Misiologie și Ecumenism Anul II, Semestrul I – Pr. lector dr. David Pestroiu 1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi bibliografia disciplinei. Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox. 2. Fundamentarea biblică a misiunii şi bazele ei teologice. Aspectele: trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic. a)Treime şi misiune b)Caracterul hristologic al misiunii c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic d) Analiză misionară: formulări eretice. 3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Importanţa parohiei în misiune. 4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole împotriva ecumenismului local şi universal. Contra-mărturia neoprotestanţilor în România. Analiză misionară: formulări eretice cu privire la Maica Domnului, Sfinţi, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfinţitele Moaşte, Sfintele Icoane. 7. Mişcări oculte pseudo-religioase: Francmasoneria, New Age. 8-10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc. Inovaţii. 11. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de manifestările oculte. 12. Educaţia creştină în dinamica misiunii. 13. Formulări eretice cu privire la eclesiologie. 14. Mass-media şi misiunea creştină.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Misiologie și Ecumenism
Anul II, Semestrul I – Pr. lector dr. David Pestroiu
1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi bibliografia disciplinei.
Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox.
2. Fundamentarea biblică a misiunii și bazele ei teologice. Aspectele: trinitar, hristologic,
pnevmatologic şi eclesiologic.
a)Treime şi misiune
b)Caracterul hristologic al misiunii
c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic
d) Analiză misionară: formulări eretice.
3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea dreptei credinţe. Importanţa
parohiei în misiune.
4-5-6. Mărturie creştină ecumenică şi contra-mărturie. Obstacole împotriva ecumenismului local
şi universal. Contra-mărturia neoprotestanților în România. Analiză misionară: formulări eretice
cu privire la Maica Domnului, Sfinți, Îngeri, Sfânta Cruce, Sfințitele Moaște, Sfintele Icoane.
7. Mişcări oculte pseudo-religioase: Francmasoneria, New Age.
8-10. Abateri de la dreapta credinţă în spaţiul românesc. Inovaţii.
11. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de manifestările oculte.
12. Educaţia creştină în dinamica misiunii.
13. Formulări eretice cu privire la eclesiologie.
14. Mass-media și misiunea creștină.
Cursul nr.1. Introducere: Definiţie, obiect, importanţa, actualitatea, terminologia şi
bibliografia disciplinei. Istoria şi perspectiva misiunii ortodoxe. Etos misionar ortodox.
Misiologia este disciplina teologică prin care sunt analizate mijloacele de realizare a
adevăratei misiuni creştin-ortodoxe, care vizează promovarea valorilor Ortodoxiei în contextul
ecumenismului contemporan şi apărarea dreptei credinţe de rătăcirile eterodoxe.
Vechea denumire a disciplinei – Îndrumări misionare – arăta, o dată în plus, că scopul
acesteia a fost şi este nu numai acela de a teoretiza noţiuni abstracte, ci de a indica modurile în
care acestea sunt puse în practică în viaţa creştină.
A fost preferată, totuşi, denumirea de Misiologie pentru că defineşte mai bine, din punct
de vedere structural, locul disciplinei: în secţia SISTEMATICĂ a Teologiei, alături de
Dogmatică, Morală, Teologie Fundamentală, Spiritualitate, Apologetică şi Istoria şi Filosofia
Religiilor – materii cu care se înrudeşte prin conţinut şi metode de cercetare. Aceasta nu
înseamnă că, prin formulări sistematice, se neglijează aspectul practic al studiilor, întrucât
finalitatea lor este aceea de a forma buni misionari – buni slujitori ai Bisericii în viaţa de zi cu zi.
Obiectul disciplinei corespunde celor două aspecte ale misiunii Bisericii:
1. aspectul ofensiv, care presupune deschiderea Bisericii Ortodoxe către lume şi iniţierea
unor acţiuni specifice de propovăduire a adevărului revelat, vizând trei categorii de persoane:
creştinii ortodocşi secularizaţi, ateii şi adepţii altor culte şi religii;
2. aspectul defensiv, care constă în cercetarea grupărilor creştine, pseudo-creştine şi
necreştine care activează pe teritoriul ţării noastre şi încearcă, prin forme de prozelitism vizibil
sau mascat, să-i atragă la rătăcirile lor pe ortodocşii români, discreditând adesea Biserica noastră
şi învăţăturile ei. Pe de altă parte, obiectul acestui curs îl constituie studierea temeinică a celor
mai întâlnite abateri de la dreapta-credinţă, numite îndeobşte „obiecţii sectare” (învăţături sau
practici eretice), dezbătute frecvent în cadrul interacţiunilor dintre ortodocşi şi eterodocşi.
Importanţa disciplinei este foarte mare – aceasta rezidă în actualitatea temelor tratate,
atât sub aspect teoretic, cât şi ca finalitate practică. Se constată în ultima vreme o tendinţă spre
secularism şi laicizare, abandonarea sensului creştin al vieţii şi părăsirea, practic, a Bisericii vii de
către mulţi care-şi zic „creştini”, precum şi o înmulţire a grupărilor eterodoxe pe pământ
românesc, un reviriment al prozelitismului sectar şi o predilecţie crescută pentru denigrarea
Bisericii Ortodoxe Române. Faţă de toate acestea, avem datoria să luăm atitudine fermă.
Disciplina nu urmăreşte promovarea unei polemici în relaţiile cu celelalte Biserici, culte
sau secte, recunoscute sau nu de către statul român, ci o informare clară a propriilor credincioşi
atât asupra învăţăturilor acestora, cât şi asupra atacurilor lansate la adresa noastră, pentru apărarea
dreptei credinţe.
Disciplina Misiologie se asociază cu materia numită Ecumenism, care se poate aborda din
două perspective: cea istorică şi cea doctrinară, pe teme şi probleme majore aflate în studiul
dialogurilor ecumenice la diverse niveluri, care îşi are locul, în mod evident, în cadrul secţiei
Sistematice a Teologiei.
Bibliografia necesară studiului Misiologiei este o oglindă, practic, a istoriei disciplinei: o
disciplină relativ nouă în cadrul Teologiei, datorită faptului că perioada comunistă a reprimat
orice formă de manifestare a misiunii, iar impactul formaţiunilor eterodoxe asupra românilor
ortodocşi este de dată relativ recentă.
Se evidenţiază:
- Tratate de Sectologie clasice (până în 1948): Pr. Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948;
Pr. Al. N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943 – f. valoroase pentru stil, metoda
de abordare a discursului ştiinţific, cât şi pentru temele prezentate, care oglindesc
realităţile epocilor respective. Au şi o carenţă majoră: din cauza „dinamicii” fenomenului
sectar, multe noţiuni sunt depăşite, unele grupări sectare din acele timpuri s-au dizolvat
sau au fost atrase de alte formaţiuni similare, iar foarte multe dintre cele extrem de active
astăzi lipsesc din „vizorul” autorilor pentru simplul motiv că încă nu apăruseră pe glob
sau în România.
- Perioada comunistă – în care apare manualul Îndrumări misionare, (1986) sub
coordonarea pr. prof. dr. Dumitru Radu, supranumit „cartea de Sectologie fără secte”,
deoarece nu prezintă grupările religioase - fie ele structurate sau nu în cadrul legal al
epocii, ci se ocupă exclusiv de teme doctrinare, fără a menţiona autorii doctrinelor
considerate eretice, pentru a nu deranja politica regimului de atunci. Masiva lucrare (943
pagini) are, totuşi, o valoare incontestabilă.
- Perioada contemporană (după 1989) este ilustrată de opera regretatului Diac. Prof. Dr.
Petre I. David, titularul cursului de Îndrumări misionare până la decesul survenit în mai
2003. Încă dinainte de 1989, acest autor pregătea un amplu manual de misiologie, intitulat
Călăuza creştină pentru apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectant – care a
cunoscut mai multe reeditări. Au urmat: Manual de Sectologie pentru Seminarii liceale,
licee, colegii şi şcoli profesionale (Constanţa, 1998) – la un nivel destul de avansat pentru
acest ciclu de învăţământ (mai cu seamă pentru volumul de informaţii – 428 de pagini).
Ultima contribuţie, esenţială: Invazia sectelor asupra creştinismului secularizat şi
intensificarea prozelitismului neopăgân în România, după decembrie 1989 – 3 volume, în
care sunt prelucrate şi aduse la zi informaţii apărute deja în Călăuza… Foarte important şi
util studenţilor este şi cursul Pr. Sterea Tache, intitulat Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep.
Buc., 1999. Alte lucrări recente: Pr. prof. G. Pietraru (Iaşi), Misiologie ortodoxă (vol.1,2),
Ed. Panfilius, Iaşi, 2004, Idem, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000, Idem,
Teologie fundamentală și misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006, Idem,
Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România, Ed. Vasiliana 98, Iași, 2006,
Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină, Ed. Asa Buc. 2006, Pr.
prof. dr. Vasile Nechita, Misiune şi ecumenism, Ed. Vasiliana’98, Iaşi 2005, Mihai C.
Himcinschi, Misiune şi dialog: ontologia misionară a Bisericii din perspectiva dialogului
interreligios, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, Radu Petre Mureșan, Atitudinea
Bisericilor Tradiționale Europene față de prozelitismul advent, Ed. Univ. Buc., 2007, Pr.
prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2004, Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase,
prezente la sărbătoarea din Ierusalim își află vestea mântuirii în limbile lor de baștină. Și efectul
este excepțional: miile de nou-botezați stau mărturie asupra puterii revărsate de Duhul Sfânt
asupra Bisericii.
Aspectul pnevmatologic și eclesiologic al misiunii se referă, în linii mari, la:
-înrâurirea Duhului Sfânt asupra propovăduitorilor rânduiți, apostolii și urmașii lor, membrii
ierarhiei sacramentale, până astăzi (caracterul exclusiv al transmiterii și lucrării harului în
Biserică);
-insuflarea autorilor sfinți, care fixează în scris, în canonul N.T., adevărurile vestite inițial prin
predici orale;
-constituirea unui tezaur excepțional, de norme și valori ecleziale cunoscute sub denumirea
generică de Sfânta Tradiție, ca lucrare efectivă a harului în Biserică;
-inițierea și aplicarea principiului sinodalității, ca singură formă de conducere canonică,
doctrinară, cultică și administrativă în Biserica Creștină, sub adumbrire pnevmatică, potrivit
formulei: Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt;
-decurgând logic din acțiunea de fixare și urmare a scopului ultim al vieții creștine – mântuirea –
slujirea misionară se desfășoară exclusiv ca o conlucrare cu harul dumnezeiesc, ca dar al Duhului
Sfânt care umple Biserica, în afară căreia nu este mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei, Scris. 73,
21).
-o nouă orientare eshatologică: Biserica Luptătoare este deschisă spre comuniunea cu Biserica
Triumfătoare, virtutea dragostei trecând peste barierele morții, afirmând atât puterea mijlocirii
Maicii Domnului și Sfinților, cât și rolul rugăciunilor și pomenirilor pentru cei răposați.
d) Analiză misionară: Formulări eretice privind fundamentele biblice ale misiunii și aspectele acesteia
Formulări eterodoxe privind cunoaşterea lui Dumnezeu
1. Afirmaţie eretică : Dumnezeu este idee, concept, creaţie a omului din fricã: “ Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi sã trãiascã” ( vezi Ieş. 33, 20); “ Nimeni nu l-a vãzut pe Dumnezeu” ( In. 1,18; 1 In. 4,12).
1. Învăţătura ortodoxă: Dumnezeu nu este concept, e existenţã personalã: Ieş. 3,14; Is. 11,28; Ier. 10,10. Nu este creat de raţiunea omului ( In. 1,1). Dacã ar fi fost idee, nu s-ar fi întrupat (In. 1,14), n-ar fi fãcut minuni (In. 15,24), n-ar fi înviat ( In. 20, 19-23).
2. Afirmaţie eretică : Prin credinţã îl gãsim pe Dumnezeu şi nu prin revelaţie. “Cine nu crede va fi osândit” ( Mc. 16,6).
2. Învăţătura ortodoxă: Credinţa este un sentiment uman ( Mt. 8,10), un dar divin ( I Cor. 12,9), o virtute teologicã ( I Cor. 13,13). Nu se confundã cu încrederea, nici cu credulitatea. Credinţa vine din auzirea Evangheliei lui Hristos ( Rm. 10, 14-17). Este vie şi lucrãtoare prin fapte ( Iacob 2,17).
3. Afirmaţie eretică : Omul se poate salva numai prin credinţã (Rm. 3,16). Expresia “numai” nu se gãseşte în textul original, este o interpolare pe care sectele o includ în Bibliile confesionale.
3. Învăţătura ortodoxă: Aplicând regula contextului, vedem cã versetul se referã la credinţa, care trebuie sã covârşeascã “faptele legii”, ceremoniile Vechiului Testament. Credinţa fără fapte bune este moartă (Iac. 2,17). “Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în împãrãţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu, Cel din ceruri” ( Mt. 7, 21).
