ECUMENISMUL ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ 1. Începuturile mişcării ecumenice Preocuparea pentru conservarea unităţii creştine a fost un obiectiv al întregii Biserici până la 1054. Marea schismă a dus la o ruptură în Biserică, apărând Biserica de Răsărit şi cea de Apus. Dezbinarea a fost provocată de factori politici şi teologici (inovaţiile din Biserica Apusului). Aşa a apărut Biserica Romană, cu centrul la Roma, pentru întreaga creştinătate catolică. O a doua ruptură s-a produs prin Reforma iniţiată de către M. Luther şi continuată de J. Calvin şi U. Zwingli, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, începând cu anul 1517. Ea a dus la ruperea unităţii Bisericii de Apus. O altă ruptură în Biserica de Apus a constituit-o apariţia anglicanismului, care va da alte subdiviziuni creştine de natură denominaţională. Cu toate că anglicanismul este uneori mai aproape de catolicism, acesta face parte din grupa Bisericilor Reformei. În Răsărit, Bisericile Ortodoxe se vor dezvolta în condiţii grele, având în vedere invazia arabilor (sec. VI- VII), apoi apariţia otomanilor care au creat neajunsuri şi mai mari. Nu numai Patriarhia Ecumenică a avut de suferit, ci şi celelalte Biserici Ortodoxe. Din cuprinsul Patriarhiei de Constantinopol se vor ridica Bisericile Ortodoxe Autocefale, cu întâistătători ai lor, prin aplicarea canoanelor 34, 35 şi 36 apostolice, care 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ECUMENISMUL ŞI MIŞCAREA ECUMENICĂ
1. Începuturile mişcării ecumenice
Preocuparea pentru conservarea unităţii creştine a fost un
obiectiv al întregii Biserici până la 1054. Marea schismă a dus la o
ruptură în Biserică, apărând Biserica de Răsărit şi cea de Apus.
Dezbinarea a fost provocată de factori politici şi teologici (inovaţiile din
Biserica Apusului). Aşa a apărut Biserica Romană, cu centrul la Roma,
pentru întreaga creştinătate catolică.
O a doua ruptură s-a produs prin Reforma iniţiată de către M.
Luther şi continuată de J. Calvin şi U. Zwingli, în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, începând cu anul 1517. Ea a dus la ruperea
unităţii Bisericii de Apus.
O altă ruptură în Biserica de Apus a constituit-o apariţia
anglicanismului, care va da alte subdiviziuni creştine de natură
denominaţională. Cu toate că anglicanismul este uneori mai aproape
de catolicism, acesta face parte din grupa Bisericilor Reformei.
În Răsărit, Bisericile Ortodoxe se vor dezvolta în condiţii grele,
având în vedere invazia arabilor (sec. VI-VII), apoi apariţia otomanilor
care au creat neajunsuri şi mai mari. Nu numai Patriarhia Ecumenică a
avut de suferit, ci şi celelalte Biserici Ortodoxe. Din cuprinsul
Patriarhiei de Constantinopol se vor ridica Bisericile Ortodoxe
Autocefale, cu întâistătători ai lor, prin aplicarea canoanelor 34, 35 şi
36 apostolice, care îngăduiau fiecărui neam să aibă Biserica
sa.
Vor apărea Patriarhiile de Târnovo şi cea a întregii Rusii, apoi
apar şi celelalte patriarhate.
Biserica cea una a lui Hristos, datorită situaţiilor şi condiţiilor
istorice a asistat la sfâşierea unităţii ei, cauzată de factori teologici şi
politici. Biserica Apuseană se va dezvolta ca o Biserică-Stat, o Biserică
a puterii, cum se vede din contextul istoric a ceea ce s-a numit „Cearta
1
pentru învestitură” (Dictatus Papae, 1075 a lui Grigorie al VII-lea de
Hildebrand).
Reforma a zguduit Biserica Romano-Catolică. Ea a trebuit să
organizeze o Contrareformă (Sinodul de la Trident). Toate acestea au
dus la o sărăcire a vieţii spirituale. Nu negăm aspecte pozitive ale
Reformei (legarea Bisericii de neam), dar ea a însemnat o altă ruptură
ce va deschide calea tuturor dezbinărilor în cadrul creştinătăţii. În
urma Reformei au apărut nu numai 3-4 Biserici, ci, în potentă, toate
sectele de astăzi. Reforma a fost păgubitoare şi pentru Biserica
Romano-Catolică şi pentru cea Ortodoxă. Spre aceasta din urmă s-a
manifestat şi ofensiva catolică şi cea protestantă. Şi Ţările Române au
fost asaltate de cele două mari confesiuni, cu scopuri prozelitiste.
Mişcarea ecumenică de astăzi poate fi denumită ca strădania
Bisericilor de a-şi regăsi unitatea creştină, străduinţa lor pe drumul
realizării unităţii eclesiale. Unii teologi ecumenişti consideră că
ecumenismul este tot atât de vechi ca şi Biserica, deoarece de la
început aceasta a fost ameninţată de pericolul dezbinărilor. Menţinerea
unităţii ei a fost în acest sens întotdeauna un act de natură ecumenică,
o expresie a ceea ce astăzi se numeşte ecumenism.
Străduinţa după unitate a început după Marea Schismă şi a
constat în cinci veacuri de încercări de unire, dintre care cele mai
importante sunt cele din 1098 de la Bari şi din 1438-1439, de la
Ferrara- Florenţa.
Dorinţa după unitate ca un apel irezistibil al Sfintei Treimi s-a
făcut simţită şi în latura protestantă. încercări de unire apar după o altă
ruptură în sânul catolicismului: apariţia vechilor catolici, după Conciliul
I Vatican, cu dogma Imaculatei concepţii şi a infaibililităţii papale.
