ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI INSTITUTUL DE FILOLOGIE Cu titlu de manuscris C.Z.U: 811.135.1’246.2 (043.2) NEGRESCU-BABUŞ INNA LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONDIŢIILE DIGLOSIEI (STUDIU DIACRONIC) 10.02.01. – LIMBA ROMÂNĂ Teză de doctor în filologie Conducător ştiinţific: † Raevschi Nicolae, doctor habilitat în filologie, cercetător conferenţiar Autor: Negrescu-Babuş Inna CHIŞINĂU, 2011
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE FILOLOGIE
Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 811.135.1’246.2 (043.2)
NEGRESCU-BABUŞ INNA
LIMBA ROMÂNĂ ÎN CONDIŢIILE DIGLOSIEI
(STUDIU DIACRONIC)
10.02.01. – LIMBA ROMÂNĂ
Teză de doctor în filologie
Conducător ştiinţific: † Raevschi Nicolae,
doctor habilitat în filologie, cercetător conferenţiar
ADNOTARE .........................................................................................................................................4 АННОТАЦИЯ .....................................................................................................................................5 ANNOTATION ....................................................................................................................................6 LISTA ABREVIERILOR....................................................................................................................7 INTRODUCERE..................................................................................................................................8 1. DIN ISTORICUL PROBLEMEI: DIGLOSIA ŞI BILINGVISMUL ÎN CERCETĂRILE LINGVISTICE ...................................................................................................................................16 1.1. Abordarea conceptelor de bilingvism şi diglosie în cercetări mai vechi.................................16 1.2. Aspecte ale bilingvismului şi diglosiei reflectate în lucrări mai recente.................................25 1.3. Concluzii la capitolul 1................................................................................................................40 2. PRELIMINARII TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CONTACTUL DINTRE LIMBI..................................................................................................................................................42 2.1. Contactele dintre limbi şi efectele lor asupra evoluţiei limbii .................................................42 2.2. Bilingvismul şi diglosia ca rezutat al contactului dintre limbi ................................................60 2.2.1. Bilingvismul ..............................................................................................................................60 2.2.2. Diglosia ......................................................................................................................................63 2.3. Concluzii la capitolul 2................................................................................................................65 3. FENOMENE DE DIGLOSIE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE ..............................................67 3.1. Perioada latino-dacică.................................................................................................................67 3.2. Rapoturi lingvistice româno-slave .............................................................................................72 3.2.1. Perioada româno-bulgară........................................................................................................73 3.2.2. Perioada româno-ucraineană ..................................................................................................80 3.2.3. Perioada româno-rusă..............................................................................................................86 3.2.3.1. Perioada 1812–1918 ............................................................................................................ 87 3.2.3.2. Perioada din 1940 până la 1989.......................................................................................... 91 3.3. Concluzii la capitolul 3..............................................................................................................100 4. MANIFESTĂRI ALE INTERFERENŢEI LINGVISTICE.....................................................103 4.1. Interferenţa la nivel lexical .......................................................................................................103 4.2. Împrumutul ca formă de manifestare a interferenţei ............................................................105 4.3. Manifestări ale interferenţei în graiuri româneşti din mediu diglosic .................................109 4.4. Schimbarea de cod – expresie a interferenţei lingvistice .......................................................118 4.5. Concluzii la capitolul 4..............................................................................................................121 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ........................................................................123 BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................................126 DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ..........................................................142 CV-ul AUTORULUI ........................................................................................................................143
4
ADNOTARE Inna Negrescu-Babuş. Limba română în condiţiile diglosiei (Studiu diacronic). Teză de
doctor în filologie. Chişinău, 2011.
Structura tezei. Teza cuprinde adnotări în limbile română, rusă şi engleză, lista
abrevierilor, introducere, patru capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie (286 de titluri),
125 de pagini text de bază. Rezultatele obţinute au fost publicate în 12 lucrări ştiinţifice.
Цели исследования: проследить, проанализировать и представить лингвистические
последствия языковых контактов румынского языка с другими языками. Для достижения
этой цели были выполнены следующие задачи: проанализированы основные определения
и точки зрения относительно языковых контактов, определены хронологические рамки
языковых контактов и специфика эволюции румынского языка в условиях диглоссии;
описаны состояния румынских говоров в условиях диглоссии, проанализированы
конкретные случаи языковой интерференции на примерах заимствований и переключения
кодов.
Научная новизна и оригинальность диссертации. Настоящее исследование
содержит одно из первых монографических описаний ситуаций диглоссии в истории
румынского языка с подробным анализом последствий отраженных в его эволюции.
Теоретическая значимость и практическая ценность. Результаты исследования
уточняют и дополняют имеющиеся работы, посвященные языковым контактам и
диглоссии. Они могут послужить в качестве теоретико-методологической отправной
точки для более детальных исследований, для разработки учебных программ и учебников
по истории румынского языка. Результаты исследования могут послужить в качестве
практической базы для переводчиков, при составлении учебников румынского языка для
иноязычных.
Практическое внедрение результатов диссертации. Результаты исследования
были аппробированы в собственной педагогической деятельности и применялись в
университетских курсах по общению и редактированию журналистских текстов.
6
ANNOTATION
Inna Negrescu-Babus. Romanian language in the conditions of diglossia (Diachronic
study). Thesis of Doctor degree in philology. Chisinau, 2011.
Thesis structure. The thesis contains annotations in Romanian, Russian and English
languages, list of the abbreviations, introduction, four chapters, conclusions and
recommendations, bibliography (286 titles), 125 pages basic text. The obtained results were
published in 12 scientific papers.
Keywords: adstrate, bilingualism, (asymmetric, community, social), linguistic contact,
diglossia, linguistic interference, borrowing, hybridization, linguistic change, substrate,
superstrate.
Field of study: Philology (language history).
Purpose and objectives: The basic purpose of the paper consists of the observation,
presentation and analysis of the consequences in linguistic plan, appeared in Romanian language
as a result of the contacts with other idioms. For the achievement of this purpose, we proposed
ourselves the following objectives: to classify and analyze the main definitions and points of
view dedicated to the idioms in contact; to reveal the specificity of the development of Romanian
language in the conditions of diglossia; to establish the periods of diglossia in the history of
Romanian language; to delimit the periods of production of Romanian-Slavic contacts; to
analyze the consequences of these contacts; to reveal the specificity and the consequences of the
Romanian-Russian contact from Bessarabia; to describe the situation of the Romanian dialects
being in the foreign-tongued environment; to present some aspects of the linguistic interferences
(borrowing and change of code).
Novelty and scientific originality: This scientific paper proposes a first monographic
description of the situations of diglossia from the history of Romanian language, with entire
range of characteristics, effects and consequences reflected in the language.
Theoretical significance and applicative value. The results of the researches come to
complete the existent studies related to the contact of Romanian language with other idioms.
These may serve as theoretical-methodological reference point, and as practical one, for the
design of some deeper studies, university courses of language history, editing of some books
designed to be used in teaching Romanian language to the classes of non-native speakers.
Implementation of scientific results. The results of the present researches were
implemented in the process of didactic activity, during practical and theoretical courses of
communication, editing of journalistic texts and of some books for non-native speakers from
higher education.
7
LISTA ABREVIERILOR
ACILFR XII – Actele celui de-al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică alb. – albanez ALM – Atlasul lingvistic moldovenesc ALR – Atlasul lingvistic român ALRR – Atlasul lingvistic român pe regiuni ALRR.Bas – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria arom. – aromână AUB – Analele Universităţii Bucureşti CILRL, I–III – Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea CL – Cercetări de lingvistică DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române DR – Dacoromanica DŞL – Dicţionar de ştiinţe ale limbii elem. – element FD – Fonetică şi dialectologie HLR – Histoire de la langue roumaine ILR – Istoria limbii române înv. – învechit LL – Limbă şi literatură LLM – Limba şi literatura moldovenească LR – Limba română megl. – meglenoromân moşt. – moştenit MVz – Мовознатство n. pr. – nume propriu PI – Проблемы интерлингвистики reg. – regionalism RLŞL – Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară RRL – Revue roumaine de linguistique, Bucureşti Rsl. – Romanoslavica s. înv. – substantiv învechit SCL – Studii şi cercetări lingvistice sl. – slav sl. înv. – slav învechit VMO – Восточно-славяно-молдавские языковые взаимоотношения ВМЯ – Вопросы молдавского языкознания ВЯ – Вопросы языкознания
8
INTRODUCERE
Actualitatea temei. În contextul de astăzi al globalizării, cercetarea unor fenomene ca
diglosia, bilingvismul, multilingvismul, politica şi planificarea lingvistică au o importanţă
deosebită în cadrul comunităţilor ce tind spre integrarea europeană. Este un punct de interes şi
pentru Uniunea Europeană în politica ce ţine de integrarea minorităţilor în societate, de buna
comuniune a statelor ce fac deja parte din uniune. Totodată, este şi obiectul de cercetare a
numeroase cercetări, ale căror rezultate ştiinţifice urmăresc facilitarea soluţionării problemelor
legate de politici lingvistice şi de evitare a conflictelor interetnice generate de contactul limbilor.
În această ordine de idei, cercetarea de faţă aduce în discuţie un subiect pe cât de actual şi
controversat, pe atât de delicat şi sensibil – problema limbilor în contact, efectele şi consecinţele
lor în evoluţia limbii române. Teza propusă spre examinare va analiza câteva din aceste
consecinţe, acordând o atenţie deosebită diglosiei, fenomen care antrenează în discuţie, în mod
inevitabil, problema bilingvismului şi a interferenţelor lingvistice1.
Punctul de plecare îl constituie acceptarea şi recunoaşterea legăturii strânse dintre limbă şi
societate, modul în care diversele structuri ale societăţii sunt reflectate în limbă. Actualitatea
diverselor aspecte legate de subiectul propus derivă din necesitatea de a oferi o viziune de
ansamblu şi un studiu complex al fenomenului de diglosie în istoria limbii române. Actualitatea
şi originalitatea temei propuse constă, de asemenea, şi în necesitatea de a reconsidera, revizui şi
delimita cât mai clar cele două fenomene: diglosia şi bilingvismul.
Elaborarea unei astfel de lucrări, care să studieze (în diacronie) diglosia şi bilingvismul din
ţara noastră, în manifestările lui practice, este imperios necesară din mai multe considerente: ca
unul din instrumentele de desăvârşire a procesului de edificare a vieţii comunităţii majoritare şi a
minorităţilor; ca un factor extrem de important în evitarea conflictului dintre limbi; ca aspect în
procesul de învăţare a limbilor străine (în procesul de instruire a studenţilor care se specializează
într-o limbă străină cadrele didactice trebuie să-i atenţioneze asupra particularităţilor
fenomenului); şi, nu în ultimul rând, ca posibilitate de a contribui la deyvoltarea teoriei
bilingvismului şi a contactelor lingvistice, deoarece situaţiile lingvistice din ţara noastră oferă un
material extrem de bogat şi de variat în acest sens. Un lingvist străin (Pohl J., Bilinguismes)
constata că România este una din ţările care au rezolvat problema construcţiei lingvistice şi a
bilingvismului „cu cel mai generos şi mai armonios realism” [273, p. 349], spre deosebire de
1 În prezenta teză utilizăm termenul “lingvistic” inclusiv cu sensurile de “lingual” şi “glotic”, fără a face o distincţie între nivelurile ontic şi gnostic, întrucât numeroase studii nu recurg decât la termenul consacrat “lingvistic”. Prin urmare, se vor întâlni ca sinonime termeni precum glotopolitică şi politică lingvistică, desemnând una şi aceeaşi realitate.
9
româna din Basarabia, despre care nu se poate afirma acelaşi lucru (vezi, în acest sens, cap. 4).
Actualitatea tezei de faţă este dictată, pe de o parte, de necesitatea de a propune societăţii şi
organelor de decizie soluţii pentru o serie de probleme de natură lingvistică, iar pe de altă parte,
de absenţa cvasitotală a studiilor metodologice de sinteză referitoare la identificarea, analiza şi
descrierea diverselor situaţii de diglosie în care a funcţionat şi continuă să funcţioneze limba
română. Aici avem în vedere şi situaţia graiurilor româneşti în medii aloglote.
Scopul şi obiectivele lucrării. Principalele direcţii de cercetare circumscrise investigaţiei
date au fost sintetizate în următoarele obiective:
• Clasificarea şi analizarea principalelor definiţii şi puncte de vedere dedicate
idiomurilor în contact;
• Relevarea specificului funcţionării limbii române în condiţii de diglosie;
• Delimitarea conceptelor de bilingvism şi diglosie;
• Stabilirea perioadelor de diglosie în istoria limbi române;
• Descrierea şi clasificarea elementelor de substrat;
• Delimitarea perioadelor de producere a contactelor româno-slave;
• Definirea şi prezentarea fenomenelor de superstrat şi adstrat la nivelul limbii române;
• Relevarea specificului funcţionării limbii române în Basarabia după 1812;
• Prezentarea graiurilor româneşti din mediul diglosic.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. În pofida faptului că subiectul tezei date are
o importanţă deosebită în lingvistica mondială şi în lingvistica românească actuală, sunt puţine
cercetările sistematice şi argumentate, sub aspect teoretic sau aplicativ, cu privire la relaţiile
dintre limbi şi, mai ales, la diglosie. Lucrarea de faţă îşi propune să contribuie la completarea
acestor cercetări din lingvistica românească, prin elaborarea unei analize diacronice a situaţiilor
de diglosie în istoria limbii române, cu întreaga gamă de caracteristici, efecte şi consecinţe
reflectate în limbă.
Cercetarea de faţă urmăreşte de asemenea şi modul în care a evoluat şi s-a schimbat
atitudinea vorbitorilor faţă de limba maternă (limba română) şi percepţia acesteia ca opţiune de
valoare.
Din cauza caracterului complex al temei investigate, a fost nevoie de o raportare
permanentă, mai mult sau mai puţin directă, la probleme conexe cum ar fi: politica şi planificarea
lingvistică, asimilarea glotică, schimbarea codurilor lingvistice în comunicarea zilnică etc.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a cercetării constă în elaborarea unui studiu
monografic de sinteză realizat pe bază de material românesc şi dedicat în exclusivitate diglosiei,
10
fenomen caracteristic mai multor etape din evoluţia limbii române. Astfel, cercetarea de faţă
propune o viziune de ansamblu asupra diglosiei, iar rezultatele investigaţiei pot servi ca punct de
referinţă teoretico-metodologic pentru conceperea unor studii mai aprofundate, cursuri
universitare de istoria limbii, sociolingvistică, predarea limbii române la clasele de alolingvi.
Modul în care a fost tratată diglosia a permis studierea ei complexă ca fenomen lingvistic
în primul rând, iar mai apoi sub aspect politic, social şi economic, precum şi impactul acestui
fenomen asupra limbii, asupra vorbitorilor ei şi asupra societăţii în general.
Ţinem să menţionăm de asemenea că cercetarea fenomenului de diglosie, în general, şi
analiza acestuia ca fenomen specific limbii române, în particular, poate constitui o contribuţie la
rezolvarea unor probleme ce ţin de specificul limbii române vorbită în mediu aloglot.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice. Rezultatele investigaţiilor au fost prezentate în cadrul
a două şedinţe ale Sectorului de Istoria limbii, dialectologie şi onomastică, a şapte conferinţe
internaţionale şi a trei conferinţe naţionale.
Rezultatele cercetărilor sunt reflectate în douăsprezece articole, publicate în reviste de
profil şi în culegeri.
Problema ştiinţifică importantă rezolvată în domeniul de investigaţie. În acest domeniu de investigaţie am reflectat şi am argumentat specificul funcţionării limbii române în condiţii de diglosie, începând cu perioada latino-dacică până la 1989.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza se constituie din Adnotare (în română, rusă şi
engleză), Lista abrevierilor, Introducere, patru capitole, Concluzii generale şi recomandări şi
Bibliografie.
Capitolul 1, Din istoricul problemei: diglosia şi bilingvismul în cercetările lingvistice i, include analiza bibliografiei dedicată contactelor dintre limbi (inclusiv consecinţelor acestora: diglosia, bilingvismul, interferenţa), care este destul de bogată şi întruneşte cercetări şi puncte de vedere dintre cele mai diverse: U. Weinreich, E. Haugen, W. Mackey, M. van Overbeke, J. Gumperz, J. Fishman, Ch. Ferguson, H. Kloss, L. Bloomfield, C. Meyers-Scotton, E. Coşeriu, M. Sala, I. Lobiuc, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Ciolac, N. Raevschi etc. Numeroase aspecte teoretice privind interacţiunile şi interferenţele dintre limba română şi alte idiomuri sunt abordate în lucrări semnate de B.-P. Hasdeu, A. Philippide, G. Ivănescu, Al. Rosetti, Al. Graur, C. Poghirc, Gr. Brâncuş etc. Cercetările consacrate contactelor lingvistice şi sociale româno-slave aparţin lui Fr. Miklosich, G. Weigand, B. Kopitar, H. Bruske, V. Şişmariov, V. Vascenco, N. Raevschi.
Capitolul 2, Preliminarii teoretice şi metodologice privind contactul dintre limbi,
înglobează, după cum anunţă şi titlul, conceptele şi problemele fundamentale, precum şi
terminologia corespunzătoare, a ceea ce înseamnă contactele lingvistice: a) contactele dintre
limbi şi tipurile lor; b) diglosia – inegalitatea distribuirii funcţiilor sociale/specializarea
11
funcţională a limbilor aflate în contact (de aici şi conflictul lingvistic); c) bilingvismul şi
tipologia sociologică, psihologică, lingvistică şi culturală a acestuia; d) interacţiunea, urmare a
contactului, văzută ca proces (interferenţa lingvistică) şi ca rezultat (substrat, superstrat, adstrat);
e) împrumutul lingvistic (factori, tipologie şi consecinţe); f) rolul contactului lingvistic în
formarea, evoluţia limbilor, în raport cu factorii interni.
Noţiunea de contact lingvistic se referă la multitudinea de căi, forme, procese şi consecinţe
ale interacţiunii dintre limbi: influenţa dintre limbi, raporturile sau relaţiile (reciproce) între
limbi, interacţiunea dintre limbi, întrepătrunderea (interpenetraţia, interferenţa) limbilor,
amestecul limbilor, încrucişarea limbilor, creolizare, metisare, hibridizare etc. Acest lucru a
determinat şi apariţia unei mari diversităţi de opinii şi a numeroase discordanţe terminologice.
Problematica contactului lingvistic este primordială pentru teoria lingvistică, pentru multe
domenii, aspecte şi implicaţii legate de sincronia şi diacronia limbilor, pentru înţelegerea
schimbărilor lingvistice, a dialectizării, a „satelitizării” prin hegemonia şi „minoraţia” (limba
dominată) sistemelor de limbi, a formării limbilor mixte şi interlectelor, a glotopoliticii care evită
sau, din contră, care provoacă tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.
În opinia noastră, teoria contactelor dintre limbi (= limbilor în contact) va include şi va
aborda, în primul rând, teoria diglosiei, bilingvismului, substratului, superstratului, pe cea a
amestecului şi a interferenţei, pe cea a împrumutului lingvistic etc.
Din momentul în care ne propunem să examinăm „comportamentul” limbilor în contact, ne
confruntăm, inevitabil, cu probleme de ordin conceptual şi terminologic, referitoare, în mod
special, la confuzia termenilor de bilingvism şi diglosie. Considerate ca fiind sinonime, din punct
de vedere etimologic [260, p. 27; 275, p. 271], aceste noţiuni au început treptat să fie disociate,
dar fără să se ajungă la o părere unanimă a specialiştilor. De aceea subiectul rămâne în
continuare deschis interpretărilor, fiind sursa mai multor controverse. Pentru a descrie şi a
delimita cât mai clar aceste două concepte, în teza noastră vom avea ca punct de reper
următoarele definiţii:
Bilingvismul reprezintă comportamentul individului care apelează alternativ, din
necesităţi de comunicare, la cele două idiomuri cunoscute.
Diglosia desemnează situaţiile în care idiomurile aflate în contact sunt întotdeauna de
nivel distinct (unul având statut sociocultural ridicat: varianta literară, iar celălalt un prestigiu
scăzut: o variantă neliterară) şi apaţin unei singure limbi sau unor limbi diferite.
Capitolul 3: Fenomene de diglosie în istoria limbii române. Cercetarea diacronică pe
care am întreprins-o în capitolul respectiv începe cu perioada latino-dacică şi continuă până la
etapa actuală (1989). Astfel, distingem următoarele perioade: perioada latino-dacică, româno-
12
slavă (cu subcapitolele: contacte româno-bulgare şi româno-ucrainene), etapa româno-rusă în
Basarabia (perioada 1812–1918; 1940–1989). Problemele teoretice principale vor viza
mecanismele şi condiţiile de producere a diglosiei şi a bilingvismului, cauzele şi consecinţele
contactelor lingvistice (cu referire specială la limba română).
Diglosia latino-dacică va fi argumentată prin prezenţa celor aproximativ 90 de cuvinte
autohtone sigure (adăugându-se şi o listă de 50-60 de cuvinte, considerate cu probabilitate ca
aparţinănd fondului autohton) în vocabularul limbii române (conform lui Gr. Brâncuş [20]
şi I. Russu) [155] şi de cazurile de sinonimie dintre cuvintele traco-dace şi cele latine, care s-au
mentinut datorită specializării semantice şi a stabilirii raportului hiperlexem– hipolexem: lapte şi
zară; caş şi brânză; ai şi leurdă; şarpe şi balaur etc. Aceste observaţii susţin ideea că elementele
de substrat sunt, de fapt, rezultatul unor influenţe pe care a suferit-o latina în Dacia.
Pentru perioada româno-slavă este foarte importantă delimitarea zonelor şi a perioadelor în
care s-au produs contactele româno-slave şi, nu în ultimul rând, stabilirea idiomurilor slave care
au fost implicate în acest proces. În cadrul acestui capitol am examinat problema fondului lexical
de origine slavă comun dialectelor româneşti. Şi întrucât astfel de contacte există şi astăzi în
diferite regiuni, este nevoie să stabilim o periodizare mai clară a împrumuturilor slave în română.
După părerea mai multor cercetători, studiul ştiinţific al raporturilor şi influenţelor
reciproce dintre limbile slave şi română au început o dată cu apariţia lucrărilor lui Fr. Miklosich,
urmat de B. Kopitar, B.-P. Hasdeu, Gh. Mihăilă etc. Procedeul acestor cercetători a fost acela de
a prezenta elementul slav în bloc, nediferenţiat.
Acest fenomen va fi depăşit mult mai târziu prin desprinderea din masa elementului slav
din română a fondului de origine est- şi nord-slavă şi opunerea acestuia elementului mai vechi
sud-slav (bulgar).
O primă încercare în această problemă se datorează grupului de la Leipzig (sub conducerea
lui G. Weigand [178]), care indică limbile slave ce trebuie luate în seamă în mod concret pentru
cercetarea elementului slav din dacoromână şi din dialectele acesteia. Astfel, pentru dacoromână
sunt precizate ca surse: bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa (polona fiind apreciată ca având o
influenţă foarte redusă).
A. Scriban, în articolul Observaţii privitoare la influenţa limbii ruseşti asupra celei
româneşti, face distincţii între contactul teritorial cu ucrainenii, contactul politic, administrativ şi
militar cu ruşii şi mai ales contactul politic şi cultural cu polonezii.
Studiul ştiinţific sistematic al contactului cu slavii începe abia în deceniul al treilea, odată
cu apariţia importantei lucrări a lui Herman Bruske. Studiul său din 1921 oferă un complex de
criterii pentru diferenţierea elementelor slave din limba română.
13
Contactul dintre limbile română şi bulgară a fost îndelungat şi complex, rezultând din
raporturile lingvistice şi extralingvistice ale celor două popoare de-a lungul veacurilor. În
consecinţă, în limba română au pătruns numeroase împrumuturi şi elemente caracteristice altor
compartimente ale limbii.
Contactul est-slavo-român este datat, aproape unanim cu sec. XII, or ucraineana începe să-
şi capete trăsăturile distincte încă din sec. XI-XII, ceea ce denotă că influenţa est-slavă a început
şi a continuat să fie numai (proto)ucraineană. Interacţiunea ucraineano-română s-a realizat printr-
un contact direct şi permanent. În plan lingvistic, influenţa ucraineană s-a manifestat şi, mai larg
în româna populară. Aceste împrumuturi de factură şi filieră populară, au fost preluate în româna
literară mai ales din graiuri. Astfel, influenţa ucraineană a atins, în graiurile în care s-a făcut
simţită, starturile mai profunde ale lexicului.
O ultimă situaţie de diglosie analizată în lucrare se referă la limba română vorbită pe
teritoriul Republicii Moldova. Problema evoluţiei limbii române pe teritoriul Republicii Moldova
este abordată din perspectiva condiţiilor în care a funcţionat aceasta din momentul anexării
Basarabiei la Imperiul Ţarist.
O primă caracteristică a variantei limbii române utilizate în Republica Moldova ar fi faptul
că cele mai multe din fenomenele înregistrate se datorează contactului pe care limba română l-a
avut cu limba rusă, în condiţiile unui bilingvism instituţionalizat. Acest tip de bilingvism se
defineşte prin faptul că e un bilingvism comunitar – deci nu individual – şi presupune un statut
diferenţiat al limbilor în contact, fapt ce derivă din rolul pe care statul îl atribuie fiecărei limbi în
parte. Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin acordarea statutului de „limbă
oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare
socială, dar mai ales, în anumite condiţii istorice, din perspectiva evoluţiei limbii ca atare.
Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi vorbitorii din comunitatea respectivă să fie
bilingvi. Prezenţa persoanelor bilingve într-o comunitate înseamnă existenţa a două grupuri
lingvistice distincte în cadrul acelei comunităţi şi nu doar a unei comunităţi lingvistice bilingve.
În acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor două limbi s-au realizat
continuu în condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele modificându-se în timp
ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.
Din acest punct de vedere, procesul înregistrează patru etape, determinate de schimbarea
statutului lor: calitatea de limbă oficială, preluată în 1812 de limba rusă (I), revine din 1918 până
în 1940 limbii române (II); după 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a alipirii Basarabiei la
spaţiul sovietic, hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea
socială în mod agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică (III);
14
după 1989 raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin
constituţie limbă de stat (IV).
Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important
– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele
directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund
componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea limitată a
acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.
Obiectivul cercetării noastre include doar două etape din cele patru (perioada 1812–1918;
1940–1989) sub raportul influenţelor pe care limba rusă a exercitat-o asupra limbii române,
consecinţele acestora în limba vorbită în Basarabia, politica lingvistică promovată de Imperiul
Ţarist şi mai târziu de cel sovietic.
Acest tip de bilingvism social implică, în mod evident, problema ierarhizării funcţionale a
idiomurilor utilizate, pe baza de statut sociocultural al acestora. Pentru a fi posibilă această
diferenţiere funcţională în cadrul comunităţii, cercetătorii în domeniu au apelat la termenul de
diglosie.
Din 1812 până azi, comunicarea socială pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe două limbi:
limba română, vorbită de populaţia autohtonă majoritară, şi limba rusă, limbă a unei minorităţi, a
cărei pondere a crescut în timp, mai ales după 1940.
Capitolul 4, Interferenţa la nivel lexical, elucidează problema pătrunderii unor elemente
străine în limbă ca rezultat al interferenţei. Acest fenomen a fost abordat sub diverse aspecte în
literatura ştiinţifică, dar până în prezent nu s-a ajuns la o părere unanimă în definirea acestuia.
Atenţia noastră s-a focalizat asupra formelor de manifestare a interferenţei în cadrul unuia
dintre compartimentele limbii, şi anume cel lexical. S-a subliniat adeseori inegala penetrabilitate
a compartimentelor limbii, cel mai flexibil şi mai deschis inovaţiilor fiind lexicul. Fiind strâns
legat de contactul cultural şi de mentalitate, vocabularul este primul care se modifică la contactul
dintre două limbi, dialecte, graiuri.
Un compartiment aparte am dedicat graiurilor româneşti vorbite în mediu aloglot. Aici
avem în vedere comunităţile româneşti din Transnistria, Bucovina şi ţinutul Herţa, din nordul şi
sudul Basarabiei. Mai întâlnim enclave româneşti în sud-estul Ucrainei, pe ambele maluri ale
Bugului, în Bulgaria, în Asia Centrală, Caucaz şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse.
Aceste populaţii s-au stabilit la epoci diferite şi din cauze diferite în zonele în care trăiesc
astăzi, iar graiurile lor se identifică aproape în totalitate cu graiurile locale dacoromâne din
imediata vecinătate. Se înţelege de la sine că româna vorbită de populaţiile româneşti minoritare
din ţările vecine a fost influenţată de limbile naţionale oficiale, bulgara, respectiv rusa şi
15
ucraineana. Cel mai „deschis” influenţelor, respectiv cel mai afectat, a fost vocabularul. Fiind
pusă în situaţia de a vieţui cu statut alogen, româna acestor comunităţi e supusă unor continue
influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, operează numeroase calcuri, preia
clişee lingvistice, se lasă modificată de unele particularităţi de articulaţie; cu toate acestea, de
cele mai multe ori, conservă intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai
rezistentă a vocabularului, cea moştenită din latină.
În capitolul respectiv am prezentat doar căteva forme de manifestare a interferenţei:
împrumutul, calcul şi schimbarea de cod, forme pe care Weinreich le tratează nediferenţiat.
Distincţiile sunt totuşi, după părerea noastră, imperios necesare.
16
1. DIN ISTORICUL PROBLEMEI: DIGLOSIA ŞI BILINGVISMUL ÎN
CERCETĂRILE LINGVISTICE
1.1. Abordarea conceptelor de bilingvism şi diglosie în cercetări mai vechi
Dată fiind varietatea mare a situaţiilor concrete de contact lingvistic, multitudinea de
ambiguităţi terminologice şi conceptuale care decurg din utilizarea (împreună sau separat a
termenilor dubletului bilingvism/diglosie, ca şi lipsa de precizie şi rigoare în definirea şi
utilizarea conceptului de diglosie), cei mai mulţi dintre cercetători au recurs la folosirea
exclusivă a termenului bilingvism (plurilingvism), care ar acoperi toate situaţiile de contact
lingvistic. De aceea termenul ca atare, de diglosie, fiind mai nou, este întâlnit mult mai rar în
lucrările de lingvistică.
Analiza limbilor în contact a fost caracteristică chiar şi celor mai vechi cercetări româneşti
consacrate acestui subiect. În primele decenii ale secolului al XX-lea, chestiuni de bilingvism şi
multilingvism apar în lucrările consacrate dialectelor româneşti sud-dunărene (cu evoluţie
divergentă în mediu aloglot). Treptat însă aceste preocupări au fost observate şi în studiile în care
era implicat şi dialectul dacoromân.
În cazul dialectelor româneşti sud-dunărene, descrierea aspectelor strict lingvistice a fost
însoţită şi completată de cele mai multe ori cu numeroase însemnări care ţin de problema
bilingvismului. Cel mai frecvent acestea se referă la: numărul locuitorilor şi sentimentul naţional
al acestora; populaţiile cu care aromânii, meglenoromânii sau istroromânii veneau în contact şi
măsura în care ei se lăsau asimilaţi de aceştia; tipul căsătoriilor (de regulă endogrupate); rolul
femeii în păstrarea graiului (bărbaţii fiind în general bilingvi); limba instruirii şi a cultului
religios; restrângerea sferei de utilizare a dialectului românesc (constatăm prezenţa unor
observaţii referitoare la fenomenul de diglosie, chiar dacă acesta nu este denumit astfel); rolul
bilingvismului în schimbările din grai (abandonarea cuvintelor vechi, româneşti) etc.
Iosif Popovici sublinia în 1914 cu privire la istroromâni că aceştia „se amestecă cu slavii şi
ei îi înghit având biserică şi şcoală comună, care nu-i deosebeşte pe unii de alţii” [145, p. 13].
Autorul susţinea în legătură cu soarta istroromânilor că în asimilările sociale ale popoarelor,
finalul sigur e deznaţionalizarea.
Problema este reluată, în 1926, de Sextil Puşcariu, în volumul al doilea al Studiilor
istroromâne, în care autorul preciza că principala cauză a dispariţiei cuvintelor vechi la
istroromâni este bilingvismul – fenomen mai accentuat la bărbaţi. Pentru aceeaşi idee, menţiona
autorul, „există, în mintea celor mai mulţi istroromâni, două posibilităţi de exprimare, după cum
ei vorbesc cu semenii lor sau cu slavii înconjurători” [148, p. 228]. Trecerea de la un cod la altul
17
este semnalată de S. Puşcariu printr-un termen care se apropie de cel modern: „Schimbarea
aceasta necontenită a «comutatorului» mintal (evid.n. – I.N.-B.) nu poate rămâne fără urmă”
[148, p. 228]. Interferenţele sârbo-croate sunt numeroase în idiomul primar al istroromânilor:
„Ecouri din a doua limbă, pe care o cunosc toţi bărbaţii şi cele mai multe femei, răsar mereu şi în
graiul strămoşesc”[148, p. 273]. Restrângerea funcţiilor dialectului istroromân a dus la
îngustarea domeniului său de utilizare sau, eventual, la transformarea sa într-un limbaj special:
„Dar chiar cei ce au păstrat încă limba strămoşească, o întrebuinţează mai mult ca un grai
familiar, ca un fel de limbă secundară, de care unii se ruşinează – <...> – sau ca o limbă secretă,
ce le dă putinţa să-şi comunice lucruri neînţelese de alţii” [148, p. 273].
„Deznaţionalizarea completă sau parţială”[148, p. 273] a unei mari părţi a istroromânilor
(ca urmare a fenomenului de bilingvism) şi aspectele subiective care însoţesc acest proces (în
special atitudinea faţă de limba maternă) creează oricărui cercetător dificultăţi în stabilirea
numărului de vorbitori, constata, pe bună dreptate, S. Puşcariu: „putem socoti deopotrivă de
istroromân pe cel ce vorbeşte graiul său părintesc şi aparţine şi cu sentimentele sale acestui popor
şi pe cel ce vorbeşte mai mult croăţeşte şi se ruşinează de limba părinţilor săi, din care abia mai
ştie câteva vorbe? Vom lua ca bază a statisticei sentimentul naţional, sau limba, sau pe
amândouă?” [148, p. 40].
