1 MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS SISTEMUL JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE (Ciclul I) AUTOR: Inna Pascalu mg. în drept, lector. univ.; . Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013 , proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013 , proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013 , proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
72
Embed
NOTE DE CURS SISTEMUL JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE (Ciclul I) · Dreptul internaţional contemporan/DIC guvernează relaţiile dintre state şi este format din: dreptul cutumiar
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
SISTEMUL JURISDICŢIEI INTERNAŢIONALE
(Ciclul I)
AUTOR:
Inna Pascalu
mg. în drept, lector. univ.;
.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
2
Cuprins
1. Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public
2. Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public
3. Elemente de comparaţie din perspectiva constituirii între arbitraj şi
reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, ca mijloace
jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
4. Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul de forum shopping
în sistemul jurisdicţiilor internaţionale
5. Delimitări de competenţe între principalele instanţe arbitrale şi
jurisdicţionale internaţionale
6. Principiile dreptului procesual în sistemul jurisdicţiilor internaţionale
7. Procedura în faţa principalelor instanţe arbitrale şi jurisdicţionale
internaţionale
8. Concluzii şi propuneri de lege ferenda referitoare la realităţile şi
perspectivele privind jurisdicţia internaţională
3
Tema: Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public
Obiective de referinţă
să explice perspectiva instanţelor internaţionale;
să identifice specificul între jurisdicţiile internaţionale publice şi private;
să dea o clasificare a instanţelor internaţionale.
Repere de conţinut:
1. Istoria şi teoria dreptului internaţional public din perspectiva instanţelor internaţionale
2. Distincţia între jurisdicţiile internaţionale publice şi jurisdicţiile internaţionale private
3. Caracteristicile şi clasificarea instanţelor internaţionale
1.
Dreptul internaţional contemporan/DIC guvernează relaţiile dintre state şi este format din:
dreptul cutumiar – principii care decurg din practica statelor. Acesta guvernează cooperarea
dintre acestea în toate timpurile;
dreptul tratatelor – obligaţii pe care statele au acceptat să le respecte prin ratificarea unor
tratate.
DIC conţine şi reguli referitoare la conflictul armat. Prin urmare, Dreptul Internaţional
Umanitar este o ramură a DIC. Cele mai multe dintre prevederile DIU se bazează pe moralitate şi
conştiinţă.
Din perspectivă istorică, normele DIU au fost create pentru a reglementa raporturile dintre
statele beligerante, mai întâi sub forma cutumelor şi apoi prin încheierea unor înţelegeri/tratate
bilaterale sau multilaterale.
Ca parte a DIC, DIU are atât caracteristici comune cu acesta, cât şi unele trăsături specifice.
Asemănări:
DIU se creează prin acordul de voinţă al statelor şi este prin urmare un drept consensual;
statele sunt atât creatoare cât şi destinatare al DIU şi trebuie prin urmare să-l aplice şi să-l
respecte.
Între cele două domenii există şi deosebiri, astfel:
principial, DIC se aplică pe timp de pace, guvernând relaţiile dintre state, iar DIU guvernează
raporturile din perioada conflictului armat, „durante bello”, adică din momentul instituirii stării
de război până la revenirea stării de pace;
DIC interzice, la modul general, războiul în timp ce DIU îl presupune;
DIC se aplică, în general, prin bună credinţă pe baza principiului „pacta sunt servanda”, iar
DIU aplicându-se în împrejurări dramatice de existenţă a statului, presupune condiţii de aplicare
4
mult mai severe;
aplicarea sancţiunilor se face diferit: violarea normelor DIU este sancţionată la nivel
internaţional sau naţional în raport cu gravitatea, amploarea şi nivelul la care sunt săvârşite în
timp ce infracţiunile de DIC sunt sancţionate doar de instanţe internaţionale.
Statele se angajează de la început „să respecte” şi „să facă să fie respectate” şi de către alţii
„în toate împrejurările” convenţiile umanitare.
Deşi formează sisteme juridice diferite, practica internaţională a demonstrat că între DIU şi
drepturile omului/DO există strânse legături, ambele având în centrul atenţiei protecţia vieţii
şi demnităţii fiinţei umane.
Câmpul de acţiune al celor două domenii este prezentat în figura de mai jos.
Evoluţia vieţii internaţionale a determinat importante schimbări în ceea ce priveşte
abordarea unor probleme specifice DIU şi DO.
a) Este cunoscut faptul că, în prezent, recurgerea la forţă pentru reglementarea relaţiilor
dintre state este un mijloc ilegal. DIU s-a fundamentat într-o perioadă când această practică era
admisă. În această situaţie, DIU este perceput acum mai puţin ca „un cod al onoarei” pentru
combatanţi şi mai mult ca un mijloc de cruţare şi protejare a necombatanţilor faţă de ororile
războiului.
b) Din perspectiva DO, al cărui obiectiv principal îl reprezintă respectarea vieţii persoanei
şi a condiţiilor sale de existenţă, recurgerea la forţă reprezintă o violare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului. În acest sens, DIU se dovedeşte a fi un mecanism eficient
de protecţie în caz de conflict, care trebuie dezvoltat având în vedere că interzicerea folosirii
forţei nu a dus la dispariţia confruntărilor armate.
DOMENIUL DE APLICARE
AL DREPTURILOR OMULUI
(în sens larg)
TULBURĂ
RI
INTERNE
TENSIU
NI
INTERN
E
CONFLICTE
ARMATE
INTERNAŢIONAL
E
CONFLICTE
ARMATE
NEINTERNAŢIONAL
E
DREPTUL
INTERNAŢIO
NAL
UMANITAR DREPTU
RILE
OMULUI
(nucleul
dur)
DREPTURILE
OMULUI
5
O problemă importantă se referă la aplicabilitatea în timp a prevederilor DO.
Sunt ele valabile şi în caz de conflict? Răspunsul simplu este că acestea sunt aplicabile şi
în această perioadă. Dificultatea aplicării este determinată însă de faptul că majoritatea tratatelor
referitoare la DO, permit părţilor să deroge pe timp de conflict armat de la multe prevederi, cu
excepţia „nucleului dur” care se referă la: dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi tratamentului
inuman, interzicerea sclaviei etc.
Deosebiri între DIU şi DO:
a) cu privire la formularea prevederilor: DIU se prezintă mai mult ca o serie de obligaţii
pe care trebuie să le respecte combatanţii, în timp ce DO sunt formulate ca o serie de
drepturi de care beneficiază orice persoană;
b) cu privire la condiţiile de aplicare: DIU este o ramură specială şi excepţională a DIC
care se aplică în situaţii de conflict armat când exercitarea DO se restrânge, în timp ce
legislaţia DO reprezintă principii mai generale care urmăresc să asigure şi să
garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale în toate împrejurările;
c) cu privire la izvoare: promotorul dezvoltării şi codificării DIU este Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii, iar pentru DO sunt instrumentele juridice elaborate în
principal sub auspiciile ONU şi ale Consiliului Europei;
d) cu privire la domeniul vizat: DIU reglementează îndeosebi relaţiile dintre state şi
cetăţenii inamici, iar legislaţia drepturilor omului, pe cele dintre stat şi proprii
cetăţeni.
Asemănări între DIU şi DO:
a) au origine istorică şi filozofică comună. Aspectul este concretizat de scopul
instrumentelor care au stat la baza apariţiei celor două domenii şi care constă în
protecţia fiinţei umane. DIU are ca fundament „Convenţia de la Geneva din 1864”,
care vizează protecţia persoanei faţă de pericolele din exterior, iar DO au la bază
„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului/DUDO din 10 decembrie 1948” care
îşi propune apărarea omului contra arbitrariului autorităţilor;
b) sunt strâns legate de persoana umană: Atât DIU cât şi DO se inspiră din sentimentul
de umanitate, astfel încât, prin ansamblul reglementărilor urmăresc să protejeze viaţa
şi libertatea fiinţelor umane;
c) unele drepturi, în mod special „nucleul dur” al drepturilor omului, trebuie garantate
şi respectate în toate timpurile – pace sau război;
d) ambele se bazează pe premisa că protecţia trebuie acordată persoanelor fără nici o
discriminare.
Cele mai importante prevederi ale DIU contribuie la materializarea drepturilor prevăzute
în sistemul DO. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:
a) pericolul pe care îl reprezintă conflictul armat pentru viaţă a determinat ca o mare
parte a DIU să fie dedicată protecţiei vieţii. Acest aspect are un efect direct asupra
„dreptului la viaţă”. Restricţiile DIU referitoare la pedeapsa cu moartea, cum ar fi: 6
luni de la sentinţă, interzicerea aplicării la persoane sub 18 ani, femei gravide, femei
cu copii mici, interzicerea aplicării de către o Parte ocupantă într-un stat care a
abolit-o, se înscriu pe această linie;
b) alte prevederi specifice DIU care se regăsesc şi în domeniul DO în zona „drepturilor
economice şi sociale”.
Astfel de menţiuni sunt prezente în toate tratatele de drept internaţional umanitar. Spre
exemplu Protocolul I adiţional „interzice înfometarea civililor ca metodă de război şi
distrugerea mijloacelor de supravieţuire”, precum şi sporirea şansei supravieţuirii prin
6
declararea zonelor cu protecţie specială, fără obiective militare, care nu vor putea fi atacate.
Totodată Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale stipulează şi alte obligaţii relevante
pentru cele două domenii cum ar fi: strângerea răniţilor şi acordarea ajutorului medical necesar;
tratament uman victimelor de război ceea ce presupune interzicerea torturii, tratamentelor şi
pedepselor crude; prevederea că persoanele capturate nu devin proprietatea persoanei care i-a
capturat interzice practic sclavia; protecţia copiilor şi familiei; respectarea religiei sunt doar
câteva din aspectele comune celor două domenii.
Tendinţa actuală, ca urmare a creării unor mecanisme mixte de protecţie care să acopere
toate situaţiile de pericol pentru persoana umană, este aceea de convergenţă.
DO au caracter de universalitate şi, pe cale de consecinţă, trebuie garantate şi respectate
în toate împrejurările: pe timp de pace, în timp de conflict armat internaţional sau
neinternaţional, de tensiuni şi tulburări interne precum şi pe timpul diferitelor misiuni
internaţionale desfăşurate sub egida unor organisme internaţionale, regionale sau în cadrul unor
alianţe şi coaliţii militare.
2.
Adoptarea unor legi şi măsuri la nivel naţional reprezintă garanţia aplicării prevederilor
tratatelor şi îndeplinirea obligaţiilor asumate de către state prin adoptarea lor
Comunitatea internaţională a mandatat CICR să acţioneze pentru a determina statele să
aplice la nivel naţional răspunderile ce le revin. În acest sens, solicită periodic statelor părţi la
Convenţiile de la Geneva, informaţii cu privire la măsurile pe care le-au luat sau intenţionează să
le ia pentru aplicarea prevederilor DIU în domenii cum ar fi: reprimarea „încălcărilor grave”,
protecţia emblemelor de Cruce Roşie, Semilună Roşie sau Cristalul Roşu, difuzarea DIU,
protecţia populaţiei civile, a personalului şi unităţilor medicale, sistemul de pregătire în forţele
armate pentru respectarea DIU, pregătirea consilierilor juridici din forţele armate etc.
