This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
LICEUL TEHNOLOGIC “VASILE COCEA” MOLDOVIŢA
CALIFICAREA PROFESIONALĂ: TEHNICIAN ECOLOG ŞI PROTECŢIA CALITĂŢII MEDIULUI
Lucrare pentru certificarea
competenţelor profesionale nivel 3
Prof. îndrumător: Candidat:Palaghiciuc Irina Valach Vlăduţ -Traian
SESIUNEA
2014
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ
DIN COMUNA MOLDOVIŢA
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Cuprins
Argument
Unităţi de competenţă
CAP. I. Apa – generalităţi
I.1. Repartiţia apei pe Pământ
I.2. Circuitul apei în natură
I.3. Importanţa apei
CAP. II. Surse de poluare a apei
II.1. Poluarea naturală. Eutrofizarea apei
II.2. Poluarea artificială. Forme de poluare
II.3. Autopurificarea apei
II.4. Epurarea apelor uzate
CAP. III. Râul Moldoviţa – surse de poluare
III.1. Caracterizarea râului Moldoviţa
III.2. Surse de poluare a râului Moldoviţa
III.3. Calitatea apelor de suprafaţă din comuna Moldoviţa
Concluzii şi recomandări
Bibliografie
Anexe
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Argument
Apa este un element fundamental şi indispensabil organismului uman şi vieţii pe
Pământ. Apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă, fiind un factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic. Apa este una din substanţele cele mai
răspândite pe planeta Pământ (7/10 din suprafaţa totală a globului) formând unul din
învelişurile acesteia, hidrosfera.
Conştientizarea crizei în ceea ce priveşte rezervele de apă, a condus la elaborarea unor
strategii de gospodărire durabilă: Directiva Cadru pentru Apa (DCA) 2000/60/EC a
Parlamentului şi Consiliului European, care stabileşte cadrul pentru politica comunitara în
domeniul apei o abordare nouă în domeniul gospodăririi apelor. Această directivă presupune
gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, având ca scop atingerea „stării bune" a apelor
până în anul 2015 şi definind apa ca pe un patrimoniu ce trebuie protejat, tratat şi conservat
ca atare.
Resursele de apă la nivel global sunt de 1,37 miliarde km3 , din care 97,2 % sunt
localizate în mari şi oceane si 2,7 % în apele subterane şi de suprafaţa. Resursele de apă pe
glob sunt limitate şi distribuite neuniform, iar prin poluare volumul lor se reduce.
Proprietăţile apelor naturale sunt determinate în primul rând de substanţele
minerale, lichide, gazoase şi organice în suspensie sau dizolvate care provin din interacţiunea
complexă hidrosferă - atmosferă - litosferă - organisme vii.
Politica europeana de protecţie a calităţii apei datează din anii 70. Primul Program
European pentru Protecţia Mediului a fost lansat in anul 1973, urmat de un set de reglementari
privind calitatea apei, respectiv Directiva Apelor de Suprafaţa, din 1975, si continuând cu
Directiva Apei Potabile, din 1980. In 1997, Comisia Europeana propune Directiva Cadru
pentru Apa, care introduce o noua formula manageriala de control al calităţii apei.
Calitatea apei se poate defini ca un ansamblu convenţional de caracteristici fizice,
chimice, biologice şi bacteriologice, exprimate valoric, care permit încadrarea probei într-o
anumită categorie.
