MEDIUL POLITIC INTRODUCERE Mediul politic este parte din mediul extern în care operează orice companie. Mediul politic și dinamica politică afectează deciziile, strategiile și rezultatele companiilor de pe piață, dar și creșterea economică, per ansamblu. Mediul politic afectează modul și măsura în care guvernul intervine pe piață și în consecință, activitatea firmelor. La un nivel mai general, sistemul politic al unei țări integrează diferitele componente ale unei societăți într-un tot funcțional. Influența mediului politic asupra funcționării mediului de afaceri are loc atât la nivel național, cât și internațional, în contextul internaționalizării proceselor economice și, mai larg, al globalizării. Dinamica mediului politic este o componentă extern dificil de anticipat a dinamicii mediului de afaceri, în ciuda faptului că guvernarea democratică presupune re-alegerea liderilor și a clasei politice la intervale regulate de timp, ceea ce contribuie la o anumită ciclicitate a mediului politic. Interacțiunea dintre factorii politici și cei economici (politic – economic) este, în esență, bidirecțională, în sensul că, pe de-o parte, actorii politici dețin uneori o parte relevantă din resursele financiare și nefinanciare și edictează cadrul reglementar care privește (reglementează) activitatea
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
MEDIUL POLITIC
INTRODUCERE
Mediul politic este parte din mediul extern în care operează orice companie. Mediul
politic și dinamica politică afectează deciziile, strategiile și rezultatele companiilor de pe piață,
dar și creșterea economică, per ansamblu. Mediul politic afectează modul și măsura în care
guvernul intervine pe piață și în consecință, activitatea firmelor. La un nivel mai general,
sistemul politic al unei țări integrează diferitele componente ale unei societăți într-un tot
funcțional.
Influența mediului politic asupra funcționării mediului de afaceri are loc atât la nivel
național, cât și internațional, în contextul internaționalizării proceselor economice și, mai larg, al
globalizării.
Dinamica mediului politic este o componentă extern dificil de anticipat a dinamicii
mediului de afaceri, în ciuda faptului că guvernarea democratică presupune re-alegerea liderilor
și a clasei politice la intervale regulate de timp, ceea ce contribuie la o anumită ciclicitate a
mediului politic.
Interacțiunea dintre factorii politici și cei economici (politic – economic) este, în esență,
bidirecțională, în sensul că, pe de-o parte, actorii politici dețin uneori o parte relevantă din
resursele financiare și nefinanciare și edictează cadrul reglementar care privește (reglementează)
activitatea firmelor, însă, pe de altă parte, acești actori politici devin dependenți de firme și de
resursele acestora (Hadjikhani, Sharma, 1999), pentru a fi realeși. În același timp, guvernele văd
în companii un mijloc important al reformelor sociale, drept pentru care vor aplica măsuri și
politici reformatoare care vor afecta direct activitatea firmelor.
Măsura în care firmele răspund provocărilor provenite din direcția mediului politic pe
care încearcă să îl influențeze depinde de gradul în care astfel de demersuri reduce costurile
firmei (Boddewyn, 1988). Comportamentul de dezvoltare, de către agenții economici, a
propriilor strategii politice pentru a influența actorii politici și a dobândi acces și informații și
resurse și pentru a diminua nivelul de incertitudine și costurile de tranzacționare este denumit
comportament politic. Acesta este definit ca încercarea de a folosi politica guvernamentală
pentru a obține beneficii private, ceea ce face din comportamentul politic al firmelor un instrument
strategic (Hillman și Hitt,1999, pg.826). O altă definiție a acestui comportament este achiziția,
dezvoltarea și menținerea puterii în relație cu alte entități, putere care este înțeleasă ca și
capacitatea actorilor sociali de a depăși rezistența altor actori vizați (Boddewyn, Jean J;Brewer,
Thomas, 1994, pg. 119). Studiile care analizează acest comportament se concentrează pe
obiectivele unei astfel de activități politice, pe tipurile de firme care dezvoltă un astfel de
comportament sau pe determinanții acestuia. Astfel de studii își au originea în teoria
instituțională a organizațiilor, care încearcă să determine cum mediul extern influențează
structura, activitatea și obiectivele unei firme (Hillman, 2003).
În ceea ce privește obiectivele urmărite, acestea pot fi legate de îmbunătățirea poziției lor
pe piață, pentru împiedicarea creșterii competitorilor, creșterea cotei de piață, reducerea
amenințării intrării pe piață de noi produse sau noi concurenți sau creșterea puterii lor de
negociere cu clienții sau furnizorii (Hillman și Hitt,1999, pg. 826).
Referitor la tipurile de firme, deși în mod tradițional, cercetările au tratat firmele ca fiind
actori omogeni ce sunt supuși constrângerilor guvernului, într-o formă unitară și omogenă,
această abordare s-a dovedit a fi nerealistă. Astfel, modul în care firmele răspund provocărilor
mediului politic depinde de dimensiunea companiilor și, în mod analog, modul în care firmele
sunt influențate de activitatea statului nu este omogen, ci depinde la rândul său de dimensiunea
companiilor.
