-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de
Henriette Yvonne Stahl
Dana RADLER
Keywords: Henriette Yvonne Stahl; womanhood; identity; violence;
social
novel
În peisajul literar interbelic, proza Henriettei Yvonne Stahl a
suscitat interes
dar şi o recepţie mai mult sau mai puţin favorabilă, pornind de
la temele care au fost
considerate tipic feministe, aparent aliniate unor preocupări
similare ale altor autoare
din perioada respectivă.
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze coordonatele
existenţiale ale
personajelor şi faptelor prezentate în romanul de debut Voica
(1924), considerat ca
una din lucrările de mare valoare ale romancierei. În plus,
tehnicile narative
nuanţează semnificativ personajele-cheie sau trăsăturile celor
secundare, astfel încât
analiza de față pornește de la următoarele întrebări: cum
afectează relațiile
interumane evenimentele în romanul respectiv?; cum se manifestă
identitar
personaje din clase sociale distincte și din spații diferite:
lumea satului/mediul urban
sau mediul de conviețuire dintre sat și urban?; care este
traseul generațiilor (copil,
adult, vârstnic) și al relațiilor intra- și extra-familiale?;
care este poziția autoarei față
de evenimentele și personajele cuprinse în roman? Textul de față
propune explorarea
ficțiunii în strânsă relație cu mărturiile autoarei din volumul
de memorii (Cristea
1996).
Istoricii și criticii literari au fost, în general, mai degrabă
prea puțin preocupați
de scrierile acestei autoare, de temele sale, de imaginarul din
lucrările poetice și
proza sa. Nici traducerile acesteia din engleză sau franceză sau
adaptările inspirate
de operele sale, precum dramatizarea romanului Lena (regia Dan
Puican, 1979) de
exemplu, nu au suscitat interesul cercetătorilor, cel puțin
deocamdată, sau acest
demers a fost ocazional, eventual a vizat un grupaj specific
scriitorilor perioadei
inter- și post-belice. Marcel Cornis-Pop menționează în
minuțioasa și ampla serie
editată cu John Neubauer (2004: 233) tipologia feminină pe care
se axează
scriitoarea de la volumul său de debut, remarcând pentru operele
ulterioare că
tipologia feminină este prezentată în contextul mediului urban,
cu mutări psihologice
inerente, caracteristice unui spațiu dominat de pretenții, dar
și vulgaritate și
narcisism. O posibilă includere a autoarei într-un topos literar
al marginalității este
indirect propusă de Dan Ţăranu (2018: 358–9) care definește
preocupările
scriitorilor perioadei interbelice în relație cu o serie de
formule binare (centru –
Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice
Internaționale, Departamentul
de Limbi Moderne și Comunicare în Afaceri, România.
365
-
Dana RADLER
periferie; eu – societate; trecut – prezent). Țăranu subliniază
trăsăturile ambițiilor
intelectuale, dar și aspectele dezrădăcinării de tip
sămănătorist ale personajelor
născute la sat și atrase de spațiul urban. Într-o incursiune
promițătoare, Valentina
Todoran (2016: 237–240) explorează rolul descrierii în ficțiunea
lui Stahl, punctând
combinarea elementelor descriptive cu cele de ordin psihologic,
contribuind la o
reprezentare autentică a dilemelor sau dramelor eroilor și la
construcția unui
personaj-reflector, capabil să impună o tonalitate și dinamică
aparte scrierii. În
articolul său dedicat ipostazelor feminității în romanul Voica,
Daniela Nagy (2014:
617–621) discută fragilitatea protagoniștilor, dar și
dezamăgirea, dorința (de putere,
de celălalt) ca linii definitorii ale căutării identitare. Deși
nu o include în lista
autorilor pe care îi analizează în studiul său, Tibor Hergyán
abordează scrierile de tip
confesiv în epocă pornind de la perspectiva lui Garabet
Ibrăileanu privind dozarea
creației și analizei (2013: 18). Hergyán investighează
preocupările scriitorilor
vremii, subliniind efortul acestora în direcția afirmării
nemulţumirii „faţă de poziţia
naratorului omniscient” (Hergyán 2013: 23). Periodizarea propusă
de Nicolae
Manolescu (1998: 25–27) – epoca dorică sau biblică a romanului
românesc, cea
ionică concentrată pe psihologie și reflecție, apoi cea
corintică de dominație a
protagoniștilor – confirmă efortul scriitorilor moderni de a