Pornind de la aceste fapte, am considerat că analiza corectă a unei probe de apă, este
foarte importantă pentru a determina caracteristicile şi calitatea ei. Ca urmare am ales tema
„Râul Moldoviţa – Surse de poluare”
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
COMPETENŢE ATINSE PE PARCURSUL LUCRĂRII:
1.COMUNICARE
2.GÂNDIRE CRITICĂ ŞI REZOLVARE DE PROBLEME
3.MANAGEMENTUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE
4.UTILIZAREA CALCULATORULUI ŞI PRELUCRAREA INFORMAŢIEI
5.DEZVOLTAREA CARIEREI PROFESIONALE
6.OPERAŢII DE BAZĂ ÎN LABORATOR
7.POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI
8. CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII
9.CHIMIA ŞI BIOLOGIA APELOR NATURALE
10.SUPRAVEGHEREA ŞI CONTROLUL CALITĂŢII APELOR UZATE
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Capitolul I Apa – generalităţi
I.1. Repartiţia apei pe Pământ În mod obişnuit apa este un lichid, un compus hidrogenat al oxigenului (H2O). Ea însă
poate exista în trei stări diferite de agregare, trecând cu relativă uşurinţă (pe Terra) dintr-una
în alta: lichidă, gazoasă (vapori) şi solidă (gheaţă).
Diferenţierea straturilor care alcătuiesc planeta noastră s-a făcut pe baza principiului
gravitaţiei universale. În virtutea acestui principiu globul pământesc, alcătuit din: barisferă,
litosferă şi hidrosferă, este înconjurat de un înveliş gazos, atmosfera , şi învelişul biotic –
biosfera, care se supun aceloraşi legi ale gravitaţiei, diversele lor procese desfăşurându-se
într-o strânsă interdependenţă. Toate aceste învelişuri se influenţează reciproc; apa este
prezentă în aer, în pământ şi în corpul vieţuitoarelor. Până şi în pustiuri aerul cel mai uscat
conţine vapori de apă, în cantităţi oricât de reduse. Există apoi, „mări subterane”, care s-au
descoperit în adâncurile deşerturilor din Kazahstan, Sahara, etc. Vieţuitoarele conţin, de
asemenea, în corpul lor, însemnate cantităţi de apă; sângele animalelor şi seva plantelor nu
sunt altceva decât lichide estrem de bogate în apă.
Învelişul hidrosferic se prezintă ca un complex de diferite aspecte ale reliefului. De aici
rezultă şi o diferenţiere a unităţilor acvatice existente pe Glob.
Apa curgătoare este una din principalele unităţi acvatice. Ea rezultă din îmbinarea mai
multor elemente parţiale. Şiroirea constituie începutul unui organism fluvial cu caracter
temporar, legat în mod fidel de periodicitatea precipitaţiilor. Dezvoltându-se, el trece apoi în
torent, având alte caractere, din care reţinem diferenţierea clară a celor trei parţi componente:
bazin de recepţie, canal de curgere şi con de dejecţie.
Când torentul întâlneşte un strat acvifer care să-i asigure un debit de apă, se transformă
într-o apă curgătoare. Râul este un oragnism mai dezvoltat, a cărui caracteristică este
permanentizarea curgerii. Când mai multe ape curgătoare se întrunesc într-un tot, formează o
arteră hidrografică cu debit mai mare şi cu o permanentizare totală a cursului, se ajunge la
sistemul fluviatil. Toate aceste individualităţi geografice (torent, pârâu, râu, fluviu) alcătuiesc
ceea ce se numeşte în hidrologie unitatea acvatică a apelor curgătoare, fiind studiate de
potamologie.
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
O altă unitate acvatică o constituie lacurile, mările şi oceanele, care formează obiectul
de studiu al limnologiei şi respectiv al oceanografiei. Caracteristica acesteia constă în faptul
că mările şi oceanele se întind pe suprafeţe mari, au o salinitate mai mult sau mai puţin
accentuată, au cracter de „ape stătătoare” şi constituie individualităţi geografice de sine
stătătoare. Alimentarea mărilor şi a oceanelor este strâns legată de regimul precipitaţiilor şi de
reţeaua de ape continentale, iar caracterele fizice şi chimice sunt în dependenţă de poziţia lor
pe globul pământesc şi respectiv de factorii fizico-geografici. De exemplu, Marea Moartă are
o mare salinitate, în funcţie de evaporarea excesivă, în condiţiile climatului tropical deşertic;
Marea Caspică prezintă o salinitate mică în partea nordică, unde intervine aportul de ape dulci
ale fluviului Volga, şi un maxim de salinitate în partea de sud-est, unde acest raport lipseşte,
climatul fiind semideşertic.
