MEDICINA CHINEZA

MEDICINA SI FARMACOLOGIA CHINEZA SI INFLUENTELE LOR ASUPRA MEDICINEI JAPONEZE

BRATU ALEXANDRA ALINA GR. 3 MEDICINA SI FARMACOLOGIA CHINEZA SI INFLUENTELE LOR

ASUPRA MEDICINEI JAPONEZE1. Principiile vitale yin si yang 2. Principiul universal tao 3. Shen Nung, Imparatul Rosu (Hung Ti) a creat primul ierbar medical- Pentsao (circa 2800 i.H.) 4. Yu Hsiung (circa 2600 i.H.), Imparatul Galben (Huang Ti)-compendiului medical Nei Ching- Canonul Medicinei 5. Chang Chung-ching, considerat omologul lui Hipocrate, a elaborat in secolul al III d.H. tratatul clasic Febra tifoida si alte febre. 6. Ko Hung, un faimos alchimist si un bun observator, a scris tratate in care a descris boala beri-beri, hepatita si ciuma. 7. Sun Szu-miao a scris Chien Chin Yao Fang O mie de remedii de aurcare cuprindea treizeci de volume de patologie. 8. In timpul dinastiei Sung a aparut Hsi Yuan Lu care a devenit principala sursa de cunostinte in domeniul medicinei legale. 9. Fiziologia chineza 10. Metode de diagnosticare 11. Farmacopeea chineza 12. Farmacologia chineza 14. Alte date despre medicamentele chinezesti 15. Medicamentele si plantele, lucrarea cea mai timpurie din China a fost scrisa de mai multi medici din dinastiile Qin si Hang (anii 221 i.e.n. anii 220. era noastra) 16. In dinastia Tang (anii 618-907), prosperitatea economica a promovat dezvoltarea medicamentelor chinezesti. A fost redactata Farmacopeea Tang- prima farmacopee din lume. 17. Pana in dinastia Ming (anii 1368-1644), farmacologul Li Shicheng a finalizat timp de 27 de ani Farmacopeea - o capodopera a farmacologiei chineze. 18. Acupunctura 19. Moxibustia 20. Medicina japoneza 21. Prima universitate japoneza, fondata la Nara, in 701, avea o facultate de medicina careia ii era anexata o gradina botanica 22. In jurul anului 900 un invatat japonez publica o descriere a 1025 de produse ale farmacopeei chineze 23. In 1284, un Dictionar alfabetic al medicamentelor va ramane pentru patru secole textul clasic de materia medica 25. Farmacologia chineza si-a facut aparitia in Japonia in sec. VI, cand un medic chinez aduce aici 160 de volume privind acest domeniu, si cand (in 701) se creeaza un Oficiu al medicamentelor 26. Influenta medicinei europene a inceput sa se exercite in secolul al XIX-lea, o data cu comertul si misionarii portughezi.