căuta noi teme, dar și noi
mijloace de expresie. Din acest punct de vedere, romanul lui
Stahl se înscrie în linia
ionică, dar reflectă totuși o moștenire dorică prin poziția
asumată de narator: o
disciplină a emoției și a acțiunii care nu exclude empatia față
de personajele cu care
interacționează și un dozaj echilibrat al subiectivității. O
trecere în revistă a
contribuțiilor anterioare deschide analiza romanului Fratele
meu, omul propusă de
Dana Radler (2018). Un bogat și excelent documentat articol,
inclusiv fotografic, al
Irinei Stahl prezintă perioada în care tatăl viitoarei
scriitoare, dar și al treilea copil al
familiei, Henri Stahl fiul, s-au aflat pe front în timpul
primului război mondial
(2018: 357–383). Deşi relativ puţin numeroase, studiile recente
indică deschideri
semnificative față de aprecierile critice consacrate, cum ar fi
aceea a lui George
Călinescu care dedica la momentul redactării istoriei
literaturii române doar un scurt
rezumat al lucrărilor tinerei romanciere (2001: 293) în care
observa că personajele
feminine ale lui Stahl se preocupă de găsirea fericirii.
Popularitatea romanului Voica s-a manifestat nu doar în rândul
cercurilor
intelectuale ale epocii, ci a avut ecouri și printre membrii
familiei, chiar a celor mai
în vârstă. Încântată de succesul nepoatei, bunica paternă,
baroana Stahl, a tradus
romanul în franceză mot à mot, fără a reuși să redea amploarea
și complexitatea
experiențelor prezentate, după cum se confesează Stahl: „Nu se
înțelegea absolut
nimic. I-am mulțumit călduros, iar ea m-a asigurat că nu a făcut
o muncă zadarnică”
(Cristea 1996: 208).
1. Timpul trăirii, timpul confesiunii
Romanul debutează sub semnul unor scurte interogații adresate de
cea numită
„domnișoara”, adică adolescenta dintr-o familie de intelectuali,
adăpostită în timpul
primei conflagrații mondiale într-un sat plasat în roman la
poalele Argeșului.
Conștientă că nu se cunoștea suficient de clar interesul pentru
problematica
țăranului, romanciera prezintă scurt contextul autobiografic din
care s-a născut prima
366
-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne
Stahl
sa operă literară: tatăl său, Henri Stahl, fusese rănit pe front
în timpul primului
război și purtat de-a dreptul în spate de țăranul Iordache,
botezat Dumitru în roman,
putuse fi salvat. La rândul ei, Voica, soția acestuia, s-a
refugiat mai târziu în locuința
familiei Stahl deoarece gospodăria familiei Iordache fusese
ocupată de bulgari. Cele
două femei și mame, Blanche Boeuve, căsătorită Stahl și Voica
Iordache,
împărtășeau grija unui soț și a rudelor apropiate: „Voica s-a
împrietenit cu mama, și
amândouă așteptau știri de pe front, de la bărbații lor”
(Cristea 1996: 28). Cu toate
acestea, condiția extrem de gravă a sănătății adolescentei Stahl
nu a permis
reîntoarcerea tinerei imediat după încheierea ostilităților. Cu
bunătatea firească
pentru un seamăn, dar care în roman e contrazisă de unii
protagoniști, atât principali,
cât și secundari, care se poartă indiferent dacă nu agresiv cu
unii membrii ai propriei
familii, cuplul Iordache a găzduit familia Stahl în gospodăria
lor, oferindu-i fiicei
suferinde alimente naturale și sprijinind-o să-și recapete
puterile în satul Fălăștoaca
(Giurgiu), căminul familiei (Stahl 2018: 373). În cursul
scurtelor sale vizite, Henri
Stahl a încurajat-o pe adolescentă să treacă de la relatarea
poveștilor de viață ale
țăranilor la transpunerea acestora într-un text care să reflecte
viziunea sa. Ulterior,
tânăra Stahl, proaspătă absolventă a Conservatorului de artă
dramatică, avea să-și
dea seama că pudoarea și simțul intimității personale nu se
potriveau cu domeniul
artei dramatice pe care o studiase (Cristea 1996: 33). La
distanță de aproape șase
decenii, mărturia tinerei vădește o clară dezamăgire față de
senzualitatea actorilor
afișată public, în contrast vădit cu comportamentul ei discret
față de cei pe care i-a
iubit. De aceea, reiese indirect din dialogul cu Cristea, reia
cu avânt lucrul la
manuscrisul pe care aproape îl uitase într-un sertar timp de doi
ani, fiind chiar
motivată de anunțarea unui premiu pentru o lucrare de debut de
către ziarul
„Dimineața”.