Formulări eretice privind Fiinţa şi Persoanele lui Dumnezeu (Sfânta Treime)
1.Afirmaţie eretică : Nu existã Sfânta Treime. Cuvântul « Treime » nici nu se găseşte în Biblie.
1.Învăţătura ortodoxă: Textul Ieş. 3, 14 aratã cã fiinţa lui Dumnezeu nu este cunoscutã oamenilor, dar manifestãrile, însuşirile, atributele personale sunt necesare mântuirii. Ps. 2,7 : “Fiul Meu eşti Tu…”; In. 10, 30 : “Eu şi Tatãl Una suntem”; In. 15, 26 : “Duhul Sfânt va mãrturisi despre Mine”; Mt. 3, 16-17 : Teofania de la Botez : Tatãl mãrturiseşte, Fiul primeşte misiunea, iar Duhul Sfânt desãvârşeşte ; Mt. 28, 19-20 : botezul în numele Prea Sfintei Treimi ; I In. 5,7 : Trei sunt Care mărturisesc despre Acelaşi Dumnezeu : Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cuvântul « trei » indică în mod clar, în acest verset, Treimea.
2. Afirmaţie eretică : Numele lui Dumnezeu este Yehova ( Iş. 3,14), şi se traduce prin: “El face sã devinã”.
2. Învăţătura ortodoxă: Traducerea (N.W.T. – Martorii lui Iehova) este greşitã ; corect este: “ Eu sunt cel ce sunt”. Traducerea originalã aratã aseitatea, veşnicia şi ubicvitatea lui Dumnezeu. Dacă « numele » acesta s-ar respecta cu stricteţe, atunci n-ar trebui admise variaţii precum Geova (it.) sau Ehoba (jap.). În realitate, iehoviştii promovează cu asiduitate folosirea acestui nume, pentru care au rescris Biblia, introducându-l de 7210 ori, inclusiv în N.T. După Joel Elliott, « acest nume capătă la Martorii lui Iehova o calitate aproape mantrică ». Expresia Yahve arată, de fapt, maiestatea inefabilã a lui Dumnezeu, aşa cum rezultã din Apocalipsã: “Cel ce e, cel ce era şi Cel ce vine” ( Ap. 1, 4-8).
Mântuitorul Hristos n-a folosit expresia Iehova sau Iahve, El spunând: “Tatãl nostru”, nu “Iehova al nostru”; pe cruce : “ Eli, Eli….” (Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu - este o prescurtare de la «Elohim », nu de la Iahve). Textul Sfinţească-se numele Tău (Mt. 6,9) se referă la revelaţia unui nou nume şi a unui nou concept despre Dumnezeu: Sfânta Treime, care se descoperă plenar în N.T.
3. Afirmaţie eretică : Hristos este subordonat Tatãlui (Ev. 2,9) “ A fost micşorat cu puţin faţã de îngeri”.
3. Învăţătura ortodoxă : Acest text se referã la omenitatea lui Hristos, care a suferit moarte pentru fiecare om.
4. Justificare eretică : Tatãl e mai mare decât Mine ( In 14, 28). – susţine subordinaţionismul.
4. Învăţătura ortodoxă: Din context vedem cã firea umanã a Fiului este implicit inferioarã firii divine, primitã de la Tatãl. Persoana divinã a Fiului n-a fost, nu este şi nu va fi niciodatã inferioarã persoanei Tatãlui.
5. Afirmaţie eretică : Trimiterea Fiului de la Tatãl susţine subordinaţianismul ( In.5,30 ; 7,29).
5. Învăţătura ortodoxă: Falsitatea acestei argumentãri rezidã în faptul cã utilizeazã o lucrare ad extra pentru a justifica o teorie privind relaţiile treimice ad intra. În nici un caz lumea nu poate fi determinantã pentru Divinitate, ci ea este determinatã (creatã, susţinutã, mântuitã, sfinţitã, proniatã), de Cauza care a generat-o ( Dumnezeu ).
6. Afirmaţie eretică: Hristos este Arhanghelul Mihail (după Iuda v. 9)
6. Învăţătura ortodoxă: “Nu a luat firea îngerilor, ci sãmânţa lui Avraam a luat” (Evr. 2, 16); “Pipãiţi-Mã şi vedeţi cã Duhul n-are carne şi oase” ( Lc. 24, 39); În faţa Celui vechi de zile vine Fiul Omului, nu un înger ( Daniel 7, 13).
7. Afirmaţie eretică : Duhul Sfânt nu este persoanã, ci forţã activã a lui Dumnezeu ( Jud. 14, 6; 15, 14). Este vorba de puterea datã lui Samson de Duhul Domnului. Similar, din texte precum Zah. 4,6; Is. 44,3 s-ar pãrea cã Duhul Sfânt este ceva impersonal.
7. Învăţătura ortodoxă : Din textele de mai sus nu reiese cã Duhul Sfânt nu ar fi Persoanã, ci sunt descrise doar acţiunile Sale concrete. Faptul cã existã pãcate împotriva Sfântului Duh care nu pot fi iertate ( Mc. 3, 29) e o dovadã limpede cã acesta e o persoanã.
Funcţiile limbajului ca forme de comunicare imprimate de raţionalitate sunt dovezi ale caracterului personal.
În privinţa Duhului Sfânt asemenea acte sunt edificatoare, iar textele scripturistice sunt clare : “ Duhul grãieşte lãmurit” ( I Tim. 4,1); “ Precum zice Duhul Sfânt” (Ev. 3, 7); “Duhul zice Bisericilor” ( Ap. 2, 11). Duhul Sfânt are rol didactic, fiind lăsat de Hristos “spre a-i învãţa pe ucenici toate” şi spre a le aminti cele predate de el (In. 14, 26). Este numit Duhul Adevãrului şi Cel ce-i cãlãuzeşte pe ucenici la adevãr, prin vestirea celor viitoare (In. 16, 13).
8. Afirmaţie eretică: Dacã Apostolii au fost umpluţi de Duh Sfânt la Cinzecime (F.A. 2,4) cum au fost ei umpluţi cu o persoanã?
8. Învăţătura ortodoxă: Cãutând sã explice acest text protestanţii au ajuns la o echivalare eronată: Sfântul Duh = Har.
Potrivit învãţãturii ortodoxe, harul nu se poate identifica în nici un caz cu Dumnezeu, El este o lucrare asupra lumii, având natură energeticã şi provenind prin emanaţie, nu prin creaţie. În acest sens, « umplerea cu Duhul », nu mai este o enigmã, ci o realitate palpabilã: Dumnezeu coboarã în imanenţa lumii pe firul energiilor sale necreate.
9. Afirmaţie eretică : Botezul cerut în numele Duhului Sfânt este similar cu cel “în numele legii” ( Mt. 28, 19-20).
9. Învăţătura ortodoxă : În acelaşi verset, Botezul se cere a fi fãcut şi în numele Tatãlui şi al Fiului, care sunt Persoane, indubitabil. Ar fi inadmisibil ca în cadrul aceleiaşi enumerãri sã întâlnim mai multe sensuri ale exprimării (literalã şi simbolicã), mai ales cã repetiţia conjuncţiei “şi” indicã în mod clar aspectul de egalitate. Apostolii cunoşteau foarte bine că Duhul Sfânt este Dumnezeu : F.A. 5, 3-4 : mustrarea lui Anania de cãtre Petru: “Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca sã minţi tu Duhului Sfânt? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu”.
10. Afirmaţie eretică : Sunt trei Dumnezei: Iahve-Tatãl în Vechiul Testament; Iisus Hristos- Dumnezeul Noului Testament şi Duhul Sfânt-Dumnezeul timpurilor noastre.
10. Învăţătura ortodoxă: Tatãl este Creator (Fc. 1,1); Fiul - Rãscumpãrãtor (Ev. 1, 2-4, I Tim. 2,16); Duhul Sfânt Sfinţitor ( In. 7, 39; 20, 22) dar toţi sunt una ( I In. 5, 7).
I Tim. 3,16: “Cu adevãrat mare este taina creştinãtãţii, Dumnezeu s-a arãtat în trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost vãzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume şi s-a înălţat întru slavă”.
11. Afirmaţie eretică: Odatã cu credinţa nouã şi botezul la sectã, noul convertit primeşte “darurile Duhului” (I Cor. 12, 8).
11. Învăţătura ortodoxă: Acestea sunt harismele. Unii considerã cã le pot avea şi fãrã Hristos sau înlocuindu-L pe Hristos.
Harismele sau manifestat plenar în Bisericã în continuarea slujirii lui Hristos, însã efectul lor a fost limitat în timp în perioada apostolicã în scopul propovãduirii primare a Evangheliei Mântuitorului Hristos : Darul limbilor va înceta... (I Cor. 13,8).
« Harismele » actuale sunt simple daruri, puteri, talente omeneşti, îndeletniciri sau formule ştiinţifice (exemple: autosugestia, hipnoza, practici de tip yoga, radiestezia, regimuri medicale, bio-energo-terapia). În mare parte, sunt şarlatanii.
12. Afirmaţie eretică : Odatã cu Botezul Cinzecimii, cu Sfântul Duh şi cu foc ( F.A. 1, 2-3) se conferã şi darul vorbirii în limbi ( I Cor. 14, 2) pentru a deveni « vase alese » ( F.A. 9, 15).
12. Învăţătura ortodoxă : Numai Apostolii au primit botezul Duhului Sfânt la Cincizecime ( FA. 2, 3-4). Cei de faţã au fost botezaţi de ucenicii lui Hristos şi apoi Apostolii - nu mulţimea - au transmis aceastã “confirmare de sus” ( F.A. 2, 4-8) urmaşilor lor - ierarhia bisericeascã, fiindcã la Pogorâre s-a organizat Biserica lui Hristos în istorie.
Darul vorbirii în limbi l-au avut Apostolii şi unii din urmaşii lor, acest dar fiind primit prin Tainele Bisericii. Însuşi Pavel, deşi avea un dar special (F.A. 20, 24) şi era “vas ales” ( F.A. 9, 15) a primit celelalte daruri de sus prin botez, prin mâna preotului Anania (F.A. 9, 17 ) şi a Apostolilor ( F.A. 13, 2).
Cei care au refuzat Tainele Bisericii, socotindu-le simple simboluri, nu mai fac parte din Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
Biserica Ortodoxã a pãstrat Tainele în formula şi practica apostolicã, precum şi ierurgiile.
Halucinaţia, delirul, transa, însuşirea inconştientã a unor limbi, bolboroselile, râsul haotic, nu pot fi considerate glosolalie, ci, cel mult o rãbufnire a subconştientului, manifestată adesea prin boli psihice (schizofrenie, paranoia).
Sfânta Scripturã ne avertizeazã sã cercetãm duhurile ( I In. 4, 1), pentru cã duhul Satanei insuflã rãutate ( I Cor. 12, 2). Însuşi diavolul se poate preface în înger de luminã ( II Cor 11, 14-15).
Halucinaţiile pot fi atât simulate, cât şi induse prin consumul de stupefiante. Taumaturgia sectarã este adesea o înşelãtorie.
Formulări eretice cu privire la Revelaţie şi cãile de transmitere ale Descoperirii dumnezeieşti suprafireşti (Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie )
Revelaţia deschisã este concepţia sectarã, potrivit cãreia descoperirea dumnezeiascã nu culmineazã cu Hristos (Ev. 1,1), ci se continuã pânã în zilele noastre, conţinând aşa zise profeţii şi învãţãturi “revelate”, pe care liderii sectari pretind cã le primesc sub “inspiraţie divinã”.
1. Învăţătura ortodoxă: În mare parte, avem de-a face ori cu şarlatanii, bazate pe sugestie sau hipnozã, ori cu lucrãri ale Satanei, “care înfãptuieşte semne mari spre a-i înşela pe mulţi” (Ap. 13, 13).
2. Afirmaţie eretică : Nu existã minuni, doar fapte care-şi aşteaptã explicaţia ( Mt. 17, 19 : Doamne, noi de ce n-am putut scoate demonul ?).
2. Învăţătura ortodoxă : Hristos rãspunde: “Pentru puţina voastrã credinţã” ( Mt. 17, 20 ); “Veţi face semne şi minuni” ( Mc. 16, 17 ). Prin minuni se desãvârşesc legile firii, nu se desfiinţeazã.
3. Afirmaţie eretică : Numai cei “aleşi“ şi “sfinţi“ profeţesc (I Cor. 12, 10).
3. Învăţătura ortodoxă: Harisma profeţiei a acţionat doar în perioada apostolicã (I Cor. 13, 8). Profeţia este un dar special, inspirat de Sfântul Duh ( II Tim. 3, 16). Nu pot fi profeţi dezechilibraţii de orice fel; nu pot fi admise alte surse de profetizare decât inspiraţia Sfântului Duh (spiritism, oracole, ghicit). Profeţiile nu pot avea scopuri terifiante.
Formulări eretice cu privire la Sfânta Scripturã
1. Afirmaţie eretică : Oricine poate tâlcui Biblia : “Scriptura Scripturae Interpres”. “Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi de toate” ( I In. 2, 20 ).