Din perspectiva istoricilor, puţinele referinţe care prezintă existenţa şi evoluţia
istroromanilor au dat naştere unor opinii adeseori controversate. În anul 1935, cercetătorul Petru
Iroaie a realizat o anchetă de teren ce avea drept obiectiv fundamental culegerea şi consemnarea
cântecelor populare istroromane. Rezultatele obţinute („118 cântece, fragmente de cantece şi
variante”) demonstrau dizolvarea progresivă a repertoriului specific prin ieşirea din circulaţie a
cântecelor istroromane şi inlocuirea lor cu cântece croate: „Limba se slavizează, literatura
populară croată pătrunde în grupul românesc şi scoate din circulaţie pe cea existentă. Cântecele,
cari-s atât de legate de formă, dispar cel dintâi din circulaţie, cedând locul veneticelor”[145, p.
69]. Totuşi, majoritatea cercetătorilor interesaţi de evoluţia străvechiului dialect românesc vorbit
în câteva localităţi din Croaţia susţin ideea prezenţei bilingvismului la istroromâni, care se
dovedesc a fi buni cunoscători atât ai propriului idiom, cât şi ai limbii oficiale croate, limba
populaţiei majoritare.
Dintre lingviştii care au consemnat caracterul conservator al istroromânei – şi implicit,
bilingvismul activ al vorbitorilor acestui idiom – îi menţionăm pe Emil Petrovici şi Petru
Neiescu, care în urma anchetelor intreprinse împreună cu alţi colaboratori, în 1962, 1963, 1964,
1967, 1968, la istroromânii, meglenoromânii şi aromânii din fosta Iugoslavie, afirmau că
18
dialectul istroromân este un exemplu de insulă lingvistică persistentă, în ciuda izolării lui şi în
ciuda mediului aloglot în care continuă să existe [133].
Cercetările de dată mai recentă se datorează lingvistului croat August Covačec[47], care
susţine ideile formulate de Emil Petrovici cu privire la statutul actual al istroromânei.
Unii autori resping ideea existenţei aşa-numitelor limbi mixte rezultate din încrucişarea a
două limbi, mai ales în cazul limbilor cu structuri diferite. Istroromâna nu este considerată a fi o
limbă creată ad-hoc, dacă avem în vedere tenacitatea structurii gramaticale şi a lexicului de bază,
ci un grai cu tradiţie evolutivă [58, p. 142]. Cauzele dezagregării istroromânei nu constau în
contactul cu alte limbi, ci în bilingvism, în opţiunea indivizilor care vorbesc în egală măsură
două limbi; istroromâna nu este o limbă amestecată, ci un caz de bilingvism, nu este un amestec
de sisteme în structura unei limbi, ci de momente, situaţii în care vorbitorii utilizează o limbă sau
alta, „în care le vine mai uşor să se exprime la un moment dat” [58, p. 143]. Se poate susţine deci
că istroromâna se va dizolva nu din cauza unei „mixtări” cu limba oficială, ci ca urmare a
abandonării idiomului ca grai local, familial.
În studiile pe care le-a consacrat românilor sud-dunăreni, Theodor Capidan subliniază o
serie de aspecte pe care le va relua sintetic într-un capitol al lucrării Limbă şt cultură (1943).
Autorul defineşte bilingvismul astfel: „capacitatea individului de a vorbi curent două limbi” [27,
p. 53]. Autorul mai adaugă ca bilingvismul poate fi natural / voit / dialectal. Cel natural apare
inconştient la tineri, dar şi la adulţi, „în toate ţările în care se găsesc comunităţi lingvistice
amestecate” [27, p. 54]. În acest tip de bilingvism, „termenul al doilea” (limba secundară)
variază în funcţie de numărul vorbitorilor şi de prestigiul limbii [27, p. 55]. Bilingvismul voit
apare din necesităţi culturale, la pătura cultă, care adoptă „limba de cultura superioară”,
subliniază autorul [27, p. 55].
Păstrarea idiomului primar este mai evidentă în cadrul aşezărilor izolate, care constituie
enclave aromâne sau meglenoromâne pe teritoriile locuite de greci sau de slavi. „Şi
meglenoromânii se arată tot atât de conservativi ca şi aromânii, în ce priveşte păstrarea şi
întrebuinţarea exclusivă a limbii în viaţa de familie” [24, p. 87].
Factorul principal în acest conservatorism („language maintenance”) este femeia,
consideră Capidan. Dacă bărbaţii aromâni şi meglenoromâni au devenit bilingvi, pentru a putea
trăi în afara comunităţii, femeile rămân, în general, unilingve şi transmit copiilor idiomul primar.
Aceştia recurg la graiul matern nu numai acasă, ci şi la şcoala grecească (în relaţiile cu
conaţionalii lor) şi în afara ei.
Considerând, asemenea lui S. Puşcariu, că bilingvismul „lucrează la schimbările din
limbă”, Capidan face referiri la modificările din exprimarea bărbaţilor, datorate bi- şi
19
trilingvismului. Aceste modificări, pe de o parte, şi conservatorismul femeilor, pe de altă parte,
pot da naştere, în cadrul aceleiaşi familii (în condiţiile în care endogamia continuă să fie în plină
vigoare), unor diferenţieri lingvistice în exprimare, determinate de factorul sex: „apare un
dualism în limbă, în sensul că în aceeaşi familie, într-un fel vorbesc indivizii de sex bărbătesc şi
în alt fel, femeile” [27, p. 78].
În cazul familiilor mixte, atât de frecvente în Republica Moldova, este obişnuit faptul ca
copiii să vorbească într-o limbă cu mama şi să utilizeze cealaltă limbă în comunicarea cu tata. În
ce masură acest fenomen poate fi încadrat în categoria schimbării de cod e o problemă care
merită o cercetare aparte.
Relativa rezistenţă a graiurilor româneşti sud-dunărene în medii aloglote este explicată de
Capidan [27, p. 79] şi prin faptul că aceste idiomuri au dobândit adesea caracterul de limbaje
speciale: „Natura îndeletnicirii acestor români, la început cu creşterea vitelor şi transportul
mărfurilor, după aceea cu comerţul şi meseriile, i-a determinat să cutreiere Peninsula Balcanică
în lung şi în lat, încă din timpurile cele mai vechi. În aceste peregrinări ei veneau în contact cu
tot felul de populaţiuni alogene şi aloglote cărora uşor le învăţau limba. Însă pentru trebuinţele
intime ei se serveau de graiul lor de acasă ca de o limbă secretă, care nu putea fi înţeleasă de
celelalte neamuri” [27, p. 79].
Prin restrângerea funcţiilor lor comunicative, idiomurile româneşti primare din zonele
aloglote se îndreaptă însă spre dispariţie, subliniază Th. Capidan [27, p. 80]. Sfârşitul este
acelaşi. Mai curând sau mai târziu ele cedează în faţa limbilor cu mai mare prestigiu”.
Bilingvismul este astfel înlocuit de unilingvismul în limba secundară. În aceste condiţii, se mai
păstrează, uneori, elemente din limbajul secret, ca o atestare (trecătoare şi ea) a naţionalităţii
pierdute: „În Epir se întâlnesc şi azi localităţi lipsite de elementul românesc, în care limba secretă
a meseriaşilor greci se alcătuieşte numai din cuvinte aromâneşti. Ele reprezintă resturi din graiul
aromânilor deznaţionalizaţi în masa greacă” [24, p. 14].
Într-o anumită perioadă, dispariţia idiomului matern a putut fi parţial încetinită prin
introducerea limbii române în şcolile din enclavele menţionate. Dar prin folosirea (daco)românei
literare, „problema limbii la aromâni, care vorbeau în dialect, rămânea tot nerezolvată. Ea
prezenta mari greutăţi pentru lectura lor de acasă” [25, p. 241]. Elevii care absolveau şcolile
secundare se puteau uşor instrui numai în această limbă. Devenind bidialectali şi diglosici,
absolvenţii care se limitau la clasele primare deprindeau româna literară numai într-o mică
măsură şi o uitau repede. Aceştia din urmă formau majoritatea celor rămaşi acasă, având ca
îndeletnicire comerţul şi meseriile. Pentru aceştia s-a simţit nevoia alcătuirii unor manuale
20
aromâneşti într-o „limbă unitară înţeleasă de toţi macedoromânii” [25, p. 271]. Se punea aşadar,
din necesităţi practice, problema creării şi utilizării în scris a unei norme supradialectale locale.
Tot în prima jumătate a sec. al XX-lea, în anchetele întreprinse pe teritoriul dacoromânesc
pentru Atlasul lingvistic român (al cărui director a fost S. Puşcariu, iar anchetatori S. Pop şi
E. Petrovici), s-a adunat şi material din localităţi în care se vorbesc graiuri aloglote (maghiare,
germane, ucrainene, bulgare, sârbeşti etc.).
În introducerea ce precedă partea a doua a Atlasului lingvistic român (Leipzig, 1940),
S. Puşcariu ţinea sa precizeze: „Graţie acestor anchete la minoritari <…>, Atlasul nostru devine
un nepreţuit izvor de informaţii pentru slavişti, germanişti, ungarologi şi indo-europenişti. Dar şi
lingvistica generală găseşte, prin studiul comparativ al limbilor unor neamuri deosebite, trăind
însă în simbioză şi supuse aceloraşi influenţe, un material deosebit de preţios” [4, p. 4].
Pentru un atlas românesc, nota şi E. Petrovici, „graiurile neromâneşti interesează mai cu
seamă prin tezaurul lor lexical, deoarece în lexic se pot mai bine urmări influenţele pe care le
exercită o limbă asupra alteia” [130, p. 24].
O parte din materialul cules în localităţi în care se vorbesc graiuri slave a fost valorificat în
lucrări aparte de E. Petrovici şi de I. Pătruţ. Prin monografia graiului caraşovenilor, E. Petrovici
(1935) ne oferă „primul studiu fundamental asupra unui grai slav de pe teritoriul ţării noastre”
[128, p. 56]. Lingvistul clujean întreprinde de fapt o descriere a graiului, dar în partea
introductivă a lucrării menţionează şi câteva probleme care intră în aria de interes a prezentei
teze. Acestea privesc, evident, perioada în care a fost întreprinsă cercetarea. Principalele
chestiuni menţionate ar putea fi grupate astfel:
a) caraşovenii sunt, de regula, bilingvi. Ei vorbesc dialectul sârbo-croat matern şi „destul
de bine româneşte” [128, p. 21] (respectiv, graiul bănăţean), chiar dacă „cu un accent străin”.
Este vorba aşadar despre un bilingvism popular (de tip bidialectal). Cauza principală a
conservării caraşovenilor în mijlocul unei populaţii compacte româneşti a fost catolicismul,
subliniază E. Petrovici. Integritatea acestei enclave lingvistice (alcătuită din şapte sate, cel mai
vechi fiind Caraşova), nu s-a păstrat totuşi intactă: o serie de locuitori s-au românizat, devenind
unilingvi: „în satul Labalcea româna a suplinit aşa de bine slava încât locuitorii acestui sat
vorbesc româneşte în relaţiile lor cu ceilalţi caraşoveni. În Caraşova este un cartier întreg unde se
vorbeşte curent româneşte, deoarece o bună parte din gospodine sunt de origine din Labalcea şi
nu ştiu caraşoveneşte. Copiii acestor caraşovence vorbesc, la Caraşova chiar, româneşte ca limbă
maternă” [128, p. 15].
b) instruirea caraşovenilor se desfăşura la şcoala primară maghiară, în care „se făcea şi
puţină carte croată” [128, p. 21]. Învăţământul în limba maghiară conducea însă rareori la
21
trilingvism: „ungureşte nu ştie”, precizează autorul despre informatorul său, „în schimb vorbeşte,
ca toţi caraşovenii, destul de bine româneşte”. Pe de altă parte, bărbaţii caraşoveni, cutreierând
„întreg şesul Banatului” (în calitatea lor de „vânzători de poame”) şi venind în contact cu graiul
sârbesc din acele regiuni, au ajuns bidialectali. În acelaşi timp, în relaţiile cu preotul lor local,
caraşovenii mai veneau în contact cu „un amestec de graiu caraşovenesc şi limba literară sârbo-
croată” [128, p. 21]. La aceasta din urmă, unii caraşoveni mai aveau acces şi prin „lecturile”
gazetelor croate.
c) atitudinea lingvistică a caraşovenilor şi convingerile privind apartenenţa lor etnică au
fost, de asemenea, luate în considerare de E. Petrovici: „Caraşovenii au o conştiinţă naţională
proprie. Dânşii se consideră ca un popor deosebit” [128, p. 14], care se distinge de români prin
limbă şi de sârbi prin religie. Uneori, între atitudinea subiectivă şi starea de fapt se constată o
relaţie mai complexă: „cei din Labalcea nu se declară români, cu toate că vorbesc româneşte”,
afirmând însă „că limba română nu e pentru ei o limbă străină, adoptată, ci este limba lor
maternă” [128, p. 15].
Apariţia revistei Romanoslavica, începând din anul 1958, sub coordonarea lui E. Petrovoci,
a oferit cercetătorilor slavişti posibilitatea de a publica mai multe analize consacrate contactelor
lingvistice şi sociale româno-slave de pe teritoriul României.
Aspecte ale bilingvismului sunt consemnate într-un articol semnat de E. Vrabie, din anul
1963. Autorul propune câteva obiective în cercetarea graiurilor slave de pe teritoriul românesc:
a) Studierea contactului şi amestecului diverselor graiuri slave din România, amestec
datorat legăturilor economice, religioase şi de rudenie întreţinute de generaţie în generaţie.
b) Cercetarea influenţei pe care o exercită asupra graiurilor slave din România variantele
literare ale limbilor slave corespunzătoare. Autorul relevă, din acest punct de vedere, existenţa
unor „indici de diferenţiere” în cadrul comunităţilor lingvistice pe care le-a cercetat între
graiurile generaţiei vârstnice, care nu au putut învăţa la şcoala din trecut în limba maternă, şi
graiul tineretului, care are <…> această posibilitate” [176, p. 64].
c) Considerarea influenţei românei asupra graiurilor slave din România ca o problemă
complexă. Pe de o parte, pentru că româna „suplineşte la bilingvii al căror idiom primar este slav
funcţia pe care o au în ţările slave limbile literare respective” [176, p. 64], reprezentând, aşadar,
termenul „înalt” în cadrul diglosiei. Pe de altă parte, pentru că „limba română exercită o anumită
influenţă şi asupra limbilor literare [slave – n.n.] locale ale unor slavi de la noi, de pildă asupra
variantei scrise a bulgarei din Banat” [176, p. 65].
d) Consemnarea diferitor stadii şi tipuri de bilingvismul local în care unul dintre termeni
este graiul slav. Aceasta pentru că în unele comunităţi bilingvismul slavo-român „se încheie în
22
faţa noastră”, aşa încât numai generaţia vârstnică mai foloseşte, uneori, în mediul familial, graiul
matern. În alte localităţi însă „se constată şi cazuri de bilingvism româno-slav”, respectiv, „de
români care vorbesc deopotrivă de curent în limba română şi în graiul slav local” [176, p. 68].
e) Cunoaşterea exactă a situaţiei lingvistice concrete. Aceasta în vederea găsirii soluţiilor
practice de ameliorare a educaţiei lingvistice a locutorilor bilingvi în limba română, în primul
rând, şi, eventual, în varianta literară a limbii slave respective.
Aspectele de interes major pentru sociolingvistică (unele intrând chiar sub incidenţa
politicii lingvistice, a planificării lingvistice şi/sau a educaţiei lingvistice) se disting mai clar în
cercetările consacrate bilingvismului în ultimele decenii. Contribuţiile de natură strict teoretică
sunt totuşi puţin numeroase în lingvistica şi sociolingvistica românească, la generalizări
(parţiale) ajungându-se mai frecvent în cadrul (şi pe baza) descrierii unor situaţii concrete de
contacte între idiomuri.
Din punctul de vedere al sociolingvisticii, preciza E. Vrabie, fiecare caz concret de
bilingvism colectiv trebuie examinat nu numai în plan strict lingvistic (inventar de foneme,
categorii morfologice, tipuri derivaţionale etc.), ci şi în raport cu viaţa materială şi spirituală (din
prezent) a colectivităţii respective. La aceasta trebuie apoi adăugată atitudinea acelei colectivităţi
faţă de limba primară şi faţă de cea secundară. Un loc central se cuvine acordat relevării
importanţei sociale a limbii primare şi rolului limbii secundare – adică, al limbii dobândite
ulterior, prin contact sau prin convieţuire cu o populaţie (de obicei majoritară) aloglotă. Cu
privire la atitudinea locutorilor, E. Vrabie notează că fidelitatea lingvistica activă (conştientă,
deliberată, organizată, inoculată etc.) a unui grup de bilingvi faţă de limba maternă (în varianta ei
locală sau în cea naţională externă) poate depinde de factori extralingvistici multipli, uneori
puternici, ca, de exemplu, cel confesional sau etnografico-folcloric; autorul menţionează, în acest
sens, cazul ucrainenilor sau al lipovenilor din nordul Moldovei, cu un fond folcloric tradiţional
deosebit de bogat şi de ramificat, în plină funcţionare (condiţionată, în bună parte, de mediul
rural). Date fiind însă funcţiile sociale plenare pe care le îndeplineşte limba oficială şi dat fiind
prestigiul acesteia, în cazul orientării sociolingvistice judicioase a statului în problema naţională,
atitudinea locutorilor faţă de limba secundară poale fi lipsită de ostilitate sau rezerve. Aceasta ar
exclude apariţia conflictelor dintre idiomuri. „Bilingvismul este produsul limbilor în contact,
care la rândul lui, se explică prin relaţiile de tot felul dintre colectivităţile umane cu limbi
diferite”, preciza Iorgu Iordan [84, p. 129], în cadrul unui raport prezentat în şedinţă plenară la
cel de-al XIII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică. Autorul insista
asupra importanţei deosebite a acestui fenomen „oarecum universal” [84, p. 129] – „naşterea şi
evoluţia limbilor, indiferent de timp şi spaţiu: „Toate limbile cunoscute au luat naştere, într-o
23
măsura mai mare sau mai mică, prin „lupta” dintre două idiomuri, adică prin bilingvism, care se
termină cu victoria unuia asupra celuilalt” [84, p. 129].
În opinia lui I. Iordan, bilingvismul poate fi propriu-zis (sau total), parţial, la distanţă,
intern. Exemplele pe care autorul le citează pentru acest din urmă tip ar putea fi însă subsumate
fie bidialectalismului unilingv („contactul dintre două graiuri populare, ca urmare a unei
migraţii” – [84, p. 133], fie diglosiei interne (în cazul contactului dintre varianta literară şi una
dialectală ale aceleiaşi limbi).
În ceea ce priveşte bilingvismul la distanţă, acesta este de tip cult şi presupune cunoaşterea
de către locutor a două variante literare (aparţinând, respectiv, la două limbi diferite, ai căror
vorbitori nu se află în contact teritorial). Pentru limba noastră, bilingvismul la distanţă „a avut o
consecinţă prin ea însăşi neobişnuită, graţie lui, româna şi-a întărit latinitatea.
Starea de fapt numită I) diglosie internă (fără bilingvism) este abordată, la nivelul
comportamentului comunicativ al locutorului cult, de Maria Foarţă. Autoarea precizează că
„diglosia se instalează atunci când creşte distanţa între doua variante ale aceleiaşi limbi folosite
de vorbitor, cum ar fi cea dintre vorbirea familiară – şi „de mai mic prestigiu” <…> – şi idiomul
savant şi îngrijit care e expresia literară sau exemplară” [58, p. 110].
Referitor la substratul românesc, ţinem să menţionăm volumul lui Gr. Brâncuş Cercetări
asupra fondului traco-dac al limbii române, apărut la Bucureşti, 1995, în colecţia „Bibliotheca
Thracologica”. Lucrarea reuneşte nouă studii ale autorului consacrate substratului românei,
acoperind toate compartimentele limbii (vocabular, fonetică, gramatică). Preocupările autorului
privind fondul traco-dac al limbii române se înscriu în tradiţia studiilor albanezo-române,
începută cu peste două secole în urmă de Johann Thunmann, continuată în partea lingvistică de
B. Kopitar, Fr. Miklosich, H. Shuchardt, iar în secolul al XX-lea de B.-P. Hasdeu, W. Meyer-
Lubke, C. Treimer, Al. Philippide, Th. Capidan, Al. Rosetti, I. I. Russu, C. Poghirc şi alţii.
Din studiul lui Gr. Brâncuş am reţinut că cele mai multe dintre cuvintele „sigure”
moştenite din limba autohtonilor apar şi ca nume proprii (de persoane şi de locuri) şi că „aria cu
cele mai numeroase nume proprii, mai ales toponime, provenite din apelative de origine traco-
dacă, este Oltenia de nord şi de nord-vest, parţial Banatul şi regiunea Hunedoarei, în general aria
cea mai puternic romanizată” [19, p. 20].
Metoda de lucru a autorului prezentului volum se caracterizează printr-o minuţioasă
analiză a datelor, însoţită de o preluare critică a opiniilor exprimate de predecesori. Gr. Brâncuş
se dovedeşte a fi, în prezent, în lingvistica românească, cel mai profund cunoscător al
problematicii privind substratul, ale cărui contribuţii se înscriu ca lucrări de referinţă în literatura
de specialitate [18–20].
24
În ceea ce priveşte problema bilingvismului româno-slav şi, în special, a cercetărilor asupra
elementului est-slav din spaţiul dacoromân-răsăritean, apar analize mai ample abia în deceniul
patru din secolul al XX-lea. După părerea mai multor cercetători, studiul ştiinţific al raporturilor
şi influenţelor reciproce dintre limbile slave şi română au început odată cu editarea lucrărilor lui
Fr. Miklosich, urmat de B. Kopitar, B.-P. Hasdeu etc. Procedeul acestor cercetători a fost acela
de a prezenta elementul slav în bloc, nediferenţiat. Acest fenomen va fi depăşit mult mai târziu
prin desprinderea din masa elementului slav din română a fondului de origine est- şi nord-slavă
şi opunerea acestuia elementului mai vechi sud-slav (bulgar).
O primă încercare în această problemă se datorează grupul de la Leipzig, a lui G.Weigand,
care indică limbile slave ce trebuie luate în seamă în mod concret pentru cercetarea elementului
slav din dacoromână şi din dialectele acestuia. Astfel, pentru dacoromână sunt precizate ca surse:
bulgara, sârbo-croata, ucraineana, rusa (poloneza fiind apreciată ca foarte redusă).
În această ordine de idei e de remarcat şi articolul lui A. Scriban Observaţii privitoare la
influenţa limbii ruseşti asupra celei româneşti, în care autorul face o distincţie clară între
contactul teritorial cu ucrainenii, contactul politic, administrativ şi militar cu ruşii şi mai ales
contactul politic şi cultural cu polonezii.
Studiul ştiinţific sistematic al contactului cu slavii începe abia în deceniul al 3-lea, odată cu
apariţia importantei lucrări a lui Herman Bruske [285, p. 56-77]. Studiul din 1921 oferă un
complex de criterii pentru diferenţierea elementelor slave din limba română.
O nouă etapă în studiul raporturilor est-slavo-române o constituie apariţia Atlasului
lingvistic român (ALR), începând cu anul 1938. S. Puşcariu şi I. Pătruţ susţin că influenţa
ucraineană nu s-a limitat doar la vocabular, ci a afectat şi fonetica unor subdialecte (moldovenesc
şi maramureşean). După 1950 în lingvistica românească apar mai multe studii şi cercetări privind
relaţiile slavo-române în ansamblu [vezi, de exemplu, 151; 132, p. 333-341].
Contactele slavo-romanice au fost cercetate şi în fosta URSS, unde s-a observat un viu
interes pentru aşa zisa „limbă moldovenească”. În 1953 apare un volum colectiv despre
problemele limbii moldoveneşti. Vădit polemice, iar pe alocuri şi autocritice, articolele de aici
urmăreau, iniţial, un scop unitar, de a (re)demonstra caracterul latino-romanic (şi nu mixt), slavo-
romanic al limbilor română şi „moldovenească”, precum şi de a dovedi autonomia acesteia din
urmă faţă de română [ 236, p. 34-53].
Prin deceniul patru apar cercetări mai vaste, bazate pe anchete de teren asupra elementului
est-slav în spaţiul dacoromân. În 1936–1939 apare o serie de articole semnate de
M. V. Serghievschi, reunite ulterior într-un volum postum. Prezenţa în graiurile româneşti de la
est de Nistru şi, extinzând, de la est de Prut a unor elemente ucrainene şi ruseşti specifice, adică
25
diferite de cele întâlnite în Moldova, Muntenia şi Transilvania, îi serveşte autorului ca
„argument” în susţinerea tezei despre caracterul autonom şi distinct al „limbii moldoveneşti” faţă
de subdialectul moldovenesc de la vest de Prut al dacoromânei.
Lingviştii de la Chişinău au iniţiat şi un fel de publicaţie periodică, consacrată „relaţiilor
lingvistice reciproce est-slavo-moldoveneşti” [220, 1967]. Cele două volume editate tratează
aspecte particulare ale relaţiilor date, în plan lexicologic, dialectologic, toponimic, fonetic,
sintactic, stilistic; predomină preocupările pentru influenţa limbii ruse asupra graiurilor
moldoveneşti.
Un loc aparte în bibliografia consacrată domeniului îi revine lucrării monografice foarte
consistente semnată de regretatul N. Raevschi, Contactele romanicilor răsăriteni cu slavii. Pe
bază de date lingvistice [149]. Autorul divide istoria romanităţii etnolingvistice în patru părţi:
epoca romanizării; epoca romanică răsăriteană comună (cu două subetape: secolele VI–VIII,
caracterizată printr-o slabă influenţă slavă şi sec. IX–X, cu o puternică influenţă slavă veche
asupra idiomului romanic comun; epoca romanică nord-dunăreană de la începutul sec. al XI-lea
şi deceniile patru-şase ale sec. al XIV-lea, cu importante diferenţieri dialectale pe axa nord/sud.
Un studiu sintetic şi complet poartă semnătura lui A. Dârul, conţinând o bogată
bibliografie referitoare la influenţa est-slavă în limbile romanice de răsărit [51].
1.2. Aspecte ale bilingvismului şi diglosiei reflectate în lucrări mai recente
Deosebit de importante şi utile, în cazul tezei de faţă, s-au dovedit a fi cercetările dedicate
graiurilor româneşti în mediu alogen care au devenit una dintre preocupările majore ale
dialectologilor din România şi ale celor din Republica Moldova. Unitatea graiurilor din
Republica Moldova şi din Ucraina cu restul graiurilor dacoromâne a fost demonstrată foarte
convingător cu ajutorul atlaselor lingvistice româneşti. Începând cu anul 1968, la Chişinău, au
apărut mai multe lucrări în acest sens: Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), Chişinău, 1968,
vol. I, partea I: Fonetica, de R. Udler, partea a II-a: Fonetica, de R. Udler, Morfologia de
V. Melnic; Chişinău, 1972; vol. II, partea I: Lexicul de V. Comarniţchi, Chişinău, 1973, partea a
II-a: Lexicul, de V. Melnic şi V. Pavel; Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.), de V. Pavel, vol. I, Chişinău 1993, vol. II, Chişinău,
1998; vol. III de Vasile Pavel, Valeriu Sclifos, Constantin Strungăreanu, Chişinău, 2002; vol. IV
de Vasile Pavel, Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Valeriu Sclifos, Stela Spânu, Rubin
Udler, Chişinău, 2003. Acest atlas în patru volume se integrează firesc în cercetările de geografie
lingvistică românească, alături de alte contribuţii importante în acest domeniu, cum ar fi: atlasele
şi câte două sau trei volume pentru Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina, pentru
Transilvania, Banat şi Crişana. În plină elaborare se află şi Noul Atlas lingvistic român, pe
regiuni (NALR).
Apariţia acestor volume este un adevărat eveniment ştiinţific. Fiind o lucrare bine realizată,
aceasta se impune ca o cercetare de prim rang în ceea ce priveşte prezentarea complexă a
dialectelor şi a graiurilor populare. ALRR. Bas. [2] este o continuare directă a ALM. Reţeaua
atlasului este constituită din 240 de puncte cartografice, dintre care 165 în Basarabia, 14 în
Nordul Bucovinei şi 24 în Transnistria. De fapt, titlul lucrării se prezintă rezumativ doar cu
aceste trei regiuni de bază. ALRR. Bas. mai cuprinde 4 localităţi din Maramureşul istoric, 3 din
ţinutul Herţa, 14 din sud-estul Ucrainei, 3 din Caucaz şi 13 din partea asiatică a fostei U.R.S.S.
(Kazahstan, Kârgâzstan, din Regiunea Omsk şi Ţinutul Primoriei din Federaţia Rusă).
Elaborarea acestui atlas a necesitat mari eforturi condiţionate de “nota specifică a obiectivelor”,
de metoda de lucru şi de procedeele tehnice utilizate la cartografierea unităţilor lexicale [120, p.
111-116].
Acest atlas ne-a pus la dispoziţie informaţii foarte importante privind situaţia şi evoluţia
graiurilor româneşti ce funcţionează în mediu aloglot. Studierea graiurilor româneşti vorbite în
medii alogene constituie, începând cu anul 1991, una dintre preocupările importante ale
dialectologilor din Bucureşti. În perioada 1991–1996 s-au cules texte dialeclale din 3 localităţi
din Republica Moldova, 18 din Ucraina, 8 din Ungaria, 16 din Bulgaria şi 2 localităţi din
Croaţia. Tot în aceeaşi perioadă au mai fost anchetate şi trei sate de rudari „vlaşchi”, din cele
aproximativ 10-15 existente, situate în apropierea oraşului Loveci, Bulgaria. Prezentarea graiurilor româneşti (de tip moldovenesc sau maramureşean) vorbite pe
teritoriul Ucrainei şi în Republica Moldova se bazează pe corpusul de texte culese în anchetele
dialectale efectuate, în perioada 1991–1995, în 21 de localităţi şi selectate pentru volumul
Graiuri româneşti din zone laterale şi/sau izolate. Culegerea materialului pentru acest volum a
fost realizată de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe şi Vasile Pavel. La unele dintre
anchete au mai participat Ion Ionică, Bogdan Marinescu, Magdalena Vulpe, din Bucureşti, şi
Valentina Corcimari, din Chişinău. Lucrarea a fost finalizată în 1997. Volumul de texte, redate în
transcriere fonetică, este precedat de un amplu studiu lingvistic şi însoţit de un glosar dialectal.
În anul 1991, Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti” din Bucureşti şi Institutul
de Lingvistică din Chişinău şi-au propus studierea graiurilor româneşti vorbite la periferia
spaţiului lingvistic românesc în patru zone aflate pe teritoriul Ucrainei: regiunea Odesa —
raioanele Reni şi Ismail (unde sc vorbesc graiuri de tip muntenesc de nord-est), raioanele
27
Ananiev şi Kotovsk (graiuri moldoveneşti vorbite în stânga Nistrului); regiunea Cernăuţi (cu
graiuri bucovinene de nord); Regiunea Transcarpatică (cu graiuri maramureşene), la care se
adaugă 3 localităţi din Republica Moldova situate în zona transnistreană, în Ţinutul Orheiului şi,
respectiv, în raionul Vulcăneşti.
De o atenţie deosebită din partea noastră s-au bucurat următoarele două lucrări: Politică şi
planificare lingvistică: de la teorie la practică de Gheorghe Moldovanu şi Limba română în
Basarabia. 1812–1918 de Lidia Colesnic-Codreanca.
Fenomenul interferenţei, rezultat în urma contactelor lingvistice, a fost abordat sub diverse
aspecte în literatura de specialitate, dar până în prezent nu s-a ajuns la o părere unanimă în ceea
ce priveşte definirea lui. Astfel, întâlnim mai multe definiţii ale interferenţei. Punctul comun al
acestor interpretări este ideea că interferenţa apare în situaţii de contact lingvistic, iar acesta din
urmă este rezultatul unor fenomene extralingvistice: amestec de populaţie, convieţuire, relaţii
culturale, economice, politice.
Ca şi în cazul termenului de contact lingvistic, nu toţi specialiştii sunt de acord cu noţiunea
de interferenţă. Unii autori preferă termenul de amestec al limbilor, aducând şi argumente în
acest sens.
Interferenţa lingvistică constă în încălcarea normelor lingvistice ale unuia dintre
idiomurile aflate în contact, sub influenţa celuilalt. Fenomenul de interferenţă poate afecta toate
compartimentele limbii: lexicul, în primul rând, dar şi nivelele fonologic şi gramatical. H. Kloss,
afirma în lucrarea sa din 1966, că interferenţa sistemelor lingvistice aflate în contact depinde
într-o măsură considerabilă de distanţa lingvistică dintre idiomurile respective [196, p. 16].
Uriel Weinreich, defineşte interferenţa astfel: „Cazurile de abatere de la normele unei
limbi sau ale celeilalte, care apar în vorbirea bilingvilor ca rezultat al stăpânirii mai multor
limbi de către aceştia, vor fi denumite fenomene de interferenţă” [205, p.41]. El distinge două
aspecte ale interferenţei. De fapt, propune o dihotomie: interferenţa în vorbire şi interferenţa în
limbă. Iniţial, aceasta se manifestă în vorbirea bilingvului ca rezultat al cunoaşterii unei alte
limbi. „În vorbire, afirmă U. Weinreich, interferenţa este ca nisipul purtat de apa râului; în limbă
– ca nisipul aşezat la fundul iazului” [205, p. 12]. Interferenţa din vorbire constă în greşelile
individuale, izolate pe care le comite bilingvul în procesul de comunicare. Interferenţa din limbă
poartă denumirea de integrare şi constă din „fostele” abateri în vorbirea bilingvului, doar că
acestea încep să se comporte conform normelor din limba adoptivă.