Poziția sa față de cele trăite este exprimată cu franchețe încă
de la începutul
volumului de confesiuni realizat de Mihaela Cristea, căci
personalitatea naratoarei
aproape că se confundă cu cea a autoarei:
Cred că nu sunt nici optimistă, nici pesimistă, ci pur și simplu
asist cu maximă
atenție, încercând să mă lămuresc asupra întâmplărilor
pământului și ale locuitorilor
lui. (…) Cum aș putea fi pesimistă sau optimistă, când sunt mai
grav decât atât: sunt
participantă, mă aflu cuprinsă în puterea vieții și a legilor ei
(1996: 305).
Stahl caută prin urmare să ajungă la înțelegerea experiențelor
umane, ceea ce
a făcut de-a lungul întregii vieți, precum și în scrierile sale.
În confesiunea sa,
romanciera notează: „nu mă pot împiedica să încerc să fiu
lucidă” (Cristea 1996:
305), calitatea de participant confirmând voința de a păstra
obiectivitatea înțelegerii
oamenilor. La începutul dialogului cu Cristea, prozatoarea
declară ceea ce a desprins
din experiența de viață înregistrată la sat:
Psihologia țărănească este cu totul altă psihologie decât cea a
orășenilor. Sunt
bucuroasă că am avut prilejul să cunosc bine și în timp util
autentica psihologie a
țăranilor români, dându-mi seama și că actualmente trăim un
punct crucial al
dispariției țăranilor, așa cum au fost ei, devenind beneficiari
ai mecanizării
agriculturii, deci o fundamentală răsturnare (26).
Stahl devine de la debut un autor interesat nu doar de
experiența și
mentalitatea diferită a unor indivizi de care fusese apropiată
sufletește, ci și de
367
-
Dana RADLER
schimbările economice pe care le aducea noua orânduire politică
instaurată în țară.
Romanul Voica a avut la început o receptare la fel de
neașteptată precum multe din
propriile experiențe personale ale scriitoarei. Rememorând
întâlnirea extraordinară
cu Mihail Sadoveanu, tânăra autoare reînvie nu doar
personalitatea unui mare
scriitor, ci luminează rolul acestuia în propria-i carieră:
Stahl realizează în cursul
conversației că potențialul său creativ se poate împlini doar în
literatură, deși
cochetase cu ceea ce numește „secundar, frivol”, adică
încercările sale anterioare în
pictură, balet și teatru (30). Mărturia sa confirmă rolul de
formator al lui Sadoveanu
și de autor care acceptă sarcina scrisului ca misiune
existențială asumată deplin
conștient:
În clipa aceea, Sadoveanu, care a creat atâția eroi în cărțile
lui, crea încă un
om, căci îmi dau seama că, prin cuvântul său, el mă crea pe
mine, adică aducea la
suprafața conștiința responsabilității mele, ca scriitor
(29).
Întrebarea simplă adresată Voicăi în incipit: „Voică, ce ai? De
ce plângi?”