Lacurile au suprafeţe restrânse, iar în funcţie de condiţiile peisajului geografic pot fi
dulci, salmastre sau sărate, evoluând în acelaşi sens ca şi mările, bineînţeles, în raport de
dimensiunile lor.
O a treia unitate acvatică o constituie apele subterane. Spre deosebire de celelalte, aici
nu se poate observa liber, cu excepţia apelor din regiunile carstice, scurgerea lor, dar se poate
determina prin diferite metode. Ele apar sub formă de straturi, cu nivel influenţat în mare
măsură de regimul precipitaţiilor, de vecinătatea unor bazine fluviatile sau lacustre, de
structura geologică, de starea climatică, etc., de unde şi o serie de diferenţieri faţă de celelalte
două unităţi acvatice.
Deşi nu putem vorbi de o unitate acvatică propriu-zisă, şi în atmosferă se găsesc imense
cantităţi de apă, sub diferite stări de agregare: gazoasă, sub formă de vapori, condiţionând
umiditatea aerului, prezentă – în cantităţi mai reduse – chiar în aerul foarte uscat; lichidă, sub
formă de picături foarte fine (în cazul ceţii şi al norilor) sau mai mari(în cazul burniţei şi
ploilor); solidă, sub formă de cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă, în norii de la marile
înălţimi sau din straturile reci de aer, ca şi sub formă de grindină de diferite dimensiuni (de la
bobiţe fine – asa-numita „măzăriche” – până la bulgări de mărimea oului de gâscă, care
produc adevărate dezastre economice locale ).
Apa intră în obiectul de studiu al meteorologiei şi climatologiei, împreună cu întreaga
atmosferă.
Toate aceste unităţi se integrează într-un circuit total sau parţial şi există o strânsă
interdependenţă a unora faţă de altele.
Masa considerabilă a apei în stare lichidă, care ocupă marile depresiuni ale suprafeţei
pământului, formează un înveliş denumit „Oceanul Planetar”.
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Întinderile de apă sunt mult mai mari în comparaţie cu cele ale uscatului. Din suprafaţa
întregului Glob terestru, de circa 510 milioane km2, numai 149 milioane km2, revin uscatului,
iar 361 milioane km2, Oceanului Planetar. Numai Oceanul Pacific, luat separat, este mai mare
decât tot uscatul la un loc, suprafaţa lui atingând 179,6 milioane km2. (Pişota, I , Buta, I,
Hidrologie ,pg. 16)
Uscatul predomină, ca repartiţie procentuală, în emisfera nordică, unde ocupă 39% din
întreaga suprafaţă, faţă de numai 19% în emisfera sudică. Suprafaţa uscatului este alcătuită
din cele şase continente: Europa, Asia, America, Australia şi Antarctica, la care se adaugă
numeroase insule. În funcţie de repartiţia apelor şi a uscatului în cele două emisfere, emisfera
nordică este considerată continentală, deci a uscatului, iar cea sudică, emisfera oceanică.
Dacă emisfera continentală este ocupată mai mult de jumătate numai de apă, iar cea
oceanică mai mult de trei sferturi, putem încă odată să ne dăm seama de marea întindere a
apelor în comparaţie cu a uscatului şi astfel să ne explicăm caracterul insular al continentelor
în mijlocul maselor oceanice.
În ceea ce priveşte apa oceanelor, aceasta aparţine celor patru mari bazine: Pacific,
Atlantic, Indian şi Îngheţat. Oceanul Îngheţat, prin caracterul său de bazin înconjurat din toate
părţile de uscat, cu o serie de praguri submarine şi strâmtori care fac legătura între
continentele vecine, era considerat ca o mare „Mediterană polară”. Dată fiind extinderea sa
considerabilă (13 100 000 km2) , în prezent este admis ca ocean.
