Capitolul I Fundamente teoretice 1.1 Democraţia Primele concepţii teoretice si practice în legătură cu democraţia datează încă din antichitatea ateniana, de unde derivă şi sensul etimologic al termenului demos-popor şi kratos-putere, autoritate, adică deţinerea şi exercitarea puterii de către popor. Sensul etimologic al democraţiei, de guvernare a poporului de către acesta, conţinutul său social-politic, nu a fost acelaşi în toate perioadele şi societăţile, el a cunoscut o evoluţie continuă în funcţie de formele si principiile în care acesta şi-a găsit întruchiparea, de natura sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de accepţiunea dată noţiunii de popor si însăşi democraţiei. Aristotel asupra democraţiei îşi are explicaţia în concepţia pe care o dă noţiunii de popor si cetăţean. Pentru el noţiunea de cetăţean nu era echivalenta cu totalitatea locuitorilor adulţi dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari. Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si oligarhia cu bogatia. Iata cum rezuma el acest fapt: "Ceea ce distinge in mod esential democratia de oligarhie este saracia si bogatia; oriunde puterea este in 2
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Capitolul I Fundamente teoretice
1.1 Democraţia
Primele concepţii teoretice si practice în legătură cu democraţia datează încă din
antichitatea ateniana, de unde derivă şi sensul etimologic al termenului demos-popor şi
kratos-putere, autoritate, adică deţinerea şi exercitarea puterii de către popor. Sensul
etimologic al democraţiei, de guvernare a poporului de către acesta, conţinutul său social-
politic, nu a fost acelaşi în toate perioadele şi societăţile, el a cunoscut o evoluţie continuă
în funcţie de formele si principiile în care acesta şi-a găsit întruchiparea, de natura
sistemului social, de valorile pe care acesta s-a intemeiat, de accepţiunea dată noţiunii de
popor si însăşi democraţiei.
Aristotel asupra democraţiei îşi are explicaţia în concepţia pe care o dă noţiunii de
popor si cetăţean. Pentru el noţiunea de cetăţean nu era echivalenta cu totalitatea
locuitorilor adulţi dintr-o comunitate sociala, ci ea se rezuma la proprietari, numai acestia
puteau intruni calitatile de cetatean, iar poporul era format din cetatenii proprietari.
Cetatenii proprietari bogati dau oligarhia, iar cei saraci demosul-democratia. De aici, si
confuzia pe care o face Aristotel intre democratie-sinonima cu saracia sau demagogia si
oligarhia cu bogatia. Iata cum rezuma el acest fapt: "Ceea ce distinge in mod esential
democratia de oligarhie este saracia si bogatia; oriunde puterea este in mana bogatilor
este oligarhie; oriunde puterea este in mana saracilor, este demagogie".1
Fiind asimilată cu săracia şi demagogia, democraţia apare pentru Aristotel o
formă de guvernământ impura sau coruptă la fel ca tirania.
Democraţia este arta de a concilia interesele contradictorii dintr-o societate
liberă.
Este artă, deoarece democraţia nu este un simplu mecanism politic, un set de
reguli şi proceduri fixe care, prin aplicarea lor, fac ca o decizie să fie democratică. Una
dintre cele mai importante reguli ale democraţiei este că fiecare decizie necesită sprijinul
majorităţii celor care votează, fie ei consilieri locali sau paralamentari. Înainte însă de a
se ajunge la o decizie, trebuie să aibă loc deliberări.
Deliberarea este procesul prin care fiecare dintre cei care au o miză sau un interes
faţă de o anumită decizie va avea ocazia de a-şi exprima opiniile.
1 Aristotel, Politica, III V, Editura Antet, 1996, p. 7.
2
Deliberarea nu înseamnă numai exprimarea liberă a unor opinii sau a unui interes,
înseamnă şi luarea în consideraţie a acestora, aşa încât, în decizia finală, trebuie să se
regăsească şi opinia majorităţii exprimată într-o formă sau alta.
Deliberarea implică investigarea punctelor comune ale opiniilor şi intereselor
diferite exprimate. Din aceste considerante, democraţia este numită artă şi nu mecanism.
Democraţia presupune încrederea că, în orice proces decizional, vor fi
luate în considerare toate interesele exprimate.
Democraţia are în vedere deschiderea sistemului de guvernare faţă de
cetăţeni, prin informarea lor asupra activităţii şi problemelor cu care se confruntă.
Democraţia înseamnă luarea în considerare a opiniilor cetăţenilor.
Democraţia implică o comunicare reciprocă între aleşi şi alegători.
Drept urmare am putea numi democraţia ca - o forma de organizare si conducere
politică a societaţii prin consultarea cetaţenilor, ţinând cont de voinţa acestora, de
interesele si aspiraţiile de progres ale ţării. Este guvernarea de catre popor, puterea
suprema revenind poporului şi fiind exercitată direct de el sau de către reprezentanţii aleşi
conform unui sistem electoral liber.
Ca forma de organizare si conducere politică a societaţii, democraţia presupune
două parţi: conducatori şi conduşi (guvernanţi şi guvernaţi), prin consens între cele două
parţi. Deţinătorii puterii politice, indiferent care ar fi apartenenţa lor de grup social,
trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului.
Democraţia este un tip de regim politic dar şi un mod de viaţă. Ea este produsul
societaţilor dar este şi producatoare de viaţă şi de stiluri colective de existenţă. Studiul
democraţiei cuprinde un ansamblu de legi care guvernează viaţa colectivă, sentimentele
sociale, emoţiile etc.
Democraţia s-a regasit, de-a lungul istoriei sale, sub două forme: democraţie
directă şi democraţie reprezentativă. În prima variantă, de democraţie directă, toţi
cetaţenii puteau participa la luarea hotărarilor de interes public, fara a se folosi de
reprezentanţi aleşi sau numiţi. Acest sistem este practicabil doar în cadrul unor societăţi
cu un număr restrâns de membrii. Atena Antica a fost prima democraţie din lume care s-a
condus pe acest principiu. Societăţile moderne, numeroase si complexe de astazi se
ghidează, însă, după principiul democraţiei reprezentative. În acest tip de democraţie
reprezentativă, cetăţenii aleg reprezentanţi oficiali care iau hotărâri politice, elaborează
3
legi şi administreaza programe spre binele public. Toate democraţiile reprezentative sunt
sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorităţii
cetaţenilor. Democraţia reprezentativă presupune:
Alegeri libere la intervale regulate de timp
Fiecare cetăţean, care a împlinit o anumită vârstă, are drept la vot şi are
dreptul să fie ales
Orice grup de cetăţeni are dreptul de a înfiinţa un partid politic
Fiecare partid politic are dreptul de a nominaliza candidaţi pentru alegeri
Puterea politică se află în mâinile celor aleşi (Parlament, Consiliul Local,
Primar, etc.)
Deciziile sunt luate numai cu majoritate de voturi.
Ar mai exista şi o democraţie participativă, ce nu este o altfel de democraţie, ce
păstrează caracteristicile democraţiei reprezentative, însă se referă la ceea ce se întîmplă
după alegeri, spre exemplu: la felul în care Consiliul Local şi Primarul îşi exercită
atribuţiile.
Democraţia presupune existenta unor valori, precum: libertatea, dreptatea si
egalitatea. Acestea reprezintă idealuri pentru care oamenii au luptat întotdeauna si in
acelaşi timp, repere pe baza cărora s-au creat normele ce reglementează viaţa in
societatea modernă.
Prăbuşirea regimurilor democratice este asociată si deseori determinată de o criza
de performanţă a acestora. Regimul nu mai reuşeşte sa rezolve o problema sau o serie de
probleme majore demonstrând astfel pierderea eficacităţii, si in final pierderea
legitimităţii regimului. Destrămarea unui regim democratic poate fi determinată şi de
trecutul politic al ţarii respective si de cultura sa politică. Dacă există o cultură civică
puternică regimul democratic se poate menţine. La eşecul democraţiei se mai poate
ajunge si daca elitele conducătoare nu reuşesc sa se adapteze la schimbarea condiţiilor
sau când este erodata abilitatea lor de a-şi pune in aplicare deciziile.
4
1.2 Politică
Mergînd la etimologia termenului de "politică", observăm că acesta îşi are
originile în cuvîntul grecesc polis, care mai înseamnă şi "Cetate".
In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, o
activitate de îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să
îmbine firele din urzeală, pentru a ţese pînza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să
aibă abilitatea de a armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul
Omul politic, politica devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului
ceăţenilor.
In lumea greacă veche, termenul polis - Cetate, trimite la forme non-materiale de
organizare, conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul este
pentru greci ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de
cea de "oraş", ce trimite la un sens material - ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate", Debbasch şi Pontier identifică trei
dimensiuni diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea timite la "cetăţenie", pe teritoriul acestei forme de organizare societală
fiind semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit, acordat de
Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru
organizat, indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de
reguli şi norme interioare comunităţii.
Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de "politică"
trimite în mod expres la cîteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.
1. Statul, pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit.
2. Existenţa unui teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre
indivizi;
3. Existenţa unei puteri
publice care acordă statutul juridic; 4. Existenţa unor forme organizate de
interacţiune, a căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.
4. Politica şi politicul
5
Pentru limba franceză, la politique - politica este un termen androgin, putînd fi
utilizat atît la masculin cît şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire.
Politica este o activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în
care o instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne
aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale - triburi,
uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de rudenie, etc.
Le politique - politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri
ontologice, în sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca
zoon politikon - animal social, sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic,
atîta vreme cît pentru Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din
această perspectivă, în lucrarea lui Aristotel, Politica, avem cel mai clar exprimată ideea
de politic, prin trimitere la natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar
calitatea de a trăi în comunităţi organizate.
Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face
compromisuri pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este locul de întîlnire al
organizaţiilor şi partidelor politice, al grupurilor de presiune de o natură sau alta. Ea se
referă la procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale, într-o altă formulă
definindu-se drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică. Politica este o
activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul interacţiunilor
sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o formă sau
alta conflictele sociale.
Dacă politicul face apel la natura umană, politica se referă la contingenţă, în
sensul de activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale,
individuale sau de grup.
În politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare,
de gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.
Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei
semnatice a conceptului de politică, acesta precizînd în Le savant et la politique (1959)
faptul că politica este: "ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere
sau pentru a influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe
teritoriul aceluiaşi stat."2
2 Max Weber, Le savant et la politique, 1959
6
În concluzie, la nivelul simţului comun, definirea politicii are, de cele mai multe
ori, două dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta
armonizării interselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite
unei societăţi divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop
superior, cum ar spune Aristotel.
Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului, definind politica drept o
activitate a minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi
regulile morale obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care se
rezolvă probleme de interese personale sau de grup, ambiţii, orgolii, etc.
La nivelul comunităţii ştiinţifice, putem identifica un sens restrîns şi un sens larg.
În sens restrîns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de
alte activităţi sociale, avînd scopuri şi reguli specifice, care se aplică la nivel global în
cadrul unei societăţi.
În sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta
societatea. In acest din urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau
politizabil într-o formă sau alta: alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cîntecele, etc.
Totuşi cea mai bună percepţie a politicii ar fi aceea că ea constituie acea
activitatea socială care asigură, prin forţă fondată în general pe drept, securitatea
exterioară şi convergenţele interne într-o unitate politică particulară, fiind garantul ordinii
în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea şi divergenţele de opinii şi interese.3
Iar cea mai importantă funcţie a politicii priveşte realizarea binelui social.4
1.3 Partide politice
Dacă ar fi să facem o istorie a partidelor politice putem spune ca forme incipiente
nepurtând această denumire, au existat înca din Antichitate, însă partidele apar in secolul
XVIII-XIX. Partidele politice apar in interiorul Parlamentului şi sunt nişte forme de
organizare contestate în numele unităţii politice. În societatea modernă partidele politice
s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în stransă
corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare in
viaţa publică. În ansamblul instituţiilor unei societaţi cele mai apropiate pot fi considerate
statul si partidele politice care desigur nu trebuie confudate.
3 Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967, p. 177.4 Georges Burdeau, Traite de science politique, Paris, LGDJ, 1980, p. 128.
7
Apariţia partidelor politice a fost un proces continuu, ce se întinde pe mai multe
secole de organizare şi instituire a politicii în statul modern. Ştiinţa politică asociază însă,
de regulă, apariţia partidelor politice şi a sistemelor de partide cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentelor şi cu extinderea graduală a dreptului de vot.
Maurice Duverger oferă în Les Parties politiques (1951) o perspectivă istorică
pentru apariţia partidelor politice moderne. Avem astfel următoarele perioade în care se
poate împărţi istoria partidelor politice:
1. crearea grupurilor parlamentare;
2. organizarea de comitete electorale;
3. stabilirea unor relaţii permanente între grupurile parlamentare şi comitetele
electorale.5
Duverger împinge istoria partidelor politice înapoi doar până la apariţia şi
structurarea parlamentelor în ţările din vestul Europei.
Primii doi cercetatori ai fenomenului partitist, Moisei Ostrogorschi si Robert
Michels, au criticat partidele politice pornind de la opoziţa rousseauniana. Prima lucrare
despre partide politice apare in 1901 cu numele de „ Partidele politice si democraţia”
pubicată de M. Ostrogorschi. El analizeaza evoluţia in secolul XIX a partidelor politice
americane si englezeşti. El acuza deriva antidemocratică a partidelor poltice pentru a
ramâne in contact cu cetaţenii. Analizand partidele americane acesta acuza transformarile
acestora, odata cu creşterea corpului politic, ca pe o manipulare care vicieaza voinţa
generală. Odată cu 1828 se transforma sistemul de alegere a preşedintilor americani.
Andrew Jackson preşedintele ales atunci era reprezentantul partidului democrat.
În 1913 Robert Michels publică lucrarea „Tendinţe oligarhice ale partidelor
politice” în care analizeaza raporturile dintre structura de partid si democraţie. Michels
face un studiu monografic al Partidului social-democrat german. Analiza demonstrează
ca partidele politice sunt organizaţii si ca orice organizaţie se birocratizează. Acest proces
se datoreaza profesionalizării politice. Totodată Michels precizează că cu cât un grup este
mai organizat cu atat el este mai oligarhic ceea ce reprezintă ”legea de fier a oligarhiei”.
Conform opiniei acestui autor partidele politice ar trebui interzise.6
O concepţie total diferită de cele prezentate anterior o are Raymond Aron în
lucrarea „Democraţia si totalitarismul” acesta elaboreaza o teorie a societatii democratice 5 Maurice Duverger, Les Parties politiques, 19516 Robert Michels, Tendinţe oligarhice ale partidelor politice, 1913
8
în care rolul central il joacă partidele politice. Aron deosebeşte între societaţile totalitare
în care pe lângă o ideologie unică, dispariţia societăţii civile, se caracterizeaza şi prin
existenţa factică a unui singur partid. Toate acestea spre deosebire de societatea
democratica care se caracterizeaza printr-un sistem constituţional în care partidele
politice au datoria de a respecta regulile jocului, de a recunoaşte îndreptăţirea altor poziţii
şi de a asigura guvernarea pe perioade de timp limitate. Regulile jocului sunt atat juridice
cât şi implicite, pe care partidele politice le respectă chiar dacă sunt mai puţin conforme
cu legea.7
1.3.1 Noţiunea de partid politic
Numărul mare de definiţii pe care le-a primit partidul politic este legat de istoria
analizei acestui tip de organizaţie politică şi de diferite elemente semnificative pe care
autorii definiţiilor le-au considerat satisfăcătoare şi suficiente pentru a individualiza acest
tip de organizare a intereselor sociale.
Putem astfel identifica o definiţie pe cît de largă, pe atât de confuză la Benjamin
Constant, pentru care un partid politic este o reuniune de indivizi care profesează aceeaşi
doctrină politică, în sensul că împărtăşesc o perspectivă comună de reprezntare a realităţii
social-politice (cluburi).
Scopul partidelor politice este cucerirea puterii politice şi de aici derivă două
definiţii. Definiţia în sens larg stipulează ca partidele politice sunt acele asociaţii care
participă la lupta pentru putere. Definiţia în sens restrâns consemneaza că partidele
politice sunt organizaţii care vizează prin lupta parlamentară cucerirea şi influenţarea
puterii şi care sunt legate de regimul democratic al puterii.
Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales: doctrina sau
organizaţia şi scopul. În 1815 Benjamin Constant definea partidele politice ca reuniuni de
oameni care profeseaza aceeaşi doctrină. Aceasta definitie corespunde unei societaţi în
care participarea politică este redusă, organizaţia de partide este cvasiexistenta iar
conflictul este de tipul aristocraţie – burghezie. După 1832 sistemul electoral in Marea
Britanie se reformează, organizaţia începe să devină elemenul importatnt al partidului
politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca ”formaţiuni ce grupeaza indivizi cu
aceleasi orientari politice pentru a le asigura o influenta reala asupra gestionarii
treburilor publice”. Această definiţie reprezintă statul liberal de la sfarşitul secolului
7 Raymond Aron, Democraţia si totalitarismul
9
XIX, un stat neitervenţionist ce exercită doar funcţii esenţiale şi în care partidele politice
concură la definitivarea spatiului politic.
În secolul XX autorii propun o schimbare a definirii partidelor politice accentuând
pe scopul acestora care ar trebui sa fie cucerirea sau influenţarea puterii. George Burdeau
în „Tratat de stiinţă politică” (vol.8) susţinea ca partidele politice sunt un grup de indivizi
care profesând acelaşi opinii politice face eforturi de a impune un punct de vedere care să
atragă un număr cât mai mare de cetăţeni şi caută să cucerasca puterea sau cel putin să o
influenţeze. Aceste definiţii acentuează asupra finalitaţii partidelor politice însă
neglijeaza latura guvernamentală a acestora, nu explica ce fac partidele dupa cucerirea
puterii.8
Giovani Sartori definea partidele politice în cartea cu acelaşi nume publicată în
1866 ca acele organizaţii care işi propun să impuna în poziţiile cheie ale societaţii oameni
care pot influenţa mersul lucrurilor în raport cu principiile asumate.9
Hans Kelsen diferenţiază ceva mai mult organizaţia politică de tip partid,
definind-o drept formaţiune care grupează indivizi de aceeaşi opinie pentru a le asigura o
influenţă veritabilă în gestionarea afacerilor publice. Adăugând ideea de influenţare la
scopul unei astfel de organizaţii politice, Kelsen reuşeşte să se aproprie de o definiţie
destul de modernă a partidului politic.
Debbasch şi Pontier ne spun în Introduction a la politique (1995) că, în analiza
politică a ultimilor ani, o serie de autori au propus definirea partidelor politice prin
referire la preocuparea lor esenţială: cucerirea puterii politice. Ei se referă aici la şcoala
realistă care propune o definiţie de genul următor: „Un partid politic este o grupare
organizată pentru a participa la viaţa politică, în vederea cuceririi parţiale sau totale a
puterii, având scopul de a face să prevaleze intersele şi ideile membrilor săi."10
Academie, doctrinarii şi analiştii români ai fenomenelor de partid şi ai doctrinelor
politice propuneau o definiţie cel puţin la fel de serioasă ca cea a şcolii realiste franceze
sau cea a politologului G.Burdeau.
Astfel Dimitrie Gusti şi P.P.Negulescu analizau partidele politice în termeni de
entităţi organizate care participă indirect la exercitarea suveranităţii naţionale în cadrul
unui sistem politic de tip democratic. După P.P.Negulescu, "actul esenţial al vieţii
8 George Burdeau, Tratat de ştiinţă politică, vol.89 Giovani Sartori, Partide Politice, 186610 Debbasch şi Pontier, Introduction a la politique, 1995
10
constituţionale e astfel alegerea reprezentanţilor naţiunii. (...) În adevăr, scopul
organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele. Aşa
fiind, reprezentanţii pe care o naţiune şi-i alege, la un moment dat, spre a le încredinţa
puterea de a hotărî în numele său, trebuie să aibă părerile care predomină în masele sau
asupra necesităţilor la ordinea zilei, şi să aibă şi capacitatea cerută spre a le traduce în legi
bine chibzuite."
Criteriile de definire a partidelor politice
Având în vedere multitudinea de definiţii care s-au dat şi diferitele componente pe
care autorii lor le-au propus, vom încerca, în continuare, nu să dăm cea mai bună definiţie
partidelor politice, ci să identificăm “definiţia cea mai puţin rea cu putinţă”.
O astfel de propunere ţinteşte la identificarea unor criterii elementare
fundamentale pe care să se construiască diferitele definiţii. Mă voi ocupa astfel, după
schema de analiză propusă de Debbasch şi Pontier în Introduction a la politique (1998),
de următoarele criterii:
1. caracteristicile juridice;
2. caracteristicile sociologice;
3. rolul partidelor politice;
4.funcţiile diferite pe care acestea le joacă în societatea contemporană:
5. Caracteristicile juridice ale partidelor politice
- Persoane de drept public-persoane de drept privat
Un partid politic este o organizaţie de drept privat, care îşi exercită activitatea în
cadrul unui stat şi care, în această postură, devine semnatar al unor acte de drept public.
Tudor Drăganu face o demonstraţie serioasă a acestui aspect juridic al partidelor
politice, punând în balanţă definiţia şi comportamentul partidelor politice româneşti ca
persoane de drept public, ele fiind de fapt, constituţional vorbind, persoane de drept
privat.
Partide politice care îşi definesc în mod pluralist scopul şi partide politice de tip
monopolist.
Partidele politice de tip democratic acceptă concurenţa şi competiţia politică,
propunându-se ca partide politice într-o scenă politică pluralistă, în care pot câştiga sau
pot pierde.
11
Partidele politice de tip monopolist sunt acelea care nu acceptă un alt adevăr decât
cel profesat de propria ideologie. Decizia de partid nu poate fi decât decizia Centrului,
restul membrilor de partid fiind obligaţi să o respecte. Modelul exemplar al unui astfel de
partid este partidul comunist centralizat propus de Lenin, care nu accepta ideea
diversităţii de opinii şi de participare democratică a membrilor de partid la luarea
deciziei. Un astfel de partid tinde ca, după ce va ajunge la putere, să-şi elimine
adversarii.11
Partidul politic este un tip particular de asociaţie. Gruparea politică de tip partid
este, pe linia lui B.Constant, o asociere de indivizi care au o opinie comună. E adevărat,
această opinie poate fi rezultatul unei producţii individuale, asociaţia fiind, de fapt o
grupare de indivizi în jurul unui şef politic. Gruparea poate fi, de asemenea, rezultatul
unei asocieri comune pe ideea existentă deja, liderii de partid având aici doar un şef şi o
conducere de tip funcţional şi managerial pentru realizarea acestei idei.
1.3.2 Partidele politice la guvernarea României după 1989
România se caracterizeaza astăzi prin existenţa unui numar foarte mare de partide.
Aceasta se intampla datorita faptului ca la noi fenomenul partidelor politice este in curs
de cristalizare.
În baza Decretului - Lege nr.8/1989, s-au organizat un număr foarte mare de
partide. Multe dintre ele aveau platforme şi programe politice asemănătoare, nici unele nu
ofereau solutii eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice care se conturau
înca de pe atunci.
Colapsul regimului dictatorial al lui Nicolae Ceasescu din 1989 a fost primit de
intreaga populatie cu o imensa usurare si mari sperante. Dar mostenirea de patru decenii
si jumatate de regim comunist, apasatoare mostenire a domniei arbitrare si de
megalomanie a lui Ceausescu, ca si rezistenta vechilor structuri si mentalitati, s-au
dovedit a fi mult mai puternice decat si-au imaginat politicienii si analistii din tara si
strainatate in primele luni euforice de libertate.
Perioada de tranzitie s-a dovedit a fi mult mai dificila si mai dureroasa decat parea
a fi la inceput.
11 Cristian Pîrvulescu, CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN ŞTIINŢA POLITICĂ, pag. 119
12
Traind vreme de decenii, incepand cu 1948, sub dictatura unui singur partid
(Partidul Comunist Roman), dupa 1989 Romania a fost martora aparitiei subite a mai
mult de 150 de partide politice. Aceata situatie a fost generata de hotararile generoase
adoptate de noile autoritati in 1990 potrivit carora un nou partid politic avea nevoie de
numai 250 de semnaturi pentru inregistrare la tribunal. Principiul pluralismului politic a
fost inclus in noua Constitutie adoptata in 1991 (art. 3).
Tipic Romaniei a fost reinfiintarea, imediat dupa caderea regimului lui Ceausescu,
a celor doua partide istorice care au dominat viata politica intre cele doua razboaie
mondiale - Partidul National Taranesc Crestin si Democrat si Partidul National Liberal -,
care au fost scoase în afara legii de regimul comunist in 1947, ca si infiintarea de partide
dupa criteriul etnic: Uniunea Democratica a Maghiarilor din Romania. Viata noilor
partide politice a fost marcata de frecvente diviziuni si re-uniri, in special in cazul
Frontului Salvarii Nationale si a Partidului National Liberal.
Dificultatile de ordin economic, inrautatite de lipsa unui program de reforma
radical si rapid, revenirea a multor reprezentanti ai fostei nomenclaturi comuniste in
fruntea vietii politice si administrative, in absenta unui proces al regimului comunist,
tensiunile sociale si politice cu iesirile de o extrema violenta (cele trei mineriade),
intrebarile persistente asupra evenimentelor neclarificate legate de trecutul recent (1989-
1991), au avut un impact negativ asupra vietii politice interne si a stricat imaginea
României în media internaţionala.
Capitalul international de simpatie al celei mai populare revolte care a rasturnat
regimul lui Ceausescu a fost astfel pierdut. La primele alegeri parlamentare din 20 mai
1990, 18 forte politice au reusit sa castige locuri in Parlament, deoarece nu fusese fixata o
limita voturi pentru admitere. Numai trei dintre ele aveau mai mult de 3% din voturi:
FSN - 66.3%, UDMR - 7.2% si PNL 6.4%. La conventia nationala a FSN, din 27-29
martie 1992, partidul a fost divizat in Partidul Democrat - FSN si Partidul Democratiei
Sociale din Romania. Dupa alegerile parlamentare din 27 septembrie 1992, 13 partide
politice si-au impartit locuri din cele doua camere ale Parlamentului. PDSR - partidul
politic majoritar din Parlament - a format Guvernul cu suport din partea partidelor de
stanga: PUNR, PRM si PSM. Opozitia a fost reprezentata de CDR o alianta
anticomunista formata din cateva partide politice si organizatii civice condus de PNTCD
si PNL - PD-FSN si UDMR.
13
Începand cu 1995, cu alegerile aproape, PSM, PRM si, in august 1996, si PUNR,
si-au retras suportul pentru Guvernul format de PDSR, fără însă a se alatura votului de
neincredere introdus in Parlament impotriva acestuia. Anul electoral 1996 a dovedit
maturitatea spiritului civic si a noilor structuri democratice din Romania. In toate cele trei
alegeri (locale, parlamentare si prezidentiale), majoritatea electoratului a votat pentru
schimbare. Votul in favoarea partidelor politice care au fost in opozitie in timpul celor
patru ani a fost stabilit in cele doua runde ale alegerilor locale (2 si 16 iunie), cand aceste
partide au iesit victorioase atat in capitala cat si in marile orase. Au urmat alegerile
parlamentare si in 3 noimebrie 1996 cand numai 6 partide politice (din cele 50 care au
inceput cursa) au reusit sa treaca pragul de 3% care permite accesul in Parlament.
Castigatorul a fost CDR (30.7% din voturile pentru Senat si 30.17% pentru Camera
Deputatilor). care a fost in opozitie in tot timpul de dupa decembrie 1989. PDSR, partidul
de guvernamant dintre 1992-1996, a iesit pe locul 2 urmat de USD (o alianta formata din
PD si PSDR, UDMR, PRM si PUNR). Alte patru partide reprezentate in Parlament dupa
alegerile din 1992 PL'93, PAC, PDAR si PSM - nu au reusit sa obtina minimul de 3% din
voturi. Din cei 16 cadidati la presedentiei, numai doi - Ion Iliescu si Emil Constantinescu
- au ramas in cursa la scrutinul din 17 noiembrie 1996. Emil Constantinescu, candidatul
CDR, a avut 54.41% din voturi, comparativ cu 45.59% castigate de Ion Iliescu,
conducatorul statului intre 1989-1996.
Pe 27 noiembrie 1996, seful PNTCD, Ion Diaconescu, a fost ales presedintele
Camerei Deputatilor si Petre Roman, seful Partidului Democrat, a devenit presedintele
Senatului. Pe 6 decembrie 1996 CDR, USD si UDMR, care au fost in opozitie pana in
noiembrie 1996, si care impreuna au mai mult de 60% din locuri din noul Parlament, au
ajuns la un acord guvernamental si la o solidaritate parlamentara. Pe 12 decembrie 1996
Victor Ciorbea (reprezentand PNTCD) a prezentat in Parlament lista noii coalitii
guvernamentale formata din reprezentanti numiti de cele trei forte politice. A fost pentru
prima oara cand UDMR, forta politica care reprezinta etnicii maghiari din Romania, au
devenit parteneri la guvernare. PDSR, PUNR si PRM au devenit partidele din opozitie.
Transferul puterii, facut intr-un spirit democratic, a reprezentat prima alternare la putere
in Romania post comunista.
Caracterul eterogen al noii coalitii, diferentele doctrinare si frictiunile dintre
partenerii la guvernare a dus la o criza politica de peste trei luni care a condus la formarea
14
unui nou Guvern condus de secretarul general al PNTCD, Radu Vasile (aprilie 1998), cu
participarea acelorasi trei forte politice: CDR, USD si UDMR.12
În prezent Lista oficială a partidelor politice din România:
La guvernare:
Partidul Naţional Liberal (PNL). (înfiinţat 1875, defiinţat 1947, reînfiinţat
1990), este un partid de orientare liberală (centru-dreapta). Membru al Partidului Liberal
European (Partidul European Liberal Democrat şi Reformist) şi al Internaţionalei
Liberale. După 1990 a participat la guvernare între 1997 şi 2000. Preşedinte: Călin
Popescu-Tăriceanu.
Partidul Democrat (PD) (înfiinţat 1993, continuator al Frontului Salvării
Naţionale aripa Roman - 1989), este un partid de orientare social democrată cu anumite
tendinţe liberale (centru-stânga). Membru al [Internaţionala Socialistă Internaţionalei
Socialiste]. A participat la guvernare în 1990-1991, 1997 şi 1998-2000. Preşedinte Emil
Boc.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR/RDSMZ)
(înfiinţata 1990) este o Uniune a Maghiarilor din România cu orientare centru-dreapta cu
accente de partid catch all. Membru al Partidul Popular European. A participat la
guvernare în diverse forme în perioadele 1997-2000, 2001-2004. Preşedinte Marko Bela.
Partidul Conservator (PC) - fost Partid Umanist Român (înfiinţat 1991)
este un partid cu o puternică orientare de partid catch all (social-liberal). Nu este membru
al nici unui partid european. A participat la guvernare în 2001. Preşedinte: Dan
Voiculescu
În opoziţie:
Partidul Social Democrat (PSD). (înfiinţat 2001, continuator al Partidului
Democraţiei Sociale din România - 1993, la rândul lui continuator al Frontului Democrat
al Salvării Naţionale (FDSN) - 1992 la rândul lui continuator al Frontului Salvării
Naţionale), este un partid de orientare social democrată. Membru al [Internaţionala
Socialistă|Internaţionalei Socialiste]. A participat la guvernare în perioadele 1990-1996,
2000-2004. Preşedinte Mircea Geoană.
Partidul Popular România Mare (PPRM). (înfiinţat 1991), este un partid
naţionalist. Înainte de 2004 s-a numit Partidul România Mare. A participat la guvernare
12 Adrian Severin, Lacrimile Dimineţi, Bucuresti, 1993
15
între 1992 şi 1996. Este singurul partid cu organ de presă important, editând Ziarul
Tricolorul şi Revista România Mare. Datorită atitudinilor considerate xenofobe sau anti-
maghiare, PRM este în general criticat de celelalte partide .Preşedinte şi fondator:
Corneliu Vadim Tudor.13
O comparatie în timp cu alte momente ce au urmat alegerilor arata un efect
similar (cu diferente ce tin de intensitatea valului de schimbare). Poate ca cea mai buna
comparatie s-ar putea face luând în considerare atitudinea populatiei fata de noul guvern
(atitudine fata de o institutie si care reflecta chiar o suma de indicatori punctuali).