Protestanţii au simţit lipsa unităţii şi consecinţele nefaste ale dezbinării.
Mişcarea ecumenică apare în sânul protestantismului.
Protestanţii au încercat să realizeze un front misionar comun pentru
credibilitatea mesajului creştin, pentru receptarea Evangheliei de către
2
necreştini care erau nemulţumiţi de rivalitatea .dintre catolici şi
protestanţi în teritoriile de misiune. în acest sens putem vorbi despre o
motivaţie misionară a mişcării ecumenice. Scopul misiunii este acela
de a constitui Biserica şi, de aceea, după conferinţa misionară de la
Tambaram (1938), s-a aprofundat teologic şi misiologic relaţia dintre
misiune şi Biserică. Propoveduirea lui Hristos, Botezul şi, în general,
viaţa sacramentală creştină dau unitatea harică, spirituală dintre Capul
Bisericii, Hristos şi membrii acesteia. Aceasta înseamnă că între Hristos
şi Trupul Său tainic nu există un interval. A primi pe Hristos, unirea cu
El înseamnă o existenţă eclesială în unica Biserică a mântuirii prin El.
Conştientizând gravitatea separaţiilor, creştinii încep să manifeste
dorinţa de a fi împreună unii cu alţii, de a se cunoaşte unii pe alţii, de a
cunoaşte tezaurul teologic, spiritual cumun şi specific fiecărei Biserici,
contribuţia proprie la teologia şi viaţa creştină. Mişcarea ecumenică din
vremea noastră reprezintă efortul colectiv al Bisericilor de colaborare
şi unire, mărturisind în comun credinţa în Sfânta Treime. Străduinţa
după unitate este caracteristică şi Bisericii primare care a apărat
unitatea credinţei prin lupta fără rezervă împotriva ereziilor şi a
schismelor de tot felul, ceea ce Biserica primului mileniu a continuat să
facă cu aceeaşi conştiinţă şi responsabilitate pentru unitatea şi
identitatea eclesiale.
Istoria Bisericii trebuie receptată şi înţeleasă şi în perspectiva
încercării de refacere a unităţii vizibile a tuturor creştinilor. Bisericile
se roagă, după exemplul Mântuitorului, pentru unitate (Ioan, 17,22).
Istoria Bisericii este istoria întregii vieţi creştine, a dezbinărilor ce au
apărut, dar trebuie să fie şi istoria eforturilor pentru refacerea unităţii.
În acest sens trebuie să vedem câteva din sensurile cuvântului
ecumenism:
1.Un sens geografic, prin ecumenism care vine de la oikos,
oikodomeo, înţelegându-se construirea casei. în acest sens, se pot
interpreta texte nou-testamentare precum cel de la Matei, 16,18.
3
Edificarea casei creştinilor (Fapte, 9,31), a comunităţii creştine în sens
instituţional este datoria Apostolilor (II Corinteni, 10,8). De asemenea,
comunitatea creştină are datoria de a creşte numeric şi a se dezvolta (I
Tesaloniceni, 5,11). Oikonomos este administratorul care se ocupă de
viaţa casei, în sens fizic, familial, social, spiritual. Oikos este spaţiul
locuit, ecumenism însemnând casa creştinilor, casa adevărului lui
Hristos şi a vieţii celei reconciliate cu Dumnezeu care trebuie să se
extindă în toată lumea.
2. Un sens cultural al ecumenismului se impune începând cu
Alexandru cel Mare prin elenism şi omul elenistic ca element unificator,
cosmopolit, reprezentantul adevăratei umanităţi, opus barbarului,
străinului.
3. Un sens politic prin care se înţelege ansamblul experienţelor
umane, complexitatea, varietatea lor.
4. Un sens religios care apare pentru prima dată în
corespondenţa dintre Bossuet şi Leibnitz, cărora le repugnau total
războaiele religioase aşa cum acestea au însângerat istoria europeană
(Julio H. de Santa Ana, L'Oecumenisme, traduit de l'espagnol par Ana
Brun, Les Editions du Cerf, Paris 1993. pp. 10-15).
Înainte de a schiţa mişcarea ecumenică în cea de-a doua
jumătate a secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, vom
arunca o privire asupra creştinătăţii, în ansamblu:
1.Biserica Ortodoxă este expresia în creştinismul de astăzi, în
general, a Bisericilor autocefale, în unitate dogmatică, cultică şi
canonică unele cu altele.
2. Biserica Romano-Catolică este apropiată din punct de vedere
dogmatic şi cultic de Biserica Ortodoxă, dar în ceea ce priveşte
organizarea şi conducerea s-a îndepărtat de modelul sinodalităţii. Dacă
puterea Bisericii Ortodoxe este comuniunea Duhului, puterea Bisericii
Romano-Catolice rezidă în organizarea care are în frunte un monarh,
suveranul pontif, papa. La romano-catolici importantă este supunerea
4
faţă de papă. Papa este cel pe care Dumnezeu l-a rânduit în fruntea
tuturor creştinilor şi lui i s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor.
Papa a încercat un „aggiornamento” în ceea ce priveşte latura
organizatorică, la Conciliul II Vatican. Biserica Romano-Catolică se
consideră Biserica cea adevărată, iar Bisericile Protestante aparţin ei
de drept dar nu de fapt. Astfel, este înţeles ecumenismul catolic.