Este evident că interferenţa apare iniţial în vorbirea bilingvului, însă, în condiţii favorabile,
ea se poate extinde şi asupra vorbitorilor monolingvi, devenind astfel un fapt de limbă. Dintr-o
abatere de la normă, interferenţa poate ajunge treptat normă a unei limbi.
28
Haugen priveşte interferenţa ca „suprapunerea a două sisteme lingvistice” [240]. Autorul
confruntă în acelaşi timp interferenţa cu schimbarea de cod. R. Diebold înţelege prin interferenţă
schimbarea lingvistică ce apare ca rezultat al contactului dintre două limbi [258, p. 39-45].
În funcţie de perspectiva din care este interpretat acest fenomen, putem distinge două
categorii de autori. Unii interpretează interferenţa într-o accepţie mai largă, alţii dau noţiunii
respective o accepţie mai restrânsă. Conform primei accepţii, interferenţa este o abatere de la
normele limbilor aflate în contact. Acest punct de vedere este expus pentru prima dată de
reprezentanţii Cercului lingvistic de la Praga, interferenţa incluzând unele aspecte cum ar fi:
interacţiunea, amestecul, hibridizarea şi contopirea limbilor. Din această perspectivă, interferenţa
este înţeleasă ca întrepătrunderea sistemelor lingvistice a două limbi, cauzată de interacţiunea
limbilor aflate în contact.
I. D. Deşeriev, făcând referire la lucrările de sociolingvistică care abordeaza fenomenul
respectiv, defineşte interferenţa ca „orice influenţă reciprocă a elementelor extralingvistice
(culturale), care duce la apariţia materialului lingvistic negativ” [223, p. 253]. L. I. Barannikova
înţelege prin interferenţă „modificările ce au loc în structura unei limbi sub influenţa altei limbi”
[211, p. 88].
Aşadar, în sens larg, interferenţa este o schimbare în structura unei limbi sub influenţa
alteia. Pentru exponenţii acestui punct de vedere, nu contează dacă este vorba despre influenţa
unei limbi străine asupra limbii materne sau invers, deoarece interferenţa poate avea loc în
ambele direcţii.
Prin urmare, rămâne să vedem care sunt abaterile de la normele limbilor aflate în contact
lingvistic şi, de fapt, care este faptele de limbă ce apar ca rezultat al acestui contact. Prin acestea
înţelegem manifestările interferenţei apărute în situaţia de contact lingvistic româno-rus:
împrumuturile neadaptate şi cele adaptate cu afixe româneşti, calcurile de tot felul, construcţiile
sintactice inadecvate, care circulă cu precădere în comunicarea orală, unde norma este mai puţin
controlată.
În sens restrâns, pătrunderea normelor unui sistem lingvistic în celălalt, ce are loc în cadrul
interferenţei, se realizează într-o singură direcţie, unilateral: de la limba maternă spre cea străină.
Acest punct de vedere este caracteristic lucrărilor ce ţin de metodica studierii limbilor străine,
fiind expus de specialiştii care, în calitate de pedagogi, se ciocnesc de fenomenul interferenţei în
cadrul activităţii de studiere sau predare a unei limbi străine. Specificul profesiei determină o
atitudine negativă faţă de fenomenul interferenţei, deoarece constituie pentru ei un obstacol real
în activitate. Comunicând cu persoane al căror bilingvism este incipient, profesorii de limbi
29
străine percep interferenţa ca un fenomen exclusiv negativ, de transfer al deprinderilor
comunicative formate în cadrul limbii materne asupra limbii studiate.
Complexitatea fenomenului interferenţei şi imposibilitatea reducerii lui la acţiunea limbii
materne asupra limbii străine este subliniată de mai mulţi autori. Astfel, I. D. Deşeriev şi
I. Protcenco menţionează: „Deseori interferenţa este neîntemeiat redusă doar la acţiunea limbii
materne asupra celei de-a doua. De fapt, în activitatea de cercetare, al cărei conţinut este
determinat de necesităţile teoriei şi practicii, apare necesitatea studierii unui cerc problematic
mult mai larg legat de interferenţă. Acesta include: a) influenţa limbii materne (A) asupra celei
de-a doua; b) influenţa limbii В asupra limbii materne; c) delimitarea interferenţei la nivelul
limbii, pe de o parte, şi la nivelul vorbirii, pe de altă parte” [222, p. 28-29].
Unii autori propun o diferenţiere între interferenţă şi modificările din cadrul unei limbi
survenite în urma împrumuturilor din alte limbi. L. I. Barannikova susţine: „În lucrările
consacrate bilingvismului sau procesului interacţiunii dintre limbi, deseori fenomenul
interferenţei este confundat cu cel al împrumutului, deşi acestea sunt diferite, iar într-un anumit
sens chiar opuse. Diferenţierea interferenţei de împrumut ne ajută să le înţelegem mai bine. În
cazul împrumutului, elementele unui sistem intră în altul, fiind supuse unor asimilări: sunetele
străine sunt înlocuite cu cele „materne”, adică se produce fenomenul substituţiei. În cazul
interferenţei, se modifică însuşi sistemul care împrumută elementele din altă limbă, apar şi se
dezvoltă astfel noi tipuri de raporturi între elementele structurale ale sistemului” [211, p. 90].
Autoarea consideră că elementele împrumutate nu sunt transferate în noul sistem cu întreaga
gamă de legături semantice. Cuvântul împrumutat rămâne, într-un fel, izolat în limba de adopţie,
nefiind în stare să dezvolte diverse legături cu elementele sistemului-gazdă. După aceeaşi
autoare, un rol important îl au acele legături sistemice care nu pot fi împrumutate din afară,
făcând trimitere la un articol al lui B. A. Serebrennikov [235], în care autorul susţine ideea
impenetrabilităţii sistemului morfologic al limbii. Aceste opinii sunt împărtăşite şi de către alţi
autori. A. Meillet, bunăoară, consideră că „structurile gramaticale a două limbi sunt
impenetrabile” [269, p. 8]. Aceeaşi idee este susţinută şi de A. Sapir precum că noi în general nu
putem deduce posibilitatea unei limbi de a exercita o influenţă morfologică directă asupra altei
limbi. În acelaşi timp, H. Schuchardt susţine opinia că chiar şi structurile foarte bine unite în
sistem, cum este flexiunea, nu pot evita influenţele limbilor străine.
În literatura de specialitate sunt descrise mai multe fapte de penetrabilitate a structurilor
gramaticale ale limbilor aflate în contact. Lingviştii constată că în condiţiile contactului lingvistic
nu există limite în posibilitatea influenţei unui sistem morfologic asupra altuia. Astfel, se
remarcă faptul că sub influenţa limbii ruse au suferit modificări structurile fonetice practic toate
30
limbile vorbite pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Mai mult decât atât, în multe din aceste
limbi, împrumuturile din limba rusă au dus la apariţia şi dezvoltarea unor stiluri şi categorii
stilistice noi, frazeologisme, cuvinte şi expresii necunoscute anterior. Putem afirma deci că
sursele şi aspectele manifestării interferenţei sunt extrem de diverse, împrumuturile nu se
limitează la cazuri particulare de pătrundere a unităţilor materiale ce reflectă substanţa şi
calitatea unei limbi în alta.
Nu putem fi de acord cu opinia cercetătoarei L. I. Barannikova, care afirmă că lexemul
împrumutat rămâne izolat din punct de vedere semantic şi, prin urmare, nu are şi nu formează
legături interne cu cuvintele apropiate după sens în cadrul limbii-gazdă.
Analiza interacţiunii elementelor structurale ale limbilor aflate în contact, a influenţei unei
limbi asupra alteia la nivel lexico-semantic şi gramatical ne permite să evidenţiem două noţiuni:
interferenţa şi transferenţa. Termenul de transferenţă este utilizat pentru cazurile de folosire
inconştientă a deprinderilor lingvistice formate într-o altă limbă; în aceste cazuri nu se observă
mari schimbări în niciuna din limbile aflate în contact. Interferenţa în sens larg este interpretată
ca un fenomen, în general pozitiv, care contribuie la îmbogăţirea reciprocă a limbilor aflate în
contact, la dezvoltarea convergentă a lor, la pătrunderea elementelor structurale ale unei limbi în
alta, la crearea premiselor progreselor ulterioare.
Din cele expuse până aici rezultă că interferenţa poate fi înţeleasă şi explicată doar prin
raportarea permanentă la fenomene ca: influenţă a limbilor, schimbare de cod, contact lingvistic
etc. Unele dintre acestea au fost analizate în primul capitol, altele, cum ar fi schimbarea de cod,
urmează să fie elucidate în capitolul de faţă.
O altă serie de lucrări au tratat problemele legate de împrumut, de calcul lingvistic ca
rezultat al unor interferenţe lingvistice, produse fie ca urmare a contactelor dintre vorbitori ai
unor idiomuri diferite, fie indirect, prin intermediul unor scrieri redactate într-o altă limbă decât
cea maternă.
Astfel, Kr. Jensen Sandfeld, referindu-se la rezultatele cercetărilor ştiinţifice consacrate
calcului, nota: „malgré l'importance de la matière, on est encore bien loin de l'avoir examinée à
fond” [276, p. 166]. El constata că cercetările în domeniu se refereau mai ales la exemple şi mai
puţin la metodă. Acest fapt 1-a determinat să abordeze nu numai din punct de vedere practic
problema calcului, ci şi din punct de vedere teoretic. În opinia sa, calcurile lingvistice pot fi
împărţite în trei categorii: împrumutul semantic, care constă în aceea că „le sens d'un mot
s'élargit d'après les significations du mot correspondant d’une autre langue” [276, p. 167]. Printre
exemple se numără cuvântul din poloneză şi cehă zamek, care, pe lângă „lacăt, broască”, capătă
şi înţelesul de „castel” ca urmare a influenţei germ. Schloss, folosit în ambele accepţii. A doua
31
categorie este formată de cuvintele în cadrul cărora „la traduction sert à la formation de mots
nouveaux. Cette catégorie comprend des mots composés ou dérivés” [276, p. 168]. În sfârşit, al
treilea tip de calc este acela în care „on traduit des tournures de phrase et de locutions” [276, p.
172]. În concluzie, se poate spune că în 1912, când Jensen Sandfeld îşi publica articolul, se putea
vorbi despre trei tipuri de calc, numite în terminologia actuală calc semantic, calc lexical de
structură morfematică şi calc frazeologic.
În lingvistica americană, o clasificare diferită am întâlnit la Einar Haugen [191, p. 210-
231]. Punctul de plecare în cercetarea pe care autorul amintit o întreprinde îl reprezintă o
afirmaţie a lui Herman Paul, potrivit căreia toate împrumuturile pe care o limbă le face din alta
presupun un grad minim de bilingvism. Haugen vorbeşte despre mai multe tipuri de
împrumuturi, printre care se numără şi calcurile. Terminologia şi clasificarea oferită de autor lasă
însă loc de interpretări, aşa cum se va vedea mai jos. Deşi consideră denumirea de împrumut
nepotrivită, dat fiind faptul că fenomenul se produce fară consimţământul limbii din care se
preiau elemente lingvistice, iar limba care împrumută nu restituie ce a luat, Haugen acceptă
această denumire, angajându-se să-i precizeze cât mai bine semnificaţia. Înainte de a da o
definiţie fenomenului, încearcă să surprindă etapele pe care vorbitorii bilingvi le parcurg în acest
sens. Potrivit interpretării sale, fenomenul se desfăşoară astfel: 1. Atunci când trebuie să facă faţă
unor situaţii lingvistice noi, orice vorbitor încearcă să reproducă tipare lingvistice învăţate
anterior. 2. Printre noile structuri pe care le-ar fi putut învăţa se află şi unele care aparţin altei
limbi decât celei materne; acestea ar putea fi, la rândul lor, reproduse de vorbitorul respectiv. 3.
Dacă vorbitorul bilingv reproduce noi tipare lingvistice într-un alt context decât cel în care şi le-a
însuşit, se poate spune că le-a „împrumutat” dintr-o limbă şi le-a introdus în alta. În urma acestor
constatări, Haugen consideră că împrumutul este încercarea de reproducere într-o limbă a unor
modele întâlnite în alta („the attempted reproduction în one language of patterns previously
found în another”) [191, p. 212]. El observă totodată că definiţia nu surprinde motivul pentru
care vorbitorul recurge la împrumut şi nici nu arată dacă acesta este conştient de ceea ce face.
Întrucât împrumutul a fost definit ca proces care implică o reproducere, orice încercare de
a-i analiza desfăşurarea implică o comparaţie a tiparului cu imitaţia sa. Haugen numeşte tiparul
original the model şi recunoaşte că împrumutul poate fi mai mult sau mai puţin asemănător cu
acesta. Sunt distinse mai multe situaţii: împrumutul este pentru un vorbitor nativ considerabil
diferit de model, ceea ce înseamnă că ne aflăm în faţa unei situaţii de învăţare parţială, datorată
interferenţei altor factori, nenumite încă; dacă împrumutul este destul de asemănător cu modelul,
astfel încât vorbitorul nativ l-ar putea accepta ca fiind al lui, se poate vorbi despre un import al
32
modelului într-o altă limbă, soldat cu o inovaţie; dacă vorbitorul reproduce modelul într-un mod
inadecvat, atunci în mod normal el a substituit un tipar asemănător cu altul din propria limbă.
Haugen mai observă că împrumutul a fost descris ca proces, nu ca stare. Cu toate acestea,
notează el, cei mai mulţi dintre termenii cu care este denumit descriu mai degrabă rezultatele
decât procesul în sine. Clasificarea tiparelor împrumutate implică termeni ca: loanword, hybrid,
loan translation sau semantic loan, denumiri care nu sunt în mod organic legate de procesul
împrumutului în sine. Acestea sunt numai etichete pe care diferiţi autori le-au aplicat rezultatelor
observate la împrumuturi („They are merely tags wich various writers have applied the observed
results of borrowing”) [191, p. 213].
Lingvistul american discută aceste categorii pe rând (pe care le considerăm aplicabile şi
pentru alte limbi, inclusiv limba română):
Loanword („împrumut”) este, în opinia sa, termenul cel mai vag al grupului, întrucât poate
fi folosit pentru denumirea oricărei categorii a acestuia. El este limitat însă în mod obişnuit la
situaţiile în care vorbitorii preiau dintr-o limbă atât sensul, cât şi învelişul sonor al unui cuvânt.
Exemplul ales de autor este shivaree (din AmE2), luat din fr. charivari, în care vorbitorii au
împrumutat nu numai sensul, ci şi învelişul fonematic, cu o substituţie mai mare sau mai mică a
fonemelor native.
Hybrid („hibrid”) – termen folosit pentru a denumi împrumuturile (loanwords) în care
numai o parte a învelişului sonor a fost importată, cealaltă fiind substituită cu o porţiune
indigenă; ex. PaG a adoptat AmE plum pie în forma [blaUmapal], în care morfemul [pal] a fost
importat, în vreme ce nativul [blaUma] 1-a substituit pe plum. În acest caz, vorbitorul a analizat
compusul în elementele lui constitutive. Dacă în primul caz era vorba despre o substituţie
fonematică, aici este vorba şi despre o substituţie morfematică parţială.
Loan translation, numit în fr. calque; exemplele alese de autor sunt preluate de la Kr.
Sandfeld Jensen: fr. presqu’île, germ. Halbinsel, modelate după lat. paeninsula, sau germ.
Wolkenkratzer, fr. gratte-ciel, sp. rascacielos, apărute după modelul engl. skyscraper. Pe bună
dreptate, autorul se întreabă dacă aceste situaţii nu sunt cumva doar o extindere a procesului
observat la hibrizi, nedeosebindu-se de aceştia decât prin aceea că, în loc să substituie doar o
jumătate din cuvînt, vorbitorul 1-a înlocuit în întregime. A fost împrumutat un tipar particular,
anume combinaţia a două elemente ale unui termen compus, cu un nou sens, care nu rezultă din
simpla alăturare a celor două părţi. Se poate remarca însă că, în mod greşit, situaţia este limitată
2 Aici şi în continuare am lăsat neschimbate abrevierile folosite de Einar Haugen [191], care le explică astfel: AmE = American English; PaG = Pennsylvania German, AmPort = American Portuguesse.
33
la compuse, fiind excluse derivatele. Totodată, există şi exemple în care substituţia nu vizează
exact o jumătate din cuvânt.
Semantic loan („împrumutul semantic”) este considerat a fi strâns legat de calc. Haugen dă
ca exemplu AmPort. humoroso, folosit cu sensul AmE humorous „spiritual”, deşi în portugheză
înseamnă numai „capricios”. Nu se importă deci elemente de structură formală, ci numai de sens,
iar substituţia învelişului fonematic este completă. Haugen observă că a numi acest fenomen
împrumut semantic înseamnă a ignora faptul că toate celelalte tipuri de împrumut descrise sunt,
la rândul lor, şi semantice, numai că, adaugă el, în acest caz, noul sens este singura dovadă
vizibilă a împrumutului. Totodată, constată că substituţia morfematică este completă. Această
adăugire ni se pare nu numai inutilă, ci şi generatoare de confuzii, întrucât nu este vorba de o
înlocuire a morfemelor străine cu elementele indigene corespunzătoare, ci de o corespondenţă
stabilită de vorbitori între două cuvinte care seamănă din punctul de vedere al aspectului sonor.
În funcţie de relaţia existentă între substituţia morfematică şi cea fonematică, Haugen
ajunge să stabilească următoarele tipuri de împrumut:
Loanword – categorie care presupune import de morfeme, fară substituţie; orice import
fonematic poate fi clasificat în raport cu gradul de substituţie fonematică: zero, parţială sau
completă („any morphemic importation can be further classified according to the degree of its
phonemic substitutions: none, partial, or complete”);
Loanblend – împrumutul mixt – grup care implică în egală măsură substituţie morfematică
şi împrumut, ceea ce necesită un anumit nivel de analiză a modelului imitat de către vorbitor;
sunt incluşi aici numai hibrizii care implică identificarea unui model străin;
Loanshift – substituţie morfematică fară împrumut. Aici intră ceea ce se denumeşte în mod
obişnuit prin loan translations, nume păstrat de autor, şi prin semantic loan. Termenul shift
„schimbare” este, în opinia sa, foarte inspirat, întrucât faptele de limbă pe care le denumeşte
apar, în limba care împrumută, numai ca schimbări funcţionale ale morfemelor native. Se ignoră
totuşi faptul că, pe lângă schimbarea morfemelor străine cu cele indigene, este vorba şi despre
împrumut, care de această dată nu presupune materialul lingvistic, ci „spiritul” după care
morfemele străine se combină, altfel spus „forma internă”.
Despre loan translations Haugen constată că au jucat un rol important în dezvoltarea
multor limbi. Printre exemple se numără gr. sympátheia, reprodus prin importare în engleză
(sympathy) şi prin substituţie morfematică în latină (compassio), în germană (Mitleid), în daneză
(Medlidenhed) şi în rusă (соболезнование). Haugen precizează că substituţia morfematică se
poate extinde la fraze întregi, fară a arăta însă în ce condiţii.
34
Este surprinzătoare, în această clasificare, separarea hibrizilor de calcuri, deşi anterior
autorul observase legătura dintre cele două clase, atunci când vedea în calcuri o prelungire a
categoriei hibrizilor. Clasificarea propusă de lingvistul american este utilă în măsura în care
oferă o imagine asupra modului cum se realizează împrumutul lingvistic în general, rezultatele la
care ajunge el reprezentând mai degrabă puncte de plecare pentru cercetări ulterioare. Dacă, în
legătură cu felul cum se concretizează împrumutul în funcţie de model, ar putea fi acceptată o
clasificare în trei categorii de bază, nu la fel stau lucrurile atunci când punctul de referinţă îl
constituie calcul. Nu se poate trece cu vederea faptul că şi hibrizii reprezintă, în fapt, calcuri
lingvistice rămase la jumătatea drumului, în care traducerea sau substituţia morfematică s-a
produs parţial, dar modelul, tiparul sau forma internă a fost împrumutată integral. Iar privitor la
denumirile folosite de Haugen, import şi substituţie, se poate constata că acestea nu reprezintă
altceva decât ceea ce majoritatea lingviştilor au numit împrumut, respectiv traducere.
Pentru limba rusă N. M. Şansky vorbeşte despre trei tipuri de calc, dintre care două
afectează fondul lexical: (calcurile derivaţionale) кальки словообразовательные şi (calcurile
semantice) кальки семантические, iar celălalt fondul frazeologic: (calcurile frazeologice)
фразеологические кальки [242, р. 28-35]. Aceeaşi clasificare, cu unele diferenţe terminologice,
a fost operată de L. Galdí: calcuri semantice, calcuri propriu-zise şi calcuri frazeologice [221, р.
66-76].
Atât terminologia germană, cât şi cea engleză, privitoare la aspectele pe care le îmbracă
imitaţia la nivelul limbii, au avantajul preciziei. Denumirile sunt însă prea lungi şi greu de
pronunţat pentru un străin. Aşa se explică faptul că în lingvistica generală a fost preferată
denumirea generică de calque, mult mai sugestivă decât Lehnubersetzung sau loan translation,
care caracterizează numai anumite aspecte ale fenomenului. Astfel, termenul internaţional calque
poate trimite la oricare dintre aspectele pe care imitaţiile lingvistice le pot avea, în vreme ce
denumirile celelalte nu se pot referi decât la copiile apărute la nivelul lexicului în formarea
derivatelor sau a compuselor.
În continuare, vom prezenta şi vom analiza modul în care a fost tratat calcul în lingvistica
românească. Una dintre primele lucrări româneşti în care se fac referiri la calc este Studii de
lingvistică generală, unde calcul este discutat în capitolul intitulat Schimbări de vocabular,
semnat de Angela Vasiliu. Autoarea citată afirmă că „pe lângă împrumutul direct, poate exista şi
o formă mascată, indirectă de împrumut. În cazul împrumutului indirect se copiază numai modul
de organizare a cuvântului în limba de origine. Acest procedeu de copiere a modului de
organizare a unui cuvânt din altă limbă se numeşte calc” [65, p. 134-135]. Fără a se preciza
criteriul care stă la baza clasificării formelor acestui tip de împrumut, se afirmă că există trei
35
tipuri de calc: lexical, semicalcul şi calcul semantic. În categoria calcului lexical ar intra şi
calcurile savante, fără a se menţiona condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un calc pentru
a putea fi considerat savant. Tot aici sunt incluse şi calcurile care presupun copierea unor
„expresii întregi”, fapt care deviază de la definiţia dată anterior, potrivit căreia procedeul constă
în „traducerea elementelor componente ale unui cuvânt”, nu ale unei expresii. Nu pot fi deci
încadrate în aceeaşi categorie calcuri ca nu-mă-uita, apărut după modelul germ.
Vergißmeinnicht, şi muncă în acord, expresie al cărei model îl constituie rus. акордная работа.
Cele două exemple aparţin unor tipuri diferite de calc.
Un studiu consacrat exclusiv studierii calcului şi rolului acestuia în îmbogăţirea limbii se
impunea cu necesitate; ea a apărut, în 1955, sub semnătura lui Ion Rizescu [150]. Lingvistul
român îşi propune, în această monografie, să elucideze mai multe aspecte privitoare la calc. Pe
lângă clasificarea fenomenului, autorul intenţionează să stabilească graniţele care există între
calc, traducerea propriu-zisă şi împrumut, în scopul înlăturării confuziilor care există între
acestea; să afle dacă expresiile figurate pot fi copiate, sau să vadă în ce măsură acest tip de
împrumut afectează lexicul românesc. În ceea ce priveşte tipurile de calc identificate, Ion
Rizescu afirmă că „în general, calcurile se pot împărţi în: lexicale şi gramaticale. Primele se
referă la cuvinte, celelalte la diferite procedee gramaticale”. În rândul calcurilor lexicale se face
o distincţie între calcurile semantice şi cele care „se manifestă prin traducerea elementelor
componente purtătoare de sens ale unui cuvânt”, acestea putând fi totale sau parţiale [150, p. 8].
Pentru cel de-al doilea subtip autorul respinge denumirea de calque-traduction, propusă de
S. Ullmann, considerând că aceasta ar putea da naştere unor confuzii. Dat fiind faptul că în teoria
calcului lingvistic un loc aparte îl constituie problema privitoare la raportul dintre calc şi
traducere, categorii care de multe ori se confundă între ele, temerea autorului este justificată. El
nu propune însă o denumire mai adecvată, lăsând rezolvarea în seama viitorilor cercetători
preocupaţi de acest aspect. Dintre exemplele de calcuri semantice citate de autor, amintim
substantivul carte, care în română a avut iniţial sensul de „scrisoare”. Sub influenţa cuvântului
vechi slav книга, carte a căpătat şi sensul de „operă literară scrisă”, întrucât „în v. sl. avea
ambele înţelesuri de „carte” şi de „scrisoare” [150, p. 7]. În rândul calcurilor lexicale, numite
ulterior în studiile de specialitate calcuri de structură, se distinge între calcurile totale (cincisutist,
calc după rus. пятисотник) şi cele în care se traduce numai o parte a cuvântului (surprinde
traduce numai cea de-a doua parte a fr. surprendre, prima fiind împrumutată). Astfel de
construcţii „în care o parte se împrumută, iar alta se ia din resursele interne ale limbii, le numim
semicalcuri sau semiîmprumuturi [150, p. 11].
36
În rândul calcurilor lexicale sunt introduse şi expresiile care au la bază un model străin.
Astfel, casă de naşteri, colţul roşu reprezintă, în opinia sa, calcuri lexicale după rus. родильный
дом, respectiv красный угол. Argumentul autorului îl constituie faptul că aceste expresii
contribuie la îmbogăţirea vocabularului, asemenea calcurilor semantice sau a celor în care se
traduc elementele componente, în realitate însă, asemenea calcuri, numite mai târziu de către alţi
autori calcuri frazeologice, contribuie la îmbogăţirea frazeologiei româneşti, disciplină de sine
stătătoare, dar care la un moment dat a fost considerată de unii cercetători ca fiind o ramură
subordonată fie lexicologiei, fie sintaxei.
Identificarea calcului frazeologic cu cel lexical, pe de o parte, şi cu cel sintactic, pe de altă
parte, se întâlneşte şi la G. Mihăilă, într-un articol apărut cu doi ani înaintea lucrării lui Ion
Rizescu [99, p. 27-35]. Astfel, cunoscutul slavist introducea în categoria calcului lexical şi
exemple ca uzina automată şi grafic orar, la baza cărora stau modelele ruseşti завод автомат,
respectiv часовoй график, care constituie, în realitate, calcuri frazeologice. Acest fapt pare şi
mai surprinzător, dacă ţinem seama că despre categoria calcului frazeologic se vorbeşte câteva
rânduri mai jos: „mult mai răspândite sunt aşa-numitele calcuri sintactice (frazeologice),
traduceri ale unor combinaţii de cuvinte existente în limba rusă” [99, p.31]. În această categorie
sunt incluse exemple ca: educaţie marxist-leninistă, după rus. марксистко-ленинское
воспитание, întrecere socialistă, după rus. социалистическое соревнование, gazetă de perete,
după rus. стенгазета.
O concepţie mult mai unitară asupra calcului lexical se întâlneşte la N. A. Ursu, care,
referindu-se strict la această varietate a procedeului, distinge în interiorul ei trei subtipuri: calcul
lingvistic integral, calcul parţial (sau semicalcul) şi calcul semantic [173, p. 117-119]. Meritul
clasificării în cauză constă în primul rând în faptul că nu opune, ca alţi lingvişti, calcul semantic
celui lexical. În ceea ce priveşte terminologia folosită, oferă o altă denumire semicalcului, şi
anume aceea de calc parţial. Din păcate, exemplele specifice fiecărei clase în parte nu sunt
întotdeauna bine alese, aşa încât uneori, alături de calcuri autentice, sunt enumerate şi traduceri.
Ion Ştefan limitează denumirea de calc lexical numai la calcurile formate prin compunere
sau derivare, argumentând, neconvingător totuşi, că numai acestea contribuie efectiv la
îmbogăţirea lexicului cu cuvinte noi, în vreme ce calcul semantic sporeşte sensurile unui cuvânt
existent deja în limbă [169, p. 335-346]. Despre calcul gramatical acelaşi autor spune că poate fi
morfologic sau sintactic.
Într-un capitol special, intitulat Teoria calcului lingvistic, în care se ocupă în special de
calcul sintactic, E. Seidel vorbeşte în treacăt despre existenţa calcurilor fonetice şi fonologice
[163, p. 125]. Întrucât nu explică în ce ar consta acestea şi nici nu oferă vreun exemplu, este greu
37
de presupus ce fapt de limbă 1-a condus pe autor spre concluzia că o anumită formă ar fi
rezultatul unui calc fonetic, respectiv fonologic.
Theodor Hristea este lingvistul român cu cele mai multe contribuţii teoretice la studierea
calcului lingvistic [vezi 74-78]. În numeroasele studii consacrate problemelor calcului, autorul
şi-a propus şi a reuşit întotdeauna cu succes să elucideze confuziile existente nu numai în
clasificarea procedeului, ci şi în cazul fiecărui tip de calc în parte.
Încă din primul studiu, intitulat Theodor Hristea Contribuţii la studiul influenţei ruse
moderne asupra limbii române actuale (calcuri lingvistice) [75], autorul prezintă aspecte inedite
şi edificatoare în acelaşi timp pentru tipologia calcului. Sunt identificate patru tipuri
fundamentale de calc lingvistic: 1. calcul lexical, despre care se precizează că poate fi de sens
sau de structură; 2. calcul frazeologic, cu diverse subdiviziuni; 3. calcul lexico-frazeologic; 4.
calcul gramatical, la rândul lui, de două feluri: morfologic şi sintactic. Astfel, pentru prima oară
este intuită existenţa unui tip combinat de calc, plasat, în clasificarea reputatului lingvist român,
la punctul trei. Totodată, exemplele prezentate pentru fiecare tip de imitaţie sunt cât se poate de
transparente, aşa încât definiţiile pot fi uşor înţelese.
Aspectele teoretice examinate în articolul apărut în 1965 sunt reluate de Theodor Hristea şi
dezbătute pe larg într-o lucrare fundamentală pentru cercetarea etimologică, apărută trei ani mai
târziu, în care sunt analizate, aşa cum o anunţă titlul, mai multe probleme ridicate de cercetarea
originii cuvintelor [76]. Un loc important în această lucrare este consacrat, prin urmare, calcului
lingvistic. După ce face o sinteză critică a principalelor lucrări consacrate acestui procedeu mixt
de îmbogăţire a vocabularului, lingvistul român oferă propria clasificare, însoţită de comentarii
adecvate şi exemple edificatoare. Autorul precizează că „spre deosebire de împrumutul propriu-
zis, <…> [calcul semantic – n.n.] constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja
într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un
cuvânt polisemantic” [74, p. 152]. Calcurile semantice din limba română sunt împărţite în două
categorii: „după vechimea în limbă a cuvântului care şi-a îmbogăţit conţinutul semantic prin
calc” [74, p. 154], în prima categorie, alcătuită din cuvinte vechi, îmbogăţite cu sensuri neologice
prin calchiere, sunt incluse exemple ca mişcare, cu sensul „acţiune sau curent care grupează un
număr mare de oameni în jurul unei activităţi de interes general, al unei idei sau al unei
concepţii”, ca urmare a calchierii fr. mouvement şi rus. движение. Cealaltă categorie, alcătuită
din neologisme îmbogăţite semantic prin calc, cuprinde exemple ca fruct, folosit şi cu sensul
figurat „produs sau rezultat al unei munci, activităţi, experienţe etc.”, sub influenţa fr. fruit.
Despre noul tip de calc identificat, lexicologul român consemnează: „înţelegem prin calc
lexico-frazeologic un calc combinat: frazeologic, pentru că este copiată, prin traducere literală,
38
structura unei întregi unităţi frazeologice, şi lexical, întrucât e împrumutată, totodată, şi structura
unuia dintre elementele” constituente ale unităţii frazeologice respective. Aceasta duce nu numai
la apariţia unei noi îmbinări frazeologice în limba care a fost influenţată, ci şi la crearea unui
cuvânt nou (simplu sau compus), care intră în structura acelei unităţi frazeologice” [74, p. l8]. Un
exemplu de asemenea calc îl constituie frazeologismul stihie mic-burgheză, copie fidelă a rus.
мелкобуржуазная стихия. Fără a ne opri mai detaliat la respectivul studiu, vom reţine că prin
cercetările lui Theodor Hristea, aspectele teoretice legate de tipologia calcului lingvistic au fost
explicate.
Ca urmare, o concepţie mai unitară, privitoare la calc, se constată în ediţia a treia a
Introducerii în lingvistică, apărută la patru ani după Probleme de etimologie. Angela Vasiliu
aduce aici unele îmbunătăţiri clasificării din ediţia a doua, în sensul că nu mai opune calcul
lexical semicalcului, pe de o parte, şi calcului semantic, pe de altă parte. Este însă surprinzător
faptul că, deşi, aşa cum am constatat mai sus, cercetările în domeniul calcului avansaseră,
îmbogăţind clasificările anterioare cu noi tipuri, rezultatele acestora nu se regăsesc în această
ediţie, cu toate că, la capitolul dedicat bibliografiei, este menţionată lucrarea lui Theodor Hristea.
Se aminteşte astfel numai despre calcul lexical ca despre o categorie de sine stătătoare ce
îmbracă două aspecte: calcul semantic şi calcul de structură. În interiorul calcului de structură se
distinge între existenţa unui calc total, în care sunt traduse toate elementele componente ale
cuvântului, şi altul – calcul parţial, care presupune traducerea incompletă a cuvântului străin,
partea netradusă fiind împrumutată. Fiecare categorie este ilustrată prin exemple şi dacă în cazul
calcului de structură total nu s-ar fi strecurat un exemplu din cea de-a doua categorie (este vorba
despre autocritică, copiat după modelul rus. самокритика, presupus a sta şi la baza germ
Selbstkritik; atât în română, cât şi în germană, partea a doua a compusului rămâne neschimbată,
ceea ce înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui calc parţial de structură), clasificării nu i s-ar fl
putut reproşa decât faptul că se rezumă numai la o parte dintre calcurile specifice limbii române.
