Cuprins Capitolul I Aspecte introductive privind colectivitatile locale si procesul decizional 1. Notiunea de colectivitate locala 2. Conceptii asupra colectivitãtilor locale 3. Considereaţii generale cu privire la procesul decizional 4. Structura procesului decizional 5. Etapele procesului decizional Capitolul II Decizia administrativa, principala pârghie în mecanismul de funcţionarea a admistraţiei publice 1. Definitia deciziei administrative 2. Particularitati ale deciziei administrative 3. Cerinte ale deciziei administive 4. Tipuri de decizii administrative 5. Decizia administrativă ca act juridic 6. Fundamentarea deciziei administrative 7. Executarea deciziei administrative Capitolul III Îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică 1. Cerinţe asupra deciziilor 2. Îmbunătăţirea procesului decizional 3. Implicarea cetăţenilor în deciziile privind politicile publice 4. Infromatizarea procesului decizional Capitolul IV Studiu de caz Eficientizarea procesului decizional în cadrul Primăriei Iaşi 1. Prezentarea instituţiei publice 2. Prezentarea unui proiect strategic de dezvoltare a infrastructurii oraşului Iaşi. Eficientizarea procesului decizional a acestui proiect 3. Concluzii privind studiul de caz Concluzii finale 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Cuprins
Capitolul IAspecte introductive privind colectivitatile locale si procesul decizional
1. Notiunea de colectivitate locala2. Conceptii asupra colectivitãtilor locale3. Considereaţii generale cu privire la procesul decizional4. Structura procesului decizional 5. Etapele procesului decizional
Capitolul IIDecizia administrativa, principala pârghie în mecanismul de funcţionarea a admistraţiei publice
1. Definitia deciziei administrative2. Particularitati ale deciziei administrative 3. Cerinte ale deciziei administive 4. Tipuri de decizii administrative 5. Decizia administrativă ca act juridic6. Fundamentarea deciziei administrative7. Executarea deciziei administrative
Capitolul IIIÎmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică1. Cerinţe asupra deciziilor 2. Îmbunătăţirea procesului decizional3. Implicarea cetăţenilor în deciziile privind politicile publice4. Infromatizarea procesului decizional
Capitolul IVStudiu de cazEficientizarea procesului decizional în cadrul Primăriei Iaşi1. Prezentarea instituţiei publice2. Prezentarea unui proiect strategic de dezvoltare a infrastructurii oraşului Iaşi. Eficientizarea procesului decizional a acestui proiect3. Concluzii privind studiul de caz
Concluzii finale
1
Capitolul I
Aspecte introductive privind colectivităţile locale şi procesul decizional
1. Noţiunea de colectivitate locală
Termenul de colectivitate locală desemnează un grup de oameni care duc o
viaţă colectivă, trăiesc şi muncesc în comun. Termenul este sinonim cu cel de comunitate
umană sau de comunitate. În acest context, termenul de comunitate “evocă ideea unui
spaţiu fizic şi social bine marcat, în interiorul căruia se produc interacţiuni şi un proces de
intercunoaştere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun norme şi reguli
de conduită, se naşte un sentiment de apartenenţă.”1
Comunitatea nu este întemeiată pe contract, ci pe înţelegere, care este „ un mod
de a simţi comun şi reciproc, asociativ” în cadrul unei „voinţe” colective care este expresia
unei entităţi. Ea se sprijină, în opinia lui Max Weber, “pe o apartenenţă comună, resimţită
subiectiv (afectiv sau tradiţional), a indivizilor care participă la aceasta”, comunitatea fiind
definită de el ca „asociaţie dacă şi în măsura în care disponibilitatea pentru acţiune socială
se sprijină pe o identitate de interese sau pe o legătură bazată pe interes, motivată raţional
în privinţa valorii şi a scopului”.
Pot fi considerate comunităţi toate formele de viaţă socială din care individul
face parte prin naştere: familie, grup de rudenie, apartenenţă etnică sau naţionalitate, limbă
maternă, localitate, cetăţenie, religie etc. Comunitatea poate fi, de asemenea, o localitate
rurală sau un grup de localităţi (comunitate teritorială), o grupare profesională, membrii
unei rezidenţe (cămin, spital, internat), o asociaţie, un tip de organizare socială într-un
spaţiu delimitat (cartier, bloc, mahala), dar şi o reţea de interese, structurată ierarhic, de
pildă, comunităţile oamenilor de afaceri, comunităţile ştiinţifice etc.
De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie, colectivitate locală, stat) se
prezintă, de regulă, ca o unitate, ca un întreg, cu o structură ireductibilă la indivizii
componenţi. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca
atare, ci din asociere, cooperare şi solidaritatea acestora, din integrarea indivizilor în societate.
Societatea, colectivitatea în sine, reprezintă o organizaţie socială care se bazează
pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi, pe gradul lor de solidaritate şi
1 Bruna Zeni, Augusto Palmonari, Manual de psihologia comunităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 245.
2
coeziune al acestora, pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege, de a se situa şi de a
participa la o acţiune comună.
De asemenea, trebuie reţinut şi faptul că o comunitate definită ca un colectiv de
indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt, în acelaşi timp, două realităţi distincte
şi totuşi o singură realitate, adică realităţi corelative, existenţial corelative, interdependente
şi interactive, în sensul că niciuna nu există, nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă
sau că numai împreună alcătuiesc o realitate.
Viaţa socială de la nivelul colectivităţilor, a comunităţilor, presupune norme
care joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane.
În doctrina românească, noţiunea de colectivitate locală reprezintă o
„ populaţiune prezentă şi viitoare, stabilită pe o porţiune anumită din teritoriul statului, cu
interese colective şi permanente deosebite de cele ale statului”.2
Colectivitatea locală mai este privită şi în ipostaza de „ grupări omeneşti din
localitate” sau ca “ locuitori dintr-o fracţiune geografică ce reprezintă o porţiune din
teritoriul unui stat“3, ori, în accepţiunea de unitate administrativ – teritorială, având
calitatea de subiect al raportului de drept constituţional, „ de grupuri de populaţie
organizate pe teritoriu”.4
Există folosită şi expresia de “colectivităţi teritoriale locale”, adică cetăţenii,
“populaţia care trăieşte pe o anumită porţiune a teritoriului de stat, existând o organizare
juridică administrativă şi interese publice locale, proprii distincte”.5
În România, în prezent, în conformitate cu prevederile art. 120 din Constituţia
României, republicată, prin statuarea principiului autonomiei locale, legiuitorul constituant
a recunoscut unităţilor administrativ – teritoriale – comuna, oraşul şi judeţul, calitatea de
colectivităţi locale şi, prin lege, de persoane juridice de drept public, respectiv de persoane
juridice politico – teritoriale. De asemenea, prin legea organică s-a definit şi colectivitatea
locală, ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ – teritorială.
Ca atare, constatăm că, în concepţia constituantului român, a existat intenţia
clară, explicită de organizare autonomă a colectivităţilor locale româneşti, ele reprezentând
democraţia locală, unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic.
2 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 93.3 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ – vol I, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005, pag. 189.4 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu , Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a Xlll-a, vol.1, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 49.5 Corneliu-Liviu Popescu, Autonomie locală şi integrare europeană, Editura All Beck, Bucureşti, 1996, pag. 56.
3
Acestea au fost organizate în două moduri, consacrându-le, astfel, dubla lor
natură, pe de o parte, de unităţi administrativ – teritoriale, create pentru gestionarea
anumitor servicii ale statului (serviciile deconcentrate) şi de colectivităţi locale,
reprezentate prin autorităţi administrative proprii ce „realizează autonomia locală”
(consiliile locale, primarii şi consiliul judeţean) şi prin care rezolvă, conduc şi execută
treburile publice locale.
Autorităţile locale autonome, alese de colectivităţile locale, chiar dacă sunt
create de stat, nu mai reprezintă însă puterea statală şi nici nu mai sunt centre identice de
difuziune a autorităţii statului, ci ele reprezintă voinţa şi puterea colectivităţilor locale, care,
în contextul nostru constituţional, are semnificaţia autonomiei locale, exprimată
administrativ şi financiar, exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege şi sub
controlul de legalitate al statului.
În acest nou cadru de organizare a puterilor, statul român rămâne un stat unitar,
dar nu unul simplu, ci privit mult mai nuanţat şi exprimat prin sintagma de stat unitar
descentralizat, întemeiat pe un regim al unei democraţii de proximitate, care fundamentează
o nouă idee de guvernare realizată prin “ reechilibrarea rolului dintre autorităţile publice şi
cele ale cetăţenilor”, şi prin a “limita discreţionalitatea în exercitarea puterii statului”.
Descentralizarea este, în acest context, nu numai un principiu ci şi un obiectiv şi
un proces constituţional şi legal continuu ce reprezintă transferul de competenţă
administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
2. Concepţii asupra colectivităţilor locale
Asupra originii şi rolului colectivitătilor locale există două conceptii diferite6: a)
colectivitatile locale sunt niste comunităti naturale, anterioare statului şi bucurându-se din
partea acestuia de recunoasterea unor drepturi. Aceste colectivităti se autogestionează,
bucurându-se de o veritabilă autonomie, limitată doar de controlul statului. Guvernul
rezolvă problemele cu relevantă la nivel national, iar colectivitătile locale se pot ocupa de
problemele care sunt esentiale pentru viata comunitătii respective. Exemplu: administrarea
6 Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi institutii administrative, vol. I, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 182.