Unul din motive este dat de necesitatea deținerii de resurse financiare pentru a finanța o
astfel de interacțiune. Un studiu al cercetătorilor Hadjikhani și Ghauri (2001) a arătat că
managerii multinaționalelor dedică 30% din timpul lor pentru a evalua pozițiile actorilor politici,
noii competitori, noi idei apărute în media și activitatea politică a acestor competitori. Pentru a-și
putea pune în practică strategii la politicile guvernamentale sau pentru a-și crește nivelul de
înțelegere a politicii, firmele au nevoie de resurse financiare (Pourrmand, F. 2011, p. 31)
Prin comparație, firmele mici sunt adesea în incapacitatea de a încerca să influențeze
dinamica mediului politic sau a sistemului legislativ. Firmele mici au de cele mai multe ori un
comportament mai mult pasiv și defensiv, trecând mai degrabă prin acțiuni adaptive, de multe ori
costisitoare.
Pe de altă parte, este interesant și că firmele mici au mai puține șanse să devină ținte ale
unei activități de reglementare ample din partea statului faptul că (Spencer, J., Gomez, C. ,
2003). Aceasta se întâmplă din cauza naturii și dimensiunii mai restrânse a afacerilor derulate de
către acestea, ceea ce implică, de exemplu, faptul că se implică mai puțin în activități de import-
export sau nu sunt expuse în această situație riscului valutar, etc. În schimb, firmele mari sunt
mult mai expuse reglementărilor politicilor publice, din cauza naturii activității acestora dar și
deoarece acestea sunt tratate de multe ori ca și exemple în economia națională. Un alt motiv este
faptul că fraudele realizate de către firmele mari pot fi mult mai vizibile și mai ușor de
descoperit. Companiile multinaționale reușesc să atragă efecte eterogene, cu alte cuvinte, să
obțină tratamente și sprijin specifice, dezvoltând în același timp un comportament politic asertiv
și pro-activ. Din aceste motive, majoritatea cercetărilor se concentrează pe comportamentul
politic al firmelor mari, cu un interes deosebit pe cel al multinaționalelor, prin integrarea unor
elemente din domeniul științei politice, teoriei instituționale și afacerilor internaționale.
Așa cum menționează North (2003, pg. 101), organismul politic și economia sunt legate
indestructibil. După Barro (2003), performanța economică depinde de o multitudine de aspecte
ale politicii guvernamentale, însă factorul determinant al acesteia este calitatea instituțiilor
politice și a sistemelor legale și economice, primele două fiind o componentă importantă a
mediului politic al unei țări.
Boddewyn (1988) definește termenul mediul politic ca fiind format atât din actorii care
aparțin mediului non-piață - Statul (în principal, guvernele) și comunitatea (de exemplu, opinia
publică și organizațiile non-guvernamentale, ce urmăresc diferite interese), dar și din scopurile și
mijloacele specifice pe care firmele le folosesc pentru a influența acest mediu, precum mita și
alianțele cu alte firme (Boddewyn, 1988, pg. 343).
Pentru firme, este important să monitorizeze mediul politic deoarece schimbările
survenite în acest mediu pot avea impact asupra strategiei de afaceri, sub o multitudine de forme,
printre care:
Stabilitatea sistemului politic afectează atractivitatea unor piețe naționale, guvernul și
politicile sale fiind o sursă de incertitudine pentru firme (Hillman și Hitt,1999, pg.825);
Legislația dintr-o țară și modificările aduce acesteia afectează direct operațiunile
companiilor;
Mediul economic și cel competitiv sunt puternic influențat de acțiunile guvernului.
Guvernul și politicile sale afectează mediul competitiv al firmei și pot influența mărimea
pieței, prin achiziții guvernamentale și reglementări asupra produselor firmei, sau cele
substitut sau complementare. Guvernul este și el un furnizor important de bunuri și
servicii. De asemenea, poate fi influențat accesul pe piață prin bariere de intrare și ieșire
sau legislația antitrust. De asemenea, politicile guvernamentale pot influența structura
costurilor firmei, prin reglementări diverse, cum ar fi cele legate de angajare a forței de
muncă sau standarde de mediu și poluare. În mod similar, cererea pentru anumite produse
poate fi modificată, prin aplicarea de taxe, accize și reglementări care afectează modelele
de consum (Hillman și Hitt, 1999, pg.826);
Politicile guvernamentale influențează, în timp, valorile sociale și culturale dintr-o țară.
Fundamentarea teoretică a relației dintre performanța economică și sistemul politic se
regăsește în teoria instituțională a lui Douglas North, care analizează modul în care instituțiile
influențează costurile de tranzacționare și cele de producție ale agenților economici.
Prin instituții, North înțelege orice formă de constrângere creată de oameni, oficială sau
neoficială, care limitează interacțiunea umană, în timp ce organizațiile reprezintă organe politice,
economice sociale și educaționale, între cele două existând o influență reciprocă. După North,
evoluția instituțiilor creează un mediu adecvat pentru soluțiile cooperante la schimburile
economice complexe, acestea fiind motorul creșterii economice prin faptul că “organismul
politic specifică și impune drepturile de proprietate ale piețelor economice și caracteristicile
pieței politice” (North, pg. 98) și diminuează costurile de tranzacționare și pe cele de
transformare a input-urilor în output-uri. Instituțiile diminuează de asemenea nesiguranța,
născută din informația fragmentară ce apare în procesul de interacțiune umană. Informația
incompletă și capacitatea mintală limitată a indivizilor determină de fapt existența unui anumit
cost al tranzacționării și în consecință, apariția instituțiilor. Acesta apare dat fiindcă informația
este costisitoare și deținută asimetric de părțile care se angajează în schimburi. Astfel, costul
măsurării și analizării bunurilor și serviciilor comercializate, performanța unora dintre agenții
economici, sau costurile aplicării legii, determină apariția unor costuri de tranzacționare (North,
1992).