Pentru a sprijini statele în difuzarea DIU, CICR a înfiinţat o structură specializată, numită
Serviciul consultativ în drept internaţional umanitar/Advisory Service on International
Humanitarian Law, care coordonează activitatea delegaţilor regionali ai Societăţilor Naţionale de
Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi a Federaţiei. Procesul cuprinde seminarii, cursuri şi expuneri la
nivel naţional sau regional pentru soldaţi, cadre militare, politicieni, cercuri academice etc.,
elaborarea de materiale adaptate diferitelor culturi etc.
3.
Tribunalele naţionale au competenţa să sancţioneze crimele de război. De aceea este
importantă adoptarea unei legislaţii naţionale în măsură să reprime violările dreptului
internaţional umanitar.
Crearea Curţii Penale Internaţionale nu schimbă situaţia. Curtea are competenţă doar dacă
statul nu doreşte sau nu poate judeca pe cei acuzaţi de crime de război.
7
Tratatele de drept internaţional umanitar nu stabilesc pedepse şi nici sub ce jurisdicţie să
fie judecaţi vinovaţii, dar ele cer expres statelor să adopte legi care să reprime violările
prevederilor acestora.
Statele sunt obligate să cerceteze pe cei acuzaţi de crime de război şi să-i aducă în faţa
justiţiei proprii sau să-i predea spre judecare altui stat.
În general, legile penale ale unui stat se aplică doar pentru actele comise pe teritoriul său
de proprii cetăţeni. În domeniul DIU conform principiului „jurisdicţiei universale” se cere
statelor să caute şi să pedepsească orice persoană care a comis „infracţiuni grave” indiferent de
naţionalitate sau locul faptei.
Obligaţia de a promova şi a asigura cunoaşterea tratatelor de drept internaţional
umanitar este consacrată în multe din articolele acestora şi reprezintă una din responsabilităţile
esenţiale ale unui stat încă din timp de pace.
Ca stat semnatar al tratatelor de drept internaţional umanitar, precum şi ca urmare a
integrării în structurile europene şi euroatlantice, are obligaţia de a acţiona pentru cunoaşterea şi
aplicarea lor.
Pentru ca valorile apărate de Constituţie să primească o ocrotire corespunzătoare
importanţei şi semnificaţiei lor, s-a impus reevaluarea, modificarea şi completarea cadrului
legislativ, cu prevederi care să asigure protecţia şi promovarea principiilor şi normelor dreptului
umanitar.
Începând cu legea fundamentală a ţării, continuându-se apoi cu legislaţia specifică
diferitelor ministere şi instituţii cu răspunderi în domeniu, s-a urmărit materializarea spiritului
prevederilor convenţiilor internaţionale la care este sau a devenit parte în ultimii ani. Această
preocupare este un proces de durată, dar este incontestabil faptul că în anii de după 1989 s-au
făcut paşi importanţi pe acest drum. Toate acestea s-au concretizat în conţinutul şi modalităţile
de exercitare a obligaţiilor ce revin instituţiilor şi chiar persoanelor fizice în domeniul dreptului
internaţional umanitar.
În contextul înnoirilor din societatea românească, dar şi convulsiilor sociale inerente
perioadei de tranziţie de la un regim totalitar la unul democratic, s-a pus problema, cu stringentă
acuitate, a unei cât mai largi difuzări a principiilor şi normelor esenţiale de drept umanitar într-un
timp cât mai scurt.
Prima condiţie era crearea unui cadru instituţional şi a unei structuri destinate gestionării
acestui domeniu. Demersul a fost facilitat, pe de o parte, de prezenţa unei reprezentanţe a CICR
la Bucureşti şi pe de altă parte de constituirea Asociaţiei de Drept Umanitar în aprilie 1990,
organizaţie neguvernamentală al cărei principal obiectiv îl reprezenta difuzarea largă a
instrumentelor juridice de drept umanitar în ţara noastră.
În urma ratificării Protocoalelor adiţionale la Convenţiile de la Geneva de către
autorităţile române, în mai 1990, necesitatea unei structuri specifice, la nivelul Ministerului
Apărării, cu atribuţii privind aplicarea dreptului internaţional umanitar, a devenit o realitate.
În acest sens a fost creat Biroul Juridic şi Drept Internaţional Umanitar în cadrul Statului
8
Major General. A devenit posibilă, astfel, lansarea unui program coerent de promovare a DIU,
atât prin cooperarea fructuoasă cu organisme internaţionale sau naţionale neguvernamentale cu
răspunderi în domeniu, cât şi prin măsuri de cooperare cu structurile guvernamentale implicate în
aplicarea răspunderilor asumate de statul român.
S-a acţionat apoi pentru crearea unui corp de specialişti proprii şi diferenţiat, pe categorii
de personal, eşaloane şi categorii de forţe armate. Astfel, pe lângă pregătirea comandanţilor în
vederea integrării normelor dreptului internaţional umanitar în procesul de instrucţie şi educaţie,
s-a avut în vedere şi aprofundarea normelor specifice acestui drept de către consilierii juridici
care încadrează diferitele structuri militare. S-a concretizat pe această cale obligaţia stipulată în
art. 82 al Protocolului Adiţional I din 1977, de a se asigura pregătirea şi încadrarea unităţilor
militare cu personal specializat în problematica DIU. Încă de la început s-au profilat, în
pregătirea specialiştilor necesari, două direcţii de acţiune. Una a fost destinată rezolvării
problemelor imediate de promovare şi difuzare a dreptului umanitar, iar a doua a vizat
implementarea pe termen lung a problematicii umanitare în sistemul militar, vectorul acestui ţel
reprezentându-l învăţământul militar.
Organizarea de cursuri şi simpozioane cu participare internă şi internaţională, numirea de
responsabili care să coordoneze activitatea de difuzare a DIU în unităţi, introducerea disciplinei
DIU în instituţiile de învăţământ şi a unor şedinţe de pregătire în procesul de instrucţie sunt alte
măsuri luate în acest sens.
În timp, baza legală a participării militarilor români la misiuni în afara graniţelor
naţionale a fost completată şi dezvoltată.
Legea nr. 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării,
Doctrina naţională de apărare şi doctrinele specifice diferitelor categorii de forţe armate, Legea
nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului
statului român, Ordinul ministrului apărării nr. 199 din 27.12.2005 privind instruirea
personalului din cadrul MAp care participă la misiuni în afara teritoriului naţional, pe funcţii de
stat major sau misiuni individuale, regulamentele şi instrucţiunile actuale sunt câteva din
principalele instrumente juridice care ilustrează acest proces.
Experienţa acumulată în special pe linia promovării şi difuzării dreptului umanitar, a fost
valorificată la nivel central prin înfiinţarea Centrului de Drept Internaţional Umanitar/CDIU în
subordinea Statului Major General.
Scopurile şi obiectivele CDIU constau în: cunoaşterea conţinutului tratatelor ce
reglementează modul de concepere, conducere şi desfăşurare a activităţilor militare; înţelegerea
şi conştientizarea răspunderilor ce revin diferitelor instituţii şi organisme guvernamentale şi
neguvernamentale atât la pace cât şi în situaţii de criză sau conflict armat, pentru cunoaşterea şi
aplicarea normelor DIU; cunoaşterea şi transmiterea măsurilor organizatorice impuse de DIU, la
nivel strategic şi mai jos, de protejare a diferitelor categorii de persoane şi bunuri; însuşirea
principiilor metodologice cu privire la pregătirea unor programe de instruire pentru diferite
niveluri ierarhice şi categorii de persoane; asigurarea unui fond de documentare în domeniul
9
dreptului umanitar.
Cooperarea internaţională cu instituţii cu răspunderi în domeniu, cu structurile altor
armate, cu instituţii similare a reprezentat o direcţie în care s-a acţionat pentru a se realiza un
schimb de experienţă şi armonizare a pregătirii armatei noastre cu cea a partenerilor de alianţe şi
coaliţii militare.
Diversitatea şi consistenţa acţiunilor de difuzare a dreptului internaţional umanitar, ca
urmare a susţinerii acordate de structurile superioare, s-au concretizat în comportamentul corect
demonstrat care au acţionat în cadrul unor forţe multinaţionale în teatrele de operaţii din întreaga
lume.
Referinţe bibliografice:
1. Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată la data de 29 iulie 1994, fiind publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994 şi a intrat în vigoare la data
de 27 august 1994.
2. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Român pentru Drepturile
Omului, 1996, etc.
3. Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de la Roma, 17 iulie 1998
4. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , 1953
5. Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţiarilor de la Roma, 17 iulie 1998
Tema: Sistemul jurisdicţiilor internaţionale în dreptul internaţional public
Obiective de referinţă
să definească conceptul de diferend;
să determine noţiunea de situaţie şi diferend
să aprecieze corelaţia între diferendele juridice şi politice
Repere de conţinut:
1. Conceptul de diferend şi justiţiabilitatea acestuia
2. Distincţia între situaţie şi diferend în dreptul internaţional public
3. Diferende juridice şi diferende politice
1.
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept
internaţional au cunoscut o lunga evoluţi istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc
10
aspecte juridice, de morala şi de politica internaţionala. Primele încercări de reglementare a
soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul
Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea
pentru statele membre obligaţia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice
diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. Soluţionarea
diferendelor internaţionale pe cale paşnica constituie un principiu al dreptului internaţional
public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă condamnarea
războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale, Pactul
consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin
mijloace paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificata nici o procedura de
constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta O.N.U ( 1945 ) consacra
principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie
internaţionala a statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public. La nivel
regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia europeana pentru soluţionarea paşnica
a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de
diferend cuprinde contestaţiile, litigiile,divergentele sau conflictele dintre doua subiecte de
drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natura juridică sau politică.
Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţiide drept între state şi care au ca
obiect interpretarea unui tratat, o problemade drept internaţional, existenţa unui fapt care,
daca ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea
naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale parţilor nu pot fi
formulate juridic. O regula importanta a dreptului internaţional contemporan este regula
caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statel îşi aleg în mod liber şi pe
baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend
apărut între ele.
2.
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în doua categorii: mijloacepolitico-
diplomatice şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o constituie mijloacele paşnice
bazate pe constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional- diplomatice şi politice - sunt
reglementate prin convenţii internaţionale universal sau regionale. În general, soluţiile
adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare fata
de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.
