi, în al doilea rând, să evite atragerea
Uniunii Sovietice într-un conflict armat de către aţâţătorii la război - aluzie la
Franţa şi Anglia - al căror obicei era să lase pe alţii să scoată castanele din
foc. De asemenea, Stalin mai voia să demonstreze că pactul anticomintern,
de curând încheiat între Germania şi Japonia, la care a aderat apoi Italia, nu
constituia o piedică în calea unor relaţii normale sovieto-germane; că
antagonismul ideologic dintre cele două regimuri ceda în faţa avantajului
politic al cooperării.
La 18 martie 1939 însă, Stalin, şocat de ocuparea Cehoslovaciei
de către Germania, l-a însărcinat pe Maxim Litvinov, ministrul său de
externe, să propună o conferinţă la Bucureşti, la care să participe Marea
Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică, Polonia, România, Turcia şi, cu acest
prilej, să se realizeze un front comun antinazist. Propunerea nu se transformă
în fapt, Neville Chamberlain, premierul Angliei, socotind-o prematură şi
respingând-o de la început. Maxim Litvinov nu renunţă şi, invocând
principiul securităţii colective, propune ambasadorului britanic la Moscova
realizarea unui pact tripartit de asistenţă mutuală între U.R.S.S., Anglia şi
Franţa. Totul era conceput ca o acţiune antinazistă. Şi de data aceasta,
Chamberlain refuză să ia în considerare propunerile lui Litvinov. Pentru
Chamberlain, atât Uniunea Sovietică, cât şi Germania nazistă nu prezentau
încredere, situându-le pe acelaşi plan de neseriozitate în ceea ce afirmau
29
despre politica lor externă. Referindu-se la acest aspect, W.Churchil, mai
realist, avea să noteze în Memoriile lui că un angajament ferm al Angliei ar
fi putut schimba cursul istoriei. „Tăcerea Marii Britanii - consemna el - a fost
mortală pentru Litvinov."
În adevăr, la 3 mai 1939, Maxim Litvinov, pe numele său
adevărat Meir Walach, a fost înlocuit cu Viaceslav Molotov (Scriabin) la
Ministerul de Externe. Despre acest fapt şi consecinţele lui, ca şi despre alte
evenimente premergătoare Pactului Ribbentrop-Molotov, în expunerea
următoare.
30
III. DE LA DISCUŢIILE TRIPARTITE LA PACTUL RIBBENTROP-
MOLOTOV (23 AUGUST 1939)
Am ales momentul eşecului negocierilor tripartite şi al realizării
rapide a Pactului Ribbentrop-Molotov. Acesta pune mai bine în evidenţă
opţiunile părţii sovietice şi consecinţele asupra Europei centrale, perceptibile
pînă în zilele noastre.
Poate că nici o altă problemă a relaţiilor internaţionale nu incită
mai mult la folosirea «seriilor», introduse în circuitul ştiinţific şi prin efortul
unui istoric român: A. D. Xenopol. «Seria» negocierilor tripartite am vedea-
o conturîndu-se cu alianţa anglo-franco-rusă (Antanta) din primul război
mondial şi terminîndu-se cu alianţa dintre Anglia, Statele Unite şi U. R. S. S.
în al doilea război mondial.
Vrînd-nevrînd, «seria» Pactului de neagresiune include Tratatul
sovieto-german de la Rapallo (1922) şi nu exclude pacea de la Brest-Litovsk
(1918) şi înfrângerea Germaniei în 1945.
De mai bine de jumătate de secol se recompune cu migală şi
logica Pactului Ribbentrop-Molotov. Ne propunem să analizăm cîteva
aspecte care pun în evidenţă relaţiile dintre Germania şi Uniunea Sovietică -
ţări cu regimuri totalitare - în contextul echilibrului fragil dintre puterile
existente în perioada interbelică şi în raport cu Europa centrală şi de sud-est.
Astfel, atrage atenţia faptul că, pe de o parte, regimurile
dictatoriale din cele două ţări au la bază ideologii care incită la ieşirea din
graniţele recunoscute şi dominarea spaţiilor înconjurătoare pe o rază
31
proporţională cu forţa militară reală, sau presupusă a fi; pe de altă parte, în
politica externă, atît a Germaniei cît şi a Uniunii Sovietice, se insistă
constant în direcţia eliminării «încercuirii» fiecăreia dintre cele două ţări.