Întrebarea în cauza este daca cei chestionati considera ca actualul Guvern conduce tara
mai bine decât cel de dinainte. Astfel, vedem ca în 1997, 63% dintre români se simteau
mai bine guvernati (de CDR), în 2001, 49% dintre români se simteau mai bine guvernati
(de PSD), iar la începutul anului 2005, cota Guvernului Tariceanu era de 58%. Acesta
este un punct de pornire foarte interesant, care arata atât nivelul de optimism (vârful atins
în 1997 nu a mai fost atins pâna acum), cât si cât de mare este spatiul de manevra al noii
echipe de conducere. CDR a distrus rapid cel mai puternic capital de imagine post-
decembrist. PSD a reusit sa gestioneze însa relativ bine acest capital pozitiv minim, pe
care nu l-a erodat foarte mult timp de patru ani. Sondajele primelor luni ale anului 2005
arata ca Alianta pare a urma mai degraba modelul CDR .14
Orice scenarii predictive, legate de viitoarea evolutie electorala a partidelor,
pleaca de la doua premise: 1) puterea de predictie a votului creste direct proportional cu
apropierea momentului electoral (acum fiind cu 4 ani înainte de urmatorul moment
electoral oficial, capacitatea de predictie este cea mai mica); 2) De la acest nivel, Alianta
nu are decât o singura directie: în jos. Ipoteza mentinerii acestui nivel de sustinere si chiar
a cresterii sale este nerealista.
1.4 Guvernarea
Unirea Principatelor Române marca în viaţa politică româneasca un moment
crucial, anume trecerea de la forma de guvernare absolutista la aceea constitutionala, în
care puterea se exercita în numele reprezentantilor alesi ai natiunii. Principiul ca unica
sursa a puterii era poporul însusi, chiar daca cei chemati sa-i desemneze, deputatii, erau o
13 Ioan Scurtu, Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001).România, vol.II, Ed. Fundaţiei CulturaleRomâne, Bucureşti, 200314 www.mediafax.ro
administrative autonome locale si, dupa caz, structurile subordonate acestora, prin care,
in regim de putere publica, se duc la indeplinire legile sau, in limitele legii, se presteaza
servicii publice.
Rezultă din definitie urmatoarele trasături ale administratiei publice:
Activitate prin care se realizeaza doua obiective : de executare a legii si de
prestare de servicii publice, in limitele legii.
Activitate desfasurata in regim de putere publica, concretizat prin
investirea autoritatilor care o presteaza cu anumite prerogative, care deroga de la dreptul
comun si prin intermediul carora ele reusesc sa faca sa prevaleze interesul public, atunci
cand intra in contradictie cu cel particular.
Activitatea desfasurata de anumite autoritati executive si administrative,
denumite generic autoritati de administratie publice.18 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.16, pag.12; art.51, pag,.30-31
28
Potrivit actualului sistem constitutional si legal, aceste autoritati sunt de doua
categorii:
-De natura statala (etatica)
-De natura autonoma, locala alese prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber
exprimat de colectivitatea politico-teritoriala.
Daca în regimul totalitar sintagmele de administratie publica si administratie de
stat erau sinonime, in actualul sistem acest lucru nu mai este valabil, deoarece
administratia insăşi, inclusiv autoritatile care o realizeaza, nu sunt doar autoritati statale,
ci si unele de natura autonoma care functioneaza in unitatile administrative teritoriale in
care sunt alese. Exista si unele autoritati ca, de exemplu, primarul, care are un dublu
statut : astfel, el este, in primul rand si cu precadere, o autoritate autonoma pentru ca este
ales de cetatenii cu drept de vot dintr-o comuna (oras, municipiu) si, in al doilea rand.
este o autoritate statala (atributii de stare civila, de autoritate tutelara, în domeniul
alegerilor…).
Din punct de vedere al izvorului care le consacra, distingem intre:
-autoritati consacrate de Constitutie : Presedinte, Guvern, consiliul judetean, local
si primar.
-autoritati consacrate de legea cadru, care se adauga celor consacrate de
Constitutie : subprefectul, comisia administrativa a judetului, presedintele si
vicepresedintele consiliului judetean etc..
În actualul sistem constitutional si legal, administratia publica este infaptuita de
doua mari categorii de autoritati:
1. Autorităţi de natură statală:
Preşedintele si Guvernul - reprezinta cei doi sefi ai executivului in actualul
sistem constitutional si legal.
Ministerele si alte organe - reprezinta centrele de specialitate subordonate
Guvernului.
Autoritati centrale nesubordonate Guvernului - numite generic autoritati
centrale autonome.
Serviciile descentralizate si desconcentrate ale ministerelor din unitatile
administrative teritoriale.
Prefectul - reprezentantul Guvernului în teritoriu.
29
2. Autoritati autonome locale:
Consiliul local - autoritate autonoma locala cu caracter deliberativ.
Primarul - ca autoritate autonoma executiva.
Consiliul judetean - care este autoritate administrativa publica judeteana
cu caracter deliberativ.
30
Capitolul II Participare şi angajament politic
Conceptul de participare publică se bazează pe necesitatea consultării cetăţenilor
şi exprimarea de către aceştia a opiniilor în legătură cu deciziile care se adoptă la diferite
nivele şi de care ei sunt afectaţi într-un fel sau altul. Intr-o comunitate sănătoasă, cetăţenii
participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, informându-se cu privire la
problemele care îi afectează, solicitând autorităţilor să adopte măsurile pe care ei le
consideră de cuviinţă şi participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate.
În principiu, în exercitarea atribuţiilor lor, aleşii au două posibilităţi:
a. pot discuta toate subiectele care se află pe agenda lor şi pot lua decizii cu
privire la aceste subiecte, fără a consulta pe nimeni din afara Consiliului Local. Cu
excepţia desigur, a primarului sau a funcţionarilor publici;
b. pot, înainte de a lua o decizie, să consulte cetăţenii sau să discute cu ei, cel
puţin despre o parte dintre subiectele care se află pe agendă.
Opţiunea b. se numeşte democraţie participativă. Cu alte cuvinte, democraţia
participativă ar înseamna că, deşi Consiliul Local şi Primarul sunt investiţi cu puterea de
a lua decizii pentru comunitatea în care au fost aleşi, nu fac acest lucru, decât după
consultarea cetăţenilor, sau cel puţin a unor grupuri de cetăţeni.
Democraţia participativă poate fi mai extinsă sau mai puţin extinsă în funcţie de:
- numărul de probleme/decizii cu privire la care cetăţenii sunt consultaţi;
- numărul de aspecte ale unei probleme/decizii care sunt luate în calcul;
- numărul de cetăţeni sau grupuri de cetăţeni implicate în consultare sau deliberare
asupra unui subiect;
- calitatea „instrumentelor” folosite;
- măsura în care opiniile exprimate de cetăţeni de-a lungul unui proces sunt luate
în calcul în luarea deciziilor.
Cu alte cuvinte, pentru a ne asigura că un proces de consultare a cetăţenilor a fost
un succes, trebuie să ne asigurăm de faptul că:
- problema/decizia cu privire la care vor fi consultaţi cetăţenii este de interes
pentru aceştia;
- un număr suficient de cetăţeni vor fi consultaţi;
- grupurile ţintă vor fi reprezentative pentru problema/decizia respectivă;
31
- instrumentele folosite sunt selectate corect;
- opiniile exprimate de cetăţeni sunt luate în calcul atunci când este luată decizia
finală.
Aşadar într-un regim democratic, activităţile politice nu sunt rezervate doar
profesioniştilor sau agenţilor specializaţi, conducatori, jurnalişti, aleşi, militanţi. Indivizi
sau grupuri de indivizi îşi exprimă, de exemplu prin practica votului, manifestări sau
petiţii, decizia lor de a lua parte la jocul politic. Participarea se poate astfel defini ca
„ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt abilitaţi să intre în contact cu universul
sacru al puterii întotdeauna într-o manieră superficiala sau efemeră şi respectând anumite
constrângeri rituale”.19
2.1 Politica realizată prin partidele politice
În baza legii nr.14/2003 se adopta legea partidelor politice din România, ea
prevede şi definişte şi politica realizată de ele. Astfel în art.1 se menţionează că partidele
politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care
participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept public. 20
Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale,
pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaţi în
alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea cetăţenilor la
scrutinuri, potrivit legii.
Astfel politica poate fi realizată şi poate funcţiona prin partide politice doar dacă e
înfăptuită de asociaţiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, şi care militează
pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei constituţionale. Sunt
interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte
activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau
(4) din Constituţie.
Este interzisă afilierea partidelor politice la organizaţii din străinătate, dacă
această afiliere încalcă valorile prevăzute la alin. (1).
19 B. Denni si P. Lecomte, Sociologie du politique, 199020 Legea nr.14 din 9 ianuarie 2003, Textul actului publicat în M.Of. nr. 25/17 ian. 2003
32
Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte
activităţi interzise de lege.
Viaţa oricarui individ care traieşte pe aceasta planeta este influenţată de decizii
politice si asta indiferent de zona geografica in care traieste individul respectiv.Mediul
politic are o caracteristica speciala,aceea ca poate fi schimbat in mod repetat de catre
indivizii care traiesc in el,in asa fel incit sa le ofere acestora conditii cit mai bune de
viata.De aici decurge necesitatea implicarii in viata politica a tuturor indivizilor,altfel
mediul politic va fi modelat dupa dorintele unui numar restrins de indivizi,care isi vor
urmari in principal propriile interese. Omul,la fel ca oricare alt animal,trebuie sa se
adapteze la mediu in vederea supravietuirii sale si a descendentilor sai, in consecinta
fiecare om va adopta fata de mediul politic(reprezentat de institutiile si persoanele care
iau decizii politice)in care traieste, reactia de adaptare care i se pare lui cea mai
potrivita(eficienta).Un individ poate avea fata de sistemul politic in vigoare in zona
geografica in care traieste o reactie de acceptare sau una de respingere.
În situaţia in care accepta sistemul politic respectiv, poate decide sa participe
direct la luarea deciziilor politice si in acest caz se inscrie in unul din partidele politice
existente.Acest lucru ii va permite sa participle in mod nemijlocit la definirea politicilor
în diverse domenii ale partidului respectiv,iar in situatia in care partidul ajunge la
guvernare, individul poate accede la o functie de conducere,pozitie din care poate
influenta decisiv viata comunitatii umane din care face parte.Dar,pe linga implicarea
directa, un individ poate alege implicarea indirecta,prin participarea la scrutinul electoral
pentru parlament si presedintie,situatie in care o data la patru ani are posibilitatea de a
desemna citeva persoane care sa-i reprezinte interesele in forurile superioare de decizie
ale tarii. In plus,un individ care prefera implicarea politica indirecta, mai poate sa se
inscrie intr-un sindicat,care sa-i apere interesele profesionale si poate sa participe(chiar si
numai d.p.d.v. financiar) la actiunile unor grupuri de presiune(g.de interese).Un grup de
presiune(lobby)sustine,in perioada dintre scrutinurile electorale, diverse initiative in
scopul influentarii reprezentantilor cu functie de decizie(parlamentari,membri ai
Consiliilor Judetene,etc.),in asa fel incit acestia sa voteze in conformitate cu interesele
grupului de presiune.Grupurile de presiune isi intensifica activitatea in perioada
campaniilor electorale, incercind sa determine alegerea in forurile decizionale a cit mai
multor persoane dispuse sa apere interesele grupurilor respective.Trebuie mentionat ca si
33
organizatiile de tip civic,care spun ca reprezinta interesele societatii civile, sint tot grupuri
de presiune. În sfirsit, exista multe persoane care sint de acord cu sistemul politic dar
decid sa nu participe in nici un fel la viata politica.Un individ poate alege sa nu
participe(sau sa nu mai participle niciodata,daca deja a participat o data) la votul pentru
desemnarea reprezentantilor in forurile de decizie.Deasemenea poate decide sa nu se
inscrie in nici un partid politic,sindicat sau sa nu sprijine nici un grup de presiune.Cei mai
multi dintre indivizii care nu se implica in viata politica o fac din pura comoditate(acestia
sint de fapt multumiti cu starea de fapt existenta) sau din convingerea ca actiunile lor nu
au nici un rezultat.
2.2 Funcţiile partidelor politice şi resursele lor
În cadrul oricarei societati democratice partidele politice exercita un rol major in
organizarea si conducerea vietii social-politice. De regula acest rol exprima, se manifesta
prin functiile exercitate de partidele politice.
-functia politica. Rolul, atributele, prerogativele acestei functii nu sunt la fel in
cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major in
constituirea si functionarea principalelor institutii statale (parlament, guvern), in luarea
deciziilor si aplicarea acestora, in organizarea si conducerea vietii social-politice. In
schimb pentru partidele aflate in opozitie rolul acestei functii este de a monitoriza, de a
influenta puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele
disfunctionalitati si neimliniri ale acesteia sau masuri, decizii neconstitutionale.
Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricarui partid aflat in opozitie.
-functia de organizare si conducere a activitatii partidului, de mentinere a unei
permanente legaturi, comunicatii cu propriile organizatii, membrii si simpatizanti. Alaturi
de imbunatatirea activitatii organizatorice si de conducere, aceasta functie urmareste
atragerea unor noi membrii si simpatizanti politici. Formarea si pregatirea propriilor
cadre pentru activitatea de partid si de stat in conditiile aflarii sau revenirii la putere,
constituie de asemenea o importanta atributie a acestei functii.
-functia teoretico-ideologica vizeaza mai multe obiective:
dezvoltarea si adaptarea propriei paradigme doctrinare la conditiile social-
istorice, la obiectivele si sarcinile urmarite de partid;
elaborarea programului politic, a strategiei si tacticii politice a partidului;
34
organizarea, sustinerea si ducerea luptei ideologice impotriva altor partide
si formatiuni politice.
Aceasta functie devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea
organizand, orientand si conducand lupta politica a partidului.
-functia civică, formativ educativa si patriotica atat a propriilor membrii de partid
cat si simpatizantiilor.
Prima resursa a unui partid este sigla sa (de recognoscibilitate unui partid politic
şi asigură publicul asupra valorilor, principiilor, şi acţiunilor pe care acel grup le
promovează). Cea de a doua resursă este data de bani care asigura în condiţii
concurentiale capacitatea unui grup politic de a raspunde exigentelor electorale. Banii nu
sunt o resursă public recunoscută, datorită suspiciunii de coruptie. Problema coruptiei si a
clientelismului politic a adus in discutie modalitatile de control asupra finantarii
partidelor politice, finantare care nu este in mod absolut transparenta. Numărul de
membri reprezintă o a treia resursa a grupurilor politice. Orice partid işi afirma in mod
public numarul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. In
functie de tipul de partid raportul numar de membri finantare variaza. In cazul partidelor
de cadre finantarea actiunii politice se realizeaza prin obligatia de a plati un cuantum din
veniturile pe care le au toti demnitarii si functionarii publici ce apartin acelui partid. In
cazul partidelor de masa finantarea se face pe baza de cotizatie. Cu cat numarul de
membri este mai mare cu atat fondul banesc creste.
Competenta este o alta resursa a partidelor politice si consta in capacitatea
partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor anumite probleme si pentru
eloaborarea unor anumitor politici publice coerente. O a cincea resursa este informatia
care presupune atat accesul privilegiat la informatiile necesare pentru maximizarea
competentei cat si capacitatea partidului de a oferi partenerilor si mass- mediei informatii
specifice.
Toate resursele precedente pot fi utilizate in masura in care partidul dispune de
capacitatea de a se relationa la institutiile publice si private si de a crea retele de
comunicare.
Combativitatea este „resursa ceror fara de reurse” si are doua forme: promovarea
liniei morale si promovare violentei de limbaj si fizice.
Alte două resurse sunt imaginea grupului si sustinerea electorală.
35
În art.4, alin.1, al Legii nr.14/2003 a partidelor politice se menţionează „Partidele
politice se organizează şi funcţionează după criteriul administrativ-teritorial.”21.
Astfel tot în legea partidelor politice se prevede, ca fiecare partid politic trebuie să
aibă denumire integrală, denumire prescurtată şi semn permanent proprii. Denumirea
integrală, denumirea prescurtată şi semnul permanent trebuie să se deosebească clar de
cele ale partidelor anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri
grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt încadrate. Prevederile date se aplică se
aplică şi alianţelor politice, în mod corespunzător.
Denumirea integrală şi denumirea prescurtată, precum şi semnul permanent nu
pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale altor state, ale
organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele politice care
sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza însemnul
organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.
J.La Palombara şi M.Weiner au stabilit, în 1966, în Political Parties and Political
Development că există patru criterii necesare şi suficiente pentru a avea de-a face cu o
realitate organizaţională semnificată prin conceptul de “partid politic”.
Sociologic vorbind, o astfel de realitate organizaţională şi ideologică trebuie să
îndeplinească o serie de caracteristici. Care sunt acestea?