MEDICINA SI FARMACOLOGIA CHINEZA SI INFLUENTELE LOR

ASUPRA MEDICINEI JAPONEZEConform vechii cosmologii chineze, universul nu a fost creat de catre zei, ci s-a format in urma interactiunii dintre factorul activ, luminos, uscat, cald, pozitiv, masculin yang si factorul pasiv, intunecat, umed, rece, negativ, feminin yin.[1] Cand cele doua principii vitale functioneaza armonic, domneste ordinea, adica sanatatea, iar cand echilibrul se strica apare dezordinea, adica boala. Doctrina celor doua principii opuse pare sa prezinte, la prima vedere, o anumita similitudine cu teoria sistemelor antagoniste simpatic si parasimpatic din fiziologia contemporana occidentala, sau cu cea a umorilor complementare din medicina hipocratica. S-a remarcat insa ca, in conceptia chineza, exista o inegalitate de forta vitala intre principiile yang si yin, ceea ce nu este cazul cu teoriile europene mentionate. ( G. Bratescu)[2] Principiul universal tao, adica calea, determina proportia dintre yin si yang in fiecare lucru. Medicina chineza, strans legata de Taoism, se ocupa in primul rand de prevenirea bolilor. Huang Ti, parintele medicinei chineze, spunea medicul adevarat ajuta inainte de aparitia primelor semene de boala. Igiena taoista facea apel la cumpatare si simplitate in ceea ce privese majoritatea lucrurilor. Chinezii au fost printre primii care au definit starea de sanatate. Astfel, in secolul I i.H., Wen-Tzu spunea:Trupul este templul vietii. Energia este forta vietii. Spiritul este guvernatorul vietii. Daca unul dintre ele este in dezechilibru, toate trei vor avea de suferit. Cand spiritual preia comanda, trupul il urmeaza in mod natural si aceasta suita este benefica pentru toate cele Trei Comori. Daca trupul este cel care conduce, spiritual i se supune, fapt care dauneaza celor Trei comori. Desi China antica era relativ izolata, existau legaturi cu India si Tibetul. Buddhismul a patrus in China din India si o data cu el si conceptiile si practicile medicale indiene. Gimnastica si exercitiile de respiratie provin si ele din India si sunt strans legate de yoga si de medicina Ayurvedica. Existau legaturi si cu Asia de sud-est, Persia si lumea araba. In secolul II i.H. ambasadorul chinez Chang Chien a petrecut mai mult de 10 ani in Mesopotamia, Siria si Egipt adunand informatii despre medicamente. De-a lungul secolelor au patruns in China cunostinte legate de teoria umorala si de numeroase medicamente. Shen Nung, Imparatul Rosu (Hung Ti), a creat primul ierbar medical- Pen-tsao (circa 2800 i.H.) in care a prezentat efectele a 365 de medicamente, testate toate personal. Se pare ca Shen Nung a fost cel care a desenat primele harti de acupunctura, desi acest procedeu dateaza probabil dintr-o perioada mai veche. Faima lui Yu Hsiung (circa 2600 i.H.), Imparatul Galben (Huang Ti), se datoreaza compendiului medical Nei Ching- Canonul Medicinei. Transmis pe cale orala timp de mai multe secole, el a fost asternut pe hartie in secolul III i.H. Forma sa actuala dateaza din secolul al VIII d.H. cand s-a facut ultima mare revizuire de catre Wang Ping.[1]

In Nei Ching se spune ca ficatul este rezervorul sangelui si sediul sufletului. Inima conduce pulsul, care, de fapt, se identifica cu spiritului. In splina se petrece nutritia si se produce gandirea, in plamani are loc respiratia, deci acumularea energiei, iar in rinichi isi au sediul vointa si puterea germinativa. Viscerele pricipale sunt stomacul, duodenul, colonul, vezica biliara si rinichii. Organele se gasesc in ralatie de ierarhie fiziologica: inima-rege; plamanii-ministri; ficatul-general; vezica biliara-procuror; splina-ofiter cu alimentarea. Exista si o genealogie a organelor, inima fiind fiica ficatului, stomacul fiul inimii si asa mai departe. Aceste atributii si raporturile reflecta felul de viata al societatii chineze de atunci. Teoria macrocosmosului ale carui parti componente se regasesc in microcosmosul organismului omenesc se intalnesc si la chinezi. Cinci elemente de baza alcatuiesc totul: lemnul, focul, pamantul, metalul, apa. Fiecaruia din aceste elemente ii corespund anumite puncte cardinale, anumite animale domestice, anumite parti ale locuintei, anumite numere si anumite viscere. Iata un exemplu: metalul corespunde cu vestul, cu albul, cu mirosul de carne cruda, cu semintele oleaginoase, cu cainele, cu poarta cea mare, cu cifra 9, cu ficatul.[2] Chang Chung-ching, considerat omologul lui Hipocrate, a elaborat in secolul al III d.H. tratatul classic Febra tifoida si alte febre. Ko Hung, un faimos alchimist si un bun observator, a scris tratate in care a descris boala beri-beri, hepatita si ciuma. Sun Szu-miao a scris Chien Chin Yao Fang O mie de remedii de aur- care cuprindea treizeci de volume de patologie. In timpul dinastiei Sung a aparut Hsi Yuan Lu care a devenit principala sursa de cunostinte in domeniul medicinei legale. Cunostintele de anatomie in China antica se bazau mai degraba pe rationament si presupuneri, decat pe disectii sau observatie directa. Deoarece doctrinele lui Confucius interziceau atingerea de corpul uman, studiile de anatomie directa au inceput abia in secolul al XVIII-lea. Pana in secolul al XIX-lea anatomia a fost predata in scolile medicale mai mult pe baza de desene si modele artificiale, decat prin disectie. Fiziologia chineza avea la baza un sistem umoral asemanator conceptiile grecesti din secolul VI i.H. si puncte de vederi asemanatoare celor ale lui Galen din secolul II d.H., sigura deosebire fiind existenta a cinci umori in loc de patru. Numarul cinci avea o semnificatie mistica pentru chinezi si era folosit pentru majoritatea clasificarilor: cinci elemente, cinci anotimpuri, cinci culori, cinci gusturi, cinci calitati, cinci tratamente, cinci emotii etc. Tratatul medical Nei Ching considera ca fiecare emotie isi are sediul intr-un anumit organ:fericirea la nivelul inimii, gandirea la nivelul splinei, grijile la nivelul plamanului, iar ficatul era sediul furiei si al sufletului. Tot in acest tratat se metioneaza unele aspecte legate de circulatia sangelui: tot sangele este sub controlul inimiisangele circula in cerc in mod continuu si nu se opreste niciodata. Cu toate acestea, se considera ca unele vase transporta aerul in organism. Metodele de diagnosticare cuprindeau anamneza, palparea pulsului, observarea vocii si trupului si palparea partilor afectate in unele situatii.