În încheiere se afirmă că „se calchiază şi expresii sau locuţiuni”, fară a se preciza însă în care
categorie intră asemenea calcuri. Este vorba despre expresii ca: a se ţine la curent, după fr. se
tenir au courant; a induce în eroare, după fr. induire en erreur; măiestrie artistică, după rus.
художественное мастерство; muncă de răspundere, după rus. ответственная работа.
Erorile şi confuziile care au continuat să se înregistreze în domeniu l-au determinat pe
Theodor Hristea ca, în ediţia a treia a Sintezelor de limba română, al cărui coordonator a fost, să
includă un capitol special, dedicat raportului dintre calc, traducere şi împrumutul lexical [77, p.
103-106]. Spre deosebire de predecesorii săi, el reuşeşte şi de această dată să elucideze problema
nu numai în teorie, ci şi în cercetarea aplicată, susţinută de un număr bogat de exemple.
39
În cea mai recentă contribuţie a sa, Tipuri de calc în limba română [78], acelaşi autor
completează clasificarea propusă în lucrările anterioare cu două tipuri mixte de calc, face unele
precizări referitoare la caracteristicile fenomenului, corectând totodată unele interpretări eronate,
întâlnite în dicţionare sau în lucrările de specialitate. În preambul, autorul face următoarea
constatare: „Cu destulă siguranţă, se poate afirma că nici în lingvistica generală calcul nu a fost
studiat pe măsura importanţei pe care o prezintă. Clasificările care îmi sunt cunoscute şi asupra
cărora m-am oprit în lucrările anterioare mi se par susceptibile de multe obiecţii, întrucât nu se
întemeiază pe un material de fapte suficient de bogat şi de variat, care să provină nu numai din
diverse idiomuri, dar şi din diversele compartimente ale aceleiaşi limbi. Unele lucrări
fundamentale de lingvistică generală ignoră totalmente calcul, iar altele abia dacă îl menţionează,
îl reduc numai la vocabular sau îl tratează mult prea sumar chiar atunci când sunt consacrate
contactului dintre limbi. Există, desigur, şi autori care, deşi n-au tratat problema calcului
sistematic sau în detaliu, au recunoscut, totuşi, bogăţia, complexitatea şi, în general, marea
importanţă a acestui fenomen lingvistic” [78, p.10-12].
În funcţie de acele compartimente ale limbii care se îmbogăţesc prin calc şi, în acelaşi
timp, de ceea ce se copiază, autorul citat consideră că se poate vorbi, în primul rând, despre trei
tipuri fundamentale de imitaţie: calcul lexical, calcul gramatical şi calcul frazeologic. Theodor
Hristea observă că acestea se pot combina între ele dând naştere la alte trei tipuri, care ar trebui
numite: calc lexico-gramatical, calc lexico-frazeologic şi calc frazeologico-gramatical (fiecare
dintre ele cu subdiviziuni). Semnalarea acestor tipuri mixte sau combinate reprezintă, cum am
precizat mai sus, o noutate nu numai pentru lingvistica românească, ci şi pentru lingvistica
generală. O perspectivă diferită de a predecesorilor săi o are Theodor Hristea şi în privinţa
diverselor subdiviziuni care pot apărea în interiorul fiecărui tip de calc în parte. În aceste sens, de
pildă, cu privire la calcul lexical, în care se imită forma internă a unui derivat sau compus străin,
numit de autor calc lexical de structură morfematică, se observă că rezultatul calchierii poate fi
mai mult sau mai puţin fidel modelului. În funcţie de acest aspect calcurile respective pot fi
perfecte sau imperfecte. Aceeaşi distincţie poate apărea şi în interiorul categoriei calcului
frazeologic.
Există o diversitate terminologică în felul în care fiecare limbă în parte denumeşte calcul
lingvistic. Diferenţele rezultă, pe de o parte, din faptul că acest procedeu lingvistic acţionează în
mai multe compartimente ale limbii şi, pe de altă parte, din aceea că unele forme calchiate, chiar
dacă se situează la acelaşi nivel al limbii, pot să dispună de caracteristici diferite. Calcul a fost
denumit şi în funcţie de aceste diferenţe. Ilustrativă, în acest sens, este terminologia folosită în
40
lingvistica germană cu privire la diferitele aspecte pe care le poate avea calcul produs la nivelul
structurii morfematice a cuvântului.
O parte dintre inadvertenţele înregistrate în lingvistica românească izvorăsc din lipsa unor
criterii ştiinţifice de clasificare a calcului. Astfel, interpretarea calcului semantic şi a calcului
lexical ca fiind două tipuri distincte de imitaţie ignoră compartimentul lingvistic în care aceasta
se produce. Pare a fi neîntemeiată, de asemenea, opunerea calcului parţial, numit de unii lingvişti
semicalc, calcului lexical, dat fiind faptul că o categorie nu o exclude pe cealaltă. Mai precis, se
poate vorbi, în acelaşi timp, de calc lexical şi de calc parţial pentru aceeaşi formă apărută prin
imitaţie. Există, desigur, o diferenţă între cele două aspecte şi aceasta este dată de perspectiva de
analiză sau, mai precis, de criteriul de clasificare.
Cu excepţia lucrărilor semnate de Theodor Hristea, cercetările de până acum dovedesc
faptul că autorii lor nu pornesc de la criterii unitare şi clare în clasificarea calcului, fapt care a
condus, de multe ori, la confuzii şi erori. Statutul incert al frazeologiei, disciplină considerată de
unii cercetători la un moment dat ca fiind subordonată sintaxei sau lexicologiei, a condus la
interpretarea calcurilor frazeologice drept calcuri sintactice ori lexicale. Întrucât topica este o
problemă care vizează în general sintaxa, unele calcuri care pun probleme în această privinţă au
fost în mod eronat considerate ca fiind sintactice.
1.3. Concluzii la capitolul 1
Analiza unor aspecte ce ţin de limbile în contact, bilingvism şi diglosie poate fi întâlnită în
cele mai vechi cercetări dedicate dialectelor româneşti sud-dunărene. Majoritatea cercetătorilor
interesaţi de evoluţia acestor dialecte au susţinut şi au demonstrat prezenţa bilingvismului şi a
diglosiei la vorbitorii aromâni, istroromâni şi meglenoromâni. Aceste fenomene sunt consecinţe
directe a stării actuale a idiomurilor: diminuarea funcţiei de comunicare sub influenţa şi
presiunea limbilor oficiale; prezenţa a numeroase împrumuturi din limba B; apariţia unor calcuri
şi semicalcuri după modelul limbilor oficiale; manifestarea interferenţei de coduri în contextul
socio-cultural specific acestor vorbitori.
În altă ordine de idei, prezenţa impresionantă a studiilor lingvistice româno-slave ne-a dat
posibilitatea sa facem unele observaţii referitoare la elementele lexicale slave din limba română,
modul în care acestea au fost adaptate la sistemul limbii române şi aria lor de utilizare. Astfel,
am delimitat perioadele în care au avut loc contactele româno-slave şi, în al doilea rând, am
stabilit în ce măsură idiomurile slave au fost implicate în acest proces.
Sunt numeroase şi valoroase studiile referitoare la funcţionarea limbii române din
Basarabia. De cele mai multe ori, influenţele aloglote, cele de origine slav-estică, au fost
41
considerate ca fiind principalul factor ce a condus la individualizarea limbii române din
Basarabia, în comparaţie cu alte limbi romanice. Pe baza atlaselor lingvistice s-a demonstrat că
aceste influenţe sunt neomogene, fiind caracteristice şi altor arii dacoromâne.
42
2. PRELIMINARII TEORETICE ŞI METODOLOGICE PRIVIND CONTACTUL
DINTRE LIMBI
2.1. Contactele dintre limbi şi efectele lor asupra evoluţiei limbii
O limbă izolată în spaţiu este o utopie. Mai devreme sau mai târziu, în mod constant sau
sporadic, în procesul de formare diacronică sau de reliefare sincronică a sistemului său, aproape
orice comunitate lingvistică intră în contact, din varii motive, cu alte comunităţi lingvistice.
Pentru denumirea acestor relaţii interlingvistice se recurge la termenul consacrat de contact
lingvistic, propus de Uriel Weinreich în celebra sa lucrare Languages în Contact [205].
Problematica contactului lingvistic este primordială pentru teoria lingvistică, pentru multe
domenii, aspecte şi implicaţii legate de sincronia şi diacronia limbilor, pentru înţelegerea
schimbărilor lingvistice, a dialectizării, a „satelitizării” prin hegemonia şi „minoraţia” sistemelor
lingvistice, a formării acelor limbi mixte şi interlectelor, a glotopoliticii care rezolvă sau, din
contra, care provoacă tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.
În acelaşi timp, prin intermediul contactului putem explica o serie de fenomene cum ar fi:
împrumutul lingvistic, calcul, interferenţele lingvistice şi transferul, după cum şi fenomene
importante din didactica limbilor sau din teoria traducerii.
Este important de precizat că fenomenul de contact lingvistic include contactul
sociocultural. El implică însă şi un contact psihologic, etnologic, geografic şi istoric. Astfel,
treptat, studierea contactelor lingvistice a devenit o direcţie independentă de cercetare în
lingvistica contemporană. Unii autori vorbesc chiar despre o „lingvistică a contactelor
lingvistice”. Interpretarea directă a acestor termeni le-a permis unor autori să admită existenţa
unei ştiinţe noi (cea a contactelor lingvistice) de rând cu celelalte, cum ar fi sociolingvistica,
psiholingvistica sau lingvistica istorică.
Trebuie sa recunoaştem totuşi că până astăzi nu există un punct de vedere comun în ceea ce
priveşte clasificarea şi conceperea contactelor lingvistice (unii cercetători consideră factorii
extralingvistici ca fiind hotărâtori, alţii sunt de părere că cei lingvistici ocupă poziţia de frunte.
Există, de asemenea, şi iniţiative de a-i îmbina sau încercări de limitare doar la constatarea
rezultatelor contactelor).
Noţiunea de contact lingvistic reflectă numeroase aspecte: căile, formele, procesele şi
consecinţele interacţiunii dintre limbi: influenţa dintre limbi, raporturile sau relaţiile (reciproce)
între limbi, interacţiunea dintre limbi, întrepătrunderea (interpenetraţia, interferenţa) limbilor,
amestecul limbilor, încrucişarea limbilor, creolizarea, metisarea, hibridizarea etc. Acest lucru a
determinat şi apariţia unei mari diversităţi de opinii şi a numeroase discordanţe terminologice.
43
Pentru prezenta teză, teoria contactelor dintre limbi va include şi va aborda, în primul rând,
problematica complexă a diglosiei, bilingvismului, a adstratului, substratului şi superstratului, pe
cea a amestecului şi a interferenţei, pe cea a împrumutului lingvistic etc. În limitele acestei teorii,
obiectul nostru de studiu principal îl constituie contactele, fenomen sociologic în primul rând,
care antrenează limbile în interacţiune, provoacă un număr de procese şi schimbări active, în
marea majoritate a cazurilor prin bilingvism (urmând ca în investigaţia noastră să caracterizăm şi
să analizăm situaţii lingvistice concrete) care produc interferenţe şi, ca rezultat, în limbile
contactante se selectează tot felul de împrumuturi, au loc influenţe, procese comune, evoluţii
convergente. În această ordine de idei, conceptul de contact lingvistic trebuie tratat în modul cel
mai larg cu putinţă, pentru a acoperi cu el toată varietatea relaţiilor dintre limbi. Astfel, această
noţiune nu ar trebui identificată doar cu noţiunea de bilingvism sau cu reducerea contactului la
interacţiune, cu limitarea ei la noţiunea de substrat sau de împrumut.
Lingvistica a început să se ocupe de contactele dintre limbi, tot mai insistent şi chiar
sistematic, ca urmare a conştientizării faptului că limbile nu sunt o creaţie imuabilă, un produs
finit, ci dimpotrivă, fiecare limbă are o istorie, o tradiţie, deci se dezvoltă permanent, fiind într-o
continuă „refabricare”, dar păstrând totuşi nişte constante ca nucleu al fiecăreia. Deoarece fiecare
limbă îşi datorează existenta alteia sau altora şi după cum formarea, devenirea şi evoluţia, ca şi
individualitatea niciuneia nu pot fi elucidate şi descrise fără aceste „contribuţii” externe, dar de
natura tot lingvistică, ştiinţa limbajului natural uman acordă în ultimul timp o atenţie deosebită
studiului relaţiilor dintre sisteme lingvistice diferite, făcând din acesta o direcţie prioritara a
lingvisticii generale, care ar putea pune baza unui domeniu aparte de cercetare.
Iniţiatorul teoriei contactelor lingvistice este considerat de obicei lingvistul austriac, de la
finele veacului trecut, Hugo Schuchardt, care, a pus la îndoială concepţia organică a limbajului
uman, susţinând că toate limbile sunt amestecate şi că „amestecul lingvistic” este problema
esenţială a ştiinţei limbii. Punând amestecul pe seama bilingvismului, el a observat natura socială
a contactelor dintre limbi [244, p. 78]. Unii lingvişti însă sunt de părerea că statutul de pionier
este acordat pe nedrept lui Hugo Schuchardt.
O abordare diferită, bazată pe psihologia individuală, o avea contemporanul lui Hugo
Schuchardt, neogramaticul H. Paul, care a dat termenului o accepţie mult mai largă, susţinând că
putem vorbi de un amestec al limbilor continuu, chiar şi în timpul unei discuţii dintre două
persoane (prin amestec în sens restrâns, el înţelegea influenţa pe care o suferă o limbă din partea
alteia, înrudită sau nu, ori un dialect din partea altui dialect). Concepţia lui H. Paul a fost
îmbogăţită şi chiar depăşită în unele privinţe de o lucrare, aplicată la limba română, de către Al.
Philippide [138].
44
Aici întâlnim informaţii referitoare la diferenţierea sociologică, internă a limbii şi la
existenţa unei limbi comune. Autorul Istoriei limbii române are în vedere existenţa a „două
limbi, una de toate zilele, pe care locutorul o lasă pradă schimbărilor de tot felul, şi alta de
paradă, pe al cărei uz îl învaţă cu dinadinsul şi cu hotărârea de a nu-l schimba cu niciun preţ
<…>. Acesta (uzul de paradă – n.n.) e aşa-numita limbă comună”. Unul din capitolele acestei
cărţi, Amestecul vorbirilor, cuprinde şi analizează complex fenomenul de împrumut. Concepţia
lui Philippide în legătură mai ales cu împrumutul propriu-zis, adică între limbi (întrucât autorul
vorbeşte şi de împrumuturi reciproce, numite astăzi „idiolecte”) este foarte modernă şi actuală.
Majoritatea acestor idei, cu unele clarificări şi dezvoltări e reluată în Originea românilor
(volumul I, Iaşi, 1925, volumul II, 1928 [138]), care conţine şi capitole consistente de lingvistică
generală, unde sunt dezbătute importante fenomene ce constituie obiectul cercetării noastre.
Teoria lui Hugo Schuchardt, conform căreia sistemele gramaticale sunt impenetrabile la
interacţiunile cu alte limbi, a provocat mari controverse în epocă (după cum s-a întâmplat mai
târziu cu opiniile lui A. Meillet, E. Sapir ş.a.) (acelaşi punct de vedere cu mult timp înainte îl
susţinea W. D. Whitney, ca şi Max Muller, în concepţia cărora elementele structurale
gramaticale, spre deosebire de vocabular, nu se împrumută niciodată)3.
La originea preocupărilor pentru rezultatele contactului dintre limbi, care datează din sec.
al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a insistat, mai ales asupra aspectului negativ, cuvintele străine fiind
declarate „barbarisme”, deci fiind condamnate (F. Malherbe, J. Swift, G. W. Leibnitz). Primii
comparatişti (în special J. Grimm şi R. K. Rask) au intuit faptul că limbile nu sunt izolate în
evoluţia lor. Ei au remarcat acest lucru în procesul de creare a metodei comparativ-istorice şi au
stabilit criteriile de înrudire a limbilor, eliminând împrumutul de la o limbă la alta, pentru ca, pe
baza elementelor moştenite, să stabilească criteriile de înrudire a limbilor. Aceiaşi comparatişti
(mai ales Rask) atrag atenţia asupra impenetrabilităţii unora dintre compartimentele limbii
(morfologia, în primul rând) în urma contactelor dintre limbi.
Prin anii ’40, ia amploare o noua direcţie în studiul contactelor lingvistice, punându-se
accent pe relaţii mai complexe între sisteme lingvistice neînrudite de pe acelaşi teritoriu sau zone
limitrofe, atunci când de primă importanţă nu este atât înrudirea genetică, cât una secundară, de
apropiere structurală, de convergenţă tipologică (cazul limbilor balcanice, de la care s-a plecat în
formularea teoriei „uniunilor de limbi”).
Prima abordare structural-tipologică şi mai ales psihologică a contactelor lingvistice, în
special a bilingvismului, va fi consolidată în monografia lui U. Weinreich, Languages în contact.
3 Aceste controverse sunt descrise de I. Iordan în [83, p. 56-58].
45
Findings and problems. De fapt, în opinia mai multor specialişti, etapa contemporană a teoriei
contactelor lingvistice începe cu această monografie. Lucrare de mare importanţă, „biblia”
cercetărilor de mai târziu, este prima sinteză interdisciplinară a materialului legat în vreun fel sau
altul de contactele dintre limbi şi, îndeosebi, de bilingvism. Tot aici se optează, ca generic,
pentru termenul de contact lingvistic, care pare să fie mult mai convenabil faţă de ceilalţi
anteriori, fără sa-i poată elimina total. Putem spune că acest studiu a dat un nou impuls şi a
propus noi metode de cercetare în domeniul contactelor dintre limbi (E. Haugen, G. Vogt,
L. Zawadovski, A. Martinet, K. H. Schonfelder ş.a.)
Noul termen de contact lingvistic continuă să circule în literatura de specialitate în paralel
cu mulţi alţi termeni ce desemnează acelaşi fenomen. L. V. Scerba declară că noţiunea de
amestec lingvistic este una din cele mai neclare în lingvistică, încât, probabil, nici nu trebuie
inclusă printre conceptele ştiinţei limbii, cum a procedat A. Meillet. Totuşi, el nu renunţă
definitiv la ea, ci continuă să o folosească în anumite contexte. Conceptul de „amestec al
provocate de influenţa unei limbi străine (apariţia lui h în fr. haut < lat. altus, graţie sinonimului
german hoch; calcuri ca lat. consaentia, germ. Gewissen etc.); 3) erorile datorate însuşirii
insuficiente a unei alte limbi, majoritatea fiind individuale, dar unele având o oarecare
extensiune faţă de normele acesteia (limbile creole şi formaţiile similare s-ar situa tot aici, cu
diferenţa că la formarea lor au contribuit chiar şi purtătorii limbilor modificate sau/şi degradate).
Deoarece toate aceste fenomene apar doar acolo unde două limbi se află în contact nemijlocit,
am putea să le grupăm sub titlul de amestec lingvistic.
Cum însă faptele de sub 2) şi 3) sunt similare proceselor din interiorul unei singure limbi,
iar cele de sub 1) sunt provocate de procese de altă natură, preferabil ar fi termenul de influenţă
reciprocă între limbi (folosim această exprimare fără a comite vreun pleonasm, influenţa fiind şi
unilaterală), căci cel de amestec lasă impresia că cele două limbi în cauză ar putea participa în
măsură egală la obţinerea produsului nou.
După părerea lui Meillet, niciodată vorbitorii a două limbi nu pierd sentimentul
diferenţelor dintre limbile folosite de ei. De aceea Meillet nu este de acord cu formula amestec al
limbilor, care poate sugera ideea unei limbi cu două surse [270].
Chiar dacă pare cel mai reuşit, termenul de contact lingvistic pare a avea două deficienţe:
este nelingvistic (mai degrabă sociologic, etnocultural etc.), iar în partea sa „lingvistică” este
polisemantic, fiind echivalat cu bilingvismul, interferenţa, împrumutul.
U. Weinreich susţine că „Două sau mai multe limbi se consideră a fi în contact dacă sunt
folosite alternativ de unele şi aceleaşi persoane” [205, p. 11] (definiţie reluată de E. Haugen),
46
după cum „practica folosirii alternative a două limbi se numeşte bilingvism, iar persoana
respectivă, bilingvă”. V. Rozencveig [233] susţine că prin contact lingvistic se înţelege
comunicarea verbală între doua colective lingvistice cu excluderea, expresă, din sfera
conceptului a contactului dialectelor între ele sau cu limba supradialectală. Pentru cea de-a doua
definiţie se pronunţă şi M. M. Мihailov [232], care, bazat pe opinia lui E. Haugen („Una din
axiomele lingvistice este că, oriunde s-ar manifesta influenţa unei limbi asupra alteia, aceasta se
realizează prin indivizi bilingvi”), ca şi pe cea a lui L. V. Scerba („Orice influenţă reciprocă între
limbi necesită prezenţa unor vorbitori care, fie şi în măsură neînsemnată, să fie bilingvi”),
conchide: „Bilingvismul apare, astfel, nu doar ca o verigă mijlocitoare în cursul influenţei
reciproce între limbi, căci bilingvismul este însuşi procesul de contact al limbilor” [277].
Şi în concepţia lingvistului român E. Petrovici bilingvismul este definitoriu pentru
contactul lingvistic şi pentru toate consecinţele acestuia, deoarece toate problemele
interpenetraţiei limbilor se reduc la „cea a bilingvismului, prin intermediul căruia se realizează
contactul dintre limbi”, care dă naştere la interferenţe, împrumuturi de toate felurile, nu numai de
cuvinte izolate, ci şi de foneme, de elemente gramaticale, de fapte de structură, de caracteristici
prosodice”, chiar termenul de interpenetraţie echivalând, până la un punct, cu cel de interferenţă.
Unii cercetătorii mai ales din spaţiul ex-sovietic au încercat să disocieze conceptele de
contact, bilingvism, interacţiune etc. Astfel, se subliniază că factorul contact acţionează
independent de factorul geneză, argumentând asemănările tipologice între limbi chiar neînrudite
şi diminuând trăsăturile genetice ale altora, dar că el, neputând fi redus la bilingvism, mai ales la
cel individual, rămâne „extralingvistic, în sensul că nu priveşte direct sistemul unei limbi”: „Intre
noţiunile „contact” şi „bilingvism” există un raport de interdependenţă în sensul că bilingvismul,
ca fenomen de ordin sociologic, poate avea loc numai pe bază de contact, pe când contactul nu
implică neapărat bilingvism. Astfel, de exemplu, multe concordanţe gramaticale, lexicale,
frazeologice, existente în limbile din Uniunea Lingvistică Balcanică şi care nu pot fi explicate ca
simple paralelisme, dovedesc existenţa în trecut a unui contact lingvistic, ceea ce nu înseamnă
însă că populaţiile respective au practicat bilingvismul. Procesul de contact se prezintă deci sub
diferite aspecte: economic – de contact în sfera economiei, social-politic – de contact între
populaţii; cultural – de contact între culturi; lingvistic – de contact între limbi, fiecare din aceste
patru aspecte principale condiţionându-se reciproc: economic – social – politic – cultural –
lingvistic.
Alţii au interpretat contactul între limbi esenţialmente în plan geografic, surprinzând sau
intuind însă şi efectele lor lingvistice (pe fundalul tipologiei sociologice a bilingvismului), dar,
mai ales, o serie întreagă de factori exteriori contactului „lingvistic”, dar care îl influenţează.
47
U. Weinreich susţine că o analiză completă a interferenţei în situaţia contactului lingvistic este
imposibil de efectuat fără luarea în considerare a factorilor extralingvistici. Chiar mai devreme
H. Schuchardt remarcase: „Cauzele amestecului lingvistic sunt mereu de natură socială, nu
fiziologică” [244].
Printre aceşti factori de care depind dimensiunile, direcţia şi natura influenţelor între limbi,
autorul citează ca fiind mai importanţi: 1) starea social-politică a celor două comunităţi; 2)
situaţia economică a uneia faţă de celălalt; 3) toleranţa sau, dimpotrivă, discriminarea naţională,
rasială ori religioasă; 4) coeziunea comunităţilor aflate în contact, respectiv, dispersia,
fărâmiţarea lor din diverse motive; 5) raportul numeric între ele; 6) gradul de concentrare
teritorială a fiecăruia (faţă de amestecul lor sau faţă de „enclavele” lingvistice, când poziţia
limbii minoritare slăbeşte); 7) durata şi continuitatea contactului între comunităţi; 8) intensitatea
legăturilor unei comunităţi minoritar cu „trunchiul” etnolingvistic din care s-a desprins
(îndeosebi la contactul „segmentar” între limba imigranţilor şi limba locală); 9) existenţa unor
activităţi social-politice şi cultural-instructive în limba maternă; 10) predominarea, superioritatea
economică, social-politică, culturală, artistică, tehnico-ştiinţifică etc. a unui colectiv asupra
celuilalt; 11) particularităţile psihice ale comunităţilor (refuzul sau predispoziţia la împrumuturi,
atitudini însă variabile după epoci); 12) dominaţia monolingvismului într-o ţară sau, invers, a
plurilingvismului, „împestriţarea” etnolingvistică necesitând o limbă de „contact”, de
comunicare între alogloţi (în Basarabia tinzându-se chiar ca limba rusa să devină a doua limbă
„maternă” pentru populaţia băştinaşă). Totalitatea acestor factori constituie ceea ce
U. Weinreich numeşte „ambianţa social-culturală a contactului lingvistic”, fără a cărei elucidare
cercetările asupra interferenţelor limbilor riscă „să rămână în aer”.
În literatura de specialitate se mai invocă, mai ales la contactul între limba autohtonă şi
limbile imigranţilor, factori externi precum: 13) modificarea bruscă a mediului geografic şi
social, ceea ce impune completarea imediată şi generală a terminologiilor; 14) reorientarea
socială şi culturală a emigranţilor (de unde scăderea rezistenţei lor la influenţe şi împrumuturi);
15) schimbarea în masă a ocupaţiilor şi profesiilor; 16) amestecul etnic (căsătorii mixte etc.),
plus o serie de factori subiectivi, care, dacă sunt mai mult sau mai puţin răspândiţi într-un grup
bilingv, pot afecta desfăşurarea şi natura interacţiunii lingvistice: a) aptitudini generale în
însuşirea limbii(-lor) străine; b) aptitudini muzicale, care permit o bună asimilare fonetică a
idiomului străin; c) capacităţi imitative, care înlesnesc achiziţia altei limbi la contactul natural; d)
abilitaţi selective care asigură separarea celor două sisteme ale bilingvului, e) experienţe
anterioare de studiere a limbilor; f) capacitatea generală de a se exprima liber în limba maternă.
48
Contactele înseamnă, de fapt, legături (implicit, „căile”, „canalele” pe care se pot realiza
aceste relaţii, indiferent de ce s-a întâmplat ori se întâmplă în interiorul limbilor sau varietăţilor
acestora intrate în astfel de legături, de altfel numeroase şi complexe). Ca atare, s-a propus o
clasificare a acestor „legături” în mai multe tipuri (ele condiţionând anumite feluri de bilingvism
şi, prin ele, amploarea interferenţei), şi anume, în contacte: I. 1. cazuale, accidentale şi 2.
permanente; II. 1. externe şi 2. interne; III. naturale şi artificiale sau, după alţii, într-o viziune
strict geografică; IV. 1. marginale (frontaliere) şi 2. intraregionale (inclusiv ale enclavelor
aloglote). Fireşte, aceste clasificări pot şi trebuie să fie completate (chiar dacă unele se vor
încrucişa cu cele ale bilingvismului), de exemplu, în: V. 1, directe şi 2. mijlocite, în VI. 1.
nemijlocite şi 2. la distanţă, în VII. 1. populare şi 2. culte (savante, livreşti, cărturăreşti), acestea
posibile şi între o limbă „moartă” (latina ş.a.) şi cele „vii” sau între limbi aflate la mari distanţe.
Nevoia unor asemenea conceperi şi clasificări ale contactului îşi găseşte justificarea prin
faptul că fenomenul dat precede interacţiunea limbilor, fără un contact stabilit pe o cale sau alta
din multele posibile, limbile (chiar dacă ar fi înrudite sau similare tipologic) nu vor interacţiona,
adică nu vor interfera, interpenetraţia fiind mijlocită, preponderent, prin bilingvism în ciuda
înrudirii strânse şi a similiarităţilor tipologice.
Dacă vom încerca să acordăm termenului contact o semnificaţie pur lingvistică, atunci
vom ajunge la concluzia că este polisemic. Aceasta înseamnă că trebuie să-i atribuim aproape
simultan şi sensurile de bilingvism, interferenţă (provocată de acesta), dar şi rezultatele
procesului de contactare.
Prima idee este, după cum s-a arătat în repetate rânduri, inacceptabilă, nefiind mereu
verosimilă: contactul se poate realiza (ca în cazul celui mijlocit, de regulă, şi al celui de la
distanţă) şi fără bilingvism, ultimul nu naşte totdeauna interferenţa. Contact, după unii, ar trebui
să însemne doar interacţiunea în sincronie, văzută însă ca efecte în diacronia limbilor. Or,
tipurile de interacţiuni şi efecte fiind numeroase şi variate, ar trebui să identificăm contactul,
rând pe rând, cu fiecare fenomen „particular” respectiv, cu toate conceptele vehiculate până
acum în istoria teoriei contactelor lingvistice, privind modul în care interacţionează limbile şi cu
ce consecinţe.
O asemenea inventariere a tipurilor de rezultate ale interacţiunii dintre limbi s-a realizat
totuşi [90]. În clasificarea respectivă s-a ţinut cont de: 1. esenţa modificărilor produse în limbile
aflate în contact depinzând de gradul de apropiere sau de depărtare între structurile idiomurilor
date, trebuie distins între: a) contactul între limbi neînrudite, structural diferite (engleză şi arabă,
rusă şi japoneză etc.); b) între limbi înrudite de departe, distanţate ca structură gramaticală şi
inventar lexical (engleză şi română etc.) şi c) între limbi strâns înrudite, cu structuri similare şi
49
cu multe elemente „materiale” comune (rădăcini, formanţi etc.), ca între cele trei limbi slave de
est sau ca între polonă şi cehă ori ca între română şi franceză. 2. a) diferenţierea, scindarea unei
limbi în câteva autonome. b) integrarea, contopirea câtorva limbi într-una singură, c)
împrumutul şi, mai ales, îmbogăţirea reciprocă a limbilor (împrumuturi „cognitive”, cele
realizate odată cu preluarea realităţilor şi noţiunilor, elemente ce lărgesc posibilităţile structurii
unei limbi, de pildă, folosirea sunetelor şi complexelor sonore în diverse poziţii, construcţii
sintactice, variaţii stilistice etc. 3. Se referă la împrumutul lingvistic. De multe ori acest concept
nu poate acoperi toate tipurile de interpenetraţie, din mai multe motive: termenul sugerează fie
procesul doar de receptare a unor unităţi aloglote, fie acele unităţi reţinute în limba B dintr-o
oarecare limbă A. Este important de subliniat că nu putem vorbi chiar de un împrumut lexical
propriu-zis, atunci când bilingvul „coagulează” două sisteme lingvistice. De fapt, teoria
împrumutului, care tradiţional se limita doar la fapte de lexic, a suferit numeroase interpretări
prin prisma bilingvismului şi a interferenţei.
Interesul pentru raportul limbă–societate din cadrul şcolii sociologice franco-elveţiene a
favorizat studiul contactului dintre limbi şi sub acest aspect, ceea ce permitea analiza
fenomenului din punctul de vedere al unor clasificări pe baza raportului dintre culturi superioare
şi inferioare, precum şi din punctul de vedere al raportului dintre populaţii. Se poate spune că
analiza sociologică în cercetarea contactului dintre limbi porneşte de la A. Meillet [268].
Continuând aceeaşi poziţie, J. Vendryes [280], enumeră patru factori care stimulează
procesul contactului lingvistic: 1. economic, decisiv pentru amploarea, gradul contactului, 2.
politic, important în condiţii concrete date; 3. religios; 4. al prestigiului.
Problemele contactului dintre limbi au format obiectul mai multor congrese şi simpozioane
internaţionale: problemele interferenţei lingvistice (al IV-lea Congres al lingviştilor), structura
internă a limbii în condiţiile bilingvismului şi ale influenţei substratului, adstratului şi
superstratului (Congresul a V-lea), limitele în care se poate exercita influenţa structurii
morfologice a unei limbi asupra morfologiei altei limbi (al VI-lea congres al lingviştilor).
Problematica dată a fost pe larg dezbătută şi la congresele de lingvistică şi filologie romanică, la
cele de slavistică (în special din 1958, 1963, 1968), la congresele internaţionale de dialectologie,
la cel de-al X-lea Congres al lingviştilor (Bucureşti, 1967), ca şi la I Congres Internaţional de
Balcanistică. Din 1954, la propunerea lui E. Haugen, s-au pus bazele unui centru mondial de
studiere a bilingvismului, în cadrul UNESCO.
Concepţiile şi metodele ce funcţionează în acest domeniu al contactelor lingvistice i-au
îndreptăţit pe mulţi cercetători să-l considere ca o disciplină lingvistică aparte, ca o nouă ramură
a ştiinţei limbii. Se pare că atât termenul, cât şi ideea porneşte de la O. Jaspersen, A New
50
Science: Interlinguistics, Cambridge, 1930, pe care îl urmează, îndeosebi, cercetătorii ruşi. Ei
însă introduc aici un spectru foarte larg de noţiuni, fenomene, procese: studiul contactelor dintre
limbi de tot felul, adică relaţiile interlingvistice, dar şi prognoza evoluţiei lingvistice a societăţii
viitorului, studiul funcţionării reale a limbilor internaţionale, probleme legate de crearea şi
funcţionarea diferitor limbi artificiale etc. Într-un cuvânt, disciplina dată este considerată numai
ca o ştiinţă a aşa-numitelor limbaje raţionale, cum ar fi limbajele internaţional-tehnice ale
ştiinţei, limbile intermediare în traducerea automată, limbile-etalon etc.