În această paradigmă instituțiile reprezintă conexiunea dintre politic și economic, rezultatul
acestei conexiuni fiind creșterea sau stagnarea economică. În contextul dezvoltării piețelor de
capital și dezvoltare a activității economice, “drepturile de proprietate sigure necesită organizații
politice și juridice care să impună contractele eficient și imparțial în timp și spațiu” (North, 2003,
pg.109). Inovațiile organizaționale și instituționale, precum tehnicile și instrumentele moderne de
plată, tipărirea prețurilor la bunurile de consum, dar și transformarea nesiguranței în risc, prin
asigurări și diversificarea portofoliului, au contribuit, pe parcursul istoriei, la creșterea mobilității
capitalului și dezvoltarea economică. La rândul lor, aceste inovații au fost determinate de
creșterea importanței economiilor de scară, creșterea volumului schimburilor și apariția treptată a
unor mecanisme instituționale de constrângere, apărute, se pare, odată cu primele coduri de
conduită internă ale breslelor de negustori.
COMPONENTELE MEDIULUI POLITIC
În literatura de specialitate, prin analiza mediului politic de către companii analizează o serie de
aspecte care influențează deciziile manageriale, atât la nivel domestic cât și internațional; le
amintim pe cele mai importante și comune:
1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al
guvernului asupra economiei;
2. Sistemele de drept și cadrul legislativ, inclusiv particularitățile dreptului internațional,
sisteme legale în practica internaţională, legislaţia din ţara de origine a companiei,
legislaţia din ţările gazdă, probabilitatea existenţei de embargouri comerciale, regimul de
impozitare propriu unor anumite ţări sau mecanisme de soluţionare a eventualelor
diferende;
3. Riscuri de natură politică;
4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor
guvernamentale.
1. Sistemele, regimurile și ideologiile politice, stabilitatea și gradul de control al
guvernului asupra economiei
Un sistem politic include relațiile politice, instituțiile politice și acțiunea politică, instituțiile
politice (statul, partidele politice) fiind forme prin care se exercită puterea politică, se
organizează și conduce societatea (Radu, 2003, pg. 57). Wyk (2010, pg. 104) realizează o scurtă
trecere în revistă a principalelor definiții ale sistemului politic din literatura de specialitate,
amintind că acestea au ca și numitor comun ideea că sistemul politic este utilizarea coerciției
legitime în societate. De aici, ideea că sistemul politic se referă la o alocare autoritară a valorilor,
puterii și autorității, ceea ce implică ideea unei sancțiuni legitime: dreptul de a obliga, de a
condamna și de a pedepsi, care se face nu numai pe baza forței, ci și cu consensul majorității, în
sistemele legitime și funcționale.
Ideologia politică reprezintă o sumă de constructe, teorii și obiective urmărite, concretizate
într-un program socio-politic. Ideologia politică, puternic influențată de măsura cu care
instituțiile o sprijină, fac posibil ca indivizii să lucreze cu anumite constructe mentale utile în
decodificarea și interpretarea mediului extern. Existența a mai multor ideologii indică
pluralismul politic într-o anumită societate.
Regimul politic (termen provenit din cuvântul latin regimen, ce înseamnă direcție, guvernare)
se referă la totalitatea instituțiilor și relațiilor politice prin care se realizează conducerea politică a
societății. În timp. clasificarea regimurilor politice a dat naștere unor dezbateri intense în rândul
politologilor (Radu, 2003, pg. 58). În continuare, vom face uz de următoarea clasificare duală și
simplificată a regimurilor politice:
Regimuri politice democratice;
Regimuri politice totalitare/dictatoriale.
Regimurile politice democratice – democrația reprezintă acele sisteme politice în care
cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor și de guvernare, fie direct fie prin reprezentanți
aleși. În cadrul acestor regimuri, alegerile deservesc două scopuri. În primul rând, selectarea
reprezentanților politici care aplică politici publice și în al doilea rând, oferă votanților
mecanismele de supraveghere și atenționare a acestor reprezentanți.
În ultimii 25 de ani, tendința de democratizare a statelor este evidentă. Cu toate acestea,
democrațiile la nivel național nu sunt identice și nu oferă întotdeauna stabilitatea sau
prosperitatea așteptată de la acestea, ceea ce face necesară analiza lor de către firmele ce
acționează la nivel internațional. De asemenea, multe din democrațiile care au apărut în anii 70
sunt fragile și nesustenabile. În democrațiile mature, în schimb, se observă o scădere a încrederii
electoratului în clasa politică.
În ciuda a numeroase diferențe, democrațiile lumii prezintă următoarele caracteristici
comune: libertatea opiniei și de exprimare, inclusiv a presei, libertatea de organizare, alegeri
libere, un sistem legislativ independent și accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor.