În ceea ce priveşte uscatul, regiunile de pe care apele continentale curg spre oceane şi
mări sunt cunoscute sub denumirea de regiuni „exoreice”, iar cele fără scurgere spre Oceanul
Planetar poartă numele de „endoreice” (bazinul Mării Caspice, al lacului Aral, pustiul Sahara,
pustiul Atacama, pustiul Gobi, pustiul Arbiei).
Pe suprafaţa pământului se află un volum de apă de aproximativ 2,0 miliarde. km 3. Din
acesta, volumul general al apei Oceanului Planetar se apreciază la circa 1,369 miliarde km3,
ceea ce depăşeşte volumul uscatului situat desupra nivelului oceanului de aproximativ 13 ori.
Dacă am nivela toată suprafaţa pământului, atunci am obţine un strat de apă cu o grosime de
2680 m.
După calcule aproximative rezultă că rezerva apei în albiile râurilor de pe Globul
pământesc ocupa 1200 km3, iar cea din bazinele lacurilor, 750000km3, ceea ce ne dă un volum
total al apelor uscatului de 751200 km3. Făcând o comparaţie între rezerva acestor ape şi cele
ale Oceanului Planetar constatăm că aceasta este mult mai mică. Cu toate acestea, rolul apelor
continentale în viaţa omului este foarte mare.
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Ştiinţa a demonstrat că volumul anual al scurgerii apei râurilor este de aproximativ
35000 km3, iar adăugând şi apele rezultate din topirea gheţarilor din Groenlanda şi Antarctica,
ajunge la un volum general al scurgerii apelor continentale de aproximativ 36800 km3. (Prof.
Univ. Dr. Lorin R. Contescu, Revista Terra, pg.6.)
În concluzie apa este prezentă peste tot, la orice pas, în orice formă de viaţă, fiind cea
mai răspândită substanţă din natură, care determină natura lumii fizice şi biologice pe planeta
noastră. Totodată ea este vitală tuturor fiinţelor vii, iar în lipsa acesteia viaţa nu ar avea
continuitate.
I.2. Circuitul apei în natură
Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de
circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului .Acest proces este pus în mişcare
de radiaţia solara şi de gravitaţie . În cursul parcurgerii acestui circuit, apa îşi schimbă starea
de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mişcă dintr-un element
component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean ,prin diferite procese
fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporaţia, transpiraţia, infiltraţia şi scurgerea.
Ştiinţele care se ocupă cu studiul mişcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia şi
meteorologia .
Globul terestru conţine cantităţi enorme de apa în învelişurile lui externe. Atmosfera
constituie unul dintre învelişurile planetei noastre, în care apa se găseşte în cantităţi
apreciabile. În rocile de pe glob apa se găseşte până la acea adâncime la care, din cauza
temperaturii, trece sub forma de vapori. În litosfera apa se poate găsi sub forma lichida sau
gazoasa, atât libera cât şi legată de anumite structuri cristaline.
Ca şi suprafaţa scoarţei terestre, apa din atmosfera apare sub toate cele trei stări de
agregare care o caracterizează:
a)stare gazoasa, sub forma de vapori, condiţionând umiditatea aerului şi fiind prezentă,
chiar şi în aerul foarte uscat;
b)stare lichida, sub forma de picături foarte fine ( în cazul ceţei şi al norilor) sau mai
mari ( în cazul burniţei şi ploilor );
c)stare solida, sub forma de ace fine de gheaţă şi fulgi de zăpadă, în norii de la marile
înălţimi sau în straturile reci de aer , ca şi sub forma de grindina, de diferite dimensiuni
( bobite fine de ‘’măzăriche’’ sau bulgari de mărimea unui ou de gâscă )
Litosfera primara, oceanele si marile sunt depozitele cele mai mari de apa. Atmosfera ,
suprafaţa continentelor şi freaticul lor sunt cele mai sărace depozite de apa. Cu toate acestea,
deşi apa continentala este în cantitate relativ redusa, ea are cea mai mare putere de circulaţie,
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
revenind in circuit de nenumărate ori faţă de apa din litosfera sau din mări şi oceane. Deci, şi
importanta ei în dinamica hidrica este cea mai mare.