Din mijloace politico-diplomatice categorie fac parte: negocierea, bunele oficii, medierea,
ancheta internaţionala şi concilierea internaţionala. a) Negocierile directe sunt mijlocul
diplomatic cel mai important de soluţionare adiferendelor internaţionale. Reprezintă un
demers necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele diplomatice
directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace de soluţionare pentru că acestea se află
11
la îndemâna fiecărui stat, sunt cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una
cu alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct
de vedere procedural. Ele se pot desfăşura prin contacte şi tratative între reprezentanţii
părţilor ca şi prin schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între
statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele afacerilor externe ale statelor,
de către şefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul
organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalţi funcţionari ai acestora
(secretari generali, directori sau preşedinţi). Unul din avantajele negocierilor este acela că ele
se pot relua la nivele diferite de reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii
de egalitate în discuţii. Durata negocierilor variază în funcţie de împrejurările concrete ele
pot dura câteva zile sau mai mulţi ani. În cazul când negocierile nu vor da rezultate
părţile pot recurge la arbitraj.
b) Bunele oficiireprezintă demersul întreprins pe lângă statele-parţi la un litigiu, de către
un terţ– stat sau organizaţie internaţională – din proprie iniţiativa sau la cererea parţilor, cu
scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice.
Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau
soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în
momentul începerii negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa la
negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci
doar facilitează începerea tratativelor. Pentru a se angaja în activitatea debune oficii terţul
are nevoie de acceptarea părţilor. c)Mediereapresupune, de asemenea, intervenţia unui terţ,
care poate fi un stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta
data, participa la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona
conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Din
punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează prin deplina sa
adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend şi prin absenţa unor forme sau
etape care trebuie parcurse. În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu
negocierile directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul
intervenţiei unui mediator. Părţile la un diferend sunt libere să refuze soluţia propusă de
mediator. d)Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor internaţionale
generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa
constituie o comisie internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se
precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de alcătuire al acesteia si
întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii
parţilor în diferend. Deliberările Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu uşile închise
si rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la
stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti. e) Concilierea
internaţională consta din examinarea unui diferend de către un organ permanent sau
instituit ad-hoc după apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre
12
părţile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia internaţionala de conciliere
cercetează nu numai faptele care au generatdiferendul respectiv, dar face şi recomandări
asupra modului de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu
sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a
diferendelor: Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de
către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru
prima oara în Convenţia de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor
internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu buna- credinţa hotărârii arbitrale.
Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile diferendului şi sunt limitate la
cauza în care au fost pronunţate. Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata
de acordul părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace următoarele forme:
a. Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care părţile consimt să supună
diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-
un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.
b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) inclusă într-un
tratat încheiat de părţi prin care acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele
unei instanţe arbitrale. În competenţa unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor
de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public.
Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale,pe baza compromisului arbitral şi a altor
tratate în legătura cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În soluţionarea
cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul părţilor. Sentinţa pronunţata
este motivată, are character obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de
recurs: Recursul în interpretare, daca între părţile diferendului a apărut un dezacord asupra
sensului hotărârii; Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârşit o eroare de drept sau de
fapt sau a manifestat exces de putere; Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou,
cu caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării sentinţei. C.I.J. a fost
instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai organul judiciar al organizaţiei, ci şi
al întregii comunitaţi internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale
Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor. Membrii O.N.U. sunt,
din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul
Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului
de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al
comunitaţii internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în
condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi
este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor –părţi la litigiul cu care a fost
sesizată. Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc şi camere. Curtea
are ca membrii permanenţi 15 judecători, care funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi
de către Consiliul de Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistraţi permanenţi
13
reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt
reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea
altor funcţii judiciare într-o cauză anterioară. Magistraţii Curţii beneficiază de privilegiile şi
imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de câtre
un stat pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15
judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său Mandatul lor este limitat la cauza
pentru care au fost desemnaţi. Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi
judecători, numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în
cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanţă. Competenţa Curţii poate
fi analizată sub două aspecte: al subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa–
competenţa personală– şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială. a) Conform
Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele supuse Curţii. Interesele persoanelor
fizice şi juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.
Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu, dar pot sa fie
autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere
informaţii în legătură cu problemele puse în discuţie. b) În Statutul Curţii se prevăd două
categorii de cauze care intră în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun
părţile, precumşi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în
tratateleşi convenţiile în vigoare. Curtea poate să examineze doar diferende de ordin
juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept
internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligaţii
internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de câtre statele
părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior
producerii lui. a) Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate faceprintr-o declaraţie
unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U.şi cuprinde
obligaţia asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar
produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicţiei
Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a
diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul
unui tratat încheiat între state. b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui
diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părţile
stabilesc obiectul diferendului supus Curţii. C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul
internaţional în vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul
judiciar, doctrina) sau principiile echitaţii, dacă există acordul părţilor. Statutul Curţii
prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul contradictorialităţii şi al
publicităţii dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de memorii)şi o fază
orală (audierea părţilor, dezbateri). În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia
de ne competenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea trebuie să
14
răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să dispună - pe cale de ordonanţă -
măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există
pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia dintre părţi la
procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea examinării cauzei. Curtea adoptă
hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui
Curţii prevalează. Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele care
diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu hotărârea Curţii dar se
bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile
sunt definitive şi obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o
soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Carta O.N.U. dă
posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă
parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii. Statutul
Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate,
în cazul în care se contest înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi
posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de
natură a influenţa în mod decisiv procesul decizionalşi care nu a fost cunoscut de câtre
Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6
luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10 ani de la pronunţarea
hotărârii. Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării
Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă juridică. Cu
autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi
instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea unui aviz
consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii,
după ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura
este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia.
Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a
acceptat în prealabil aceasta. Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al
doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor
ivite între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt competente
să acţioneze în mod directpentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la cererea
parţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Carta O.N.U instituie un sistem de
rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale care prezintă o anumita gravitate şi a căror
prelungire în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţionala. Dintre organele
principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru soluţionarea paşnică a
diferendelor internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generalaşi, în anumite
condiţii, Secretariatul General al organizaţiei. Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona
pentru soluţionarea unui diferend internaţional care ameninţa pacea şi securitatea
internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizaţiei.
Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi
15
securităţii internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia parţilor într-un diferend ca, în
situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie
le recomandă să recurgă la un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond
în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei
O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste
măsuri pot să nu implice folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice
ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat etc.)
sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forţă.
Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în discuţie şi să facă
recomandări cu privire la soluţionarea unui diferend internaţionalşi numai cu privire la
procedurile de aplanare paşnică a diferendului. Secretariatul General al O.N.U. este
competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de
apariţia unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de
mediatiune.
3.
În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat sau încalcă normele
dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat,
daca nu reuşeşte sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la
folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie sa
implice folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa, pentru a nu încalcă principiul
fundamental al dreptului internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite
recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace paşnice
bazate pe constrângere. Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de
actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui.
Actul de retorsiune, ca si actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele
inamicale, care determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.
Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internaţional,
prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin
aplicarea represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa înceteze actele ilegale si
sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni
ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat
a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate prin acţiunile ilegale si nu o obţinut
vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite si
daunele provocate prin acestea si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt:
sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a
comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si
boicotul. Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau
ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până
16
când statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl despăgubeşte pentru daunele
provocate. Tot o măsura de embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice fel,
aparţinând statului vinovat. Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un
stat sau de o organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de
încălcarea dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si
de alta natura). Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat, prin care acesta
îşi recheamă misiunea diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îşi recheme
misiunea diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capăt relaţiilor oficiale
cu statul vizat prin acţiunea sa.
Referinţe bibliografice:
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului , 1953
2. Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor din 1957 – United
Nations, Treaty Series, vol.320, nr.4646
3. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale , Roma, 4
noiembrie 1950
4. Convenţiile cu privire la reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale , Haga,
1899 şi 1907
Tema Elemente de comparaţie din perspectiva constituirii între arbitraj şi
reglementarea judiciară a diferendelor internaţionale, ca mijloace
jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale
Obiective de referinţă
să definească constituirea CPJI şi CIJ;
să identifice trăsăturile diferendelor privind dreptul mării;
aceasta va servi drept un factor de descurajare a unor asemenea crime. În majoritatea
cazurilor din perioada ultimilor cincizeci de ani mecanismele internaţionale pentru
cercetarea persoanelor învinuite în asemenea infracţiuni au fost instituite doar după
comiterea acestora;
aceasta va avea o jurisdicţie mult mai largă în comparaţie cu Tribunalele ad-hoc
existente. De exemplu, activitatea Tribunalelor Penale Internaţionale pentru fosta
Iugoslavia şi Ruanda a fost limitată doar la infracţiunile comise pe anumite teritorii, iar
cele comise în afara teritoriilor respective nu au fost deloc cercetate;
Statutul conţine prevederi progresiste referitoare la protecţia victimelor de la re-
traumatizare, precum şi o strictă compatibilitate cu drepturile omului recunoscute pe plan
internaţional, fără nici o discriminare bazată pe considerente de sex, vârstă, rasă, culoare,
limbă, religie sau convingere, opinii politice sau de altă natură, origine naţională, etnică
sau socială, avere, naştere sau orice altă calitate.
Datorită faptului că Statutul a fost inclus pe lista celor mai importante 25 de documente ale
secolului XX, a fost promovată o campanie de accelerare a procesului de ratificare, inclusiv la
nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, în speranţa că înfiinţarea CPI reprezintă nu
numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi un instrument pentru încurajarea păcii.
Pînă în iunie 2010, 111 state au ratificat Statutul de la Roma – ceea ce reprezintă mai mult de
jumătate din comunitatea internaţională. Din cele 111 de state participante, 40 sunt state
europene. În acelaşi timp, 37 de ţări au semnat dar nu au ratificat Statutul CPI, printre acestea se
numără şi Republica Moldova împreună cu Armenia, Azerbaidjan, Turcia, Belarus, Vatican,
Monaco, Federaţia Rusă şi Ucraina, fiind unicele state europene care nu sunt parte la acest statut.
În vederea consolidării securităţii internaţionale şi în spiritul stabilirii unui sistem comun de
justiţie penală internaţională Republica Moldova a semnat Statutul de la Roma al CPI la 8
septembrie 2000. În primăvara anului 2006, Ministerul Justiţiei a pregătit proiectele de lege
necesare pentru ratificarea Statutului de la Roma şi ajustarea legislației naționale la cerințele
Statutului. La 2 octombrie 2007 Curtea Constituțională a RM, la sesizarea parvenită din partea
Guvernului, a adoptat o hotărîre cu privire la faptul că prevederile Statutului de la Roma al CPI
și Constituția RM sunt compatibile. Proiectul de lege cu privire la ratificarea Statutului CPI,
aprobat la 7 decembrie 2007 de către Guvern, a intrat in Parlament la 29 ianuarie 2008.