(Stahl 1972: 7) indică două personalități diferite, dar unite de
franchețea simțirii:
tânăra domnișoară dorește să afle cauza suferinței femeii mature
de care s-a apropiat,
cu blândețe dar cu gesturi și întrebări clare. Spre deosebire de
adolescentă, Voica se
află într-o stare de confuzie fizică și mentală: ridică încet
capul, buimăcită, ochii îi
sunt tulburi de plâns dar și de starea pe care o trăiește,
gonită de acasă de propriul
bărbat. Spre deplina uimire a tinerei care încearcă să o ajute,
țăranca apare resemnată
după prima izbucnire în plâns. Povestește cu obidă cum o
tratează bărbatul:
… m-a bătut și astă-noapte și mi-a zis: „Na și mai na până ai să
te saturi și o să
pleci”. Și eu: „Dă, câine, dă! Că nu dai în mine, dai în vită,
că vită să fi fost și nu
munceam atâta pentru tine!” (Stahl 1972: 7)
Dialogul scurt dar sugestiv între Voica și Dumitru indică
diferența între rolul
bărbatului și al nevestei: Voica îl provoacă pe acesta, își
manifestă nemulțumirea –
în mod contrastant cu resemnarea ulterioară – insistând pe
încăpățânarea care, speră
ea, va învinge voința soțului. În perspectiva ei complet
diferită de a celorlalte
țărănci, supuse în comunitatea rurală patriarhală, Voica crede
că munca îi conferă
dreptul la egalitate asupra roadelor proprietății. Dar
recunoaște că nu știe, de fapt, de
ce a alungat-o bărbatul. În fața unei situații neclare,
adolescenta o liniștește,
sugerând un acces nervos de moment care va putea fi depășit
într-un răgaz scurt de
timp.
Așa cum relația între cele două femei este neobișnuită, la fel
debutează și
secvențele descriptive: opoziția între imaginea Voicăi resemnate
care plânge
molcom până ce vocea ei se stinge în înserarea care cuprinde
totul și cea a flăcărilor
luminoase care umplu odaia când țăranca amestecă energic
mămăliga. Silueta femeii
se suprapune pe fondul roșu al flăcărilor sobei, iar membrele
agile ale femeii așezate
pe sol susțin ceaunul, aburul clocotit al mămăligii
amestecându-se cu respirația ei
sacadată, o ilustrare trepidantă a preparării zilnice a
alimentului de bază.
Adevăratul Dumitru, sursa inspirației lui Iordache în roman, e
descris indirect
prin reacția mamei care nu deprinsese încă subtilitățile limbii
române vorbite neaoș,
portret construit într-o formulă anecdotică:
368
-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne
Stahl
Țăranul, Dumitru îl chema, intra în odaie, înalt, masiv. Întâi
își scotea căciula
de pe cap și o trântea cu năduf pe podea și spunea cu glasul lui
răgușit, înfundat și plin
de furie: „Căca-m-aș în gura lor.” Asta era la adresa nemților
și invariabil începutul
oricărei povestiri. Fraza asta revenea ca un leitmotiv. Mama,
franțuzoaica, nu știa
chiar atât de bine românește și ne întreba cu mare seriozitate:
„Mais qu’est ce qu’il a
parlé tout le temps de sa chemise?” Fratele meu și cu mine,
umflați de râs, nu
îndrăzneam să îi explicăm mamei că nu era vorba de o cămașă, ci
de o înjurătură
(Cristea 1996: 130).
În acelaşi volum memorialistic de dialoguri, scriitoarea îşi
afirma interesul
pentru ceea se numea „chestiunea ţărănească”. Într-un scurt
flashback al răscoalei de
la 1907, ea povesteşte cum, după un dialog relativ scurt între
tatăl romancierei
(sociologul Henri Stahl) şi Nicolae Iorga, privind evenimentele
(revolta ţăranilor şi
reacţia moşierilor), cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat şi au decis
să nu urmeze exemplul
altora: represalii asupra ţăranilor (Cristea 1996: 39). Din
episod transpar hotărârea
de a nu răspunde cu violenţă, ca şi reacţia Henriettei: copilă
zguduită de
manifestarea emoţională a celor doi bărbaţi adulţi. În afara
afectivităţii manifestate
deschis, se desprinde interesul familiei Stahl pentru ţăranii
care trăiau în condiţii
prea modeste sau chiar luptau să supravieţuiască.