Circuitul apei în natură este influenţat de o serie de factori care condiţionează anumite
procese fizice şi chimice din atmosfera, determinând umiditatea atmosferica şi chiar climatul
regiunii respective. Aceşti factori care alcătuiesc baza circuitului apei în natură ar fi
evaporaţia, condensarea şi precipitaţiile.
Evaporaţia este procesul natural prin care apa din hidrosfera, litosfera si biosfera, in
contact direct cu aerul atmosferic, se transforma in vapori, trecând in învelişul gazos al
Pământului. Se restituie , astfel, atmosferei, un însemnat procentaj al apelor pe care aceasta le-
a pierdut pe calea precipitaţiilor. Când fenomenul se produce:
- direct de la suprafaţa apei = evaporabilitate sau evaporatie potenţiala,
- de la suprafaţa solului şi a învelişului vegetal, sub forma de evaporaţie
totala = evapo - transpiraţie,
- de la suprafaţa stratului de zăpada sau gheaţa = sublimare,
- prin transpiraţia plantelor si animalelor = evaporaţie fiziologica.
Evaporaţia potenţiala este mai intensa in anotimpurile calde decât în cele reci şi
descreşte de la tropice- ecuator spre cei doi poli. In zonele tropicale se evapora anual un strat
de apa de circa 3 m grosime, de la suprafaţa oceanelor, atingând chiar 4 m în regiunile
deşertice. In regiunile temperate valorile maxime se înregistrează în lunile iunie, iulie, august.
La poli evaporaţia este neînsemnată şi se produce in timpul verii polare, direct de pe
suprafeţele acvatice sau prin sublimarea zăpezii.
La rândul ei, evaporaţia este influenţată de o serie de factori, cum ar fi:
-vântul, (care poate înlocui aerul mai rece de la suprafaţa unităţilor acvatice cu
unul mai cald, capabil sa primească noi cantităţi de vapori de apa );
-solul, care influenţează prin culoarea si mai ales prin structura sa ( rezervele
de apa din sol, natura solului, covorul vegetal de la suprafaţa lui şi condiţiile
meteorologice locale – temperatura, umiditate, radiaţia locala, - precum si relieful );
-relieful, ( care are o influenta directa, prin expoziţia versanţilor, putând crea
condiţii deosebite între un versant si altul, fapt care se observa şi în zonalitatea
vegetaţiei );
-vegetaţia, are o influenta mai complexa (vara retine apele din precipitaţii, pe
care le reda atmosferei, rapid prin evapo-transpiraţie, dar totodata, prin umbrirea
solului, reduce cantitatea apei evaporate de la suprafaţa şi din interiorul acestuia)
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Condensarea este procesul care are loc in atmosfera, unde surplusul de vapori ajunşi
la saturaţie, la o temperatura scăzută se transforma în picături de apa, sau sublimează, sub
forma unor mici cristale de gheata. Procesul condensării (respectiv al sublimării) înregistrează
mai întâi o faza de formare a norilor si a cetei si, în al doilea rând, o faza de formare a
precipitaţiilor. A doua faza nu este absolut obligatorie, de foarte multe ori, condensarea
oprindu-se la faza de ceata-nori.
Nebulozitatea reprezintă in meteorologie, gradul de acoperire cu nori. Norii iau naştere
prin condensarea sau cristalizarea vaporilor de apa, in următoarele condiţii mai obişnuite:
contactul dintre masele de aer cald si umed cu cele de aer rece; sau simpla scădere a
temperaturii aerului. Picăturile care formează norii au o mărime cuprinsă între 0,05 mm şi 0,1
mm. Cele de dimensiuni mai mari sunt atrase spre pământ sub forma de burniţă. După forma
şi stuctura lor, norii pot fi de mai multe categorii:
- norii cirus, alcătuiţi din cristale de gheata se dispun sub forma unor straturi
subtiri,adesea transparente, la altitudini de 8-10 km;
- norii cumulus, au forme de îngrămădiri maxime, deasupra munţilor sau în
regiunile ecuatoriale; se menţin la altitudini de 2000- 6000 m şi dau ploi bogate, prevestind
furtuni;
- norii stratus, dispuşi în straturi relativ uniforme, mai ales in privinţa culorii,
se situează la altitudini de circa 2000 m.