Explorarea «seriei» negocierilor anglo- franco- sovietice din vara
anului 1939 pune în evidenţă faptul că ele privesc, în manieră deosebită, atît
Germania cît şi Uniunea Sovietică. Momentul cel mai semnificativ din acest
punct de vedere, şi care trimite în ajunul Pactului Ribbentrop-Molotov este
eşecul încercării de a realiza un Locarno Oriental în 1934. Rostul acestei
iniţiative franceze condusă de Louis Barthou era să descurajeze agresiunea
Germaniei. Interesant: acum, Uniunea Sovietică sprijină iniţiativa şi, prin
Litvinov, conturează sfera de influenţă care, solicitată în noiembrie 1940 lui
Hitler, va produce nervozitate la Berlin şi lansarea, peste o lună, a «Planului
Barbarossa». Hitler refuză să se alăture iniţiativei, preferînd pactele
bilaterale celor multilaterale. Din acest unghi, pactul cu Uniunea Sovietică
ilustrează cel mai bine aspiraţia bilateralităţii.
Mai intervine un factor în negocierile care vor eşua acum, în
1934, şi din care vor rezulta doar Pactul dintre Uniunea Sovietică şi Franţa şi
dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică (1935): atitudinea ţărilor din
Europa Centrală şi de sud-est. De fapt, protejarea acestor ţări este similară,
şi acum în 1934 şi în 1939, cu capacitatea susţinerii păcii. Este zona
compusă din state a căror formare sau existenţă este în conexiune deopotrivă
cu victoria Antantei, înfrîngerea Puterilor Centrale şi cu ieşirea Rusiei din
război prin revoluţie. Rezultă, astfel, o zonă a statelor mici incomode şi
dispreţuite atît de Germania, cît şi de Uniunea Sovietică. A. J. P. Taylor a
remarcat faptul că Hitler a prezentat pentru germani şansa dominării acestei
32
zone; că cei mai mulţi germani nu se simţeau egali cu polonezii, spre
exemplu; că singura cale a dominării zonei era războiul şi că războiul nu se
putea pregăti decît pe baze totalitare.
Un element merită menţionat din perspectiva poziţiei Uniunii
Sovietice faţă de zona statelor mici din Europa centrală şi de sud-est. Ne
referim precis la aşa-numitul «cordon sanitar» şi la semnificaţiile lui pentru
Puterile Antantei şi pentru U. R. S. S.
Este acceptat faptul că puterile occidentale au văzut consolidarea
unităţii statelor situate pe graniţa vestică a Uniunea Sovietice între metodele
cele mai eficiente pentru izolarea «experienţei ruse» şi blocarea răspîndirii
bolşevismului spre Europa - considerată o calamitate. Eşecul intervenţiei din
anii '20 merită o discuţie aparte. Acum este important faptul că eşecul a pus
în evidenţă nevoia convieţuirii Occidentului cu «experienţa rusă». De aici,
un comportament al ţărilor occidentale preponderent defensiv.
Din perspectivă sovietică, cel puţin două elemente incită spre o
altă viziune asupra acestui «cordon sanitar». Pe de o parte, la nivelul statului
sovietic se sedimentează în timp ideea că teritorii ale fostului imperiu rus se
cuvin păstrate în componenţa noilor structuri sovietice; o preluare, în forme
noi, a ideilor expansioniste, imperiale, ale regimului ţarist; pe de altă parte,
Internaţionala a III-a concretizează ideea că revoluţia poate reuşi numai dacă
devine mondială şi cuprinde, în primul rînd, Germania. Din acest punct de
vedere prezenţa unei Armate Roşii în Ruhr, în 1923, este deosebit de
semnificativă. Fără a absolutiza, este corect să apreciem că linia politicii
sovietice se prezintă şi ca o rezultantă a combinării elementelor descrise mai
sus; că din această combinaţie rezultă sentimentul «încercuirii» şi
33
incomoditatea statelor mici limitrofe pe graniţa vestică. Este semnificativ
faptul că la 30 octombrie 1939, la sesiunea Sovietului Suprem, Molotov
afirma că au fost suficiente loviturile armatelor germane şi sovietice ca să nu
mai rămînă nimic din Polonia - «copilul monstruos al Tratatului de la
Versailles».