Medicii chinezi acordau o mare atentie actiunii mediului inconjurator asupra organismului, ei doreau sa stie cum pacientul a incalcat principiul tao. Una din cele mai importante metode pentru stabilirea diagnosticului era examinarea pulsului. Chinezii considerau corpul uman ca fiind un instrument cu coarde, in care pulsul vibreaza asemenea coardelor. [1] Prin puls, medicii chinezi credeau ca pot stabili diagnosticul, prognosticul si terapeutica. Data fiind deosebita importanta ce i se acorda, pulsul era luat in 18 puncte, de cate trei ori la rand, cu aplicarea unor presiuni variate ale degetelor pe artera. In felul acesta se identificau peste 200 de feluri de pulsuri, dintre care 26 indicau o moarte foarte apropiata. Este de la sine inteles ca un studiu asa de amanuntit cerea timp, uneori ceasuri la rand. Metoda de privire reprezinta o metoda de consultare bazata pe teoria meridianele organelor interne ale omului. Corpul exterior al omului are stransa legatura cu organele sale interne. Schimbarea organelor omului este reflectata inevitabil la schimbarea aspectului exterior si respectiv la schimbarea starii sufletesti, a culorii, formei si starii. Prin urmare, pe baza schimbarilor la corpul exterior al omului si la functiile lui se poate deduce la schimbarea organelor interne. Medicii chinezii erau excelenti observatori, calitate pe care o valorificau la examenele lor clinice, deosebit de amanuntite. Ei apreciau mai intai starea generala, apoi se ocupau de orificiile naturale, asa numite ferestre ale organismului. Examenul era lesnicios la barbati, dar greu de practicat la femei, care nu acceptau sa se dezbrace in fata medicului. Ele obisnuiau sa-i arate medicului, pe o figurina de fildes sau de portelan inchipuind cu mare arta corpul femeiesc, locul unde simteau durerea. Era cercetat mirosul gurii, al secretiilor, se gusta urina( pentru determinarea diabetului), se aprecia vocea si se asculta respiratia.[2] Conform tratatului Nei Ching existau cinci metode de tratament: vindecarea spiritului, hranirea trupului, folosirea medicamentelor, tratarea corpului in intregime si folosirea acupuncturii si moxibustiei. Medicul trebuia sa aduca pacientul pe calea cea buna, conform principiului tao. Luand in considerare faptul ca unele stari mintale determinau aparitia unor modificari la nivelul anumitor organe, medicul facea legatura dintre unii factori cmportamentali si constitutionali si boala pacientului, ajutandu-l pe acesta sa-i corecteze. Pentru pastrarea conditiei fizice si pentru refacere se recomandau exercitiile fizice. Hua To, un mare chirurg, a creat un sistem ingenios de terapie fizica prin imitarea miscarilor naturale ala unor animale. Intitulat jocul celor cinci animale, din cauza ca imita miscarile caracteristice tigrului, cerbului, ursului, maimutei si cocolului, el este conceput pentru destinderea si chiar pentru a remedia unele defecte fiziologice si atitudini vicioase. Alte metode de tratament erau masajul, aplicarea de plasturi si evacuarea continutului intestinal cu ajutorul purgativelor. Alimentatia bolnavului se compunea dintr-un amestec complex de alimente in functie de proportia dintre yang si yin. Totodata alimentatia trebuia sa tina cont de