Adesea, se întâlnesc tipuri intermediare de nori, ce formează sisteme după forma cărora se
pot face previziuni asupra vremii.
Nebulozitatea maxima se înregistrează în regiunile cu umiditate relativa accentuata ( la
ecuator, în prezenta curenţilor ascendenţi ) si la latitudinile mari, iar cea minima acolo unde
umiditatea relativa este foarte scăzută ( in zona alizeelor, in prezenta curenţilor descendenţi ).
Nebulozitatea joaca un rol deosebit de important in determinarea climatului unei
regiuni; la baza repatitiei nebulozitatii, sta insasi repartitia temperaturilor; la randul sau,
nebulozitatea influenteaza repartitia temperaturii; de exemplu, temperatura medie a Saharei,
desi este situata la o latitudine de 20 grade, o depaseste pe cea a zonei ecuatoriale, tocmai
datorita diferentei de nebulozitate ( 55% la ecuator fata de 20% in Sahara).
Precipitaţiile reprezintă apa care cade pe pământ, în stare lichida sau solida, cu durata
şi intensităţi diferite, din atmosfera saturata in vapori. Prin precipitaţii se înţeleg:
-ploaia, zăpada, grindina
-roua, bruma,chiciura ( promoroaca ), rezultate prin condensarea vaporilor de
apa chiar pe suprafaţa pământului. După intensitate şi durata se disting:
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
-ploi sau ninsori mărunte de lunga durata
-burniţele ( picături de apa sau aciculi de gheata aproape invizibile
-averse (ploi sau ninsori abundente cu picături si fulgi foarte mari).
Repartiţia precipitaţiilor este condiţionată de un întreg complex de factori, dintre care mai
importanţi ar fi: temperatura, vanturile, apropierea sau depărtarea de bazinele maritime,
relieful, expoziţia reliefului, curenţii maritimi, vegetaţia; un rol esenţial îl are şi circulaţia
generala a atmosferei.
Caracterul circulaţiei apei în natură
Intre fenomenele care se petrec cu apa din atmosfera, de pe uscat si din oceane este o
foarte strânsă legătura. Prin circulaţia ei în natura, apa realizează o serie de circuite.
Precipitaţiile atmosferice căzute pe suprafaţa uscatului constituie sursa apelor
curgătoare, precum si a apelor subterane ( prin procesul infiltraţiei ). Apele curgatoare varsa
in oceane o cantitate considerabila de apa, volumele ajungand la 35200 km cubi ( dupa
M.I.Lvovici ). In acelasi timp, de pe suprafata oceanului se ridica, prin evaporatie, cantitati
imense de umezeala (447900 km cubi ) anual, cu care se alimenteaza in permanenta
atmosfera.
Procesul relativ complicat al trecerii din hidrosfera in atmosfera si apoi din nou in
hidrosfera constituie fenomenul circulatiei apei in natura, evaporatia si gravitatia,
reprezentand principalele forte care determina mecanismul acestuia.