Mai mulți cercetători au fost preocupați de modul în care pot fi analizate și măsurate
nivelurile democrației. Unul din acestea aparține Freedom House, fondată în 1942, în
Washington, care, plecând de la ideea că libertatea nu poate exista decât într-un sistem
democratic, măsoară sub forma unui indicator anual, încă din anul 1972, drepturile politice și
libertățile civile. Cuantificarea se realizează pe o scară de la 1 la 7 (unde 7 caracterizează acel
sistem democratic cel mai puțin liber), rezultând o clasificare a națiunilor pe următoarele
intervale:
Țări libere (de la 1 la 2.5) (democrații stabile)
Țări parțial libere (de la 3 la 5.5) (democrații în curs de consolidare)
Țări lipsite de libertate (de la 5.5 la 7) (non‐democrații)
Freedom House analizează următoarele aspecte în vederea evaluării și măsurării drepturilor
politice:
1. Este șeful guvernului ales prin alegeri libere și corecte?
2. Sunt reprezentanții poporului aleși prin alegeri libere și corecte?
3. Cadrul legislativ electoral este unul corect?
4. Indivizii au dreptul de a se organiza în partide politice sau alte grupări politice competitive și
este sistemul deschis apariției dar și dispariției acestor partide sau grupări?
5. Există o masă electorală semnificativă care poate vota opoziția și șanse reale pentru opoziție
să își crească sprijinul și puterea prin intermediul alegerilor?
6. Sunt libere alegerile politice ale cetățenilor și neconstrânse de puterea militară sau străină,
partide totalitare, puterea bisericească, oligarhii economice sau alte grupuri de putere?
7. Grupurile culturale, etnice, religioase sau alte grupuri minoritare au drepturi politice depline
și oportunități electorale?
8. Șeful guvernului și reprezentanții puterii legislative determină politica guvernamentală?
9. Este guvernul neinfluențat de corupția generalizată?
10. Guvernul își asumă responsabilitatea actelor sale între alegeri și operează cu deschidere și
transparență?
Drepturile politice includ alegerile libere și corecte, existența unor reprezentanți politici,
dreptul la libera organizare și protecția minorităților. Conceptul Freedom House asupra
drepturilor politice pleacă de la următoarea definiție de bază a acestora, și anume: “dreptul la
participare la procesul politic”, ceea ce într-o democrație presupune dreptul adulților de a vota și
de a concura pentru demnități publice, iar din punct de vedere al reprezentanților aleși, dreptul de
a avea un vot decisiv asupra politicilor publice.
În ceea ce privește libertățile civile, acestea includ libertatea presei, libertăți personale și
egalitate în fața legii. Freedom House analizează următoarele aspecte ale acestora, în demersurile
instituției de a evalua libertățile civile:
1. Există o mass media independentă și alte forme de exprimare culturală?
2. Sunt instituțiile și comunitățile religioase libere să își practice credința și să se exprime în
sfera publică și privată?
3. Există libertate academică și un sistem educațional neîndoctrinat politic?
4. Există libertate de asociere, libertatea demonstrațiilor și a discuțiilor publice deschise?
5. Există asociații comerciale și ale angajaților (sau alte forme similare) și posibilitatea
negocierii colective? Există organizații profesionale și alte organizații private libere?
6. Există o putere judiciară independentă?
7. În spețele civile și penale se aplică legea? Este puterea polițienească sub control civil
direct?
8. Există protecție față de teroarea politică, încarcerarea nejustificată, exilul sau tortura?
9. Există posibilitatea evitării războaielor și conflictelor?
10. Legile, politicile și practicile guvernamentale garantează tratamentul egal al întregii
populații?
11. Statul controlează mobilitatea rezidenților, angajarea sau instituțiile de învățământ
superior?
12. Au cetățenii dreptul să dețină o proprietate sau o afacere? Sunt afacerile din mediul privat
influențate de către oficiali guvernamentali, forțele de ordine, partidele politice sau rețele
de crimă organizată?
13. Există libertăți sociale personale, incusiv egalitate de gen, alegerea partenerilor de mariaj
sau mărimea familiei?
14. Există șanse egale la angajare și absența exploatării economice?
Alte măsuri alternative ale democrației sunt cele propuse de în cadrul proiectului Polity, ce
dispune de date pentru perioada 1800‐2006. În acest model, democrația are trei elemente
principale:
prezența instituțiilor și a procedurilor prin care cetățenii își pot exprima preferințele
privind clasa politică și programele asociate
existența unor constrângeri instituționale asupra puterii executive
garantarea libertăților civile tuturor cetățenilor.
Modelul măsoară competitivitatea participării politice, a recrutării aleșilor (prin existența
sau absența oportunității de a candida urmând un proces reglementat, excluzând succesiunea
ereditară sau forța militară) și constrângerile pe care aceștia le întâmpină în executarea puterii.
O altă concepție asupra democrației este cea conturată de Joseph Schumpeter, în cartea sa
Capitalism, socialism and democracy, dar și de alți autori, precu, Adam Przeworski (în cartea
Democracy and development, 2002), sau Jose Cheibub (în lucrarea Presidentialism,
Parliamentarism and Democracy, 2007). Acești autori propun o așa numită viziune procedural
minimalistă asupra democrației, în care aceasta este văzută ca fiind o „simplă” metodă politică și
un instrument de luare a deciziilor, la care cetățenii au dreptul să participe prin intermediul
votului. Concepția schumpeteriană asupra democrației presupune cinci condiții: 1) existența unor
politicieni profesioniști, 2) limitarea scopului guvernării, care să nu fie supraîncărcat cu o
multitudine de proiecte și programe, 3) o clasă birocratică care asigură continuitatea procesului
de guvernare, 4) autocontrolul democratic și respectarea diviziunii politice a muncii de către
După Wyk (2010, pg. 107), riscul politic apare atunci când profitabilitatea firmei este serios
afectată de către factorul politic. Analiza riscului implică studiul cauzelor multiple ale apariției
acestora, factori care determină vulnerabilitățile firmei, efectul acestora sub formă de expunere la
risc a firmei dar și politicile și acțiunile întreprinse de firme pentru a diminua riscurile, precum
prevenirea sau remedierea.