4
locală britanică; b) colectivitatile locale sunt circumscripţii teritoriale, rezultate din
necesitatea împărtirii teritoriului statului pentru o mai bună administrare. Puterea centrală
exercită o strictă supraveghere asupra acestor entităţi, prin instituirea unei tutele
administrative. Conducerea organelor locale este asigurată de functionarii numiti de la
centru sau, dacă acestia sunt substituiti de aleşii locali, puterile acestora din urmă sunt
limitate. Exemplu : organizarea franceză.
Organizarea sistemului administraţiei publice în România, centrată pe
raporturile dintre autorităţile centrale şi cele locale, combină elementele corespunzătoare
mai multor regimuri administrative: 1) Regimul de centralizare administrativă, decurgând
din caracterul unitar şi suveran al statului, se reflectă în organizarea autoritătilor
administratiei publice centrale (Guvern, ministere şi alte organe de specialitate) şi a
serviciilor desconcentrate ale acestora. Atât la nivel central, cât şi judetean există autorităti
organizate potrivit principiului subordonării ierarhice. Guvernului i se subordonează direct
ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administratiei centrale, precum şi
prefectul, iar ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administratiei centrale li se
subordonează serviciile lor desconcentrate în unitătile administrativ-teritoriale.
Conducătorii acestor servicii se subordonează la nivel judetean şi prefectilor, ca
reprezentanti ai Guvernului. 2) Regimul de descentralizare administrativă este consacrat
prin prevederea constitutională conform căreia administratia publică, în unită 22522d314w
tile administrativ-teritoriale, se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale
şi deconcentrării serviciilor publice (art. 120 din Constitutie)7. Autoritătile administratiei
publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi orase, sunt consiliile locale
alese şi primarii alesi în conditiile legii. Consiliile locale şi primarii functionează în
conditiile legii, ca autorităti administrative autonome şi rezolvă treburile publice din
comune şi din orase (art. 121). Consiliul judetean este autoritatea administratiei publice
pentru coordonarea activitătii consiliilor comunale şi orăsenesti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judetean. Consiliul judetean este ales şi functionează în
conditiile legii (art. 122). 3) Regimul de deconcentrare administrativă presupune că unii
dintre reprezentantii autoritătilor centrale la nivelul local au competenţe să ia decizii fără
aprobarea acesteia, fiind totuşi supusi controlului ei. În sistemul nostru administrativ, într-o
astfel de situaţie se găsesc serviciile ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administratiei centrale. Conducătorii acestora sunt numiti de către ministri, au competenta
să rezolve problemele din domeniul respectiv, care apar în unitatea administrativ-
7 Constitutia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
5
teritorială, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic. 4) Regimul
de tutelă administrativă semnifică controlul exercitat de autorităţile centrale asupra celor
locale, şi urmăreste să alinieze politicile locale celor nationale, de ansamblu, pentru ca
interesele regionale să nu afecteze interesele generale. Acest control este compatibil cu
principiul autonomiei locale. Guvernul exercită conducerea generală a administratiei
publice (art. 102 din Constitutie). În acest scop, în cadrul său s-au instituit structuri
adecvate (Ministerul Administratiei şi Internelor), care exercită şi atributii de control
asupra activitătilor autoritătilor locale. Totodată, prefectul, ca reprezentant al Guvernului în
judete şi în municipiul Bucuresti, poate exercita un control asupra legalitătii actelor
administrative adoptate sau emise de autoritătile administratiei publice locale şi judetene,
prin sesizarea instantei de contencios administrativ.
3. Consideraţii generale cu privire la procesul decizional
Elaborarea şi fundamentarea deciziilor reprezintă un proces, intrucat presupune
mai multe etape ce grupeaza activitati specifice. Conţinutul, numărul şi ordinea etapelor de
elaborare a deciziilor depind de natura abordarii decizionale.
Pentru a putea vorbi de proces decizional trebuie avută în vedere şi noţiunea de
decizie administrativă. Procesul decizional cuprinde o multitudine de decizii care în
elaborarea lor trec printr-o serie de etape bine determinate. Procesul decizional este
prezent chiar şi atunci când sunt prestate sarcini sau activităţi mărunte sau atunci când sunt
semnate documente oficiale (de către un ministru, conducător sau preşedinte de stat).
Altfel spus, deciziile sunt o componentă de bază a activităţii zilnice a funcţionarilor publici
din zilele noastre, şi cu ajutorul lor se realizează în mare parte activitatea de administraţie
publică.
Decizia administrativă este o manifestare de voinţă a funcţionarilor sau a
organelor administraţiei, manifestare ce este premergătoare acţiunilor de întreprins şi prin
care se optează pentru o soluţie, în vederea atingerii unui scop.
Orice decizie administrativă trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:8
- să fie fundamentată ştiinţific;
8 Onofrei Mihaela, Administraţie publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practici, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2007. pag. 89.
6
- să aibă un caracter realist;
- să intervină în timp util;
- să fie integrată în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior;
- să fie oportună.
Procesul decizional este extrem de complex, iar organele abilitate în acest scop
au o mare responsabilitate pentru a putea evita adoptarea unor decizii eronate. De calitatea
deciziilor depinde şi calitatea actului administrativ. Trebuie să se urmărească eficacitatea
rezultatelor deciziilor (acces rapid la informaţiile relevante, recunoaşterea şi identificarea
mai rapidă a problemei, acces mai uşor la instrumentele de analiză) şi eficienţa procesului
decizional (reducerea costurilor de decizie, reducerea timpului de decizie şi reducerea
efortului depus). Putem spune că un proces decizional bun poate fi asociat cu succesul pe
termen lung al instituţiei.
Procesul decizional poate fi definit ca fiind procesul prin care un sistem
inteligent stabileşte oportunitatea şi pertinenţa unei anumite modificări a comportamentului
său şi elaborează alternative posibile în acest sens, alegând pe una dintre acestea ca
acţiune îndreptată conştient către atingerea scopului propus. Cele mai multe procese
decizionale implică un grad de incertitudine. De exemplu, atunci când se utilizează
termenul de proces de luare a deciziei, se subînţelege şi alternativa luării deciziei şi
nerezolvării problemei. Se spune că problemele au fost atacate. Modelele de conducere
trebuie să ofere ipoteze de lucru privind reprezentarea obiectivelor ce trebuie atinse.
Problemele cu care se confruntă instituţiile publice sunt foarte diverse. Ele pot
fi statice sau dinamice, structurate sau nestructurate, neprevăzute sau latente. Rezolvarea
lor impune în primul rând, existenţa unui set de informaţii pertinente şi suficiente. Dacă
după adoptarea deciziei se observă o îmbunătăţire a situaţiei iniţiale, înseamnă că etapele
procesului decizional au fost respectate şi s-au derulat corespunzător, deci decizia luată este
una bună. Succesul deciziei este condiţionat şi de luarea în considerare a influenţei
factorilor de mediu, care acţionează din afara administraţiei şi care se referă la schimbări
ale situaţiei politice sau economice, sau la rezultatele pe care le aşteaptă cetăţenii. O decizie
poate suferi unele transformări la aplicarea să în practică, pentru că mediul în care
acţionează este într-o continuă transformare.
7
4. Structura procesului decizional
Conţinutul principal al procesului decizional îl reprezintă selectarea unei
alternative dintre cele aflate la dispozitia decidentului. Într-un demers analitic, se pot stabili
următoarele elemente proprii oricărui proces decizional:
a) Obiectivul sau obiectivele deciziei. Obiectul unui proces decizional este
reprezentat de nivelul propus a fi realizat pentru un anumit criteriu.
b) Decidentul (individual sau colectiv). Este cel care selectează una dintre
variantele posibile.
Pentru a putea elabora decizii de calitate, e necesar ca decidentul să
îndeplinească un minim de condiţii:
• să dispună de autoritate în domeniul în care urmează să ia decizii;
• să stie să lucreze cu oamenii;
• să practice un stil managerial adecvat situaţiilor cu care se confruntă
organizaţia.
c) Mulţimea variantelor decizionale (alternativele, strategiile). Identificarea şi
stabilirea acestora constituie o etapă de maximă importanţă în fundamentarea deciziei.
Omiterea unor variante posibile sau includerea în lista acestora a unor variante nerealizate
pentru organizaţie, poate afecta de la început calitatea deciziei.
d) Mulţimea criteriilor decizionale. Este reprezentată de punctele de vedere ale
decidentului, cu ajutorul cărora acesta izoleaza aspecte de realitati din organizatie în cadrul
procesului decisional.Criteriile de decizie se caracterizează prin mai multe niveluri
corespunzătoare diferitelor variante si/sau stări ale condiţiilor obiective. Toate aceste
niveluri pot constitui obiective posibile de realizat din punctul de vedere al criteriului
respectiv. Luarea în considerare intr-o situaţie decizională a mai multor criterii trebuie să se
faca tinand cont de posibilitatea analizarii şi sintetizarii criteriilor, precum şi de interferenta
acestora.
e) Mulţimea consecinţelor criteriilor de apreciere. Prin analiza fiecărei variante
posibile în raport cu fiecare criteriu de aplicare, se obţine un anumit nivel al criteriului
pentru fiecare variantă.
f) Starea naturii (stări de condiţii obiective). Ea explică ansamblul condiţiilor
interne şi externe ale organizaţiei care sunt influenţate sau influenţează decizia cadrului de
conducere.