3. Protestantismul este mai îndepărtat de Ortodoxie decât
catolicismul, dar mai aproape în ce priveşte atitudinea religioasă în
general. El se apropie de Ortodoxie prin aspiraţia omului după
Dumnezeu, dar Biblia este cea care judecă Biserica. Protestantismul nu
cere supunerea faţă de un om împodobit cu atribute dumnezeieşti, ci
supunerea faţă de relevaţia dumnezeiască din Sfânta Scriptură. însă,
acesta afirmă că revelaţia este cuprinsă numai în Sf. Scriptură şi
pretinde că fiecare individ are capacitatea şi puterea de a înţelege
cuvântul lui Dumnezeu. Revelaţia se păstrează în Biserică. Sub raport
doctrinar, între ortodocşi şi protestanţi, există o mare diferenţă.
Protestantismul a eliminat preoţia-sacrament sau a coborât-o la o
simplă slujire a Bisericii, pastorul fiind, de fapt, delegat al comunităţii
şi, mai apoi, având şi mandatul de la Dumnezeu de a propovedui
cuvântul Lui în Biserică.
Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la
sfârşitul secolului al XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a
reface unitatea Bisericii. Această iniţiativă a găsit răspuns favorabil la
ortodocşi. Menţionăm că, la început, iniţiativa protestantă viza crearea
unei confederaţii de Biserici. Răspunsul calificat pentru mişcarea
ecumenică a fost dat de Biserica Ortodoxă. In anul 1902, patriarhul
Ioachim al III ele la Constantinopol, printr-o enciclică, cere părerea
Bisericilor Ortodoxe surori cu privire la unirea cu romano-catolicii şi
protestanţii. Răspunsul Bisericilor Ortodoxe a fost în favoarea
încercărilor de apropiere între creştini. Patriarhul şi-a precizat poziţia
arătând că, păstrând ceea ce ne aparţine, să păstrăm şă ceea ce
5
aparţine altora. De fapt, existau relaţii ale unor Biserici Ortodoxe cu
alte Biserici şi de mai înainte. Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă avea
legături cu anglicanii încă din secolul al XIX-lea.
Războiul I Mondial a pus mai viu problema legăturii dintre
Bisericile Ortodoxe şi celelalte confesiuni, pentru a acţiona în favoarea
unei lumi mai bune. Amintim, în acest sens, iniţiativa Mitropolitului
Dorotei al Gruziei, locţiitorul patriarhului ecumenic, care dă şi un
program pentru mişcarea ecumenică. în şedinţa din 10 ianuarie 1919,
Dorotei prezidează Sinodul patriarhal. Urma să se cerceteze iniţiativa
unirii Bisericilor. Se cuvenea ca apelul pentru unire să pornească de la
Biserica Constantinopolului. Comisia a înaintat un referat pe care
Sinodul Patriarhal 1-a aprobat în noiembrie, 1919.
În ianuarie 1920, Dorotei trimitea Bisericilor o enciclică pentru
pregătirea unirii pe teren practic, referindu-se la schimbarea
calendarului, la schimbul de scrisori teologice şi convocarea unor
congrese creştine mondiale referitoare la diferenţele confesionale:
înmormîntarea necreştinilor, interzicerea prozelitismului etc. Enciclica
a fost primită favorabil de toate Bisericile. Eforturi făcuseră şi
protestanţii. Bisericile asistaseră la măcelul războiului şi uciderea
credincioşilor lor. Ideea de unire prinde tot mai mult teren. Iau fiinţă o
serie de organizaţii creştine, „internaţionalele creştine”, între care:
Alianţa Evanghelică (1846), Uniunea Creştină a lui Vladimir Guette,
Asociaţia Bisericilor Anglicane şi Răsăritene (1864), Conferinţa
Internaţională a Misiunilor, Alianţa Bisericilor Reformate, Uniunea. de
la Utrecht şi Parlamentul Religiilor de la Chicago (1893). Au urmat
apoi alte organizaţii protestante.
Anul 1910 este un an important pentru apuseni, datorită apelului
lansat de Conferinţa Misionară Mondială din Edinbourgh, prin care un
delegat al Bisericilor tinere din Orient a spus că separaţiile creştine
ruinează credibilitatea Evangheliei.
Ctitorul ecumenismului este considerat Nathan Söderblom,
6
Vicecancelar al Academiei şi Arhiepiscop al Suediei, care studiase în
Rusia, Germania, S.U.A., Anglia şi Franţa, fiind laureat al premiului
Nobel pentru pace. El a prezidat Conferinţa de Pace a ţărilor nordice, în
1917. în 1918 a lansat ideea unui Consiliu al Bisericilor pentru Pace şi a
convocat Conferinţa de la Stockholm, din 1925. Cel mai important
moment pentru precizarea sensului mişcării ecumenice este Conferinţa
de la Stockholm, 1925.
2. Consiliul Ecumenic al Bisericilor
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) îşi are începuturile
concrete în trei mişcări creştine paralele, al căror izvor comun a fost
Conferinţa Misionară Mondială de la Edinbourgh, din 1910. Cele trei
mişcări sunt:
1. Creştinismul Practic (Life and Work);
2. Credinţă şi Constituţie (Faith and Order);
3.Mişcarea misionară.
Creştinismul Practic care dorea o unitate creştină în plan
orizontal, al acţiunilor sociale, a început cu Conferinţa de la Stockholm
(19-30 august 1925). Au participat 680 de deţagaţi din 37 de ţări şi 31
de Biserici şi confesiuni creştine. Biserica Ortodoxă a fost reprezentată
de delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice din Coristantinopol, ai Bisericilor
din Alexandria, Ierusalim, Cipru, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, România.
A participat Biserica Anglicană şi toate Bisericile protestante.
Al doilea moment este Conferinţa Internaţională de la Oxford, a
organizaţiei “Viaţă şi Acţiune” din 1937, prezidată de Dr. Bell. Au fost
prezenţi reprezentanţi din 45 de ţări şi 125 de Biserici şi confesiuni. Au
fost temperate excesele sociologice ale protestanţilor, iar ideea de
Biserică ocupă un loc central în discuţiile teologice. S-a hotărât
înfinţarea CEB. In 1938, Consiliul Universal Creştin pentru Viaţă şi
Acţiune predă programul noului Comitet provizoriu al CEB.