Noțiunea de risc este una secvențială, iar riscul politic este un subiect de analiză
interdisciplinar. Ceea ce transformă o amenințare în risc este aceea că riscul implică acțiuni politice
care pot avea efecte negative asupra profitabilității unei firme. Riscul politic este posibilitatea ca
deciziile politice, evenimentele sau condițiile dintr-o țară să afecteze mediul de afaceri astfel încât
mediul de afaceri să înregistreze pierderi financiare sau să își reducă marjele de profit.
În procesele de internaționalizare, companiile au de înfruntat mai multe riscuri, însă cel
politic rămâne cel mai important. În acest caz, companiile analizează așa numitul risc de țară, care
face referire la acele riscuri care nu sunt asociate investițiilor domestice și care apar din cauza unei
diferențelor naționale în structurile economice, politice, instituționale, de monedă de schimb.
Riscul de țară se referă la acele situații în care aceste riscuri asociate investițiilor străine
înrăutățesc funcționarea climatului de afaceri și diminuează în consecință așteptările privind
profitabilitatea unei afaceri. Riscul politic este una din componentele riscului de țară, alături de cel
economic și financiar.
Schneider și Matei ( 2010, pg. 55) definesc riscul politic ca acea situație în care factorii
politici și sociali afectează stabilitatea unei țări și capacitatea sa de a-și respecta angajamentele
financiare, ceea ce face referire atât la elemente din țara gazdă cât și din țara de origine. Astfel,
riscul politic reflectă de fapt gradul de incertitudine asociat cu deciziile luate de instituțiile
sistemului politic, precum guvern sau agenții legislative.
Factorii de risc politic sunt cei mai importanți în evaluarea investițiilor străine de către
companii și în deciziile legate de internaționalizare. Stabilitatea și atitudinea guvernului țării gazdă
sunt considerate determinante în domeniul afacerilor internaționalizare pentru firmele care vor să
abordeze piețe străine.
Nivelurile de expunere la risc cresc pe măsură ce firmele se extind la nivel internațional și pe
măsură de țările gazdă sau operațiunile firmei devin mai riscante. Un studiu al
PriceWaterhouseCoopers recomadă managerilor să acorde o atenție sporită riscurilor dacă firma
este caracterizată de unul sau multe atribute din seria următoare:
Active distribuite la nivel internațional
O proporție mai mare a veniturilor obținute internațional decât național
Dependența de lanțul internațional de distribuție
Concentrare într-o regiune sau o țară
Planuri de expansiune
Experiență limitată în afacerile internaționale
Dependență de creșterea internațională
Operațiuni localizate pe piețe emergente
Reputație foarte importantă
Studiile empirice confirmă această legătură între riscuri politice și investiții străine, indicând
că țările caracterizate de risc politic crescut atrag mai puține investiții străine directe (Schneider și
Matei, 2010, pg. 55. Busse și Hefeker (2007) arată, pe un eșantion de 83 de țări în curs de
dezvoltare, pentru perioada 1984-2003, că multe sub-componente ale riscului politic, precum
stabilitatea guvernamentală, conflictul intern și extern, corupția sau stabilitatea guvernului, afectează
fluxurile de investiții străine nete. Henisz (2002) analizează modul în care multinaționalele se
confruntă cu amenințarea exproprierii, pentru evitarea acesteia fiind necesar un comportament
strategic vis a vis de guvernul țării gazdă.
Există mai multe clasificări ale riscurilor politice:
a) din punct de vedere al naturii acestora:
1) riscuri care țin de guvernul țării gazdă (expropriere și/sau confiscare, încetarea contractului,
restricții asupra forței de muncă sau proprietății, taxare, etc.);
2) riscuri care țin de guvernul țării gazdă, precum terorism, demonstrații, insurecții, revoluții,
războaie civile;
3) riscuri interstatale, precum războaie, sancțiuni economice (Al Khattab, 2006).
b) din punct de vedere al numărului de investitori afectați:
1) riscuri politice micro – care vizează doar anumite investiții specifice, cum ar fi anumite
multinaționale
2) riscuri politice macro – care afectează o plajă mai amplă de investitori.
c) din punct de vedere al naturii legale sau non legale a riscului:
1) riscuri legale sau guvernamentale – riscuri care apar, dar care nu presupun situații care nu sunt
conforme cu legea
2) riscuri non-legale sau extra-guvernamentale – riscuri care apar și care presupun situații ilegale.