Tot în acest punct al analizei interesează şi coordonatele
comportamentului politic al acestor state situate între cele două puteri cu
regim totalitar: Germania şi Uniunea Sovietică. Incomoditatea presiunilor
din ambele părţi, vizibilă mai ales după 7 martie 1936 - reocuparea zonei
renane de către Hitler -, explică tendinţa retragerii lor spre neutralitate şi în
sensul păstrării echidistanţei faţă de marile puteri şi în primul rînd faţă de
Germania şi Uniunea Sovietică. Acum se vorbeşte de aşa-numita a 3-a
Europă, plasată sub conducerea Poloniei.
Dacă ar fi să vorbim de o «serie», în sensul lui A. D. Xenopol, ar
trebui să cuprindem aici ideea de Locarno central european, baltic şi balcanic
şi, într-o anumită măsură, ideea de bloc al neutrilor de la începutul celui de al
doilea război mondial. Acum şi din perspectiva ţărilor din Europa centrală şi
de sud-est interesează faptul că eşecul negocierilor tripartite este pus şi în
conexiune cu neacceptarea Poloniei şi a României ca trupele sovietice să
treacă pe teritoriul lor, spre Germania, la nevoie (discuţia cunoscută în
legătură cu «agresiunea indirectă»). Acordul secret al Pactului Ribbentrop-
Molotov înseamnă împărţirea zonei între cele două state semnatare;
libertatea opţiunilor pentru statele mici din zonă sistează.
Eşuarea negocierilor tripartite trimite direct la opţiunile
partenerului sovietic, atât în aceste tratative, cît şi în negocierile bilaterale cu
34
Germania. Puţine alte momente ale istoriei relaţiilor internaţionale pun mai
bine în evidenţă valoarea imaginii (a imaginii celuilalt) pe care partenerii o
au unul faţă de celălalt în timpul negocierilor. George F. Kennan are dreptate
cînd remarcă faptul că puterile occidentale şi-au permis să devină aşa de
slabe încît, ameninţate de două tipuri de dictaturi, era imposibil să invingă
una fără a se alia cu cealaltă; că de la sfîrşitul anilor '30 o victorie morală
curată a Occidentului nu mai era posibilă; că trebuia să se realizeze
compromisuri cu una din dictaturi. Şi într-adevăr, alipirea Austriei şi
distrugerea statului cehoslovac sînt preţul compromisului cu Hitler.
Încorporarea Europei de est în zona sovietică de influenţă, la sfîrşitul
războiului, reprezintă o componentă a preţului cooperării cu Stalin.
Documentele americane conţin mărturii relevante pentru intenţiile sovietice.
Instrucţiunile lui Beria, şeful NKVD, emise în 1944, către partidele
comuniste, precizează clar faptul că prevederile Cartei Atlanticului (14
august 1941) şi ale Declaraţiei Naţiunilor Unite (1.01.1942) au fost acceptate
de sovietici din nevoia disperată de ajutor împotriva Germaniei naziste;
asemenea prevederi - continua Beria - nu vor fi impuse guvernului sovietic.
Vorbind în numele «poporului sovietic», Beria recomandă partidelor
comuniste ca, după victorie, să reia politica Internaţionalei comuniste. Dacă
vor face aşa, vor fi sprijinite la maximum de către Uniunea Sovietică.
Şi atunci iată-ne în timpul negocierilor tripartite de-a lungul
cărora occidentalii (Anglia, Franţa), în doze diferenţiate, dar din motive
snsibil comune, n-au încredere în partenerul sovietic nici din punct de vedere
militar, dar, mai ales, din punct de vedere ideologic-politic.
35
Ei ştiu că există pericolul unui pact dintre Moscova şi Berlin şi,
cu toate acestea, nu reacţionează adecvat în negocierile cu Moscova. Rămîne
cel puţin stranie situaţia creată de convorbirea dintre Molotov şi ambasadorul
S. U. A. - L. Steinhardt - la 16 august 1939. Molotov avertizase asupra
intenţiei de a semna cu Hitler. Informaţia ajunge firesc la ambasadorul Marii
Britanii la Washington, dar acesta o transmite prin poşta aeriană şi nu
telegrafic, astfel încît Londra o poate lua în considerare abia la 22 august
1939; era prea tîrziu. Poate arhivele sovietice ar putea contribui la desfacerea
acestor enigme.