1. Învăţătura ortodoxă : Ungerea este aici prefigurarea Tainei Mirungerii, spre cunoaşterea Darurilor Sfântului Duh şi împlinirea celor cerute spre mântuire; ea se face numai în Bisericã, singura pãstrãtoare a tezaurului doctrinar nealterat (I Tim. 3, 15 – stâlp şi temelie a adevărului).
La secte vedem propria înşelare, întrucât conceptual de preoţie universalã genereazã mari fluctuaţii doctrinare (I In. 4, 1: proorocii mincinoşi).
Avem pildã pe famenul etiopian: “ Cum de voi înţelege ceva, de nu mã va cãlãuzi cineva ?” ( F.A. 8, 31 ). Trebuie sã avem girul autoritãţii bisericeşti competente, singura în mãsurã sã tâlcuiascã Biblia. II Ptr. 3, 16: În scrierile Sfântului Pavel sunt unele lucruri anevoie de înţeles, care trebuie explicate de autoritatea bisericeascã.
2. Afirmaţie eretică : Tâlcuirea Bibliei este o obigaţie pentru toţi oamenii. “Cercetaţi Scripturile, ele mãrturisesc despre Mine” ( In. 5, 39 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Versetul se adreseazã celor iniţiaţi (farisei şi saduchei) ; aceştia îşi acomodaseră învãţãturile dupã propriile lor precepte, însã « se rãtãceau » ( Mc. 12, 24 ).
3. Afirmaţie eretică : Cei mari şi puternici au schimbat credinţa. E nevoie de “ prunci” sã o înţeleagã ( Mt. 11, 25 ).
3. Învăţătura ortodoxă : Şi acest verset se referã la partidele religioase din vremea Mântuitorului Iisus Hristos. Oricum, nu putem sã nu observãm falsitatea sectarã : pastorii au studii, şi încã foarte temeinice. Una este smerenia şi alta este ignoranţa.
4. Afirmaţie eretică : Trebuie sã fim aculturali şi simpli în exprimare, sã nu dogmatizãm, sã nu filosofãm ( Is. 29, 14: “Voi pierde înţelepciunea acestei lumi”, similar la I Cor. 1, 19 ).
4. Învăţătura ortodoxă : Se referã la lumea pãgânã, idolatrã caracterizatã prin practici satanice: de ex., jertfirea copiilor cãtre Moloh. În nici un caz nu se referã la înţelepciune - “sofia” ( I. Sirah 6, 18 ).
5. Afirmaţie eretică : Unii sectanţi exagereazã importanţa Vechiului Testament. (Mt. 5, 17 – “N-am venit sã stric Legea…”).
5. Învăţătura ortodoxă : Este cazul clasic de rupere a versetului din context. Argumentăm chiar prin continuarea frazei: “...ci s-o împlinesc”. Vechiul Testament este doar pregãtitor (Ga. 3, 24). S-au împlinit urmãtoarele: a) ceremoniile; b) circumcizia; c) restricţiile alimentare; d) sãrbãtorile Vechiului Testament; e) cãsãtoria de levirat; f) preoţia ereditarã. Vechiul Testament este umbra bunurilor viitoare ( Evr. 10, 1 ).
6. Afirmaţie eretică : Vechiul Testament trebuie înlãturat, spun, de pildă, adepţii Mişcãrii Fundamentaliste.
6. Învăţătura ortodoxă : Fãrã Vechiul Testament n-am înţelege învãţãtura Evangheliei, pentru cã el aratã clar cã va veni Legea cea Nouã (Ier. 31, 31 ). Amândouã au valoare realã.
7. Practică eretică : Sectanţii folosesc şi răspândesc Biblia Confesionalã ( Britanicã ) sau Traducerea din lumea nouã (N.W.T.).
7. Învăţătura ortodoxă : Aceste traduceri sunt grav mistificate: (ex. : Mt. 1, 20 : Maria – nevastă-ta ; unele semne de punctuaţie schimbate : Luca 23,43 : Adevăr îţi zic astăzi : vei fi cu mine în paradis ; versete întregi omise cu desăvârşire : textul trinitar de la I In. 5,7). Întâi apar convingerile greşite şi abia apoi încearã sã schimbe textul sacru, pentru a fi în concordanţã cu acestea.
8. Afirmaţie eretică : Şi alte texte “sacre” şi “inspirate” se adaugã Scripturii. (Exemplu: Cartea lui Mormon, considerată Al 3-lea Testament; reviste iehoviste: Turnul de veghe, Treziţi-vã !, care « adaugă la Scripturi 32 de pagini pe săptămână »).
8. Învăţătura ortodoxă : “De va scoate cineva ceva sau de va adãuga ceva…” ( Ap. 22, 18-19 ).
9. Practică exagerată : Citirea Bibliei în neo-protestantism este o normã, care are drept consecinţã cunoaşterea foarte bine a multor versete, personaje, fapte (alocarea unui timp sãptãmânal de 1-5 ore pentru studierea Bibliei).
9. Învăţătura ortodoxă : Nu ne obligã nimeni sã citim dupã normã. Citirea e liberă, interpretarea, nu.
10. Practică eretică : Sectanţii nu acceptã denumiri ca: Sfânta Scripturã, Vechiul Testament, Noul Testament, înlocuindu-le cu : Biblia, Scripturile Ebraice şi Scripturile Greceşti.
10. Învăţătura ortodoxă : Ei neagã conceptul de sfinţenie; le convine expresia: Biblia (« Cãrţile ») pentru cã, pentru ei, unele cãrţi sunt lipsite de importanţã (Epistola lui Iacov – « de paie »).
Denumiri precum : Scripturile Ebraice şi Greceşti vin în sprijinul demersului iehovist de desconsiderare a Septuagintei şi înlocuire a ei cu textul masoretic, precum şi de promovare a unei noi traduceri, tendenţioasă, bazată pe texte din codici vechi pentru Noul Testament. Nu le convine absenţa numelui Iehova din traducerile clasice şi suprimă anumite versete şi chiar pasaje. (I In. 5, 7).
11. Afirmaţie şi practică eretice: De la Sola Scriptura s-a ajuns rapid la Nulla Scriptura; numeroase cãrţi ale Bibliei sunt desconsiderate; se vorbeşte de demitizarea şi desacralizarea Bibliei, despre deplina umanitate a lui Hristos (iehoviştii – cerintienii de astãzi). Se accentueazã Apocalipsa şi cartea profeţiei lui Daniel.
11. Învăţătura ortodoxă : Canonul cărţilor Sfintei Scripturi a fost stabilit de Biserică la încep. sec. IV, după multe controverse, dintre care unele aveau ca obiect însăşi Apocalipsa. Cărţile formează un tot unitar. Valoarea lor, în ansamblu, este egală, întrucât toate urmâresc un scop comun : mântuirea oamenilor.
Obiecţii cu privire la Sfânta Tradiţie
1. Afirmaţie eretică : Tradiţia nu poate fi o dovadã a credinţei, ci o datinã omeneascã ( Mt. 15, 3, 6-9; Mc. 7, 13 ).
1. Învăţătura ortodoxă : Este adevãrat cã noţiunea de « tradiţie » este mult mai largã. Sfânta Tradiţie este diferitã de « tradiţiile » omeneşti, pentru cã Sfânta Scripturã nu conţine singurã descoperirea dumnezeiascã. Din pãcate vehemenţa anti-tradiţie sectarã porneşte de la anumite exagerãri romano- catolice: inchiziţia, declaraţia Papei Pius al IX-lea: Eu sunt Tradiţia.
Justificarea importanţei Sf. Tradiţii se realizează şi prin valorificarea textelor :
Mt. 28, 19-20 : Mergând, învăţaţi...
II Tes. 2, 15: Ţineţi predaniile...
II In. versetul 12 : Multe aş fi dorit sã scriu, dar voi veni la voi ca să vă vorbesc gură către gură...
In. 20, 31 : Sunt şi alte multe semne şi minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi care nu sunt scrise în cartea aceasta...
Sectarii înşişi au, deşi nu recunosc, o formã de tradiţie confesionalã: toate textele de organizare, cult ş.a.m.d.
2. Afirmaţie eretică : În Biblie s-au scris: “toate câte a fãcut şi a învãţat Iisus” ( Lc. 1, 3-4; F.A. 1,1 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Din context, vedem cã Apostolul Luca i se adreseazã lui Teofil, care auzise multe prin viu grai, dar acum doreşte un document scris. Atât Luca, cât şi Teofil îl cunosc pe Hristos din Tradiţie, pentru cã Luca scrie în anul 62, când încă nu se alcătuise canonul Noului Testament.
3. Afirmaţie eretică : Tradiţia este negatã de Hristos, atunci când zice: “ Vã rãtãciţi, neştiind Scripturile” ( In. 5, 39 ); “ Nu pricepeţi” ( Mc. 12, 24 ).
3. Învăţătura ortodoxă : Hristos se referã la aceia care nãscoceau învãţãturi noi sau le falsificau pe cele vechi, fariseii şi saducheii. Dacă am interpreta versetul ad-literam, ar însemna să negăm şi Noul Testament, pentru că nu apăruse.
4. Afirmaţie eretică : Apostolul Pavel a înlãturat Tradiţia. “ Sã nu treceţi peste ceea ce este scris “ ( I Cor. 4, 6 ).
4. Învăţătura ortodoxă : Se referã aici la diferenţa dintre el şi Apolo, combãtând învãţãturile false care nu proveneau de la Hristos prin ceea ce s-a consemnat în Evanghelie. Toate influenţele ereticilor iudaizanţi, cele gnostice sau de altã naturã nu sunt Tradiţie, ci au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice sau locale. Tradiţia nu trece peste ceea ce este scris, ea este completivă şi explicativă.
5. Justificări eronate ale negării Tradiţiei : “Înger din cer de ar veni sã înveţe altceva sã nu-l credeţi” ( Gal. 1, 8-9 ); Sã nu scoateţi nimic din Biblie ( cf. Ap. 22, 18-19).
5. Învăţătura ortodoxă : Primul verset se referã la învãţãturile noi, promovate de culte, secte, curente, religii pãgâne orientale.
Al-II-lea verset: sectanţii sunt cei care scot, desconsiderã pãrţi ale Bibliei, exemplu: Epistola lui Iacob- consideratã de paie ( Luther ).
6. Afirmaţie eretică : Sf. Pavel îi recomandă lui Timotei valoarea exclusivă a Scripturii : “De mic cunoşti Scripturile” ( II Tim. 3, 15- 16 ).
6. Învăţătura ortodoxă : Din context vedem cã acest text nu are nici o legãturã cu Sfânta Tradiţie, se referã la vremurile grele evocate în II Tim. 3,1. Şi aici este vorba de Vechiul Testament, căci nu apãruserã scrierile Noului Testament încã. Nu suntem orbiţi de litera Scripturii (II Cor. 3,6), ci înţelegem Sfânta Scripturã prin Duhul Tradiţiei, al celor vãzute şi auzite. ( Fil. 4, 9 ).
Însuşi Vechiul Testament este completat de Sfânta Tradiţie: Iuda versetul 9- Arhanghelul Mihail s-a certat cu diavolul pe mormântul lui Moise.
“ Privegheaţi, aduceţi-vã aminte (nu « citiţi ») cã timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare dintre voi” ( F.A. 20, 31 ).
7. Afirmaţie eretică : La începutul secolului II, dupã moartea ultimului apostol, a început în mod serios sã se afirme abaterea de la credinţa creştinã.
7. Învăţătura ortodoxă : Istoria consemneazã principii dupã care creştinismul se dezvoltã în continuare sub asistenţa Sfântului Duh. Sinodalitatea: “ Pãrutu-s-a nouã şi Sfântului Duh”; martirii, pãrinţii şi scriitorii bisericeşti, monahii - sunt exemple vii.
8. Afirmaţie eretică : Sinodul I de la Niceea a fost marea victorie a creştinismului apostat (pentru formularea consubstanţialităţii ca temei al teologiei trinitare) . Constantin nu e nicidecum sfânt, ci un eretic, pagân şi monstru.
8. Învăţătura ortodoxă : Faptele Sf. Constantin de sprijinire a creştinismului sunt mãreţe: opreşte persecuţiile şi promoveazã conceptul de sinod ecumenic.
În comparaţie cu celelalte întrigi puse pe seama lui, aceste fapte sunt copleşitoare. Creştinismul apostat dureazã de la 325 şi pânã în secolul XIX, când apar noile învãţãturi ? Niciodatã în istorie Dumnezeu n-a abandonat omenirea o perioadă aşa de mare. Negarea Sfintei Tradiţii este necesarã pentru secte, altminteri demersul propus de apariţia lor târzie ar fi fãrã sens. Sfânta Scripturã şi Sfânta Tradiţie aparţin Bisericii şi împreunã sunt temeiurile învãţãturii creştin-ortodoxe, pentru cã ele conţin, pãstreazã şi transmit aceeaşi revelaţie dumnezeiascã supranaturalã, fiecare în mod specific. Între Sfânta Scripturã, Sfânta Tradiţie şi Bisericã este o legãturã indisolubilã, ele formând un tot ale cãrui pãrţi se intercondiţioneazã.