În tabelul următor exemplificăm o serie de riscuri legale și non-legale, macro și micro:
Tabel nr. Tipuri și nivele de risc politic legale și non-legale, macro și micro
Legal/guvernamental
Macro
Alegerea unui nou guvern
Un nou acord comercial
Schimbări generale ale politicilor sau
legilor referitoare la investitorii străini
sau investiții străine
Non-legale/Extra-guvernamentale
Macro
Lovitură de stat
Război civil
Atacuri militare
Atacuri teroriste
Corupția
Activități mafiote
Pierderea activelor (exproprieri)
Legal/guvernamental
Micro
Legislația specifică activității firmei cu
efecte adverse (licențe export/import,
taxa vamală de import, repatrierea
profitului)
Subvenții sau alte forme de protejare a
concurenței
Non-legale/Extra-guvernamentale
Micro
Atacuri inițiale
Sabotaj industrial
Răpiri de persoane, șantaj
Furt
Sursa: Morrison, J., 2002, The International Business Environment. Diversity and the Global
Economy
Riscurile politice pot fi rezultate ale sistemului politic, traducându-se în multe ocazii prin
refuzul sau reticența companiilor de a investi într-o țară. Sursele de risc sunt uneori localizate în
sistemul politic, iar alteori într-un sistem mai cuprinzător, putându-și avea originea în mediile
interne sau străine. Simon (1984, citat in Wyk, 2010) arată că sursele riscului politic pot fi
identificate în evenimente politice care au loc în instituțiile țărilor gazdă, țărilor de origine sau în
mediul internațional.
Exemple de surse ale riscului politic sunt:
Grupuri dezafectate din societate predispuse să recurgă la violență pentru a fi ascultate
Amenințări externe ale unor grupuri teroriste care doresc să destabilizeze țara
Grupuri armate
State regionale puternice, în țările federale sau descentralizate
Leadership politic bazat pe legături personale
Instituții democratice nefuncționale care nu asigură transparența proceselor.
Având în vedere că riscurile politice sunt rezultate ale sistemului politic, este necesară o analiză
detaliată a modului în care funcțiile sistemului politic se constituie în factori de risc. Aceste funcții
ale sistemului politic au fost amplu discutate în literatura de specialitate, Wyk (2010) realizând o
sinteză a acestora, împărțindu-le în:
Funcție de conversie – prin aceasta specialiștii se referă la modul în care statul
participă la procesele de conversie a inputurilor în out-put-uri. În această abordare,
input-urile sunt acei factori care sprijină, direct sau indirect, satisfacerea cererii de
bunuri și servicii. Exemple de input-uri din partea guvernului sunt: reglementarea
comportamentului agenților economici, servicii și bunuri publice, manifestarea din
partea guvernului a unor valori care să sprijine procesele de piață, alocarea de fonduri
publice, aplicarea legii
Capacitate de reglementare – se referă la capacitatea sistemului politic de a controla
cetățenii și instituțiile
Capacitate extractivă - se referă la capacitatea sistemului politic de a extrage și
mobiliza resurse umane și materiale din mediul național și domestic
Capacitate distributivă – se referă la capacitatea de a aloca bunuri, servicii și
oportunități indiviziilor, instituțiilor sau grupurilor din societate
Capacitate responsivă – se referă la capacitatea sistemului politic de a transforma cu
succes cerințele legitime ale votanților în politici publice adecvate
Capacitate simbolică – se referă la capacitatea sistemului politic de a exprima valorile
societății și elitelor.
În continuare, detaliem tipurile de riscuri politice care pot deriva din funcțiile sistemelor politice
descrise anterior, urmărind patru categorii de riscuri:
Riscurile operaționale - sunt generate de costuri neanticipate ale sistemului și scăderi
neașteptate ale cererii și producției;
Riscurile asupra activelor - se referă la scăderi semnificative ale valorii activelor, din
motive legate de daune materiale, devalorizări sau încălcarea drepturilor de proprietate
intelectuală;
Riscurile competitive - se referă la posibile modificări ale reglementărilor care
influențează avantajele competitive ale firmelor în piețele țărilor gazdă;
Riscuri legale sau de reputație – apar atunci când produsele, brand-ul sau imaginea
firmei sunt percepute negative de către purtătorii săi de interese.
În această abordare, sintetizată în tabelul de mai jos, riscurile politice în afacerile
internaționale sunt riscuri strategice, pentru care compania trebuie să își elaboreze strategii:
Tabel nr. Funcțiile sistemului politic ca riscuri strategice de afaceri
Funcții/Riscuri
Riscuri ale operațiunilor
Riscuri ale activelor
Riscuri competitiveRiscuri legale
sau de reputație
Funcție de conversie
Întreruperi și fragmentări ale procesului de creare de valoare adăugată (în lanțul de producție sau distribuție), din cauza conflictelor civile, crizelor de legitimitate sau penuriei de factori de producție
Daune materiale cauzate de conflicte civile
Furturi la scară largă
Diminuarea bruscă a cererii consumatorilor și a accesului furnizorilor din cauza instabilității politice (conflicte interne, crize de legitimitate)
Ostilitatea purtătorilor de interese (boicoturi ale consumatorilor), din cauza nemulțumirii datorate unora dintre produsele firmei
Dispute politice între țara de origine și țara gazdă
Capacitate de reglementare
Restricții în ceea ce privește angajarea expaților, în ciuda penuriei de persoane calificate într-un anumit domeniu de
Restricții asupra repatrierii profitului
Limitări ale dreptului de proprietate al străinilor
Protecționism comercial
Politici guvernamentale de achiziție discriminatorii
Întreprinderi de stat
Nerespectarea eficientă a contractelor și a legilor ce reglementează proprietatea
Legislație extrateritorială impusă de țara de origine în ceea ce
activitate Rigiditate a
pieței forței de muncă
Regelementări de tipul red tape
Obstacole crescute în facilitatea funcționării afacerilor
ce domină piața privește operațiunile în străinătate ale firmei
Capacitate extractivă
Pierderi de productivitate, eficiență, timp și resurse pentru a îndeplini cerințele legale
Naționalizare, confiscare, exproprierea activelor (căutarea de rente)
Taxare și audit discriminatorii
Corupția oficialilor guvernamentali
Taxare și audit discriminatorii
Nivele ridicate ale pirateriei în domeniul drepturilor intelectuale (brevete) și produse contrafăcute (mărci) de către competitori sau structuri guvernamentale
Costuri crescute pentru firme care acționează ca și surogaturi în furnizarea bunurilor publice (educație, sănătate, infrastructură)
Legislație care impune firmelor străine să își împartă proprietatea intelectualp cu firmele locale
Încălcări ale contractelor motivate de redistribuirea bogăției
Capacitate responsivă
Dominanță a grupurilor protecționiste (ONG-uri,
Agenda publică dominată de agenți din
Dominanță a grupurilor protecționiste/socialiste care modelează
Politizarea curților de justiție pentru a submina
partide socialiste) care influențează agenda publică referitoare la aspecte precum salariile și beneficiile salariale, conținutul local al produselor, etc.)