2. Spaţiul rural: identitate şi (dez)echilibru
Pe soții Dumitru și Voica îi unește munca fizică aspră, iar
duritatea stării
conflictuale – de durată în cuplu – e atenuată doar de felul în
care curge narațiunea:
naratoarea alege în mod calm și deliberat ca violențele să fie
povestite direct de către
protagoniști, plasându-se prin urmare în perspectiva unui
personaj care încearcă să îl
înțeleagă pe fiecare, fără a deveni părtinitor. Cuvintele sunt
simple, dar gesturile
descrise de Voica privesc o lume în care bărbatul își pedepsește
frecvent femeia: „i
s-a urcat mânia la cap și a dat turbatu în mine, a dat ca în
câini” (Stahl 1972: 8).
Onomastica folosită curând după experiența „marelui război” îl
indică pe
Dumitru drept un tată preocupat de alegerea numelui noului
născut. După preluarea
băiatului de la mama biologică, rodul unei alte relații, cu
gândul de a-l crește drept
fiul său, Dumitru explică tinerei domnișoare, naratoarea
faptelor, alegerea numelui
fiului față de cel care va fi de fapt folosit în familie:
„Victor, că e al războiului, și așa
se cheamă, că am învins. Dar noi o să-i zicem Ion, că-i nume mai
curat…” (Stahl
1972: 34). Vorbele sale nu arată vreun dubiu asupra
contradicției alegerii
onomastice în familie: Ion față de Victor.
Principala încercare existențială a Voicăi, urmărită de la bun
început de
povestitoare, este efortul de a obține un lot de teren pe numele
propriu. Inițial,
cererea ei e justificată de apariția copilului făcut de Dumitru
cu alta, copil care,
nefiind și din sângele ei, ar face-o complet dependentă de
voința bărbatului: „și
rămân pe drumuri la pomana lui…” (Stahl 1972: 14). Din punctul
de vedere al lui
Dumitru, pământul trebuie, însă, să rămână viitorului bărbat,
care poate lua, la
vremea lui, propriile sale decizii. În mintea Voicăi, pământul
trecut pe numele ei o
poate ajuta să depășească munca epuizantă, violențele domestice
obișnuite sau
conflictele cu alt personaj feminin care ar putea râvni la soțul
ei (Floarea). Existența
ei nu este de conceput în afara muncii și recunoașterii pentru
care luptă de-a lungul
anilor, cum o declară după ce-și părăsește casa, crezând că
Dumitru va ceda în fața
369
-
Dana RADLER
voinței ei: „Nu se poate! Nu se poate! Dumneata nu știi ce
înseamnă pământu! Dar
nu se poate, nu se poate fără pământ!” (Stahl 1972: 45). Cerința
ei, de a primi două
pogoane din câte deținea bărbatul, se lovește de un refuz
tranșant, deși Voica
încearcă să-l convingă că lipsa proprietății determină un statut
social inacceptabil,
asimilabil unui servitor. În sufletul personajelor, celelalte
ființe sunt creionate
adeseori aspru, în vorbe puține, localnicii fiind obișnuiți
oarecum cu munca fizică
intensă și slaba recunoaștere din partea celorlalți. Atunci când
nevasta revine în
sfârșit acasă, Dumitru își arată mulțumirea printr-un gest
violent îndreptat către
propriul fiu pe care naratoarea-martor îl citește corect: „Și
numai din palma aceea,
dată așa de iute, înțelesei că e mișcat de sosirea Voicăi”
(Stahl 1972: 78).
Refuzul pe care îl întâmpină Voica în acceptarea acordării celor
două pogoane
determină o reacție similară a eroinei față de orice ființă
asociate celei pe care o
consideră posibila uzurpatoare a rolului ei de stăpână
gospodăriei, Floarea.