Pãrintele Stãniloaie spune: « Biserica se mişcã în interiorul Revelaţiei sau al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, Sfânta Scripturã îşi descoperã conţinutul în interiorul Bisericii şi Tradiţiei. Tradiţia este vie în interiorul Bisericii ».
3. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi transmiterea
dreptei credinţe. Importanţa parohiei în misiune.
a) Predicarea Evangheliei
Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi:
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28, 19).
De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea unui
mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n Eshaton, e
chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică a harului şi
faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia culminează, iar
Evanghelia Sa devine, în consecinţă, cel mai mare dar acordat de Dumnezeu omenirii. Nu este
întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept piatră de temelie
propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca Mântuitorului,
devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne propovăduim pe
noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică precede orice alt act
soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică: De fapt, Hristos m-a trimis
nu ca să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia... (I Cor. 1, 17)1.
Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După
întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să ajungă
– ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile pentru
împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea destinatarilor
mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la torturi şi moarte –
Evrei 11, 33-38). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare, istoria
cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi Metodiu - încreştinătorii slavilor,
Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.
După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al misiunii
revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime, uneori
paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea întregului
glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii necredincioşilor).
Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra tentativă a lui Francisc de
Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în cruciada a V-a), multe din
acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri străine duhului Evangheliei
(expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de infatuare hegemonică eclezială – prin atacuri
asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în Cruciada a IV-a). În prezent, Biserica
Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de membri între Bisericile Creştine,
tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu putem trece cu vederea şi practicarea de
către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară, întrucâtva, noţiunii de prozelitism), prin
1 Constatăm cu tristeţe că mărturisirea sinceră a Apostolului (de altfel, perfect îndreptăţită) a încetat să fie normativă pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi refuzând orice implicare misionară. Pentru ei, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară, menţine comunităţile într-un imobilism lamentabil, de care profită sectele. Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării neoprtotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă. Să fie, oare, în cazul lor, reminiscenţe ale mentalităţii oprimate din fostul regim? Dacă da, atunci Biserica ar trebui să organizeze pentru ei cursuri de reciclare.
care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice), profitând de conjuncturi geo-politice
favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-au promis drepturi de natură extra-
eclezială, fără însă a le fi fost acordate).
b) Transmiterea dreptei credințe
1. Prezentarea creştinismului ortodox
Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:
- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături descoperite de
Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;
-frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;
-o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv, martirajul
popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea necreştinilor, fie la suportarea
unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea mistică, pentru viaţa monastică,
presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea spre ea. Interesant: în planul misiunii, se
observă clar aplicarea „pe viu” a apofatismului doctrinar.
2. Convertirea, catehizarea şi botezul
Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod conştient suprema
(şi singura, după K. Rahner) întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să
fac?” -este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul
ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:
a) efectul propovăduirii eficiente;
b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;
c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);
d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;
e) grupul social.
Convertirea poate fi: bruscă (ex.: Saul) sau în timp (famenul).
Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise, vedenii,
împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloae).
Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la starea iniţială
de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la acceptarea finală a acesteia.
Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc spre
mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în curs de
convertire.
Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber.
În mod organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte
programate, cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf.
Sinod, din păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare);
b) în şcoli, prin parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot
asista şi copii aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate
reprezenta o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere.
În mod liber, catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere
convertirea individuală.
Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor specializaţi (preoţi,
teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor centre de pregătire a
misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar activitatea acestora
supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a preîntâmpina clivajele.
Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi cu
identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune, sectant,
adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă trecerea cu
vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes deosebit.
În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă (plecând de la
explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale (decalogul, fericirile,
virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie, Sf. Taine şi ierurgii).
Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se pot adăuga şi altele, în
funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.
Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor criterii
presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.
Botezul
- „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit cunoaşte efectul harului
– condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou” (Ioan 3,5).
Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea, săvârşirea lui
comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la ortodoxie a celor de
alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să participe cât mai mulţi membri
ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea entuziastă a unui nou venit matur
în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din
păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi
temporar: este vorba de zelul unora de a le reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă
greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul, noul venit devine membru cu drepturi depline al
comunităţii; acest lucru este întărit şi prin administrarea concomitentă a celorlalte două taine de
iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.
În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit
anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea
Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii la
ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea noului
venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare sărbătoare.
c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi
Dincolo de exemplul personal2, care trebuie să constituie o condiţie primordială a oricărui tip
de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de propovăduire a
adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe lângă centrele
tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse chiar şi pe alte
continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în Africa (pe lângă Egipt
şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America de Nord (până în
2 La emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor pastori şi propovăduitori eterodocşi.
îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa Occidentală şi centrală
cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală comunităţi ortodoxe bine
închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi
proprii (ex.: P.S. Marc – etnic francez în Sf. Sinod al B.O.R.). Toate acestea nu se confundă cu
puternicele comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia, Rusia,
România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe în
spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală postmodernistă. Cu
atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare.
Importanța parohiei în misiune
a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum:
-mântuirea sa şi a păstoriţilor săi – obiectiv primordial, realizabil prin:
-o viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau alte
prilejuri de scandalizare a opiniei publice;
-o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau, mai
grav, forme de magie cu cele sfinte;
-o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De un real
folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.
-un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre dialog;
-respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a oricăror
tentative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.
-practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal); orientarea spre
împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii pe seama
credincioşilor simpli;
-îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.
Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:
-păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul parohial;
-organizează acţiuni culturale şi filantropice;
-conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele culturale sau
filantropice;
-gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o strictă orientare financiar-contabilă;
-biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de ordine şi
curăţenie.
Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:
-sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;
-gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate, asigurându-
se combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor infracţiuni.
Aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii;
-coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în spiritul
legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare.
Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se analizeze
periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l realizează membrii
familiei preotului3. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar consecinţele pot fi imprevizibile.
Recomandări:
-participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la sfintele
slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;
-preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului exemple
pentru tinerii bisericii;
-desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă membrilor familiei
preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales când rezultatele financiare
conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către comunitate devine o perspectivă certă
(chiar dacă preotul se declară neimplicat).
Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect reciproc. Se
impun:
-alternanţa strictă a protiei liturgice;
-respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin colegialitate, se
pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului deservent de sector (în afara
slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot săvârşi în orice situaţie sau loc, când se
impun cu necesitate - ex.: spovedania şi împărtăşania).
-tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi, insurmontabile la
nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea credincioşilor în aplanarea situaţiei
3 În perioada interbelică, exista un chestionar extrem de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească etc.
– care, inevitabil, se împart astfel în tabere – ci se va apela la medierea din partea forurilor
ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la centrul eparhial).
-împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri mobile şi
imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea acestora.
Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii
Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:
-respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia faţă de
sfinţenia altarului şi a obiectelor din el4;
-ordinea şi curăţenia exemplare;
-respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi5;
-iluminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;
-îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;
verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;
-buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;
-o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind
programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;
1. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir
Probleme misionare specifice:
a)penitenciar
-conştientizarea stării de păcătoşenie
-implicarea deţinuţilor în activităţi misionare
4 Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară (ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.).5 Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de către cei aflaţi în culpă.
-combaterea prozelitismului sectar în închisori
b)spital
-prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici6; Cunoaşterea temeinică şi tratarea
permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:
-atitudinea creştină faţă de boală;
-problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva
intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu;
-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive,
măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;
-administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;
-combaterea prozelitismului sectar din spitale;
-denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor,
pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea
homosexualităţii prin schimbare de sex etc.
c)armată
-prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);
-cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la
instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;
-dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);
-stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei
tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte;
-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.
d)cimitir
6 Nu la morga spitalului „pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale).
-cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă7, iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea”
celor aflaţi în necaz, transformând cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric;
-oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care
aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;
-se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de a-i
invita pe aceştia la slujbele din capele;
-atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită8.
2. Misiunea monahilor, astăzi.
Înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele acesteia.
Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale directă spre
îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de către cei
competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei. Iată câteva dintre acestea:
-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi împărtăşită
şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie, înfrânare. Mai mult
sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important este ca ortodoxia să
ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu M.I.S.A., Baha’i, Meditaţia
Transcendentală sau Sahaja Yoga;
-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi pentru
viaţa creştinului obişnuit;
-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii
permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;
-duhovnicii îmbunătăţiţi ai mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;
-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor
direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.
7 Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”.8 La un cimitir vestit al Capitalei a devenit deja întristătoare imaginea unui slujitor (intens mediatizată cu prilejul unor funeralii celebre), purtător de ghiul şi unghii lungi la degetele mici de la mâini. Este, pe deasupra, şi sfidător la adresa confraţilor preoţi care îndrăznesc să-i atragă atenţia asupra comportamentului său inadecvat. Se aşteaptă intervenţia forului ierarhic tutelar.
-Adepţii se consideră, în continuare, ortodocşi, dar „evoluaţi”. Continuă să apeleze la preot,
pentru diverse ritualuri: sfeştanie, înmormântare etc.
-Prozelitism: Maytreia apare destul de des în Bucureşti, mai ales în parcuri (preferat este
Cişmigiul), unde se remarcă prin ţinuta insolită (toga albă) şi gloata de adepţi (cca. 100) care-l
12 Ziua din 5 ian. 2002 reproduce profeţii elucubrante: în cursul anului 2002, pământul va arde, regimul chinez va cădea etc. Toate, ori false, ori extrem de vagi sau ambigue.13 A se vedea coperta-spate a cărţii Annei Vâlceanu, Putere de la mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, stăpânul vostru, f. ed. şi an, unde, dedesubtul fotografiei lui Maytreia, găsim scris: „Iată, prin această poză este văzută puterea Mea, este spus Cuvântul Meu; căutaţi-l şi veţi găsi Adevărul prin El şi pe Mine, Tatăl cel ceresc”.
înconjoară. Au forme de asceză în locuri retrase (peşteri), unde s-au semnalat acte criminale 14. -
Site-uri internet, şcoală „iniţiatică” de yoga, numită „Academia sufletului”. Ţin cursuri în
mijlocul naturii.
Bibliografie: Maitreya, Francisc, Lumina Omului, Ed. Witz, 1999; Vâlceanu, Anna, Putere de la
mine vă dau vouă, Tatăl ceresc, Stăpânul vostru, f. ed. an., loc; www.maitreya.ro.
Curs nr. 10: ATITUDINEA BISERICII FAȚĂ DE MANIFESTĂRILE OCULTE
1. PreliminariiManifestările oculte au suscitat un interes enorm din partea oamenilor, din cele mai
vechi timpuri. Există, am putea spune, o legătură vie între religie și mister. Potrivit cercetătorilor, ocultismul se pretinde a fi „ceva secret, ascuns, rezervat numai celor inițiați, ceva care se învață și se transmite în umbră”15. Prin apelarea la forme de magie, s-a încercat, dintotdeauna, rezolvarea unor chestiuni existențiale, printre care: influențarea voii lui Dumnezeu, determinarea coordonatelor propriei vieți în viitor și emanciparea lor, cunoașterea realităților privind evenimentele cosmice, trecute, prezente și viitoare. De la casele regale și clasele sacerdotale și până la oamenii simpli, s-a putut observa până astăzi o adevărată frenezie în ceea ce privește apelarea la ocultism pentru soluționarea acestor probleme.
Dar care este pericolul ocultismului? Vom vedea, în capitolul următor, care sunt temeiurile revelaționale în baza cărora Biserica s-a pronunțat, condamnându-l cu fermitate. Vom încerca acum să arătăm motivele teologice ale acestei condamnări. În primul rând trebuie subliniat faptul că ocultismul are drept suport al acțiunilor sale forța malefică a vrăjmașului diavol, deși reclamă o lucrare benefică, după cuvântul Sf. Apostol Pavel din II Corinteni 11,14: „însuşi Satana ia chip de înger al luminii”. Aşa se explică de ce tot felul de vrăjitoare apar cu crucea în mână sau îmbrăcate în costum monahal, în reclamele din ziare.
În al doilea rând, ca o circumstanță agravantă a motivului anterior, ocultismul este beneficiarul unei foarte mari ofensive a disimulării, care încearcă în mod disperat să-l salveze de oprobiul binemeritat la care îl supune teologia.