8
g) Timpul. Este considerat de cei mai mulţi teoreticieni ca o altă componentă a procesului
decizional, însa, în sensuri diferite: trecerea timpului de la adoptarea până la aplicarea
deciziei, între momentul colectării informaţiilor, al elaborării şi executării deciziei etc.
5. Etapele procesului decizional
Elaborarea şi fundamentarea deciziilor reprezintă un proces care presupune mai
multe etape ce grupează activităţi specifice. Conţinutul, numărul şi ordinea etapelor depind
de natura abordării decizionale.
Potrivit celor mai multi dintre specialişti, etapele unui proces decizional sunt
următoarele (fig. nr. 1):
a) Identificarea şi definirea problemei.
Rolul decidentului în această primă etapă, constă în identificarea problemei
decizonale şi diferenţierea ei de o altă nedecizională:
• problema decizională poate fi una generală, rezolubilă prin folosirea unor
reguli şi principii cunoscute, poate care le-a mai aplicat în situaţii anterioare;
• problema ce urmează a fi solutionată, are un caracter general şi repetitiv;
• a treia situaţie problematică este cea a evenimentului de excepţie, unic şi
foarte rar, care nu poate fi rezolvat pe baza regulilor şi principiilor existente;
• în sfarsit, problema decizională poate fi manifestare timpurie a unui nou
gen de probleme generale.
b) Stabilirea criteriilor şi obiectivelor decizionale.
Criteriile de decizie sunt puncte de vedere ale decidentului cu ajutorul cărora
punctează aspecte ale realităţii organizaţionale.
Criteriile de decizie se caracterizează prin mai multe niveluri corespunzătoare.
Fiecare nivel corespunzător unui criteriu de decizie reprezintă tot atâtea obiective posibile.
Deci, obiectivul unui proces decizional, din punctul de vedere al unui criteriu, este tocmai
nivelul propus a fi realizat pentru acel criteriu.
În această etapă, decidentul trebuie să ţina seama de posibilitatea divizării, a
grupării criteriilor, precum şi de dependenţa sau independenţa acestora.
9
Două criterii sunt independente dacă alegerea unui obiectiv din punctul de
vedere al unui criteriu nu are absolut nici o influenţă asupra alegerii obiectivului, din
punctul de vedere al celuilalt criteriu.
c) Stabilirea variantelor decizionale posibile.
În cadrul primei etape, decizionale se constată existenţa mai multor variante.
Acestea sunt cercetate în amănunt în această etapă printr-o „inventariere" a alternativelor
posibile.
În funcţie de gradul de participare a decidentului, „inventarierea" se poate face
în mod:
• pasiv , cand decidentului i se prezintă variantele fară ca el să depună un
efort în acest sens;
• activ, când însuşi decidentul stabileşte variantele posibile prin diferite
metode între care anologia joacă un rol important.
d) Alegerea variantei optime.
Etapa este cunoscută sub denumirea de „decizia propriu-zisă" deoarece, în
cadrul ei corespund anumite consecinţe. Mulţimea consecinţelor este reprezentată de
ansamblul rezultatelor potenţiale ce s-ar obţine potrivit fiecărui criteriu de decizie şi
fiecarei stări a condiţiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale. Numărul
consecinţelor corespunzătoare unei variante este dat de numărul de criterii de decizie luate
în considerare. Determinarea consecinţelor este o activitate de prevedere, ea influenţând în
mare masură alegerea variantei optime.
Deoarece, nu întotdeauna se cunosc stările condiţiilor obiective, uneori, se
impune stabilirea mai multor consecinţe pentru fiecare variantă corespunzătoare fiecărui
criteriu.
În alegerea variantei optime, se pot utiliza mai multe metode, funcţie de
condiţiile concrete ale probei decizionale.
e) Aplicarea variantei optime.
După ce a fost aleasă linia de acţiune, deci s-a adoptat decizia, urmează
redactarea, transmiterea şi aplicarea acesteia. în aceasta etapa, un rol deosebit revine
decidentului, în ceea ce priveste motivarea şi transmiterea deciziei luate.
Cu cât reuşeşte să motiveze mai mult din punctul de vedere al eficacităţii
decizia luată, cu atat realizarea acesteia de către subordonaţi se desfăşoară în condiţii mai
bune.
10
Atunci când executantul nu este convins de eficacitatea deciziei, el nu participă
cu toată capacitatea sa la realizarea acestei decizii.
f) Evaluarea rezultatelor
Procesul decizional se încheie cu etapa de evaluare a rezultatelor obţinute cu
obiectivele propuse în scopul depistării abaterilor. Etapa are un rol deosebit, retrospectiv,
dar mai ales prospectiv, în sensul că pe baza ei se trag concluzii pentru viitor, pentru un nou
ciclu al procesului managerial, ciclu care trebuie să se desfăşoare la un nivel calitativ
superior.
Informaţia culeasă, prelucrată şi îincorporată în decizie trebuie să ofere
posibilitatea testării continue a gradului de apropiere între fenomenul asteptat şi realitate.
Fig. nr.1. Etapele procesului decizional
Profesorul Ioan Alexandru stabileşte însă diferit etapele procesului decizional.
Înainte de a aborda etapele deliberării propriu-zise ale procesului adoptării
deciziei administrative, trebuie să arătăm că decizia administrativă presupune:
- stabilirea gradului de prioritate pe care îl prezintă problema şi măsura în
care se impune sau nu o intervenţie;
- gruparea problemelor asupra cărora este utilă intervenţia;
- verificarea realităţii, a caracterului şi oportunităţii problemei respective
(dacă este o problemă curentă, de rutină sau de excepţie).
11
După această etapă prealabilă deliberării propriu-zise, etapă care de fapt
înseamnă determinarea obiectului deciziei ce urmează a fi luată, urmează etapele propriu-
zise, şi anume9:
A. Adunarea datelor (trebuie avut în vedere dacă datele vizează situaţia
trecută, prezentă sau viitoare).
B. Selecţionarea (filtrarea) şi ordonarea (sistematizarea) datelor. Cu acest
prilej se stabileşte:
a) ce probleme se reliefează;
b) dacă sunt posiblităţi de tratare distinctă;
c) care sunt circumstanţele problemei;
d) în ce ordine de urgenţă trebuie acţionat;
e) dacă avem elemente restrictive (disponibilităţi fixe, acte normative în
vigoare etc.).
Ambele etape (A şi B) le putem considera faze pregătitoare ale elaborării
deciziei.
C. Analiza datelor şi faptelor (informaţiilor). în această etapă subiectul
decident trebuie să dea răspuns la argumentarea selectivă de tip interogativ (să răspundă în
legătură cu problema la întrebările: pentru ce?, care?, când?, unde?, cine?, ce?). Cu acest
prilej, se studiază toate influenţele posibile asupra deciziei. în această etapă se elaborează
variante.
D. Luarea deciziei - este momentul manifestării voinţei decidentului.
O etapă imediată, dar posterioară actului de decizie, este aplicarea
(executarea) deciziei administrative.
În legătură cu momentul manifestării de voinţă, trebuie să arătăm că în
administraţia publică subiectul decident poate fi un grup (colectiv) sau o persoană. în multe
situaţii însă, decidentul este un grup, ceea ce presupune să acordăm mare atenţie activităţii
de decizie a acestor organe, având în vedere atât avantajele, cât şi dezavantajele posibile în
adoptarea în colectiv a deciziilor.
Printre avantaje amintim:
• experienţa tuturor participanţilor, dar mai ales a specialiştilor;
• realizarea unei informări mai complete asupra problemei în discuţie şi
asupra căreia urmează a se decide;
9 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, pag. 185
12
• coordonarea (sincronizarea) eforturilor tuturor participanţilor la luarea
deciziei;
• constituirea unui climat de colaborare, care va fi temelia motivării tuturor
celor ce urmează să participe nu numai la adoptarea deciziei, ci şi la executarea acesteia;
posibilitatea apariţiei unor idei noi, chiar mai valoroase decât cele avute în vedere iniţial;
• realizarea unui schimb de experienţă în probleme de decizie (se realizează
un climat de şcoală, de formare a managerilor pentru administraţia publică).
Decizia în colectiv presupune o pregătire corespunzătoare a şedinţei în care
urmează a se decide. O pregătire necorespunzătoare poate determina grave dezavantaje,
printre care:
• consum mare de timp (citire materiale, documentarea în timpul şedinţei
etc.);
• insuficienţa cunoaşterea problemei asupra căreia urmează a se decide;
• blocarea unor importanţi factori de decizie din alte unităţi;
• posibilitatea diluării responsabilităţilor (în unele situaţii decizia în colectiv
are influenţe negative asupra responsabilităţii individuale);
• subliniem, de asemenea, tentaţia de a se concentra luarea decizei în
colectiv tocmai cu scopul de a se dispersa răspunderile.