1. Organizaţie durabilă. Partidul politic nu este legat ca durată de viaţă de liderii
sau membrii săi fondatori. O organizaţie politică este partid dacă reuşeşte să depăşească
durata de viaţă a conducătorilor săi.
Acest criteriu însă este discutabil pentru că un partid politic poate să dispară prin
fuziune sau să fie absorbit de către un alt partid mai mare, împreună cu liderii şi
electoratul său. Acesta este motivul pentru care criteriul duratei de viaţă nu este total
funcţional în analiza contemporană a tipologiei partidelor politice.
2. Organizaţie perfecţionată la toate nivelurile de organizare.
Acest criteriu presupune existenţa unor filiale locale care să întreţină relaţii
permanente cu centrul partidului. De altfel, durata de viaţă a partidului este direct legată
de teritorialitate, în sensul organizării şi activităţii la nivel teritorial. Partidele care nu au
un teritoriu puternic sunt sortite pieirii mai devreme sau mai târziu.
21 Legea nr.14 din 9 ianuarie 2003, Legea partidelor politice, Textul actului publicat în M.Of. nr. 25/17 ian. 2003
36
3. Voinţa deliberată a conducătorilor de la nivelele locale şi centrale de a cuceri
puterea politică şi de a o exercita, singuri, sau împreună cu alte partide politice în cadrul
sistemului politic existent. Acest criteriu este şi el discutabil. Există grupuri de presiune
care în activitatea lor pot deveni partide politice.
4. Căutarea de susţinere populară prin orice mijloace: alegeri, propagandă la
centru sau în teritoriu, influenţarea opiniei publice şi manipulare, etc22.
În cazul de mai sus se vorbeşte despre unile din resursele necesare existenţei unui
partid şi a înfiinţării lui, însă o altă resursă necesară existenţei partidului politic este şi cea
financiară care este prevăzută în legea partidelor politice nr.27/1996, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.87 din 29 aprilie 1996, şi reprezentată în art.
56. “Legea partidelor politice nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.87 din 29 aprilie 1996, cu modificările ulterioare, se abrogă, cu excepţia
cap.VI - Finanţarea partidelor politice.”23
Asigurarea mijloacelor de finanţare a partidelor politice trebuie să fie expresia
caracterului liber, egal şi sincer al competiţiei politice şi sunt scutite de taxe şi impozite.
Partidele politice pot deţine bunuri mobile şi imobile care sunt necesare realizării
activităţii specifice.
Sursele de finanţare a unui partid politic pot fi:
cotizaţii ale membrilor de partid;
donaţii şi legate;
venituri provenite din activităţi proprii;
subvenţii de la bugetul de stat.
O tentă ce prezintă mare interes este şi finanţarea guvernamentală a partidelor
politice. Ea fiind prezentă în Capitolul III - Finanţarea publică, secţiunea 1 - Subvenţii de
la bugetul de stat, art. 8: “Partidele politice şi formaţiunile politice primesc anual
subvenţii de la bugetul de stat, în condiţiile legii. Subvenţia se varsă, lunar, în contul
fiecărui partid politic sau formaţiune politică, prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului. Suma alocată anual partidelor politice şi formaţiunilor politice nu poate fi
mai mare de 0,04% din veniturile bugetului de stat.”24
22 J.La Palombara şi M.Weiner, Political Parties and Political Development, 196623 Legea nr.14 din 9 ianuarie 2003, Legea partidelor politice, Textul actului publicat în M.Of. nr. 25/17 ian. 2003, art. 5624 Legea partidelor politice nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.87 din 29 aprilie 1996, art.8
37
Prin lege specială, toate partidele şi formaţiunile politice care participă la
campania electorală pot primi o subvenţie de la bugetul de stat. Categoriile de cheltuieli
pentru campania electorală, care pot fi finanţate din această subvenţie, se stabilesc prin
legea de acordare a acestei subvenţii. Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod
corespunzător şi alianţelor politice.
Limita maximă a cheltuielilor care pot fi efectuate de un partid sau o formaţiune
politică în fiecare campanie electorală se stabileşte la următoarele valori:
185 de salarii de bază minime brute pe ţară pentru fiecare candidat
propus în vederea alegerii Camerei Deputaţilor şi Senatului;
15.000 de salarii pentru fiecare candidat propus pentru alegerea Primarului
General al Municipiului Bucureşti;
40 salarii de bază minime brute pe ţară pentru fiecare candidat propus în
campania electorală pentru alegerea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al
municipiului Bucureşti, precum şi pentru primarii municipiilor sau ai subdiviziunilor
municipiului Bucureşti;
20 salarii de bază minime brute pe ţară pentru fiecare candidat propus în
campania electorală pentru alegerea consiliilor locale sau pentru primarii oraşelor;
10 salarii de bază minime brute pe ţară pentru fiecare candidat propun în
campania electorală pentru alegerea consiliilor locale şi a primarilor în comune.
În Romania art 8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice contribuie la
definirea si exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta functie esentiala se
dimensoineza in raport de valorile democratiei constitutionale astfel cum sunt ele definite
în art.1 si in art. 8 din Constitutia României.25
Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei
constitutionale. Deşi autorii au viziuni diferite în raport cu tipul de sistem, democratic sau
despotic, putem reduce funcţiile partdelor la doua: exprimarea vointei prin vot si
educarea politica a electoratului.
David Apter susţine ca partidele politice pot fi diferenţiate după sistemul în care
actioneaza. Într-o democratie partidele politice ar indeplini trei functii: controlul
executivului, reprezentarea intereselor, recrutarea candidatilor. In totalitarism acestea au
două funcţii: creatoare a solidarităţii, si de direcţionare. Neil McDonald susţine că în
25 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.8
38
democraţie partidele politce au cinci funcţii: asigurarea guvernării, intermedierea între
aleşi şi alegători, reprezentarea opiniei publice, recrutarea şi selectarea candidaţilor,
cucerirea activităţii politice.
Partidele politice se constituie şi îşi desfaşoară activitatea în conditiile legii. Ele
contribuie la definitivarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea nationala, intergritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile
democratiei.
2.3 Reglementări juridice privind partidele politice în România
Criteriile juridice au in functie de epoca trei grade de generalitate, un prim grad de
gereralitate este reprezentat de prevederile constitutionale referitoare la libertatea de
asociere, care caracterizeaza constitutiile secolelor XVII – XVIII si unde nu se face nici o
referire explicita la partide politice. Al doilea grad de generalitate corespunde situatiei de
dupa cel de al doilea razboi mondial si presupune existenta unor prevederi speciale
referitoare la partidele politice in: Constituia Germaniei(1949), Italiei(1945),
Spaniei(1946), Portugaliei (dupa 1945), si cele est-europene de dupa 1989
Cel de al treilea grad de generalitate se referă la existenta legilor de organizare a
partidelor politice, al caror model este legea germana din 21 iulie 1968, care se regaseste
şi în Spania, Republica Moldova, Romania.
În România legea 27 din 1996 se refera la organizarea partidelor politice si ofera
criterii de definire a acestora. Inaintea acestei legi partidele s-au infiintat pe baza
decretului lege nr. 8 din 26 decembrie 1989. Conform acestuia erau considerate partide
politice toate organizatiile care aveau minim 251 de membri si care se inscriau in
registrul special la Tribunalul Municipiului Bucuresti. Legea 27 prevede in ceea ce
priveste criteriul numeric ca partidul politic este o organizatie care numara 10.000 de
membri la nivel national si cel putin 250 in 17 filiale judetene. Referitor la organizarea de
partid se stipuleaza ca partidele au organizare teritoriala, organizatiile in cadrul
intreprinerilor sunt interzise. In ceea ce priveste principiile si statutul se precizeaza ca
partidele politice sunt obligate sa aiba un statut si un program, sa fie conduse prin
intermediul adunarilor generale periodice, sa cunoasca o comisie de consiliere care sa
permita un grad cat mai mare de democratie interna. Criteriile financiare ale unui partid
pot fi publice sau private, cele mai mari cheltuieli inregistrandu-se odata cu campaniile
39
electorale. Înregistrarea partidelor ca organizatii se face la Tribunalul Municipiului
Bucuresti in registrul special. Aliantele de partide politice se inregistreaza in acelasi loc
insa intr-un registru special pentru acest lucru.
Criteriile sociologice au fost definite de N Weiner si Josef Lapallombara in
lucrarea „Partidele politice si dezvoltarea”, 1966. Primul criteriu sociologic este durata.
Un partid politic trebuie sa existe o perioada mai mare decat viata fondatorului sau si sa-i
supravietuiasca. Acest criteriu face distinctie intre partidele politice si grupurile de
sustinere care vizeaza doar obtinerea unei functii de ministru. Cel de al doilea criteriu
este dat de organizarea pe verticala si pe orizontala. Un partid trebuie sa aiba filiale si
ierarhie de partid. Partidul politic poate sa aiba doar organizatii teritoriale (regionale), dar
nu poate sa existe doar pe baza unei organizatii centrale. Acest criteriu poate face
diferenta intre partidele politice si grupurile de reflectie (gen Grupul de Dialog Social si
Alianta Civica). Al treilea criteriu este dat de vointa liderilor de a cuceri puterea atat la
nivel central cat si local, ceea ce diferentiaza partidele de grupurile de presiune.
Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice moderne. Totodata ele
reprezinta unul din criteriile de clasificare a statelor în totalitare sau democratice. Daca
pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip comunist, pentru statele
damocratice se poate observa o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale,
conservatoare, social-democrate, crestin-democrate, uneori chiar socialiste si comuniste.
În România se poate observa un fenomen original: numarul mare de partide de
diferite orientari doctrinare., ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau. Se poate spune
ca fenomenul se datoreaza lipsei libertatii de exprimare din perioada comunista,
imposibilitatii de intarire a structurii centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii,
proastei legislatii in domeniu dar si experientei perioadei de tranzitie spre o societate
democratica. Pe de alta parte numarul mare de partide poate semnifica incapacitatea
sistemului de a se institutionaliza, ceea ce este un factor negativ in procesul de
democratizare.
Un lucru este cert: partidele politice reprezintă una dintre cele mai importante
castiguri ale democratiei din România, desi lupta pentru putere dintre aceste nu se duce
mereu in limitele legii sau nici ale bunului simţ.
In subcapitolul asta nu ai scris nimic de prevedrile constitutionale privind
partidele si de actuala lege
40
2.4 Fuziunea partidelor politice
- PNTCD - Partidul National Crestin Democrat,
- PNL- Partidul National Liberal (acestea doua le-am intalnit si in perioada
interbelica, sunt partidele cu traditie).
PNTCD şi PNL au format in 1996 o alianţă (pentru a obtine un numar mai mare
de voturi, alianta la care aderasera si alte partide, dar care ulterior au parasit-o), numită
CDR - Conventia Democrata din Romania. Presedinte al aliantei fiind Ion Diaconescu
- PDSR - Partidul Democratiei Sociale din Romania, presedinte Ion Iliescu.
- PD - Partidul Democrat, presedinte Petre Roman.
- UDMR - Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania, presedinte Bela
Marko.
- ApR - Alianta pentru Romania, presedinte Teodor Melescanu.
- PUNR - Partidul Unitatii Nationale Romane.
- UFD - Uniunea Fortelor Democratice.
- PRM - Partidul Romania Mare, presedinte Corneliu Vadim Tudor.
Acestea sunt unele dintre partidele aparute dupa 1989. Initial au fost constituite
sub alte denumiri, dar ulterior s-au scindat constiduindu-se in noi partide (exemplul PD-
ului care s-a constituit din PDSR, ApR-ului constituit tot din PDSR, UFD-ului constituit
din PD, alte variante ale partidului liberal si exemplele ar putea continua.
Aceasta este inca o dovada in plus a faptului ca scena politica romaneasca nu s-a
maturizat inca, nu exista o diferentiere clara intre partide. Pur si simplu au aparut noi
variante de partide datorita neinţelegerii dintre membrii vechilor partide.
Lipsa de consecvenţă politica o mai putem observa şi la numarul mare de prim-
ministrii pe care i-a avut fiecare guvernare:
PDSR:
- Petre Roman (1989 -1991)
- Theodor Stolojan (1991-1992)
- Nicolae Vacaroiu (1992 -1996)
CD:
- Victor Ciorbea (1996 -1998)
- Radu Vasile (1998 - 1999)
- Mugur Isarescu (1999 - 2000)
41
Aceste schimbari au fost consecinta luptelor stradale (greva minerilor din timpul
guvernarii Roman), sau frictiunilor aparute între partidele din cadrul CDR (inlaturarea
guvernelor Ciorbea si Vasile).
Pentru ca guvernantii sa se preocupe exclusiv de problemele economice ale tarii
(sa incerce sa faca ceva pentru ca promisiunile lor electorale sa nu ramana in van), ar
trebui ca aceste framantari politice dintre partide (si in cadrul partidelor intre membrii
acestora) sa dispara.
Doar in momentul in care sa va ajunge la o maturitate politica vom putea spune
ca, intr-adevar democratia este reprezentativa (puterea politica prin ceea ce intreprinde
este reflectia vointei poporului).
În final voi aminti faptul că, Constitutia României reglementeaza rolul partidelor
în cadrul proceselor electorale, reglementeaza organizarea parlamentului şi desemnarea
primului-ministru (spre deosebire de alte constitutii care nu cuprind reglementeri exprese
- constitutia olandeza, belgiana sau cea a Statelor Unite ale Americii.
2.5 Angajarea partidelor politice faţă de cetăţeni
Emanciparea politică a individului, văzută desigur în plan geografic şi social-
istoric, a marcat o treaptă superioară pe calea progresului umanităţii, devenind una dintre
piesele de bază ale sistemului universal de valori social-umane.f
În principiu, nu se poate spune că există vreo decizie care urmează a fi luată sau
vreo problemă ce trebuie rezolvată cu privire la care să nu poată fi consultaţi cetăţenii.
Desigur, excepţie fac chestiunile foarte tehnice pentru care cetăţenii nu au
suficientă expertiză. Consultarea cetăţenilor nu poate înlocui expertiza unor specialişti
sau munca administraţiei. De exemplu, cetăţenii nu pot fi întrebaţi de unde cred ei că ar
putea fi strânse fonduri pentru finanţarea unui serviciu public. Ei pot fi însă rugaţi să
aleagă între diferite soluţii, în funcţie de consecinţele pe care acestea le au şi modul în
care aceste consecinţe îi vor afecta.
În teoria si practica politica, regimurile democratice se individualizeaza printr-o
serie de note distincte:
-organele de conducere ale puterii de stat, politice, in general, se constituie si
actioneaza prin consultarea cetatenilor. Ele sunt emanatia vointei acestora si rezultatul
alegerilor;
42
-în aceste societati exista si se aplica in practica politica principiul separarii
puterilor de stat, aceasta constituind o garantie a vietii democratice si in mod deosebit, a
democratismului politic;
-existenta unui larg sistem de drepturi si libertati cetatenesti, a caror aplicare in
practica este garantata de organele puterii de stat, constituie o caracteristica majora a
acestor regimuri;
-pluripartidismul politic si pluralismul ideologic constituie o alta componenta
majora a acestor regimuri, fapt ce naste si asigura functionalitatea opozitiei politice, a
diversitatilor de optiuni, opinii, de ideologii in societate.
În esenta, prin structurile lor organizatorice, prin mecanimul de functionare,
regimurile politice democratice reprezinta, apara si promoveaza interesele generale ale
tuturor membrilor societatii, ale societatii in ansamblul ei.
În cadrul fiecarei societati, in functie de raportul ce se stabileste intre principalele
componente ale puterii de stat exprimate prin institutiile sale politice (guvern, parlament),
dar si ca urmare a unor traditii politice, regimurile politice democratice imbraca, in
functionalitatea lor practica, urmatoarele forme:
-regimurile politice parlamentare. În cadrul acestor regimuri, parlamentul, in
raport cu celelalte organe ale puterii de stat detine un rol preponderent, concretizat intr-un
surplus de atributii si prerogative. Seful guvernului si, in unele tari, insasi seful statului,
este desemnat de parlament si raspunde pentru intreaga sa activitate in fata acestuia.26
Un aspect important îl prezintă şi rolul avocatului poporului în interesul
cetăţenilor. În capitolul IV se precizează: “Avocatul Poporului este numit pe o durată de
5 ani pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului
Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate.”27 Împreună nu pot îndeplini nici o
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţămîntul superior.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea pesoanelor
lezate în drepturile şi în libertăţile lor, înlimitele stabilite de lege, el prezintă celor două
camere ale parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine
recomandări privin legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor.