7
A doua mişcare este Credinţă şi Constituţie. Această direcţie
urmărea colaborarea Bisericilor pe teren practic, dar şi apropierea pe
teren dogmatic a Bisericilor şi confesiunilor. Prima conferinţă a avut
loc la Lausanne (3-21 august 1927). Au participat 400 de delegaţi din
100 de comunităţi creştine. Dintre ortodocşi au participat
reprezentanţii Patriarhiei ecumenice, ai Bisericilor Alexandriei,
Ierusalimului, Ciprului, Greciei, Iugoslaviei, României, Bulgariei,
Poloniei şi Georgiei. A lipsit delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse. în
centrul acestei Conferinţe au stat problemele fundamentale ale
Bisericii: Mărturisirile de credinţă, Taine, ierarhie ş.a. Conferinţa
constituie începutul cel mai consistent din punct de vedere doctrinar al
CEB.
Următoarea conferinţă a acestei mişcări şi direcţii este cea din 3-
19 august 1937 de la Edinbourgh, sub preşedenţia arhiepiscopului
anglican William Temple de York şi Canterbury. S-au discutat
următoarele probleme dogmatice:
1. Despre har;
2. Despre Biserică şi cuvântul lui Dumnezeu;
3. Despre Taine şi Preoţie;
4. Despre unitatea Bisericilor în viaţă şi cult.
Al treilea moment al acestei a doua direcţii a fost la Utrecht, în
1938, sub numele „Comitetul celor 14”. Aici are loc unirea acestei
direcţii cu Creştinismul Practic. Conferinţa elaborează Constituţia CEB.
La Utrecht s-a constituit un Comitet Provizoriu al CEB. S-a precizat ca
organizaţia Credinţă şi Constituţie să-şi păstreze o oarecare
autonomie, având un obiectiv foarte sensibil: ajutorarea prizonierilor şi
reconstrucţia după război.
În 1946 are loc Adunarea de la Geneva unde sunt aleşi cinci
preşedinţi ai CEB şi un secretar în persoana lui A. Wisser’t Hooft,
Secretar General.
Constituirea definitivă a CEB a avut loc la Amsterdam, în 22
8
august 1948. Au luat parte 351 de delegaţi din 147 de Biserici.
3. Adunări generale ale CEB
1.Prima Adunare Generală a CEB, de la Amsterdam a avut
ca temă „Planul lui Dumnezeu şi dezordinea omului”, în patru secţii:
- Biserica Ecumenică şi planul lui Dumnezeu;
- Planul lui Dumnezeu şi mărturia Bisericilor;
- Biserica şi dezordinea societăţii;
- Biserica şi ordinea internaţională.
Eclesiologia rămâne problema de căpetenie sub două aspecte: a)
instituţional şi b) al evenimentului întâlnirii omului cu Iisus Hristos.
Formula doctrinară a CEB a fost mai întâi una hristologică,
datorită hristocentrismului teologiei protestante; „CEB este o
comuniune de Biserici care acceptă pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor”.
S-a propus a se renunţa la distincţia dintre naţiuni creştine şi
naţiuni necreştine. Misiunea şi evanghelizarea se intercondiţionează.
Pentru atragerea laicatului în misiunea creştină s-a organizat Institutul
Ecumenic de la Bossey. Comisia pentru afacerile internaţionale a
condamnat războiul. în timpul Adunării Generale de la Amsterdam
avea loc, la Moscova, Conferinţa Interortodoxă care combătea
constituirea CEB, la cererea puterii politice comuniste a fostei U.R.S.S.
Biserica Ortodoxă Română, prezentă la început în mişcarea
ecumenică, a trebuit să iasă din formele incipiente ale CEB.
2. A doua adunare generală CEB, Evanston, S.U.A., 1954.
Cea de-a doua Adunare Generală a CEB a avut loc la
Evanston, în 1954 şi a avut ca temă “Hristos, speranţa lumii”, în 6
subteme referitoare la unitatea Bisericii, evanghelizare, relaţii
interconfesionale, rasism etc. Au luat parte reprezentanţii a 161 de
Biserici.
9
S-au, adâncit problemele de doctrină şi cele privitoare la
măsurile pentru refacerea unităţii Bisericii. S-a plecat de la unitatea
noastră în Hristos, împărţirea noastră ca Biserici şi s-a adoptat un
program de acţiune cu imperativul unităţii în credinţă. S-a accentuat
datoria misionară a laicilor.
3. A treia adunare generală a CEB, New Delhi, India, 1961.
A treia Adunare Generală a avut loc la New Delhi între 19
noiembrie-5 decembrie 1961.
La deschidere, numărul Bisericilor membre ale CEB era de 174.
In a doua şedinţă au mai intrat încă 23 de Biserici, ajungându-se în
total la 197. Tema generală a fost “Iisus Hristos, Lumina lumii”.
Au luat parte şi au asistat la lucrările Adunării Generale
observatori, reprezentanţi ai presei şi membri ai unor comunităţi care
nu erau membre ale CEB. Numărul total al participanţilor a fost de
peste 1400.
Din partea Bisericii Ortodoxe au participat 52 de delegaţi şi un
observator. La această adunare au intrat ca membri ai CEB Biserica
Ortodoxă Română, reprezentată de Mitropolitul Iustin al Moldovei şi
Sucevei, Biserica Luterană S.P., reprezentată prin prof. Cosma Tiberiu,
Biserica Evanghelică CA., reprezentată prin Hermann Binder şi Biserica
Reformată.