Pe filiera amplă a rătăcirilor pe care curentul New Age le consideră emancipări, asistăm la împlinirea actuală a profeției lui Isaia: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20). În contextul temei noastre, acest verset ne avertizează tocmai asupra pericolului inversării valorilor, cea mai subtilă formă de satanism, care a început deja să subjuge mințile celor mai tineri dintre creștinii noștri, prin produse pseudo-culturale de tipul fenomenului Harry Potter, intens mediatizat. Se acreditează ideea falsă
14 Moartea tinerei Ofelia din Oradea, de 26 de ani, în peştera de la Roşcani, în aprilie 1997.15 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, p. 307
că ar putea exista și o forță ocultă benefică, așa-numita magie albă, care nu se realizează nici cu puterea diavolului, nici cu cea a lui Dumnezeu, ci cu cea a omului. A supraeului hiperbolizat, care se întronează pe cel mai înalt piedestal (de Dumnezeu și diavol aproape că nu se mai vorbește). De aici, asistăm la răspândirea celei mai variate palete de practici oculte, menite să descătușeze energiile aflate în lume și în oameni, în scop așa-numit „benefic”. Se uită în mod voit un amănunt esențial: transferurile de energie benefică sau malefică nu se pot face ignorând adevăratele lor surse, care sunt de natură spirituală: Dumnezeu și Diavolul – Mamona. Căci „˂teodiceea˃ ocultismului variază între panteism, politeism și ateism”16. Părintele D. Stăniloae arată limpede că „de fapt, vrăjitorul se face pe sine dumnezeu și e considerat ca atare și de cei ce aleargă la el”17.
Potrivit învățăturii Bisericii Ortodoxe, singura formă de energie pozitivă, necreată, izvorâtă din ființa lui Dumnezeu, este harul divin. Iar acesta – harul – s-a dat în mod exclusiv Bisericii, prin reprezentanții ei, membrii ierarhiei sacerdotale, Sfinții Apostoli și urmașii lor. Numai aceștia au capacitatea de a transmite, prin lucrarea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine și ierurgiilor, puterea harului dumnezeiesc. Atragem atenția că orice valorificare a termenului „har” de către practicanții ocultismului este periculoasă și, ca atare, condamnabilă. În actele magice, clarviziuni, ghicitorie, bioenergii și terapii „alternative” nu lucrează sub nici o formă harul dumnezeiesc, ci forța diavolească, ascunsă uneori sub pojghița fragilă a unor aparente stări de bine sau rezolvări ale unor probleme curente.
După instalarea energiei negative, Răul își face simțită lucrarea, chiar dacă, pentru început, se induce senzația unui Bine conjunctural. Așa se explică și larghețea cu care vrăjitorii și ghicitorii – „drumeți fără busolă”18 induc în eroare pe cei naivi, manevrându-le în față obiecte sfinte: icoane, lumânări, tămâie, aghiasmă sau solicitându-le post, rugăciune, spovedanie și împărtășanie, ca necesități obligatorii pentru împlinirea ritualului ocult.
Pentru a extrapola, să ne amintim o regulă a matematicii elementare: la operațiile cu numere raționale, luând orice număr pozitiv, dacă îl vom înmulți cu un număr negativ infinitezimal, rezultatul este negativ. De aceea Hristos ne cere să nu slujim la doi Domni (Matei 6, 24), și să nu fim căldicei (Apocalipsa 3, 16).
Deci, pe baza celor expuse mai sus, susținem cu tărie că denumirea de magie albă nu are nici un fel de bază reală, din punct de vedere teologic. Mai mult, datorită confuziei pe care o răspândește printre creștini, această sintagmă trebuie condamnată cu strășnicie. Toate formele de magie, oricât de mult s-ar dori ele a fi „pure”, „nevinovate” și „benefice” sunt, în realitate, extrem de nocive, avându-l în spate pe diavol. Așadar, orice magie este neagră, fiind săvârșită cu puterea vrăjmașului, și se deosebește radical de lucrarea harului prin semne și minuni, în Biserică, aceasta din urmă nefiind nicidecum magică, ci rezultantă a exprimării vizibile a puterii lui Dumnezeu, invocată prin
16 Ibidem, p. 308.17 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Formele și cauzele falsului misticism: Domeniul magiei, în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, p. 265.18 Pr. prof. Liviu Stan, Superstițiile și obscurantismul mistic, în S.T., II (1950), Nr. 3-6, p. 281.
rugăciune. Cât despre practicile diavolești oculte, despre care vom face referire în prelegerea de față, acestea sunt:1.Magia și vrăjitoria, cu toate formele lor: farmece, descântece, legări și dezlegări de cununii, „făcături de soartă” etc. Puterea demonică pune stăpânire pe oameni, dominându-l atât pe practicant, cât și pe cel asupra căruia sunt îndreptate vrăjile, dacă nu este întărit în credință, har și fapte bune19. 2.„Comunicări” de natură „spirituală”: spiritism, necromanție, telepatie, telekinezie, bioenergie, clarviziune, levitație, psihometrie, moniție, premoniție etc.3.Pretinsa cunoaștere și influențare a ceea ce se numește „destin”, „soartă”, „karma”, atât la nivel personal (prin ghicit în palmă, în cărți, bobi, zaruri, cafea sau ghioc, astrologie, horoscoape, precum și orice alte practici similare), cât și la nivel mondial (predicții politice, economice, militare, ale cataclismelor naturale etc. Ex.: Nostradamus, Hâncu)4.Ritualuri oculte, demonice, precum cele practicate în templele masonice sau în cimitire de către sataniști, combinate cu consum de alcool și droguri, muzică, dans, filme cu mesaje subliminale.
2. Respingerea ocultismului, cu temeiuri în Revelația divină
În Pentateuh, unde este definită cu strictețe Legea morală a Vechiului Testament, găsim două pasaje care se referă la practicile oculte și necesitatea condamnării lor:-Deuteronom 18, 10-11: „Întru tine să nu se afle nimeni care să-și treacă fiul sau fiica prin foc, nici unul care vestește prevestind, nici un prezicător sau ghicitor sau vrăjitor sau vreunul care descântă farmece sau care cheamă spirite sau care citește minunățiile sau care vorbește cu morții. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea...”-Levitic 19, 26; 31: „...Să nu descântați, nici în zborul păsărilor să ghiciți...Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați, fiindcă ei vă întinează...”
Cu toate aceste clare interdicții, găsim în Vechiul Testament și exemple de încălcare a voii lui Dumnezeu, cel mai elocvent fiind cel al regelui Saul, care solicită vrăjitoarei din Endor să-i cheme duhul lui Samuel, pentru a afla dinainte rezultatul luptei de la Ghilboa. Episodul, descris în capitolul 28 al primei cărți a Regilor, comportă un interes deosebit din partea cercetătorilor, existând trei variante de interpretare a ritualului ocult: 1. vrăjitoarea se comportă ca un medium-ventriloc, imitând vocea lui Samuel; 2. un diavol ia chipul lui Samuel, îngrozind-o chiar și pe vrăjitoare; 3. prin îngăduința lui Dumnezeu, Samuel însuși se arată, fapt care ar explica mustrările aspre aruncate asupra lui Saul. Oricum, potrivit cărții I Paralipomena, cap. 10, v. 13-14, Saul a murit „întru fărădelegile lui...după cuvântul Domnului, pe care el nu l-a păzit, atunci când el, Saul, a întrebat-o pe cea care cheamă morții să-i caute răspuns și când i-a răspuns profetul Samuel...și nu pe Domnul l-a căutat...”.
Legea lui Moise nu prevedea doar restricții cu privire la practicile oculte, ci impunea și pedepsirea prin ucidere cu pietre, atât a celor care săvârșeau aceste fărădelegi, cât și a solicitanților lor (Ieșire 22, 18, Levitic 20,27). Pe lângă cazul morții lui Saul, mai
19 O enumerare sistematizată a acestor fenomene oculte a se vedea la Pr. prof. Petru Rezuș, Superstițiile și combaterea lor, în S.T., II (1950), nr. 9-10, pp. 592-595
cunoaștem condamnarea regelui Manase la exilul babilonic (II Paralipomena 33, 6-11), distrugerea cetății Ierusalimului (Ieremia 14, 14-16), a cetății Ninive (Naum 3,4), precum și a Babilonului (Isaia 47, 12-14) – toate acestea având ca motiv esențial, alături de alte nelegiuiri, practicarea ocultismului.
Tot în Vechiul Testament asistăm la dese interacțiuni dintre poporul ales și neamurile păgâne, cazuri în care se poate observa cum Dumnezeu îi ridiculizează pe practicanții ocultismului, prezenți în număr mare, mai cu seamă pe lângă curțile regale ale respectivelor popoare. Faraonul Egiptului practica ghicitul într-o cupă specială, amintită în istorisirea lui Iosif și a fraților săi. O primă întâlnire cu vrăjitorii Egiptului o găsim în timpul lui Moise, aceștia reușind, cu puterea demonică, să repete și ei primele două plăgi trimise de Dumnezeu, dar nemaiputând face nimic pe parcursul desfășurării celorlalte opt (Ieșire 7,22; 8,7,18-19).
Chemat de Balac, regele Moabului, să-i blesteme pe israeliți, vrăjitorul păgân Balaam îi binecuvintează pe aceștia de trei ori, din porunca lui Dumnezeu, indicând, în mod profetic, nașterea lui Mesia din neamul evreilor (Numerele, cap. 23-24).
Vrăjitorii, magii și descântătorii caldei sunt neputincioși în a reproduce și a tâlcui visele lui Nabucodonosor (Daniel 2,2); singur Daniel, cu putere de la Dumnezeu, face acest lucru, primind mai apoi titulatura de „mai-mare al descântătorilor” (Daniel 4,9). Nu ne miră această etichetare venită din partea unui rege păgân; și astăzi, sunt mulți care consideră cultul bisericesc drept o simplă înșiruire de practici magice.
În Noul Testament, prezența unor forme de ocultism se arată diferențiat în relatările despre activitatea lui Hristos (cele patru Evanghelii) și cele despre activitatea Apostolilor (în Fapte și Epistole).
Un prim episod interesant, legat de practicile oculte, menționat în Noul Testament, se consemnează cu prilejul Nașterii lui Iisus, când Acesta primește darurile aduse de cei trei magi din răsărit, călăuziți de stea. Vocile unanime ale astrologilor de astăzi se unesc în a încerca să demostreze că demersurile lor ritualice sunt pe deplin justificate, prin faptul de a fi următorii magilor biblici. Acest lucru nu este adevărat: magii – înțelepți, poate preoți, cel mai probabil, persani – sunt un simbol al universalității mântuirii, adusă prin întruparea lui Hristos, iar steaua arată participarea întregului cosmos la acest proces de transformare, de redefinire pentru veșnicie.
Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu se confruntă cu diavolul fățiș. Conștient de gravitatea faptului de a-L ispiti pe Dumnezeu, Satana I se arată personal, nu prin interpuși. Interdicțiile severe privind practicile oculte la poporul evreu, coroborate cu arealul misionar limitat de Hristos la spațiul teritorial al Palestinei, fac ca Evangheliile să nu consemneze vreo întâlnire a Domnului cu vrăjitori. Lupta Sa directă cu diavolul continuă, însă, pe toată durata activității Sale pământești, eliberându-i pe cei posedați de duhuri necurate. Aceste fapte minunate Îi vor atrage, însă, etichetări nedrepte din partea fariseilor, care, negându-I puterea dumnezeiască, vor exclama: „Acesta nu-i scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor!” (Matei 12, 24), prilejuindu-I Domnului să arate răspicat: „...Eu îi scot pe demoni cu Duhul lui Dumnezeu...”(Matei 12, 28).
Transmis Apostolilor, același Duh al lui Dumnezeu îi va face pe aceștia să iasă biruitori în lupta cu necuratul diavol și uneltele lui. O primă confruntare se iscă în clipa
întâlnirii cu Simon Magul. Propunerea sa de a cumpăra harul cu bani este mai mult decât o simplă ispită; ea pune acut problema echivalării lucrării lui Dumnezeu, exprimată de puterea sacerdotală a apostolilor, cu lucrarea acelui vrăjitor, care-și dorea o îmbunătățire a „performanțelor” sale demonice. Iată de ce, până astăzi, slujitorii bisericești se confruntă cu un tip special de demonism, numit simonie.
În Filipi, o găsim pe una din predecesoarele „Uraniilor” noastre de astăzi: slujnica ghicitoare, numită și „pitonisă”, sau având „duh pitonicesc”. Aceasta „le aducea stăpânilor ei mult câștig” (Fapte 16,16). Faptul ne duce cu gândul la situația jenantă din zilele noastre, când suntem inundați în presă, la televizor și chiar pe internet de predicții astrologice, care aduc bani frumoși, faimă, publicitate și vînzări rapide celor ce le găzduiesc.
Opoziția față de credința cea adevărată îl va costa vederea pe Elimas – vrăjitor și profet mincinos din anturajul guvernatorului Sergius Paulus din Pafos, Cipru. De altfel, Apostolii rămân fideli poruncii dumnezeiești de respingere categorică a oricărei lucrări demonice, Sfântul Pavel vorbind chiar de o luptă „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12). Iar sentința Apocalisei este categorică: „Afară câinii și vrăjitorii și desfrânații și ucigașii și închinătorii la idoli și toți cei ce iubesc și lucrează minciuna!” (Apoc. 22,15).