interiorul sistemului și mobilizarea în sensul naționalizării activelor firmelor private
agenda publică în domeniul afacerilor, comerțului și concurenței
interesele firmelor
Capacitate simbolică
O retorică a elitelor în favoarea unui mai amplu intervenționism statal asupra operațiunilor firmelor
O retorică în favoarea proprietății de stat
O retorică a elitelor împotriva capitalismului de piață, favorizând ideologii alternative
O retorică a elitelor îndreptată împotriva firmelor străine și protejării drepturilor intelectuale
Sursa: după Wyk, 2010, pg. 110
Răspunsurile la risc ale companiilor presupun de fapt un bun management al riscurilor,
ceea ce înseamnă evitarea pierderii sau devalorizării activelor firmei. În ciuda unor dezvoltări
teoretice impresionante pe tematica managementului riscurilor, în practică această preocupare nu
este deloc facilă. Un studiu al PricewaterhouseCoopers (2006), ce a implicat un sondaj în peste
100 de companii multinaționale referitor la riscul politic, urmat de interviuri în profunzime
desfășurate cu peste 13 manageri, este elocvent în acest sens. Rezultatele studiului au arătat că
per ansamblu, companiile multinaționale fac eforturi să își gestioneze riscurile politice, însă nu
reușesc întotdeauna ca acest demers să fie unul de succes. Studiul amintit a concluzionat că deși
83% din managerii chestionați sunt angajați în acțiuni de management al riscului politic, 73%
dintre aceștia declară că aceste acțiuni nu sunt eficiente. Managerii de risc, directorii financiari
directorii internaționali consideră că informațiile complexe disponibile pe internet care îîi ajută
să gestioneze riscul politic sunt dificil de obținut dar și de evaluat, în ceea ce privește
corectitudinea acestora. Respondenții acestui studiu au explicat de asemenea că atunci când
informațiile provin de la surse locale, acestea sunt inevitabil subiective și deformate. Aceeași
manageri au recunoscut și că în organizațiile lor nu sunt disponibile instrumente specializate de
management al riscului, din cauza faptului că nu se înțelege în totalitate importanța acestui
demers. În consecință, managerii nu primesc întotdeauna informații recente, exacte și la timp,
informații de care au nevoie pentru a lua deciziile necesare pentru diminuarea riscurilor politice,
în context internațional.
4. Activitatea grupurilor de interese care urmăresc influențarea politicilor guvernamentale.
Grupurile de lobby se numesc și grupuri de presiune și de multe ori sunt echivalentul
grupurilor de interese, deoarece în mod direct sau indirect, un grup de interese este și un grup de
presiune.
Conceptul de grupuri de presiune a fost propus de Arthur Bentley, în 1908, în cartea sa,
Procesul guvernării. Studiul presiunii sociale însă intră în uz abia în anii 1925-1926, în presa
americană; pe plan academic conceputul este dezvoltat prin contribuțiile unor autori precum
Truman (1951), Dahl (1956) și Schattschneider (1960).
În prezent, termenul este complet intrat în uz, iar activitatea de a face presiune este una
reglementată și inclusiv profesionalizată, prin apariția așa numit-ului lobbyst. Lobby-istul
profesional este de multe ori un politician sau un birocrat familiar cu structura factorilor de
decizie în cadrul guvernului şi cu acces la anumiţi factori de decizie.
Grupurile de presiune economice pot fi organizații profesionale, sindicatele, patronatele,
organizații ale comercianților. După Radu (2003, pg. 142), rețelele de angajare civică sunt
formate din asociații civile, ce generează un veritabil capital social. Simultan, acestea formează
in sistem de exprimare a intereselor secţionale. În regimurile totalitare, prin distrugerea societății
civile a apărut societatea de masă, în care oamenii și-au pierdut criteriile clasiale, grupale (Radu,
2003, pg. 143).
Politologii consideră, sistemele democratice au devenit pluraliste într-un sens nou, dat de
apariția și amploarea pe care au luat-o grupurile de interes, ce influențează viața politică a unei
societăți, acestea devenind adevărate puteri ale democrației. Opinia asupra efectelor activității
acestora este diversă: în timp ce unii le consideră un factor de echilibru pentru funcționarea unei
democrații, alții sugerează că acestea își depășesc uneori atribuțiile. Aceasta deoarece
“elaborarea politicii de stat devine, într-o tot mai mare măsură, o arenă în care acționează
interesele specifice ale unor oameni care nu posedă nicio putere, care de fapt nu au nici un
mandat politic” (Druker, F., 1990, pg. 7, citat în Radu, 2003, pg. 110). În această viziune,
grupurile de interes sunt puteri de facto, a căror acțiune conduce la dispersare și descentralizare
politică, precum și la o multiplicare nedezirabilă a centrelor de decizie. (Radu, 2003, pg. 149) În
plus, între aceste organizații apar conflicte determinante de scopuri divergente.