In cadrul acestui circuit nu se realizeaza doar o deplasare mecanica a unei mase
oarecare de apa din domeniul marin in cel atmosferic, apoi in cel terestru, pentru a reveni de
unde a plecat, ci un proces mult mai complex care implica toate fenomenele amintite anterior:
evaporatie, condensare, precipitatie
-atmosferica, scurgere superficiala, infiltrare, curgere subterana, combinare chimica cu unele
substante minerale, in care apa poate trece de la o stare calitativa la alta
Particularităţile hidrochimice ale apelor (compoziţie, mineralizare şi duritate), de pe
teritoriul comunei Moldoviţa sunt determinate de chimismul rocilor şi solurilor
regiunii, influenţate de ceilalţi factori ai mediului natural cât şi de procesele antropice. Sub
aspectul compoziţiei chimice, apele intră în clasa apelor bicarbonatate, cu un conţinut
relativ mare de sulfaţi. Ionii de Ca (cu concentraţii de 35 - 85 mg/l) şi Mg (in concentraţie
de 3 - 17' mg/l) provin din alterarea rocilor carbonatice (marne), în timp ce HSO 4 (cu
concentraţie 7 0 - 1 6 0 mg/l). Provine din alterarea sulfurilor complexe din rocile flişului
paleogen, îndeosebi din complexul disodilelor oligocene, CI (cu concentraţii de 6 - 25 mg/l)
se găseşte în cantităţi mai reduse. Calitativ compoziţia chimică suferă variaţii importante în
timp, în strânsă legătură cu regimul alimentarii şi scurgerii. în fazele de ape mari şi la
viituri, când alimentarea predominantă este din sursele superficiale (ploi, zăpezi), apele
sunt bicarbonatate. La debite mici când predomina alimentarea subterana apele devin
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
mixte, bicarbonatato-sulfurate, uneori chiar predominant sulfurate, Acest lucru se datorează
faptului ca pânza freatică este cantonată în structurile flişului paleogen foarte bogate în
structuri complexe. Mineralizarea este moderată, peste 200mg/L Duritatea apelor este
redusă şi variază în timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu variaţia gradului de
mineralizare, ea prezintă valori reduse sub 8.5 g. germane. În legătură cu mineralizarea şi
duritatea unui alt element care variază este PH-ul cuprins între 6.5 şi 6.4. În ultima
perioadă se constată o creştere a cantităţii de azotaţi şi de nitraţi în compoziţia apei ca
urmare a utilizării îngrăşămintelor organice (îngrăşămintele organice sunt intens folosite
pentru a spori productivitatea solurilor, după ploi prin şiroire acestea ajung în reţeaua
hidrografică sau se infiltrează în pânza freatică).
Calitatea superioară a apelor mai este favorizată şi de buna lor oxigenare consecinţă
a aerisirii prin turbulenţă, activităţii biologice. Conţinutul redus în substanţe organice şi
suspensii atesta faptul că poluarea este încă redusă, cantitatea de oxigen dizolvat este între
77% şi 100%.
Concluzii
Culuoarul Moldoviţei se suprapune în totalitate unităţii flişului extern a Obcinilor
Bucovinei, mai exact a Obcinei Feredeului şi a Obcinei Mari, reprezentat prin subdiviziunea
s-a Culuoarul Moldoviţei. Este situată pe cursul Râului Moldoviţa.
Relieful prezent pe teritoriul Culuoarul Moldoviţei a luat naştere ca rezultat al
interacţiunii factorilor externi şi interni, un rol important revenind structurii geologice, dar si
litologiei care este responsabilă de procesele morfologice actuale.
În cuprinsul comunei se regăsesc două tipuri de relief:
Un tip de relief conform cu structura;
Un tip de relief determinat de alcătuirea litologică.
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Trăsăturile morfografice, în linii generale sunt asemănătoare întregii arii a flişului
extern a Obcinilor Bucovinei, însă apar şi elemente specifice datorate alcătuirii litologige şi
eroziunii accentuate a reţelei hidrografice permanente şi torenţiale. Deoarece predomină în
stratele superioare argilele, gresi şi nisipurile, iar teritoriul comunei ocupă o zonă de culoar de
vale care are pante foarte abrupte, sunt frecvente alunecările de teren şi degradarea terenurilor
datorită formării organismelor torenţiale. Plasarea sa pe flancurile Nordic a Obcinei
Feredeului şi Sudic a Obcinei Mari şi pe terasele râului Moldoviţa, face ca pânza freatică să
iasă frecvent la suprafaţă pe versanţi accentuând procesele de versant.
Fiind plasată într-o zonă de munte, are un mare potenţial agricol scăzut care a fost
compensate de imensul potenţial forestier şi zootehnic, mai ales că dispune de circa 75% din
suprafaţă de păduri şi de aproape 20% din suprafaţă de fâneţe şi păşuni naturale.