În sprijinul demersului nostru, putem aduce și temeiuri numeroase din Sfânta Tradiție. Sfinții Părinți au condamnat în operele lor practicile oculte, asimilându-le ritualisticii păgâne pe care o combăteau în apologiile lor. Ei constatau că, în paralel cu învățătura creștină, exista tendința perpetuării unor forme de magie, rămase din păgânism, care reprezentau adevărate tentații pentru creștini, mai ales în ceea ce privește ghicirea celor viitoare. Desigur, creștinii fuseseră avertizați încă din primul secol de apariția profeților mincinoși (I Ioan 4,1).
Însă forța demonică persista atunci, ca și astăzi, prelungindu-se în diferite forme și adaptându-se celor mai diverse situații. Nu ne mirăm, așadar, că Sfinții Părinți condamnă cu fermitate vrăjitoria, atât prin legislații sinodale (Can. 24 Ancira, 36 Laodiceea, 61 și 65 Trulan), cât și prin canoane particulare (Can.7,8, 65, 72 și 83 ale Sf. Vasile cel Mare, 3 al Sf. Grigorie de Nyssa, 2 al Sf. Ioan Postitorul). Sunt acoperite o serie largă de practici oculte, precum: magia, vrăjitoria, ghicitoria, farmecele, descântecele, portul amuletelor, astrologia etc., iar interdicțiile canonice penitențiale în privința lor sunt dintre cele mai aspre. Aceste manifestări sunt asemănate uciderii sau desfrâului contra firii, fiindu-le aplicate epitimii ce merg până la 20 de ani oprire de la Sfânta Împărtășanie și chiar 30 de ani, în cazul fermecătorilor. În cazul clericilor dovediți ca vinovați, sentința ce se impune cu necesitate este caterisirea. Au existat, însă, în istoria Bisericii, și cazuri de întoarcere profundă la Hristos, cu căință sinceră și îndreptarea vieții, cum a fost, de pildă, Sf. Ciprian de Antiohia, convertit de către Sf. Iustina Fecioara, ajuns episcop și apoi martirizat din porunca lui Deciu, la mijlocul secolului III creștin.
3. Susținerea manifestărilor oculte de către mișcarea New Age, prin intermediul unor organizații și secte religioase
Am precizat deja că, deși s-au trasat indicații pastoral-misionare extrem de severe față de practicanții ocultismului, practicile magice au proliferat până astăzi. Acest lucru nu ne surprinde deloc, dacă reușim să distingem, de fiecare dată, imensa cantitate de energie negativă pe care diavolul o răspândește prin cei ce-i fac voia. S-a încercat contracararea acesteia, în catolicism, prin practici inchizitoriale, care nu numai că nu au stopat fenomenul, ci l-au amplificat, prin tendința evidentă de victimizare și falsa separare a manifestărilor oculte în așa-zisa magie albă și neagră. În spațiul ortodox, asistăm la coexistența practicilor magice cu rituri ancestrale păstrate din păgânismul antic, pe făgașul folclorului tradițional20. Deși acestea se află în vizibil regres, atât ca pondere, cât și ca areal, limitându-se, în mare măsură, la populația lipsită de educație din mediul rural și de la periferia orașelor, totuși îi vom consacra un capitol aparte în prezentul studiu, din considerente misionare. În cele ce urmează, ne vom ocupa de noile surse ale vrăjitoriei contemporane, aflate într-o evidentă ascensiune, în ceea ce privește numărul de adepți, condiția lor și răspândirea universală.
Omul zilelor noastre, aflat într-o evidentă stare de autosuficiență, îl ignoră pe Dumnezeu, preferând fie să-I nege existența, fie să-L alunge, după modelul deist, din creația Sa, fie să se autoproclame el însuși dumnezeu. Religia creștină, considerată prea tradiționalistă, nu mai este pe placul omului secularizat; de aceea, el vrea să o ia cu un pas înainte, căutând să-i „îmbunătățească” mesajul, prin preluarea unei palete cât mai largi de norme din alte sisteme religioase. El rămâne, însă, membru al Bisericii în care s-a născut, indiferent care ar fi aceasta, sperând în reformarea ei radicală. Până atunci însă, el își clamează libertatea de a nu se supune normelor tradiționale, decât în măsura în care acestea îi convin. În acest mod, își exercită el atributul de supra-om.
Tehnic vorbind, teologia trebuia să încadreze într-o categorie aparte această tipologie umană, din ce în ce mai numeroasă. Se vorbește mult de contextul socio-cultural al epocii în care trăim, postmodernismul, având un rol determinant în definirea unui sistem mult mai complex, cu evidente tendințe sincretice, numit de cercetători New Age. Sub paravanul acestui curent ideologic planetar, se ascund și cele mai perfide forme ale ocultismului demonic din zilele noastre, adesea atent disimulate sub masca propășirii binelui. Este vorba, însă, de o teribilă înșelare, întrucât acest „bine” este privit unilateral și egoist, ascunzând, de fapt, fața opusă a răului. Din păcate, cei mai afectați sunt copiii și adolescenții, asupra sufletelor cărora se acționează în mod deliberat distructiv, prin produse de market pseudo-cultural, de tip: Harry Potter și Lord of the Rings. Pericolul enorm al acestor agresări psihotice asupra personalității în formare a celor mici constă tocmai în inversarea valorilor, ajungându-se la o glorificare a ocultismului, folosit ca mijloc și scop în devenirea individuală. Mai gravă este constatarea noastră, a teologilor, că, în cuprinsul lor, chiar dacă Binele învinge întotdeauna Răul, nu se face nici o referire la acțiunea proniatoare a lui Dumnezeu, Acesta fiind înlocuit cu „Omul” – în cel mai pur stil new-age-ist.
Încă din start, sistemul pseudo-religios New Age s-a autodefinit prin raportare directă la astrologie, afirmând pătrunderea omenirii într-o nouă epocă, pusă sub stindardul
20 „Creștinismul nostru este sufocat, în viața de toate zilele, de păgânism” – constata cu tristețe Părintele Stăniloae. A se vedea art. cit., p. 255.
semnului zodiacal al Vărsătorului. De aici o isterie generală pentru punerea în valoare a prezicerilor realizate prin toate mijloacele demonice posibile: horoscoape (cu variante: chinezesc, indian, japonez etc.), ghicit (tarot, chiromanție, dat în bobi, urmele de zaț în ceașca de cafea etc.). Au apărut celebrii „clarvăzători”, care pretind că pot realiza comunicări de tip spiritist și necromant, s-au dezvoltat așa-numitele „terapii medicale alternative”, care urmăresc promovarea unei noi politici medicale, bazată în special pe utilizarea bioenergiilor – înșelări de ultimă oră, care profită de disperarea celor aflați în suferință. Toate acestea se petrec în afara Bisericii, căreia i se neagă rolul mântuitor, recunoscându-i-se, cel mult, funcția de păstrătoare a unor tradiții etno-culturale, considerate, din start, depășite. De altfel, printr-o astfel de abordare, se pretinde, de fațadă, că se urmărește realizarea unei viziuni unitare asupra religiei, îndrăznindu-se chiar un abuz asupra noțiunii de ecumenism, confundată gregar cu sincretismul, în cel mai pur sens al cuvântului. Așa se explică amalgamul de noi mișcări religioase care inundă țările creștine, imprimând spectrului confesional o segregare nemaiîntâlnită. Pe lângă grupările sincretice izvorâte din neoprotestantismul deja clasic, se adaugă noi mișcări, de proveniență orientală, foarte active în planul demonismului ocult, cu ritualuri magice care includ acțiuni categorice de constrângere spirituală, mergând până la depersonalizare. Extrem de răspândite sunt practicile yoga, radiestezia, tehnicile reiki, meditațiile epuizante și adorările idolatre ale diverșilor „maeștri spirituali”. În spatele tuturor stă diavolul, care nu se sfiește să-și ceară tributul chiar fățiș, palpabil, prin adepții sectelor sataniste, luciferiste sau sinucigașe. Aceștia se dedau celor mai monstruoase forme de magie, practicate în cimitire și alte locuri pustii, folosindu-se atât ritualuri autohtone, cât și din import (din Africa și, pe filieră jamaicană, magia neagră voodoo).
Una din formele cele mai periculoase ale ocultismului dezvoltat pe filiera New Age este cel practicat de francmasonerie. Ritualurile masonice, secretul lor și fatalismul amenințărilor privind divulgarea lui sunt deja de notorietate. La fel cum este și afirmarea credinței în Marele Arhitect al Universului, o denumire care ascunde, de fapt, tot o închinare la diavol, după cum arată și reprezentările lui din templele masonice. Țelul propus – acela de a cuceri puterea pământească (politică, economică, militară și chiar religioasă) – este, el însuși, satanic. Satana este cel ce Îl ispitea pe Hristos cu măririle deșarte ale acestei lumi, în timp ce El a propovăduit ieșirea din lume și orientarea către împărăția cerurilor.
4. Ocultism și folclor: delimitări, aspecte pastoral-misionare
Așa cum am mai arătat, în România continuă să existe, mai cu seamă în mediul rural, dar și la periferia unor așezări urbane, practicanți ai magiei de sorginte populară, moștenită pe filonul etosului românesc, ca o consecință a simbiozei dintre daci și romani. Formarea poporului român ca popor creștin a avut ca particularitate păstrarea unor obiceiuri și practici păgâne, rămase adânc înrădăcinate în conștiința populară, unde și-au făcut loc ca tradiții psudo-religioase și s-au transmis prin viu grai până astăzi. Evident, transmiterea orală ne indică în mod clar caracterul folcloric al acestor manifestări. În
contextul cercetării noastre, avem datoria de a le menționa, atrăgând atenția asupra demonismului lor implicit.
A. Vrăjitoria – lucrează, mai ales, asupra momentelor „marilor treceri” prin viață: nașterea (ursita și ursitoarele), căsătoria (farmece, descântece, „legări” și „dezlegări” de cununii, rituri legate de nuntă), moartea (rituri ale înmormântării, dar și vraja cu lucruri de la morți, mitul strigoilor). Pe cât sunt de înșelătoare, pe atât sunt de periculoase mai ales acele descântece care urmăresc progresul material imediat (de pildă, abundența laptelui la vite).
B. Ghicitoria – îmbracă forme diverse, de la horoscoapele populare (gromovnice – care dau referiri atât la caracterele umane, cât și la mersul vremurilor, anotimpurilor și condițiilor climaterice), până la formele de ghicit clasice: în bobi, în palmă etc.;
C. Superstițiile – prelucrează credința într-un destin fatal, condiționat de întâmplări curente;
D. Interpretarea viselor – considerate neapărat premonitoare, descifrabile după un algoritm general valabil.
Preotul trebuie să condamne cu fermitate toate aceste practici, aplicând măsurile canonice care se impun. Este cunoscut faptul că, speculând apetența spre tradiționalismul exagerat a unor slujitori, se ajunge să primeze folclorul, în detrimentul rânduielii bisericești stabilite de Sfinții Părinți. De aceea, este bine să se analizeze cu atenție viața spirituală a credincioșilor, aplicând, acolo unde este cazul, epitimii corespunzătoare, punând în valoare statura moral-duhovnicească a păstorului de suflete, în calitate de conducător al turmei încredințate spre mântuire.
5. Ocultism sacerdotal – o condamnabilă practică a unor slujitori
Există în Biserică, din păcate, o categorie de slujitori lipsiți de vocație, care caută să înlocuiască aplecarea spre studiul Scripturii și Părinților, precum și trăirea unei vieți duhovnicești, în deplină moralitate și respect față de rânduielile ecleziastice, cu o preoție axată pe cultivarea unor tradiții folclorice sau tributară arghirofiliei. Atunci când vectorul credinței lipsește, este ușor de înțeles că demonismul își face loc, transformând slujitorii lui Dumnezeu în slujitori ai Mamonei. Abaterile privind transmiterea și lucrarea harului dumnezeiesc sfințitor conduc spre două tipuri grave de consecințe: 1. ineficacitatea slujirii, atunci când ritualul se încalcă în mod abuziv și, mai grav, 2. o slujire în sens negativ, cunoscută sub numele de vrajă sau magie cu cele sfinte.
1. În primul caz, nu legăm în nici un caz eficiența transmiterii harului de personalitatea sacerdotului, ci o condiționăm de exprimarea respectului față de Revelație, ca și față de întregul ansamblu de norme morale, canonice și liturgice tezaurizat de Biserică. La acest capitol, cele mai cunoscute abateri întâlnite în practică sunt: adaptarea (folclorică) a rânduielilor de slujbe, mai cu seamă în privința Tainelor (suprimarea unor rugăciuni la nuntă și botez – de ex.: lepădările - ), încurajarea unor pomeniri și rugăciuni (acatiste) pentru răul aproapelui, pentru „soartă bună” (cu varianta new-age-istă: „karmă”), pentru câștig material (loto, bingo, negoț etc.), pentru „legări” și „dezlegări” de cununii etc.