În administraţia publică există numeroase situaţii în care decidenţii sunt
persoane individuale. în aceste cazuri, o problemă deosebit de însemnată este delegarea de
autoritate sau delegarea de competenţă de decizie. Delegarea este necesară mai ales în
situaţiile în care decidenţii sunt persoane individuale, deoarece:
• creşte în ansamblu eficienţa compartimentului de lucru în care activează
cel care deleagă şi, în acelaşi timp, se realizează o motivare corespunzătoare;
• creşte numărul problemelor rezolvate operativ;
• se stimulează creşterea responsabilităţii colaboratorilor şi a creativităţii în
general;
• se contribuie la formarea unor funcţionari publici capabili să preia
activităţi de conducere.
În administraţia publică se impune o activizare a delegării competenţei de a
decide în limitele permise de normele juridice care guvernează diferitele activităţi, dar şi o
mai clară şi exactă delimitare a atribuţiilor pe care le au diferitele compartimente sau
niveluri din structura autorităţilor administraţiei publice.
13
Capitolul II
Decizia administrativa, principala pârghie în mecanismul de funcţionarea
a administraţiei publice
1. Definiţia deciziei administrative
În general, prin conceptul de decizie se înţelege „terminarea normală a
deliberării într-un act voluntar”, iar obiectul său este „să opereze alegeri de scopuri şi
mijloace”10.
Decizia constituie punctul central al oricărei activităţi de management dintr-o
instituţie sau autoritate publică. Rolul deosebit al deciziei reiese din faptul că integrarea
instituţiei sau autorităţii publice în sectorul public şi în mediul social în general, depinde
semnificativ de calitatea acesteia. În acelaşi timp, calitatea procesului decizional din
instituţia publică influenţează reducerea cheltuielilor, gestionarea mai bună a tuturor
categoriilor de resurse, creşterea gradului de satisfacere a interesului public şi implicit,
misiunea socială.
Deciziile fac parte din viaţa de zi cu zi a unui manager. A lua o decizie
presupune un proces complet prin care se asumă angajarea faţă de un anumit curs de
acţiune referitor la o problemă anume ce poate exista într-o organizaţie. În plus orice
hotărâre finală trebuie justificată în funcţie de anumite criterii de tipul: eficienţă,
eficacitate, constrângeri legale, imagine publică, etc. În timp ce managementul situat la
înălţime se concentrează pe utilizarea în scop strategic a acestor informaţii, nivelele
intermediare de conducere se concentrează pe utilizrea lor operaţională.
Din observaţiile de mai sus, putem desprinde următoarele:
- opţiunea - presupune că autorul deciziei trebuie să se găsească în faţa mai
multor comportamente posibile. El trebuie să renunţe la toate posibilităţile în favoarea
uneia pe care o consideră ca fiind cea mai bună;
- opţiunea - trebuie să fie conştient deliberată (deci procesul de gândire);
- opţiunea - trebuie să vizeze unul sau mai multe scopuri. în situaţia
existenţei mai multor obiective-scop, este necesară o ierarhizare a acestora. Din acest punct
de vedere, pot fi adoptate mai multe tipuri de decizii, şi anume: decizii strategice, decizii
tactice, operative;
- opţiunea - trebuie să se reflecte asupra acţiunii, deoarece decizia nu este
doar o noţiune teoretică, ci şi practică. Fără această finalitate, întreaga muncă de stabilire a
problemei, de pregătire şi luare a deciziei, este lipsită de valoare. Decizia născută din
acţiune sau acţiuni concrete, se reîntoarce la acestea, determinându-le şi verificându-se
totodată în cadrul lor.
11 Lalande A., Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris, P.U.F., 1960.12 M.Dumitrescu, Organizarea structurală a întreprinderilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 şi Introducere în management şi management general, Editura Eurounion, Oradea, 1995, pag. 104.13 Gh. Teodorof, Metode şi tehnici de elaborare a deciziei administrative, suport de curs, SNSPA, 2004, pag.3814 Lect.univ.dr. Dragoş Dincă, Practici decizionale în administraţia publică, suport de curs, Bucureşti, 2010, pag. 4.
15
Decizia administrativă - specie a genului deciziei manageriale -întrunind toate
elementele şi cerinţele la care ne-am referit - se mai caracterizează, în acelaşi timp, printr-o
serie de particularităţi determinate de faptul că decizia şi procesul decizional îmbracă
aspecte şi forme diferite; în funcţie de subiectul (autorul) de la care emană, domeniul sau
obiectul la care se referă, sfera de întindere, conţinutul şi natura prevederilor pe care le
statorniceşte.
Încercând să individualizăm, caracterizând decizia administrativă, pornim de la
ideea că administraţia publică poate fi definită, în sens larg, ca activitatea ce se desfăşoară
de către autorităţile administraţiei publice în vederea organizării executării sau executării
directe a deciziilor politice cuprinse în normele de drept adoptate de puterea legislativă.
Putem spune că decizia administrativă este cea luată de regulă de autorităţile publice
cuprinse în sistemul autorităţilor administraţiei publice.
Pornind de la ideea că esenţa activităţii autorităţilor administraţiei publice
constă în activitatea de executare şi organizare a executării în concret a deciziilor politice
cuprinse în normele juridice adoptate de puterea legiuitoare, rezultă că şi esenţa deciziei
administrative a autorităţilor administraţiei publice o constituie voinţa naţiunii, exprimată
în diversele decizii politice cuprinse în actele normative adoptate de puterea legislativă.
Această voinţă este realizată bineînţeles atât prin executarea deciziilor adoptate de
autorităţile publice chemate să exercite puterea legislativă, precum şi a deciziilor
autorităţilor publice^ chemate să exercite puterea executivă, emise în scopul realizării celor
dintâi. în acest sens, conţinutul deciziilor administrative reflectă voinţa puterii legislative,
fenomen ce rezultă din distribuirea competenţelor în statul de drept, conform căreia puterea
executivă, prin administraţia publică, are misiunea de a implementa decizia politică, ceea
ce face ca, în mod firesc, şi decizia administrativă să poată reflecta o oarecare autonomie,
în procesele de execuţie, dar niciodată independenţă.
Mergând mai departe cu încercarea de particularizare a deciziei administrative,
putem afirma că în domeniul administraţiei publice, decizia este un act social, ea nu
exprimă doar voinţa şi intenţiile unei persoane sau ale unui grup, ci interesele şi cerinţele
cu caracter social.
2. Particularităţi ale deciziei administrative
16
Decizia este un proces raţional de alegere a unei direcţii de acţiune dintr-un
număr de posibilităţi, în vederea atingerii unui anumit scop. Astfel, se poate afirma că
decizia presupune:
bază de informaţii ample şi certe (sigure);
un proces raţional (de gândire, de înţelegere);
obiective (precise, concrete, măsurabile);
unul sau mai mulţi decidenţi;
alternative decizionale;
manifestarea voinţei (opţiunea).
Din observaţiile de mai sus, putem desprinde următoarele:15
- autorul deciziei trebuie să se găsească în faţa mai multor comportamente
posibile. El trebuie să renunţe la toate posibilităţile în favoarea uneia pe care o consideră ca
fiind cea mai bună;
- alegerea trebuie să fie conştient deliberată (deci procesul de gândire);
- alegerea sau manifestarea de voinţă trebuie să vizeze unul sau mai multe
obiective, ierarhizate.
- manifestarea de voinţă trebuie să se vizeze finalităţile, efectele, deoarece
decizia nu este doar o noţiune teoretică, ci şi practică. Fără această finalizate, întreaga
muncă de stabilire a problemei, de pregătire şi luare a deciziei, este lipsită de valoare.
În general, în literatura de specialitate,decizia este definita ca un act esential al
conducerii pentru rezolvarea unei probleme date, care se infaptuieste prin alegerea
constienta,din mai multe variante de actiune posibile, a aceleia ce permite utilizarea
rationala a resurselor umane, materiale, financiare şi informationale în vederea realizarii
scopului propus, cu cea mai ridicata eficienta economico-sociala. Particularizand, decizia
administrativa reprezinta procesul rational de alegere a unei variante decizionale, din mai
multe posibile, în vederea realizarii unui obiectiv al administratiei publice.O decizie trebuie
sa cuprinda cel putin patru elemente esentiale:16
• Factorii cu impact asupra alegerii unei anumite solutii;
• Selectia uneia din cel putin doua variante de actiune;
• Existenta uneia sau mai multor obiective de realizat;
• Prezenta unuia sau mai multor decidenti.
15 Lect.univ.dr. Dragoş Dincă, op. cit., pag. 5.16 V.A.Munteanu, Management Public Local, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2003, pag 29.
17
Profesorul Ioan Alexandru arată că decizia administrativă, pentru a putea
asigura eficient, calitativ şi cantitativ îndeplinirea obiectivelor fixate, este necesar să
întrunească unele caracteristici:
- În primul rând, decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, competentă.
Numai în situaţia în care, pe de o parte, decizia este adoptată în temeiul unor informaţii
reale, autentice, privind starea de fapt internă, precum şi a mediului în care funcţionează,
iar, pe de altă parte, există posibilităţi obiective suficiente pentru îndeplinire, aceasta va
putea firealizabilă. Dacă decizia nu este argumentată ştiinţific, dacă pentru înfăptuirea ei nu
există condiţii, în primul rând cele materiale, evident că nu este realizabilă.