Revenind la neîncrederea între parteneri, ea este reciprocă; Stalin
n-are încredere în nimeni; nici pe plan intern, nici pe plan extern. Din 1934
(30 iunie - «Noaptea cuţitelor lungi»), înţelesese că singura forţă de care
trebuie să se teamă în Europa era Germania. Asistase la pierderea terenului
de către Franţa şi Anglia în faţa celui de al III-lea Reich; la intrarea lor în
«criză de timp»; aceasta era partea vizibilă a lucrurilor, cu compromisurile
ei; o «serie» a la Xenopol care, începută la Locarno, trecea prin Pactul celor
patru (1933), prin acordul naval anglo-german (1935), reocuparea zonei
renane (1936) şi se oprea, relevant pentru Stalin, la München, în 1938. La
Moscova, însă, se ştia şi din partea nevăzută. Secretele luării deciziilor în
capitalele europene şi simţămintele adevărate ale oamenilor politici
occidentali faţă de Uniunea Sovietică erau ştiute prin reţelele sovietice de
spionaj - inclusiv şi mai ales aceea a Internaţionalei a III-a.
Ca urmare, este explicabil de ce incompatibilitatea dintre
parteneri şi, respectiv, eşecul negocierilor tripartite iau următoarea formă:
occidentalii s-ar mulţumi numai cu acordul de principiu al sovieticilor pentru
36
constituirea forţei de descurajare a agresivităţii lui Hitler. Stalin, însă, vrea
angajamente militare precise şi asentimentul unor ţări din Europa centrală şi
de est pentru a ajunge, prin teritoriul lor, la frontierea germană şi a acţiona
efectiv din punct de vedere militar. Să remarcăm incomoditatea multiplă a
acestor ţări; acordul lor la trecerea trupelor sovietice este perceput ca o
acceptare a situării în zona sovietică de influenţă. Această ipostază poate
declanşa furia Reich-ului. De la 7 martie 1936, ele nu mai au siguranţa
eficienţei intervenţiei dinspre Vest pentru a bloca agresiunea germană. Se
contura, pentru ele, perspectiva rămînerii sub presiunea sovietică sau sub una
combinată - sovieto-germană; această din urmă temere devine realitate prin
Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.
Poate că acum este momentul să ne întrebăm: ce vrea Stalin, în
numele Uniunii Sovietice? Cel mai scurt răspuns posibil: vrea timp pentru a
cîştiga spaţiu. Sursele estimează că preparativele militare sovietice ar fi
trebuit să fie terminate în 1942. Pericolul german, de care se teme cel mai
mult, poate fi înlăturat prin înţelegerea cu occidentalii în cadrul negocierilor
tripartite, sau prin înţelegerea cu Hitler; una temporară. Jocul dublu este de
neocolit şi caracterizează deopotrivă şi alţi parteneri; cazul Marii Britanii
poate fi considerat drept relevant în speţă. La Stalin, intervine şi pofta de
spaţiu. De la Berlin, se intuieşte clar această foame de spaţiu. La 26 iulie
1939, Schnurre, conducătorul delegaţiei germane pentru negocieri
comerciale cu Uniunea Sovietică, invitase la cină pe şeful misiunii
comerciale sovietice – Babarin - şi pe însărcinatul cu afaceri, Astakhov.
Schnurre observă că Anglia ar putea oferi Rusiei participarea la un război
european şi ostilitatea Germaniei. Nimic din ceea ce Rusia ar vrea într-
37
adevăr. Ce poate oferi Germania? Neutralitatea şi neamestecul într-un
conflict european posibil şi, dacă Moscova vrea, o înţelegere mutuală
germano-sovietică reciproc avantajoasă. Hitler, grăbit, vine în întîmpinarea
acestei lăcomii, avînd clar în minte că în scurt timp va redobîndi ceea ce a
cedat, într-adevăr: «seria» calvarului Europei de est înregistrează, după
împărţirea între Moscova şi Berlin, golgota dominaţiei germane pînă la
pierderea iniţiativei strategice de către Wehrmacht şi continuă cu trecerea
sub dominaţia sovietică pînă spre zilele noastre.