anotimp. Fiecare din cele cinci gusturi exercita un efect favorabil asupra unei parti organismului: acru asupra oaselor, iute asupra tendoanelor, sarat asupra sangelui, amar asupra respiratiei si dulce asupra muschiului. Farmacopeea chineza era foarte bogata, ajungand la aproximativ doua mii de substante si saisprezece mii de retete magistrale. Medicamentele erau considerate cu atat mai bune cu cat aveau gust mai neplacut.[1] Farmacologia chineza este deosebit de bogata, intrecand-o pe cea a altor popoare vechi. Medicii au studiat nenumarate plante, precizandu-le si imbunatatindu-le calitatile prin culturi speciale. S-au intocmit codexuri farmacologice, cu un numar imens de prescriptii. Cel mai vechi, Tratatul fundamental de materii medicale, al lui Li Sicen(Li Shizhen) (secolul al XVI-lea), cuprinde, in 52 de volume, 1892 de denumiri de plante medicinale, cu 11 856 de retete de preparare. Pentru redactarea acestei lucrari Li Shizhen a citit peste 800 de opere medicale. Dup 30 de ani de eforturi si dupa trei randuri de modificari, Li Shizhen si-a dus la bun sfarsit celebra sa lucrare. Cele peste 1000 de ilustratii din lucrare au aratat imaginea diverselor medicamente in scopul facilitrii identificarii lor. Opera lui Li Shizhen a reclasificat n mod stiintific substantele medicinale inregistrate. O metoda de clasificare similara a aparut in Europa in 1741, cu aproape 200 de ani mai tarziu. Noua farmacopee a corectat si clarificat greselile si confuziile facute de predecesori, introducand unele noi substante medicinale sau functii. Li Shizhen a criticat unele teorii antistiintifice absurde si superstintioase din medicina. Li Shizhen a fcut un bilant al experientei acumulate in cateva mii de ani in domeniul farmaceutic de poporul chinez. Tratatul fundamental de materii medicale a plasat farmacologia chinez la un nivel nalt. De aceea Li Shizhen a fost cel mai mare farmacolog chinez din antichitate. In farmacopeea chineza se intalnesc si produse opoterapice (medicamentele opoterapice constau in extracte din glande sau tesuturi animale), precum tiroida de oaie, ficatul, laptele de femeie, placenta umana, produse de excretie. Se parea ca se practica si un fel de homeopatie, dandu-se bolnavilor sa bea, la intervale scurte, solutii diluate de otravuri.[2] Medicamentele se clasificau in cinci categorii: ierburi, copaci, insecte, minerale si graunte. Substantele minerale si metalele terapeutice includeau compusi de mercur, folositi in tratamentul bolilor venerice, arsen si pietre magnetice.[1] Se cunostea eficacitatea fierului care era folosit in anemii, sulfatului de sodiu si reventului folosite ca purgative-laxative, mai intai de chinezi si apoi au trecut in Europa.[2] Se foloseau si remedii animale: praf de oase fosilizate-asa numitul dinte al dragonului, parti ale corpului sau ale anumitor organe, urina, excremetele. Doua plante medicinale si-au legat numele de medicina chineza. Una dintre ele este ephedra(ma huang) sau coada calului, descrisa de Imparatul Rosu si care a fost folosita cateva mii de ani ca un stimulant, ca un remediu petru bolile respiratorii, petru inducerea febrei si traspiratiei si pentru inhibarea tusei. Ephedra a patruns in farmacopeea greceasca si prin intermediul acesteia s-a raspandit apoi in lumea intreaga.