O altă categorie de cercetători, ca urmare a studierii cauzelor şi a legilor schimbărilor din
limbă au constatat că există o serie de fapte ce nu pot fi atribuite limbii de origine şi nici nu pot fi
puse pe seama puterii de inovaţie proprie fiecărei limbi. Astfel, a început să se acorde o atenţie
sporită aşa-numitului amestec între limbi, rezultat al unor factori social-istorici concreţi. Dintre
aceştia cea mai mare importanţă a căpătat-o, de la început, amestecul etnic, cu urmările sale în
structura limbii, cunoscute sub numele de substrat, superstrat şi adstrat.
Astfel, aceste categorii, alături de bilingvism şi diglosie, se dovedesc a fi principalele
efecte ale contactului lingvistic, reprezentând şi unele aspecte ale interferenţei.
Substratul4 este unul din rezultatele amestecului de populaţie, al convieţuirii de durată a
două sau mai multe colectivităţi, dintre care una e băştinaşă pe teritoriul devenit comun, iar
cealaltă venită mai târziu în regiunea respectivă, prin cucerire sau prin dislocări de grupări
umane. Întotdeauna, vorbitorii unei limbi anumite vin în contact cu vorbitorii altei limbi. Întrucât
cerinţele vieţii implică nevoia de comunicare, e posibil ca limba străină să intre şi ea în uz,
aparând astfel bilingvismul, mai mult sau mai puţin extins sau o situaţie diglosică. Această
perioadă se soldează, în anumite cazuri, cu eliminarea uneia dintre limbi. Daca limba eliminată
aparţine băştinaşilor, aceasta formează substratul limbii care continuă să fie folosită5. Eliminarea
nu se produce brusc, ci treptat, prin extinderea sferei de utilizare a uneia dintre limbi în
detrimentul celeilalte.
Sistemul limbii care se extinde nu ramâne intact, nemodificat, ci acceptă o serie de
elemente din limba înlocuită. Aceste elemente care reprezintă influenţa limbii părăsite asupra
celei părăsite sunt denumite tot substrat. De exemplu, locuitorii Daciei şi-au părăsit limba
materna şi au adoptat latina, imitând civilizaţia romană, superioară lor, care s-a extins pe un
teritoriu dacic, preluând anumite fapte din limba uitată.
4 Termen creat de I. A. Ascoli, primul care atrage atenţia asupra fenomenului. 5 Al. Graur, Studii... [65, p. 399-400]: „limba părăsită, din care mai apar în cea nouă, ici şi colo, unele elemente, poartă numele de substrat”.
51
Influenţa exercitată de substrat, e posibilă cel puţin teoretic, în toate compartimentele
limbii, chiar cele considerate închise, ca morfologia şi fonetica.
Din păcate, limbile „substrat” sunt mai greu de cercetat din cauza lipsei surselor directe de
cunoaştere (texte literare, inscripţii etc.). De aceea s-a recurs la o cunoaştere indirectă, cu
ajutorul metodei comparativ-istorice. De exemplu, pentru studierea substratului dac, s-a recurs la
compararea cu albaneza. Desigur că rezultatele se rezumă de cele mai multe ori la supoziţii decât
la certitudini.
În ultimele două secole s-a scris relativ mult – mai ales în spaţiul românesc, dar şi în alte
ţări – despre elementele autohtone ale limbii române, fără însă a se fi ajuns la concluzii univoce.
Lucrul este foarte firesc, dacă ne gândim cât de greu poate fi determinat, în genere, rolul
factorului etnolingvistic în procesul complex de formare a limbilor şi popoarelor.
Teoria substratului constituie o parte integrantă a teoriei generale de dezvoltare a limbii.
Elaborată încă în secolul trecut de romanişti, teoria substratului, adică influenţa etnică şi
lingvistică a elementului autohton, a fost adeseori invocată în rândul cauzelor care asigură
transformările produse în sistemul limbilor romanice comparativ cu latina (vezi Graur [67,
p. 399-407]; Iordan [83]; Puşcariu [148]; Rosetti, 1968 [152, p. 85]. Gustav Grober a susţinut că
diferenţele dintre limbile romanice s-ar explica prin datele succesive de romanizare a
provinciilor: anumite inovaţii fonetice se produseseră la o dată anterioară romanizării unei sau
altei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc dintr-o anumită limbă romanică nu erau încă
panromane, în momentul cuceririi provinciei.
Explicaţia datorată criteriului cronologic ar putea fi valabilă, dacă provinciile romanizate ar
fi rămas izolate şi nu ar fi primit inovaţii de la centru; dar lucrurile s-au întâmplat altfel: ştim că
inovaţiile lexicale venite de la centru au pătruns, până la o anumită dată, în provinciile cele mai
îndepărtate ale Imperiului Roman. De aceea diferenţa dintre limbile romanice, adică diferenţierea
după provincii a latinei vorbite nu se poate explica decât ţinând seama de populaţiile autohtone,
diferite în fiecare provincie, cărora limba latină le-a fost impusă odată cu romanizarea şi care au
transformat, fiecare în felul său, limba cuceritorilor romani.
Referindu-se la limbile indo-europene, A. Meillet nota: „Il est prèsque toujours malaise, le
plus souvent impossible, de déterminer precisement en quoi a consiste l’influence du «substrat».
Mais dans les singularités d’aspect, que présente chacune des langues indo-européennes, le
«substrat» a eu un role décisif” [268, p. 109]. Şi tot acolo, lingvistul francez releva: „Les
différences de ce que l’on a nome le «substrat» linguistique sont de grande conséquence pour
l’évolution des langues. Les aspects qu’à pris l’indo-européen commun s’expliquent sans doute
52
en notable partie, au moins pour les debuts de chaque grand type de changements, par des
différences de «substrat»” [268, p. 107].
În dezacord cu Jacques van Ginneken, care la Congresul Internaţional de Lingvistică de la
Roma (1933) a formulat o teză esenţialmente biologică în privinţa substratului, Amado Alonso
menţionează [281, p. 257-271] că, sub raport metodologic, nu putem identifica elementul rasial
cu cel lingvistic (cum făcea van Ginneken). De aceea, în demonstraţia sa, romanistul spaniol se
referă exclusiv la substratul lingvistic.
După părerea lui A. Alonso, conceptele de substrat şi superstrat au în ele ceva
convenţional, chiar arbitrar; ele ţin de clasificare. Dar a face istorie nu înseamnă a clasifica
[281, p. 262]. Ambele concepte constituie un mijloc, nu un scop al interpretării istorico-
lingvistice. În afară de aceasta, Amado Alonso precizează că termenii substrat, superstrat şi
adstrat, aleşi pentru a completa sistemul, aparţin, prin elementele lor imaginative, concepţiei
naturaliste despre limbaj. Substratul, în special cel fonetic nu acţionează în limba nouă ca un
substrat propriu-zis, ci ca un strat stabil, căruia i se suprapune altul superior. Recunoscând
această realitate, vom recunoaşte că terminologia folosită este improprie. Dacă limba
cuceritorilor şi limba cuceriţilor ne sunt cunoscute, substratul lexical, când există, poate fi
identificat, după A. Alonso, fără dificultate [281, p. 262]. Credem că observaţia nu are valoare
universală. Cu câteva excepţii, adaugă lingvistul spaniol, în materie de sintaxă şi morfologie,
elementele de substrat sunt foarte puţin numeroase: de cele mai multe ori fenomenul este propriu
etapelor de bilingvism activ, pentru ca ulterior să dispară. În schimb, fonetica oferă incomparabil
mai multe exemple de influenţă a substratului. Conceptul de substrat (fonetic) are însă nevoie de
o bază fonetică care să explice procesele corespunzătoare din evoluţia limbii. Baza fonetică nu
este un concept natural (biologic), ci reprezintă o deprindere de pronunţare fixată, transmisă şi
dezvoltată în fiecare comunitate lingvistică. Ar fi deci o realitate culturală, nu una biologică
[281, p. 263]. Ideea poate fi susţinută cu argumente din domeniul foneticii experimentale. Baza
fonetică începe nu atunci când organele articulatorii se află în stare de repaus, ci când ele se
găsesc în acţiune. De aceea o comunitate care a schimbat limba poate chiar depăşi gradul de
adaptare până la adoptarea treptată a noilor baze fonetice, menţinându-se în felul acesta în
tradiţia limbii învingătoare pe care o asimilează. Acomodarea progresivă a unei comunităţi la
limba nouă poate avea o limită istorică, nu însă în mod obligatoriu şi una naturală. Ea este aptă
nu numai de a asimila totalmente elementele date, ci şi chiar de a inova aici, potrivit cu spiritul
limbii noi.
Pentru a imprima un caracter ştiinţific teoriei actuale a substratului, credem că ar trebui
rezolvate mai mul probleme, dintre care menţionăm aici:
53
1) precizarea criteriilor de delimitare a sferei de influentă a substratului;
2) delimitarea influenţei substratului de fenomenele convergente, ce apar
independent, şi de alte tipuri de influenţă a unei limbi; astfel, există în română cuvinte puse pe
seama influenţelor (greacă, albaneză, germanică, slavă etc.), dar, în realitate, ele provin din
substratul daco-getic;
3) precizarea gradului de influenţă a substratului în diversele compartimente ale
limbii (lexic, fonetică, derivare, morfologie, sintaxă);
4) folosirea datelor extralingvistice (îndeosebi, materialul furnizat de istorie,
arheologie, antropologie şi etnografie);
5) verificarea ipotezei lui A. Meillet şi a lui V. Brøndal, după care influenţa
substratului se poate produce nu imediat, ci şi la un interval mai mare de timp (relev aici că, de
pildă, Meillet, în consideraţiile sale, pornea de la ideea că unele trăsături specifice, proprii limbii
autohtone, se pot păstra mai multă vreme ca tendinţe de dezvoltare).
În cazul contactelor de acest gen, etapa iniţială a bilingvismului se caracterizează prin
asimilarea cu precădere a lexicului şi sintagmelor. Procesul de interacţiune are loc în condiţiile
dominaţiei unei limbi asupra alteia. Baza de articulaţie şi structura morfologică a limbii învinse
până la urmă îşi menţin, de regulă, individualitatea pe o întindere mai mare de timp. În schimb,
la tipul sintactic se poate renunţa mai uşor.
În orice caz, problema substratului limbii române trebuie examinată din perspectiva mai
largă a lingvisticii generale, indo-europene, romanice şi a soartei latinei în Orient. În toate aceste
împrejurări, suntem obligaţi să discernem, după criterii mai obiective, care fapte anume se
explică prin factorul etnologic sau prin tendinţe romanice, comune ori numai româneşti, şi care
pot fi puse pe seama interacţiunii, a influenţelor sau a evoluţiei paralele ori spontane, indiferent
dacă e vorba de vocabular, de fonetică sau de gramatică.
Treptat, cunoştinţele noastre în acest domeniu s-au îmbogăţit, iar metodele de investigaţie
au devenit mai sigure în cadrul cercetărilor cu orientare complexă. Dar, cum s-a văzut şi din
lucrările mai multor congrese internaţionale de lingvistică şi filologie romanică (Bucureşti –
1968, Québec – 1971, Néapole – 1974; Rio de Janeiro – 1977), cu toate succesele obţinute,
studierea elementului autohton în limba română, ca şi în celelalte idiomuri romanice, continuă să
rămână una dintre problemele fundamentale ale istoriei acestor limbi şi popoare (cf. şi lucrările
celui de-al II-lea Congres Internaţional de Tracologie; vezi şi bibliografia de la finele prezentei
lucrări).
54
Fără a neglija alţi factori de evoluţie lingvistică, teoria substratului explică, după părerea
noastră, multe dintre schimbările produse în limbile romanice, în urma contactului dintre latina
populară şi limbile populaţiilor din diversele provincii ale fostului Imperiu roman.
Una dintre problemele cele mai importante o constituie, fără îndoială, analiza criteriilor
care ne ajută să identificăm elementele de substrat, indiferent de limba în care apar.
În tratarea tuturor aspectelor implicate în problema de ansamblu a substratului
etnolingvistic prelatin din limba română, trebuie folosită pe larg metoda comparativ-istorică de
studiere a limbilor indo-europene, a limbilor romanice, istoria limbii române, istoria limbii
albaneze şi materialul limbilor vecine, cu care româna a venit în contact.
Împotriva unor concepţii susţinute de diverşi cercetători, considerăm că, în prezent,
dispunem de probe mai concludente şi de metode mai sigure care ne permit să admitem existenţa
unei influenţe destul de puternice din partea substratului, adică a graiului vorbit de populaţia
autohtonă în întreaga Dacie fără întrerupere (din epoca ce a urmat scindării limbii indo-europene
comune) până la dizolvarea lui în limba latină, nu numai în fonetică şi vocabular, în toponimie,
hidronimie etc., ci şi în domeniul morfologiei şi sintaxei limbii române. „Notele gramaticale
comune (din română şi albaneză – n.n.) se explică prin acţiunea substratului şi evoluţia specifică
a romanităţii orientale” [154, p. 201].
În vederea stabilirii inventarului de cuvinte de origine dacică este absolut necesară
studierea termenilor cu etimologie nesigură, sau necunoscută (între 8 şi 15% din totalul
elementelor lexicale ale limbii române).
În ceea ce priveşte etimologizarea cuvintelor din fondul prelatin al limbii noastre, cuvinte
care nu au un corespondent în albaneză, datele limbii române şi gramatica comparată a limbilor
indo-europene sunt suficiente pentru a defini originea lor străveche. De altfel, trebuie
reexaminată în totalitate etimologia cuvintelor considerate împrumutate într-o o fază mai veche
din istoria limbii noastre, întrucât este foarte probabil ca, între elementele puse pe seama
influenţelor străine, multe să fie moştenite de la populaţia autohtonă.
În principiu, elementele lexicale prelatine din limba română, existente sau nu în albaneză,
constituie o realitate care trebuie cercetată cu mijloace interne româneşti şi cu criteriile
comparatisticii indo-europene.
Desigur, în explicarea diverselor procese de limbă prin influenţa exercitată de substrat se
recomandă foarte multă prudenţă: la astfel de cauze vom recurge numai în măsura în care
evoluţia lingvistică nu se împotriveşte unor atare interpretări. Cu influenţa substratului, ca şi a
adstratului, nu trebuie operat în mod mecanic, pentru aceasta fiind necesare noi şi îndelungate
investigaţii.
55
Studierea etimologică a „resturilor” de limbă daco-getică permite stabilirea principalelor
legi fonetice caracteristice acestui idiom indo-european, îndeaproape înrudit cu traca, dar
deosebit în multe privinţe de ea. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în urma cercetării întregului
material onomastic transmis direct de la populaţia autohtonă.
Aşadar, cercetarea fondului prelatin din limba română, indiferent dacă este vorba de
fonetică, vocabular, gramatică ori formarea cuvintelor, constituie încă una dintre chestiunile cele
mai controversate ale lingvisticii. Studiilor anterioare li s-au adăugat, în ultimii ani, mereu altele
noi, fără însă ca problema să fi fost soluţionată în mod satisfăcător. Desigur, pentru secolul trecut
contribuţiile cele mai însemnate, dar şi cele mai discutabile, referitoare la resturile de limbă
dacică din vorbirea românilor, inclusiv unele efecte declanşate de factorul etnologic în sistemul
graiului nostru cotidian, aparţin lui Hasdeu care „este fără îndoială personalitatea ştiinţifică
românească cea mai de seamă a sec. al XIX-lea”, cu operele sale lingvistice fundamentale
Cuvente den bătrâni şi Etymologicum Magnum Romaniae.
Una dintre problemele de mare importanţă care a constituit o preocupare permanentă a lui
Hasdeu o reprezintă problema participării elementului autohton la formarea limbii şi poporului
român. Deşi nu a avut precursori (etimologiile propuse de Dimitrie Cantemir sunt, toate, greşite,
în sensul că nici unul dintre termenii consideraţi de el, cu excepţia doinei, nu are origine dacică:
de exemplu, cărare, grăiesc, heleşteu, nimeresc, pădure, privesc, stejar sunt de altă
provenienţă), iar Tabelele comparative ale lui Ion Budai-Deleanu, în care erau semnalate cuvinte
comune cu albaneza, au rămas în manuscris (după Pârvulescu, stejar ar fi totuşi de provenienţă
autohtonă). Hasdeu a adus aici contribuţii extrem de însemnate, cele mai multe valabile şi astăzi,
studiind, mai întâi, latura teoretică, iar apoi şi pe cea concretă a acestei controversate probleme.
El porneşte de la ideea că orice limbă (deci şi limba română) este alcătuită din strat şi substrat.
Teoria substratului este legată în mod firesc la Hasdeu de efectele bilingvismului între două
popoare diferite (aşa-zisul „amestec primar”), care se deosebesc esenţial de împrumuturile ce se
produc în mod curent în urma relaţiilor de tot felul stabilite între popoare („amestec secundar”,
cum îi spune B.-P. Hasdeu). Aşadar, „amestecul secundar” declanşează doar împrumuturi izolate
de la o limbă la alta, fenomen frecvent în toate timpurile, dar nu şi obligatoriu; în urma
„amestecului primar” (adică a acţiunii substratului etnolingvistic) se împrumută şi forma internă
a limbii străine. Hasdeu a arătat că numai amestecul primar are importanţă genealogică.
Proporţia amestecului depinde de gradul de înrudire a celor două limbi, precum şi de gradul de
cultură şi puterea tradiţiei, manifeste în fiecare dintre ele.
Este evident că studierea elementului autohton din limba română nu se poate face în afara
comparaţiei cu alte limbi indo-europene. Ştim bine că tradiţiile romanisticii şi mai cu seamă ale
56
cercetării limbii române prin raportare la limba de origine, latina, erau vechi la noi; gramatica
comparată a limbilor indo-europene era, în schimb, un lucru cu totul nou la români. Hasdeu şi-a
dat seama într-o măsură în care aproape nimeni după aceea nu a mai făcut-o, că istoria limbii
noastre nu poate fi studiată cu succes decât plasând-o într-un cadru mai larg indo-european.
Pe de altă parte, limba noastră prezintă o importanţă deosebită pentru gramatica comparată
a limbilor indo-europene. De exemplu, prin comparaţia românei cu albaneza sau cu alte limbi
indo-europene pot fi reconstruite elemente din limba dispărută a tracilor, dându-se astfel
posibilitatea lărgirii sferei comparaţiei pe plan indo-european. Paralel, Hasdeu arată că
reconstrucţia trebuie să fie nu numai fonetică, cum admiteau aproape toţi lingviştii timpului său,
ci şi lexicală şi semantică. În legătură cu problema valorii reconstrucţiei stărilor de limbă arhaice
învăţatul român a emis poate cea mai cuprinzătoare şi mai justă concepţie din câte s-au formulat
în istoria lingvisticii. Situându-se pe o poziţie dialectică, el releva că reconstrucţia nu este nici
ipotetică, dar nici exactă, ci aproximativă, apropiindu-se, ca orice cunoştinţă umană, cu atât mai
mult de adevăr, cu cât ia în considerare un număr mai mare de fenomene. Reconstituind fapte din
limba populaţiei autohtone din Dacia, B.-P. Hasdeu a arătat că elementul prelatin din română
este asemănător, dar şi deosebit de cel trac propriu-zis de la sudul Dunării. Într-adevăr, există
numeroase argumente din domeniul foneticii, toponimiei etc. care vin în sprijinul acestei
concepţii. Deosebirile frapante, observabile între daco-getică (daco-moesiană) şi tracă,
îndreptăţesc afirmaţia că ele erau limbi diferite, înrudite însă la nivel indo-european (în sensul că
toate provin dintr-o sursă comună).
Înainte de Hasdeu pe seama influenţelor anteromane din limba noastră erau puse
următoarele elemente (pentru unele dintre ele vezi şi [154]):
1) în fonetică: trecerea lui a neaccentuat la ă, a lui o la u; ea accentuat la e; transformarea
lui s în ş în anumite condiţii; rotacismul (trecerea lui l intervocalic la r); transformarea lui qu în
p; a lui ct în pt ş.a.;
2) în gramatică: confuzia genitivului cu dativul, numeralul sută şi formarea cardinalelor
de la unsprezece la nouăsprezece cu prepoziţia spre; formarea viitorului cu a voi, articolul
postpus, repetarea pronumelui în acuzativ, folosirea conjunctivului în locul infinitivului etc.;
„cadă”, şopârlă, urdă, vatră, zimbru, zârnă „Solanum nigrum” şi altele, pentru care există un
corespondent în limba traco-daco-geţilor, în alte limbi preromane din sud-estul Europei, în
albaneză, armeană, balto-slavă, indo-iraniană, celtică etc., sunt de certă origine autohtonă.
Importanţa contribuţiilor lui B.-P. Hasdeu în acest domeniu este de netăgăduit. După unii
specialişti, lingvistica noastră n-a făcut de la Hasdeu încoace prea mari progrese în această
direcţie, dar problema influenţei substratului dacic în limba şi în istoria noastră, ridicată în mod
ştiinţific mai întâi de Hasdeu, nu poate fi contestată de nimeni.
6 În numeroasele sale cercetări lingvistice consacrate substratului limbii române, Hasdeu a relevat, de pildă, caracterul aproape exclusiv autohton şi latin al păstoritului.
58
Nu toate rezultatele cercetărilor lui Hasdeu asupra elementului autohton sunt acceptate
astăzi, dar nici unul dintre savanţii care l-au urmat nu au adus o contribuţie pozitivă mai mare
decât el la cunoaşterea acestui domeniu.
Ca metodă de lucru, Hasdeu folosea comparaţia cu albaneza (asupra căreia era bine
informat), nu ca să explice un împrumut reciproc, ci ca să reconstruiască prototipurile în traco-
dacă. „Absenţa corespondentelor albaneze nu-l împiedica să considere unele cuvinte ca
provenind din substrat. Raportările la armeană, la limbile celtice, iraniene, baltice, slave etc. sunt
foarte frecvente în studiile lui Hasdeu asupra urmelor autohtone din română” (Gr. Brâncuş,
Introducere la Etymologicum Magnum Romaniae al lui B.-P. Hasdeu).
Într-adevăr, confruntând repertoriul elementelor lexicale din tezaurul nostru cotidian
(minus numele proprii de locuri şi de oameni, care au un statut ceva mai special), puse de
Hasdeu pe seama substratului, cu listele cuprinse în cercetări mai noi sau chiar recente,
constatăm că, adeseori, prezumţiile, ca şi demonstraţiile lui se dovedesc a fi fost juste. Astfel,
mulţi dintre termenii consideraţi de B.-P. Hasdeu a fi de origine autohtonă se regăsesc în
cercetări apărute în zilele noastre.
S-a vorbit mult – poate, chiar prea mult – despre exagerările lui Hasdeu în studiile sale
privitoare la participarea elementelor autohtone în procesul de formare a limbii române, ca şi
despre încercările lui de reconstituire a idiomului dacic, dar cei care au făcut-o au pomenit mai
puţin despre rolul fanteziei şi al intuiţiei în dezvoltarea ştiinţei de către erudiţi de talia celui pe
care-l avem în vedere aici, ignorându-se, în acelaşi timp, faptul că asemenea exagerări sau erori
se întâlnesc, în egală măsură, la toţi sau aproape toţi cei care au abordat spinoasa problemă a
substratului limbii noastre în sec. al XX-lea. Am spus – şi ţinem să repetăm – că, de cele mai
multe ori, în stabilirea resturilor de limbă transmise de la populaţia autohtonă B.-P. Hasdeu a
formulat teze verosimile, sprijinite cu convingătoare argumente lingvistice şi cultural-istorice, în
principiu valabile (sau măcar plauzibile) şi astăzi.
În cercetarea cuvintelor autohtone (trace, dace), Hasdeu a acordat cea mai mare importanţă
gloselor al căror sens este cunoscut putânduu-se stabili astfel cu mai multă certitudine
etimologia. Marele cărturar considera numele proprii un izvor mai puţin sigur şi, când încerca să
le determine provenienţa, căuta totdeauna să descopere un element care să indice semnificaţia
numelui propriu respectiv în vorbirea comună7.
7 Există deci, după Hasdeu, o deosebire radicală între istoria cuvintelor comune şi cea a numelor proprii, cu toate că şi acestea din urmă fac parte din tezaurul lexical specific fiecărei limbi.
59
Ca neogramatic, Hasdeu vedea în structura fonetică o trăsătură extrem de importantă a
limbilor. De altfel, el considera că temelia lingvisticii comparate este fonologia (prin care
învăţatul înţelegea, de fapt, fonetica). Tot aşa concepea lucrurile şi Al. Philippide.
În fonetică, B.-P. Hasdeu atribuie substratului următoarele fenomene: trecerea lui a
neaccentuat la ă, diftongarea lui e şi o accentuaţi, palatalizarea labialelor p, b, f, v şi m sub
influenţa lui i, rotacismul (n>r), existenţa lui r (forte) în macedoromână şi unele graiuri
dacoromane, iar în gramatică: postpunerea articolului hotărât, viitorul cu a voi, formarea
numeralelor de la 11 la 19 cu supra, confuzia genitivului cu dativul, pronumele personal şi
nehotărât o, a din componenţa pronumelor demonstrative şi a unor adverbe (acesta, acolea),
sufixele -ac, -andru, -man, -ez, -oa(n)e, -(o)ma (în cuvinte ca avaloma, avidoma şi hojma).
Aceste presupuneri ale lui Hasdeu cu privire la influenţa substratului (mai ales în
gramatică şi fonetică, dar şi în materie de vocabular) nu au fost încă supuse unei analize mai
profunde de către de cercetătorii contemporani. Teoretic, nu se poate, desigur, ca limba dacilor
să nu fi influenţat morfologia şi sintaxa latinei din această parte a Imperiului Roman. Dacă însă
în cazul lexicului şi al foneticii lucrurile sunt mai uşor demonstrabile, în morfologie şi sintaxă
dovada o putem face mult mai greu, în primul rând deoarece resturile de limbă dacă nu conţin
texte din care să avem cum stabili sau deduce sistemul morfologic şi, îndeosebi, pe cel sintactic.
Avem – ce-i drept – o cale indirectă; mai puţin sigură, anume comparaţia cu albaneza şi cu alte
limbi indo-europene mai apropiate de idiomul dacilor.
Căutând să stabilească principalele fenomene fonetice ale limbii trace (în raport cu indo-
europeana primitivă şi cu alte limbi dezvoltate din ea), Hasdeu vorbeşte de trecerea lui a la o; de
prefacerea lui dh în d; de originea lui z (gh); de corespondenţa dintre tracul gh şi sanscritul sv- la
iniţială; de asemenea, se preocupă de sufixele tracice -iscus şi -ensis.
Studiind problema substratului limbii noastre pe baza izvoarelor istorice şi a materialului
lingvistic, B.-P. Hasdeu dovedeşte continuitatea românilor în Dacia.
În altă ordine de idei, despre superstrat vom vorbi atunci când un popor pătruns mai târziu
într-o ţară (de cele mai multe ori cuceritor şi, astfel, mai puternic sub raport militar) adoptă,
treptat, limba poporului băştinaş (care, de regulă, prezintă superioritate culturală), conferind în
acelaşi timp acestei limbi anumite tendinţe noi.
După O. Densusianu, superstratul slav (influenţele sud-slave, mai ales cele vechi bulgare)
ar fi contribuit la apariţia definitivă a românei ca entitate, după părerea altora însă, influenţa dată
ar fi doar un caz de adstrat.
S-a discutat şi despre anumite caracteristici şi specificităţi ale superstratului în raport cu
substratul, în sensul că: 1. superstratul afectează doar parţial un sistem fonetic, pe când substratul
60
poate provoca schimbarea intregului sistem fonetic; 2. spre deosebire de substrat, se pare că
superstratul nu afectează structura gramaticală (în special morfologia) sau produce o influenţa
mult mai redusă decât primul; 3. substratul lasă urme în straturile centrale, de „profunzime” ale
vocabularului, superstratul se infiltrează în straturile de „suprafaţă”, ce se referă la terminologii
social-politice, administrative, militare etc.
Adstratul reprezintă, de cele mai multe ori, influenţele suferite de o limbă oarecare după
constituirea ei ca idiom distinct. Este interesant de observat ca atâta timp cât adstratul – care nu
participă nici într-un fel, ca substratul şi superstratul, la „formarea” unei limbi înglobează toate
celelalte forme ale contactelor dintre limbi (inclusiv de la distanţă). Tocmai de aceea în câmpul
lui pot fi uşor sesizate interferenţele generate de bilingvism, deci procesele propriu-zise, în
schimb substratul şi superstratul, fenomene de interferenţă într-o anumită perioadă, apar astăzi ca
rezultate.
2.2. Bilingvismul şi diglosia ca rezutat al contactului dintre limbi
2.2.1. Bilingvismul
Bibliografia internaţională consacrată problemelor bilingvismului şi plurilingvismului este
bogată şi reuneşte cercetări elaborate, de regulă, izolat, din mai multe perspective distincte: cea
strict lingvistică, în care accentul cade, aproape exclusiv, pe descrierea structurii limbilor aflate
în contact (neglijându-se raporturile dintre acestea) [184], cea psihologică şi apoi
psiholingvistică [166], cea sociologică şi sociolingvistică [187] etc.
Înscrierea problemelor de bilingvism în curentul (puternic astăzi) al reflecţiilor şi
preocupărilor care privesc raporturile complexe dintre limbaj şi societate a revigorat discuţiile
consacrate fenomenului menţionat. S-a subliniat astfel că bilingvismul poate fi abordat dintr-o
multitudine de puncte de vedere, care depăşesc perspectiva strict descriptivă, adăugând una
evaluativă (prin ierarhizarea sociofuncţională a limbilor aflate în contact) şi chiar una
prospectivă (rezultat al unei viziuni dinamice asupra sistemelor lingvistice ce se găsesc „în
competiţie” [254].
Sociolingvistica nord-americană a distins bilingvismul de diglosie. După U. Weinreich
(1953), bilingvismul este practica utilizării alternative a două limbi, iar persoanele implicate sunt
numite bilingve.
Cazurile de abatere de la normele unei limbi sau ale celeilalte care apar în vorbirea
bilingvilor ca rezultat al contactului dintre limbi vor fi numite interferenţe. Weinreich scria în
acest sens: „Ceea ce stimulează interesul lingvistului sunt chiar aceste fenomene de vorbire,
61
precum şi influenţa lor asupra normelor fiecăruia dintre cele două limbi supuse contactului”
[81, p. 40].
În opinia aceluiaşi autor, interferenţele implică restructurarea tiparelor care rezultă din
introducerea unor elemente străine în sistemul limbii cu o structură complexă. Astfel, Hans Vogt
afirma la cel de-al VI-lea Congres al Lingviştilor (Paris, 1949): „orice îmbogăţire sau sărăcire a
unui sistem implică, în mod necesar, reorganizarea tuturor vechilor opoziţii distinctive din
sistem. Admiterea faptului că un element dat este pur şi simplu adăugat sistemului care îl
primeşte, fără nicio consecinţă pentru acest sistem, ar distruge însuşi conceptul de sistem”
[81, p. 40-41]. Fenomenul de interferenţă poate afecta toate compartimentele limbii: lexicul, în
primul rând, dar şi nivelele fonologic şi gramatical. H. Kloss sublinia, totodată, că interferenţa
sistemelor lingvistice aflate în contact depinde într-o măsură considerabilă de distanţa lingvistică
dintre idiomurile respective.
Din punct de vedere antropologic, nota U. Weinreich, interferenţa lingvistică este
considerată „ca o faţetă a difuzării culturale şi a aculturaţiei” [206, p. 4].
Bilingvismul poate fi abordat ca fenomen individual şi/sau colectiv. În acest din urmă caz,
bilingvismul poate fi parţial sau total, manifestându-se fie la nivelul unui grup de vorbitori, fie la
cel al întregii comunităţi lingvistice.
Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau unul curent
(oficializat) în cadrul comunităţii lingvistice sau al grupului respectiv. Existenţa bilingvismului
curent, oficializat, nu presupune însă, în mod automat, ca toţi locutorii aparţinând grupului sau
comunităţii respective să fie bilingvi.
În funcţie de originea sa, bilingvismul a fost împărţit în trei categorii: natural (rezultat al
căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte populaţii – în localităţi plurilingve şi/sau în apropierea
graniţelor ce despart două arii lingvistice distincte), voluntar (dobândit) din dorinţa locutorilor,
în general, fără să existe condiţiile expuse mai sus), decretat – impus la nivelul comunităţii
lingvistice (de regulă, împotriva voinţei membrilor acesteia) [196].
În funcţie de gradul de cunoaştere şi de utilizare a sistemelor lingvistice respective de către
locutori, bilingvismul poate fi activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi folosite efectiv) sau
pasiv (unul dintre idiomuri este numai înţeles, fără să le utilizat activ).
Bilingvismul mai poate fi: a) de tip cult (dacă locutorii cunosc cel puţin la nivel pasiv
variantele literare ale celor doua limbi aflate în contact fie în comunitate, fie „la distanţă”; b)
popular (dacă idiomurile înţelese şi/sau utilizate activ sunt, respectiv variante neliterare ale celor
două limbi); în acest caz, se vorbeşte frecvent despre bidialectalism [84].
62
După părerea unor cercetători, bidialectalismul se subordonează bilingvismului popular,
atunci când variantele dialectale aflate în contact aparţin unor limbi diferite (bidialectalism
extern). În cazul în care locutorul foloseşte alternativ două dialecte (subdialecte sau graiuri) care
aparţin aceleiaşi limbi, bidialectalismul este însă intern şi se subordonează unilingvismului.