Se mai cuvine subliniată o simetrie: am putea spune şi una a
cinismelor marilor puteri din perspectiva ţărilor din Europa de est. Din
momentul în care ţările occidentale, ameninţate de două tipuri de dictaturi,
nu pot să le elimine concomitent, ci numai aliindu-se cu una din ele, sînt
secvenţe ale relaţiilor internaţionale cînd se creează impresia că n-are
importanţă cu cine se realizează compromisul. Pentru partea sovietică, lumea
capitalistă, în întregul ei, cu Hitler cu tot, era putredă. Cu cît se prăbuşeşte
mai repede, cu atît mai bine. Pînă la un punct, lui Stalin îi este indiferent cu
cine realizează compromisul. Evident, simetria cazurilor nu exclude erori de
apreciere şi de o parte, şi de cealaltă. Putem lua ca exemplu fie şi numai
incapacitatea aprecierii dimensiunii pericolului fascist şi sîntem în faţa unei
simetrii şi în eroare.
Acum, însă, pe traseul opţiunii sovietice pentru Pactul... de
agresiune cu Hitler, se impune subliniat un document. Ne referim la
instrucţiunile Cominternului privind comportamentul partidelor comuniste
după 23 august 1939. În instrucţiuni se precizează că: scopul Internaţionalei
a rămas izbucnirea revoluţiei mondiale a proletariatului, că revoluţia
38
mondială nu este posibilă acum; că un război prelungit constituie o premisă
sigură a revoluţiei. «Este în interesul Cominternului un război în Europa?
Da, deoarece războiul poate aduce mai aproape momentul în care mînia
maselor poate exploda. Ar grăbi pactul dintre Uniunea Sovietică, Anglia şi
Franţa izbucnirea războiului? Nu, deoarece o alianţă dintre aceste ţări ar forţa
Germania să se abţină de la o aventură militară. Ar grăbi izbucnirea
războiului pactul dintre U.R.S.S. şi Germania? Da, pentru că Germania va fi
în stare să-şi ducă la îndeplinire planurile dacă obţine neutralitatea U.R.S.S.
Ca urmare, care trebuie să fie atitudinea U.R.S.S. pentru a grăbi revouţia
mondială? Să sprijine Germania într-o aşa măsură încît ea să înceapă
războiul şi să ia măsuri ca războiul să se prelungească».
Documentul, procurat de către ataşatul militar american la Riga,
trebuie luat în considerare în discuţia referitoare la responsabilitatea Uniunii
Sovietice pentru declanşarea războiului, pe care, l-a început de fapt la 17
septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de răsărit.
Din nou, sesizăm componentele politicii externe sovietice:
convergenţa liniei preconizate de statul sovietic cu aceea a Cominternului.
Din această perspectivă, este semnificativ faptul că schimbarea ministrului
de externe Litvinov, la 3 mai 1939, cu Molotov, a fost prefaţată de
schimbarea ambasadorului la Berlin, Jacob Suriz, evreu; era în 1937. Ne
aflăm în faţa unei «serii» a faptelor care pregătesc opţiunea sovietică pentru
alianţa cu Germania.
Mai mult decît atît, Stalin însuşi, după 23 august 1939,
mărturiseşte ministrului de externe al Letoniei, Wilhelm Munters, că
pretenţiile Germaniei ar putea creşte din nou; o dovadă că Stalin nu-şi face
39
iluzii în privinţa pactului, ci numai în privinţa valabilităţii şi a durabilităţii
lui. La rîndul său, Hitler mărturisea unui oaspete: «orice fac este îndreptat
împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este aşa de orb să nu vadă aceasta, voi fi
forţat... să lovesc spre Vest şi numai după aceea să mă întorc împotriva
Uniunii Sovietice cu forţe sporite». Aşa a şi fost la 22 iunie 1941, dată la
care, prin atacarea Uniunii Sovietice, războiul european se transforma
progresiv în război mondial.