Totusi ea a inceput sa fie folosita pe scara larga in Europa occidentala abia la sfarsitul secolului XIX-lea, dupa ce cercetatorii japonezi au izolat si purificat principiul active, efedrinam si i-au stabilit proprietatile farmacologice. Cea de-a doua planta medicinala foarte populara in China este ginsengul. Pentru chinezi preparatele continand ginseng aveau efecte miraculoase producand intarzierea imbatranirii, restabilirea potentei, stimularea organismului debilitat si sedarea celor surescitati. In plus mai produce ameliorarea diabetului si stabilizarea tensiunii arteriale. Alte plante cu efecte farmacologice folosite de medicina chineza sunt: algele marine care contin iod si erau folosite pentru tratamentul gusei tiroidiene, salcia care continea acid salicilic si era folosita pentru tratamentul reumatismului, florile de dud care contineau rutin, folosite pentru tratarea hipertensiunii arteriale etc. Nu se stie inca cat de devreme a inceput sa fie utilizat opiul ca medicament.[1] In China opiul a ajuns prin intermediul arabilor. Chinezii l-au adoptat sub numele de o-futung, ceea ce inseamna bun de fumat. Imparatul Chinei, interzicand fumatul opiului, nu a facut altcva decat sa incurajeze traficarea si utilizarea lui ilicita. Acesta-l transpunea pe sarmanul culi intr-o lume de vise, dar mai ales inlatura senzatia de foame, intr-o vreme cand foametea endemica facea ravagii. Curand China ajunge centru fumatorilor de opiu, monopolizand cea mai mare cantitate din productia proprie si din import. Urmeaza mai multe interdictii fara efect, pana ce imparatul Yung-Ching se vede silit sa treaca la adoptarea unor masuri radicale fata de cultivarea macului si importului opiului in China.[3] Alte date despre medicamentele chinezesti: Medicamentele chinezesti sunt substante medicamentoase folosite in Medicina traditionala chineza pentru prevenire, diagnosticare si tratare a bolilor. Aceste medicamente provin in principal din medicamentele naturale si prelucrarea acestora, inclusiv medicamentele vegetale, animale, mineraliere, precum si unele chimice si biologice. Inventia si intrebuintarea medicamentelor chinezesti au o istorie de cateva mii de ani. Dar lexical, termenul de Medicamentele chinezesti a aparut abia dupa patrunderea medicinii occidentale, pentru a distinge cele doua medicini si medicamente. In istoria Chinei exista povestea ca Un taran a gustat o suta de feluri de iarba si s-a intalnit cu 70 de veninuri pe zi. Povestea reflecta procesul de descoperire a substantelor medicamentoase de catre oameni ai muncii in cursul luptei cu natura si al activitatilor de productie, aratand ca

medicamentele chinezesti isi au izvorul in munca de productie. Inca in perioada dinastiilor Xia si Shang (secolele 22 anii 256 i.e.n) au aparut bauturi si supe medicamentoase. In Cartea Cantecelor din dinastia Zhou de vest (secolul 11 anii 771 i.e.n) au fost consemnate cel mai devreme substantele medicamentoase din China. Bolile interne - o lucrare de medicina traditionala chineza a trasat baza teoretica pentru medicina traditionala chineza. Medicamentele si plantele, lucrarea cea mai timpurie din China a fost scrisa de mai multi medici din dinastiile Qin si Hang (anii 221 i.e.n. anii 220. era noastra) pe baza sintetizarii materialelor bogate privind substantele medicamentoase. Cartea cuprinde 365 de feluri de medicamente, care sunt intrebuintate inca in zilele noastre. Aparitia acestei carti a pus baza stiintei medicamentelor chinezesti. In dinastia Tang (anii 618-907), prosperitatea economica a promovat dezvoltarea medicamentelor chinezesti. A fost redactata Farmacopeea Tang- prima farmacopee din lume. Cartea cuprinde 850 de medicamente, unele fiind insotite de desene. Pana in dinastia Ming (anii 1368-1644), farmacologul Li Shicheng a finalizat timp de 27 de ani Farmacopeea - o capodopera a farmacologiei chineze. Cartea cuprinde 1.892 de medicamente. Dupa proclamarea R.P.Chineze in 1949, s-au efectuat cercetari ample asupra medicamentelor chinezesti sub toate aspectele. Pe baza investigatiei pe scara nationala a fost redactata in 1961 Farmacopeea medicamentelor chinezesti. In 1977 a vazut lumina tiparului Marele dictionar al medicamentelor chinezesti. Dictionarul cuprinde 5.767 de articole. Concomitent au aparut numeroase dictionare, publicatii, ziare si reviste de specialitate. Au fost infiintate si institutii de cercetari stiintifice, de invatamant si de productie de specialitate. Teritoriul vast, relieful variat si climatul diferit din regiune in regiune formeaza diferite medii ecologice, creand conditii pentru cresterea multor plante medicale. In momentul de fata, tara noastra a reusit sa prepare peste 8.000 de medicamente chinezesti, numarul sortimentelor des folosite depasind 600. China se situeaza pe primul loc in lume in ce priveste gama sortimentala si cantitatea de productie. Pe langa satisfacerea solicitarilor interne, medicamentele chinezesti se si exporta in peste 90 de tari si regiui ale lumii. Intrebuintarea medicamentelor chinezesti are o istorie lunga, a jucat si joaca un rol important pentru dezvoltarea si prosperitatea natiunii chineze. Medicamentele chinezesti provin in marea majoritate de la medicamente naturale, cu efectele nocive reduse. Pentru ca o reteta prin combinatii rationale, cuprinde mai multe feluri de ingrediente medicamentoase, ea da un efect mai bun si este intrebuintata la tratarea multor boli complicate.