Există patru modalități principale prin care grupurile de presiune pot influența politica
guvernamentală: propaganda, reprezentarea directă a intereselor lor și negocieri cu guvernul,
culegerea de informații și date, dar și oferirea de mită. După , grupurile de interese influențează și
mobilizează electoratul, finanțează campaniile electorale și desfășoară activități de lobby în relație
cu guvernul sau legislativul (Potters, J., Sloof, R.,1996, pg. 405). Potters și Sloof (1996) realizează o
serie de studii empirice ce arată impactul contribuțiilor în bani asupra campaniilor electorale,
propunându-și să identifice dacă banii donați pot cumpăra votul unui politician. Rezultatele studiilor
empirice sunt mixte, iar subiectul rămâne în continuare unul extreme de controversat.
Finanțarea campaniilor electorale reprezintă pentru grupurile de interese o formă clară de
investiție pentru a obține politici de stat favorabile. Din punct de vedere al clasei politice, aceasta
deservește în aceste cazuri obiectivele urmărite de grupurile de interese și deviază astfel de la
preferințele exprimate de votanți, în contrapartidă pentru finanțările primite.
Limita dintre aceste activități și mită sau corupție, în general, este fragilă. Corupția constituie un
obstacol major în calea funcționării sistemelor democratice, ducând la pierderea legitimității
instituțiilor democratice și la grave consecințe economice.
Corupția este un fenomen dificil de descris și cu mai multe fațete. Aceasta poate fi înțeleasă
ca o deviere de la standarde sau norme legale sau morale, deviere sancționată de societate, sau ca
atribute al unui sistem social. Există și cercetători care atenționează însă că a defini corupția ca o
deviere de la norme implică și ideea că ar exista un ideal social ideal, care de fapt este utopic. Un
exemplu adus în acest sens este faptul că ideea de câștiguri private ale unui politician sau birocat,
generat de activitatea sa în slujba statului, are diferite grade acceptare, în funcție de valorile și
standardele morale ale societății respective.
În practică, corupția poate însemna proasta gestionare a resurselor economice, împiedicarea
funcționării corecte a piețelor și în consecință diminuarea încrederii investitorilor și îndepărtarea
acestora de către economiile afectate de corupție. Multe studii asociază corupția cu particularitățile
culturale, una din implicații fiind faptul că, având în vedere că valorile unei nații se formează în
timp, este de asemenea nevoie de perioade îndelungate pentru a schimba practicile de corupție.
Davis și Ruhe (2003), care, folosind diferențele culturale în accepțiunea lui Hofstede, arată
că țările cu o distanță față de putere redusă înregistrează nivele mai scăzute ale acestui fenomen,
grație faptul că subalternii au la dispoziție canale formale și informale de a chestiona și a modela
deciziile superiorilor. În mod similar, indivizii dintr-o cultură individualistă, care promovează
rezultatele, tind să fie mai tentați de folosirea unor practici corupte pentru a-și atinge scopurile.
Companiile multinaționale trebuie să își stabilească o politică referitoare la practicile corupte, ținând
cont de faptul că mita crește costurile de tranzacție dar și de faptul că aceasta poate afecta imaginea
și reputația pe care o companie și le formează în relație cu purtătorii de interese locali. Cu toate
acestea, nu toți managerii de companii au opinii similare asupra corupției. Cuervo-Cazurra (2006)
analizează impactul corupției asupra investițiilor străine directe și concluzionează că managerii din
țări de origine cu nivele ridicate ale corupției tind să caute țări gazdă cu un nivel ridicat de corupție,
uneori apelând la firme locale pentru a-și urmări interesele. Alte studii examinează legătura dintre
corupție și nivelul de dezvoltare economică, ilustrând că în general țările în curs de dezvoltare cu
venituri mai reduse sunt mai vulnerabile în fața acestei practici, din cauza nevoii acestora de
investiții și a unei poziții de negociere mai slabe, pe arena afacerilor internaționale. Cu toate acestea,
corupția există și în țările dezvoltate, fiind însă mai sofisticată și pregnantă la alegerile democratice
(Conklin, D., 2006). Astfel, apare, pentru managerii internaționali, decizia de a se angaja în acte de
corupție versus aceea de a urma căile și procedurile legale, la nivelul economiilor gazdă în care
multinaționalele operează.
McKay (2011) arată că activitatea de lobby este diferită și în funcție de tipul de instituție
asupra căreia se realizează acest lobby. A practica o campanie de lobby într-un sistem birocratic
complicat, precum Congresul american este foarte complicat și expune foarte mult agenții
economici, fiind vizibil. În schimb, a practica lobby-ul la nivelul unor instituții mai mici – ala
numitul lobby administrativ – este mai facil pentru companii și mai greu de observat pentru cei care
monitorizează acest fenomen. Lobby-ul administrativ se poate desfășura atât la telefon cât și pe
email, majoritatea birocrațiilor implicați neavând vizibilitate publică.