Aşadar, sugerînd reorganizarea faptelor recuperate prin cercetare
ştiinţifică, în «seriile» intuite de A. D. Xenopol, am încercat să dăm
consistenţă afirmaţiilor privitoare la opţiunile Uniunii Sovietice în momentul
socotit de noi de maximă densitate în preajma celui de al II-lea război
mondial: eşecul negocierilor tripartite şi semnarea tratatului Ribbentrop-
Molotov. Rapiditatea cu care s-a realizat înţelegerea între cele două regimuri
totalitare nu mai constituie o surpriză, odată aşezată în contextul opţiunilor
sovieto-germane şi a luării în considerare a componentelor politicii externe
sovietice.
Împărţirea Europei de est şi absorbirea ei, pe rînd, de către
regimurile totalitare sînt consecinţe dureroase, persistente şi mai ales
impresionante prin suferinţa omenească aferentă; un calvar pentru care stau
mărturie fluxul şi refluxul refugiaţilor, al populaţiilor - dizlocate şi tratate ca
nedorite.
Pe de altă parte, în epoca performanţelor remarcabile în
diversiune şi disimulare (avem în vedere campania lui Hitler în est,
«ascunsă» cu informaţii menite să dea impresia că este pregătită debarcarea
în Anglia, sau «ascunderea» debarcării din Normandia), Pactul Ribbentrop-
40
Molotov ne apare ca o veritabilă repetiţie cu semnificaţii multiple. Aparenţa
consensului acoperă dorinţa anihilării reciproce - o reluare în condiţii noi a
stării de beligerantă din primul război mondial, în speranţa că al doilea
război mondial se va termina în sensul eliminării consecinţelor lui, noi
punem şi speranţa dreptului la adevărul neafectat de diversiune şi disimulare.
41
CONCLUZII
Relaţiile sovieto-germane între 1917 şi 1941 oferă multe prilejuri
de a medita asupra celor două puteri în Europa. Cancelarul Bismark a gândit
şi a scris asupra necesităţii acestei relaţii. În 1904, la Societatea Regală de
Geografie din Londra, sir Halford Mackinder făcea observaţii cu amplă
rezonanţă în secolul „cel scurt” (1919-2000), al XX-lea. El observa că în
Evul Mediu Europa fusese forţată să stea în propriile graniţe şi ameninţată
constant de hoardele călări, venite dinspre răsărit, din nesfârşitele stepe ale
Euro-Asiei; pe măsura cuceririi mărilor, Europa s-a ridicat deasupra lumii [în
sensul de a o domina] şi a reuşit să învăluie cu puterea ei pe aceea
continentală euro-asiatică ce-i ameninţa propria existenţă.
Dezvoltarea căilor ferate, remarca geograful englez, aduce o
schimbare în sensul restabilirii mobilităţii în spaţiul euro-asiatic şi al creării
premizelor pentru reluarea poziţiei de „pivot” de către locuitorii stepelor
nesfârşite [aluzie la Rusia]. O alianţă a celor două mari puteri ale spaţiului
euro-asiatic, Rusia şi Germania, pe plan politic sau prin cuceriri militare, ar
zdruncina echilibrul puterilor în favoarea „statului pivot” [format din cele
două].
Sir Halford Mackinder remarca: „Dacă această alianţă va consta
din unirea puterii industriale a celor două naţiuni, a geniului lor tehnologic, a
mâinii de lucru şi a materiilor prime, atunci trebuie să ne aşteptăm la
constituirea unui veritabil imperiu mondial” (citatul luat din cartea în limba
engleză cu titlul Pivotul geografic al istoriei, p.99-100).
42
Geograful englez gândea şi scria cu ochii pe interesele şi poziţia
geopolitcă a Imperiului Britanic. Enorm cum era, Imperiul Britanic avea
temerile sale. De teama Rusiei concepe o alianţă/ conlucrare cu Japonia
(1904) şi abia în 1921-1922 americanii reuşesc să-i „convingă” pe englezi, la
Conferinţa dezarmării navale de la Washington, să renunţe la cooperarea cu
Japonia. Apoi, este de tot interesul felul cum se configurează politica externă
britanică de teama Germaniei. „Aşezarea” intereselor britanice spre
constituirea viitorului bloc beligerant al Antantei nu se poate înţelege fără a
pune în ecuaţie teama de Germania.