Conform altor opinii, bilingv este orice locutor care utilizează alternativ două sisteme
lingvistice deosebite, chiar dacă acestea reprezintă variante ale aceleiaşi limbi [190]. În acest caz,
bidialectalismul se subordonează bilingvismului, respectiv, aşa-numitului bilingvism intern (în
terminologia folosită de I. Iordan). Dacă admitem această părere, trebuie sa includem în sfera
bilingvismului şi utilizarea alternativă a unei variante teritoriale (sau sociale), pe de o parte, şi a
variantei literare a aceleiaşi limbi, pe de altă parte. Aşa cum au făcut-o, spre exemplu, Bally,
Capidan, Iordan ş.a. (Capidan Th. [27, p. 56]; Iordan I. [84, p. 132]). Pentru această situaţie de
„bi-idiomatisim”, sociolingvistica preferă însă termenul de diglosie.
Dacă abordăm fenomenul dintr-o perspectivă evaluativă sociologică a idiomurilor utilizate
în cadrul bilingvismului, observăm că foarte rar acestea deţin, în comunitatea lingvistică dată, un
statut sociocultural şi politic identic. H. Kloss propune următoarea ierarhizare a idiomurilor
dintr-o societate, luând drept criteriu statutul legal al acestora: idiomuri oficiale/neoficiale,
acceptate/neoficiale, proscrise. Corelând apoi prestigiul sistemelor sociocomunicative cu
aspiraţiile (intenţiile) bilingvilor care le-au adoptat, autorul relevă existenţa unui bilingvism de
promovare şi a unuia de concesie. Cu privire la funcţiile sociocomunicative ale idiomurilor
neoficiale a fost subliniată restrângerea sferei de utilizare a acestora la domenii informale de
tipul: viaţa de familie, relaţiile cu prietenii de aceeaşi etnie etc.
O analiză psihologică a bilingvismului sau plurilingvismului scoate în prim-plan două
aspecte: în primul rând, geneza stării individuale de bilingvism sau plurilingvism. Vorbim astfel
de bilingv precoce, diglot sau bilingv tardiv, de bilingvism echilibrat, de bilingvism compus
bazat pe un bilingvism permeabil (când individul nu dispune decât de un singur sistem
conceptual de semnificate, fapt care provoacă o mare posibilitate de interferenţe dintre cele două
sisteme lingvistice), de bilingvism coordonat sau etanş (când individul sau „locusul” contactului
dispune de două sisteme de semnificate, fapt ce uşurează funcţionarea separată a celor două
sisteme lingvistice în contact).
În al doilea rând, este vorba de importanţa reciprocă a limbilor în comportamentele
sociolingvistice. Importanţa calitativă (prestigiu cultural, istoric etc.), şi cantitativă (estimare a
cunoaşterii fiecărei limbi). Se vorbeşte în acest sens de bilingvism receptor sau bilingvism pasiv,
de bilingvism non-receptor, de bilingvism scris, de bilingvism tehnic.
63
2.2.2. Diglosia
Diglosia, distinctă de bilingvism, se referă la repartiţia folosirii fiecărei limbi în funcţie de
împrejurări şi de teme specifice. Termenul de diglosie se datorează elenistului francez Jean
Psichari.
Redefinit în 1959 de Charles Ferguson, termenul de diglosie este asociat adesea cu ideea
de folosire preponderentă a uneia dintre cele două limbi şi de diferenţă de prestigiu în favoarea
uneia dintre ele, sau aspectului scris în situaţiile în care limba vorbită curent este orală. Autorul
defineşte diglosia pornind de la o analiză profundă a societăţilor greacă, arabă şi haitiană, pe care
le cunoştea bine. Dihotomia fergusoniană clasică este aceea dintre basilect (limbă inferioară) şi
acrolect (limbă superioară).
După Ch. Ferguson [184, p. 336] situaţia de diglosie reprezintă: „a relatively stable
Ianguage situation în which, în addition to the primary dialects of the language <...>, there is a
very divergent, highly codified (often grammatically more complex) superposed variety, the
vehicle of a large and respected body of written literature, <...>, which is learned largely by
formal education and is used for most written and formal spoken purposes but is not used by any
sector of the community for ordinary conversation” [184, p. 336]. Aşadar, în opinia lui Ch.
Ferguson, fenomenul de diglosie constă în funcţionarea alternativ-complementară a două tipuri
de varietăţi lingvistice, care au un statul sociocultural diferit în comunitatea lingvistică naţională.
Atât din definiţia propriu-zisă, cât şi din discuţia care o precedă şi o urmează, ar rezulta că
diglosia poate avea loc doar în cadrul aceleiaşi limbi.
Pornind de la câteva elemente esenţiale din definiţia lui Ch. Ferguson, mulţi
(socio)lingvişti au extins totuşi sfera de cuprindere a acestei noţiuni şi asupra situaţiilor în care
idiomurile în contact sunt înrudite sau chiar complet diferite (de exemplu, Fishman) [186]. Din
acest moment, termenul bilingvism a început să fie folosit în tandem cu acela de diglosie.
Sinonimia etimologică a celor doi termeni şi incapacitatea celui de-al doilea de a indica prin
structura sa inegalitatea de statut sociocultural al sistemelor sociocomunicative utilizate
alternativ au generat însă numeroase confuzii şi ambiguităţi (care depăşesc nivelul strict
terminologic). Sociolingviştii înşişi deşi recunosc că problemele diglosiei intră sub incidenţa
propriei discipline, recurgând, nu rareori, cu prudenţă la termenul menţionat.
Dat fiind că discuţia care urmează în subcapitolul următor nu va putea fi just înţeleasă fără
o precizare prealabilă a accepţiei în care vor fi folosiţi termenii de bilingvism şi diglosie şi fără o
circumscriere exactă a noţiunilor acoperite de aceştia, prezentăm mai jos poziţia teoretică pe care
ne situăm şi din perspectiva căreia ne vom referi la realitatea lingvistică din Republica Moldova.
64
Folosim termenul bilingvism pentru a desemna o stare de fapt în care aceiaşi locutori
utilizează alternativ, în cadrul comunităţii lingvistice, din necesităţi efective de comunicare,
două limbi diferite (sau, mai exact, variante lingvistice ale acestora. Din perspectiva
bilingvismului, comutarea de la un cod la altul („code- switching”) nu are întotdeauna, în mod
necesar, o semnificaţie social-contextuală. Multe dintre schimbările de cod (de la o limbă la alta)
pot fi considerate astfel ca funcţionând în variaţie liberă. Sub incidenţa bilingvismului intră
aşadar şi comutările care ţin de raţiuni psihologice şi/sau personale: dorinţa locutorului de a spori
expresivitatea enunţului (comutări metaforice), stări emoţionale deosebite, intenţia de a
reproduce exact cuvintele cuiva etc. Nu vom considera bilingvi pe vorbitorii care îşi însuşesc
prin educaţie formală o limbă străina (din categoria celor numite „vehiculare internaţionale” sau
„de cultură” – engleza, franceză, germană, spaniolă, rusă etc.) şi care, în comunitatea lingvistică
în care trăiesc, o utilizează în situaţii artificiale de comunicare, nu din necesităţi practice efective.
Nu vom utiliza termenul bilingvism nici pentru a desemna bi(i?)diomatismul care se
manifestă în cadrul aceleiaşi limbi (bidialectalism, bisociolectalism etc.).
Folosim termenul diglosie pentru a desemna utilizarea alternativă şi complementară, în
funcţie de domeniul şi contextul de comunicare, a două tipuri de variante lingvistice (standard
/nonstandard): (a) ale aceleiaşi limbi; (b) aparţinând la două limbi diferite.
Kloss evaluează diglosia ca fiind de două tipuri: (a) internă, (b) externă, termeni sugeraţi
de către autor în anul 1966.
Diglosia internă se manifestă în cazul în care limbile folosite cu statut inegal apar în
aceleaşi familii de limbi sau sunt înrudite genetic. Cel de-al doilea termen se referă la limbi
complet diferite. Diglosia internă sau intralingvistică se bazează pe inegalitatea de statut
sociocultural al variantelor (standard/nonstandard) ale aceleiaşi limbi. Diglosia de acest tip nu
este însoţită de bilingvism.
Diglosia externă sau interlingvistică se bazează pe variantele a două limbi diferite.
Diglosia de acest tip (indiferent de nivelul la care este circumscrisă, respectiv: al comunităţii
naţionale, al grupului de vorbitori, al locutorului individual) presupune, în mod obligatoriu,
existenţa bilingvismului.
Din perspectiva diglosiei, comutările de la un tip de cod la altul nu se petrec în variaţie
liberă, ci se datorează modificărilor social-contextuale (privind, de exemplu, sfera şi domeniul
comunicării, locul, momentul, relaţiile dintre interlocutori etc.). Funcţionarea complementară
(întotdeauna în acelaşi mod) a idiomurilor cu statut sociocultural diferit este obligatorie şi reglată
de norma sociolingvistică a comunităţii.
65
Pe baza celor expuse mai sus, considerăm aşadar că există comunităţi în care diglosia nu
este însoţită de bilingvism (este cazul societăţilor moderne unilingve). Există, de asemenea,
comunităţi (cele multinaţionale actuale) în care bilingvismul (plurilingvismul) este însoţit de
diglosie. (Mai trebuie menţionat că înainte de constituirea unei variante literare proprii orice
societate unilingvă este lipsită de diglosie).Privite dinamic, în diacronie, realităţile desemnate
prin termenii bilingvism şi diglosie nu au decât o stabilitate relativă în cadrul comunităţii
lingvistice. Astfel, de exemplu, unilingvii aloglotici (şi eventual diglosici în limba primară)
învaţă şi adoptă, din motive extralingvistice, limba oficială a comunităţii, devenind bilingvi şi,
treptat, diglosici. Este vorba de data aceasta despre o diglosie interlingvistică, dublată de una
internă în limba secundară. Cu timpul, idiomul primar şi diglosia externă sunt abandonate,
locutorii redevenind unilingvi şi diglosici, dar în limba secundară, oficială în stat. Aşadar, este
evident însă că schimbările de această natură se produc pe parcursul mai multor generaţii, fiind
grăbite sau încetinite de factori extralingvistici specifici.
2.3. Concluzii la capitolul 2
Problematica contactului lingvistic este fundamentală pentru teoria lingvistică, pentru
multitudinea de domenii, aspecte şi implicaţii ale diacroniei şi sincroniei limbilor, pentru
înţelegerea schimbărilor lingvistice, a dialectizării a „satelizării” prin „hegemonia” şi
„minoraţia” sistemelor lingvistice, a creării acelor limbi mixte şi interlecte, a glotopoliticii care
aplanează sau stârnesc tensiuni interlingvistice, a creolizării sau decreolizării limbilor.
Contactul lingvistic se află la baza fenomenului de limbi „ameninţate” şi de „eutanasie
lingvistică”. În acelaşi timp, contactul lingvistic explică împrumutul lingvistic, calcul,
interferenţele şi transferul, descrie fenomene esenţiale din didactica limbilor sau din teoria
traducerii. Contactul lingvistic implică contactul sociocultural, însă şi un contact psihologic,
etnologic, istoric şi geografic.
În circumscrierea contactului lingvistic, noţiunile de bilingvism, plurilingvism şi diglosie
ni se par a fi esenţiale. Din momentul în care ne propunem să examinăm „comportamentul”
limbilor în contact, ne confruntăm inevitabil cu probleme de ordin conceptual şi terminologic,
referitoare, în mod special, la confuzia termenilor de bilingvism şi diglosie. Considerate ca fiind
sinonime, din punct de vedere etimologic, aceste noţiuni au început să fie treptat disociate, dar
fără să se ajungă la o părere unanimă a specialiştilor. De aceea subiectul rămâne în continuare
deschis interpretărilor, fiind sursa mai multor controverse. Pentru a descrie şi a disocia cât mai
clar aceste două concepte am pornit de la modelul individual-social.
66
În această ordine de idei, bilingvismul ţine de comportamentul individului care apelează
alternativ, din necesităţi de comunicare, la cele două idiomuri cunoscute. Diglosia va desemna,
în cazul nostru, situaţiile în care idiomurile aflate în contact sunt întotdeauna de nivel distinct
(unul având statut sociocultural ridicat: varianta literară; celălalt – prestigiu scăzut: o variantă
neliterară) şi apaţin fie unei singure limbi, fie, respectiv, unor limbi diferite. În primul caz,
diglosia este internă sau intralingvistică, în cel de-al doilea caz este externă sau interlingvistică.
Aşadar, în lucrarea noastră subscriem la definiţia lui W. Weinreich, conform căreia
bilingvismul este practica folosirii alternative a două limbi, iar persoanele implicate în această
practică sunt numite bilingve.
O analiză psihologică a bi- sau plurilingvismului scoate în evidenţă două aspecte
primordiale: în primul rând, geneza stării individuale de bi- sau plurilingvism. Se vorbeşte astfel
de bilingv precoce, diglot sau bilingv tardiv, de bilingvism echilibrat, de bilingvism compus
bazat pe un bilingvism permeabil (când individul nu dispune decât de un singur sistem
conceptual de semnificate, fapt ce permite posibilitatea producerii a numeroase interferenţe
dintre cele două sisteme lingvistice) de bilingvism, de bilingvism coordonat (când individul
dispune de două sisteme de semnificate, fenomen ce facilitează funcţionarea separată a celor
două sisteme lingvistice în contact). În al doilea rând, este vorba de importanţa reciprocă a
limbilor aflate în contact, de importanţa calitativă (prestigiu cultural, istoric) şi cantitativă
(estimare a cunoaşterii fiecărei limbi).
Diglosia ca fenomen social, distinct de bilingvism, se referă la repartiţia folosirii fiecărei
limbi în funcţie de împrejurări şi de teme specifice.
Privite dinamic, în diacronie, realităţile desemnate prin termenii de bilingvism şi diglosie
nu au decât o stabilitate relativă în cadrul comunităţii lingvistice.
67
3. FENOMENE DE DIGLOSIE ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE
3.1. Perioada latino-dacică
Scurt cadru istoric
Prezenţa în număr mare a populaţiilor provinciale romanizate în zona balcano-dunăreană şi
carpatică, din care s-a format poporul român şi limba sa romanică, este rezultatul unui proces
social istoric foarte îndelungat şi de mare importanţă. Acest proces constă în romanizarea
populaţiilor de pe acest teritoriu.
Deoarece graiurile traco-getice nu au avut varianta scrisă şi nu li se cunoaşte răspândirea
exactă în spaţiu şi în timp, vitalitatea şi durabilitatea, nu se cunoaşte felul şi data la care ele au
început să cedeze terenul, era de aşteptat să fie uitate după o perioadă firească şi necesară de
bilingvism (traco-latin) în teritoriile etnolingvistice respective. În această privinţă se pot face
numai presupuneri. În schimb, un alt material de limbă: numele proprii (în texte literare şi în
inscripţii) pot fi urmărite şi identificate destul de precis atât în etapele de înflorire şi răspândire
maximă, cât şi în faza de scădere şi dispariţie, în legătură cu fenomenul romanizării populaţiilor
care le purtau şi a localităţilor şi teritoriilor provinciale iliro-trace.
Limba populaţiilor ilire şi a celor traco-getice s-a păstrat vie (foarte puţin modificată de
influenţe externe), cu funcţia de comunicare între indivizi până la expansiunea şi cucerirea
romană, care a avut loc în etape, începând cu Dalmaţia, Pannonia, Macedonia, Tracia, Moesia şi
terminând cu Dacia. Acest fenomen a produs o nouă situaţie: modificarea cadrului şi a condiţiilor
de trai ale populaţiei indigene, influenţa distructivă asupra idiomului etc. Gradul de romanizare a
populaţiilor balcanice poate fi stabilit în funcţie de apropierea faţă de Italia, de intensitatea
ocupaţiei romane. Rezultatul esenţial în urma acestui proces social istoric este dispariţia limbii, a
idiomurilor specifice indigene şi înlocuirea acestora cu latina populară.
Este unanim recunoscută însemnătatea deosebită a procesului social-istoric, în primul rând
de natură lingvistică şi culturală, mai puţin propriu-zis etnică, al romanizării populaţiilor
provinciale în Imperiul Roman, din care au rezultat „popoarele neolatine (romanice)”. Există o
bibliografie foarte bogată în multe limbi europene, dedicată romanizării, sub aspect istorico-
arheologic şi filologico-lingvistic. Vom menţiona doar o parte dintre acestea, care ni se par a fi
mai importante pentru studiul nostru: Pârvan V. Începuturile vieţii romane la gurile Dunării.
Bucureşti, 1923 [127]; 1959; Mihăescu H. Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului
Roman. Bucureşti, 1960 [97] etc.
68
Îndelungatul şi complexul proces al romanizării populaţiilor provinciale, a acelor
numeroase şi variate „nationes” ale imperiului, a fost determinat şi favorizat de mai mulţi factori
pe care îi vom enumera în continuare:
– armata de ocupaţie, recrutarea populaţiilor provinciale în formaţiile romane (auxilia,
legiuni, flotă, gardă etc.) şi serviciul militar îndelungat (25 de ani sau chiar mai mult), cu toate
obligaţiile şi privilegiile pe care le implica;
– organizarea administrativă, aparatul de guvernământ, control şi exploatare economico-
fiscală a provinciilor;
– elementele italice, funcţionari, negustori, patroni, proprietari şi o bună parte din militarii
legiunilor etc.;
– elementele de colonizare şi imigranţii din alte provincii, atestaţi în inscripţii (majoritatea
din ei fiind uşor de recunoscut după antroponime, indicaţia obârşiei etnice, teritoriale, culte
religioase etc.); organizarea vieţii urbane şi a municipalităţilor, a canabaelor şi localităţilor unde
s-au stabilit militarii şi veteranii cu familiile lor;
– religia romană şi cultele provinciale, chiar cele exotice zise „orientale” (semite, asianice,
iraniene, egiptene etc.), vehiculate de provincialii romanizaţi. Este important de menţionat aici că
creştinismul pătrunde în Dacia sub formă latină; generalizarea cultului creştin în provinciile
dunărene nu se produce decât în secolul al IV-lea e.n.; până la această dată creştinismul se
infiltrase în Dacia prin colonişti orientali;
– circulaţia intensă a oamenilor, produselor, ideilor, formelor de viaţă romane;
– toate în limba oficială a imperiului: latina.
După cucerire, Dacia a fost colonizată cu colonişti aduşi din provinciile romane
occidentale, mai ales din Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Austria de astăzi, o mare parte a venit din
Asia Mică (sec. al II-lea şi al III-lea e.n.). Toţi aceşti colonişti, de origini diferite, vorbeau limba
latină şi o întrebuinţau ca limbă a raporturilor zilnice. Cunoaşterea limbii latine era necesară nu
numai în raporturile cu administraţia romană, dar şi ca mijloc de comunicare între oamenii veniţi
din alte regiuni ale Imperiului Roman. Astfel utilizarea limbii latine apare ca o necesitate şi
răspândirea ei printre daci se explică prin nevoia de a avea un instrument de comunicare între
oameni ce vorbesc limbi diferite. Procesul de romanizare a fost amplificat şi prin „Constitutio
Antoniniana”, decretată de împăratul Caracalla, în anul 212 e.n.
Drept urmare, locuitorii Daciei deveneau romani în masă. Aceasta nu înseamnă că limbile
locale au dispărut în favoarea limbii cuceritorilor, ci doar că populaţia cucerită a învăţat latina şi
o întrebuinţa în comunicarea cu administraţia şi cu coloniştii veniţi din alte regiuni, limba locală
ramânând să fie folosită în continuare în interiorul familiei, ca un grai specializat.
69
S-a relevat şi se admite că latina învăţată de nişte oameni în majoritate foarte simpli şi
săraci, analfabeţi şi fără tradiţiile unei puternice culturi proprii sau de împrumut, era o limbă de
acelaşi nivel, modestă, simplificată, cu erori gramaticale, „barbarisme”, faţă de latina literară,
clasică, „puristă”; această situaţie faptică este ilustrată şi dovedită de inscripţiile făcute sau
„comandate” de către „romanii” provinciali fiind vizibilă în conţinutul romanic al limbilor
neolatine derivate din latina „vulgară”. Restrânse mereu spre interiorul provinciilor balcanice şi
în Carpaţi, prin zonele de munte, unde circulaţia era mai puţin intensă, manifestările
romanismului ceva mai puţin accesibile, idiomurile indigene nu puteau să reziste multă vreme
puternicei concurenţe a limbii oficiale latine, lipsindu-le o bază economică-socială solidă, un
cadru politic şi cultural în care să-şi aibă rostul şi sprijinul, să fie apărate contra unui adversar
dârz şi mult superior, dominant în chip absolut între Adriatică şi Dunăre, Marea Neagră şi
Someş, în curs de câteva secole. E greu, aproape imposibil să se stabilească în ce măsură şi cât
timp anumite „insule” de limbă indigenă iliră şi traco-getică se vor fi menţinut în adâncul văilor
de munte, pe plaiurile Dalmaţiei ori Moesiei şi Daciei carpatice. Tot ce s-a afirmat ori presupus
despre persistenţa idiomurilor indigene în Peninsula Balcanică era bazat pe deducţii şi analogii,
pe fizionomia şi extensiunea limbii române şi a populaţiei romanofone, pe structura şi afinităţile
limbii albaneze, adică pe elementul comun albanezilor şi românilor şi pe conţinutul romanic
comun celor două limbi.
Elementele autohtone din limba română reprezintă până astăzi un compartiment insuficient
studiat de către cercetătorii noştri. În ciuda bogatei bibliografii existente, rezolvarea unor
probleme ce ţin de substratul traco-dac râmân doar în faza de simple ipoteze şi presupuneri.
Această dificultate care apare în cazul unor asemenea cercetări vine din necunoaşterea limbii de
substrat la care să poată fi raportate presupusele elemente nelatine din limba română. Faptele
care atestă traco-daca sunt extrem de puţine, de aceea nu ne permitem explicarea sigură a unor
cuvinte româneşti autohtone.
Pentru aflarea unor etimologii se apelează la materialul comparativ oferit de alte limbi
(ilira, vechea macedoneană, vechea greacă) vorbite în antichitatea preromană în Balcani,
bazându-se pe ipoteza că unele cuvinte se bucurau de o circulaţie mai largă, deci, posibil, existau
şi în traco-dacă, de unde s-au transmis şi în română. Depistarea unor etimonuri traco-dace e
posibilă şi prin comparaţia cu alte idiomuri indo-europene, cu care traco-daca ar fi putut veni în
contact (germanice, balto-slave, indo-iraniene etc.). Scopul principal al cercetătorului este acela
de a demonstra că cuvintele româneşti comparate nu au deviat în evoluţia lor de la regulile care
au acţionat în procesul de formare a românei comune.
70
Majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de studiul substratului românesc au ajuns la
concluzia că cele mai sigure elemente româneşti moştenite din traco-dacă sunt cele care au
corespondenţe identice sau asemănătoare în limba albaneză. În această ordine de idei, comparaţia
cu albaneza reprezintă o cale metodologică în identificarea elementelor preromane din română.
Mai persistă şi astăzi o serie de discuţii în legătură cu originea elementelor româneşti
comune cu albaneza. Unii cercetători le analizează ca împrumuturi din această limbă, alţii le pun
pe seama influenţei idiomului preroman din Dacia asupra latinei orientale.
Printre susţinătorii ipotezei împrumutului se numără N. Jokl şi, în ultimul timp, Eqrem
Cabej. Argumentele expuse sunt următoarele: 1. substratul indigen e problematic ca sursă pentru
română atâta timp cât e vorba de o limbă pe care nu o cunoaştem, iar albaneza ne oferă elemente
reale pentru explicarea etimologică; 2. e greu de urmărit dacă în substrat există sau nu cuvântul a
cărui origine o urmărim; 3. numeroase concordanţe româno-albaneze cu un caracter relativ nou
nu pot fi atribuite substratului sau este imposibil de a fi explicate prin substrat; 4. conceptul de
substrat presupune în mod necesar înlocuirea unei limbi prin alta (ceea ce s-a şi întâmplat în
Dacia), deci e mai sigur să explicăm elementele din română prin adstrat, adică prin împrumut
albanez.
Bineînţeles că ipoteza împrumutului nu a fost total exclusă sau neglijată de specialiştii în
domeniu. Pe de altă parte însă, Grigore Brâncuş, Al. Rosetti (ILR), I. I. Russu [155] consideră că
elementele pe care româna le are în comun cu albaneza sunt moştenite direct din substrat.
Păstrarea lor, ca rezultat al influenţei limbii autohtone asupra limbii latine, este o consecinţă
normală a situaţiei de bilingvism a acestei populaţii în procesul romanizării. Aceste elemente
reprezintă formele specifice de civilizaţie (în esenţă pastorală) a populaţiei indigene. Se ştie că
romanii au venit în Dacia în calitate de militari, meseriaşi, constructori, funcţionari etc., dar nu
ca păstori. De aceea este absolut firesc ca, odată cu asimilarea limbii latine, băştinaşii să menţină
din idiomul matern acele elemente care erau legate de anumite forme de civilizaţie mai străine
romanilor. De altfel, în cazul unui contact popular, având ca rezultat substituirea unei limbi prin
alta, nu poate fi concepută absenţa unei influenţe din partea limbii substituite.
Ipoteza moştenirii din substrat mai e susţinută şi de observaţia că în afară de elementele
comune cu albaneza, există un număr destul de mare de cuvinte preromane (aproximativ 90,
după I. I. Russu şi Gr. Brâncuş) ce nu au echivalente în această limbă: doină, melc, brânduşă
etc., care sunt foarte greu de explicat.
În continuare prezentăm o listă de cuvinte ce sunt considerate de Gr. Brâncuş ca fiind
cuvinte autohtone sigure, ceea ce demonstrează una din mai multele consecinţe ce s-au răsfrânt
în lexicul limbii române ca rezultat al contactului latino-dacic: abur, argea, balaur, balegă,
samodivă. Cuvintele slave la nivelul conţinutului, în multe cazuri, le dublează pe cele moştenite.
În concluzie, ele nu constituie mărturii privind originea realiilor corespunzătoare. O constatare
similară ar fi valabilă şi pentru termenii slavi fără echivalente (semantice) de provenienţă latină.
În acest context, care ar fi cauza pătrunderii termenilor slavi respectivi în idiomul nostru?
Ce-i determina pe romanici să includă în vorbirea lor astfel de lexeme? Pentru a răspunde la
această întrebare am supus examinării o serie de cuvinte slave bulgare din cea de-a doua
8 Cuvântul slav respectiv – OXAБА – etimologic e legat de verbul OXAБИТСА – „a se abţine”, „a opri”. 9 Cf. Ştefan-Voievod, -Vodă, Mihai-Voievod, -Vodă.
77
categorie ce atestă un semantism specific, cum ar fi: a cinsti, a clipi, drag, gângav, gleznă, a
glumi, a greşi, a iubi, jale, lacom, lene, a miji, nădejde, a osteni, a pipăi, a pârî, a pomeni, a se
posomori, rană, slab, a se topi (despre zăpadă etc.), vârstă. În prezent vocabularul românesc nu
atestă cuvinte moştenite cu astfel de accepţii. Pe de altă parte, ar fi un neadevăr să credem că
până la contactul intens cu slavii, bulgari romanicii nu ar fi cunoscut obiectele menţionate şi
respectiv denumirile lor, adică nu ar fi distins noţiunea de „dragoste”, de „glumă”, de „oboseală”
etc. Fără îndoială, atât obiectele în chestiune, cât şi denumirile lor erau bine cunoscute
romanicilor. Substituirea denumirilor mai vechi, moştenite, a „realităţilor” indicate prin cuvinte
slave se datorează altor cauze. Această înlocuire de termeni se explică prin factorul bilingvism.
Într-adevăr, în urma contactului dintre romanici şi slavii bulgari, cel puţin zonal, romanicii
asimilează idiomul bulgar până la un nivel foarte avansat, devenind astfel bilingvi. Ei continuă să
utilizeze în mod curent limba primară, adică maternă, dar apelează destul de des, din diverse
motive, la idiomul slav, împrumutând cuvinte, sintagme, expresii etc. Termenul slav putea fi
considerat mai comod de către vorbitor fie pentru faptul că-i venea mai uşor în minte, fie pentru
că era mai avantajos din punct de vedere semantic sau formal. De exemplu, lexemul
polisemantic moştenit unghie la nord de Dunăre, cu sensul de „copită”, va înceta să mai circule,
fiind înlocuit prin împrumutul slav care avea un singur înţeles. La fel va ieşi din uz expresia ope
(<opus, est), cedând locul termenului slav trebuie, care reflectă o organizare morfologică mai
regulată. Nu ar fi exclus ca din aceeaşi cauză a morfologiei defective verbul moştenit a vie (<
vivere) să fi fost substituit prin sl. a trăi.
Tot bilingvismului româno-bulgar se datorează prezenţa, în vocabularul nostru, a
numeroase perechi sinonimice sau cvasisinonimice, diverse serii hiponimice etc., formate din
unităţi moştenite şi din împrumuturi slave bulgare. Exemple: albie (moşt.) – copaie (sl.), arină
În concluzie, contactele româno-slave, alături de cele vechi bulgare, constituie factorii
principali care au determinat pătrunderea elementelor slave în limba română. Studierea
85
problematicii legate de acest domeniu poate fi efectuată adecvat numai dacă se ţine cont de
istoria etnică a românilor, de cele trei perioade ale ei – de romanizare, de comunitate şi
dacoromână. Pornind de la aceste repere, vom fi în stare sa evidenţiem etapele la care se aflau
românii atunci când contactau cu un grup slav sau cu altul, să ne formăm o idee mai limpede
despre modul cum a evoluat spaţiul de contact între cele două seminţii pe parcursul timpului etc.
Pentru prima dată romanicii răsăriteni vin în atingere cu slavii în sec. V d. Hr. Contactul
indicat, român – protoslav, ce va dăinui pâna în sec. VII, nu va lăsa urme însemnate în viaţa
romanicilor.
Următorul grup slav cu care românii vor veni în contact e cel slav-bulgar. Contactul
româno-bulgar cuprinde sec. IX-XIII. La etapa de început (sec. IX-X) contactul româno-bulgar
are loc în condiţii specifice, când statul bulgar va uni toate triburile slave meridionale de est,
inclusiv pe cele nord-dunărene, când cultura slavă va atinge o treaptă de dezvoltare destul de
înaltă, când populaţia slavă bulgară va adopta creştinismul etc. În condiţiile bilingvismului
româno-bulgar, limba româna va împrumuta din slava bulgară un imens fond de elemente
lexicale, multe afixe, câteva foneme etc.
Începând cu sec. XI, regional, românii vor contacta şi cu slavii meridionali de vest, cu
sârbo-croaţii.
Mai ales în sec. XIV-XVII constatăm un contact cu slavii exclusiv cărturăresc. Un alt
capitol în istoria relaţiilor româno-slave e cel al contactelor cu slavii răsăriteni. În sec. XII-XVIII
populaţia romanică din partea de nord-est a spaţiului daco-român contactează cu ruşinii. O
îndelungată perioada de contact vom avea şi cu Rusia. În epoca feudală (sec. XV-XVIII)
contactul acesta va purta un caracter mai mult politic, diplomatic. Odată cu încorporarea
Basarabiei în Imperiul Rus, în această regiune se va aşeza cu traiul o populaţie rusofonă relativ
numeroasă, care va constitui pentru români un mediu de asimilare etnică. Fenomenele de
rusificare a localnicilor vor cunoaşte şi alte forme de manifestare. Schimbările ce s-au produs în
ultimii ani sunt de natură să redreseze o atare stare de lucruri.
În fine, în sec. XIV–XVIII ţările româneşti vor avea legături şi cu etnie slava de vest, cu
polonii.
Raporturile romanităţii răsăritene cu slavii constituie motivarea extralingvistică a
împrumuturilor slave din limba română.
86
3.2.3. Perioada româno-rusă
Problema evoluţiei limbii române pe teritoriul R. Moldova este abordată din perspectiva
condiţiilor în care a funcţionat aceasta din momentul anexării Basarabiei la Imperiul Ţarist. În-
ţelegerea faptelor şi a fenomenelor de limbă prezente impune o succintă incursiune în trecut.
O primă caracteristică a variantei utilizate în Republica Moldova ar fi faptul că cele mai
multe dintre fenomenele înregistrate se datorează contactului pe care limba română l-a avut cu
limba rusă, în condiţiile unui bilingvism instituţionalizat. Acest tip de bilingvism se defineşte
prin faptul că e un bilingvism comunitar – deci nu individual – şi presupune un statut diferenţiat
al limbilor în contact, fapt ce derivă din rolul pe care statul îl atribuie fiecărei limbi în parte.
Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin acordarea statutului de „limbă
oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în activitatea de comunicare
socială, dar şi, mai ales în anumite condiţii istorice, şi din perspectiva evoluţiei limbii ca atare10.
Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toţi vorbitorii din comunitatea respectivă să fie
bilingvi. Prezenţa persoanelor bilingve într-o comunitate înseamnă existenţa a două grupuri
lingvistice distincte în cadrul acelei comunităţi şi nu doar a unei comunităţi lingvistice bilingve.
Acest tip de bilingvism social implică, în mod evident, problema ierarhizării funcţionale a
idiomurilor utilizate, pe baza de statut sociocultural al acestora. Pentru a fi posibilă această
diferenţiere funcţională în cadrul comunităţii, cercetătorii în domeniu au apelat la termenul de
diglosie (noţiune disociată în cap. 2).
Din 1812 până azi, comunicarea socială pe teritoriul Basarabiei s-a bazat pe două limbi:
limba română, vorbită de populaţia autohtonă majoritară, şi limba rusă, limbă a unei minorităţi, a
cărei pondere a crescut în timp, mai ales după 1944. Vorbitorii de alte limbi, cetăţenii altor etnii
(găgăuzi, bulgari, evrei, armeni etc.) ai Republicii Moldova reprezintă în cadrul populaţiei un
număr prea mic pentru a conta (şi influenţa) semnificativ raporturile dintre cele două limbi
principale. În acest lung interval de timp, utilizarea şi dezvoltarea celor două limbi s-au realizat
continuu în condiţiile bilingvismului instituţionalizat, raportul dintre ele modificându-se în timp
ca urmare a evoluţiei istorico-politice a regiunii.