26 G.Vedel, Des rapports de legislatif et de laexecutif, in Revue francaise de science politique, 1959, p. 427 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.58
43
Partidele politice–asemănător politicienilor–pregătesc programe de guvernământ
care să fie atractive alegătorilor, şi care astfel aduc potenţiale câştiguri electorale.
Birocraţii pot să-şi maximizeze interesele private prin creşterea bugetului, această
creştere a bugetului aduce cu sine posibilitatea măririi puterii, prestigiului şi veniturilor.
Birocraţia este eficientă în realizarea propriilor interese, deoarece, deţinând monopolul
asupra bunurilor şi serviciilor publice, nu trebuie să confrunte competiţia; această
monopolizare este realizată în aşa fel (datorită competenţei) încât nici politicienii, nici
cetăţenii nu o pot controla în mod eficient.
Capitolul III Actorii vieţii politico-administrative a statului
Tabloul actorilor care participă în procesul politicilor publice este foarte colorată
decidenţii şi cei care execută deciziile, şi toţi cei care pot să influenţeze conţinutul,
planificarea sau modalitatea de implementare a deciziilor.
Statul şi politicile publice
44
principalul actor al procesului politicilor publice
serviciile publice au devenit atât de cuprinzătoare, datorită faptului că au
apărut şi în domenii economice care în mod tradiţional erau prestate de sfera privată
teorii:
- în concepţia pluralistă statul face parte din structura de reprezentare a
intereselor. Într-o oarecare măsură toată lumea este un actor al ciclului politic
- în concepţia elitistă statul devine atât de independent, separat, încât devine
aproape singurul actor al ciclului politic
- în concepţia marxistă statul reprezintă un instrument aflat în posesia unui
grup restrâns, restul grupurilor sociale fiind exclus din ciclul politic28
Birocraţie şi politici publice
aparatul de stat, birocraţia este o componentă esenţială a politicilor
publice;
teorii:
- pluralism birocraţia susţine pe de o parte interesele proprii, iar pe de
altă parte reacţionează la presiunea sociale sau individuale
- elitism birocraţia – care funcţionează în mega-organizaţii care acoperă
toată societatea, şi prestează activităţi diversificate – reprezintă o sursă de putere foarte
importantă
- marxism birocraţia nu este determinată în mod exclusiv din exterior, nu
este o “maşinărie mecanică” ci dispune de un grad de autonomie. Acest lucru este valabil
mai ales când puterea claselor dominante, aflate în contradicţie, este balansată
- corporativism birocraţia are un rol important mai ales în sfera
economiei
- liberalismul clasic birocraţia asigură doar cadrul necesar susţinerii
diferitelor interese
Birocraţia modernă şi politica
În sistemele politice moderne a apărut o divizare a puterii între funcţionari publici
şi politicieni, care nu a existat în sistemele politice din trecut, întrebarea principală a
literaturii de specialitate este: Cum a acaparat funcţionarul putere? Ce se află în spatele
28 Benn, S. şi Gaus, G., Public and Private in Social Life, Croom Helm, London, 1983
45
acestui proces şi în ce diferă politicianul de birocrat? (cine “face” politica?). În evoluţia
istorică a acestei diviziuni a puterii şi a muncii dintre funcţionari şi politicieni cea mai
importantă perioadă o constituie secolul XX în care putem să distingem trei etape:
1. (începutul secolului XX) politicienii “fac” politica şi funcţionarii
implementează; politicienii iau decizii iar birocraţii le execută. Woodrow Wilson
chestiunile administrative nu sunt chestiuni politice; administraţia este o “maşinărie” care
este condusă din exterior de către politicieni. Frank Goodnow politica = interes public,
birocraţie = implementarea interesului public. Astfel a apărut mitul imparţialităţi politice
a funcţionarilor. Weber această divizare a muncii nu poate fi realizată în practică (nu
există decizii “pur” administrative; politicienii depind în mare măsură de
profesionalismul birocraţiei)
2. dacă funcţionarii în practică sunt implicaţi în procese politice, atunci
există diferenţă între politicieni şi birocraţi? Dacă există atunci în ce constă această
diferenţă? Literatura de specialitate s-a susţinut că funcţionarul reprezintă cunoştinţe de
specialitate şi cu fapte, iar politicianul interese şi valori. Funcţionarii sunt responsabili de
eficienţa politico-tehnică, în timp ce politicienii răspund în faţa aşteptărilor alegătorilor.
(raţionalitate politică şi raţionalitate administrativă). Funcţionarii au tendinţa de a
transforma problemele politice în probleme administrative operaţionale. Dar problemele
politice nu pot fi exprimate în mod corect în limbajul administraţiei; precum nici
chestiunile administrative nu pot fi exprimate perfect în sfera politică. Divizare muncii:
politicienii susţin interese, pe baza cerinţelor formulate şi articulate de către societate; în
timp ce birocraţii analizează şi evaluează acele informaţii care îmbracă forma diverselor
publicaţii ştiinţifice şi exprimă diferite interese. Astfel funcţionarul nu mai este imparţial
în faţa anumitor interese, care sunt de multe ori contradictorii, ci îşi manifestă preferinţele
în procesul decizional. Dar totuşi rămâne imparţial fiindcă nu intră în contact cu acţiunile
instituţionalizate de articulare a intereselor. Instituţiile publice pot să-şi păstreze eficienţa
şi legitimitatea numai dacă creează legături cu unele mişcări de reprezentare şi articulare
ale intereselor.
3. Atât politicienii, cât şi birocraţii “fac” politica. Dar o anumită divizare a
muncii poate fi observată şi în această etapă. Politicienii articulează interesele care apar
în mod difuz, dezorganizat, în timp ce funcţionarii se ocupă cu interesele grupurilor
organizate a cetăţenilor. Deci politicienii şi birocraţii susţin în comun – utilizând mijloace
46
politice şi administrative – priorităţi strategice. Funcţionarii intră în contact cu mişcările
de susţinere a acelor interese care sunt legate de sarcinile, munca lui. Atât politicienii cât
şi birocraţii au nevoie de aptitudini politice, dar aceste aptitudini nu sunt identice. În
această etapă politicienii şi funcţionarii aparţin aceiaşi rase, dar nu la aceleaşi specii.
Mediul natural al politicianului este scena politică, pe când cea a funcţionarului masa
rotundă. Putem deci să spunem că este îndreptăţită judecata potrivit căruia birocraţia este
“politizată” iar politica ”birocratizată”.29
3.1 Actorii politici ai statuluiMomentul formării politicii este deseori prezentă şi în etapa de implementare;
procesul politicilor publice reprezintă o negociere interactivă, în care principalii actori
sunt cei care formulează politicile (decidenţii) şi cei care le implementează. Altfel spus,
stabilirea de programe de politici publice formează un proces continuu, în care în
momente diferite accentul este pus ori pe luarea deciziilor ori pe implementare.
Figura de mai jos reprezintă o diagramă a relaţiei tipice existente între actorii şi
instituţii în procesul administrativ:
Politicele administrative sunt realizate de subsisteme administrative alcătuite din
actori care se confruntă cu o problemă publică. Termenul de “actor” include atât actori
din sfera socialului, cât şi actori din structurile de stat, unii fiind mult implicaţi în
procesul administrativ, în timp ce alţii sunt simpli spectatori.
În accepţiunea mea şi nu doar, atât actorii cât şi instituţiile joacă un rol crucial în
procesul administraţiei publice, deşi unii pot fi mai importanţi decât ceilalţie în anumite
29 Beetham D., Bureaucracy, Open University Press, 1987
Organizarea sistemului
internaţional
Organizarea statului
Organizarea societăţii
Actorii politici
subsisteme administrativ
eve
47
situaţii. Indivizii, grupurile, clasele şi statele care iau parte la acest proces îşi au cu
siguranţă propriile interese, însă maniera în care urmăresc să şi le îndeplinească, precum
şi rezultatele eforturilor lor sunt conturate de factorii instituţionali.
3.1.1 Parlament Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri,
şi Camera Deputaţilor, cu 332 de membri. Diferenţa numărului de membri se datorează
normei de reprezentare diferite de la o Cameră la alta. Astfel, norma de reprezentare
pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori, iar pentru
alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori. Are rol legislativ, discutând si
votând legile organice, atât in comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii
parlamentului sunt aleşi prin vot pe listă, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este
unul proporţional (membrii se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de
5% din totalul sufragiilor exprimate în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la patru
ani, şi sunt făcute printr-un sistem de reprezentare proporţională cu vot pe listă. Ultimele
alegeri au avut loc în 28 noiembrie 2004. În Camera Deputaţilor mai sunt primiţi şi câte
un reprezentant al fiecărei minorităţi naţionale.
Funcţiile Parlamentului României decurg din calitatea sa de organ reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Principalele funcţii ale
Parlamentului sunt de a adopta legi, de a desemna şi revoca unele autorităţi publice, şi de
a exercita controlul parlamentar.
Grupurile Parlamentare se constituie prin asocierea deputatilor care au candidat în
alegeri pe listele aceluiasi partid sau ale aceleiasi formatiuni politice. Un grup
parlamentar trebuie sa aiba cel putin zece deputati. Grupurile parlamentare reflecta
configuratia politica a Camerei Deputatilor. În Camera Deputatilor s-au organizat
urmatoarele grupuri parlamentare:
Grupul parlamentar al Partidului Social Democrat
Grupul parlamentar al Partidului Naţional Liberal
Grupul parlamentar al Partidului Democrat
Grupul parlamentar Partidul România Mare
48
Grupul parlamentar al U.D.M.R.
Grupul parlamentar al Partidului Conservator
Grupul Parlamentar al Minoritaţilor Naţionale
În calitate de organ suprem parlamentul poate angaja răspunderea Preşedintelui
României, chiar dacă acesta se bucură de o legitimitate similară Parlamentului, fiind ales,
ca şi parlamentarii prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.30
Primordialitatea celor două camere ale parlamentului conferă regimului politic
constituţional caracterul său de regim parlamentar, chiar dacă, urmare a alegerii
Preşedintelui de către corpul electoral, acesta are, din acest punct de vedere, şi un caracter
mixt. De asemenea, cum e firesc într-un asemenia regim politic, guvernul răspunde
politic faţă de Parlament, care îl poate demite prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
În ce priveşte calitatea parlamentului de organ unic legiuitor, aceasta rezultă, atît
din monopolul elaborării şi adoptării legii, cât şi din abilitarea, în termen limitat, a
guvernului de a emite ordonanţe simple, pe care apoi să le spună, de regulă, aprobării
sale, sau din controlul în aprobarea ori după caz, respingerea ordonanţelor de urgenţă.
Rezultă că în regimul nostru constituţional, parlamentul are un loc central, de
funcţionarea sa depinzînd eficienţa întregii activităţi statale şi implicit social-economice.
În acelaşi timp parlamentarii răspunzând în faţa alegătorilor, cetăţenilor. Parlamentul este
o instituţie centrală a dezvoltării democraţiei.
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Legile
constituţionale sunt cele de revizuire a constituţiei. Prin lege organică se reglementează:
a. sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente;
b. organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indenmnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
d. organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de
război;
30 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, Titlul III, art.61
49
g. regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j. statutul funcţionarilor publici;
k. contenciosul administrativ;
l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerul Public şi a Curţii de Conturi;
m. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n. organizarea generală a învăţământului;
o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul
general privind autonomia locală;
p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială;
q. statutul minorităţilor naţionale din România;
r. regimul general al cultelor;
s. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi
organice.31
Articolul 73 al Constituţiei stabileşte clasificarea legilor în sistemul constituţional
român. Astfel sunt trei categorii de legi: constituţionale, organice şi cele ordinare.
Iniţiativa legislativă presupune dreptul unor subiecte de drept calificate de a sesiza
una din Camerele Parlamentului şi obligaţia Camerei respective de a se pronunţa asupra
acestei sesizări, adoptând-o sau respingând-o. Iniţiativa aparţine Guvernului, fiecărui
deputat sau senator (ceea ce nu exclude posibilitatea ca ei să o formuleze colectiv) sau
unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină din
cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare, inclusiv în Municipiul Bucureşti, să fie
înregistrate cel puţin 5000 de semnături ale susţinătorilor. Cele arătate nu privesc
iniţiativa pentru revizuirea Constituţiei.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta
proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit
regulamentului fiecărei Camere.32
31 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.7332 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.76, alin.3
50
Promulgarea constituie ultima fază a procedurii legislative. Ea este un atribut al
Preşedintelui României şi se realizează prin emiterea unui decret prezidenţial, în temeiul
căruia legea urmează să fie numerotată şi publicată. Deci, legea se trimite spre
promulgare Preşedintelui României şi se face în termen de cel mult 20 zile de la primire,
înainte de promulgare preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată reexaminarea
legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminare legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-
a confirmat constituţionalitatea. Apoi urmând publicare în Monitorul Oficial a legii date.
Cum am precizat prin Constituţia din 1991 mandatele erau pentru patru ani la
putere, astfel pentru a demonstra viaţa politică a României după perioada data o să
prezint niste tabele cu partidele existente pe scena politică a ţării noastre:
33Septembrie 1992:
Denumirea formaţiunii
Camera Deputaţilor
Număr mandate
(% din total)
Senat
Număr mandate
(% din total)
Frontul Democrat al
Salvării Naţionale
117 (34,31%) 49 (34,26%)
Convenţia Democrată
din România 82 (24,04%) 34 (23,77%)
Frontul Salvării
Naţionale 43 (12,60%) 18 (12,58%)
Partidu Unităţii
Naţionale a Românilor 30 (8,78%) 14 (9,79%)
Uniunea democrată a
maghiarilor din România 27 (7,91%) 12 (8,39%)
33 Ioan Scurtu, Structuri Politice în Europa Centrală şi de Sud-Est. România (1918-2001), vol. II, pag.194-198
51
Partidul România Mare 16 (4,69%) 6 (4,19%)
Partidul Socialist al
Muncii 13 (3,81%) 5 (3,49%)
Partidul Democrat Agrar
din România - 5 (3,49%)
Minorităţi 13 (3,81%) -
Noiembrie 199634:
Denumirea
formaţiunii
Camera Deputaţilor
Număr mandate
(% din total)
Senat
Număr mandate
(% din total)
Convenţia Democrată din
România 122 (35,57%) 53 (37,06%)
Partidul Democraţiei
Sociale din România 91 (24,53%) 41 (28,67%)
Uniunea Social-
Democrată 53 (15,45%) 23 (16,08%)
Uniunea Democrată a
Maghiarilor din România 25 (7,29%) 11 (7,69%)
Partidul România Mare 19 (5,54%) 8 (5, 59%)
Partidul Unităţii
Naţionale a Românilor 18 (5,25%) 7 (4,90%)
Minorităţi 15 (4,37%) -
Noiembrie 200035:
Denumirea
formaţiunii
Camera Deputaţilor
Număr mandate
(% din total)
Senat
Număr mandate
(% din total)
Partidul Democraţiei
Sociale din România 155 (44,93%) 65 (46,43%)
Partidul România Mare 84 (24,35%) 37 (26,43%)
34 Ioan Scurtu, Structuri Politice în Europa Centrală şi de Sud-Est. România (1918-2001), vol. II, pag.194-19835 Ioan Scurtu, Structuri Politice în Europa Centrală şi de Sud-Est. România (1918-2001), vol. II, pag.194-198
52
Partidul Democrat 31 (8,99%) 13 (9,29%)
Uniunea Democrată a
Maghiarilor din România 27 (7,83%) 12 (8,57%)
Partidul Naţional Liberal 30 (8,70%) 13 (9,29%)
Minorităţi 18 (5,25%) 7 (4,90%)
3.2.1 Preşedinte
Preşedintele României reprezinta statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii si al integritatii teritoriale a ţarii.
Preşedintele României este ales prin vot direct o dată la cinci ani, printr-un sistem
majoritarian, în care câştigător este declarat cel care acumulează 50%+1 din voturile
corect exprimate. Dacă acest procent nu se atinge, se realizează un balotaj între primii doi
candidaţi, în funcţie de rezultatele obţinute. Preşedintele numeşte un Prim-ministru prin
consultari cu parlamentul.
Potrivit legii supreme Preşedintele are obligaţia de a veghea la respectarea
Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice, mediind între puterile statului,
precum si între stat si societate.
Preşedintele României desemneaza un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.
Şeful statului poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgenţe şi de
importanţă deosebită,el poate lua parte la şedintele Guvernului în care se dezbat probleme
de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi la
cererea primului-ministru, în alte situaţii.