Doar peste mai puţin de două decenii, V. I. Lenin a intuit atât
inevitabilitatea apropierii Rusiei de Germania, cât şi cea a unei confruntări
fundamentale dintre cele două puteri, cu repercusiuni asupra configuraţiei
geopolitice a Europei şi a locului fiecăruia din parteneri în această
configuraţie. El gândea în perspectiva dezvoltării revoluţiei ruse ca revoluţie
mondială. Ne atrage atenţia faptul că, de la Moscova, Stalin aprecia că
venirea lui Hitler la putere ar putea favoriza prăbuşirea sistemului capitalist
prin războaie purtate cu democraţiile occidentale...
Întrebări recapitulative
1. Când s-a încheiat Tratatul de la Rapallo?
2. Care au fost cauzele implicării autorităţilor germane în repatrierea lui
Lenin şi a prietenilor săi politici?
3. Daţi exemple de cazuri similare celui al lui Lenin ajutat de germani.
4. Ce au făcut bolşevicii cu banii primiţi de la germani?
43
5. Ce semnificaţie are „afacerea” Edgar Sisson în relaţiile ruso-germane?
6. Cum se explică faptul că Lenin se referă la cele două jumătăţi ale
Revoluţiei?
7. Care sunt urmările implicării autorităţilor germane în repatrierea
comuniştilor ruşi?
8. Cum caracterizaţi regimurile politice ale ţărilor semnatare ale Pactului
„de neagresiune” din 23 august 1939?
9. Cum explicaţi aversiunea Germaniei şi a Uniunii Sovietice faţă de
ţările mici din Europa Centrală şi de Est, începând cu Polonia?
10. Demonstraţi că Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat împărţirea
sferelor de influenţă între Germania şi Uniunea Sovietică.
11. Ce s-a întâmplat cu Pactul Ribbentrop-Molotov la Procesul de la
Nüremberg?
12. Cum se explică faptul că democraţiile occidentale au tolerat
expansiunea paşnică a Germaniei lui Hitler până la 15 martie 1939?
13. Analizaţi elemente care să demonstreze utilitatea relaţiei sovieto-
germane pe plan militar.
14. Analizaţi semnificaţia Tratatului de la Rapallo.
15. Când a fost reînnoit Tratatul de la Rapallo şi de ce?
16. Când au avut loc negocierile Tripartite şi care sunt ţările participante
la negocieri?
17. Care este elementul comun al eşecului formulei Locarno Oriental cu
eşecul negocierilor Tripartite?
18. Care este semnificaţia celei de-„a treia Europă” sub conducerea
Poloniei?
44
19. Cum se explică acordul sovietic pentru Carta Atlanticului şi pentru
Declaraţia Naţiunilor Unite?
20. Analizaţi momentul în care ţările mici din Europa Centrală şi de Sud-
Est nu mai pot miza pe intervenţia Occidentului în favoarea lor.
21. Analizaţi interese ale Uniunii Sovietice în timpul Tratativelor tripartite
şi în perspectiva unui acord cu Germania.
22. Analizaţi elemente ale instrucţiunilor Cominternului către partidele
comuniste după 23 august 1939.
45
ORIENTĂRI BIBLIOGRAFICE
- J. Benditer, I. Ciupercă, Relaţii româno-germane în perioada 1928-1932, în
A.I.I.A.I., tom VIII, 1971.
- Em Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente şi
consecinţe, Iaşi, Institutul European, 1998.
- I. Ciupercă, De la discuţiile tripartite la Pactul Ribbentrop-Molotov (23
august 1939), în ASUI, tom XXXVII-XXXVIII, 1991-1992.
- Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-
Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991.
- Sebastian Haffner, Le pacte avec le diable, Paris, 1969.
- Edward Hallet Carr, German-Soviet Relations between Two World Wars,
1919-1939, Baltimore, 1967.
- Michel Heller, Aleksandr Nekhrich, L’Utopie au pouvoir. Histoire de
l’URSS de 1917 à nos jours, Paris, Calman Lévy, 1985.
- Idem, Soixante-dix ans qui ébrunlerènt le monde, Paris, Claman-Lévy,
1988.
- Anthony Read, David Fischer, The Deadly Embrace. Hitler, Stalin and the
Nazi Pact, 1939-1941, N.Y., London, W.W. Norton, 1988.
- A.J.P.Taylor, The Course of German History. A Survey of the Development
of Germany since 1815, N.Y., 1946.