2. Magia cu cele sfinte subsumează o seamă de practici care indică spre o clară subjugare demonică a celui ce-o săvârșește. Dintre acestea, remarcăm: „deschiderea cărții” – formă de ghicitorie (în unele cazuri, escrocherie), Evanghelia devenind suport al prevestirilor de tot felul (a nu se confunda cu ritualul Maslului), promovarea unor metode de pedeapsă, de răzbunare (blesteme, rugăciuni pentru răul altuia, scrierea numelor pe clopote sau toacă), mediatizarea unor false minuni, în scopul atragerii naivilor (arătări „prevestitoare” în icoane, cruci, bușteni, stânci, legume, bălți, peșteri, păsări, animale sau chiar în calendare de perete). Comerțul cu obiecte „sfinte” (sfințitoare, tămăduitoare, deschizătoare de pântece, dătătoare de noroc sau ghinion) – pământ sau apă sfințite, cărți, broșuri (Talismanul, Epistolia) este o activitate condamnabilă, atunci când nu are drept suport credința, ci împlinirea „magică” a pretențiilor invocate, fiind vinovați atât preotul care încurajează această faptă, cât și credinciosul care o acceptă, făcându-se părtaș. Gravitatea tuturor acestor rătăciri este dublată de statura preotului, ca reprezentant al lui Dumnezeu; atunci când el se lansează în premoniții sau încurajează rezolvarea „magică” a unor cereri și acatiste, el, practic, Îl ispitește pe Dumnezeu.
Se cuvine să amintim și practicile abuzive privind ritualurile de exorcizare, precum Molitfele Sf. Vasile și ale Sf. Ioan: sunt considerate exagerări atât abuzul, cât și refuzul în ceea ce privește săvârșirea lor.
„Lăcomia susține practicile vrăjitorilor, dar o întâlnim, din păcate, și la unii slujitori ai altarelor, îndemnându-i să tolereze ignoranța religioasă a credincioșilor, dar și să se dea drept făcători de adevărate miracole...Se preferă moneda credinciosului, în locul mântuirii lui”21 – arată, pe bună dreptate, părintele D. Stăniloae.
6. Concluzii
Ca finalitate a demersului nostru, propunem câteva remedii pastoral-misionare pentru combaterea fenomenelor mai sus descrise: 1. pastorația individuală (duhovnicia) – cercetare temeinică a personalității penitenților, pentru a observa în ce măsură aceștia au fost înșelați de ispita magiei, sub orice formă;2. cercetarea temeinică a slujirii pastoral-misionare a preoților și aplicarea măsurilor disciplinare și canonice care se impun față de cei ce favorizează sau practică ocultismul;3. protejarea spațiilor ecleziale de influența profanatoare a adepților satanismului, precum și altor secte și grupări oculte;4. tipărirea de broșuri care să arate netemeinicia superstițiilor, a magiei și astrologiei. 5. inițierea unei campanii mediatice pentru stoparea publicității față de manifestările oculte în presă, la T.V. și radio;6. explicarea, în predici, cateheze și discuții duhovnicești, a semnificației teologice a momentelor principale ale vieții omului (naștere, botez, cununie, înmormântare);7. combaterea obscurantismului, prin dialog coerent între teologie și știință, pentru elucidarea cauzelor și consecințelor fenomenelor naturale extreme. „Superstițiile se nasc din ignoranță”22 – constata părintele prof. Petru Rezuș;
21 Pr. D. Stăniloae, art. cit., p. 268.
8. colaborarea cu organele de ordine publică în vederea demascării tuturor actelor de escrocherie, înșelăciune, șarlatanie, asociate adeseori practicilor oculte.
Descrisă ca stare de robie spirituală, magia este, potrivit părintelui D. Stăniloae, „o cale comodă, pentru că nu cere niciun efort moral, dar tocmai de aceea e o pantă pe care omul se rostogolește de la demnitatea de ființă liberă și spirituală”23. Este una din formele prin care posesia demonică s-a perpetuat până astăzi, continuând înșelarea prin forme noi, hibridizate, extrem de agresive și contagioase. De aceea, Biserica are, la adresa ei, o atitudine combativă, cu mijloace proprii, duhovnicești, acționând diferențiat și etapizat, pentru obținerea țelurilor ei: întoarcerea celor rătăciți și transpunerea lor pe calea mântuirii.
7. Bibliografie auxiliară:
1. Alexe, magistr. Gh., Practici magice și combaterea lor: Magia și religia creștină, în S.T., VI (1954), Nr. 7-8, pp. 439-457;
2. Cojocaru, pr. asist. Haralambie, Legislația canonică a Bisericii Ortodoxe față de superstiții, magie, vrăjitorie și obscurantism. Combaterea magiei, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 333-341;
3. Manolache, magistr. Anca, Cunoașterea ocultă – falsificare a cunoașterii adevărului, în S.T., VI (1954), Nr. 3-4, pp. 174-188;
4. Moceanu, pr. prof. dr. Ovidiu, Visul și împărăția, Ediția a II-a, Editura Egumenița, Galați, 2007;
5. Pestroiu, pr. lect.dr. David, Curs de Misiologie și Ecumenism, pe site-ul www.ftoub.ro, secțiunea Cursuri;
6. Rezuș, pr. prof. Petru, Superstițiile și combaterea lor, în S.T., II (1950), Nr. 9-10, pp. 593-595;
7. Idem, Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului, bigotismului, fanatismului și fatalismului, în G.B., XII (1953), mai-iulie, pp. 363-367;
8. Stan, pr. prof. Liviu, Superstițiile și obscurantismul mistic, în S.T., II (1950), Nr. 3-6, pp. 280-287;
9. Stăniloae, pr. prof. Dumitru, Formele și cauzele falsului misticism. Domeniul magiei, în S.T., IV (1952), Nr. 5-6, pp. 252-257;
10. Vasilescu, diac. prof. Emilian, Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, în S.T., I (1949), Nr. 5-6, pp. 307-313.
Curs nr. 12. Educaţia creştină în dinamica misiunii
22 Pr. prof. Petru Rezuș, Considerațiuni asupra originii și combaterii superstițiilor, obscurantismului, bigotismului, fanatismului și fatalismului, în G.B., XII, (1953), mai-iunie, p. 363.23 Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 252.
vinovați, înlocuirea celor lipsiți de aptitudini pedagogice.
- obstrucționarea disciplinei Religie, influențarea copiilor și părinților pentru a refuza studierea
Religiei, favorizarea acțiunilor prozelitiste în școli. Remedii: deconspirarea celor vinovați și
tragerea lor la răspundere (directori de unități școlare, cadre didactice, părinți, propagandiști
sectari) – în școli este interzisă propaganda de orice fel. Se impune și includerea în programele
analitice pentru disciplina Religie a unor teme de misiologie variate.
În societate: - ineficiența sau chiar absența slujitorilor bisericești din câmpul pastoral-misionar
cu implicare socială. Remediu: stabilirea unor sarcini concrete în acest domeniu: vizite pastoral-
misionare la locuințele credincioșilor, vizite la unități furnizoare de servicii sociale, organizarea
de activități filantropice în parohii, vizând ajutorarea celor defavorizați și întărirea relațiilor
comunitare.
- desfășurarea de către unii laici de activități misionar-educative în numele Bisericii Ortodoxe,
dar fără girul acesteia, fără ascultare de duhovnic și, mai grav, distorsionând grav mesajul
ortodox (ex: new-agerii „clarvăzători”, „bioenergeticieni”, practicanții ocultismului și magiei),
până la înființarea de noi schisme și chiar secte în toată regula (ex. Biserica Secretă, Noul
Ierusalim, Maitreya). Remedii: cunoașterea fenomenelor, informarea credincioșilor asupra
pericolelor acestor formațiuni, mai ales asupra consecințelor desprinderii lor categorice de
Ortodoxie, intruirea unor misionari aflați sub directa coordonare a slujitorilor bisericești.
- existența unor falși slujitori – preoți caterisiți și monahi excluși, care practică cerșetoria mascată
sub forma „colectelor de ajutoare”, se dedau la forme ritualiste păgâne și demonice („magie cu
cele sfinte”), sunt prezenți ostentativ, în locuri publice (piețe, gări, stații de metrou), în preajma
lăcașurilor de cult ortodoxe în zilele de hramuri și mari sărbători
Curs 13. Învățături eretice privind eclesiologia
BISERICA-ÎMPÃRÃŢIA LUI DUMNEZEU PE PÃMÂNT
Biserica este, în accepţiunea noastrã, definitã fie ca o comunitate a credincioşilor, fie ca locaş de cult.
Calitatea Bisericii de comunitate: cler şi credincioşi
1. Afirmaţie eretică: Biserica este strict nevãzutã, e comunitatea sfinţilor, fãrã ierarhie, care e considerată un element de opresiune impus. ( Ev. 10, 25; Rm. 8,29 ).
1. Învăţătura ortodoxă : Este o reacţie a sectelor faţã de erorile Bisericii: în perioada medievalã, când în catolicism ierarhia era integratã claselor asupritoare, credincioşii fiind consideraţi simple elemente ascultãtoare şi donatoare. Hristos a fost înlocuit de papã.
În primele veacuri toţi se numeau « sfinţi » şi alcãtuiau comunitatea sfinţilor pentru cã proveneau de la botezul Cinzecimii sau de la Sfinţii Apostoli; cu timpul au trecut şi neamurile la Evanghelie ( F.A. 9 şi 10 ); unii credincioşi mai pãstrau obiceiurile pãgâne sau mozaice ( F.A. 15, 20-22 ).
Comunitatea creştinã se numea încã de atunci Bisericã; Sfântul Pavel mãrturiseşte cã înainte de convertire o prigonea ( I Cor. 15, 9 ).
Titulatura de « sfinţi » se referã la caracteristica vieţii primilor creştini.
2. Afirmaţie eretică : Biserica lui Hristos este sfântã ( Ef. 5, 26-27 ) şi este compusã din sfinţi ( Rm. 1,7; Col. 1,12 ). Sfinţii trebuie sã se separe de pãcãtoşi ( Is. 52,11 ), să fugã din mijlocul lor ( II Cor. 6,17 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Pãcãtoşii rãmân aproapele nostru; fuga din mijlocul lor este înţeleasã ca ferirea de pãcat şi în acelaşi timp ea nu ne absolvã de necesitatea de a ne strãdui de a-i aducem la adevãr (cf. Iac. 5,20: multe pãcate ni se iartã dacã aducem pe un pãcãtos la pocãinţã).
Biserica este organizatã cu ierarhie încã din perioada apostolicã, treptele ei sunt bine menţionate încã din Noul Testament: episcopatul ( I Tim. 3, 2-7 ), prezbiteriatul ( F.A. 20, 28-30 ), diaconia ( F.A. 6,6 ). Pe temelia Apostolilor s-a zidit Biserica (Mt. 16,18). Biserica este numitã stâlpul şi temelia adevãrului ( I Tim. 3, 15 ).
3. Afirmaţie eretică: Toate bisericile şi religiile sunt laolaltã “Babilonul cel mare” sau “prostituata” despre care vorbeşte capitolul 17 din Apocalipsã. Adevãrata comunitate este “Regatul lui Dumnezeu” sau “turma cea mica”.
3. Învăţătura ortodoxă : Aceastã viziune pleacã de la pretenţiile Bisericii Romano-Cotolice de a fi o instituţie supra-statalã; este uşor de blamat ansamblul tuturor Bisericilor şi religiilor, fãrã dovezi însã, întrucât Apocalipsa este o carte simbolicã şi foarte bine titulaturile respective i s-ar putea atribui grupării în cauzã ( Martorii Lui Iehova ).
Dumnezeu nu a abandonat Biserica Sa vreme de 18 secole (argument istoric).
Biserica - locaş de închinare şi de cult
1. Afirmaţie eretică : N-avem nevoie de un locaş de cult, rugãciunea trebuie fãcutã pe ascuns: “Când te rogi, închide-te în cãmarã” (Mt. 6, 5-6 ).
1. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv condamnã rugãciunea fariseicã: Hristos ne dă Rugãciunea Domneascã şi îndemnul de a o rosti public; de asemenea, tot El ne aratã sã ne adunãm şi sã ne rugãm în numele Lui ( Mt. 18, 20 ).
2. Afirmaţie eretică : Biserica nu poate fi casa lui Dumnezeu ; Cel PreaÎnalt nu locuieşte în casã fãcutã de mâinile oamenilor ( Is.66,1-2 ) şi nici în temple ( F.A. 7, 48-49 ), trebuie sã ne închinãm în duh şi în adevãr ( In. 4, 24 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Aceste texte combat credinţele primitive cã idolul sau zeul se gãsea în mod efectiv în templul cau în capiştea care îi era destinatã. Noi spunem cã Dumnezeu este pretutindeni, cu specificul cã Hristos se aflã în Bisericã sub forma Sfintei Împãrtãşanii, dar aceasta nu înseamnã o limitare a Lui. Sfânta Împãrtãşanie poate fi dusã de preot şi credincioşilor acasã.