Practicarea agriculturii pe terenuri sărace din punct de vedere al fertilităţii, a dus la
folosirea unor substanţe chimice mente să stimuleze creşterea producţiei, dar care se pare că
au avut un efect dăunător asupra apelor de pe teritoriul comunei.
Analizele şi concluziile pe care am încercat să le realizăm în această lucrare au ca rol
stabilirea gradului de degradare a apelor de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul Culuoarul
Moldoviţei şi descoperirea unor metode de conservare şi refacere a apelor care reprezintă una
din cele mai importante resurse ale omenirii.
Din analizele efectuate am putae concluziona că starea de degradare a apelor de
suprafaţă din Culuoarul Moldoviţei nu este nici foarte avansat nici foarte bună. Majoritatea
indicatorilor analizaţi se încadrează în limitele admise de lege, în consecinţă majoritatea
teritoriului comunei deţine clase de valori bune şi foarte bune, excepţie fac nitriţii care
determină o clasă de valori mediocră şi deteriorată. Cauza ar putea fi abundenţa substanţelor
organice care conţin azot, lipsa unui sistem de canalizare care să evite contaminarea pânzei
freatice.
În concluzie pentru o mai bună gospodărire a aceste importante resurse care este apa,
trebuie luate măsuri urgente de refacere a acestei, de protejare şi conservare
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Foto 4 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 5 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008
Foto 6 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 7 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008
Foto 8 – Urmările inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008 Foto 9 - Inundaţiile din 28 - 29 iulie 2008
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
Foto10 – Nivelul maxim al inundaţiilor din 28 - 29 iulie 2008
Foto11 – Nivelul maxim al inundaţiilor din 26 - 27 iulie 2010
BIBLIOGRAFIE
Valach Vlăduţ-Traian Cuprins
. Barbu, N. - "Raporturi morfostructurale şi morfolitologice în Obcina Mare", Studii şi
comunicări de ocrotirea naturii, Suceava, 1970.
2. Barbu, N. - "Raporturi morfostructurale şi morfolitologice în Obcina Feredeului ", Analele
ştiinţifice Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi, secţiunea II, tom XVI, 1970
3. Barbu, N. - "Obcinile Bucovinei. Ghidul excursiei celei de-a VII - a Conferinţe Naţionale
de Ştiinţe ale Solului", 1970.
4. Barbu, N. - "Obcinile Bucovinei", Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1976.
5. Barbu, N., Ionesi, L. - "Etapele de evoluţie geomorfologica a Obcinilor Bucovinei", în vol.
"Realizări în geografia României", Ed. Ştiinţifica şi Enciclopedica, Bucureşti, 1973.6. Chiriţă V, Puşcaşu V, Iacobescu M., Iosep I., (2004)„Vatra Moldoviţei - spaţiul şi timpul
patrimoniului stabil şi dinamic”, Ed. Univ. „Ştefan cel Mare” Suceava.
7.Ujvari, I. - "Geografia apelor României", Ed. Ştiinţifica ,Bucureşti, 1972.
8. XXX - " Anuare hidrologice", 1950-1984.9. Pişota, I., Buta. I., (1975), Hidrologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
10.Contescu, L. R., (1979), Revista Terra, nr.1, Ed. I. P. Informaţia, Bucureşti
11. Aurelia Buchman şi alţii- „Manual Studiul Calitãţi Mediului”, Editura Economicã Preuniversitaria, Bucureşti - 2004 12.Acatrinei Gheorghe :”Poluarea şi Protecţia Mediului Ambiant”, Editura Universit.Alexandru Ioan Cuza, Iaşi – 2000 13. Carmen Zaharia – „ABC Metode de Analizã a Calitãţii Factorilor de Mediu”, Editura T, Iaşi - 2002 14. Sergiu Mãnescu - „Chimia Sanitarã a Mediului”, Editura Medicală, Bucureşti - 1978