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii şi prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
Pe lîngă aceste atribuţii el mai are şi următoarele îndatoriri36:
în domeniul politicii externe - încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului,
într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se
36 Constituţia României, Ediţia a II-a, an.2003, art.92-94
53
incheie, se aprobă sau se ratifica potrivit procedurii stabilite prin lege.
Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă
Preşedintele României, iar la propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
În domeniul apărării – el fiind comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate
declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţiala sau
totală a forţelor armate. Numai în cazuri exceptionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobarii Parlamentului, în cel mult 5 zile
de la adoptare. În caz de agresiune armata îndreptata impotriva tarii,
Presedintele Romaniei ia masuri pentru respingerea agresiunii si le aduce
neintarziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Daca Parlamentul
nu se afla in sesiune, el se convoaca de drept in 24 de ore de la declansarea
agresiunii.
Alte atribuţii-conferă decoraţii si titluri de onoare; acorda gradele de
mareşal, de general şi de amiral; numeşte în funcţii publice, în condiţiile
prevazute de lege; acordă graţierea individuală.
Din 1989 pînă în prezent au fost trei mandate la activ Ion Iliescu în funcţia de
preşedinte (1990-1992,1992-1996,2000-2004), un mandat Emil Constantinescu (1996 -
2000), şi în din 2004 pînă în prezent ne aflăm sub guvernarea preşedintelui Trăian
Băsescu.
3.2.3 Guvernul
În România, în care sistemul politic este semiprezidenţial atenuat sau
parlamentarizat37, Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Prin acest fapt Constituţia din
1991 se apropie de regimul parlamentar, de care se deosebeşte însă în mod esenţial prin
aceea că Preşedintele este ales prin vot universal şi direct, deşi prin atribuţii se aseamănă
37 Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai Constantinescu, Constitutia Romaniei comentata si adnotată, Regia Autonoma Monitorul Oficial, 1992, p. 184.
54
cu conducătorul statului în regimul parlamentar.De amintit în acest sens doar câteva din
caracteristicile sale :
-dreptul de disoluţie a Parlamentului este prevăzut în condiţii foarte restrictive,
care practic îl fac inexercitabil de către Şeful statului ;
-Guvernul în ansamblul său şi membrii săi nu răspund politic faţă de Preşedinte ;
-Preşedintele nu are atribuţii decizionale reale în formarea, menţinerea şi
schimbarea Guvernului ;
-Preşedintele nu este iresponsabil din punct de vedere politic, conform procedurii
prevăzute în art. 95 din Constituţie el poate fi suspendat de Parlament şi demiterea sa
supusă referendumului .
Constitutia actuala consacra un dualism al executivului care este detinut de un
organ unipersonal (Presedintele) si de un organ colegial (Guvernul). Atributiile de natură
administrativa ale Guvernului sunt insa mai numeroase decat cele ale Presedintelui.
Potrivit art. 101 din Constitutie, Guvernul exercita conducerea generala a administratiei
publice. Potrivit art.110 din Constitutie, este calificat expres ca un organ al administratiei
publice de rang central. In exercitarea rolului de conducator al administratiei publice,
Guvernul intra in urmatoarele tipuri de raporturi cu celelalte autoritati administrative:
- Raporturi de subordonare in ceea ce priveste ministerele si celelalte autoritati
centrale subordonate lui.
-Raporturi de colaborare si coordonare fata de autoritatile centrale autonome.
-Raporturi de tutela administrativa fata de autoritatile autonome locale. Acestea se
exercita prin prefect care este reprezentantul Guvernului in teritoriu si ele evoca
misiunea pe care o are Guvernul de a veghea la respectarea legalitatii activitatii
autoritatilor autonome locale.
Prin conţinutul, trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una dintre cele
mai importante si distincte institutii ale statului. Importanta acestei puteri decurge din
faptul ca ea este cea care organizeaza si conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se
afla cel mai mult si cel mai direct in legatura cu cetateanul. Din aceasta cauza, guvernul
sau executivul ii intereseaza in cea mai mare masura pe cetateni, intrucat de activitatea si
eficienta acestuia se leaga in mare masura realizarea aspiratiilor si intereselor lor.
Tipuri de guverne contemporane
55
In lumea contemporana exista o multitudine si o mare varietate de forme pe care
le poate imbraca si exprima in practica vietii politice guvernul. In stiinta politologica
tipologizarea acestora, are in vedere, in principal doua criterii esentiale:
Calitatea membrilor in guvern.
Numarul partidelor politice ce formeaza guvernul.
Dupa calitatea pe care o au in guvern membrii acestuia, pot fi:
guverne politice
guverne tehnocratice
guverne militare
1.) Guvernul politic
În desemnarea membrilor unui asemenea guvern primeaza componenta politica,
acestia fiind membrii marcanti ai partidului sau formatiunii politice aflate la putere. Ei
sunt prin excelenta oameni politici, fiind numiti ministri.
Calitatea de membru intr-un asemenea guvern inseamna o dubla responsabilitate:
una profesionala, ce decurge din gestionarea si administrarea treburilor ministerului si a
guvernului; cealalta politica, ea fiind in legatura directa cu partidul sau formatiunea
politica carei ii apartine si o reprezinta. In multe situatii responsabilitatea politica este mai
pregnanta, decat cea profesionala.
Sustinerea politica a unui asemenea guvern este foarte clara, ea vine numai din
partea partidului sau a fortelor care detin majoritatea in parlament, deci a puterii. Este o
sustinere prin excelenta politica.
Aceleasi conotatii politice le capata si programul unui guvern politic. El va
reflecta si promova interesele, optiunile, aspiratiile fortei politice sustinatoare. Va fi
principalul sau instrument in realizarea si aplicarea propriei sale politici. In practica
politica, guvernele politice sunt cele mai dese tipuri intalnite, uzitate.
2) Guvernul tehnocratic
Sunt tipuri de guverne relativ noi aparute in practica politica. Ele se constituie in
situatii deosebite cum ar fi:
-o criza politica prelungita si acuta care face imposibila sustinerea in continuare a
unui guvern politic. In aceasta situatie se apeleaza la un guvern de specialisti,
neinregimentati politic, fie pentru a continua guvernarea in vechea structura politica, fie
in cele mai multe cazuri pentru a gestiona treburile politice pana la constituirea noului
56
guvern si a pregati si realiza alegerile generale anticipate sau la termen. Asemenea
guverne se numesc tehnocrate, iar membrii lor specialisti sau tehnocrati. Ele se deosebesc
de guvernele politice prin urmatoarele elemente:
-membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialisti in domeniile vietii
sociale, economice, culturale si politice;
-nefiind inregimentati politic, membrii unui asemenea guvern nu sunt purtatorii
unei responsabilitati politice, ci numai a uneia profesionala, aceasta decurgand din
gestionarea si administrarea corecta si eficienta a obligatiilor ce le revin din calitatea lor
de membrii ai guvernului;
-neavand coloratura politica, membrii guvernului tehnocratic nu vor promova un
anume program politic. Programul politic al unui asemenea guvern nu va fundamenta si
promova interesele unui anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele
generale de moment, la atributiile si competentele cu care a fost investit si abilitat;
-neangajarea politica a guvernului tehnocrat va face ca sustinerea sa sa nu vina numai
dintr-o anumita parte a parlamentului, ci aceasta va fi corelata cu interesele imediate sau
de perspectiva ale fortelor politice parlamentare, ale modului cum deciziile, masurile
intreprinse si aplicate de respectivul guvern vor corespunde cu interesele particulare ale
partenerilor politici si generale ale societatii.
Astazi, intr-o lume dominata de politic si mai ales de interese politice,
durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne este foarte mica.
Si în România postdecembrista în cursul anului 1992 a functionat un asemenea
guvern condus de Theodor Stolojan.
3) Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei.
De regula acestea se impun prin forta, in urma unei lovituri de stat. Seful
guvernului si membrii acestuia sunt ofiteri, ei detin si exercita puterea in numele armatei.
In cele mai multe cazuri se instaureaza un regim nedemocratic, dictatorial. Constitutia,
activitatea partidelor politice si altor institutii democratice este suspendata. Are loc o
grava limitare sau lichidare a drepturilor si libertatilor cetatenesti. Guvernarea se
realizeaza prin mijloace militare, decrete, ordonante, institutii. In istorie au fost insa si
cazuri cand unele guverne militare au intreprins masuri democratice: nationalizare,
reforme agrare, limitari ale capitalului strain, incurajari ale celui autohton, etc.
57
Dupa numărul partidelor politice care participa la formarea guvernului, acesta
poate imbraca urmatoarele tipuri:
1) Guvern monocolor format din reprezentantii unui singur partid politic, cel care
detine majoritatea in parlament si puterea. De regula aceste guverne sunt caracteristice
regimurilor totalitare dar nu putine au fost cazurile cand asemenea guverne s-au constituit
in anumite perioade si in societatile democratice.
2) Guvernele de coalitie sunt constituite din reprezentantii mai multor partide
politice, care fie ca au format o coalitie electorala si au castigat alegerile sau pentru a
obtine majoritatea in parlament si a forma guvernul sunt nevoite sa se alieze.
Pentru buna si eficienta functionare a guvernelor de coalitie, este nevoie de o apropiere
doctrinara si pragmatica. In caz contrar, acolo unde se intalnesc si se intrepatrund optiuni,
interese ideologice si politice diferite , are de suferit programul de guvernare si mai ales
realizarea sa in practica. Asemenea guverne de coalitie au functionat si in Romania
postdecembrista, in perioada 1992-1996 si 1996-2000.
3) Guverne de uniune nationala
Asemenea guverne se formeaza in situatii cu totul deosebite:
- o criza politica acuta care nu da posibilitate la constituirea unui alt tip de guvern;
- stare de razboi, mari tensiuni si conflicte sociale, calamitati naturale etc.
- Guvernele de uniune nationala se formeaza din reprezentantii celor mai importante
partide si formatiuni politice ale societatii.
Durata mandatului unor asemenea guverne este in legatura directa cu perioada
crizei care a generat necesitatea instaurarii lor. Sunt guverne impuse de situatii si stari
exceptionale, ele nu sunt caracteristice unei dezvoltari normale si democratice.
Formarea guvernului
Acest proces este specific fiecarei societati in parte, dar el se afla sub actiunea
unor factori, cum ar fi :
- natura regimului politic si a sistemului constitutional;
- forma de guvernamant;
- locul si rolul, atributiile si prerogativele celorlalte institutii ale puterii de stat in
sistemul vietii politice, in principiu al parlamentului si institutiei sefului statului.
In cazul regimurilor totalitare, guvernul este principalul instrument de executare a puterii
58
si de aceea, atat formarea, cat si activitatea sa este total dependenta de cei care detin
puterea.
În societatile democratice, desi guvernul este expresia indirecta a vointei
electoratului, a majoritatii acestuia, acest fapt trebuie relevat chiar din momentul
constituirii sale. În cadrul acestui proces, un rol important il joaca forma de guvernamant:
monarhica, prezidentiala sau parlamentara. Asa de exemplu, in forma de guvernamant
monarhica, unde monarhul detine importante prerogative executive si legislative, el poate
avea un rol major in formarea guvernului, in desemnarea sefului acestuia si a membrilor
sai, fapt realizat de regula printr-un decret regal. Un asemenea mod de formare a
executivului face ca acesta sa fie total sau in cea mai mare parte aservit monarhului,
constituind un important instrument in mana acestuia de expunere si realizare a propriilor
interese sau a celor din jurul sau. O consecinta directa a unui asemenea fel de constituire
a guvernului, este aceea ca monarhul poate oricand revoca, suspenda atat pe seful
guvernului, cat si pe membrii acestuia, avand astfel un control direct si permanent asupra
executivului.
Asemenea situatii se intalnesc in monarhiile din Maroc, Iordania, Arabia Saudita
etc. In schimb, alta este situatia in constituirea guvernului, acolo unde forma de
guvernamant este republica prezidentiala, parlamentara sau unde monarhul domneste, dar
nu guverneaza. In aceste societati democratice vom intalni o diversitate de situatii, roluri
ale sefului statului si parlamentului in constituirea guvernului. Principiul, de la care se
porneste este acela ca el trebuie sa exprime vointa majoritatii politice din parlament, iar
pentru a guverna trebuie sa aiba sprijinul acestei majoritati parlamentare.
În unele republici parlamentare, legislativul are un rol major in desemnarea
sefului executivului si a celorlalti membri ai guvernului. Asa este situatia in Germania,
Italia sau monarhiile parlamentare din Anglia, Olanda, Belgia, Suedia, Japonia, etc.
În unele republici prezidentiale, ca Franta, Rusia, S.U.A., seful statului exercita un
rol important in construirea si functionarea guvernului, fara ca aceasta sa insemne
eludarea sau incalcarea a puterii legislativului. Mai mult, in S.U.A., presedintele este si
seful executivului, el formeaza echipa si conduce guvernul.
Procesul constituirii guvernului pana la exercitarea atributiilor sale cunoaste mai
multe momente:
a) desemnarea sefului executivului si constituirea echipei guvernamentale;
59
b) elaborarea programului de guvernare;
c) obtinerea votului de investitura din partea parlamentului;
d) depunerea juramantului de credinta.
a) În cele mai multe sisteme constitutionale, seful statului dupa discutii cu liderii
partidelor parlamentare, la propunerea partidului sau formatiunii politice ce detine
majoritatea parlamentara, desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru sau
sef al executivului.
Acesta, la rândul său, intr-un termen limitat de cele mai multe ori de 15 zile, isi va
forma echipa guvernamentala, desemnandu-si ministrii. In cazul guvernelor de coalitie,
desemnarea ministrilor se face in functie de procentul obtinut de fiecare partid in parte, in
alegerile parlamentare, dupa un algoritm matematic sau in baza unei anumite intelegeri
politice. Nu putine sunt cazurile cand partidele din coalitie impun peste vointa
premierului anumiti candidati la portofoliile ministeriale.
În România calitatea de membru al guvernului este reglementata de legea 37/1990
si Constitutia din 1991. Potrivit acestora poate fi membru al guvernului persoanele care
au cetatenia romana, ce domiciliaza in Romania si se bucura de exercitiul drepturilor
electorale.
b) Programul de guvernare exprima coordonatele generale, strategice de politica
interna si externa pe care le va adopta, urma si realiza guvernul, optiunile, solutiile,
directiile majore in care acesta va orienta si conduce viata sociala. Orice program de
guvernare va reflecta optiunile ideologice si doctrinare, interesele si aspiratiile fortei
politice aflate la putere, facandu-se purtatorul si realizatorul acestora.
c) Votul de investitura. Pentru a fi legal constituit, a putea sa functioneze si a
avea autoritate, guvernul si programul sau trebuie sa obtina votul de investitura sau de
incredere din partea parlamentului. In cele mai multe situatii acest vot se acorda cu
majoritati simple, adica 51% din votul parlamentului.
În caz de abţinere, guvernul este legal constituit. În caz contrar candidatul la şefia
executivului va depune mandatul sefului statului şi va relua procesul formarii guvernului.
d.) Juramantul de credinta se depune de seful guvernului si membrii sai in fata
sefului statului sau a celei mai inalte autoritati in stat. El simbolizeaza momentul cand
guvernul in intregul sau isi incepe executarea efectiva a mandatului. El este mai mult un
simbol de credinta al acestuia fata de natiune.
60
Durata mandatului guvernului difera de la un sistem constitutional la altul. Fiind
emanatia parlamentului sustinut de acesta, in mod normal durata mandatului guvernului
trebuie sa fie corelat cu cel al legislativului. Acest lucru este determinat si de faptul ca
desi cele doua puteri sunt separate, in actul conducerii ele se afla intr-o relatie de
interdependenta, de interconditionare, fara existenta si functionalitatea unuia nu este
posibila existenta celuilalt. Făra aceasta corelaţie si relatie de interconditionare reciproca,
nu se poate realiza actul de conducere social-politic. In cele mai multe cazuri durata
mandatului executivului este de patru sau cinci ani, sunt insa si exceptii de sase sau chiar
sapte ani ca in Franta. Se intelege prin durata mandatului guvernului acea perioada de
timp scursa din momentul depunerii juramantului de credinta de catre acesta, pana la
depunerea juramantului de urmatorul guvern.
În situatii deosebite, stare de razboi, mari calamitati si tensiuni sociale, printr-o
lege speciala emisa de legislativ, durata mandatului executivului poate fi prelungita.