Intrebuintarea medicamentelor chinezesti este bazata pe teoria Medicinii traditionale chinezesti. Pentru a administra in siguranta si cu efect medicamentele chinezesti, trebuie sa se cunosc retetele, compozitia, dozele si metodele de administrare precum si indicatiile si precautiile. Ele sunt legate deseori de varsta, conditiile fizice, starea sanatatii si a maladiei, variatia de sezon. Centrul de greutate al cercetarii medicamentelor chinezesti este axat pe selectarea si cultivarea soiurilor bune de plante medicinale, pe crearea soiurilor noi prin radioizotop si pe bioinginerie. Se vor lua masuri pentru protejarea plantelor medicinale originale, prevenirea degradarii celor existente, investigarea si valorificarea noilor surse de medicamente si introducerea plantatiilor medicamentoase din alte tari.[4] Acupunctura si moxibustia Acupunctura si moxibustia fac parte din terapia medicala chineza de cateva mii de ani. Scopul acestor tratamente este de a elimina excesul de yang si yin, restabilind astfel echilibrul. Totodata ele asigura introducerea in corpul uman a unui surplus de energie din exterior. Acupunctura consta in inserarea la nivelul tegumentelor a unor ace lungi la adancimi diferite, in anumite puncte, in functie de tratamentul urmarit, in mai multe puncte situate de-a lungul a 6 meridiane care traverseaza organismul. Prin intermediul acestora se trasmite o forta de viata active numita chi. Fiecare din puncte este legat de un anumit organ. De exemplu, inteparea unui anumit punct de la nivelul lobului urechii poate trata o suferinta abdominala. Practic, orice simptom sau boala poate fi supuse unei corectii prin acupunctura. Instrumentalul era format din ace din metale nobile, aur si argint, dar si din metale commune. Acupunctura s-a raspandit in Coreea si Japonia la sfarsitul secolului X i.H., in Europa in secolul al XVII-lea, iar in ultimiiani interesul pentru aceasta tehnica medicala este in crestere.[1] Punctele de acupunctura, in numar de 365, trebuie cunoscute cu mare precizie. Pentru a se cunoaste mai bine pozitia punctelor vitale se obisnuia de prin secolul al XIlea e.n., sa se toarne statui de arama infatisand corpul omenesc, pe care erau reprezentate zonele in care aveau sa fie implantate acele. Acele erau infipte la o adancime de 2 pana la 6 milimetri si se lasau pe loc de obicei cateva minute, dar uneori si cateva zile. Se recurgea la acupunctura pentru a trata afectiuni foarte variate: dar cele mai dese erau durerile de cap, dar si alte suferinte, provocate de luxatii, artrite, pana si peritonite; intrau in