Cu toate că „Coaliția pentru Curtea Penală Internațională” (CCPI), care întruneşte peste
2.500 organizații non-guvernamentale din toată lumea, a declarat Republica Moldova, în repetate
rînduri, – ţară ţintă in cadrul campaniei sale pentru ratificarea universala a Statutului de la Roma,
autorităţile Moldovei au ales să ignore de fiecare dată acest apel, deşi ratificarea a fost un
angajament asumat în cadrul Planului de Acţiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană,
totodată fiind parte a Programul legislativ pentru anii 2005 – 2009. Angajamentul respectiv se
regăseşte în capitolul: Dialogul politic şi reformele; paragraful: Drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului; cu titlul: Asigurarea Justiţiei internaţionale prin intermediul Curţii
Penale Internaţionale. Deci, ratificarea Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale şi
elaborarea prevederilor necesare pentru modificarea Constituţiei au fost prevăzute expres in plan.
Astfel, în conformitate cu Planul Naţional de Implementare a Planului de Acţiuni Republica
Moldova – Uniunea Europeană ratificarea Statutului urma a fi efectuată în anul 2006.
Un moment controversat al proiectului de lege propus de guvern îl constituie art.1 p.3:
„Pînă la restabilirea deplină a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, prevederile
Statutului se aplică doar pe teritoriul controlat efectiv de autorităţile Republicii Moldova”. De
aceea, mesajul Coaliției pentru Curtea Penală Internațională față de Republica Moldova conține
îndemnul de a răspîndi jurisdicția CPI pe întregul teritoriu al Republicii Moldova și nu doar pe
„teritoriul controlat efectiv de autoritățile Republicii Moldova”, cum este indicat în redacţia
curentă a proiectului de lege cu privire la ratificare, care a intrat in Parlament. Organizațiile de
apărare a drepturilor omului solicită excluderea din textul proiectului de lege cu privire la
ratificare a declarației privind faptul ca prevederile Statutului vor fi aplicate doar pe teritoriul
controlat efectiv de autoritățile Republicii Moldova. Dacă această declarație va deveni lege,
22
Statutul de la Roma al CPI nu va acționa pe teritoriul malului stîng al Nistrului, și locuitorii
regiunii Transnistrene nu vor putea să se bucure de protecția oferită de CPI în cazurile de
genocid, crime de război și crime împotriva umanității. Intenţiile autorităților de la Chișinău de a lăsa o parte a teritoriului și a locuitorilor țării
fără o protecție suplimentară oferită de Statutul de la Roma sunt neclare, avînd în vedere că
răspunderea în fața Curții o poartă persoanele fizice, infractorii, și nu statul ca subiect. Prin acest
fapt CPI se deosebeşte de Curtea Europeana pentru Drepturile Omului (CEDO), care condamnă
pentru încălcări statul și nu persoanele concrete. Prin urmare, conducerea de la Chisinau nu are
temei să se preocupe de faptul că Moldova, ca țară, poate fi condamnată, deoarece CPI poate
judeca doar responsabilii, inclusiv și cei care se află în regiunea Transnistreana, dacă
împuternicirile acesteia se vor aplica pe întregul teritoriu al țării. Dacă autoritățile Republicii
Moldova nu vor răspîndi acțiunea Statutului de la Roma în regiunea Transnistreană, atunci ele
vor crea condiții juridice pentru ca:
1) genocidul, crimele de război și crimele împotriva umanității, săvîrșite în regiunea
Transnistreană, să rămînă fără pedeapsă;
2) persoanele, care au comis acțiunile de genocid, crime de război și crime împotriva umanității din regiunea Transnistreană sau din altă parte a lumii, ar putea să se ascundă în Transnistria.
Uniunea Europeană oferă sprijin deplin Curţii Penale Internaţionale. Principiile Statutului
de la Roma al CPI, precum şi cele care reglementează funcţionarea sa, sunt pe deplin în
conformitate cu principiile şi obiectivele Uniunii. Consolidarea statului de drept şi respectarea
drepturilor omului, precum şi menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu prevederile articolului 11 din Tratatul UE, sunt de
importanţă fundamentală şi consitutie o prioritate pentru Uniunea Europeană.
Crimele grave ce se află sub jurisdicţia CPI constituie o preocupare majoră pentru Uniunea
Europeană, care este determinat să coopereze pentru a preveni aceste crime şi pentru a pune
capăt impunităţii autorilor acestora. În acest context, Uniunea Europeană a adoptat, la 11 iunie
2001, Poziţia Comună 2001/443/PESC privind Curtea Penală Internaţională, care a fost revizuită
şi consolidată la 20 iunie 2002 prin Poziţia Comună 2002/474/CFSP, şi la 16 iunie 2003 prin
Poziţia Comună 2003/444/PESC. Obiectivul Poziţiei Comune a fost de a sprijini înfiinţarea
rapidă şi funcţionare eficientă a Curţii şi de a promova un sprijin universal pentru Curte prin
promovarea unei participări cît mai extinse posibil la acest statut. Uniunea Europeană, de
asemenea, a finalizat în februarie 2004 un plan de acţiuni care vizează poziţia comună. UE este
principalul donator al CPI, toate statele membre împreună ating cota de 57,4% care echivalează
cu €51,9 mln, urmată de Japonia cu €19,9 mln, respectiv 22%, care este cota maximă admisibilă
pentru un stat, pentru a evita dependenţa excesivă a instituţiei de un singur finanţator.
În consecinţă, Uniunea Europeană şi statele sale membre depun toate eforturile ca să
continue acest proces, printre altele, ridicînd problema legată de cea mai largă posibil ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare la Statutul de la Roma şi punerea în aplicare a Statutului, prin
demersuri şi declaraţii, în cadrul negocierilor sau dialogurilor politice cu statele terţe, grupuri de
state sau organizaţii regionale relevante, ori de câte ori este cazul. Parlamentul European, spre
exemplu, a recomandat României, in raportul privind situaţia drepturilor omului pe 2007, sa
anuleze acordul bilateral prin care aceasta a oferit imunitate cetățenilor SUA în fața Curții Penale Internaţionale. Potrivit raportului PE recomandă Bucureştiului să denunțe documentul
bilateral încheiat cu SUA, care garantează că americanii aflați pe teritoriul României nu vor fi
predați CPI. Statele Unite au semnat initial Statutul de la Roma, însa ulterior și-au retras
semnătura, demarînd o campanie susținută pentru protejarea cetățenilor săi de jurisdicția Curții prin tratate bilaterale, care le conferă imunitate în țările ce recunosc CPI.
4.
23
Marile si oceanele ocupa aproximativ 70% din suprafata planetei si au prezentat interes, din cele
mai indepartate timpuri, pentru viata popoarelor si raporturile dintre state in legatura: cu
navigatia, comertul si pescuitul.
Mai tarziu, interesele de aparare si de securitate au atras atentia statelor, iar odata cu
progresul tehnologic preocuparile pentru resursele minerale si energetice au sporit interesul
statelor pentru mari si oceane.
Confruntarea de idei si interese diferite in privinta marilor si oceanelor a generat doua
conceptii diametral opuse:
una dintre acestea, formulata de juristul olandez Hugo Grotius in lucrarea Mare
liberum - Marea libera (care reprezinta capitolul XII al unei consultatii, redactat la cererea
Companiei Indiilor si publicat de guvernul olandez in 1609) afirma ca marile si oceanele trebuie sa fie deschise tuturor statelor pentru navigatie, comert si pescuit;
cealalta exprimata de britanicul John Selden in lucrarea Mare clausum (Marea inchisa,
1635), sustinea dreptul de insusire si de monopol al Marii Britanii asupra unor intinse zone
maritime.
Asemenea idei si teze au dus, in sec. XVII-XVIII, la precizarea si formularea unor
principii si concepte juridice referitoare la jurisdictia statului riveran asupra unei zone adiacente
coastelor sale si a principiului libertatii de navigatie in marea libera.
Astfel, in secolele XVIII-XIX, in practica raporturilor dintre state se permanentizeaza
conceptele de mare teritoriala si mare libera si se pune problema delimitarii intre aceste zone.
Pentru determinarea latimii marii teritoriale se recurge pentru prima oara la criterii cum
sunt:
bataia tunului, regula impusa de cerintele de aparare ale statelor;
linia orizontului,expresie a orientarii umane;
regula celor trei mile marine (masurate de la tarm) care reprezenta, de fapt, bataia
tunului in acel timp.
La Conferinta de codificare de la Haga din 1930 nu s-a reusit sa se adopte o
conventie in problemele marii, dar a fost recunoscut un nou concept si anume zona contigua, in
care statul riveran exercita drepturi speciale.
Dupa al doilea razboi mondial, codificarea dreptului marii a devenit o necesitate,
ca urmare a tendintelor de extindere a unor drepturi ale statelor riverane asupra unor zone
maritime cum sunt:
proclamarea de catre presedintele S.U.A., Truman in 1945, printr-o declaratie
unilaterala, a dreptului exclusiv al S.U.A. asupra platoului continental;
extinderea de catre unele state latino-americane a latimii marii lor teritoriale la 200
mile marine pentru a-si asigura controlul asupra unor bogate resurse piscicole in apropierea
24
coastelor lor.
In asemenea conditii, prima Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii, de la Geneva
din 1958 pe baza proiectelor de articole elaborate de Comisia de Drept International a adoptat 4
conventii referitoare la:
marea teritoriala si zona contigua;
platoul continental;
marea libera;
pescuitul si conservarea resurselor biologice ale marii libere.
Conventiile adoptate au dus nu numai la codificarea principiilor si normelor existente, dar
si la formularea unor noi norme si de asemenea a fost creata o noua institutie a dreptului
marii:platoul continental.
Cea de-a doua Conferinta O.N.U. asupra dreptului marii care a avut loc la Geneva in
1960 nu si-a atins obiectivele: stabilirea latimii marii teritoriale si a unei zone speciale de pescuit
pentru statele riverane.
In 1967, la propunerea reprezentantului Maltei, Adunarea Generala a O.N.U. a constituit
un Comitet al teritoriilor submarine, care in 1968 a devenit Comitetul pentru utilizarea pasnica a
teritoriilor submarine, dincolo de limitele jurisdictiei nationale. Ca rezultat al lucrarilor acestui
Comitet, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in 1970 doua rezolutii:
Rezolutia nr.2749 (XXV) continand „Declaratia asupra principiilor care guverneaza
teritoriile submarine dincolo de limitele jurisdictiei nationale”, prin care declara aceste teritorii si
resursele lor „patrimoniu comun al umanitatii” (common heritage of mankind);
Rezolutia nr. 2750C (XXV) prin care a decis sa convoace Conferinta asupra dreptului
marii in 1973.
Cea de-a treia Conferinta O.N.U.asupra dreptului marii, la care au participat
peste 150 de state si-a desfasurat lucrarile intre 1973-1982, in cadrul a 11 sesiuni si a unor
comitete si grupuri de negociere, abordand vasta problematica a dreptului marii intr-o singura
conventie.