Remaniere guvernamentală
In cursul unui mandat, unul sau mai multi membri ai guvernului pentru activitati
necorespunzatoare, ineficienta, abuz de putere, depasire de atributii, compromitere
morala, civica, politica pot fi inlocuiti cu alti ministri. Acest proces poarta numele de
remaniere guvernamentala.
Calitatea de membru al guvernului poate inceta si din alte cauze: imbolnavire
grava, demisie, deces, incompatibilitate, condamnare definitiva si irevocabila etc.
Funcţiile guvernului
Guvernul isi infaptuieste programul de guvernare, atributiile si prerogativele sale
printr-o serie de functii.
El organizeaza, coordoneaza şi conduce politica interna si externa a tarii,
exercitand în aceasta calitate rolul de administrator general al treburilor publice.
Realizarea in practica a acestei functii se face de guvern prin organele sale centrale:
ministere cu ministri, ministrii de stat, secretari de stat, institutiile politice ale
administratiei locale (prefecturi-prefect, consilii judetene, primari, consiliile locale)
precum si prin institutiile descentralizate de la nivelul fiecarui judet.
Ministrii de stat
61
Acest fapt se face atat la nivel central prin ministere cat si in plan local prin
autoritatile publice teritoriale-prefect, consiliul judetean, prin institutiile descentralizate,
primar, consilii locale
Aplicarea in practica a legilor de catre guvern se face prin actele normative care
însoţesc legea sau prin elaborarea unor hotarari de guvern.
Organizarea, coordonarea si conducerea activitatii sociale de catre guvern, se face
nu numai prin aplicarea si executarea legii, ci si prin indrumarea si controlul modului de
aplicare, de executie a acesteia. În acest sens un rol major il are institutia prefecturii, unde
prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu. Competentele sale pot merge pana la
anularea masurilor sau a actelor care nu sunt conforme cu legea. Însă voi continua cu
descrierea mai amanunţită în următoarele subcapitole a acestor structuri administrative.
3.2 Autorităţile administraţiei publice
Într-o ţară democrată sarcinile administraţiei sînt îndeplinite de către agenţii care
operează asupra tuturor punctelor teritoriale. Aceşti agenţi reprezintă autorităţile
administraţiei publice centralizate, deconcentrate, descentralizate.
Când vorbim de centralizare, descentralizare sau deconcentrare este necesar să ne
punem întrebarea cum sânt acestea repartizate între organele care formează aparatul
administrativ. Organul care este însărcinat să asigure o funcţie administrativă este adesea
dotat cu puterea de a lua decizii privitoare la îndeplinirea acestii funcţii. O adunare locală
poate fi totodată însărcinată cu asigurarea întreţinerii reţelei ritiere din resortul său şi
înzestrată cu puterea de a decide construirea de noi drumuri şi stabilirea traseului lor. Însă
nu întotdeauna se întîmplă aşa. Agenţii, care reprezintă autorităţile locale nu au decît
rolul de pură execuţie în domeniile unde adunările locale trebuie să se conformeze
deciziilor reprezentanţilor puterii centrale. Acesta este motivul pentru care trebuie să se
menţină deosebirea între repartizarea funcţiilor şi repartizarea puterilor.
În centralism autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului
central şi a reprezentanţilor săi. Nu există sau sunt prea puţine organe alese. Atribuţiile
autorităţilor inferioare sunt restrînse. Sistemul francez spre exemplu a fost foarte
centralizat dar progresiv s-a procedat la o descentralizare; la fel s-a întîmplat şi în Italia şi
Spania.38 38 Ioan Alexandru, Administraţie Publică, teorii,realităţi, perspective, ediţia a III-a revăzută şi adaugită, Ed. Luminalex, Bucureşti 2002, pag.293
62
Sistemul administrativ descentralizat acordă atribuţii largi pentru organele
inferioare; colectivităţile locale, de regulă au în fruntea lor autorităţi alese; puterea de
decizie aparţine în majoritatea cazurilor acestora. Descentralizarea în ceea ce priveşte
serviciile constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din
care fac parte, sustrăgându-le autorităţile directe a organelor conducătoare ale
colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât un anumit control,
funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le
individualitate financiară şi personalitate juridică.
Problema centralizării şi descentralizării în administraţia publică s-a pus şi se
pune în orice stat, indiferent de structura sa, de forma de guvernământ şi de regimul
politic.
Orice stat, fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut
de celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de
a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi
la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe
acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase,
culturale, etc. Aceste zone mai mici sau mai mari, sunt unităţile administrativ-teritoriale
care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună,
etc.
În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care
să-l reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale
locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l
reprezinte şi să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea
ce este comun şi general tuturor zonelor de interese.
Profesorul Paul Negulescu afirma că în orice ţară sunt două categorii de interese:
unele care au un carecter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga
colectivitate şi altele care sunt speciale unei anumite localităţi. Pentru armonizarea
acestor categorii de interese statul a creat regimuri juridice sau instituţii speciale, fiecare
dintre ele asigurând o rezolvare mai mult sau mai puţin corespunzătoare situaţiilor
concrete. În aceste condiţii vorbim de centralizare, descentralizare, deconcentrare, tutelă
administrativă.
63
Aşadar repartizarea funcţiilor şi a puterilor poate fi realizată în următoarele feluri
şi de următoarele autorităţi:
3.2.1 Autorităţile administraţiei publice centrale
Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric,
subordonarea ierhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor
publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional,
emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele
locale.
Centralizarea asigură o funcţionare coordonată, promptă şi eficientă a serviciilor
publice. Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept
consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor.
Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării
dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor
legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea
intereselor celor administraţi.
Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are
şi unele dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei
publice interesele locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale
nu pot cunoaşte în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta.
Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de
interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la
rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi
mai bine de către autorităţile locale.
Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de
către centru, cetăţenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiţi de
iniţiativă.
Statul cu ajutorul serviciilor sale centrale şi exterioare, asigură toate misiunele
administrative şi toate deciziile de o anumită importanţă, sânt luate la nivelul serviciilor
centrale. Serviciile locale de stat au singura sarcină să execute ordinile sau instrucţiunile
venite de la centru.
64
În ceea ce priveşte regimul de centralizare administrativă în România, acesta este
dat de organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice centrale – Guvern, ministere şi alte
organe de specialitate ale administraţiei centrale, prezentate în tabelul de mai jos.
Constituţia României consacră un prim-ministru după formula cunoscută, “primul
între egali”. Din întreaga reglementare constituţională reiese că Guvernul este constituit
“intuitu personae” pe persoana primului-ministru. Răspunderea constituţional-politică a
primului-ministru nu poate fi niciodată individuală, ci numai colectivă, împreună cu
întreaga echipă pe care o conduce.
Alături de primul-ministru care în prezent în România e D-ul Călin Popescu-
Tăriceanu, miniştrii de stat au rol important in realizarea politicii generale a guvernului
intr-o ramura sau domeniu de activitate. Numarul acestora variaza intr-un guvern, ei fiind
desemnati dintre ministerele cele mai importante (aparare, externe, finante, industrie).
Miniştrii sunt cei ce realizează politica guvernului într-un domeniu, ramura de
activitate, minister. Ministerele sunt structurate in departamente care au in fruntea lor
secretari de stat, care promoveaza si aplica politica guvernului, a ministerului in
segmentul respectiv. Numărul departamentelor ministerelor variaza in functie de
minister, de modul sau de constituire si structurare, de importanta sa. Mijlocul principal
prin care guvernul isi exercita atributiile centrale si locale il constituie aplicarea si
exercitarea legilor.
Astfel voi prezenta instituţiile administraţiei publice centrale în care îşi desfăşoară
activitatea, autoritaţile administraţiei publice centrale în România39:
Ministere
1 MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
2 MINISTERUL INTEGRĂRII EUROPENE
3 MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE
4 MINISTERUL JUSTIŢIEI
5 MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE
6 MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
7 MINISTERUL MUNCII, SOLIDARITĂŢII SOCIALE ŞI FAMILIEI
consiliului judeţean în şedinţa de constituire – articolul 16 alin. (1), aplicabil potrivit
72
articolului 62;-asistarea la şedinţele delegaţiei permanente a consiliului judeţean –
articolul 69;-convocarea comisiei administrative – articolul 117. Cel de-al doilea aspect
îl reprezintă atribuţiile pe care le exercită prefectul în temeiul prevederilor altor legi.
În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti se organizează, pe lângă prefecturi,
Comisia administrativă. Ea are următoarea componenţă: prefectul, care este şi
preşedintele ei, preşedintele consiliului judeţean sau, în cazul municipiului Bucureşti,
primarul general al Capitalei, primarul municipiului reşedinţă de judeţ şi conducătorii
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale
existente în judeţe sau în municipiul Bucureşti.
În exercitarea atribuţiilor sale, comisia emite hotărâri, care se adoptă prin vot
deschis şi se semnează de către Preşedintele Comisiei.
Articolul 119 din lege prevede caracterul obligatoriu al acestor hotărâri pentru
serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale,
organizate în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Această obligativitate nu se exprimă şi
faţă de autorităţile administraţiei publice autonome de la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale.
73
Capitolul IV Relaţia politică – administraţie publică
Statul, termen care sugereaza un „nucleu central”, in realitate este o retea de
organizatii si institutii centrale si locale diverse, care se ocupa cu asigurarea ordinii si
securitatii sociale, politice si economice a unei comunitati nationale date.
Administratia este una din institutiile publice care compun statul si este formata,
la randul ei, din alte institutii si organisme permanente, cum ar fi: Banca Centrala, Politia,
Administratiile Financiare, etc., adica totalitatea puterilor de guvernamant asupra unui
teritoriu, fara dreptul de a dispune de acesta. Astfel ca, notiunea de „administratie
publica” se poate intelege facand conexiunea intre cele mentionate anterior cu adjectivul
„public, -a” care arata apartenenta unei colectivitati sau provenienta de la o colectivitate.
Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localitati, s.a. sunt organe de
stat competente sa ia masuri si sa emita dispozitii cu caracter obligatoriu; ele sunt
autoritati ale administratiei publice insa difera prin competenta teritoriala care poate fi
extinsa pe intreg teritoriu national sau pe teritoriul unitatii administrative unde au fost
alese.
Pentru a înţelege mai bine noţiunea de administraţie publica şi raporturile stabilite
de aceasta cu celelalte puteri din stat în special raportul dintre administratia publica si
executiv vom analiza titlul III din Constitutie din perspectiva principiului separatiei si
echilibrulul puterilor.Lui John Locke, filosof si jurist englez, ii revine meritul de a fi
cercetat pentru prima data, mai metodic si intr-o lumina noua, principiul separatiei
puterilor. În lucrarea sa, “Essay on civil guvernment”, Locke sustinea existenta a trei
puteri : legislativa – trebuie sa apartina parlamentului si era considerata putere suprema
deoarece dicta reguli de conduita general obligatorii, executiva – limitata la aplicarea
legilor si la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevazute si determinate prin lege,
urma sa fie incredintata monarhului, federativa – era incredintata tot regelui si avea in
competenta sa dreptul de a declara razboi, de a face pace si de a incheia tratate. 42
Elaborarea acestei teorii apartine, insa, lui Montesquieu, care in lucrarea “Despre spiritul
legilor”, afirma ca libertatea este posibila numai daca cele trei puteri ale statului sunt
independente. “Atunci cand în mâinile aceleiaşi persoane sau aceluiaşi corp de dregatori,
puterea legislativa este intrunita cu puterea executiva, nu exista libertate, deoarece se
poate naşte teama ca acelasi monarh sau acelasi senat sa faca legi tiranice pe care sa le
42 John Locke, Essay on civil government,
74
aplice in mod tiranic”. În Constitutia Romaniei, Titlul III este consacrat autoritatilor
publice si el are o structura care determina concluzia ca, desi Constitutia nu consacra
„expresis verbis” principiul separatiei puterilor in stat, aspect pe nedrept criticat uneori,
din substanta reglementarilor sale deducem o consacrare implicita a acestui principiu.
O trăsătura a relaţiei politică administraţie o vedem în trăsăturile autoritaţilor
publice.
Guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, potrivit programului
sau, acceptat de Parlament. De asemenea, el exercita conducerea generala a administratiei
publice.Guvernul are activitate executiva, interna si externa, dar si normativa, aceasta din
urma doar in baza delegarii legislative acordate de Parlament sau prin exercitarea
dreptului de initiativa legislativa. Guvernul adopta hotarari si ordonante. Hotararile au
rolul de organizare a executarii legilor, in timp ce ordonantele se emit in temeiul unei legi
speciale de abilitare, in limitele si in conditiile prevazute de aceasta.Guvernul raspunde
politic pentru intreaga sa activitate numai in fata Parlamentului si poate fi demis prin
retragerea increderii acordate.Fiecare membru al Guvernului - conform noii legi privind
raspunderea ministeriala - raspunde politic in mod solidar cu ceillalti membri, pentru
activitatea Guvernului si pentru actele acestuia.Pe langa raspunderea politica, membrii
Executivului pot raspunde si civil, contraventional, disciplinar sau penal, dupa caz,
potrivit dreptului comun din aceste materii. Intra sub incidenta legii doar faptele savarsite
de membrii Guvernului in exercitiul functiei lor si care, potrivit dreptului penal,
constituie infractiuni. Pentru infractiunile savarsite in afara exercitiului functiei lor,
membrii Guvernului raspund potrivit dreptului comun.Membrii guvernului nu pot detine
alte functii publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator, si nici functii de
reprezentare profesionala salarizate in cadrul organizatiilor cu scop comercial.
În teoria si practica politică această institutie este cunoscuta sub denumirea de
executiv, fapt aflat in legatura directa cu separarea puterilor in stat sau mai nou de
"administratie de stat", "autoritate administrativa", "administratie politica", etc. In
constiinta si practica politica curenta, aceasta institutie este cunoscuta sub numele de
guvern, in cele mai multe cazuri, consiliul de ministri,cabinet etc. Denumirea sa este in
mare masura determinata de sistemul constitutional, de structura sa, sau de anumite
traditii istorice.
În cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din doua componente distincte:
75
şeful guvernului, care poartă diferite denumiri: prim-ministru, preşedinte,
seful cabinetului, premier;
guvernul propriu-zis, format din ministri, secretari de stat, etc.
Consiliul judeţean
Este autoritatea administratiei publice de la nivel judeţean, cu rol de coordonare a
activitatii consiliilor comunale si orasenesti, in vederea realizarii serviciilor publice de
interes judetean.
Raporturile dintre administratia publica judeteana si cea locala au la baza
principiile autonomiei, legalitatii si colaborarii in rezolvarea problemelor comune. In
relatia dintre administratia publica locala si cea judeteana nu exista raporturi de
subordonare. Consiliul Judetean este format din consilieri, aleşi prin vot pe listele
formaţiunilor politice, din rândul acestora alegându-se preşedintele şi vicepreşedinţii
Consiliului. Activitatea concreta din cadrul Consiliului este asigurata de aparatul propriu,
componentii acestuia avand statut de functionari publici.
Consiliul Local
Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in
comune si orase sunt consiliile locale alese si primarii alesi. Consiliile sunt formate din
consilierii alesi de cetatenii din localitate, din randul candidatilor propusi de formatiunile
politice.Consiliile locale nu se afla intr-un raport de subordonare fata de vreo autoritate
judeteana sau centrala.Consiliul are initiativa si hotaraste in toate probleme de interes
local.
Primarul
Comunele si orasele au cate un primar, iar municipiul Bucuresti are un primar
general. Primarii sunt sefii administratiei publice locale si raspund de buna functionare a
acesteia in fata consiliului local. Primarul reprezinta comuna sau orasul in relatiile cu
persoane fizice sau juridice din tara si strainatate, precum si din justitie. Mandatul
primarului, ca si al consiliului local, este de patru ani.La nivelul unei localitati, primarul
conduce institutia Primariei, ca organ executiv, in timp ce Consiliul local este organul
deliberativ.