Din acest punct de vedere, procesul înregistrează patru etape, determinate de schimbarea
statutului lor: calitatea de limbă oficială, preluată în 1812 de limba rusă, revine din 1918 până în
1940 limbii române; după 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a anexării Basarabiei în spaţiul
sovietic, hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea socială în
mod agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică; după 1989
10 Astfel, ideile conform cărora în fosta Uniune Sovietică ar fi existat un bilingvism armonios s-au dovedit a fi nefondate. Bilingvismul de pe acest teritoriu a fost unul asimetric, parţial, de tip deformat.
87
raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă
de stat.
Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important
– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele
directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund
componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea limitată a
acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.
Doar două etape din cele patru le vom lua în discuţie (perioada 1812–1918; 1940–1989)
sub raportul influenţelor pe care limba rusă a exercitat-o asupra limbii române, consecinţele
acestora în limba vorbită în Basarabia, politica lingvistică promovată de Imperiul Ţarist şi mai
târziu de cel sovietic.
3.2.3.1. Perioada 1812–1918
Până la ocupaţia rusească din 1812, cultura de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru făcea parte
din cultura vechii Moldove. Ca şi la apus de Prut, dezvoltarea culturală din acea perioadă intra
aici într-o etapă de laicizare, deşi biserica mai continua să fie principalul factor culturalizator din
societate. La momentul anexării, în Basarabia existau 749 de biserici în cele 755 de sate şi oraşe,
12 mănăstiri şi 13 schituri [32]. Pe lângă mănăstiri şi biserici funcţionau, de obicei, şcoli
parohiale, unde se învăţa a scrie şi a citi. Numărul acestora este considerat destul de mare. Astfel
de şcoli funcţionau, pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, în comunele Holercani, Işnovăţ, Teţcani,
Bumbăta, Buda, Truşeni, Răspopeni, Scumpia, Moleşti etc.
După anexare, pe parcursul dominaţiei ţariste, evoluţia culturii româneşti din Basarabia a
fost determinată de un şir de condiţii nefavorabile sau de-a dreptul dezastruoase. Cultura
românească era considerată o cultură secundară, „aborigenă”, care, treptat, trebuia să se
„contopească” cu cea rusească şi să dispară. Sfera de utilizare a limbii române a fost restrânsă
într-atât încât s-a ajuns la interzicerea ei totală în administraţie, învăţământ, biserică. În ţinut a
fost promovată în mod perseverent o politică de izolare naţional-culturală faţă de românii de
peste Prut.
Guvernul ţarist nu-şi manifestă imediat planurile de rusificare, dimpotrivă, promovează
iniţial o politică lingvistică şi culturală relativ flexibilă pentru a determina popoarele balcanice
care luptau împotriva jugului turcesc să accepte protecţia rusească. Limba rusă însă este impusă
încet, dar sigur, ocupând treptat întreg spaţiul vital al limbii române.
Conform „Aşezământului obrazovaniei oblastei Basarabiei” din 29 aprilie 1818,
corespondenţa din cadrul Consiliului superior al Basarabiei se facea atât în limba rusă, cât şi în
88
limba română, iar cea legată de dreptul civil şi de „hotărnicie” – numai în limba română [98,
p. 29-30].
Această lege însă nu a fost respectată de către funcţionarii ţarişti din Basarabia, iar în
februarie 1828 regulamentul din 1818 este anulat [98, p. 121]. În baza unei hotărâri speciale a
Consiliului de Stat din august 1836, „Cu privire la înlesniri pentru locuitorii Basarabiei care nu
ştiu limba rusă”, s-a stabilit un termen de 7 ani după care instituţiile de stat nu mai acceptau
documente scrise în română [16, p. 465; 228, р. 196]. Şi după acea dată s-au scris şi acceptat
uneori acte şi documente în româneşte, dar ele reprezentau excepţii de la regulă (perioada 1812–
1828 este denumită de către Lidia Colesnic-Codreanca [38, p. 16] perioada bilingvismului neutru
sau funcţional).
În şcoala basarabeană, rusa este introdusă ca limbă de studiu şi de predare imediat după
anexare şi doar faptul că elevii localnici nu o cunoşteau deloc vine să explice de ce şi limba
română a fost utilizată un timp oarecare la predarea unor materii de studiu.
La Seminarul Teologic din Chişinău, deschis în ianuarie 1813 din iniţiativa şi sub
patronajul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, se preconiza studierea „în primul rând şi
neapărat” a limbii ruse ca „limbă predominantă”, dar, în mod obligatoriu, şi a „limbii
moldoveneşti”, ca elevii „să poată propovădui cuvântul lui Dumnezeu” [60, p. 59-70].
În 1824, general-guvernatorul Novorosiei şi al Basarabiei a dispus ca în cele trei şcoli de
tip lancasterian înfiinţate la Chişinău, Bălţi, Ismail, cu concursul a trei moldoveni – I. Ghinculov,
L. Kuniţki, T. Bobeică, care au fost trimişi să studieze metoda respectivă la Petersburg, instruirea
să se facă preponderent în rusă, iar limba română să fie învăţată doar de doritorii care vor însuşi
programul în ruseşte.
În 1838, în baza şcolilor parohiale, este organizat învăţământul primar bisericesc.
Învăţătura în instituţiile respective se reducea de cele mai multe ori la citirea de cărţi bisericeşti,
la scris şi la însuşirea unor noţiuni elementare de aritmetică. Programul prevedea în mod
obligatoriu lecţii de gramatică a limbii ruse, istorie şi geografie a Rusiei. În 1845 existau în
Basarabia 320 de şcoli primare bisericeşti (în 1847 – 159 de şcoli), în care învăţau 5 177 de
elevi. Multe din acestea însă funcţionau doar pe hârtie.
Cu excepţia Seminarului Teologic din Chişinău, în care de la bun început era prevăzută
predarea limbii române (studierea unor discipline şcolare de asemenea s-a făcut în limba română)
şi a celei ruseşti, în toate celelalte tipuri de şcoli deschise ulterior în Basarabia s-a încercat
impunerea limbii ruse. Necesitatea pregătirii funcţionarilor pentru instituţiile de stat, cererile
făcute de boierii moldoveni, eşecul învăţării în limba rusă şi nedorinţa ţăranilor de a-şi da copiii
la şcolile ruseşti etc. – i-au determinat pe funcţionarii ţarişti să permită, rând pe rând, ca
89
învăţământul în şcolile lancasteriene (primare orăşeneşti) şi cele parohiale săteşti să se
înfăptuiască în limba română, iar printre disciplinele şcolare de la gimnaziul din Chişinău şi de la
şcolile judeţene din Chişinău, Orhei, Bălţi, Soroca, Hotin să fie inclusă şi limba română. Pe la
sfârşitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 ai sec. al XIX-lea, în condiţiile schimbării statutului
juridic şi transformării Basarabiei într-o gubernie rusească, oficialităţile ţariste nu vor mai ţine
cont de realităţile etnolingvistice şi de doleanţele moldovenilor, interzicând predarea limbii
române în toate şcolile.
Sub influenţa evenimentelor revoluţionare din Rusia, a acţiunilor greviste şi a hotărârilor
luate de unele instituţii de stat şi culturale la diferite întruniri publice din satele şi oraşele
Basarabiei, la 31 octombrie 1906 oficialităţile ruseşti au permis predarea limbii române şi a
oficierii serviciului divin în limba română în clasele 5-6 ale Seminarului Teologic şi la Şcoala
Eparhială de fete din Chişinău, în calitate de discipline şcolare opţionale. Dar această
„dezmorţire” şi mică „relaxare” nu a împiedicat procesul de rusificare.
În noiembrie 1910, Duma de Stat a Rusiei a permis predarea în limba maternă în şcolile
primare ale polonezilor, lituanienilor, germanilor, tătarilor, estonienilor, letonilor, armenilor,
cehilor, georgienilor. Moldovenilor însă li s-a refuzat acest drept, ca rezultat al împotrivirii
deputaţilor basarabeni reacţionari din Dumă [48, p. 274-278].
De abia în 1917, odată cu avântul mişcării naţionale, când guvernul nu se mai putea opune,
în Basarabia a început edificarea unui sistem de învăţământ în limba maternă. Congresul
învăţătorilor moldoveni din 25-28 mai 1917 de la Chişinău ia decizia ca şcolile din satele
basarabene „să se transforme în şcoli moldoveneşti” şi să se deschidă şcoli moldoveneşti şi la
oraşe.
O consecinţă directă a politicii de rusificare, cu urmări asupra dezvoltării naţional-
culturale, a fost analfabetismul cvasitotal al populaţiei româneşti din Basarabia. În 1897 numărul
analfabeţilor românii din Basarabia era 94,2% (bărbaţi – 90,0%, femei – 98,5%). Printre etniile
conlocuitoare, doar ţiganii erau mai analfabeţi decât reprezentanţii populaţiei băştinaşe în acest
sens. Pe de altă parte, din cei 53 803 români basarabeni cu studii – 51 579 erau „ştiutori de carte
în limba rusă” şi numai 2 224 – în limba română.
Intelectuali şi funcţionari români erau prea puţini în instituţiile publice şi de stat din
Basarabia. Cu excepţia bisericii ortodoxe, în care numărul preoţilor români era mai mare decât
cel al reprezentanţilor altor etnii (români – 59,7%, ruşi – 23,9%, ucraineni – 11,4% etc.), în toate
celelalte sfere sociale din Basarabia numărul românilor era mult mai mic. Conform datelor
oficiale ale recensământului din 1897, în administraţie, judecătorii şi în poliţia basarabeană
românii constituiau 11,2% (ruşii – 64,2%, ucrainenii – 16,7%), în judecătoriile particulare –
17,2%), în învăţământ şi educaţie – 18,3% (ruşii – 58,0%, ucrainenii – 13,8%), în ştiinţă,
literatură şi artă – 16,8% (ruşii – 48,6%, ucrainenii – 24,8%), în activităţile medico-sanitare –
17,2% (ruşii – 55,9%, ucrainenii – 2,8%).
Evoluţia limbii române din Basarabia nu era foarte diferită în această perioadă de cea din
Transilvania sau din alte teritorii unde limba română funcţiona într-un mediu aloglot, iar
consecinţele lingvistice directe ale bilingvismului instituţionalizat erau relativ reduse, neafectând
vorbirea locală într-o măsură mult mai mare decât bilingvismul spontan, dat fiind că cele două
idiomuri sunt utilizate oarecum paralel, în situaţii de comunicare diferite.
Pe teritoriul Basarabiei, limba română a continuat să fie folosită în condiţiile vieţii
tradiţionale, mai ales în localităţile rurale, unde asigură comunicarea aproape în totalitate [115].
În spaţiile urbane, cu populaţie plurilingvă, comunicarea este evident dominată de limba
oficială; româna a cărei utilizare a fost redusă prin numărul relativ mic în oraşe al vorbitorilor,
dar şi prin limitarea la comunicarea cotidiană, este puternic concurată de rusă, care, la oraş (mai
ales la Chişinău), este utilizată în toate situaţiile, inclusiv în comunicarea colocvială. Registrul
funcţional în spaţiul rural era dominat de limba română.
Efectele lingvistice ale acestui sistem de comunicare bilingvă nu pot rămâne fără urmări
mai ales ţinând cont de durata procesului. Ele afectează mai curând superficial – prin abundenţa
împrumuturilor lexicale din rusă – organizarea mijloacelor lingvistice de comunicare tradiţională
a populaţiei româneşti din Basarabia.
Un efect mai puţin evident – şi târziu conştientizat – dar cu consecinţe importante şi cu
implicaţii profunde în evoluţia etniei a cărei limbă nu are statut de limbă oficială, derivă tocmai
din separarea funcţională a limbilor în condiţiile bilingvismului instituţionalizat. Este
dezavantajat idiomul care, nefiind acceptat ca limbă oficială, este supus unei limitări funcţionale
riscând să ajungă a nu fi folosit decât în comunicarea colocvială cotidiană, în relaţiile familiale
sau amicale. În condiţiile unei asemenea restrângeri funcţionale, cea mai periclitată este varianta
literară: suplinită în comunicarea socială de limba oficială, riscă, din lipsă de utilizare (şi de
utilitate) în multe domenii de activitate, să nu mai ţină pasul cu evoluţia societăţii căreia îi
serveşte ca mijloc de comunicare sau chiar să degenereze.
Idiomul ca atare nu dispare, nu se pierde, dar se declasează, privat de forma sa superioară
de realizare (cea mai evoluată, dar şi mai activă şi mai mobilă în condiţiile societăţii moderne).
Bilingvismul instituţionalizat, în forma sa neegalitară, defavorizează evoluţia concurentului
– acceptat, dar cu statut de idiom „secundar” – având funcţii comunicative reduse prin limitarea
atribuţiilor sociale în interiorul structurii statale în care funcţionează. Situaţia descrisă până acum
91
demonstrează prin suficiente exemple şi argumente că putem admite prezenţa diglosiei în această
perioadă.
3.2.3.2. Perioada din 1940 până la 1989
După 1940 şi mai ales după 1944, ca urmare a integrării Basarabiei în spaţiul sovietic,
hegemonia limbii ruse, din nou limbă de stat, se manifestă în comunicarea socială în mod
agresiv, sprijinită de o complicată politică ideologică, culturală şi lingvistică; după 1989
raporturile se modifică de această dată în favoarea limbii române, declarată prin constituţie limbă
de stat.
Din perspectiva evoluţiei limbii române din Republica Moldova, efectul cel mai important
– prin posibile consecinţe – al primei etape de bilingvism instituţionalizat, pe lângă influenţele
directe exercitate de limba de stat, mai ales pe cale administrativă, care au afectat profund
componenta colocvială a românei folosite în Basarabia – l-a reprezentat participarea redusă a
acesteia la procesul general de constituire şi consolidare a limbii literare în ipostaza sa modernă.
Politica naţională sovietică din perioada postbelică a fost oglindită prin intermediul unor
păreri contradictorii, susţinute de N. Marr şi de I. Stalin. Primul a propus o teorie originală,
conform căreia dezvoltarea limbii naţionale se produce în funcţie de structura economică a
societăţilor respective. Fiind un element al suprastructurii, limba ar trebui să se transforme în
funcţie de raporturile de producţie. Stalin a intrat în polemică, pentru a afirma priorităţile politice
strategice: limba rusă nu poate fi considerată o variabilă ce depinde de structura socială. Ea
posedă nişte caracteristici care o fac să fie substanţa identităţii naţionale, conferindu-i caracter
universal. Anume această specificitate a limbii ruse trebuia utilizată în U.R.S.S. ca fundament al
coeziunii interne şi ca sursă a propagandisticii internaţionale. Astfel, întrunind în mod conştient
universalul şi particularul, identitatea rusă este suspendată între etnic şi universal, „reunite într-
un elan imperial”, în discursul oficial al partidului, limba rusă devine „limba socialismului”.
Exaltarea patriotismului sovietic pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, a condus
la represiunea elementului naţional. Cu ocazia victoriei din mai 1945, Stalin întrevede în cazul
poporului rus o „forţă diriguitoare a Uniunii Sovietice”. Limba rusă, ca şi oricare altă limbă,
fiind strâns legată de istoria poporului său, Stalin le-o propune tuturor celorlalte popoare ale
Uniunii Sovietice, pentru a întări culturile lor naţionale. Mijloacele şi metodele de punere în
practică a acestei politici naţionale staliniste erau foarte variate: utilizarea pe scară largă a limbii
ruse, un rol important în această politică revenindu-le forţelor armate, şi deportările masive ale
popoarelor atunci când acestea nu erau destul de loiale faţă de centru, precum şi dislocarea la fel
de masivă a ruşilor în oraşele şi mai ales în capitalele republicilor sovietice.
92
După moartea lui Stalin, a urmat o politică relativ decentralizatoare. În domeniul lingvistic
s-a tins spre un compromis între principiul de asigurare a instruirii în limba maternă, pe de o
parte, şi menţinerea statutului limbii ruse ca „limbă de comunicare între popoarele U.R.S.S.”, pe
de alta. Drept rezultat, a fost înaintată propunerea de instaurare a „dualismului şcolar”. Sub
pretextul de a nu supraîncărca programele şcolare, care îi obligau uneori pe elevi să înveţe patru
limbi (limba maternă, naţională, rusa şi o limbă străină), părinţilor trebuia să li se ofere
posibilitatea de a alege limba de instruire a copiilor: copiii care învăţau în limba maternă puteau
să nu studieze rusa, dar copiii care îşi făceau studiile în şcolile rusofone erau scutiţi de învăţarea
limbii materne. Prestigiul limbii ruse, de a cărei cunoaştere depindea într-o mare măsură
ascensiunea pe scara ierarhiei sociale şi, respectiv, statutul social al „cetăţeanului sovietic”, a
generat situaţia în care, atunci când reforma din 1958 a dat părinţilor posibilitatea de a alege
şcoala pentru copiii lor, aceştia au ales şcoala rusă, numărul şcolilor naţionale reducându-se
astfel în mod considerabil pe parcursul unui singur an [209, р. 87-98].
În 1959, republicile unionale şi cele autonome au adoptat legile privind reforma
învăţământului, care, printre altele, acordau părinţilor dreptul de a alege limba de studiu a
copiilor lor. Mai mult decât atât, părinţii non-rusofoni care au decis să-şi trimită copiii în şcoala
rusă puteau să hotărască dacă odraslele lor vor studia sau nu limba maternă. La discreţia
părinţilor rămânea „libera alegere” a şcolii în care să-şi trimită copii şi a limbii în care aceştia să-
şi facă studiile: limba minoritară sau limba dominantă a republicii, sau poate chiar limba rusă.
Astfel, părinţii aveau ocazia să nege de două ori originea lor etnică, prima dată trimiţându-şi
copilul într-o şcoală rusă, a doua oară – lipsindu-l de posibilitatea de a-şi învăţa limba maternă.
De altfel, în cadrul recensămintelor sovietice se facea distincţia dintre „naţionalitate” şi
„apartenenţă glotică”: în 1979, din cei 2.525.687 de moldoveni, 2.437.001 (96,49%) şi-au numit
ca limbă maternă moldoveneasca, şi 82.451 (3,26%) rusa [73, p. 67].
După 1960, în R.S.S.M. a început o susţinută campanie de cultivare a limbii în publicaţii,
în emisiuni radiofonice şi televizate, combătându-se utilizarea în limba literară a elementelor
dialectale, a rusismelor nemotivate sau greşelilor în folosirea neologismelor occidentale.
Adoptându-se o atitudine mai tolerantă faţă de aşa-zisele românisme, registrele de cuvinte ale
dicţionarelor moldoveneşti au devenit mult mai cuprinzătoare, ca în cele din urmă să se identifice
cu registrele din dicţionarele apărute în România. Încetul cu încetul normele limbii române
literare îşi croiau drum sigur în scrisul moldovenesc, ceea ce îi îndreptăţea pe lingvişti să
vorbească despre dezvoltarea şi înflorirea aşa-zisei limbi moldoveneşti, deşi se avea în vedere
repunerea în drepturile ei fireşti a limbii române literare.
93
În perioada brejnevistă, se face din nou simţită tendinţa de centralizare a puterii.
Multitudinea popoarelor U.R.S.S. îi oferă acest loc marelui „popor sovietic”, fapt ce va avea
grave repercusiuni şi în cadrul sistemului de învăţământ sovietic: şcolile naţionale sunt
substituite cu şcolile bilingve, supranumite şi „şcoli ale prieteniei”, de asemenea, este încurajată
proliferarea şcolilor ruse şi închiderea şcolilor pentru minorităţi. Părinţii sunt nevoiţi să „aleagă”
învăţământul în limba rusă, aceasta fiind condiţia promovării sociale a copiilor lor, limba
studiilor superioare şi a specializării tehnice. În 1970, 61% din studenţii din învăţământul
superior sunt ruşi, 43% din şcolile din Kazahstan sunt rusofone şi sunt frecventate de 66% de
elevi. Numărul copiilor şcolarizaţi în limba rusă, conform „liberei alegeri” a părinţilor, este egal
(sau superior) cu 20% în Ucraina, Belarus, Uzbekistan, Georgia, Azerbaidjan, Turkmenia şi
Estonia. El atinge 33% în Moldova şi Letonia11. Mai puţin supuse rusificării s-au dovedit a fi
Armenia, Lituania şi Tadjikistanul.
Conform datelor obţinute în urma efectuării recensământului din 1970, numărul
persoanelor ce vorbeau curent limba rusă atinsese 183,7 milioane, dintre care 128,8 milioane de
ruşi şi 13 milioane de reprezentanţi ai altor naţionalităţi considerau rusa limba lor maternă, iar
41,9 milioane de persoane au declarat-o cea de-a doua limbă pe care o cunosc.
11 Datele recensământului din 1989 arată că 33% de elevi din R.S.S. Moldovenească îşi faceau studiile în limba rusă, în timp ce minoritatea rusofonă constituia doar 13% din populaţia republicii.
94
Tabelul 2
Date privind bilingvismul şi nivelul de studii (% în U.R.S.S.)
tehnicum < техникум (instituţie specială de învăţământ tehnic în U.R.S.S.);
• cuvinte ce se referă la construcţii: nod hidraulic < гидротехнический узел; magistrală <
магистраль; cvartal < квартал etc.
109
O altă categorie de cuvinte de origine rusă sau formate sub influenţa termenilor
corespunzători din rusă a apărut în domeniul ştiinţei, culturii şi literaturii:
• în domeniul ştiinţei: aspirant, aspirantură < аспирант, аспирантура; reflexe
condiţionate sau necondiţionate < условные или безусловные рефлексы; primul, al doilea
sistem de semnalizare < первая, вторая система сигнализаций etc.
• din terminologia lingvisticii: fond principal de cuvinte < основной словарный фонд;
structură gramaticală < грамматический строй;
• din domeniul literaturii: realism socialist < социалистический реализм; conţinut de idei
< идейное содержание etc.
În altă ordine de idei, e de menţionat că intensitatea interferenţei nu este identică pe întreg
teritoriul ei de răspândire. Ea este rezultatul unor factori de natură politică şi socioculturală ce
predomină în localitatea respectivă, unul dintre cei mai importanţi fiind existenţa sau lipsa
instruirii în limba supusă dominaţiei. În regiunea Transcarpatică, de exemplu, unde au existat
neîntrerupt şcoli cu predare în limba română (numită pană nu demult „moldovenească”),
influenţa limbilor rusă şi ucraineană asupra vorbirii orale a românilor s-a dovedit mult mai slabă
decât în regiunea Kirovograd, unde în momentul de faţă lipsesc cu desăvârşire astfel de şcoli.
Este destul de probabil ca una din cauzele principale ale asimilării românilor din acestă regiune
să fie tocmai această realitate. Datele statistice ale ultimului recensământ (1989), efectuat pe
acest teritoriu, confirmă acest lucru. Astfel, din 10.694 de moldoveni ce locuiesc în regiune
numai 7.863 au recunoscut limba română ca limbă maternă, restul au abandonat-o în favoarea
altor limbi: pentru limba rusă au optat 765 de persoane, pentru cea ucraineană – 2.037. Sondajul
a mai demonstrat că cei din regiunea Transcarpatică au rămas, în mare parte, fideli limbii
materne. Astfel, din cei 28.964 de români care locuiesc în regiunea Transcarpatică, doar 351 au
renunţat la limba română.
În continuare ne propunem să analizăm împrumutul, traducerea şi calcul ca fenomene ce
constituie rezultatul unor interferenţe produse între limba română şi alte limbi. Chiar de la
început, se impune o delimitare a fenomenelor în discuţie, întrucât există şi astăzi suficiente
controverse în ceea ce priveşte definirea lor.
4.3. Manifestări ale interferenţei în graiuri româneşti din mediu diglosic
Până în prezent s-au întreprins mai multe cercetări, sub diverse aspecte, referitoare la
graiurile româneşti vorbite în afara graniţelor celor două state: România şi Republica Moldova.
Aici avem în vedere comunităţile româneşti din Transnistria, Bucovina şi ţinutul Herţa, din
110
nordul şi sudul Basarabiei. Mai întâlnim enclave româneşti în sud-estul Ucrainei, pe ambele
maluri ale Bugului, în Asia Centrală, Caucaz şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse.
Există câteva comunităţi româneşti şi în Statele Unite ale Americii, în special în Detroit,
Cleveland, Philadelphia, precum şi în marile oraşe canadiene. Acestea au apărut şi s-au dezvoltat
ca urmare a migraţiei unor valuri de ţărani din Transilvania, Banat, Maramureş şi chiar din
Bucovina, începând cu ultimele decenii ale secolului trecut până către 1930. Stabiliţi, de obicei,
la oraşe, românii americani au trecut, aproape în totalitate, de la agricultură şi oierit la industrie şi
comerţ. Şi-au construit biserici, cluburi, şcoli duminicale (în care generaţiile mai noi învaţă
limba părinţilor), editează ziare, reviste, unde se străduiesc să folosească româna literară din ţară
[17, p. 113-118; 80, p. 223-239]. În graiul acestor comunităţi, fie în varianta vorbită sau în cea
scrisă, se recunosc particularităţi ale graiurilor dacoromâne din aria transcarpatică, uşor
arhaizante. Influenţa englezei americane e puternică, mai ales în cazul generaţiilor mai tinere. Pe
lângă vocabularul general românesc sau regional (cunoscut în Transilvania şi Banat), au pătruns
numeroase cuvinte englezeşti care denumesc obiecte şi noţiuni noi pentru vorbitori (din
domeniile tehnic şi de civilizaţie urbană, de viaţă socială, economică, culturală etc.). Aceste
graiuri sunt expuse până astăzi influenţei mediului aloglot în care funcţionează.
În acest tip de situaţii, româna are statutul de limba primară, cel puţin pentru primele
generaţii de vorbitori, iar limba vorbită în mediile aloglote respective se prezintă ca limbă
secundară (sau limbi secundare). Natura şi stadiul bilingvismului, prezenţa sau absenţa diglosiei
(interne sau externe), atitudinea vorbitorilor faţă de limba română se schimba de la o generaţie la
alta, iar continuitatea şi vitalitatea idiomului românesc depinde foarte mult de situaţia
sociolingvistică din mediul aloglot respectiv.
Populaţiile ce vorbesc aceste graiuri s-au stabilit pe teritoriile în care trăiesc astăzi în
diverse perioade ale istoriei şi din cauze diverse. Este important să subliniem faptul că
majoritatea acestor graiuri se identifică cu graiurile dacoromâne.
Grigore Brâncuş distinge două tipuri de comunităţi lingvistice româneşti: primul, format
din populaţiile existente în Bulgaria, Serbia şi Ungaria (teritorii învecinate cu România), al
doilea, din populaţiile stabilite, în ultimul secol, prin emigrare, pe un teritoriu foarte depărtat de
România. Aceste populaţii au menţinut, direct sau indirect, contactul cu ţara de origine.
Referindu-se la graiurile din Ucraina şi Rusia, Vasile Pavel deosebeşte: a) graiuri
româneşti din arii laterale şi b) graiuri româneşti din arii izolate [vezi 175]. Din prima categorie,
după părerea lingvistului, fac parte graiurile din zonele limitrofe româno-ucrainene, al doilea
grup fiind reprezentat de graiurile insulare localizate în sud-estul Ucrainei şi Caucaz.
111
Fiind pusă în situaţia de a fi folosită cu statut alogen14, româna acestor comunităţi e supusă
unor continue influenţe din partea idiomurilor oficiale: împrumută cuvinte, dezvoltă numeroase
calcuri, uilizează unele clişee lingvistice, împrumută particularităţi de articulaţie, dar păstrează
intactă flexiunea, trăsăturile gramaticale, precum şi partea cea mai rezistentă a vocabularului, cea
moştenită din latină. Toate aceste comunităţi au conştiinţa că vorbesc româneşte şi că reprezintă
etnii româneşti, aşadar se recunosc ca părţi integrante în unitatea spirituală românească.
Un alt grup de graiuri româneşti utilizate în mediu aloglot îl reprezintă cele din Republica
Moldova, cu o situaţie mai specială. Nu putem susţine că e vorba de un mediu străin prin
excelenţă, întrucât mediul lingvistic de aici a fost preponderent românesc. Dar trebuie să
specificăm că româna multă vreme nu a funcţionat pe acest teritoriu ca limbă oficială în stat.
În continuare vom prezenta mai detaliat o parte din aceste graiuri ce funcţionează în mediu
aloglot. O astfel de analiză presupune cunoaşterea factorilor sociali, politici etc., care, de cele
mai multe ori, au fost decisivi în procesul de evoluţie a acestor graiuri.
Graiuri româneşti din Ucraina şi Republica Moldova
Cercetarea şi descrierea graiurilor româneşti din aceste regiuni se datorează unor colaborări
intense şi productive dintre lingviştii de la Chişinău şi cei de la Bucureşti. Astfel, au fost studiate
graiurile româneşti de la periferia spaţiului lingvistic românesc în patru zone aflate pe teritoriul
Ucrainei: Regiunea Odesa (raioanele Reni şi Cantemir), unde se vorbesc graiuri de tip muntenesc
de nord-est; raioanele Ananiev şi Cotovsk; regiunea Cernăuţi (cu graiuri bucovinene de nord);
Regiunea Transcarpatică (cu graiuri maramureşene). Au mai fost supuse observaţiei şi graiurile
din Republica Moldova aflate în zona transnistreană, în Ţinutul Orheiului şi raionul Vulcăneşti.
Conform statisticilor oficiale, limba română din Ucraina este vorbită de 459.000 de
locuitori, dintre care 135.000 apar înregistraţi ca români, iar 324.000 ca moldoveni [86, p. 55].
Românii din nordul Tisei, bucovinenii din Ucraina şi populaţia din Ţinutul Herţa se consideră
români, spre deosebire de vorbitorii de limbă română din Republica Moldova care, cu puţine
execepţii, se consideră moldoveni. De cele mai multe ori, moldovenii opun “limba
moldovenească” limbii române.
În ultimul timp, românii din Ucraina beneficiază sporadic de un sistem de învăţământ în
limba română. Influenţa ucraineană este mai puternică în localităţile în care există şi o minoritate
ucraineană, iar limba de predare în şcoală este cea ucraineană. Înfluenţa din partea limbii ruse
poate fi observată în localităţile în care există, pe lângă minoritatea ucraineană, şi o minoritate
14 Graiuri româneşti vorbite pe teritorii care geografic se află în afara teritoriului de limbă română şi în care limba populaţiei majoritare este o altă limbă decat româna.
112
rusă. Limba de predare în aceste situaţii este rusa. Ca exemplu pentru prima situaţie ne poate
servi satul Colincăuţi (raionul Hotin), unde din cei 5.536 de locuitori, 1.007 sunt ucraineni
[86, p.56], iar pentru al doilea caz – satul Nestoita (raionul Kotovsk). În zonele în care populaţia
românească se prezintă în comunităţi compacte (regiunea Cernăuţi sau raioanele Reni, Ismail)
asimilarea este mai redusă, spre deosebire de Regiunea Transcarpatică, unde fenomenul de
asimilare este foarte puternic.
Cercetătorii recunosc prezenţa mai multor situaţii în partea de sud-est a regiunii Cernăuţi,
în funcţie de următoarele zone: a) zona “asimilării ireversibile”, a ucrainizării foarte puternice.
Aici limba română este utilizată doar in cadrul familiei şi în cercurile de prieteni; b) “zona
asimilării tranzitive”, în care sistemul de învăţământ este cu predare în limba ucraineană şi în
limba rusă, iar limba română este utilizată doar în oficierea serviciului religios. Din această zonă
fac parte localităţile Valea Cosminului, Corceşti, Molodia, Corodia etc.; c) zona “bilingvismului
echilibrat” cuprinde localităţi din raioanele Herţa, Storojineţ, Hliboca etc. şi se caracterizează
prin faptul că limba română îşi exercită funcţiile comunicative atât în şcoală, cât şi in biserică
[144, p. 24-26].
Spaţiul românesc din stânga Prutului, precum şi enclavele româneşti situate între Nstru şi
Bug au fost cercetate în mod constant sub diverse aspecte: etnofolcloric (Burada, 1893;
Cercetările lingvistice asupra graiurilor româneşti din stânga Prutului au fost posibile
datorită editării atlaselor lingvistice, care au favorizat apariţia unor lucrări consacrate structurii
graiurilor moldoveneşti şi maramureşene de pe teritoriul Ucrainei, Rusiei şi Republicii Moldova
(Udler et al. 1976; Zagaevschi 1990 [180]). Elaborarea atlaselor regionale româneşti au avut un
rol foarte important în cunoaşterea mai profundă şi mai complexă a zonelor dispersate din punct
de vedere lingvistic, cum ar fi, de exemplu, nordul Moldovei şi mai ales, Bucovina. Pe baza
particularităţilor fonetice prezentate pe hărţile 428-430 din ALM 1, 2 cercetătorii au delimitat
şase grupe dialectale: graiuri centrale, vorbite în cea mai mare parte a teritoriului Republicii
Moldova; graiuri de nord-est vorbite în raionul Camenca, o parte a raionului Râbniţa, Kotovsk,
raioanele din stânga Nistrului, Kirovograd şi Nikolaev; graiuri de sud-vest, vorbite în sud-vestul
Republicii Moldova, inclusiv în raioanele Chilia şi Ismail din Ucraina; graiuri de nord-vest,
vorbite în raionul Briceni şi Noua Suliţă; graiuri din regiunea Cernăuţi; graiuri din regiunea
Transcarpatică [172, p. 75-83].
Analizat în ansamblu însă, subdialectul moldovenesc (din estul şi nordul României, în
Republica Moldova, Ucraina şi Rusia), prezintă trei grupuri mari de graiuri: de nord, centrale şi
113
sudice. Trebuie să subliniem faptul că izoglosele celor trei mari arii dialectale prezentate, care,
de altfel, individualizează subdialectul moldovenesc în cadrul dacoromânei, au direcţia est-vest,
particularităţile specifice fiind comune teritoriului din stânga şi din dreapta Prutului [119, p. 88].