Şeful delegaţilor Bisericilor din România a fost Mitropolitul Iustin.
El a calificat această Adunare ca “unul dintre cele mai importante
momente din istoria mişcării ecumenice”.
Au intrat în CEB şi Bisericile Ortodoxe din Rusia, Bulgaria şi
Polonia.
A doua problemă de la New Delhi a fost formula doctrinară a CEB,
una trinitară. Baza doctrinară a CEB şi a mişcării ecumenice fusese
stabilită la Amsterdam şi era una hristologică. La New Delhi s-a stabilit
noua formulă: “CEB este o asociaţie frăţească de Biserici care
mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după
10
Scriptură, şi se străduiesc să răspundă împreună la chemarea lor
comună pentru slava lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”.
Au fost discuţii aprinse în legătură cu schimbarea formulei
hristologice în una trinitară. Importanţa acestei baze trinitare de la
New Delhi este dată de mărturisirea creştină a Dumnezeului Treimic.
CEB trebuie să ajute Bisericile să-şi realizeze sarcina lor comună,
implicit predicarea Evangheliei la toată făptura. Bisericille membre CEB
sunt convinse că unitatea se dezvoltă pe măsură ce ele învăţă să
colaboreze între ele.
S-a precizat şi faptul că “CEB nu este şi nu va trebui să devină o
superbiserică”. Scopul CEB este de a facilita apropierea, colaborarea
Bisericilor în vederea unirii între creştini. El se mărgineşte doar să
realizeze acel contat viu între Biserici, să promoveze studiul şi discuţia
ecumenică. CEB nu rezolvă probleme echivoce, eclesiologic, şi nu se
găseşte sub înrâurirea vreunei Biserici membre. Bisericile membre îşi
păstrează identitatea lor eclesială. Ele nu sunt obligate să primească
învăţături creştine noi. De altfel, a-a arătat că întreaga lucrare a CEB şi
a Bisericilor membre trebuie să fie bazată pe Sf. Scriptură.
La New Delhi, Consiliul Misionar Internaţional a fost integrat în
CEB cu numele Misiune şi Evanghelizare.
S-a adoptat un document despre libertatea religioasă.
4. A Patra Adunare Generală, Uppsala, Suedia, 1968.
Şi a patra Adunare Generală reflectă actualitatea şi problemele
mari privind unitatea Bisericilor, plecând de la rezoluţiile anterioare.
Adunarea s-a ţinut la Uppsala, între 4-20 iunie 1968, având ca temă
“Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apoc. 21,5), cu delegaţi din 235 de
Biserici. Romano-catolicii au fost prezenţi prin cinci delegaţi
observatori. La această Adunare Generală s-a trecut în revistă prăpastia
dintre popoarele bogate şi cele sărace, precum şi consecinţele
rasismului care destramă unitatea dintre popoare. S-a evidenţiat rolul
Bisericilor în refacerea unităţii dintre popoare, dintre comunităţi. S-a
11
cerut ca Bisericile Ortodoxe să joace un rol mai activ şi eficient pe
drumul unităţii creştine. Delegaţia Bisericii Ortodoxe române a fost
formată din: Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei,
Mitropolitul Nicolae al Banatului, pr. prof. Liviu Stan, Prof. Nicolae
Chiţescu, Arhim. Vartolomeu Anania, consilier al Episcopiei misionare
din America, Prof. Edward Ursu.
Au participat 730 de delegaţi cu drept de vot, în numele celor
232 de Biserici membre. Upsala şi-a propus să traseze liniile lucrării
Bisericilor membre ale CEB privind înnoirea lumii, plecând de la marile
frământări şi măceluri din Vietnam şi Nigeiţa. La Uppsala, Bisericile
Ortodoxe au căutat să facă un Comitet Ortodox care să cerceteze
rapoartele ecumenice, formulând un punct de vedere ortodox comun.
Un punct important a fost hotărârea ca Bisericile Ortodoxe şi
cele Vechi Orientale să continue dialogul între ele.
Problema dialogurilor dintre Ortodoxie şi alte confesiuni fusese
pusă la Rodos I (1961). La Conferinţa Interortodoxă de la Belgrad
(1966), au fost alcătuite Comisiile Interortodoxe de dialog cu vechii
orientali, vechii catolici, anglicanii şi protestanţii.
Unitatea Bisericilor este aprofundată în raportul Secţiei I, în
tema Duhul Sfânt şi catolicitatea Bisericii. La Uppsala, discuţiile au
avut un profund caracter eclesiologic. S-a arătat că diversitatea, adică
prezenţa Bisericilor locale, nu distruge catolicitatea, ci este temelia ei
dinamică. Căutarea unităţii întregii Biserici tinde spre o Credinţă, un
Botez, o Euharistie şi recunoaşterea ierarhiei sacramentale a Bisericii.
Unitatea Bisericii a fost analizată în raport cu unitatea umanităţii.
În raportul Secţiei a II-a, Reînnoirea misiunii, s-a dat atenţie
misiunii Bisericii în propoveduirea adevărului evanghelic, cu căutarea
expresă a unităţii dintre Bisericile membre ale CEB.
S-a analizat preocuparea creştinilor pentru dezvoltarea
umanităţii, plecând de la constatarea că lumea, deşi este una, este
bulversată de inegalităţi nedrepte. Această adunare a căutat să
12
imprime Bisericii o sarcină obiectivă în realizarea unei largi fraternităţi
creştine, dincolo de împărţirile şi zonele politice ale vremii. In acest
sens, CEB a cerut Bisericilor (inclusiv celei Catolice), o deschidere spre
problemele vremii.