- Decizia trebuie să fie adoptată de către cei în drept, ceea ce presupune ca
factorul de decizie să fie împuternicit cu competenţa corespunzătoare prin acte normative.
Numai acest lucru imprimă caracterul de obligativitate, autoritatea nu poate prin sine însăşi
să emită o decizie obligatorie.
- Decizia trebuie să fie coordonată. Prin stricta coordonare a deciziei,
înţelegem acea cerinţă de eficienţă a deciziei referitoare la armonia internă şi externă a
acesteia, prin care se asigură concordanţa cu deciziile anterioare luate la toate nivelurile.
- Adoptarea la timp a deciziilor este una din cerinţele caracteristice acestora,
cunoscut fiind faptul că atât deciziile premature, cât şi cele tardive, nu pot fi utile,
rămânând acte gratuite.
- Decizia administrativă trebuie să aibă flexibilitate, mobilitate şi
maleabilitate. Respectând aceste condiţii de eficienţă, decizia administrativă acordă un
câmp liber de acţiune, stimulează activitatea creatoare a celor chemaţi să o execute.
- În sfârşit, decizia administrativă trebuie să se caracterizeze prin simplitate,
claritate, formă precisă, succesiune logică şi concizie.
Aceste cerinţe de eficienţă sau deciziei administrative un caracter practic,
exclud posibilitatea variantelor în aplicare, a pierderii sau denaturării sensului deciziei.
3. Cerinţe ale deciziei administrative
Pentru ca decizia administrativa sa asigure realizarea cu maximum de eficienta a
scopului propus, este necesar sa raspunda unor cerinte, dintre care cele mai importante pot
fi considerate:
18
a) Să fie fundamentată jurdic, stiinţific şi social.
Fundamentarea stiintifica a deciziei asigura inlaturarea practicismului, rutinei,
intamplarii, improvizatiei,subiectivismului şi constituie momentul esential al acesteia.
Procesul complex de fundamentare a deciziilor consta în prelucrarea informatiilor în scopul
furnizarii decidentului a elementelor necesare luarii hotararii.
De asemenea, se impune ca orice hotarare sa fie luata în conformitate cu
cerintele generale ale cetatenilor,ale legislatiei în vigoare şi sa fie create toate conditiile în
vederea transpunerii în practica.Fundamentarea juridica a deciziei administrative este o
conditie sine qua non pentru aplicarea ei.
b) Să fie rezultatul echipei manageriale şi sa stimuleze initiativa cetatenilor.
Managementul modern determina lucrul în echipa, în care liderul are rol
catalizator. În cadrul administratiei, echipa trebuie sa atraga şi cetatenii în fundamentarea şi
elaborarea deciziilor.Deciziile de grup sunt mai bine intelese de oameni, iar acceptarea
acestora este mai mare cand participa la luarea deciziilor.
c) Să fie pragmatica şi simpla
Orice decizie administrativa trebuie sa aiba o utilitate practica.Pentru aceasta
este necesara o evaluare complexa şi completa a situatiei economico-sociale din unitatea
administrativ-teritoriala, care sa tina seama de problemele specifice locale, corelate cu cele
nationale.Actele normative cu impact pe intreg teritoriul tarii vor relationa obiectivele
generale ale macrosistemului cu cele specifice ale microsistemului
administrativ.Simplitatea deciziei prezinta importanta intrucat creste operativitatea în
procesul executiei iar decidentii actioneaza în timp util.De asemenea, simplitatea impune
ca decizia sa aiba o succesiune logica.
d) Să fie oportuna
Decizia administrativa trebuie sa fie luata de organul potrivit la momentul
potrivit.Organele administratiei locale cunosc cel mai bine nevoile sociale locale.Trebuie
mentionat ca în luarea deciziilor organele locale tin seama de actele normative elaborate de
administratia centrala,care la randul ei se consulta direct cu reprezentantii de la nivel local.
e) Să aiba caracter sistemic
Decizia administrativa va fi integrata în sistemul deciziilor administrative
adoptate anterior.In felul acesta dispar suprapunerile şi contradictiile dintre diferitele
În ţara noastră, lipsind un cod de procedură administrativă, problema motivării
actelor administrative, a deciziilor, este rezolvată de autorităţile administraţiei publice în
mod diferite, în sensul că unele motivează, iar altele nu le motivează. Noi considerăm
(alături de alţi practicieni şi teoreticieni) că motivarea deciziilor este o necesitate,
constituind o garanţie a respectării drepturilor omului, a cunoaşterii profunde a situaţiei de
fapt, a legislaţiei în vigoare şi, în final, a aplicării corespunzătoare a legii la situaţiile
concrete. Este adevărat că deciziile administraţiei publice sunt manifestări de voinţă
unilaterală, dar o administraţie democratică şi apropiată de cetăţeni, de popor, reclamă
neapărat luarea în considerare a faptului că actul respectiv se adresează unor cetăţeni
conştienţi de drepturile şi obligaţiile lor, care, în acelaşi timp, trebuie să fie antrenaţi cât
mai mult posibil la îndeplinirea misiunilor administraţiei publice, sprijinind-o cu iniţiativa
şi priceperea lor. Motivând decizia administrativă, convingem cetăţenii despre legalitatea şi
oportunitatea ei, iar acest lucru sporeşte încrederea acestora în autorităţi, dezvoltă spiritul
de iniţiativă, diminuează folosirea diferitelor căi de atac prevăzute de lege în vederea
proteguirii drepturilor cetăţenilor împotriva unor eventuale abuzuri ale administraţiei.
Încercând să conturăm trăsăturile actului administrativ, am putea, sintetic,
aminti următoarele:
- actul administrativ este un act juridic - ceea ce diferenţiază actul administrativ
de operaţiune materială şi de operaţiune administrativă. în principal, în legătură cu această
problemă, trebuie să reţinem că actul administrativ antrenează în mod independent
producerea unor efecte juridice (dând naştere, modificând sau desfiinţând drepturi şi
obligaţii), spre deosebire de operaţiunea materială şi operaţiunea administrativă, care nu
produc efecte juridice prin ele însele.
De exemplu, decizia administrativă a unui minister sau a unui consiliu, produce
efecte juridice, pe când întocmirea unui dosar (care este o operaţiune administrativă), nu
produce efecte juridice.
- actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă juridică;
- voinţa juridică unilaterală provine de la o autoritate a administraţiei
publice;
- voinţa juridică unilaterală este supusă unui regim juridic specific; aşa după
cum am mai arătat, un regim juridic administrativ, care constă dintr-un sistem de reguli (de
formă şi de fond) asupra cărora deja ne-am oprit.
Clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice de drept administrativ se
realizează din mai multe puncte de vedere şi anume:
29
a) după autoritatea decidentă pot fi decizii administrative ale: Guvernului,
ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice şi decizii
administrative ale consiliilor locale, ale primarilor sau serviciilor descentralizate ale
administraţiei publice din teritoriu;
b) după sfera sau efectele pe care le produc: decizii care produc efecte
asupra unor persoane din afara administraţiei publice (acte administrative obişnuite) sau
asupra unor persoane fizice sau juridice din cadrul structurii proprii; deciziile care se referă
la o persoană sau un grup definit, determinat, de persoane (exemplu: acte individuale); sau
se referă la o categorie nedefinită, nedeterminată de persoane (exemplu: acte cu caracter
normativ), decizii care constituie drepturi sau obligaţii (acte administrative constitutive) şi
decizii care recunosc anumite drepturi (acte administrative recognitive).
O categorie specială de decizii (acte) administrative sunt cele cu caracter
jurisdicţional.
Deci, în legătură cu clasificarea deciziilor administrative ca acte juridice, putem
conchide că, indiferent de denumirea consacrată în reglementări, aceste tipuri de decizii
(acte) administrative au forţă juridică diferenţiată, alcătuind un sistem ordonat, determinat
de poziţia decidenţilor în structura sistemului autorităţilor administraţiei publice.
6. Fundamentarea deciziei administrative
Orice decizie administrativă este dependentă de sistemul legislativ în vigoare.
Calitatea deciziei depinde de respectarea legilor şi de cunoaşterea corectă a acestora de
către funcţionarii publici.
Fundamentarea juridică a deciziilor administrative constituie o condiţie
hotărâtoare pentru aplicarea lor.
În situaţii urgente este posibil ca adoptarea unei decizii să se facă de o singură
persoană.
30
Putem delimita două categorii de participanţi la fundamentarea şi adoptarea
deciziilor administrative, în funcţie de:
Modul de implicare în procesul decizional sunt:
• Funcţionarii publici implicaţi direct;
• Funcţionarii publici implicaţi indirect;
• Cetăţenii consultaţi şi/sau specialişti implicaţi direct şi/sau indirect.
Funcţionarii publici se pot afla în trei contexte:
• de decizie;
• de consultanţă;
• de decizie,
În raport cu situaţia în care se află, gradul de răspundere este diferit. Pentru
luarea unor decizii optime este necesară consultarea cetăţenilor din comunităţile interesate.