Respingerea Voicăi ajunge până la violența sistematică
îndreptată împotriva câinelui
Floricăi, pe care îl chinuie fără regret, mirându-se de mila
arătată de naratoare
animalului. Violenței i se răspunde ușor cu violență, iar
jelitul sau resemnarea sunt
felurile de a fi în care individul renunță la duritatea sa
îndreptată împotriva celor
considerați inamici. Povestitoarea, echilibrată de obicei pe
parcursul narațiunii, este
arareori contaminată de brutalitatea personajelor lângă care
trăiește, reacție reflectată
succint dar sugestiv când câinele Floarei este literalmente
strâns cu ușa și urlă în
miezul nopții: „Ies alergând din odaie și în tindă dau un țipăt
de revoltă și mă reped
la Voica, o apuc de rochie și o smucesc în lături (…) Și,
ridicând un scăunel, o
amenințai” (Stahl 1972: 99). Gestul acesteia salvează animalul,
dar tânăra cu greu își
stăpânește durerea provocată de brutalitatea țărăncii. În lumea
satului descrisă de
Stahl, echilibrul și dreptatea nu sunt valori stabilite de
partea unei singure ființe sau
a unui grup. În fiecare situație, care adeseori implică
confruntări și decizii dure,
inacceptabile pentru unele personaje, intervine o dinamică
complicată, un șir de
sentimente care alternează cu hotărâri și motivații personale
sau tradiționale și pe
care ceilalți le trăiesc, acceptându-le sau respingându-le.
Viața Voicăi depinde de
lupta pentru pământ, de recunoașterea statutului ei de către
bărbat, care îi refuză cu
încăpățânare autonomia și egalitatea. Pierderea unei căruțe pe
care Dumitru o
dăruiește fratelui său Stoian declanșează un acces la fel de
violent ca bătăile
bărbatului care ezită de această dată să o pedepsească.
Înfuriată și îndurerată,
protagonista aproape că își pierde rațiunea: „Cu trupul drept,
cu capul dat pe spate,
cu furia în ochi, Voica era într-adevăr înfricoșătoare. Ar fi
lovit fără cruțare” (Stahl
1972: 86). Hotărârea celor doi frați de a rămâne nepăsători la
opinia și suferința ei
determină o scurtă lamentație, după care femeia trece cu calm la
acțiunea justițiară
pe care o consideră potrivită: incendiază căruța ca gest extrem
față de lipsa de
considerație a celor doi. Dar violența nu este singura
caracteristică rămasă vie în
amintirea scriitoarei: la fel de pătrunzătoare se dovedește
observația tradițiilor rurale,
care evidențiază înțelegerea profundă a relației țăranilor cu
moartea:
Nu mă pot împiedica să-ți povestesc un obicei al satului de care
n-am scris în
romanul Voica. În dosul bisericii se află cimitirul, ai văzut.
Un cimitir în plin câmp,
cu morminte sărace, dar pline de flori. A doua zi de Paști,
înainte ca soarele să răsară,
femeile satului și numai femeile merg să tămâieze mormintele.
M-au luat și pe mine.
Când am ajuns acolo, soarele imens răsărea roșu în orizont și
lumina decorul.
370
-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne
Stahl
Cimitirul întreg părea că luase foc, din pricina soarelui și a
atâtor lumânări aprinse, iar
fumul de la tămâie se înălța luminat de soare. Când am plecat
din cimitir, la ieșire, era
un maldăr de nisip plin de lumânări și tămâie fumegând. Am
întrebat: „Asta ce e?”
Mi-au răspuns: „Asta-i pentru morții care n-au mormânt și pentru
care nimeni nu
aprinde nimic. Fă-ți pomană și aprinde câteva lumânări, de vrei!
(Cristea 1996: 37)
Amintirea confirmă părerea declarată a romancierei că gândirea
țărănească
funcționa în tipare complet diferite față de cele al claselor
sociale educate. De fapt,
așa cum afirmă în același volum de mărturii (Cristea 1996: 34),
Voica este din
punctul ei de vedere un roman social de factură autentică, în
care elementul literar e
menit doar să potențeze personajele și evenimentele extrase din
realitatea
autobiografică.