3. Afirmaţie eretică : Nu este nevoie de un locaş special, fiindcã Dumnezeu zice: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” ( Mt. 18,20 ).
3. Învăţătura ortodoxă : Citatul respectiv se referã la unitatea de gândire şi acţiune a ucenicilor. Din context (v. 18) vedem lucrul acesta. Se referã la responsabilitatea lor în Bisericã. Oricum acest citat nu exclude necesitatea existenţei locaşului de cult.
4. Afirmaţie eretică : Locaşul este un instrument de reprimare, de judecatã, ameninţare, considerat chiar o temniţã - a se vedea inchiziţia din Apusul creştin.
4. Învăţătura ortodoxă : În Biserica Ortodoxã nu s-a petrecut acest fenomen. Este adevãrat cã termenul de “basilica” înseamnã la origine salã de judecatã, dar odatã devenitã locaş de cult, aceasta îşi pierde orice utilitate în plan juridic, iar alegerea creştinilor de la începutului veacului IV a fost una inspiratã de Sfântul Duh, întrucât alternativa ar fi fost primirea capiştilor sau a templelor pãgâneşti.
Relaţia dintre Bisericã şi Stat
1. Afirmaţie eretică : Statul este o creaţie omeneascã sub influenţa Satanei, unealta lui Antihrist. Ps. 26,1 -“Domnul este ajutorul meu, de cine mã voi înfricoşa...”; F.A. 4,15 -“ Nu e bine sã ascultãm de oameni”.
1. Învăţătura ortodoxă : Aceste afirmaţii sunt rupte din context, fãrã a avea legãturã cu Statul. Ps. 26,1 se referã la tulburãrile sufleteşti şi la ispitele diavolului, nicidecum la Stat care era înfloritor în epoca scrierii psalmilor. Mântuitorul ne îndeamnã sã respectãm adevãrata stãpânire (Mt. 22,21 “ Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”; “Supuneţi-vã stãpânirilor” ( Rm. 13,1 )
2. Practică greşită : Sectele refuzã înrolarea în armatã şi serviciul militar.
2. Învăţătura ortodoxă : Avem temeiul biblic Lc 3,14 unde se aratã ce trebuie sã facã soldaţii: sã nu asupreascã pe nimeni şi sã fie mulţumiţi cu plata lor. Nu este tolerată iniţierea unui rãzboi de cucerire, ci numai de apãrare. Mai avem şi alte tipuri de ostaşi în Sfânta Scripturã: sutaşul din Capernaum ( Mt. 8,5-13), Corneliu care s-a botezat împreunã cu casa sa (F.A.10).
3. Practică greşită : Unele secte şi grupãri religioase refuzã plata impozitelor, dar au zeciuiala.
3. Învăţătura ortodoxă : Rãspunsul este dat de textul de la Mt. 22,21.
4. Afirmaţie eretică : Salutul steagului şi intonarea imnului sunt acte de închinare care trebuie refuzate.
4. Învăţătura ortodoxă : Simpla manifestare a respectului faţã de însemnele statale nu înseamnã nici închinare, nici adorare, care se cuvin numai lui Dumnezeu. Aceste acte de nesupunere urmãresc deznaţionalizarea sub paravan religios, un fel de globalizare prin intermediul organizaţiilor sectare planetare.
5. Exagerare : Sectele refuzã jurãmântul: “Sã nu juraţi pe nimic” (Mt. 5, 34-36; Mt.5,37 – « Cuvântul să fie da, da şi nu,nu » ). Unele secte practicã jurãmântul de loialitate sau la intrarea în comunitate.
5. Învăţătura ortodoxă : Jurãmântul are ca scop încredinţarea loialitãţii şi stabilirea adevãrului. În Vechiul Testament însuşi Dumnezeu îl foloseşte: cu Avraam ( Fc. 22,16 ), jurãmânt reprodus de Mântuitorul Hristos ( Lc.1,72-73). Mântuitorul a refuzat sã jure pentru cã El însuşi este Adevãrul, iar acuzaţiile aduse erau mincinoase şi oricum n-ar fi fost crezut, ci acuzat de sperjur ( Mt. 26,63-65 ).
Textul invocat de sectari ( Mt. 5,37 ) aratã cerinţa de a nu fi fals. Sfântul Pavel acceptã forme de jurãmânt ( Rm. 1,9; Filip. 1,8; II Cor. 1,23). Îngerul din Apocalipsã 10, 6 se jurã pe Dumnezeu « Cel Ce există ».
Existã jurãminte care sunt acceptate de noi: jurãmântul militar, cel din instanţe, al lui Hipocrat, la hirotonie.
6. Interpretare eretică : Numai lui Dumnezeu sã I te supui (Ieş. 20,5 ).
6. Învăţătura ortodoxă : Acest text e interpretat forţat ca loialitate cerutã faţã de statul Israel; dar Apostolul Pavel întãreşte dreptul fiecãrui neam la mãrire şi cinste, dacã lucreazã binele ( Rm. 2,10 ). Iar dacă « nu mai este nici iudeu, nici elin, nici barbar sau scit, nici rob, nici slobod, ci toţi una sunt în Hristos » - Gal. 3, 28, însemnă că orice creştin trebuie să-şi
extindă iubirea asupra aproapelui, indiferent de ţară sau neam. Tot Sfântul Pavel era preocupat de mântuirea şi fericirea poporului sãu (Evr. 5,9 ).
7. Exagerare : Trebuie sã ascutãm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni ( F.A. 5,29 ), deci zic sectele: nu putem accepta supunerea faţã de autoritãţi, dacã legile date sunt contra celor divine ( ex: cele referitoare la armatã ).
7. Învăţătura ortodoxă : Interpretarea citatului respectiv se referã la propovãduirea Evangheliei. Evident, nu putem accepta legi contrare credinţei noastre, dar nu în maniera propusă de secte. Mântuitorul Hristos acceptã apãrarea ( Lc.22,36 ).
Raportul dintre Bisericã şi Societate
1. Exagerare : Aleşii sectari se socotesc fraţi şi sfinţi, aparte, ai Domnului (după textul Rm. 1,7). Rezultă autoizolarea.
1. Învăţătura ortodoxă : Se încalcã porunca iubirii aproapelui ( Mt. 22,39 ); Hristos nu acceptã izolarea, ci cãutarea celor pierduţi (In.10,16 – « Mai am şi alte oi »). « Nu mai există nici rob, nici slobod » (Gal. 3, 28).
2. Deviaţie eretică : Sectele sunt favorabile obscuratismului. Ştiinţa nu este admisã de Dumnezeu, ci este de la Satana: Dumnezeu va face sã disparã înţelepciunea lumii acesteia ( I Cor. 1,19-20 ); “ Înţelepciunea o voi nimici şi ştiinţa oamenilor o voi pierde” ( Is.29, 14 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Se referã la « înţelepciunea » acelei lumi idolatre, îndepãrtatã de Dumnezeu şi supusã unor sisteme filosofice. Noi trebuie sã respectãm cultura, progresul ştiinţific şi munca: “Sã lucrãm cât este ziuã” ( In. 9,4 ); “Cine nu vrea sã lucreze nici sã nu mãnânce” ( II Tes. 3,10 ); Sf. Pavel şi-a câştigat pâinea cu propriile mâini ( I Tes. 2,9).
Organizarea bisericeascã
1. Exagerare : Parohia, episcopia, mãnãstirea robesc pe oameni. Episcopii, preoţii şi cãlugãrii sunt profitori, înşelãtori, speculanţi. “Mai bine o zi în curtea Domnului, decât mii printre strãini” ( Ps. 83,11 ).
1. Învăţătura ortodoxă : Psalmistul nu se referã la pãrãsirea parohiei pentru adunarea sectarã, ci la idealul credincioşilor: Împãrãţia lui Dumnezeu. În România nu a existat nici o asuprire de origine bisericeascã. Cei care au adus o umbrire acestei situaţii au fost fanarioţii şi mãnãstirile închinate. În trecut, mânăstirile erau singurele centre de cultură naţională.
2. Afirmaţie eretică : Adunarea în casã este biblicã, nu parohia. Hristos a mers în casã (Mt. 26,18 ); Apostolii erau în casã ( Mc. 14,14; F.A. 2,1 ). Adunãrile primilor creştini erau în case, unde frângeau pâinea ( F.A. 2,46 ).
2. Învăţătura ortodoxă : Şi biserica este o casã, un locaş închinat Domnului, iar parohia îi organizeazã pe credincioşi, - toţi fac parte din trupul lui Hristos. Parohia este guvernatã de un statut şi legi proprii bisericeşti; veniturile se administreazã pentru întreaga obşte.
În general sectanţii care lanseazã astfel de acuzaţii sunt foşti creştini ortodocşi: a) fie nu s-au integrat parohiilor şi nu le-au sprijinit; b) sau au fost prea zeloşi şi gâlcevitori, intrând în conflict cu preotul sau cu ceilalţi parohieni. Este necesară creşterea rolului misionar a parohiilor.
Curs 14. Mass-media și misiunea creștină
A. Misiunea creștină prin radio
1. Posturi ortodoxe
1) Radio Trinitas
Înființat la 17 aprilie 1998, Radio Trinitas a apărut ca parte integrantă a Centrului
Cultural-misionar omonim înființat la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. A fost dintru început o
inițiativă misionară a actualului patriarh al României, Prea Fericitul Daniel. De altfel, după
întronizarea sa ca patriarh, a mutat sediul central al postului de radio la București, deschizând și
postul de televiziune cu același nume, în 27 oct. 2007. Ambele, însoțite de primul cotidian
ortodox din România, Ziarul Lumina și varianta sa săptămânală, Lumina de duminică se
organizează la București, sub egida Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române. În privința
Radioului, rămâne în continuare în funcțiune și studioul de la Mânăstirea Golia din Iași.
Radio Trinitas emite non-stop și acoperă în prezent întreg arealul geografic al României,
cu excepția zonei de vest. Programul este variat, acoperind o gamă largă de sfere de interes:
emisiuni religioase, transmisiuni ale unor servicii divine, informații curente, emisiuni cu caracter
cultural-educativ, emisiuni muzicale, cu acoperirea unor genuri diverse (muzică religioasă, ușoară
și populară), mediatizarea unor acțiuni sociale și filantropice, precum și a chestiunilor esențiale ce
țin de viața comunităților locale.
Pe site-ul oficial, găsim obiectivele misionare ale Radioului Trinitas:
-promovarea credinței și vieții creștin-ortodoxe;
-realizarea educației moral-religioase;
-promovarea culturii creștine și românești în context național și internațional;
-promovarea activităților social-filantropice ale Bisericii;
-inițierea și sprijinirea unor activități educative pentru protejarea naturii și mediului înconjurător.
Organizarea postului de radio se realizează prin următoarele departamente: Actualități,
Teologic, Muzical și Cultural-Social.
Adresabilitate: tuturor categoriilor sociale și de vârstă.
Audiență: bună, atât în mediul urban, cât și rural.
Distincție: premiul C.N.A. pentru cel mai bun post de radio din provincie.
2. Radio Renașterea – Cluj
Postul de radio al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului transmite emisiuni cu
tematică religioasă şi culturală, în cuprinsul județelor Cluj și Bistrița-Năsăud. De pe site-ul
oficial, aflăm că „grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social,
muzical şi informativ, emisiuni ce se doresc a fi spaţii de întâlnire dintre Evanghelie şi
sensibilităţile omului contemporan”. În fiecare duminică şi sărbătoare se transmite Sfânta
Liturghie şi Vecernia din Catedrala Arhiepiscopală. Acest act este caracterizat de autorii lui
astfel: „transmiterea în direct a slujbelor este o formă de diaconie, de slujire a acelor credincioşi,
destul de mulţi, care din diferite pricini (bolnavi în spitale sau acasă, bătrâni) nu pot merge la
Biserică. Liturghia transmisă prin radio nu o poate înlocui pe cea oficiată în sfintele lui
Dumnezeu locaşuri. În faţa aparatului de radio creştinul asistă, în faţa altarului participă”.
În două spitale din Cluj-Napoca, se distribuie aparate de radio, pe care bolnavii le pot
primi la internare pentru a asculta Radio Renaşterea. Redacţia cuprinde patru departamente:
teologic, social, cultural-muzical şi informativ, în care lucrează 20 de redactori, aflați în strânsă
colaborare cu preoţii profesori de la Facultatea de Teologie şi Seminarul Teologic Ortodox din
Cluj-Napoca.
3. Emisiuni religioase pe postul național – Radio România.
- slujbe religioase și alte emisiuni
4. Alte posturi de radio religioase în România
- Catolice: Radio Vatican, inaugurat în 1931 (de către papa Pius XI) și Radio Maria (inaugurat în
1983, într-o parohie catolică de lângă Como) – ambele prezente și în România, alături de alte
cîteva zeci de țări. Au drept obiective: sprijinirea „noii evanghelizări” declanșate de Biserica
Catolică, suportul necondiționat al papei, transmiterea de informații din cele mai variate domenii,