Nivelul administrativ pe care se situează în structură, funcţionarii publici
pot fi grupaţi în două categorii:
• funcţionari publici din administraţia centrală;
• funcţionari publici din administraţia locală.
Adaptarea deciziilor administrative este dependentă şi de participarea
cetăţenilor:
• în organele de conducere colectivă;
• cu sugestii şi propuneri pentru rezolvarea problemelor comunităţii.
Procesul de fundamentare a deciziei administrative este complex şi
presupune derularea a opt etape succesive în care sunt implicate mai multe persoane:
• iniţiere decizie;
• definire obiectiv decizional;
• documentarea;
• selectare / analiza informaţiei;
• conturarea şi analiza alternativelor decizionale;
• adoptare decizie;
• urmărire aplicare decizie;
• formulare concluzii.
Procesul de fundamentare a deciziilor de management public este complex şi
presupune derularea a 8 etape succesive în care sunt implicate mai multe persoane.24
24 Armenia Androniceanu, Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, pag. 155.
31
1. Iniţierea deciziei
Această etapă constă în crearea unui cadru care să determine formularea unei
decizii. Cadrul este construit din iniţiativele decizionale. Iniţiativa decizională poate să
aparţină instituţiei sau autorităţii publice care o emite, dar la fel de bine poate să aparţină şi
altor actori.
Instituţia sau autoritatea administrativă emitentă este obligată să adopte decizia
numai în cazul când iniţiativa adoptării aparţine unor instituţii faţă de care aceasta este
subordonată.
În alte situaţii, iniţiativa adoptării deciziei de management public şi a celei
administrative intervine dacă se constată existenţa unei nevoi sociale sesizată chiar de
cetăţeni, pentru a cărei satisfacere este necesară doar o decizie de management public sau
doar o decizie administrativă.
2. Definirea obiectului decizional şi a modalităţilor de realizare a acestuia
Mai întâi, este necesar să se stabilească în mod precis nevoia socială care
trebuie satisfăcută, modalităţile şi mijloacele necesare pentru satisfacerea acesteia. Prin
urmare, este evidentă determinarea obiectivului de realizat, a scopului, a modalităţilor şi
resurselor corespunzătoare. Pe parcursul procesului se va avea în vedere gradul de
prioritate, adică urgenţa satisfacerii unei anumite nevoi sociale.
3. Documentarea în vederea formulării deciziei
Adoptarea unei decizii de management public presupune un proces complex de
culegere a unui volum mare de informaţii realiste. Cu cât acest proces este mai riguros şi
mai detaliat, cu atât va creşte şi calitatea deciziei. Fundamentarea deciziei trebuie să se
bazeze pe o amplă şi aprofundată documentare.
În cadrul documentării se urmăreşte obţinerea informaţiilor necesare şi
suficiente despre contextul decizional, despre priorităţile decizionale, cauzele care le
determină, domeniile conexe, etc. Dacă procesul de documentare oferă date incomplete
sau, mai grav, inexacte, rezultatul va fi adoptarea unei decizii eronate, care nu va conduce
evident la rezolvarea adecvată a problemei în cauză şi va determina diverse blocaje.
Documentarea se realizează prin cercetarea unor lucrări ştiinţifice, statistici, rapoarte,
procese-verbale, anchete, legislaţia existentă, etc.
4. Selectarea şi analiza informaţiilor culese
După ce s-a încheiat procesul de culegere a informaţilor urmează două activităţi
la fel de importante: selectarea doar a informaţiilor strict corelate cu obiectivul decizional şi
analiza acestora. Acestea sunt necesare, deoarece nu toate informaţiilor obţinute prezintă
32
aceeaşi însemnătate şi legătură cu obiectivul decizional. În această fază se folosesc metode
şi tehnici complexe de prelucrare a datelor, de elaborare a variantelor decizionale.
5. Conturarea şi analiza alternativelor decizionale
În această etapă sunt implicaţi, alături de decidenţi şi consultaţi, specialişti în
domeniul în care se încadrează decizia de management public, cea administrativă, respectiv
cea de politică publică. În funcţie de caracterul deciziei se utilizează şi diverse metode şi
tehnici pentru formularea ideilor şi ulterior a variantelor decizionale.
Esenţială în această etapă este conturarea unor soluţii, variante clare bine,
fundamentate pentru problema analizată. Aceste alternative trebuie să fie orientate asupra
obiectivelor la realizarea cărora participă.
6. Adoptarea deciziei
Cunoscut fiind obiectivul decizional, în continuare se trece la alegerea variantei
care corespunde cel mai bine acestuia. Procesul este deosebit de complex şi presupune
transmiterea propunerilor formulate - alternativelor decizionale – în timp util decidenţilor,
pentru ca aceştia să le poată analiza şi să formuleze, fie alte variante, fie puncte de vedere
pentru completarea variantelor rezultate în urma şedinţelor de dezbatere.
În cadrul deliberării, decidenţii îşi vor exprima opinia în legătură cu propunerile
prezentate. Pe baza confruntării diferitelor opinii este identificată o variantă decizională
considerată optimă. În final, este aleasă şi avizată o variantă care ulterior dobândeşte
caracter obligatoriu pentru a fi implementată.
Deliberarea se finalizează cu adoptarea deciziei, moment deosebit de important,
care reclamă mult spirit de răspundere din partea decidenţilor.
7. Urmărirea aplicării şi respectării deciziei
Aceasta de face de către persoane specializate sau de reprezentanţii instituţiilor
publice, care exercită funcţia de control în cadrul sistemului administraţiei de stat la nivel
central şi local. Ele urmăresc în mod expres modul în care se derulează procesele de
aplicare a conţinutului deciziei adoptate.
8. Formularea concluziilor rezultate după aplicarea deciziei
În procesul implementării deciziilor este posibil să se constate că o decizie nu
reuşeşte să ofere cea mai bună rezolvare a problemelor care au generat-o. În aceste situaţii
se recurge frecvent la modificarea sau chiar la anularea deciziei printr-o altă decizie care să
corespundă noilor condiţii. Situaţiile de acest fel atrag însă costuri suplimentare, blocaje pe
care sectorul public le suportă foarte greu.
33
De asemenea, în procesul executării se poate constata că obiectivele deciziei
administrative pot fi realizate cu alte resurse, uneori mai mici, sau mai mari decât cele
estimate şi într-un interval de timp mai scurt sau mai lung. În această etapă sunt formulate
şi concluzii care privesc procedura folosită pentru aplicarea deciziei administrative,
cheltuielile implicate cu documentarea, cu pregătirea şi motivarea personalului.
Procesul strategic de fundamentare a deciziilor de management public şi a celor
administrative este deosebit de complex şi de durată, necesitând o permanentă legătură cu
realitatea socială, cu obiectivele economice, sociale şi politice ale societăţii în diferite
perioade.
7. Executarea deciziei administrative
În baza celor menţionate cu privire la decizie, este lesne de înţeles că decizia nu
constituie un scop în sine, acţiunea administraţiei publice nu se încheie odată cu adoptarea
deciziei.
Deciziile nu-şi capătă valoarea decât prin execuţie, ea nu ajunge să devină
realitate decât atunci când este executată. Aceste afirmaţii şi altele de acest gen nu exclud
existenţa unor decizii care nu au fost executate vreodată. Aşadar, teoretic cel puţin, suntem
de părere că executarea nu este inerentă (determinantă) deciziei administrative, chiar dacă
actul de a decide nu are altă raţiune de a fi decât realizarea sa.
Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt,
conţinutul propriu-zis al activităţii ce o desfăşoară administraţia publică. în acest sens,
trebuie să deosebim: - executarea directă (administraţia publică realizează în mod
nemijlocit decizia, prin mijloacele de care dispune) şi - executarea indirectă (când sarcina
executării cade în seama unor agenţi economici ori instituţii specializate). De altfel, putem
considera că orice act sau fapt administrativ constituie întotdeauna, în ultimă instanţă,
executarea unei decizii administrative.
De reţinut: cu toate că procesul organizării şi procesul executării se desfăşoară
de cele mai multe ori simultan, este necesar să facem o deosebire între cele două procese
deoarece ele se desfăşoară în planuri calitativ deosebite. Executarea este procesul care
urmează să fie condus şi din acest motiv - spre deosebire de organizare - nu face parte din
procesul managerial. Prin organizare şi, după cum vom vedea, prin control, se face trecerea
dintre cele două planuri: planul conducerii şi cel al execuţiei. Comparând organizarea
34
executării cu programarea sau planificarea, o putem defini ca tactică a procesului
managerial, deoarece ea stabileşte cum se face realizarea.
Organizarea executării este momentul care reliefează imperativul ca executarea
deciziei administrative să constituie o obligaţie nu numai a executanţilor, ci şi a
conducătorilor - decidenţi.