Textul Conventiei, care cuprinde 320 de articole si 9 anexe a fost:
adoptat la 30 aprilie 1982, cu 130 de voturi pentru, 4 impotriva si 17 abtineri;
deschis pentru semnare in decembrie 1982, la Montego Bay, Jamaica;
a intrat in vigoare la 16 noiembrie1994, intrarea in vigoare fiind posibila dupa
adoptarea, in 1994, a Acordului de punere in aplicare a partii a-XI-a din Conventie.
Lucrarile celei de-a treia Conferinte O.N.U. asupra dreptului marii si mai ales Conventia
din 1982 au marcat o cotitura radicala in codificarea si dezvoltarea progresiva a dreptului marii,
remarcandu-se in special prin urmatoarele trei elemente:
25
5.
Formarea Uniunii Europene a determinat apariţia unui nou corp de funcţionari în peisajul
european, al cărui statut juridic prezintă elemente specifice atât faţă de cel al funcţionarilor
publici naţionali cât şi faţă de funcţionarii internaţionali. Încă din primul moment în care s-au
pus bazele Uniunii Europene, a apărut necesitatea reglementării statutului juridic al
funcţionarilor din cadrul instituţiilor acesteia. De-alungul timpului, corpul funcţionarilor publici
europeni a suferit mai multe modificări atât în ceea ce priveşte efectivul cât şi în ceea ce priveşte
organizarea.
Dacă la început situaţia juridică a agenţilor din cadrul instituţiilor Comunităţilor
Europene era determinată prin contract, în scurt timp, s-a adoptat un regim statutar.
Putem afirma că funcţia publică europeană reprezintă o construcţie juridică menită să
răspundă necesităţilor de personal ale unei administraţii europene. O adevărată administraţie
europeană nu putea fi clădită şi să reziste fără să aibă la bază un corp de funcţionari pe care să se
sprijine activitatea instituţiilor europene.
În prezent, statutul juridic al funcţionarilor Uniunii Europene este reglementat prin
Regulamentul (CE, EURATOM) nr.723/2004 adoptat la data de 22 martie 2004.
Raţiunea pentru care am ales această temă pentru teza de doctorat este aceea că deschide
calea către un domeniu vast de cercetare ştiinţifică, care prezintă interes nu numai pentru
organizarea şi desfăşurarea activităţii instituţiilor europene, ci şi pentru administraţiile statelor
membre şi pentru naţionalii acestora.
Perspectiva dezvoltării unei cariere în cadrul uneia dintre instituţiile europene prezintă
multiple avantaje pentru cetăţenii români, motiv pentru care astfel de posturi sunt considerate
foarte atractive.
Luând în considerare aceste perspective, apare necesitatea realizării unui studiu
aprofundat care să decodifice legislaţia europeană şi să facă posibilă o aplicare cât mai eficientă
a acesteia în contextul realităţii sociale şi juridice din România.
Am optat pentru utilizarea termenul de „funcţionar public european” în locul celui de
„funcţionar public comunitar” datorită intrării în vigoare, la data de 1 decembrie 2009, a
Tratatului de Reformă de la Lisabona. Prin Tratatul de la Lisabona se înlocuieşte noţiunea de
„Comunităţi Europene” cu cea de Uniune Europeană, motiv pentru care considerăm că, în
contextul actual, termenul de „funcţionar public european” este cel corect pentru desemnarea
oficialilor încadraţi în instituţiile europene.
În ceea ce priveşte structura, am conceput teza de doctorat în trei părţi, care la rândul lor
sunt fi împărţite în capitole şi secţiuni.
26
6.
Organele specializate în materia drepturilor omului din cadrul ONU sunt:Consiliul
pentru Drepturile Omului,Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,
Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi,Comisia pentru Condiţia Femeii.
Consiliul pentru Drepturile Omului este un organ inter-guvernamental
permanent,subsidiar Adunării Generale ONU,creat în 2006 , în cadrul dezbaterilor derulate în
contextul reformei generale a ONU.Consiliul drepturilor omului are drept scop promovarea şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la nivel global.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului este o structură internă
a Secretariatului ONU.El a apărut din fuziunea în anul 1997,a Biroului Înaltului Comisar al
Drepturilor Omului şi a Centrului pentru Drepturile Omului. În 1993, Adunarea Generală a
întărit sistemul promovării şi implementării drepturilor omului prin crearea postului de Înalt
Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului.Mandatat să coordoneze toate
programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului şi să le îmbunătăţească eficienţa,
Înaltul Comisar a devenit principalul responsabil al promovării şi implementării drepturilor
omului în sistemul Naţiunilor Unite.
Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi acţionează sub autoritatea
Adunării Generale şi îşi asumă funcţiile de protecţie internaţională a refugiaţilor,de căutare a
soluţiilor permanente pentru problema refugiaţilor,ajutînd guvernele şi,sub rezerva aprobării
guvernelor interesate,organizaţiile private,să faciliteze repatrierea liber consimţită a acestor
refugiaţi sau asimilarea lor în noile comunităţi naţionale.
Activitatea Înaltului Comisar nu are nici un caracter politic,ea este umanitară şi socială
şi priveşte în principiu grupuri şi categorii de refugiaţi.
Înaltul Comisar se conformează directivelor de ordin general pe care le va primi din
partea Adunării Generale sau a Consiliului Economic şi Social.
Înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală la propunerea Secretarului General.El
este ales pe o perioadă de trei ani.Înaltul Comisar desemnează pentru aceeaşi perioadă,un
Înalt Comisar adjunct care are o naţionalitate diferită de a sa.Sediul Înaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi este la Geneva.
Comisia pentru Condiţia Femeii este un organ subsidiar al Consiliului Economic şi
Social,înfinţat de acesta în temeiul Cartei ONU şi a fost creată la 21 iunie 1946 de către
Consiliul Economic şi Social,prin Rezoluţia 11/11.Ea are competenţa de a elabora
recomandări şi rapoarte asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile
politic,economic,social şi educativ şi de a face recomandări Consiliului Economic şi Social
asupra problemelor care prezintă un caracter de urgenţă în acest domeniu.
27
În primii săi ani de existenţă,Comisia s-a preocupat în principal de asigurarea egalităţii
juridice a bărbatului şi femeii.Însă ulteror mandatul său a fost lărgit cu o serie de noi
probleme care au o influenţă asupra drepturilor femeii. Astfel,ea a examinat efectele
apartheid-ului asupra condiţiei femeii,protecţia femeilor şi copiilor în perioada de urgenţă şi
de conflict armat în lupta pentru pace,autodeterminare,eliberare naţională şi
independenţă,influenţa mijloacelor de informare în masă asupra atitudinilor faţă de rolul care
revine femeii şi bărbatului în societatea actuală,influenţa activităţilor de interese
străine,economice şi altele asupra condiţiilor de viaţă ale femeii în teritoriile
dependente,problemele femeilor care lucrează avînd în acelaşi timp şi responsabilităţi
familiale,şi problemele speciale ale drepturilor femeilor deţinute sau întemniţate.Comisia are
un rol deosebit de important în pregătirea instrumentelor internaţionale pentru promovarea
condiţiei femeii şi în pregătirea de rezoluţii şi recomandări adresate guvernelor pentru ca
acestea să amelioreze condiţia femeii.Ea a aplicat un program permanent de educaţie civică şi
politică a femeii şi a încurajat guvernele şi organizaţiile neguvernamentale să procedeze la
fel.
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite există mecanisme convenţionale şi
extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor omului.Prin tratate au fost
create şase comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor statelor părţi în direcţia
implementării prevederilor documentelor internaţionale în materia drepturilor omului şi
anume mecanismele convenţionale:
Comitetul pentru Drepturile Omului, monitorizează implementarea Pactului Internaţional
cu privire la Drepturilor Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18 experţi
independenţi a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de recunoaştere
internaţională. Comitetul a început să funcţioneze din momentul intrării în vigoare a Pactului
(1976). Primul Protocol Facultativ, intrat în vigoare o dată cu Pactul,autorizează Comitetul să
primească şi să examineze plângeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor
lor civile şi politice. Comitetul este de asemenea însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de
al doilea Protocol Facultativ cu privire la abolirea Pedepsei cu Moartea.
Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale monitorizează
implementarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi
Culturale.Constituit din 18 experţi independenţi a căror competenţă în materia drepturilor
omului beneficiază de recunoaştere internaţională, Comitetul a fost creat de Consiliul
Economic şi Social în 1985iar membrii Comitetului asupra Drepturilor Economice Sociale şi
Culturale sunt aleşi de Consiliul Economic şi Social, căruia îi şi raportează.
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale monitorizează implementarea
28
Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare
Rasială.Activitatea sa este asigurată de 18 experţi şi a început să funcţioneze în 1969, după
intrarea în vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul
unei convenţii.
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este compus din 23 de
experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare Împotriva Femeii, din 1981.
Comitetul împotriva Torturii monitorizează Convenţia împotriva Torturii şi a Altor
Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţionează din 1987
iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.
-Comitetul pentru Drepturile Copilului este compus din 18 experţi independenţi şi
monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Dreptului Copilului.
Natura neconvenţională, ad hoc, a procedurilor speciale sub auspiciile Consiliului
pentru Drepturile Omului permite un răspuns mai flexibil la încălcările grave ale drepturilor
omului,decât cel al organismelor create de diferite tratate. Ea este realizată cu ajutorul unor
experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate speciale, desemnaţi ca Raportori
Speciali,Reprezentanţi, Experţi Independenţi, sau ca Grup de lucru, atunci când sunt investiţi
prin acelaşi mandat. Ei examinează, monitorizează şi raportează Consiliului pentru Drepturile
Omului fie asupra situaţiei drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor
fenomene globale care generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă.
Un loc central în sistemul drepturilor omului îl ocupă, aşadar, Organizaţia Naţiunilor
Unite care, de la înfiinţarea sa şi până în prezent, a pregătit, împreună cu alte instituţii din
sistemul său (OIM, UNESCO, OMS, FAO, ICNUR) peste 100 de instrumente
internaţionale:convenţii, pacte, protocoale, declaraţii ş.a., enunţând peste 60 de drepturi şi
libertăţi ale omului, îndatoririle individului faţă de colectivitate.
Referinţe bibliografice
1. Convenţia privind recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice, 29
februarie 1968
2. Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea deciziilor în materie civilă şi
comercială, 27 septembrie 1968
3. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, Viena, 23 mai 1969
4. Convenţia Americană a Drepturilor Omului , adoptată la CSCE/OSCE, 15 decembrie
1992, Stockholm
5. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul San José, noiembrie 1969
29
Tema Concurenţa competenţelor internaţionale şi fenomenul de forum
shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale
Obiective de referinţă:să definească factor de proliferare a instanţelor internaţionale în
sistemul jurisdicţiilor internaţionale
să prezinte esenţa calificării forum shopping
să divizeze şi aprecieze sistematizeze fenomenului de forum shopping
rolul delimitării maritimă în Marea Neagră
Repere de conţinut
1. Dezvoltarea exponenţială a relaţiilor internaţionale, factor de proliferare a instanţelor
internaţionale în sistemul jurisdicţiilor internaţionale
2. Fenomenul de forum shopping în sistemul jurisdicţiilor internaţionale – consecinţe şi
soluţii
3. Fenomenul de forum shopping în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră (România,
Ucraina, 2009)
1.