Acest obiectiv a fost urmărit în raportul Secţiei a IV-a, Către
dreptate şi pace în dezvoltarea internaţională. Fundamentul teologic
al acestei dezvoltări a fost în unitatea creaţiei şi a oamenilor în Hristos
care S-a jertfit pentru toţi. Ocupându-se cu ordinea morală, raportul
constată că sărăcia, rasismul şi violenţa fac să domine nedreptatea
politică şi economică.
Adunarea generală înscrie pe marginea discuţiilor, o serie de
mijloace pentru remedierea acestor nedreptăţi economice şi politice.
Adunarea de la Uppsala s-a ocupat pentru prima dată de problema
cultului creştin. Ea a legat de cult însăşi lucrarea de propoveduire a
frăţietăţii şi păcii între oameni, plecând de la ideea că în centrul
cultului stă Iisus Hristos şi în noi se roagă însuşi Duhul Sfânt.
În raportul Secţiei a VI-a, Către noi stiluri de viaţă, s-a abordat
problema calităţii vieţii. în abordarea acestei teme s-a plecat de la
ideea că Biserica este o comunitate de persoane pe care le uneşte
aceeaşi bucurie, nădejde şi mesaj în lupta pentru dreptate şi
demnitate umană.
Adunarea de la Uppsala adresează Mesajul către fraţii noştri
creştini, al celei de-a IV-a Adunări Generale a CEB, în care se arată că
Bisericile, plecând de la descoperirile ştiinţifice, adresează către lumea
întreagă chemarea la pace, arătând că Hristos este Cel ce ne înnoieşte
pe toţi. Prin El, toţi oamenii se simt aproape unii de alţii. Dumnezeu
voieşte ca Biserica să prefigureze acea largă comunitate omenească
înnoită. Sursa de putere şi modelul acestei comuniuni le avem în Iisus
Hristos. Dumnezeu, care înnoieşte toate, va şterge şi prăpastia dintre
bogaţi şi săraci. Cei ce* tăgăduiesc demnitatea oamenilor, reneagă pe
însuşi Iisus Hristos. Unite cu toţi oamenii de bine, Bisericile se obligă în
13
angajarea pentru o comunitate morală dreaptă. în finalul acestui
mesaj, CEB se obligă la extinderea şi intensificarea comuniunii
universale creştine.
5. A V-a adunare generală, Nairobi, Kenia, 1975.
Adunarea de la Nairobi poate fi considerată ca fiind cea mai
bogată sub raport teologic, dar şi politic. După adunările generale din
Europa, America, Asia, a venit rândul Africii să găzduiască întâlnirea
dintre Biserici, Biserici cu o istorie străveche, alături de Biserici foarte
tinere, înfiinţate în urma activităţii misionare a catolicilor,
protestanţilor şi ortodocşilor. Au participat delegaţi din 235 de Biserici.
Tema generală a acestei adunări a fost Iisus Hristos eliberază
şi uneşti, inspirată şi ţinând seama de realităţile acestui continent şi de
procesul luptei de eliberare pe mai multe planuri. Delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române a fost alcătuită din: Mitropolitul Iustin Moisescu al
Moldovei şi Sucevei, Episcopul Antonie Ploieştenul, Episcopul Lucian
Făgărăşeanul, Pr.Prof. Dumitru Popescu, rectorul Institutului Teologic
din Bucureşti, Pr.Prof. Dumitru Abrudan de la Sibiu, Prof. Viorel Ioniţă,
Pr. Prof. Alexandru Stan.
La lucrările acestei adunări s-a pus accent deosebit pe
preocuparea CEB de a-şi face simţită prezenţa în miezul frământărilor
lumii contemporane. S-a făcut referire la ideea că creştinii trebuie să
fie conştienţi de răspunderea în faţa lumii. Faptul că aparţinem unor
Biserici diferite între ele nu înseamnă că putem fi în opoziţie cu lumea,
ci în serviciul ei.
Tema principală a evidenţiat caracterul operei lui Hristos pentru
eliberarea şi unificarea lumii. Calea corectării discriminărilor şi a
eliberării nu poate să plece decât de la Hristos care S-a jertfit pentru
toţi. Eliberarea de opresiune este o condiţie a unirii tuturor cu Hristos.
În cele 6 rapoarte ale celor 6 secţii s-au evidenţiat diverse
aspecte ale temei principale. S-a făcut un apel ca toate Bisericile să se
angajeze la o înnoire proprie şi colaborarea pe plan religios, naţional şi
14
economici;
În perspectiva realizării unităţii creştine vizibile, Bisericile trebuie
să stabilească un ţel comun pentru a ajunge la o deplină înţelegere în
comunitatea conciliară, ca drum, cale spre unitatea Bisericilor prin
consens. S-a propus promovarea dialogului între Biserici şi ideologii şi
evaluarea corectă a acestor ideologii. S-a propus întocmirea unor
programe şi metode de educaţie care să se adreseaze omului în
totalitatea sa. Bisericile trebuie să fie deschise noilor idei, cunoscute de
cercuri cât mai largi.
Bisericile trebuie să contribuie la înlăturarea discriminărilor de tot
felul, între care discriminarea femeii şi promovarea ei în activitatea
bisericească. Bisericile trebuie să conştientizeze opinia publică
referitor la egalitatea femeii cu bărbatul. Sunt respinse acţiunile şi
violenţele împotriva drepturilor egale ale femeii cu bărbatul.
S-a propus ajutorarea celor care luptă împotriva sărăciei şi
nedreptăţilor. Se face o analiză a injustiţiei prezente în viaţa popoarelor.
Biserica trebuie să lupte împotriva structurilor politice şi sociale injuste.
Lucrările au aprofundat teologic înseşi dezideratele Conferinţei
Europene pentru Securitate de la Helsinki, din 1975.