Referindu-ne la conţinutul activităţii de executare a deciziei administrative şi
rearnintindu-ne că procesul de organizare, de cele mai multe ori, se desfăşoară simultan cu
procesul executării, nu putem fi de acord în totalitate cu părerea că aportul intelectual al
funcţionarilor administraţiei este dintre cele mai reduse, din cel puţin două motive, şi
anume:
- împletirea organizării executării cu executarea propriu-zisă este specifică
pentru activitatea majorităţii funcţionarilor din administraţia publică. Aceasta fiind
realitatea, trebuie acceptată ideea necesităţii unui aport intelectual remarcabil al acestor
funcţionari în executarea deciziilor administrative;
- revoluţia tehnico-ştiinţifică, progresul general contemporan, au determinat
amplificarea, multiplicarea şi diversificarea proceselor de execuţie în general şi, implicit, a
celor din domeniul administraţiei publice. Acest lucru presupune un aport intelectual intens
al agentului chemat să execute decizia administrativă, cu atât mai mult cu cât realitatea
confirmă faptul că efortul uman într-o execuţie creatoare este cel puţin la fel de mare ca cel
ce are loc în procesul conducerii.
O altă teză necesar a fi discutată, este aceea că "în executarea deciziilor
administrative un rol tot mai important îl are aparatul "profesionist", participarea directă a
colectivităţii în această fază fiind limitată25. Realitatea şi experienţa unor ţări avansate în
planul democraţiei statale confirmă, totuşi, că necesitatea specializării unor participanţi la
executarea deciziei administrative nu înlătură dezvoltarea şi diversificarea formelor
participative a tuturor cetăţenilor la realizarea deciziilor administrative. Ambele tendinţe,
considerăm a fi laturi ale aceluiaşi proces dialectic de perfecţionare a activităţii
administraţiei publice.
Paralel cu realizarea prin diferite forme (pregătire, formare, specializare,
perfecţionare) a unui spor de calificare a funcţionarilor administraţiei publice, se doreşte şi
se obţine o participare din ce în ce mai mare a cetăţenilor la concretizarea deciziilor
administrative.
25 Bezeney Sandor, Administraţia de stat şi revoluţia ştiinţifico-tehnică. în "Ştiinţa administraţiei. Progrese, direcţii, tendinţe", Centrul de Informare şi Documentare în Ştiinţe Sociale şi Politice, Bucureşti, 1973, pag. 49
35
Fără a intra în amănunte, trebuie să arătăm că executarea deciziei administrative
este determinată de o serie de factori de influenţă, printre care:
- capacitatea administraţiei de a mobiliza forţa de muncă şi mijloacele
materiale necesare;
capacitatea administraţiei de a asigura o bună organizare, înţelegând prin
aceasta stabilirea ştiinţifică a începerii acţiunii; fixarea unor ritmuri raţionale; stabilirea
exactă a metodologiei de coordonare şi control;
- capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă;
motivarea acestuia în vederea unei execuţii de calitate.
Toţi aceşti factori de influenţă se concretizează în acte şi fapte administrative,
subliniind din nou importanţa deosebită a administraţiei publice, gradul ei de autonomie
absolut necesar aplicării creatoare a deciziilor pe care le are de realizat.
Capitolul III
Îmbunătăţirea procesului decizional în administraţia publică
1. Cerinţe asupra deciziilor
Pentru ca deciziile de management să fie eficiente, conducerea unităţilor trebuie
să aibă în vedere ca deciziile să răspundă la o serie de cerinţe. Cele mai importante sunt
următoarele:
1) Decizia trebuie să fie fundamentata ştiinţific, respectiv trebuie
luata în concordanta cu cerinţele legilor economice obiective. Managerii sau decidenţii
trebuie să fie buni cunoscători ai teoriei economice generale, ca şi teoriei şi practicii
ştiinţifice. Sarcina conducătorului este aceea de a fi eficient, presupunând existenta unor
36
temeinice cunoştinţe de specialitate, îmbinarea cu cunoştinţe din domeniul ştiinţei
conducerii, înlăturarea subiectivismului, improvizaţiei, rutinei şi întâmplării. Inteligenta,
imaginaţia şi cunoştinţele sunt resurse esenţiale, dar numai eficienta le transforma în
rezultate. Prin ele insele, acestea stabilesc doar limite a ceea ce se poate atinge.
Elaborarea unor decizii corecte nu este posibila decât în condiţiile în care
decidentul dispune de suficiente informaţii cu privire la problemele sau fenomenul în
studiu.
2) Decizia trebuie luata de acel organism sau acea persoana de conducere care
are drepturi legale şi atribuţii în acest sens. Fiecare lucrător intelectual poate fi un factor de
decizie dacă prin poziţia şi cunoştinţele lui, este răspunzător de o contribuţie care afectează
material capacitatea firmei agricole de a activa şi de a obţine rezultate. El trebuie sa-si
asume responsabilitatea pentru contribuţia sa. Prin cunoştinţele lui, el poate fi considerat ca
fiind mai bine dotat decât oricare altul pentru luarea deciziei corecte . El poate fi
suprasolicitat, poate fi retrogradat sau concediat, dar atât timp cât deţine funcţia, toate
scopurile şi standardele sunt atribuţiile lui. Calitatea de factor de decizie a operatorului nu
depinde de faptul ca el conduce oamenii sau nu. Intr-o ferma specialistul în prospectarea
pieţei poate avea un personal de doua sute de oameni, în timp ce omologul sau de la cel mai
apropiat concurent este sigur, având doar un secretar. Aceasta nu înseamnă ca trebuie să fie
mare diferenţa în contribuţia aşteptată de la cei doi. Bineînţeles ca cei doua sute de oameni
pot munci mai mult decât unul singur, dar asta nu înseamnă şi ca ei produc şi contribuie
mai mult. Folosirea unui număr mare de oameni la prospectarea pieţei poate îmbogăţi
rezultatele cu acea creştere de perspicacitate, imaginaţie şi calitate care da firmei agricole
potenţialul de evoluţie rapida şi succes. Munca intelectuala nu se defineşte prin cantitate şi
nici prin cost, ci prin rezultatele sale.
3) Decizia trebuie să fie precisă, să nu permită interpretări diferite, şi ca atare să
nu fie contradictorie. Coordonarea deciziilor sau integrarea lor în ansamblul deciziilor
adoptate trebuie să se efectueze atât pe orizontala cat şi pe verticala. Pe orizontala cu
deciziile luate de organele de conducere de la acelaşi nivel, iar pe verticala corelarea cu
decizii luate la nivelurile superioare. Sunt situaţii când decidentul uita să coreleze deciziile
luate de el cu lanţul de decizii luate anterior, sau cu alte decizii luate în acelaşi timp, pe alte
probleme, ceea ce duce la confuzii şi acţiuni contadictorii care au efecte deosebit de
negative asupra activităţii desfăşurate.
4) Decizia trebuie luata la timp. Factorii de decizie eficienţi ştiu ca timpul este
factorul care impune limite oricărei activităţi. Luarea deciziilor în momentul oportun duce
37
la punerea în valoare a tuturor posibilităţilor economice ale unităţii, a iniţiativele oamenilor,
a rezolvării la timp a problemelor ce intervin.
5) Formularea deciziilor trebuie să se facă în mod corespunzător. Aceasta cerinţa rezulta
din faptul ca deciziile se adresează diferitelor categorii socio-profesionale, şi nu trebuie, şă creeze
confuzii, interpretări eronate, etc.
În funcţie de luarea deciziilor, conducerea în ansamblu poate fi ordonată în trei faze:
1) faza predecizională;
2) faza decizională;
3) faza postdecizională.
2. Îmbunătăţirea procesului decizional
O primă modalitate de îmbunătăţire a procesului decizional este reprezentată de
o mai strânsă colaborare între diferitele compartimente/persoane din cadrul unor instituţii,
între instituţii sau autorităţi, în acelaşi domeniu sau în domenii diferite ale administraţiei
publice pentru că deşi sunt semnate de unul sau mai mulţi manageri publici, deciziile de
management sunt, de regulă, rezultatul activităţii mai multor persoane, fiecare având un rol
bine determinat în procesul de culegere a informaţiilor, de analiză şi de fundamentare a
variantelor decizionale, de alegere şi adoptare a deciziei, dar şi de implementare a acesteia.
Participarea mai multor persoane la procesul decizional constituie un factor de
garanţie a viabilităţii manageriale a deciziei, simplificând în mod considerabil procesul de
aplicare şi de urmărire a aplicării unei decizii de calitate.
În anumite împrejurări, necesitatea soluţionării urgente a unor probleme poate
impune adoptarea deciziei de către o singură persoană, fără consultări. Asemenea situaţii ar
trebui să aibă însă un caracter de excepţie, întrucât prin conţinutul ei decizia este un rezultat
al colaborării mai multor persoane.
Întrucât de voinţa şi de capacitatea decizională a conducătorilor instituţiilor
depinde calitatea deciziilor adoptate, trebuie ca persoanele cu drept de decizie să posede o
logică desăvârşită, un puternic spirit de discernământ şi responsabilitate, o deplină şi exactă
cunoaştere a realităţii sociale, a cerinţelor actuale şi de perspectivă.
Toate aceste calităţi trebuie să fie completate cu temeinice cunoştinţe în
domeniile în care intervin deciziile de management public şi administrative. De aceea, din
38
colectivele care adoptă deciziile administrative şi de management public la acest nivel este
bine să facă parte şi specialişti, deoarece fără o pregătire de specialitate, cel puţin a unora
dintre factorii de decizie, nu este exclusă posibilitatea ca deciziile adoptate să nu poată oferi
cea mai adecvată rezolvare a problemei în cauză sau cel mai potrivit act normativ necesar
completării cadrului legislativ existent şi funcţionării sistemului.