Cele două grupuri de graiuri din nordul Bucovinei, delimitate de cercetătorii de la
Chişinău, formează şi ele o arie comună cu graiurile bucovinene din România, a căror diversitate
a fost remarcată şi subliniată de toţi cercetătorii care s-au referit la această zonă. Astfel,
G. Weigand afirma cu privire la aceste graiuri: „sunt mai multe grupe bine delimitate şi având
propriul lor caracter, care se înfaţişează pe hartă ca un mozaic” [178, p. 446]. S. Pop delimitează
trei direcţii de influenţă asupra graiurilor românesc din Bucovina: a) influenţa maramureşeană;
b) influenţa ardelenească şi c) influenţa „mişcărilor de populaţie din Moldova de nord” [143, p.
427-428].
T. Papahagi susţine că graiul românesc din regiunea Transcarpatică aparţine subdialectului
maramureşean (Papahagi, 1925 [118]; Neagoe, 1997 [106]). Dialectologii de la Chişinău au
efectuat cercetări sistematice în Maramureşul de la nord de Tisa începând cu anul 1965 şi au
analizat din perspectiva graiurilor moldoveneşti din stânga Prutului, considerându-le drept
graiuri arhaice vorbite în arii marginale şi izolate [180, p. 43-44].
Din punct de vedere lingvistic, aceste graiuri se încadrează, în general, în aria
subdialectului maramureşean şi, în special, în aria lui vestică (localităţile Săpânţa, Iapa, Rogna
de Jos), caracterizată prin diminuarea particularităţilor specifice.
Studiile de dialectologie ce au ca subiect de cercetare aceste zone subliniază, pe de o parte,
unitatea graiurilor româneşti din regiunea Transcarpatică cu cele maramureşene din sudul Tisei
[106, p. 59] şi, pe de altă parte, unitatea graiurilor româneşti vorbite pe teritoriul dintre Prut şi
Nistru şi dincolo de Nistru cu cele din dreapta Prutului. Totodată, graiurile din nordul Bucovinei
şi Ţinutului Hotinului formează arie comună cu graiurile din sudul Bucovinei şi nordul
Moldovei, iar graiurile din sud-vestul Basarabiei fac arie comună cu graiurile din Dobrogea de
nord, din sud-estul Munteniei şi al Moldovei din dreapta Prutului [88, p. 111-112]. Graiurile
româneşti vorbite într-o zonă compactă pe malul stâng al Nistrului prezintă, în linii generale,
particularităţi comune cu cele dintre Prut şi Nistru [88, p. 114; 149, p. 188-189].
Graiuri româneşti din stânga Nistrului
Locul de apariţie a termenului de „limbă moldovenească” a fost R.A.S.S.M., formată în
componenţa Ucrainei în 1924. Această sintagmă a fost utilizată şi pănă atunci – în scrierile
cronicarilor Gr. Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Ion Neculce – dar de fiecare dată cu
114
sensul de „grai moldovenesc”, nicidecum fiind considerat ca având un caracter independent în
raport cu graiurile vorbite în celelalte provincii româneşti.
Încercările care s-au făcut pentru a elabora şi a implementa în R.A.S.S.M. o „limbă literară
moldovenească” diferită de cea română aveau intenţia de a justifica necesitatea creării unui stat
moldovenesc dincolo de Nistru. Astfel, terminologia românească a fost înlocuită cu regionalisme
şi cu elemente „fabricate” sau calchiate după modele ruseşti.
În ciuda acestei politici de rusificare, populaţia rurală din stânga Nistrului a rămas fidelă, în
mare parte, graiului moştenit din străbuni.
Împrejurări politice au făcut ca graiul românesc de peste Nistru să fie prea puţin cercetat.
Una dintre constatările cele mai importante, pe care au făcut-o toţi cei care au studiat graiul
românesc de peste Nistru, este marea asemănare a acestuia cu cel vorbit în Basarabia, Moldova
de nord şi Bucovina. Gruparea aceasta a graiului transnistrean cu cel moldovean este susţinută
atât de faptele generale de limbă, cât şi de cele de amănunt. Diferenţele, îndeosebi cele lexicale,
sunt nesemnificative. În schimb, asemănările sunt numeroase şi elocvente, mergând uneori până
la identitate. Principalele particularităţi marcante ale graiului moldovenesc se regăsesc în graiul
de peste Nistru.
Graiul românesc de peste Nistru – în structura lui, de acelaşi tip cu graiul moldovenesc —
prezintă şi câteva caracteristici proprii, dintre care unele nu se mai întâlnesc în niciun grai
dacoromân. Totodată, este de remarcat că majoritatea particularităţilor care apropie graiul
transnistrean de cel moldovenesc se află într-un stadiu mai puţin evoluat.
O altă constatare, relevată şi de Sever Pop [143, p. 433], este că graiul transnistrean
păstrează o serie de fapte de limbă arhaice, care nu mai apar sau apar foarte rar în alte zone
româneşti.
Caracterul arhaic al graiului transnistrean (ca şi al celui basarabean) a fost explicat prin
cunoscuta teorie a lui M. Bartoli [250], referitoare la conservatorismul ariilor laterale şi izolate.
Explicaţia se poate susţine numai dacă admitem că această regiune periferică şi mult timp izolată
de restul românismului păstrează unele fenomene de limbă de acum câteva secole, şi nu din
epoca românei comune, aşa cum s-a susţinut.
Graiuri româneşti din nord-estul Bulgariei
Graiurile româneşti vorbite pe teritoriul Bulgariei, în regiunile Loveci şi Vidin, au fost
obiectul de cercetare al unor achete speciale, după anchetele ALR I şi ALR II (1969), continuate
de apariţia unei culegeri de texte şi studii privind problemele legate de fonetică, morfologie şi
115
lexic (1971, 1979). Rezultatele cercetărilor evocă ideea apartenenţei graiurilor din Bulgaria la
tipul oltenesc sau/şi bănăţean.
Nu este lipsit de interes să amintim că pe teritoriul Bulgariei (ca şi în Iugoslavia) există
două grupuri de români: aromânii în sud-vest şi dacoromânii pe malul drept al Dunării, în directă
continuitate teritorială, pe de o parte, cu cei din Timocul sârbesc, iar, pe de altă parte, cu cei din
România. Aceştia din urmă sunt grupaţi astăzi, mai ales, în două zone mai importante: regiunea
Vidin şi în jurul oraşului Nicopol.
Zonele locuite astăzi de populaţia românească de pe malul drept al Dunării corespund celor
două Moesii, iar toponimia acestora (nume de râuri sau de oraşe) demonstrează provenienţa lor
romanică [259, p. 332]. Recensământul bulgăresc din 1910 atestă faptul că românii sunt
răspândiţi pe tot cuprinsul Bulgariei, dar cei mai numeroşi şi stabiliţi compact sc regăsesc în
regiunile Vidin (45.000 de locuitori), Rahovo (20.000), Cula (18.000), Nicopol (16.000) şi Lom
(6.500).
Atlasele lingvistice româneşti au ales ca puncte de anchetă doar localităţi din zona
Vidinului. WLAD, pct. 273 (Bregovo), pct. 274 (Florentin), ALR I, pct. 857 (Bregovo) şi 859
(Halovo), iar ALR II, pe lângă pct. 858 (Sfeti Petăr) anchetează şi un punct din estul Bulgariei,
958 (Turtucaia).
Pe malul românesc al Dunării, zonei anchetate îi corespunde zona cuprinsă între Turnu-
Măgurele şi Corabia (unde se varsă Oltul în Dunăre), ceea ce reprezintă, în plan lingvistic, locul
de interferenţă dintre graiurile munteneşti vestice (zona Teleormanului) şi cele olteneşti de sud-
est. Graiul cercetat se evidenţiază prin caracterul lui unitar, pe de o parte, şi prin apartenenţa lui
la graiurile româneşti sudice, pe de altă parte. Locuitorii acestor sate sunt, în marea lor
majoritate, vorbitori nativi de limbă română. În prezent, doar persoanele din generaţia medie şi în
vârstă mai vorbesc româneşte, generaţia tânără optând exclusiv pentru limba bulgară.
Procesul de asimilare lingvistică este foarte puternic, deoarece numai persoanele mai în
vârstă vorbesc româneşte. Acest fenomen se datorează mai multor factori:
1. Sistemul de învăţământ este cu predare în limba bulgară. În niciuna dintre localităţile
anchetate de către lingviştii de la Bucureşti15 nu au existat şcoli româneşti.
2. Interzicerea de a vorbi româneşte în perioada 1950–1960. Declaraţiile subiecţilor
anchetaţi (din Milcoviţa şi Lencovo) stau drept mărturie în acest sens.
3. Schimbarea şi traducerea numelor româneşti de către autorităţile bulgare.
15 În perioada 1991–1996 s-au cules texte dialeclale din 3 localităţi din Republica Moldova, 18 localităţi din Ucraina, 8 din Ungaria, 16 din Bulgaria şi 2 localităţi din Croaţia.
116
4. Migrarea tinerilor la oraşe.
5. Prezenţa unor monografii, aproape în fiecare din satele anchetate, redactate de cele mai
multe ori la comanda oficialităţilor bulgare, cu scopul de a deforma adevărul istoric referitor la
originea acestor locuitori.
6. Prezenţa populaţiei bulgăreşti în aproape majoritatea satelor care, cândva, au fost în
totalitate româneşti. Bulgarii s-au stabilit aici fie prin căsătorie, fie prin cumpărare de terenuri de
alte populaţii venite din Balcani sau din Macedonia.
7. Odată cu stabilirea graniţelor dintre statele naţionale din Balcani, a dispărut acea
legătură permanentă între românii de pe cele două maluri ale Dunării. Unii dintre subiecţii
anchetaţi îşi amintesc că bunicii au venit din România, din satele Teleormanului [178, p. 42-43].
Obiceiurile şi practicile rituale moştenite din străbuni şi cunoscute în copilărie de către cei
mai în vârstă se integrează zonei sudice a teritoriului dacoromân (Oltenia, Muntenia, Dobrogea,
iar uneori apar şi în Moldova): Căluşarii, Iordanul, Paparuda, Brezaia, Sărbătoarea viilor,
Fraţii lunatici [59].
O situaţie aparte prezintă românii care trăiesc în mase compacte, pe ambele maluri ale
Bugului din sud-estul Ucrainei, pănă spre bazinul carbonifer al Donbasului şi spre Caucaz, Asia
Centrală şi Extremul Orient. Aceste enclave româneşti au fost cercetate sub diverse aspecte:
istoric (I. Nistor, V. Şişmariov), etnosociologic şi etnofolcloric (T. Burada, A. Raţiu etc.),
demografic (S. Meteş) şi lingvistic (ALM, ALRR. Bas etc.).
Cercetările de teren, efectuate cu ajutorul chestionarului, înregistrările obţinute în urma
unor “conversaţii dirijate” au arătat că limba română din aceste localităţi este supusă unui proces
avansat de asimilare din cauza concurenţei acerbe dintre limba română şi limbile rusă,
ucraineană şi altele.
Atlasul lingvistic moldovenesc, elaborat de către dialectologii de la Chişinău, cuprinde 21
de localităţi din sud-estul Ucrainei şi din Caucaz. Anchetele acestui atlas au avut loc în perioada
1957–1965. Cercetările efectuate în cele trei sate din Caucaz (pct. 227, 228, 230) au fost realizate
în 1960. Investigaţiile au fost reluate în 1996 de către o echipă de folclorişti de la Chişinău în
patru localităţi din nord-vestul Caucazului (Moldovanskoe, Moldovanka, Trudovoi şi
Şabanovskoe). În urma acestor cercetări au fost scoase în evidenţă următoarele caracteristici:
1. Enclavele româneşti din Caucaz, alături de cele situate la est de Bug, dincolo de Ural
până în Ţinutul Primoriei din Extremul Orient al fostei Uniuni Sovietice sunt supuse unui proces
de asimilare continuă de către populaţia majoritară.
117
2. Prezenţa masivă a formelor arhaice. Graiul românilor din aceaste zone aparţine
subdialectului moldovenesc care nu a cunoscut influenţa limbii române literare, iar neologismele
pătrunse în limba română în ultimele două secole lipsesc cu desăvârşire.
3. Se atestă totuşi prezenţa unor denumiri de locuri ce poartă numele foştilor proprietari:
Iazu lu Enachi, Fântâna lu Ghimpu, Râpa lu Iluţă etc.
4. Originea românească a acestor populaţii este demonstrată şi de numele de familie:
Botoşanu, Deleanu, Cioară, Turcu, Negreanu, Grădinariu, Munteanu, Cimpoi etc.
5. Rusificarea intensă se datorează şi lipsei cu desăvârşire a şcolilor cu predare în limba
română. Şcoli cu predare în “limba moldovenească” au existat doar în perioada 1932–1937.
6. Proiectul de deznaţionalizare, aplicat, poate mai intens şi cu mai multă înverşunare, pe
aceste teritorii, a condus treptat la dispariţia sentimentului naţional.
În concluzie, precizăm că gramatica graiurilor româneşti din afara graniţelor ţării e
rezistentă, nealterată, unitară, se identifică cu gramatica limbii comune. Influenţele au intervenit
mai puţin în morfologia limbii noastre. Faptul acesta s-ar explica, după părerea noastră, prin
aceea că opoziţiile gramaticale ale românilor se exprimă printr-un număr mare de mărci pozitive,
ceea ce conferă rezistenţă gramaticii în condiţiile bilingvismului. Sunetele noi care au apărut
devreme în română, africatele şi fricativele, vocala ă sunt utilizate la finală în distincţii
morfologice şi asigură posibilităţi interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului
imens de cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei, în primul rând cu limbile
slave de sud.
Dacă prin contactul românei cu limbile balcanice sau cu cele din apropierea Balcanilor
(limbile slave, turca, maghiara, greaca) a putut fi verificată rezistenţa structurilor ei latineşti, deşi
s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, acest lucru trebuie înţeles ca o dovadă a
vitalităţii tendinţelor originare latineşti, a capacităţii de asimilare a elementelor nelatine. La
aceeaşi concluzie se ajunge şi prin examinarea trăsăturilor graiurilor româneşti târzii vorbite în
medii alogene. Unitatea latinei dunărene, favorizată de unitatea politică a Daciei, unitatea
românei comune (faza de dinaintea separării dialectale), unitatea graiurilor dacoromâne reflectă,
de fapt, unitatea spirituală a românilor. Indiferent de locul unde le-a sortit istoria să vieţuiască,
românii, vorbindu-şi limba părintească, au conştiinţa etnicităţii lor. Factorul conştiinţă – în sensul
foarte larg al cuvântului – este determinant în menţinerea limbii. Atât timp cât românii (ne
referim la cei din afara graniţelor ţării) au conştiinţa apartenenţei lor etnice reale – nu se poate
vorbi de dispariţia limbii, oricât ar fi de puternică presiunea idiomului oficial.
118
4.4. Schimbarea de cod – expresie a interferenţei lingvistice
O distincţie esenţială în ceea ce priveşte mecanismele şi rezultatele împrumuturilor apare la
Carol Meyers-Scotton [199], care tratează problema în corelaţie cu cealaltă formă de manifestare
a interferenţei la nivel lexical şi anume schimbarea de cod. Autoarea introduce o serie de
concepte menite să sistematizeze complexitatea diverselor situaţii. Este reluată mai întâi
problema diferenţierii celor două limbi între care se produce interferenţa, denumită limba matrice
(matrix language, ML), idiomul care reprezintă mijlocul principal de comunicare intragrup, şi
limba inserată (embedded language, EL), nu întotdeauna uşor de diferenţiat. În principiu, limba
matrice este cea dominantă, în sensul numărului mai mare de situaţii şi de interacţiuni în care
este folosită ca o unmarked choice16. Se presupune că vorbitorul bilingv poate să identifice
intuitiv limba matrice, ca aceea care permite amestecul unor elemente aparţinând alteia, dar în
acelaşi timp, există permanent posibilitatea schimbării între ML şi EL, în funcţie de diverşi
factori exteriori, fie sincronic, în aceeaşi conversaţie, fie diacronic, ca urmare a unei anumite
evoluţii istorico-politice a unei comunităţi. Schimbarea (shift) corespunde asumării unei identităţi
sau a alteia, motivate situaţional, şi este considerată ca reprezentând un fenomen „stabil” pentru
comunităţile bilingve [199, p. 73]. ML, asociată în mod obişnuit cu solidaritatea grupului
minoritar, oferă cadrul gramatical pentru structura de suprafaţă care combină constituenţi din
cele două limbi. Spre deosebire de EL, ea furnizează ansamblul şi ordinea morfemelor, mărci ale
Aceste conceptualizări teoretice sunt folosite ca instrument de explicitare a diferitor cazuri
de împrumuturi şi, mai ales, la necesara distingere a acestora de situaţiile de schimbarea de cod.
Conceptul de code switching desemnează capacitatea individului de a trece de la o limbă la
alta, de la un dialect sau un stil la altele în cursul interacţiunii verbale [vezi 13, p. 428] (sau, în
termenii folosiţi de Carol Meyers-Scotton, selectarea de către bilingvi a unor forme din EL în
enunţuri în ML, în cursul aceleiaşi conversaţii). Schimbarea de cod este direct dependentă de un
anumit sistem de reguli şi de obligaţii, care marchează comunicarea interpersonală. Ea este o
opţiune a vorbitorului, o chestiune de libertate individuală, căci vorbitorii, deşi au aceleaşi norme
privind semnificaţia sociopsihologică a schimbării, fac alegeri diferite, în concordanţă cu fiecare
varietate situaţională, asumându-şi o anume identitate dintr-o multitudine de posibilităţi.
Principalii factori care determină o alegere sau alta au fost consideraţi cei politici şi economici, şi
16 Termenul îi aparţine autoarei Meyers-Scotton, 1993 [199, p. 67], fiind sinonim cu „aşteptat” într-un anumit context, caracterizând aşa-numitul markedness mode, construct exprimând faptul că în orice comunitate există posibilitatea alegerii unui cod, care este mai aşteptat (unmarked) decât alte potenţiale alegeri pentru fiecare tip de interacţiune.
119
nu cei emoţionali (primordial loyalties), limba oficială fiind percepută ca un mijloc de integrare
sociopolitică.
Cercetările anterioare considerau schimbarea de cod ca un fenomen de interferenţă sau ca o
inabilitate a vorbitorului de a-şi continua discursul într-un singur cod [205]. Perspectivele mai
noi pun accentul pe opţiunea conştientă a vorbitorului, abil şi fluent în ambele limbi, care
foloseşte o limbă sau alta nu atât pentru a-şi marca statutul social, cât pentru inducerea unor
semnificaţii de natură sociopragmatică, alegerea unui cod sau a altuia fiind relevantă pentru
intenţionalitatea mesajului. Vorbitorul este un participant activ în cadrul unei interacţiuni
verbale, optând pentru un cod ca o strategie de discurs, în funcţie de factori „dinamici” (durata
interacţiunii, gradul de solidaritate cu un anumit context social etc.), adăugaţi celor „stabili”
(vârstă, educaţie, sex etc.) [200, p. 54-60]. Variaţiile de ordin stilistic sau pragmatic sunt mărci
ale diverselor roluri pe care şi le asumă succesiv individul în comunicarea curentă, în diversele
sale ipostaze sociale. Este ceea ce a fost numit variaţie suprapusă care, pentru comunităţile
bilingve, constă în posibilitatea alegerii unuia sau altuia dintre idiomuri, corespunzătoare opţiunii
pentru o variantă stilistică sau alta în comunităţile unilingve.
Din această perspectivă se distinge între schimbarea de cod situaţională (situational
switching) şi cea metaforică (metaphorical switching), condiţionate de factori diferiţi. Primul tip
se bazeză pe existenţa unor relaţii precis determinate între anumite varietăţi ale limbii şi anumite
caracteristici ale situaţiei de comunicare (subiect, loc, participanţi). Ea poate fi personală, atunci
când participanţii la interacţiune se manifestă ca indivizi (în cadru familial, amical etc.), şi
tranzacţională, când relaţia dintre participanţi are un caracter oficial, nemanifestându-şi
individualitatea, ci imaginea în conformitate cu statutul lor social aşteptat (tranzacţii economice,
consultaţii medicale, administrative etc.) [13, p. 428]. Distincţia personal-tranzacţională
corespunde schimbărilor stilistice din cadrul celor două tipuri de interacţiune, pentru
comunităţile bilingve un cod corespunzând, de cele mai multe ori, unei anumite identităţi sociale
şi unei anumite funcţionalităţi stilistice aşteptate. De cealaltă parte, schimbarea de cod
metaforică, având o motivare emfatică sau de contrast, presupune atât existenţa unui set comun
de norme situaţionale, cât şi o concepţie similară asupra inviolabilităţii lor (se înscriu aici figuri
de gândire precum ironia, antifraza etc.).
Recentele abordări ale problemei schimbării de cod adoptă diverse perspective (vezi, în
acest sens, sinteza oferită de Carol Meyers-Scotton [200, p. 62-70]). Există, astfel, explicaţia
unei manifestări reflexe, individuale – utilizarea unui cuvânt, primul, „whichever one happens to
be on the top of the tongue”, independent de factori exteriori. Pe de altă parte, s-a încercat
stabilirea unei taxonomii a funcţiilor schimbării de cod: funcţia referenţială (indiciu al unei
120
lacune lingvistice în privinţa unui anume subiect), funcţia directivă (implicarea sau excluderea
221. Галди Л. Слова романского происхождения в русском языке. În: Международный
съезд славистов, Москва, 1955, с. 66-76.
222. Дешериев Ю. Д. Закономерности развития и взаимодействия языков в советском
обществе. Москва: Наука, 1966. 402 с.
223. Дешериев Ю. Д. Проблема лингвистической интерференции в современном
языкознании. În: Теоретические проблемы социальной лингвистики. Москва, 1981, с.
240-255.
224. Дырул А. О формах существования молдавского национального языка. În:
Социально-историческая обусловленность развития молдавского национального
языка. Кишинёв, 1983, с. 88-93.
225. Жлуктенко Ю. А. Лингвистические аспекты двуязычия. Киев: Вища школа, 1974.
176 с.
226. Журавлев В. К. История языка и диахроническая социолингвистика.
În: Теоретические проблемы социальной лингвистики. Москва: Наука, 1981, с. 256-
274.
227. Ильященко Т. Языковые контакты (на материале славяно-молдавских отношений).
Москва: Наука, 1970. 205 с.
228. Иовва И. Ф. Передовая Россия и общественно-политическое движение в Молдавии
(первая половина XIX в.). Кишинев: Штиинца, 1986. 260 c.
229. Кондакова M. Ф. Языковые контакты как объект лингвистического исследования. În:
Уральские лингвистические чтения, 2001, №. 14, УрГПУ, Екатеринбург, с. 47-60.
230. Крысин Л.П. Социолингвистические аспекты изучения современного русского языка.
Отв. ред. Ю. Д. Дешериев. Москва: Наука, 1989. 186 с.
231. Крючкова Т. Б., Нарумов Б. П. Зарубежная социолингвистика: Германия, Испания.
Отв. ред. В. Ю. Михальченко. Москва: Наука, 1991. 156 с.
232. Михайлов M. М. Двуязычие и взаимовлияние языков. În: Проблемы двуязычия и
многоязычия. Москва, 1972, с. 251-379.
233. Розенцвейг В. Ю. Языковые контакты. Ленинград: Наука, 1972. 80 c.
234. Сeпир А. Язык (Введение в изучение речи). М.-Л.: Госиздат, 1934. 222 c.
235. Серебренников В. А. Взаимодействие языков. În: Вопросы языкознания, 1955, № 1,
с. 10-20.
139
236. Серебренников В. А. Проблемы сравнительно-исторического изучения языков и
вопросы молдавского языкознания. În: Вопросы молдавского языкознания. Кишинев,
1953, с. 34-53.
237. Социолингвистика. În: Новое в лингвистике. Т. 7, Москва, 1975.
238. Степанов Г. В. Типология языковых состояний и ситуаций в странах романской речи.
Москва: Наука, 1976. 224 с.
239. Федоров А. В. Основы общей теории перевода. Москва: Высшая школа, 1983. 303 с.
240. Хауген Э. Языковой контакт. În: Новое в лингвистике. Вып. VI, Москва: Прогресс,
1972, c. 61-80.
241. Хауген Э. Хауген Э. Процесс заимствования. În: Новое в лингвистике. Вып. VI,
Москва: Прогресс, 1972, c. 344-382.
242. Шански H. M. Лексические и фразеологические кальки в русском языке. În: Русский
язык в школе. nr. 3, 1955, с. 28-35.
243. Шишмарев В. Ф. Романские поселения на юге России. Ленинград: Наука, 1975, 276 c.
244. Шухард Х. К вопросу о языковом смещении. În: Избранные статьи по языкознанию,
Москва, 1950, c 25-32.
245. Языковые контакты. În: Новое в лингвистике. Т. 6, Москва: Прогресс, 1972. 535 с.
Surse bibliografice în limba franceză
246. Alföldy G. Note sur la relation entre le droit de cité et la nomenclature dans l’empire
romain. În: Latomus, XXV, 1968 p. 59-62.
247. Вally Ch. Traité de stilistique frangaise. Vol. I, 3-е ed. nouv., Geneve-Paris: Georg [usw],
1951. 220 p.
248. Вally Ch. Le langage et la vie. Nouvelle édition revue et augmentée. Zürich, 1935. 224 p.
249. Вally Ch. Linguistique generale et linguistique française. Quatrième édition revue et
corrigée, Berne: Editions Francke, 1965. 440 p.
250. Bartoli. Substratо, superstrato, adstratо. În: Raports au 5-eme Congres International des
Linguistes. Bruges, 1939, p. 35-50.
251. Bayllon Ch. Sociolinguistique. Société, langue, et discours. Paris: Colin, 2005, 303 p.
252. Beniamino M. Diglossie. În: Marie-Louise M. Sociolinguistique. Concepts de base.
Mardaga, 1997, p. 119-127.
253. Calvet L. La sociolinguistique. Paris: Presses Universitaries de France, 2002. 127 p.
254. Charpentier J.-M. Quand et ou parler de bilinguisme et de diglossie? Le problemè des
pidgins et des patois quasi assimilé dans le cas du bichelamar de Vanuatu et du patois
francisé du Poitou. În: La linguistique, 18, 1, 1982. p. 65-84.
140
255. Condurachi Em. La costituzione Antoniniana e la sua applicazione nell’impero romano. În:
Dacia, N.S. II 1958, p. 34-51.
256. Daicoviciu C. La Transylvanie dans l’antiquité (ed. III), Bucarest: Imprimeria Naţională,
1945. 274 p.
257. Deroy L. L’emprunt linguistique. Part. 1-3, Paris: Société d' Édition „Les Belles Lettres”,
1956. 437 p.
258. Diebold R. Incipient bilingualism! În: Language, 1961, 37, nr. 1, p. 38-45.
259. Drăganu N. L’Ancienneté et l’expansion du peuple roumain d’apres la toponymie,
l’onomastique el sa langue. În: Balcania, I, 1938, p. 330-345.
260. Jardel J.-P. De quelques usages des concepts de bilinguisme et de diglosie. În: Manessy G.
et. Wald P. (eds.) Plurilinguisme: Normes, situation, strategies. Paris: l’Harmattan, 1979, p.
26-37.
261. Gerov B. L’aspect ethnique et linguistique entre le Danube et les Balkans à l’époque
romaine (I-III s.). În: Studi Urbinati, 1959, p. 173-191.
262. Fishman J. Bilingualism with and without Diglossia: Diglossia with and without
bilingualism. În: Journal of social Social Issues, 23, 1967, 2, p. 29-38.
263. Francard M. Insėcuritė linguistique. În: Sociolinguistique: Concepts de base, Liege:
Mardaga, 1997, p. 170-176.
264. Lapierre J.-W. Le pouvoir politique et les langues. Paris: PUF, 1988, 297 p.
265. Mackey W. La mortalitė des langues et le bilinguisme des peuples. În: Anthropologie et
sociėtės, 1983, vol.7, p. 2-23.
266. Mackey W. Bilinguisme et contact des langues. Paris: Klincksieck, 1976. 539 p.
267. Martinet A. Bilinguisme et diglossie. Appel a une dynamique des faits. În: La linguistique,
18, 1982, p.5-16.
268. Meillet A. Les langues dans 1’Europe nouvelle. 2-ième édition, Paris: Payot. 1928, 496 p.
269. Meillet A. Sur le bilinguisme. În: Delacroix H. et al. Psychologie du langage. 1933, p. 5-14.
270. Meillet A. Linguistique historique et linguistique generale. I, Paris: Champion, 1921. 335 p.
271. Pătruţ I. Influences slave set magyares sur les parlers roumains. În: Romanoslavica, 1, 1958,
p. 31-43.
272. Prudent L.-F. Diglossie et interlecte. În: Langages. Bilinguisme et interlect, nr. 61, 1981,
p. 13-39.
273. Pohl J. Bilinguismes. În: Revue roumaine de linguistique, X, 1965, nr. 4, p. 343-352.
274. Racoviţă G. Notes sur le bilinguisme. În: Bulletin linguistique, 6, 1938, p. 238-242.
141
275. Rafitoson E. Aspect de la diglossie française/malgache. Bilinguisme et diglossie. În:
Juillard C. et. Calvet L.-J. (eds.). Politiques linguistiques, mythes et realites. Actes des
premier Journées scientifiques de réseau „Sociolinguistique et dinamique des langues” de
l’AUF. Dakar (Senegal), 16-18 decembrie 1995, Montreal: AUPELF-UREF, 1996, p. 271-
276.
276. Sandfeld J. Notes sur les calques linguistiques. În: Fetstschrift V. Thomsen, Leipzig, 1912,
p. 166-173.
277. Scerba L. V. Sur la notion de melange des langues. În: Избранные работы по
языкознанию, Ленинград: 1958, р. 39-50.
278. Tabouret-Keller A. Entre bilinguisme et diglossie. Du malaise des cloisonnements
universitaires au malaise social. În: „La linguistique”, 18, 1982, 1, p. 17-43.
279. Unbegaun B. Le calque dans les langues slaves littéraires. În: Revue des Études slaves, XII,
1932, p. 19-48.
280. Vendryes J. Le Langage: introduction linguistique à l’istoire. Paris: Albin Michel, 1968.
444 p.
Surse bibliografice în limba spaniolă
281. Alonso A. Estudios linguisticos. Temas espanoles. Madrid: Editorial Gredos, S. A., 1967.
286 p.
282. Sánchez A. Politica de difusión del espanol. În: International Journal of the Sociology of
Language, Berlin-New York: Mouton de Gruyter, 1992, vol. 95, p. 51-69.
Surse bibliografice în limba italiană
283. Gusmani R. Aspetti semantici dell’interferenza. Napoli, 1973. 190 p.
284. Pisani V. L’etimologia. Storia – Questioni – Metodo. Brescia: Paideia, 1967.
Surse bibliografice în limba germană
285. Bruske H. Die russischen und polnischen. Elemente des Rumanischen. În: Jb. XXVI-XXIX,
1921, p. 56-77.
286. Swoboda E. Zür Frage der Romanisierung (Vortrag). În: Anzeiger der österreichischen
Akademie der Wissenschaften, philos.-histor. Klasse, 100. Jhrg. 1963, p. 153-173.
142
DECLARAŢIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat
sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Inna Negrescu-Babuş
15.03.2011
143
CV-ul AUTORULUI
DATE PERSONALE Nume şi prenume Inna Negrescu-Babuş Data şi locul naşterii 30.03.1976; s. Copceac, Ştefan-Vodă Cetăţenia R. Moldova, Română STUDII 1994-1998 Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti 2003-2004 Masterat în Jurnalism şi Comunicare Publică,
ULIM 2002-2005 Doctorat la Institutul de Lingvistică al AŞM specialitatea Limba română STAGII 1 octombrie–31 decembrie 2010 – stagiu de perfecţionare la Institutul Cultural Român, Bucureşti Domeniile de interes ştiinţific: istoria limbii, sociolingvistică, pragmatică, antropologie, istorie. ACTIVITATEA PROFESIONALĂ 1998-2001 Profesor de limba şi literatura română, Liceul Traian, Bucureşti 2001-2002 Asistent Manager (relaţii cu publicul şi traducător), European Sport
Management, Bucureşti. 2002-2007 Lector la Facultatea de Jurnalism şi Comunicare Publică, ULIM.
Cursuri: Redactarea textului jurnalistic; Limbajul comunicării; Lingvistică şi comunicare, Limba română pentru alolingvi; Introducere în teoria comunicării; Tehnici reportericeşti.
2006 - prezent Cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie al AŞM. Participări la proiecte ştiinţifice instituţionale: Aspecte privind periodizarea istoriei
limbii: criterii intra- şi extralingvistice; Factori interni şi externi în evoluţia limbii române (Sectorul de istorie a limbii, dialectologie şi onomastică).
Participări la foruri ştiinţifice: Conferinţa ştiinţifică anuală a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”: Probleme ale ştiinţelor socioumane şi modernizării învăţământului (Chişinău, 2004); Conferinţa Internaţională a Tinerilor Cercetători (Chişinău, 2006, 2007, 2009, 2010); Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Simpossya Professorum (Chişinău, 2007); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context European. Omagiu acad. Silviu Berejan (Chişinău, 2007); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a). Limbă, limbaj, vorbire (In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru (Chişinău, 2009); Simpozionul Internaţional Probleme actuale de lingvistică. In memoriam N. Corlăteanu (Chişinău, 2010); Colocviul Internaţional Filologia modernă: realizări şi perspective în context european. In memoriam acad. S. Berejan (Chişinău, 2010); Al IV-lea Simpozion Internaţional de Lingvistică (Bucureşti, 2010).
Lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-metodice publicate: 12 articole (publicate în reviste de profil şi rezumate ale conferinţelor ştiinţifice).
Limbi straine: Engleza – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C1) Italiana – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C2) Rusa – scris, citit, vorbit – nivel avansat (conform competenţelor lingvistice – C2) Spaniola – citit, scris, vorbit – nivel intermediar DATE DE CONTACT Adresa: Chişinău, str. Hristo Botev 5/2, ap. 39 Telefon fix: 77.92.12; mobil: 079 407 542 E-mail: [email protected]