indicatii si unele boli epidemice, precum holera. In prezent, tehnica este folosita pentru obtinerea anesteziei in interventii chirurgicale. Dealtminteri, acest mijloc traditional de tratament este practicat astazi pe scara intinsa nu numai in China, dar si in Europa si America.[2] Moxibustia este la fel de veche ca si acupunctura si foloseste aceleasi maridiane si pentru plasarea moxelor. Moxa reprezinta un material moale care se arde deasupra pielii. In punctele alese se infig in piele betisoare din tulpina unor plante (de obicei Artemisia vulgaris), dupa care se da foc materiei vegetale.[1] Acestor doua procedee de excitatie in puncte foarte bine precizate li se poate adauga si revulsia regiunii. Rezultatele acestor terapeutici nu au putut fi obtinute decat datorita spiritului acut de observatie al lecuitorilor. S-ar putea ca descoperirea existentei punctelor vitale sa se fi datorit inteparii sau combustiei in cursul unor ritualuri exorcizante ale samalilor, pentru alungarea demoniilor incuibati in trupul bolnavilor. Dealtfel exista legende care povestesc ca cineva, suferind de o puternica criza de migrena, a scapat brusc de dureri dupa o lovitura intamplatoare la picior. Legatura dintre cele doua fenomene a fost retinuta si controlata in alte cazuri de migrena, ajungandu-se astfel, prin observatie empirica, la acupunctura. In vechime, metoda se practica cu ajutorul unor varfuri de piatra ascutita. Legenda aduce, chiar sub forma aceasta, un justificat omagiu spiritului de observatie si tenacitatii medicilor chinezi.[2] Trebuie amintita si influenta pe care a avut-o asupra medicinei chineze daoismul, ale carui practice, in esenta religioase, au determinant crearea in China a unor practice terapeutice preluat mai tarziu de medicina din toata lumea: helioterapia, masajul, kineziterapia, dietica, sau exercitiile de respiratie.[5.1] Medicina chineza era bine dezvoltata cu mult timp inainte de inceputul epocii crestine. Influentele sale s-au raspandit la inceput in Coreea in secolul VI-lea d.H. Dupa o grava epidemie care a afectat Japonia, medicii coreeni au fost invitati in aceasta tara pe post de consilieri. In acest fel, cunostiintele medicale chineze au ajuns in Japonia prin intermediul coreenilor. Din secolul al VII-lea, studenti si medicii japonezi calatoreau in China pentru a invata direct, la fata locului. In secolul al VIII-lea un calugar budist, Chien Chen, a sosit in Japonia si a ocupat o pozitie importanta la curtea imperiala. Sub numele japonez de Kanjin, el a practicat medicina, a tradus cunostintele medicale chineze si i-a invatat pe altii s-o practice. La sfarsitul aceluiasi secol, medicina chineza castigase teren in Japonia si medicul Wake Hiroya, a infiintat o scoala medicala bazata pe metodologia acesteia. Degeaba a in cercat imparatul Heijo in secolul al IX-lea sa combata influenta straina si sa reinstaureze practica medicala japoneza traditionala. Medicina chineza avea deja radacini adanci. In secolul urmator, acupunctura si moxibustia au patruns in Japonia, iar medicina chineza a fost acceptata in totalitate. Pregatirea studentilor era asemanatoare cu cea inregistrata in China. Sistemul japonez cerea o pregatire intense si de lunga durata inainte de a putea practica profesia in urma unei examinari guvernamentale. Era necesar ca studenti sa aiba un statut social ridicat pentru a fi admisi la studiu. Cu toate acestea, existau si profesori care se ocupau de pregatirea celor care apartineau unor clase mai sarace.[1]

In cazul japonezilor interesul pentru stiintele naturale si medicina s-a manifestat mai intens decat pentru alte stiinte. Maiestrii lor in aceste domenii au fost coreenii si chinezii. Prima universitate, fondata la Nara, in 701, avea o facultate de medicina careia ii era anexata o gradina botanica. In jurul anului 900 un invatat japonez publica o descriere a 1025 de produse ale farmacopeei chineze; iar in 1284, un Dictionar alfabetie al medicamentelor va ramane pentru patru secole textul clasic de materia medica. O enciclopedie a produselor naturale ale Japoniei a fost inceputa in 1679- in o mie de volume; chiar daca un volum ar avea doar dimensiunile unei fascicole de 60-80 de pagine, proportile gigantice ale lucrarii raman impresionante. Au urmat si alte lucrari cu character enciclopedic, -cea a lui Ekken (din 1707, in 16 volume) sau cea a lui Razan (din 1746, in 48 de volume). Foarte numeroase tratate de floricultura au aparut in Japonia. O importanta speciala a avut cultura crizantemelor inca din sec. XVII de cand a inceput sa se organizeze, in principalele orase din Japonia expozitii periodice de varietati de crizanteme exclusive. Lucrarile introduse aici de olandezi au stimulat studiul stiintific al plantelor. Un Dictionar ilustrat de ierburi si arbori, publicat in prima jumatate a secolului al XIX-lea, in 30 de volume, descrie 1200 de specii de ierburi si 600 de specii de arbori. Interesant de observat ca japonezii, asemenea chinezilor, au menifestat un interes mult mai mare fata de botanica decat fata de zoologie. Dar nici un alt popor din lume n-a aratat un asemenea interes fata de lumea insectelor ca japonezii. Pasiunea, tipic japoneza, pentru lumea naturii s-a manifestat si in secolul entomologic- care a lasat urme de mare finete artistica si in literatura si in arta lor. Organizat la scoala Chinei si a Coreei, studiul medicinei a inceput in Japonia in primele decenii ala sec. V, cand un medic corean a deschis o scoala de medicina la Osaka. Dupa intreruperea contactelor cu China medicina a fost practicata in manastiri de bonzii buddisti. Influenta medicinei chineze a continuat totusi, sporadic. Din secolul XVI, contactele cu europenii au inaugurat o era noua si in acest domeniu, cand misionarii portughezi au facut aici spitale si leprozerii, cultivand si 3000 de specii de plante medicinale, europene sau japoneze, pe care le distribuiau gratuit saracilor. In secolul urmator se noteaza un mare interes pentru lucrarile medicale ala olandezilor, care sunt traduse sau copiate de japonezi in limba lor. Vin si medici europeni renumiti: F. von Siebold descrie in 1822 la Nagasaki o scoala medicala fondata, nu pe studiul operelor medicale, ci-un lucru nou- pe existenta clinica. Dupa care, scoala europeana de medicina a continuat tot mai intens organizarea temeinica a scolii si institutiilor medicale japoneze. Farmacologia chineza si-a facut aparitia in Japonia in sec. VI, cand un medic chinez aduce aici 160 de volume privind acest domeniu, si cand( in 701) se creeaza un Oficiu al medicamentelor, cu un personal specializat pentru prepararea medicamentelor pe baza de plante. La sfarsitul secolului al VIII-lea se scrie in Japonia primul tratat de materia medica, caruia in secolele imediat successive ii urmeaza altele, -medicii japonezi aducand contributia experientei lor personale si a cunoasterii ambiantei locale. Clasica a ramas Introducerea in farmacologie, in 48 de volume, a medicului Ono Ranzan (sfarsitul secolului al XVIII-lea), care descrie varietatile, proprietatile, contrafacerile, modul de intrebuintare, etc., a 1882 de medicamente, -opera neintrecuta prin precizia sa, pana la aparitia in Japonia a farmacologiei europenilor.