Una dintre realităţile incontestabile ale acestui nou început de secol şi de mileniu constă în
faptul că viata privată a indivizilor nu mai poate fi mărginită înlăuntrul frontierelor naţionale ale
statelor.
Vreme îndelungată ne năşteam şi muream în “perimetrul” aceluiaşi sistem de drept. Viaţa
însăşi se mărginea la teritoriul unui anumit stat. în aceste împrejurări, cetăţenia evoca nu numai
apartenenţa noastră la o anumită entitate statală, facându-ne „resortisanţii” acesteia, ci şi, în egală
măsură, apartenenţa la un anume sistem de drept, mai precis la sistemul de drept al statului
respectiv.
Fenomenul globalizării, circulaţia tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea
mijloacelor modeme şi rapide de transport, expansiunea comerţului internaţional, libertatea de
stabilire în alte ţări, intemetul ca nou mod de comunicare şi de angajare juridică - şi chiar ca
„mod alternativ de viaţă”-, au condus la internaţionalizarea circuitului privat.
Raporturile dintre dreptul privat şi dreptul comunitar au o natură şi implicaţii diferite în
funcţie de materia în cauză. în domeniul raporturilor economice, diversitatea legislaţiilor private
naţionale reprezintă fără dubiu un obstacol în calea realizării pieţei unice. Sub influenţa
comunitară, statutul profesional al operatorilor economici tinde să se apropie de la un stat la
altul, şi în această logică s-a dezvoltat principiul ţării de origine, iar armonizarea comunitară a
dreptului societăţilor comerciale este destul de avansată. Apropierea legislaţiilor private
naţionale nu priveşte însă numai operatorii economici, ci şi raporturile dintre ei, iar dreptul
comunitar a intervenit schimbând aspecte semnificative din dreptul obligaţiilor, al contractelor
sau din dreptul judiciar privat. în domeniul dreptului persoanelor şi al familiei, legislaţia
comunitară a avut iniţial doar un rol indirect şi subsidiar, influenţa sa simţindu-se ca efect al
jocului libertăţilor fundamentale afirmate de Tratate; pentru ca unificarea
30
legislaţiilor statelor membre în domenii ce reflectă particularităţi naţionale nu este nici
oportună şi nici neapărat necesară, dreptul comunitar intervine în prezent asigurând coordonarea
acestora, prin intermediul unor reguli uniforme de conflict de legi sau jurisdicţii.
Prin extinderea domeniilor de intervenţie a dreptului comunitar şi cu un efort de reflecţie
asupra sensului procesului legislativ, din 1985 instituţiile comunitare au modificat profund
politica lor legislativă, cu o intervenţie mult mai amplă în domeniul dreptului privat. Scopul
urmărit prin această schimbare este triplu: restrângerea în sine a obstacolelor în calea comerţului
intracomunitar (ca o implicaţie a teoriei economiei de piaţă), atenuarea atingerilor aduse liberei
concurenţe între operatorii economici, atingeri cauzate de disparitatea dintre legislaţiile
naţionale, circumscrierea amplorii sarcinii de apropiere a legislaţiilor naţionale necesare pentru
buna funcţionare a pieţei interne. Rezultatul acestor demersuri s-a materializat în crearea unui
corpus de norme de drept privat european comune tuturor statelor membre UE, în reînnoirea
dreptului privat din statele membre; problematica utilităţii şi legitimităţii acestui demers, a
modalităţilor sale de realizare, a consecinţelor sale, a perspectivelor evoluţiei sale viitoare trebuie
să preocupe astăzi şi orice jurist român.
Problema esenţială: cum să abordăm întâlnirea dintre dreptul comunitar şi dreptul privat
din statele membre; câteva aspecte de metodă vor trebui clarificate în prealabil.
In primul rând, problematica raporturilor dintre dreptul comunitar şi dreptul privat va
trebui abordată făcând distincţie între domeniul economic şi domeniul persoanelor şi al familiei.
în primul caz, vocaţia dreptului comunitar de a interveni pentru a uniformiza sau a armoniza
legislaţiile naţionale este incontestabilă, datorită faptului că aceste legislaţii economice reprezintă
un factor de diversitate şi ca atare un obstacol în calea realizării obiectivelor tratatului (realizarea
pieţei interne, asigurarea liberei concurenţe), în schimb, în cel de-al doilea caz, dreptul naţional
rămâne în mare măsură autonom, mai protejat de intervenţia comunitară, motivul fiind acela că
de fapt construcţia comunitară nu este influenţată decât marginal, excepţional de regulile
naţionale din domeniul dreptului persoanelor sau al familiei, cu atât mai mult cu cât în acest
domeniu se manifestă cu intensitate identităţile naţionale, al căror respect este garantat de art. 6
§3 din Tratatul UE.
în al doilea rând, o altă distincţie va trebui făcută în funcţie de modalitatea de intervenţie
dreptului
comunitar asupra dreptului privat naţional, în funcţie de tipul de armonizare practicat.
Armonizarea directă, realizată de legislatorul comunitar, este de esenţă fragmentară: textele
sunt dispersate,
circumstanţiale, generând o teamă de balcanizare. Acest lucru este explicabil, competenţele
UE sunt limitate, iar orice intervenţie legislativă trebuie justificată prin afectarea sensibilă a
comerţului intracomunitar. Caracterul incomplet este inerent dreptului privat comunitar, în timp
ce dreptul privat naţional tinde spre completudine. Putem vorbi însă şi de o incidenţă indirectă a
dreptului comunitar asupra dreptului privat al statelor membre. Fără să vizeze neapărat dreptul
privat, dreptul comunitar, primar sau derivat, trimite la concepte juridice comune fie tuturor
statelor membre, fie unora dintre acestea. Pentru cel din urmă caz, fenomenul poate fi privit ca
un factor de progres - deoarece dreptul, nefiind static, se adaptează dintotdeauna schimbărilor pe
care le înregistrează evoluţia colectivităţilor umane; în schimb, pentru primul, intervenţia
comunitară poate conduce la incoerenţe, nu numai pentru dreptul privat naţional, ei şi pentru
dreptul comunitar însuşi, deoarece este posibil ca judecătorul comunitar să formuleze definiţii
uneori fără a avea timpul de a realiza o reflecţie globală care să permită degajarea unei concepţii
cu privire la instituţia juridică vizată, este posibil ca legiuitorul comunitar să utilizeze uneori
concepte generale, a căror incidenţă depăşeşte sectorul armonizat.
31
2.
Circulaţia tot mai intensă a persoanelor, facilitată de dezvoltarea şi modernizarea
mijloacelor de transport, precum şi creşterea numărului de uniuni între cetăţeni ai unor ţări
diferite, cărora li se adaugă deseori achiziţionarea unor bunuri pe teritoriul mai multor state au
condus la fenomenul internaţionalizării succesiunilor.
Dreptul internaţional privat urmăreşte să aducă o reglementare adecvată relaţiilor juridice
private care prezintă un caracter internaţional. Caracterul
internaţional rezultă din faptul că aceste raporturi, prin unele elemente pe care le comportă,
intră în contact cu mai multe ordini juridice. Asemenea raporturi juridice implică o confruntare a
mai multor sisteme juridice, fiecare dintre acestea pretinzându-se competent să guverneze
raportul în cauză în mod exclusiv. Rolul dreptului internaţional privat este acela de a elabora
principiile potrivit cărora se soluţionează conflictele de legi în spaţiu, norma de conflict urmărind
să desemneze legea competentă dintre legile aflate în conflict.
în ceea ce priveşte succesiunile internaţionale, elementul de extraneitate poate să ţină fie de
subiectele raportului juridic (naţionalitate, domiciliu, reşedinţă), fie de obiectul acestuia
(locul situării unor bunuri), fie de sursa raportului juridic (locul încheierii unui act juridic etc.).
Dificultăţile întâlnite de protagoniştii unei succesiuni transnaţionale sunt în majoritatea
cazurilor legate de divergenţa dintre normele de drept material, cele procedurale, precum şi de
neconcordanţa dintre regulile de conflict de legi care guvernează această materie în statele
membre. Aceasta întrucât, poate chiar mai mult decât dreptul familiei, dreptul succesoral
constituie un domeniu rezervat regulilor şi obiceiurilor locale, un domeniu în care dorinţa sau
nevoia de unificare pare să fie cel mult moderată.
De vreme ce normele legale privitoare la aceste aspecte sociale sunt, într-o măsură mai
mare decât în alte materii, determinate şi dictate de valori morale şi culturale, se pare că există
puţine principii generale aplicabile în materie, în consecinţă nici vorbă de ius commune. Aşadar,
atât fezabilitatea, cât şi dorinţa de unificare sunt deseori puse la îndoială. Datorită rădăcinilor
adânci în valorile sociale şi culturale ale unei societăţi, se consideră că dreptul familiei şi cel
succesoral ar trebui să rămână domenii rezervate dreptului naţional.
Cu toate acestea, în doctrina recentă se apreciază că această abordare tradiţională ar trebui
reexaminată.
3.
Acest volum este în principal dedicat necesităţilor studiului universitar. Structura sa este special
concepută pentru acest scop: cele paisprezece capitole sunt totodată cursuri, fiecare având o
structură anume, care să facă uşor de înţeles particularităţile celor aproape treizeci de instanţe
internaţionale analizate, atât în aspectele lor teoretice, cât şi de practică jurisprudenţială. Acolo
unde este cazul, au fost puse în evidenţă experienţa şi implicarea românească în materie. Fiecare
curs este urmat de anexe bogate – tratate constitutive, statute, reguli de procedură, speţe
relevante, rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale, texte interesante de doctrină – care să
permită atât înţelegerea corectă a teoriei cursului, cât şi să constituie materialul didactic potrivit
pentru activităţile de seminar. Totodată, fiecare curs este însoţit de o bibliografie selectivă
orientativă, cu indicarea cât mai precisă a paginilor relevante, care are un dublu rol: pe de o
parte, indică autorii, cărţile şi articolele utilizate parţial la realizarea cursului, cât şi, pe de altă
parte, doctrina pe care cei interesaţi o pot consulta pentru lărgirea cunoştinţelor. Cursul foloseşte,
în ce priveşte datele despre numărul de părţi la tratatele constitutive ale instanţelor, despre
intrarea în vigoare a acestora, despre numărul de cazuri examinate, informaţiile oficiale de pe
site-urile acestor jurisdicţii – indicate, de altfel, şi acestea, la finalul fiecărui curs.
Această a doua ediţie revăzută şi adăugită apare la opt ani de la prima ediţie din 2005 a acestui
volum. Ea aduce la zi şi completează informaţia juridică de specialitate cu evoluţiile instanţelor
internaţionale şi conceptelor şi instituţiilor asociate lor acumulate în acest interval de timp.