A V-a adunare generală cheamă Guvernele ţârilor semnatare de
la Helsinki să aplice clauzele redactate aici:
1. Egalitatea suverană;
2. Renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa;
3. Inviolabilitatea frontierelor;
4. Integritatea statelor;
5. Reglementarea paşnică a diferendelor;
6. Neamestecul în treburile interne;
7. Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(de gândire, de conştiinţă, a religiei şi credinţei etc);
8. Egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor;
9. Cooperarea între state;
15
10. Aplicarea cu bună credinţă a obligaţiilor ce decurg din dreptul
Internaţional.
S-a luat atitudine împotriva încălcărilor drepturilor fundamentale
ale omului în America Latină, precum şi în alte părţi ale lumii.
Una dintre subteme a fost Măturisirea lui Hristos astăzi. Fiecare
epocă şi-a pus această problemă. Şi în vremea noastră se pune
problema mărturisirii lui Hristos. Societăţile omeneşti sunt interesate
să-şi definească identitatea lor culturală, iar creştinii sunt interesaţi de
contextul cultural de care trebuie să ţină seama în propoveduirea lui
Hristos.
Mărturisirea lui Hristos, după raportul primei secţii, implică trei
aspecte principale:
a.Actul de convertire la Hristos ca act personal şi comunitar. Se
respinge convertirea în masă, convenţională, fără rezultate personale
şi convertirile care divid comunitatea mărturisitoare a Bisericii.
Convertirea presupune eliberare de egoism, de dependenţă de
structurile nedrepte.
b.Actul de integrare personală în comunitate. Mărturisirea lui
Hristos trebuie să ducă la o integrare personală în comunitatea largă a
creştinilor. Cei ce-L mărturisesc pe Hristos ca Dumnezeu sunt reuniţi
într-o comunitate a Duhului Sfânt. Primul şi ultimul scop al comunităţii
Duhului Sfânt este de a-l slăvi pe Dumnezeu în Treime. Mărturisirea lui
Dumnezeu în Treime ne ajută să depăşim discriminările şi să punem la
rădăcina comunităţii umane comuniunea din Dumnezeu cel în Treime
închinat. Viaţa de comuniune a lui Dumnezeu este model de depăşire a
discriminărilor sociale, politice. Comuniunea dintre diferitele Biserici şi
alte comunităţi creştine poate deveni plenară prin Sf. Euharistie. Doar
Sf. Euharistie poate să îndepărteze barierele dintre indivizi şi popoare.
De aici decurge imperativul realizării urgente a unităţii creştine
eclesiale.
c. Acţiunea globală pe care trebuie să o desfăşoare toate
16
Bisericile. Prin aceasta înţelegem că mărturisirea lui Hristos nu poate
să neglijeze nici un domeniu al vieţii sau suferinţei umane. În cercul
vicios al păcatului se găsesc cercurile exploatării şi violenţei care
reduc libertatea popoarelor. Dumnezeu cheamă Bisericile şi pe creştini
la o mărturisire, comună a lui Hristos în toate domeniile vieţii şi
activităţilor umane. Hristos este Cel care ne uneşte, dar fiecare
Biserică îl mărturiseşte într-o manieră diferită, proprie. Prin Biserică,
Hristos se integrează în contextul local. Propoveduirea Evangheliei şi
mărturisirea lui Hristos trebuie să transfigureze valorile culturii şi
spiritualităţii unui context local. Astfel Hristos nu poate să devină
pentru o Biserică sau denominaţiune creştină, un Hristos, alb sau
latino-american. Hristos este unicul Mântuitor al nostru al tuturor. El
poate asigura unitatea Bisericii ca realitate obiectivă. Scriptura însăşi
ne prezintă un singur Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al
întregului neam omenesc. Un Hristos în mai mulţi Hristoşi, cum se
întâlneşte în unele documente, nu corespunde datului revelat. De aici
apelul la Sf. Scriptură.
În ceea ce priveşte intercomuniunea, aceasta nu realizează o
unitate creştină. Intercomuniunea dintre Biserici cu învăţături diferite
este o confuzie doctrinară şi eclesială, o relativizare a Bisericii.
Biserica Ortodoxă arată că unitatea nu poate fi realizată decât în
contextul învăţăturii apostolice, deci nu prin acorduri filosofice,
politice, doctrinare. O simplă convergenţă a anumitor puncte
doctrinare şi reconcilierea punctelor contradictorii duce la o
minimalizare a importanţei credinţei, a tradiţiei şi comuniuni
euharistice şi a spiritualităţii apostolice.
Biserica Ortodoxă consideră că unitatea creştină nu trebuie să
ducă la crearea unei noi identităţi. Biserica trebuia să se regăsească în
unitatea de credinţă apostolică, ca să poată înainta spre Euharistia
comună.
La Nairobi s-a pus problema unui dialog interreligios şi
17
interideologic, între Biserici şi ideologiile seculare. Acesta a fost
obiectivul celei de-a treia secţii a Adunării Generale a CEB. în raportul
acestei secţii se vorbeşte de o comunitate lărgită compusă din creştini
şi credincioşii altor religii.
5. A VI-a Adunare Generală a CEB, Vancouver, Canada, 1983.
După Nairobi, efortul pentru unitate cunoaşte o încetinire şi se
manifestă în mişcarea ecumenică o părăsire a problemelor teologice.
Tema adunării a fost Iisus Hristos - viaţa lumii, o temă reformulată a
B.O.R. În contextul unei escaladări fără precedent a cursei înarmărilor
în perioada războiului rece, adunarea ecumenică propune crearea unei
noi ordini morale. Tema fusese fixată în anul 1980 şi pregătită în mai
multe conferinţe regionale. Ea a fost precedată şi de o adunare
ecumenică a tinerilor creştini, 17-21 iulie 1983, cu 320 de participanţi,
vizând familiarizarea acestora cu problemele religioase, serviciul de
cult, probleme biblice şi de teologie. După adunarea tinerilor a avut loc
cea a femeilor, 20-23 iulie 1983, cu 300 de participante care a pregătit
prezenţa activă a femeilor la adunarea de la Vancouver.