Medici de profesie, mai bine pregatiti, erau foarte putini in in Japonia: doar la curte si in orasele mari. In restul tarii circulau doftori ambulanti, vindecatori si vanzatori de ierburi, de radacini si de doftorii magice. Dar medicii adevarati practicau- inca din secolul VII, asemenea colegilor lor chinezi ai caror discipoli erau-acupunctura si cauterizarea prin ardere pe anumite regiuni a unor ierburi uscate(moxa), chiar si in cazuri de maladii nervoase. In general insa,-si in special la tara- bolnavii se tratau folosind stravechi retete populare empirice:albusul de ou contra arsurilor, frunze de volbura contra intepaturilor de insecte, ceai de frunze de bambus contra durerilor de stomac, alimentatie cu alge marine contra diabetului, ceai de radacini de bujor contra diareei, s.a.m.d. Se aplica, in general aceeasi medicatie pentru aceleasi boli atat oamenilor cat si animalelor. [5.2] Influenta medicinei europene a inceput sa exercite in secolul al XIX-lea, o data cu comertul si misionarii portughezi. Ulterior, negustorii olandezi au venit cu chirurgii lor proprii. In anul 1706 a aparut o traducere japoneza a operelor chirurgicale ale lui Ambroise Pare. Circularea tratatelor europene a fost admisa doar dupa 1700, dar pana si in prima jumatate a secolului al XIX-lea se ma emit decrete imperiale prin care studierea medicinei occidentale era interzisa. In ultima suta de ani, savantii japonezi au adus o contributie remarcabila la progesul stiintelor medico-biologice, mai ales in domeniul biochimiei, microbiologiei si imunologiei.[2]

BIBLIOGRAFIE: [1] Ursoniu, S., Istoria Medicinei Universale, Editura de Vest, Timisoara 2000, pag. 50-63 [2] Vatamanu, N., Bratescu, G., O istorie a medicinii, Editura Albatros, pag. 7886 [3] Emanoil Grigorescu Din ierburi s-au nascut medicamentele editura Albatros 1987, pag. 102 [4] http://en.wikipedia.org/wiki/China [5.1] Ovidiu Dramba Istoria culturii si civilizatie vol 2.-Cultura si civilizatia chineza, editura Saeculum I.O.. editura Vestala, Bucuresti 1999, pag. 69 [5.2] Ovidiu Dramba Istoria culturii si civilizatie vol 2.-Cultura si civilizatia japoneza, editura Saeculum I.O.. editura Vestala, Bucuresti 1999, pag. 139-142