32
Astfel, sunt avute în vedere dezvoltările jurisprudenţei jurisdicţiilor internaţionale, mai ales de la
Curtea Internaţională de Justiţie, dar şi de la alte instanţe permanente, cum sunt Tribunalul
Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţele penale
internaţionale şi tribunalele arbitrale, cum este, de exemplu, Curtea Permanentă de Arbitraj sau
Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor privind Investiţiile. De asemenea,
această ediţie este subsecventă Hotărârii Curţii Internaţionale de Justiţie din 3 februarie 2009 în
speţa privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România c. Ucraina), prin care România
a obţinut 79,34% din suprafaţa aflată în dispută (cca 12.200 km²), adică 9.700 km² de platou
continental şi zonă economică exclusivă, cu importante resurse de hidrocarburi. S-a considerat a
fi utilă includerea în această ediţie a elementelor relevante rezultate din experienţa acumulată din
acest proces. De altfel, pe tot parcursul volumului sunt avute în vedere implicările României în
faţa diverselor instanţe internaţionale.
Referinţe bibliografice
1. Convenţia Porter din 1907 , adoptată la cea de - a doua Conferinţă de pace de la
Haga
2. Convenţia europeană pentru soluţionarea paşnică a diferendelor din 1957 – United
Nations, Treaty Series, vol.320, nr.4646
3. Decizia -cadru nr.2005/667/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 de consolidare a cadrului
penal pentru aplicarea legii împotriva poluării cauzate de nave, publicată în Jurnalul Of
icial al Uniunii Europene, seria L nr.255
4. Decizia -cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, publicată în JOCE
seria L nr.190, ediţie specială, 19/vol.06
Tema Delimitări de competenţe între principalele instanţe arbitrale şi
jurisdicţionale internaţionale
Obiective de referinţă:
să explice funcţia contencioasă a CIJ;
să determine competenţa TI pentru DM;
să aprecieze competenţa CPI şi funcţia contencioasă a CE a DO
să delimiteze competenţa CJUE, TUE, TFP
Repere de conţinut
1. Arbitrajul internaţional: delimitări de competenţe între Curtea Permanentă de Arbitraj,
Tribunalele arbitrale mixte, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării, Curtea de Conciliere
şi Arbitraj a OSCE şi Mecanismele jurisdicţionale NAFTA
33
2. Curtea Internaţională de Justiţie
3. Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării
4. Curtea Penală Internaţională
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tribunalul Uniunii Europene şi Tribunalul
Funcţiei Publice
6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
1.
Un exemplu important il reprezinta Tratatul CE garantează accesul pe piaţă şi protejează investitorii
din interiorul CE prin intermediul a patru libertăţi, care garantează libera circulaţie a bunurilor,
persoanelor, serviciilor şi capitalului. Aceste drepturi sunt aplicabile la nivel naţional şi, în ultimă
instanţă, la Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). Protecţia împotriva exproprierii şi Tratamentul Corect şi
Echitabil nu se regăsesc în Tratatul CE, dar protecţie fundamentală este consolidată la nivel aprofundat în
constituţiile naţionale, precum şi protejată prin Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale (Art. 1 Protocolul 1 pentru expropriere) Comisia Europeană susţine
punctul de vedere conform căruia legislaţia CE prevalează asupra normelor BIT-urilor neconforme,
începând cu data aderării noilor State. Totuşi, prevalenţa efectivă a CE nu determină în acelaşi moment
încetarea automată a BIT-urilor. În orice caz, deoarece BIT-urile conţin, de obicei, perioade de protecţie
post-încetare, o dispariţie a potenţialelor conflicte poate dura o perioadă de timp destul de lungă. Comisia
şi jurisdicţia CJE prevalează, de la data aderării1[49], dar tribunalele de arbitraj pot avea un punct de
vedere diferit2[50]. Deşi Comisia a solicitat Statelor Membre să rezilieze cele 191 de BIT-uri, care sunt încă
în vigoare între diferite state UE, Statele Membre nu au acţionat în acest sens.Statele gazdă sunt evident într-
o poziţie superioară care le permite să influenţeze conţinutul legilor interne. Cu toate acestea, in mod
obisnuit se include in acordurile bilaterale pentru protejarea si protectia reciproca a investitiilor o clauza
denumita „clauza – umbrela”3[51], in temeiul careia statul gazda a unei investitii straine se obliga fata de
statul din care provine investitorul strain sa respecte obligatiile sale cu privire la investitii. In practica s-a
analizat daca o clauza – umbrela este de natura sa implice incalcarea unor obligatii specifice asumate fata
de investitori de statul gazda sau de agentiile acestuia la notiunea de incalcare a insusi tratatului de
protectie a investitiilor. Aceasta ar avea efecte asupra conditiilor raspunderii juridice a statului, care s-ar
putea transforma dintr-o raspundere de natura contractuala intr-o raspundere de drept international public. Desi clauza – umbrela apare in acte bilaterale de drept international public, aceasta poate produce efecte
juridice directe in patrimoniul investitorului strain care este indreptatit sa ceara respectarea acesteia, fara a
recurge in mod obligatoriu la protectia diplomatica oferita de statul sau de provenienta. Acest mecanism
reprezinta o garantie de respectare de catre statul gazda a investitiei a obligatiilor asumate fata de
investitorul privat, de nationalitatea celuilalt stat parte la tratatul bilateral.Totusi, este de notorietate
rezerva cu care actele de drept international public trateaza posibilitatea ca persoanele de drept privat sa
valorifice in mod nemijlocit drepturile care le sunt conferite de tratatele internationale.4[52] Aceste
diferenţe de structura şi altele, au determinat tribunalele din domeniul investiţiilor să acorde precedent
regulilor contractuale sau consensuale care au fost agreate de statele gazdă şi investitori in relatiile dintre
acestia5[53]. In principal, pe baza distinctiei din dreptul international public intre „actele de gestiune” ( iure
gestionis) si „actele de autoritate” (iure imperii) ale statului, aspectele de natura pur comerciala ale unui
contract de investitii nu vor beneficia de standardul de protectie al tratatelor bilaterale de investitii6[54]. Pe
baza acestei distinctii, standardul de protectie al tratatului va opera in cazul in care exista o incalcare clara a
34
drepturilor si obligatiilor din tratat sau o violare a acelor drepturi protejate la randul lor prin tratat. Una din
noutăţile semnificative şi totodata interesante în reglementările internaţionale din domeniul investiţiilor se
refera la rolul sporit al unor instrumente juridice facultative – prevederile Proiectului de articole elaborat
de Comisia de Drept International (CDI) cu privire la responsabilitatea statului, Ghidul Băncii
Mondiale, Regulile IBA de etică pentru Arbitraj Internaţional.
2.
Curtea este competentă în domenii de politică comună din cadrul primului pilon (al
Comunităţii Europene). Tratatul de la Amsterdam a mai oferit CEJ şi competenţe de control în
domeniul PESC şi asupra activităţilor Consiliului European. De asemenea, CEJ are dreptul de a
hotărî legalitatea deciziilor cadru sau a celor din domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală. În unele circumstanţe în viitor CEJ va putea să ia decizii în legătură cu azilul şi
cu legea cu privire la imigrare. Deciziile Curţii sunt luate prin votul majorităţii membrilor şi sînt
irevocabile şi obligatorii.
Curtea de Justiţie poate decide dacă un stat membru nu a respectat integral o anumită obligaţie
statuată prin Tratate; poate verifica dacă instrumentele adoptate de instituţiile comunitare, şi a
căror anulare este cerută, sunt compatibile cu Tratatele; poate critica instituţiile comunitare
pentru inactivitate.
Curtea Europeană de Justiţie îndeplineşte următoarele funcţii:
soluţionează litigiile dintre statele membre; dintre statele membre şi Uniunea Europeană;
dintre instituţiile UE; dintre UE şi persoanele fizice sau juridice, inclusiv şi din rîndul
funcţionarilor europeni;
interpretează acordurile şi tratatele internaţionale;
ia decizii preliminare cu privire la valabilitatea şi legalitatea deciziilor formulate de
instanţele naţionale, care de alfel nu au autoritate juridică (sub jurisdicţia CEJ nu
nimeresc domeniile care nu sînt prevăzute în Tratatele UE).
dreptul de a impune penalităţi statelor membre pentru nerespectarea deciziilor Curţii (în
conformitate cu Tratatul de la Maastricht).
Curtea este formată din 25 judecători, delegaţi de către guvernele statelor membre pe un
termen de 6 ani (un stat membru – un judecător). Judecătorii sunt ajutaţi în activitatea lor de 8
avocaţi generali. Acţionînd cu imparţialitate şi independenţă totală, avocaţii generali sunt
responsabili de prezentarea argumentelor în curtea deschisă în legătură cu cazuri discutate în
public la CEJ. Avocatul studiază documentele, ascultă argumentele părţilor şi îşi formulează
propria părere faţă de posibila decizie a Curţii. Părerea avocatului nu este obligatorie pentru
Curte.Avocaţii generali, ca şi judecătorii, sînt numiţi pentru o perioadă de şase ani. Peste fiecare
trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, fiind înlocuiţi alternativ
opt sau şapte judecători şi patru avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali pot fi realeşi la
sfîrşitul termenului. Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii. El sau ea este ales în
calitate de preşedinte pentru o perioadă de trei ani şi poate fi reales.
Începînd cu 1989, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei
Instanţe, la rîndul său compus din 15 judecători. Tribunalul Primei Instanţe este responsabil de
examinarea unor cazuri prezentate de persoane fizice şi juridice împotriva actelor juridice ale
instituţiilor europene. Aceasta are ca scop o folosire mai bună a CEJ de funcţionarii Comunităţii
35
Europene şi cetăţenii europeni şi distribuirea mai corectă a capacităţii de lucru între Curtea
Europeană de Justiţie şi Tribunalul Primei Instanţe. Ca şi în cazul CEJ, sediul TPI se află la
Luxembourg.
Cazurile sînt înaintate către CEJ prin trei căi:
1. de către curţile naţionale în conformitate cu procedurile stabilite în art. 234 TCE;
2. acţionarea în judecată a statelor membre de către Comisia Europeană (art. 226);
3. acţionarea în judecată a unui stat membru de către alt stat membru (art. 227).
Procedura de examinare a unui caz este următoarea:
La prima etapă, cererile pentru acţiune directă sunt prezentate Curţii, fiind înregisrate de către
registrator. După ce face cunoştinţă cu documentele, preşedintele Curţii transmite cazul către una
din cele 6 camere şi numeşte un judecător responsabil pentru caz. Acesta, după studierea cazului,
prezintă altor camere un raport preliminar cu sugestii legate de caz sau propuneri pentru alt tip de
acţiuni. În acelaţi timp şi avocaţii generali pregătesc opinii pentru a le prezenta judecătorilor.
Aceasta este unica contribuţie a lor la procesul de deliberare şi luare a deciziei, care implică
numai judecătorii.
La cea de-a doua etapă judecătorii şi avocaţii generali pot interoga reprezentanţii ambelor părţi.