La adunarea de la Vancouver au fost delegaţi din 301 de Biserici.
Au fost prezenţi şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia
română a cuprins 15 membrii: Mitropolitul Antonie al Ardealului,
Episcopul Victorin Ursache de la Detroit, episcopii Epifanie Norocel,
Vasile Târgovişteanul, Pr. Dumitru Soare, Pr.Prof. Dumitru Popescu, Prof.
Emilian Popescu, Pr.Prof. loan Bria, Prof. llie Dan Ciubotea, de la Bossey,
viitorul mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei.
Tema adunării a avut patru subteme:
1. Viaţa - darul lui Dumnezeu;
2. Viaţa - biruinţa morţii;
3. Viaţa în plenitudinea ei;
4. Viaţa în unitate;
La Vancouver s-a celebrat aşa-numita Liturghie Ecumenică al
cărei text a fost elaborat la Lima în 1982. S-a adoptat documentul
18
“Declaraţia asupra păcii şi dreptăţii” care a prezentat un viu interes.
Mitropolitul Antoine a abordat conceptul de “nouă ordine morală
mondială.” În ansamblu se poate spune că la Vancouver, datorită
prezenţei masive a laicilor, a fost o adunare ecumenică a neteologilor
care au vrut dă discute probleme teologice. S-a subliniat obligaţia
Bisericilor de a contribui la apropierea şi împăcarea marilor disensiuni
ale lumii, la înlăturarea haosului şi a mizeriei prezente în multe regiuni
ale globului. Bisericile reînnoiesc angajamentul faţă de mişcarea
ecumenică, faţă de exigenţa misiunii şi evanghelizării, plecând de la
faptul că Hristos este viaţa lumii.
Nedreptatea din lume, împărţirea injustă a acesteia în bogaţi şi
săraci neagă darul vieţii ce vine de la Dumnezeu pentru lume. Toate
naţiunile trebuie să trăiască în demnitate, deoarece Hristos a vindecat
pe toţi oamenii şi ocroteşte viaţa. Datoria creştinilor este aceeaşi iar ei
sunt permanent invitaţi de către Domnul vieţii, Iisus Hristos, la acţiuni
de respingere a rasismului şi violenţei din lume.
7. A VII-a Adunare Generală a CEB. Canberra, Australia, 1991.
Tema acestei adunări a fost Vino Duhule Sfinte şi reînnoieşte
întreaga creaţie. Ea a fost îndelung pregătită. Adunarea s-a desfăşurat
în contextul războiului din Irak. Au fost prezenţi delegaţi din 317 Biserici
şi observatori ai Bisericii Romano-Catolice. Delegaţia B.O.R. a fost
condusă de I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei şi al Bucovinei.
Prima şedinţă a întrunit luările de cuvânt ale câtorva lideri din
Comitetul Central. Tema a fost aprofundată în plen şi în subteme:
Duhul este sursă de viaţă pentru că ne eliberează, ne transformă şi ne
sfinţeşte.
Specificul acestei Adunări a fost acela că, dacă adunările a III-a,
a IV-a, a V-a şi a Vi-a au tratat teme legate de persoana Mântuitorului
Iisus Hristos cea de-a VII-a ia în discuţie prezenţa şi lucrarea Duhului
Sfânt în lume, în Biserică. Este pentru prima data când o adunare
generală se ocupă de teologia Sf. Duh. S-au studiat mai mult
19
implicaţiile ei în creaţie. Tema este mai teologică decât a celei de-a VI-
a adunări generale de la Vancouver.
Unul dintre referatele asupra Sf. Duh a fost susţinut de
Partenios, patriarhul Alexandriei. În alocuţiunea sa, patriarhul apostolic
a prezentat relaţia Sf. Duh cu Tatăl şi cu Fiul, prezenţa Lui în Biserică,
legătura Bisericii cu Sf. Duh de la Cincizecime şi lucrarea Duhului Sfânt
în lume, salvând-o de la nimicire. Cincizecimea este o nouă creaţie.
Protestanţii care confundau de obicei Duhul cu graţia, au realizat
importanţa Persoanei Duhului şi a legăturii persoanelor umane cu
Duhul.
Canberra a readus în centrul preocupărilor teologice prezenţa şi
lucrarea Sf. Duh. El va salva creaţia de la un dezastru ecologic. Duhul
Sfânt este legat de eliberarea oamenilor de servituti şi se cere Duhului
să ne conducă pe toţi la o metanoia. Lucrarea Duhului înseamnă o
schimbare a vieţii comunitare şi a minţii noastre. Duhul este Cel care
caută să aducă omenirea la plenitudinea de viaţă după o metanoia a
indivizilor şi persoanelor înseşi. De Duhul Sfânt este legată trecerea de
la cultură spre moarte sau de la cultură spre viaţă.
Canberra înseamnă o revigorare a aspectelor teologice ale CEB
şi o întoarcere la aceste teme. Spectrul războiului a determinat pe cei
prezenţi să privească problemele direct.
Adunarea generală a aprofundat problemele economice,
ecologice. Ea a abordat etica economiei în întreaga lume şi în ţările ce
s-au eliberat formal sau direct de comunism. Bisericile nu pot rămâne
indiferente în faţa proiectelor şi abuzurilor biotehnologice. Economia de
piaţă solicită şi Bisericile să manifeste o atitudine prin răspuns rapid