Prefectul
Guvernul numeşte câte un prefect in fiecare judet. In calitate de reprezentant al
Guvernului, prefectul vegheaza ca activitatea consiliilor locale si judetene si cea a
76
primarilor sa se desfasoare conform legii. Între prefecţi, pe de o parte, şi consiliile
judeţene sau locale şi primari, de cealalta parte, nu exista raporturi de
subordonare.Prefectul este seful serviciilor publice ale ministerelor (si ale celorlalte
autoritati ale administratiei centrale), organizate in unitatile administrativ-teritoriale.De
asemenea, el este seful Comitetului Directorial Teritorial, organism ce se constituie prin
participarea sefilor principalelor servicii descentralizate ale ministerelor sau ai filialelor
regiilor autonome de interes national, a primarilor principalelor localitati, a altor invitati
Răspunderea politică presupune întotdeauna o luare de poziţie, fie că aceasta se
realizează de către cei guvernaţi, fie că provine de la Parlament. “Responsabilitatea
ministerială nu se mai bazează pe ideea de faptă imputabilă, nici pe cea de risc, deşi nu le
exclude, ci pe ideea că guvernanţii sunt în serviciul guvernaţilor.”43 Guvernanţii răspund
în faţa corpului electoral, în mod direct, cu ocazia alegerilor şi indirect, prin formele
prevăzute de Constituţie, în faţa Parlamentului. Deşi în ambele cazuri este vorba despre o
răspundere politică, distincţia constă în aceea că prima este o răspundere de fapt,
extrajuridică, iar ultima o răspundere de drept, administativ-disciplinară.
Toate aceste precizări asupra noţiunilor folosite în această materie urmăresc
delimitări şi clarificări conceptuale. Rigurozitatea terminologică lasă însă cel mai adesea
locul analizei aspectelor practice ale problemei cercetate, fără a impieta asupra înţelegerii
corecte a modului cum funcţionează instituţia răspunderii, termenii răspundere şi
responsabilitate fiind utilizaţi cu acelaşi sens.
4.1 Impactul mişcărilor politice
Autorităţile administraţiei publice au fost deseori prinse în mişcări politice direct
dependente de voinţa electoratului, de alegeri. Partidele şi coaliţiile guvernamentale au
fost cele care au remodelat frecvent sistemul administraţiei publice, astfel încât posturile
ministeriale considerate strategice au fost supuse schimbării, nu de puţine ori chiar odată
cu conducerea politică a acestora, creându-se mai mult o regulă decât o excepţie, mai ales
pentru statele foste comuniste. Această reacţie politică a creat o breşă în continuitate şi
aceasta pentru că cei de la conducerea ministerelor tind să fie schimbaţi mult mai des
decât odată la patru ani sau la sfârşitul mandatului.
43 Dan Claudiu Danişor – Drept consituţional şi instituţii politice, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 384.
77
În aceste condiţii existenţa unei administraţii stabile şi profesionale a devenit o
cerinţă esenţială pentru a menţine în mişcare afacerile statului. Foarte interesant de
remarcat este că legislaţia privind funcţionari publici şi/sau serviciul public a fost creată
de cele mai multe ori ca să producă o ruptură în această tradiţie. Dar, ca şi în cazul
Ungariei şi Poloniei, multe ţări care au o asemenea legislaţiei au fost „lovite” de reversul
acesteia, şi anume chiar dacă existau reglementari, nimic şi nimeni nu a putut împiedica
conducerea politică să înlocuiască/destituie un mare număr dintre aceştia (1997/1998)
invocând motive economice.
De asemenea, rolul funcţionarilor publici drept „consilieri profesionali” în politică
a fost cu greu acceptat. Politicieni în general au preferat să apeleze la consilieri din afara
administraţiei când a fost vorba de realizarea politicilor publice dar mai ales a strategiilor
de reformă ale administraţiei şi nu numai.
Luând în considerare acestea sistemul public a devenit astfel o versiune extremă a
paradigmei conform căreia: politicieni fac politica şi funcţionari implementează politica.
Supravieţuirea unui nou regim democratic cât şi legitimitatea acestuia în ochi
cetăţenilor depind în mod fundamental de calitatea procesului democratic şi de abilitatea
avută în implementarea reformelor economice şi sociale cerute. Natura relaţiilor dintre
politicieni şi funcţionarii publici la nivel central, executiv este un aspect primordial al
dezvoltării unei guvernări efective şi democratice ce contribuie în final la procesul de
transformare.44
Sistemul de partide care domină într-un stat exercită o influenţă majoră asupra
structurii şi funcţionării administraţiei. Remarca este mai ales valabilă pentru două
elemente constituitive ale sistemelor de partide: numărulde partide şi idiologia lor.
Pe parcursul timpului sau prezentat câteva dezechilibre în cazul impactului
mişcărilor politice. Spre exemplu prin raporturile aduse administraţiei publice de către
partidele politice, începând cu modul de reflectare în Constituţia noastră şi în actele
normative ce au guvernat orbanizarea şi funcţionarea administraţieipublice. În condiţiile
în care pluralismul reprezintă o garanţie şi o condiţie a democraţiei constituţionale,
partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea numai în condiţiile legii, ele
fiind menite a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor,
44 Mihaela Cărăuşan, Politică – administraţie publică, suport de curs, Bucureşti 2005-2006, pag. 96
78
respectînd cu stricteţe suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei.
În urma unei analize ample a art.29,37 din Constituţie poţi observa că partidele şi
formaţiunile politice ca elemente ale sistemului politic nu se supraordonează
administraţiei publice, astfel voinţa partidelor politice nu este impusă administraţiei
publice decât filtrată prin sita prevederilor constituţionale şi a legilor care precizează cu
exactitate tehnologia transformării opţiunilor politice în decizii politice iar apoi în norme
juridice.
În cazul în care un partid devine prin alegeri majoritar în parlament, prin urmare
se poate forma un guvern monocolor, opţiunile politice ale acestui partid pot relativ uşor
să se metamorfozeze în norme de drept, devenind obligatorii pentru administraţie
publică.45
Astfel vorbind de teza apolitismului administraţiei publice, în sensul
insubordonării ei faţă de partidele politice, inclusiv faţă de partidul de guvernământ,
constatăm realitatea conform căreia administraţia publică îşi realizează funcţiile în baza
legităţilor proceselor generale şi specifice de conducere a activităţii administrative a
statului şi a colectivităţilor locale, iar regulile date fac şi trebuie săfacă abstracţie de
caracterul puterii politice, de culoarea politică a partidului de guvernământ.
4.2 Teorii privind relaţia politică – administraţie publică
Relaţia politică-administraţie publică a fost considerată o problemă aflată într-o
continuă dezbatere atât din partea teoreticienilor cât şi a practicienilor din administraţia
publică încă de la apariţia sistemelor politice moderne. Acest lucru nu ar trebui să ne
surprindă mai ales în ceea ce priveşte modul de definire al relaţiei dintre politicieni şi
„birocraţi” (funcţionari publici), în cele două accepţiuni „de jure” şi „de facto” care
produc un imens impact asupra procesului de guvernare şi din acest motiv asupra
dezvoltării societăţii ca un tot.
Modul în care relaţiile politică-administraţie publică se dezvoltă produc influenţă
asupra percepţiei cetăţenilor despre administraţie publică şi guvern. Dacă relaţiile dintre
acestea nu sunt de cooperare legitimitatea guvernului va fi limitată prin crearea unui
mediu ostil şi non-operativ ce va conduce în final la o guvernare ineficientă.4545 Ioan Alexandru, Administraţie Publică, teorii,realităţi, perspective, ediţia a III-a revăzută şi adaugită, Ed. Luminalex, Bucureşti 2002, pag. 604
79
Relaţiile politică-administraţie publică au fost studiate de numeroşi teoreticieni
care în tezele lor au văzut acest fenomen manifestându-se sub diferite aspecte. Foarte des
relaţiile dintre aceşti doi actori au fost analizate prin intermediul unor alte problematici
cercetate de diferite discipline. Cercetarea utilizată de doctrina în domeniu se realizează,
de cele mai multe ori, prin intermediul relaţiei democraţie – birocraţie.
O relevanţă deosebită în consacrarea teoriilor privin relaţia politică-administraţie
o aduce G. Timsit în lucrarea sa fundamentală “Teoria Administraţiei”. În urma
noţiunilor de integrare din relaţiile prezentate de el a administraţiei publice rezultă trei
modele ti de administraţie:
Modelul de integrare absolută;
Modelul de integrare relativă;
Modelul de non-administraţie.
Primul din clasament corespunde administraţiilor ţărilor în curs de dezvoltare cu
regim autoritar, al doilea mare model de administraţie corespunde administraţiilor ţărilor
cu regim democratic, iar al treilea este acel model al ţărilor aflate în curs de dezvoltare
sau în tranziţie.
Astfel modelul românesc fiind unul democratic de altfel cum precizează Ioan
Alexandru în “Criza administraţiei” ca şi modelul occidental sau european, ne mai
vorbind de cel american – toate ele deriva de la acel model de integrare relativă. Nişte
idei pornesc de la modelul occidental, el fiind un mixaj instabil din tradiţia liberală şi din
construcţia weberiană, astfel reprezentând pe de o parte model de integrare absolută ca
orice construcţie statală, politică dar pe altă parte cum îi cere tradiţia liberală a modelului
de integrare relativă. Modelul occidental de administraţie este un model în care se dispută
necesităţile iererhiei şi cele ale libertăţii, un model care se înclină când pe versantul său
weberian – ierarhia, subordonarea, când pe versantul liberal – inconfuzia instanţelor,
salvgardarea libertăţii
Ca atare nu există un singur model ci variante ale modelului democratic, astfel ca
modelul democratic în cazul româniei, acest model fiind bazat pe principii pe care
realitatea faptică le poate contrazice. Dacă contradicţia este prea evidentă sau constantă
se spune de obicei că sistemul se află în criză.
80
Analiza crizei nu este decât un alt mod de a descrie modelul, model instabil, a cărui
instabilitate explică şi variantele şi crizele pe care le cunoaşte şi care sunt modurile sale
de a funcţiona.
Constantele modelului democratic sunt acele principii fundamentale ce se regăsesc
atât în modelul liberal cât şi în cel weberian, şi anume subordonarea – care asigură
coeziunea modelului şi separarea – care asigură autonomia funcţională, cea relativă a
elementelor componente ale sistemului.
4.2.1 Separarea politică a autoritaţilor administrative
Este constanta modelului democratic pe baza careia se fondează mitul weberian,
care domină o administraţie instrumentală aflată la dispoziţia puterii politice sar separată
de acesta. Separarea constă în imposibilitatea funcţionarilor de a intra în lumea politică şi
a oamenilor politici de a intra în administraţie. Ea nu este însă decât teoretică, iar practic
evoluează de la separarea accentuată oarecum în stil englezesc la dezvoltarea crescândă a
unei intersectări reciproce, în stil franţuzesc dintre politic şi administrativ.
4.2.2 Subordonarea politică a autorităţilor administrative
Subordonarea se reflectă în organizarea instituţională a raporturilor dintre puterile
politice şi administrative, organizarea construită în aşa fel încât să asigure, să garanteze
trecerea necesară de la voinţa politică către administraţie şi prin urmare subordonarea
administraţiei puterii politice.
Două tipuri de organizări asigură această transmitere de la unul la celălalt a
puterilor şi deci subordonarea structurilor administrative celor politice. Primul tip de
organizare se întîlneşte în Marea Britanie şi constă în juxtapunerea în interiorul aparatului
administrativ a unor organe a căror recrutare este pur politică, fie pur administrativă şi
care au funcţia de a asigura, informarea puterii politice în legătură cu deliberările din
administraţie şi astfel controlul puterii politice asupra administraţiei.
Al doilea tip de organizare instituţională a raporturilor dintre puterea politică şi
administraţie îl regăsim în Germania şi în Franţa unde organele care asigură subordonarea
administrativului politicului sunt mai puţin marcate de această grijă de absolută
dihotomie între organele politice şi administrative. În Franţa se mai întâlneşte un mod de
subordonare caracterizat prin existenţa acestor organe politico-administrative însărcinate
81
cu stabilirea punctului de legătură între puterea politică şi administrativă. O altă instituţie
foarte caracteristică acestui tip de interpunere administrativo-politică adoptată în Franţa
este acea a „funcţiilor superioare” numite la decizia Guvernului (ex. perfecţii,
ambasadori, directori de administraţie centrală etc.).
Existenţa unor astfel de funcţii presupune loialitatea celor care le ocupă faţă de
guvern şi titulatii lor putând fi revocaţi din motive de simplă convenienţă politică. Astfel,
aceşti funcţionari importanţi sunt plasaţi sub dependenţa directă a puterii politice. Ei
cumulează dubla calitate de instanţă politică şi administrativă şi asigurând legătura între
administraţie şi puterea politică, garantează subordonarea uneia celeilalte.
Acest al doilea model de subordonare este caracteristic şi ţării noastre ca şi multor
ţări europene, plus de altfel ca şi multe luate de la sistemul francez. De aici rezultă
principiul suveranităţii naţiunii este fundamental – nici un individ nu îşi poate impune
autoritatea ce nu provine în mod evident de la naţiune. Administratorii nu au legimitate
reprezentativă, astfel se afirmă deci existenţa unei distincţii fundamentale între
reprezentanţi, puterea politică, singurii posesori ai suveranităţii şi acei împuterniciţi să
angajeze naţiunea şi administratorii, agenţii, funcţionarii, singurii responsabili să execute
voinţa puterii politice.
4.3 Consolidarea statului de drept
Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt raporturi de natură politică şi juridică,
de unde ideea că răspunderea Guvernului are o natură dublă, politică şi juridică46. Astfel,
deşi se recunosc anumite consecinţe juridice ale răspunderii politice, se arată că atunci
când este pusă în discuţie răspunderea juridică a Guvernului şi a membrilor săi, se are în
vedere răspunderea civilă, administrativă sau penală, adică răspunderea juridică stricto
sensu.
Doctrica juridică interbelică făcea distrincţia între răspunderea politică şi cea
juridică, distincţia având la bază faptul că prima se declanşa pe tărâmul jocului politic,
fără ca în mod necesar să fie încălcat un text de drept pozitiv, în timp ce răspunderea
juridică se angaja pe tărîmul dreptului civil şi respectiv penal.
Astfel, Anibal Teodorescu identifică în doctrina dreptului administrativ trei
puncte de vedere privind calificarea noţiunii de responsabilitate ministerială: 46 Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice.Sistemul constitutional romanesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.134
82
responsabilitatea pur politică, responsabilitatea penală şi respectiv civilă. Din punctul de
vedere al acestui autor responsabilitatea politică este aceea pe care ministrul şi-o atrage
atunci când din punct de vedere politic, el a comis o greşeală sau a făcut un fapt ce poate
fi considerat ca greşeală. 47
Într-o opinie se arată ca răspunderea juridică a membrilor Guvernului îşi are
cadrul constituţional în dispoziţiile art. 108 alin. 2 şi 3, excluzând astfel răspunderea
politică a Guvernului din sfera răspunderii juridice.47
Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, deşi puterile statului sunt egale,
datorită gradului de reprezentativitate al Parlamentului, “organul reprezentativ suprem al
poporului român”.
4.4 Criza de guvernare
Termenul de criză semnifică în mod curent şi în diferite împrejurări rând pe rând
dificultăţi trecătoare, stări de nelinişte sau decadenţă. Conceptul de criză nu are în sine
apriori un înţeles pozitiv sau negativ, el nu trebuie confundat, cum adesea se întîmplă cu
conceptul de decadenţă sau atle noţiuni.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţia termenului de criză aplicat administraţiei
publice trebuie sa atrgem atenţie la următoarele axiome:
orice societate constituie un sistem, adică ansamblul de structuri;
orice societate îşi stabileşte norme în baza cărora funcţionează;
orice societate dispune de forţe pe care le foloseşte potrivit normelor pentru
rezolvarea funcţiilor;
orice societate constituie un ansamblu de funcţii exercitate de diferite structuri.48
Toate aceste: structuri, funcţii, norme şi forţe sunte legate între ele printr-un
sistem de relaţii de interdependenţă care asigură în timpuri normale echilibrul societăţii,
implicit al administraţiei publice din acea societate, iar acest echilibru nefiind static ci
unu dinamic, în măsură ce sistemele sociale sunt dotate cu proprietăţile toturor
organismelor vii adică a facultăţilor de autoconservare, autoînvăţare, autoreglare şi
autotransformare.
47 Mircea Preda, Autorităţile administraţiei publice.Sistemul constitutional romanesc, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 13648 Ioan Alexandru, Criza administraţie,teorii şi realităţii, Ed. ALLBECK, Bucureşti, 2001, pag. 48
83
Trebuie să facem distincţie între crizele minore cauzate de dificultăţi solubile prin
reforme menite restabilească sau să amelioreze echilibru compromis şi crizele majore
care afectează societatea în ansamblu cum este spre exemplu criza de guvernare.
După revoluţia din decembrie 1989 în România s-au desfiinţat structurile de
putere a totalitarismului existent la puterea statului şi s-a început a pune bazele statului de