Persoanele cu drept de decizie, şi deţinătoare ale unor funcţii publice la nivelul
mediu al administraţiei, cât şi cele fără drept de decizie trebuie să aibă, de asemenea,
cunoştinţe corespunzătoare de specialitate şi o bună pregătire profesională, o temeinică şi
exactă imagine asupra realităţilor sociale, a necesităţilor ce urmează a fi satisfăcute, precum
şi a posibilităţilor materiale de satisfacere a acestora. Totodată se recomandă a avea mult
realism şi un dezvoltat spirit de discernământ, obiectivitate şi corectitudine în alegerea
modalităţilor de rezolvare a problemelor publice.
Îmbunătăţirea procesului de luare a deciziei la nivel politico-administrativ poate
avea loc şi prin creşterea capacităţii celor aflaţi la interfaţa între nivelul administrativ şi cel
politic, aşadar a celor care se ocupă de fundamentarea deciziilor, prin îmbunătăţirea
pregătirii acestora în domenii precum colectarea datelor, metode de cercetare şi analiză,
redactarea de politici publice şi capacitatea de a transpune politicile publice în acte
normative.
Într-o bună măsură calitatea procesului decizional depinde de calitatea
activităţilor desfăşurate de persoanele cu funcţii publice de pe nivelurile medii şi superioare
ale aparatului administrativ, dar şi de calitatea pregătirii tuturor funcţionarilor publici
antrenaţi în documentare, analiză, elaborarea variantelor decizionale şi/sau pentru
fundamentarea deciziilor de management public sau a acelor administrative.
3. Implicarea cetăţenilor în deciziile privind politicile publice
Consider că o altă modalitate de îmbunătăţire a procesul decizional în
administraţia publică este participarea cetăţenească. Eficienţa unei decizii de management
public, dar şi a celor administrative depinde, în primul rând, de cunoaşterea cât mai
completă şi mai exactă a cerinţelor sociale, a nevoilor populaţiei, a interesului public
general.
39
În vederea realizării obiectivului fundamental al mangementului public, se
impune ca, la adoptarea deciziilor să participe şi cetăţenii. Cetăţenii pot participa chiar la
adoptarea deciziilor, atât prin prezenţa lor în structurile de conducere colective ale
adminstraţiei de stat, cât şi prin sugestiile şi propunerile pe care le înaintează instituţiilor şi
autorităţilor administrative în vederea adoptării unor decizii sau pentru îmbunătăţirea celor
în curs de adoptare sau executate deja.
Participarea cetăţenilor la adoptarea deciziilor, fie în mod individual, fie într-un
cadru instituţionalizat, organizat, constituie o dovadă reală a dezvoltării continue a unui stat
democratic, orientat spre cunoaşterea şi rezolvarea problemelor de stat şi sociale, politice şi
economice ale societăţii.26 În acest proces sunt atrase şi organizaţiile nestatale,
neguvernamentale. În general, în România rolul lor se reduce la implicarea în rezolvarea
unor probleme sociale prin furnizarea unor servicii publice sub forma asistenţei sociale,
consultanţei de specialitate, etc.
Însă implicarea cetăţenilor nu este un lucru uşor de realizat. Furnizarea de
informaţii cetăţenilor şi ascultarea ideilor acestora necesită timp şi resurse. Schimbul de
idei nu înseamnă că totul va merge bine în mod automat. Dar numai în aşa fel poate fi
consolidat un parteneriat viabil între comunitate şi autoritatea locală şi eficientizat procesul
decizional.
Participarea cetăţenească conferă mai multe avantaje dezvoltării comunitare,
cele mai importante fiind următoarele: promovarea democraţiei, promovarea unei guvernări
transparente şi integrate şi promovarea educaţiei sociale.
Pentru sporirea nivelului de participare a populaţiei la procesul decizional se
impun următoarele măsuri27:
− asigurarea unei conlucrări mai bune între administraţia publică locală şi
populaţie, inclusiv prin sporirea atenţiei autorităţilor publice faţă de iniţiativele cetăţenilor;
− elaborarea şi aplicarea unui regulament care ar stabili modul de examinare şi
implementare a propunerilor făcute de populaţie, ar asigura monitorizarea realizării acestor
propuneri şi informarea publicului despre rezultatele acestui proces;
− familiarizarea publicului cu tehnicile/formele de participare la procesul
decizional prin intermediul trainingurilor şi seminarelor despre aspectele democraţiei
participative organizate de comun cu ONG specializate;
26Transparency International, Participarea societăţii civile la procesul decizional de nivel local27
40
− diversificarea formelor de implicare a cetăţenilor la procesul decizional, prin
utilizarea largă a fişelor de participare a cetăţenilor;
− testarea opiniei publice referitor la posibilităţile de soluţionare a problemelor
locale, identificarea direcţiilor prioritare şi modului de realizare a acestora;
− crearea în localităţi a grupurilor de iniţiativă, formate din lideri de opinie,
persoane notorii (oameni de afaceri, profesori, etc) în vederea organizării şi atragerii
populaţiei în activităţi comunitare;
− monitorizarea activităţilor comunitare din partea grupurilor de iniţiativă şi a
populaţiei, informarea populaţiei privind rezultatele acestui proces,
4. Informatizarea procesului decizional
Pentru îmbunătăţirea procesului decizional este necesară informatizarea
acestuia. Larga proliferare a informaticii, revoluţia informaţională actuală îşi propun o
puternică amprentă şi asupra proceselor decizionale. S-a conturat deja, în special în ţările
dezvoltate, o informatizare a proceselor decizionale, ce constă în utilizarea pe scară largă a
computerelor în toate fazele acestora, apelând la programe specializate de natură să
amplifice substanţial viteza şi eficacitatea decizională.
Informatizarea decizională este probabil tendinţa cea mai vizibilă, managerii
profesionişti actuali având pe biroul lor un computer pe care-l utilizează cotidian pentru a
obţine informaţiile necesare fundamentării anumitor decizii, pentru a contura şi compara
variante decizionale, ca şi în controlul şi evaluarea deciziilor precendente.
Principalele variabile care determină informatizarea decizională sunt:
- posedarea de către managerii publici a cunoştinţelor şi abilităţilor necesare
utilizării eficace a computerelor;
- dotarea cvasitotalităţii instituţiilor publice cu calculatoare performante;
- posedarea de către instituţiile publice de bănci de informaţii cuprinzătoare
al căror conţinut este indispensabil luării deciziilor şi evaluării efectelor implementării lor;
- realizarea de numeroase programe informatice de uz general sau profilate
decizional, deosebit de utile managerilor publici în conceperea şi aplicarea deciziilor;
- constituirea şi utilizarea de sisteme informaţionale gigant, de magistrale
informaţionale care oferă rapid şi ieftin informaţii de care managerii publici au absolută
nevoie în procese decizionale.
41
- conturarea treptată în cadrul instituţiilor publice a unei culturi
organizaţionale, cu o pronunţată dimensiune informatică, ce influenţează pozitiv, pe
multiple căi, informatizarea deciziei;
- demonstrarea de către practică şi performanţele instituţiilor publice a
aportului major pe care informatizarea îl aduce în planul modernizării proceselor
decizionale.
Informatizarea decizională generează multiple avantaje specifice în cadrul
organizaţiei publice28:
- creşterea gradului de fundamentare, de raţionalitate a deciziilor, a utilizării
unui volum mult mai mare de informaţii prelucrate cu proceduri şi modele sofisticate;
- accelerarea adoptării deciziilor, oferind şanse superioare de încadrare în
perioada decizională optimă;
- facilitatea şi creşterea preciziei în evaluări de către managerii publici a
efectelor deciziilor;
- degrevarea parţială a manageriilor publici de efectuare a unor sarcini de
rutină referitoare în special la culegerea, prelucrarea şi verificarea informaţiilor, ceea ce le
crează posibilitatea concentrării asupra componentelor majore ale activităţii lor.
Capitolul IV
Studiu de caz
Eficientizarea procesului decizional în cadrul Primăriei Iaşi
1. Prezentarea instituţiei publice
Primăria Municipiului Iaşi este o instituţie publică cu activitate permanentă,
care execută hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele
curente ale colectivităţilor locale.
Atribuţiile Primăriei Municipiului Iaşi se concretizează în activităţi executive cu
caracter de dispoziţie şi activităţi cu caracter de prestaţie29.
28 Ovidiu Nicolescu (coordonator), Sistemul decizional al organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 148.29 Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Primăriei Municipiului Iaşi
42
Prin activităţi executive cu caracter de dispoziţie se realizează procesul de
organizare şi executare a legilor, hotărârilor Consiliului Local şi oricăror acte normative,
stabilindu-se conduita concretă pe care trebuie să o urmeze diferite persoane fizice şi
juridice din municipiul Iaşi. Actele juridice emise în exercitarea acestor activităţi sunt
dispoziţiile, avizele, acordurile şi autorizaţiile.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează din oficiu sau la
cererea cetăţenilor şi a persoanelor juridice din municipiu, urmărind în principal:
asigurarea calităţii vieţii în cadrul colectivităţilor locale (salubritate,