Apoi Curtea face o analiză a raportului preliminar prezentat de judecător, introducînd
amendamente şi luînd o decizie finală în legătură cu cazul prin votul majorităţii. Opinia şi
decizia sa sunt apoi publicate în Raportul Cazurilor la Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă
Instanţă în toate limbile oficiale ale UE.
Reclamanţii sunt obligaţi să respecte deciziile Curţii. CEJ poate de asemenea acorda
despăgubirea prejudiciilor aduse.
3.
Curtea internationala de justitie/ - organ judiciar principal al Naţiunilor Unite. Este compus
dintr-un corp de 15 judecători independenţi, aleşi pentru nouă ani de către Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate al ONU. În faţa Curţii pot supune diferende spre soluţionare numai
statele.Pe lânga competenţa contencioasă, Curtea are şi competenţă consultativă, acordând la
cerere avize Adunării Generale sau Consiliul de Securitate al ONU. Curtea Europeană de Justiţie
(Curtea de justitie a Comunitatilor Europene) - sediul la Luxemburg, a fost înființată în anul
1952 pe baza Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si
Otelului. Rolul Curtii de justitie este sa asigure uniformitatea interpretarii si aplicarii dreptului
comunitar in fiecare stat membru. Curtea de justitie are puterea de a judeca litigiile dintre statele
membre ale Uniunii, dintre institutiile europene, dintre companii si dintre indivizi. Este compusă
din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de
comun acord de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani care poate fi
reînnoit. Tribunalul de Prima Instanta (TPI) - sediul la Luxemburg, a fost înfiinţat în 1989 printr-
o decizie a Consiliului de Miniştri, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate
persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare,soluţionând
disputele dintre Comisia Europeana şi persoanele fizice sau juridice, precum şi pe cele dintre
Concepţia statului modern determină divizarea fenomenelor economice, sociale şi
politice într-o strânsă dependenţă, pentru apărarea valorilor esenţiale ale societăţii. Viaţa socială,
cu diversele sale fenomene şi acţiuni cauzale nu poate exista în cazul în care nu se instituie un
sistem de apărare împotriva manifestărilor determinate de motivele şi scopurile individuale care
o pun in pericol.
Astfel, în actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor
sale fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.
Prin incălcarea repetată a drepturilor omului şi, mai ales, a dreptului la viaţă, de către
persoanele care se află in importante funcţii, a fost necesar a se infiinţa un Tribunal internaţional
penal al cărui scop să fie pedepsirea crimelor internaţionale.
În anul 1877, juristul elveţian Gustav Moynier a conceput organizarea unei Jurisdicţii
criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise impotriva dreptului ginţilor;
competenţa tribunalului conceput avea ca obiectiv judecarea crimelor de război comise prin
incălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864.
Astfel dispoziţiile art. 227 din Tratatul de la Versailles prevedea infiinţarea unui tribunal
special format din cinci judecători, care proveneau din ţările victorioase in război pentru a judeca
pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, impăratul Germaniei (ţară invinsă in război), vinovat de
„ofensă adusă moralei internaţionale şi autoritatii sacre a tratatelor”
În anul 1920, in cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul
Ligii Naţiunilor a intocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională,
separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele
impotriva dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.
Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Reluând
ideea, juristul român Vespasian Pella a intocmit în anul 1928 un proiect de Statut al unui
Tribunal penal internaţional, acest Statut fiind aprobat de Asociaţie.
Apreciind ideile lui V. Pella, care, in anul 1934 a propus crearea unei Curţi Penale
Internaţionale, remarcabilul jurist Iulian Poenaru considera că „putem afirma fără teamă de a
greşi că ideile, concepţiile şi atitudinea inaintată ale lui Vespasian Pella, benefice intregii
omeniri, işi au sursa in inteligenţa nativă şi in sclipirile de geniu ale poporului român, al cărui
prestigious ambasador a fost pe toate meridianele şi paralelele globului pămantesc”.
În manualul universitar, intitulat Dreptul internaţional penal, Vasile Creţu a precizat:
„Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare (…) indispensabilă pentru ca incriminarea
infracţiunilor internaţionale să nu rămană un simplu demers teoretic şi pentru a se evita ca
sancţionarea celor ce incalcă legea internaţională să depindă in cea mai mare parte de
guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea incălcări ori de interese politice
conjuncturale exterioare actului de justiţie”.
Ea condiţionează intr-o anumită măsură existenţa însăşi a dreptului internaţional penal şi
realizarea justiţiei penale internaţionale.
Analizând dezbaterile purtate in cadrul O.N.U. pe acest subiect, Dumitru Mazilu afirma, in
tratatul Dreptul păcii, că „Preocupările şi poziţiile exprimate sunt o expresie a hotărârii statelor
de a acţiona cu toată fermitatea pentru combaterea acestor crime şi promovarea unor relaţii
paşnice in toate zonele şi regiunile lumii”.
Facând apel la istorie, pot evidenţia cele două instanţele internaţionale create ad-hoc după
încheierea celui de-al doilea război mondial. Prima este Tribunalul militar internaţional de la
Nurnberg – creat ca o jurisdicţie de exceptie in baza unui acord internaţional (Acordul de la
Londra), de catre statele victorioase, pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi numai din
tabara inamicilor adică invinşilor.
Crimele care intrau in jurisdicţia acestui Tribunal, au fost comise in egală măsură si de
statele invingătoare, dar intrebarea firească este de maniera câti invingători au fost traşi la
raspundere pentru atrocităţile infăptuite? Răspunsul este nimeni.
38
Cea de-a doua instanţă internaţională este Tribunalul militar internaţional de la Tokio. La
acestea s-au adăugat mai recent Tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie şi Tribunalul
internaţional pentru Ruanda.
5.
Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică
în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele
statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la
rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate
drepturile de către o instituție europeană.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat
membru.
Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta
punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie
imparțiale și susținute public.
Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi
reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.
Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate
spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat
„Tribunalul”, care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite
organizații, precum și de cauzele care țin de dreptul concurenței.
Tribunalul UE al Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană
şi funcţionarii săi.
Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite
frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele naţionale îi
cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european
2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care nu aplică
legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă
tratatele europene sau drepturile fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru
a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva
deciziilor sau acţiunilor UE
Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea
corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanțele din
diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri diferite.
Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui
act legislativ european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară”.
Comisia poate iniția o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat membru nu
își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Procesul poate fi intentat și de un
alt stat membru.
În ambele cazuri, Curtea investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că
acuzațiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația
imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate de Curtea de
Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră
că un anumit act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea
actului respectiv.
Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite
Curții anularea unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ.
În cazul în care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza
dispozițiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.
Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta
anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o plângere
Curții pentru ca această abținere de a acționa să fie consemnată oficial.
Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei
de acțiune din partea instituțiilor UE sau a funcționarilor acestora, poate intenta o acțiune la
Tribunalul de Primă Instanță, cu scopul de a obține despăgubiri.
Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat general.
Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal
Mai întâi, toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise judecătorului care răspunde de
cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal
al cazului.
Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcție de complexitatea cazului, audierea
poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau în fața întregii Curți. La
audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața judecătorilor și a avocatului general, care le
pot adresa întrebări.
Ulterior, avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii
deliberează și pronunță sentința.
Avocații generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în cazul în care Curtea
consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat
să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului general.
Sentințele Curții se adoptă cu majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice.
Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate (Europe by Satellite
Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura diferenţă că avocatul general nu
îşi susţine punctul de vedere.
6.
Depunerea unei petiții la CEDO se face în mai multe etape, prima etapă este de verificare
Pentru a se pute adresa Curții trebuie ca:
reclamantul să fi epuizat toate căile de atac oferite de către instanțele naționale
să nu fi trecut mai mult de șase luni de la epuizarea ultimei căi de atac (de la data
hotărârii irevocabile la nivel național)
trebuie să fie capabil să dovedească că cel puțin unul dintre drepturile protejate de
convenție i-a fost încălcat și că acest drept i-a fost încălcat de către unul dintre statele
semnatare ale convenției
evenimentele supuse examinării trebuie să fi avut loc după data semnării convenției de
către statul împotriva căruia se depune plângere
Verificarea admisibilității unei petiții se face în complete de unul, trei, șapte sau șaptesprezece
judecători.
Informații relevante pot fi găsite aici:
Curtea pronunță hotărâri doar în cauze declarate admisibile. Ea deliberează cu privire la
existența sau inexistența vreunei încălcări a drepturilor omului și poate acorda daune, după caz.
Hotărârile curții sunt obligatorii pentru statele semnatare ale convenției în sensul că statul
penalizat trebuie să plătească orice daune decise de instanță, să trateze aspectele semnalate de
către reclamanți și să ia măsuri necesare pentru ca o situație similară să nu se repete. Măsurile
disponibile statului includ adoptarea unei noi legi sau modificarea unei proceduri judiciare.
Consiliul de miniștri, organul executiv al Consiliului Europei este organismul însărcinat să
supravegheze respectarea hotărârilor Curții și adoptarea remediilor necesare. Acesta este compus
din Miniștrii afacerilor externe ale statelor membre ale Consiliului Europei sau din reprezentanții lor permanenți. Consiliul de miniștrii se întâlnește în mod regulat pentru a verifica executarea
hotărârilor Curții. Cauzele sunt înscrise ăe ordinea de zi până când membrii sunt convinși că o
hotărâre a fost executată și că măsurile corespunzătoare decise au fost implementate pentru ca
probleme similare să nu mai apară. Prezența reprezentanților tuturor statelor membre ale
Consiliului asigură presiune politică asupra tuturor țărilor care își exercită obligațiile cu
întârziere.
Hotărârile Curții au dus la un număr impresionant de schimbări în legislațiile naționale și,
printre altele, au deschis drumul către: rejudecarea celor condamnați în urma unui proces
inechitabil, restituirea imobilelor expropriate către proprietari sau plata unor indemnizații adecvate, acordarea unor permise de rezidență către persoanele amenințate cu deportarea sau
eliminarea discriminărilor dintre cetățenii germani și cei străini în ceea ce privește alocațiile
familiale.
Referinţe bibliografice
1. ONICA-JARKA, B. – Jurisdicţia internaţională penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006
2. PALMISANO, G. – Cooperation of Non-States Parties, The International Criminal
Court, Comments on the Draft Statute , F. Lattanzi (ed.), University of Teramo,
Editoriale Scientifica, 1998
3. PĂTULEA, V. – Proces echitabil. Jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a
Drepturilor Omului , Editura I.R.D.O., Bucureşti, 2007
4. PELLA, V. V. – Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului,
Bucureşti, 1925
5. Tratatul de la Lisabona, 2007
Tema Principiile dreptului procesual în sistemul jurisdicţiilor internaţionale
Obiective de referină:
să explice principiile constituţionale şi cele fundamentale ;
să determine elementele dreptului procesual în sistemul jurisdicţiei internaţionale;