Deși se dovedește stearpă și acceptă să crească băiatul adus de
Dumitru acasă,
fiul născut din conviețuirea cu o femeie de statut inferior
sieși, Voica trăiește la un
interval relativ scurt experiența marcantă a vieții ei: prinsă
de o viitură în care
încerca să salveze recolta pământului, Voica se găsește în
apropierea Neajlovului cu
băiatul Ion, sub amenințarea fatală a apelor necruțătoare.
Dorința de a se resemna în
fața stihiilor este anulată și direcționată către acțiunea
salvatoare declanșată afectiv
de către fiul „țigăncii”. Grija față de copilul pe care ar putea
să-l abandoneze viiturii,
ca să se salveze doar pe sine, răzbate la fel de pregnant din
invectivele pe care i le
adresează și prin care Voica caută să-și mascheze impulsul
ocrotitor: „Fir-ai tu să fii
de râsu neamului de te făcu… Fir-ai tu să fii… fir-ai tu să fii…
țiganule, străinule,
corcitură spurcată, lepădătură…” (Stahl 1972: 107). Reacția ei
verbală se înscrie pe
aceeași linie, în acest caz, cu palma lui Dumitru dată băiatului
prin care își ascundea
bucuria de a-și revedea soața. Sentimentul matern se
concretizează într-o senzație
fizică nemaiîntâlnită în momentul în care Voica traversează
pericolul iminent: „Ceva
fierbinte îi trecu prin pântec, în pântecele ei sterp, o durere,
ca atunci când te apucă
durerile facerii” (Stahl 1972: 109). Strigătul „mamă… mamă!”
determină
inconștient în firea Voicăi schimbarea pe care nu și-o putea
imagina: revine la copil,
se agață de coada boilor și cu greu ajung cu toții la liman.
Realismul scenei pare a fi
contrazis de afirmația romancierei care nu s-a bucurat de
sentimentul maternității în
viața personală: „Vezi, maică, dacă n-am rămas în viața mea
gravidă, n-am
sentimentul acesta deloc. Mă amuză când îi văd pe alții, dar nu
cred că aș fi fost în
stare să nasc și să cresc unul. Eu sunt puternică pe dinăuntru,
nu și pe dinafară”
(Cristea 1996: 52). În ciuda acestei declarații, Stahl redă cu
acuitate și siguranța unui
adult experimentat emoțiile, spaimele și grijile materne ale
protagonistelor sale.
Singurul personaj conturat mai sumar în roman este Axenia, soția
lui Ion, ale cărei
trăsături fizice, dar și reacții emoționale sunt minime.
Între personajele principale și secundare există o linie de
demarcație în
violență ca și în jale, în confruntare ca și în afecțiune. Deși
prezentat în treacăt, Ilie
Pirpirie, nebunul satului, ilustrează cum dezechilibrul provocat
de potop îl face să-și
piardă chiar instinctul de conservare, dorind să oprească forța
cotropitoare a
elementelor naturale, cum îi povestește Dumitru nevestei: „A
vrut să oprească apa
revărsată, așa cum îi era obiceiu, ca pe-o așchie l-au luat
apele și l-au înecat” (Stahl
1972: 111).
Portretele și descrierile satului argeșean capătă adeseori tușe
impresioniste:
oamenii depind de bunăvoința soarelui, a apei, dar și de furia
necontrolată a
371
-
Dana RADLER
acestora. Privit de la distanță, satul, care rămâne fără nume în
roman, precum
identitatea naratoarei, e surprins în mișcări ample ale
elementelor naturii:
S-a ridicat deodată vântul puternic și cald. În goana lui,
apleca trupul copacilor
înspăimântați și ridica pe cer, din capătul celălalt al
câmpului, ca din pământ, nori
negri și grei. Apoi, când a fost cerul cuprins de ei, picături
mari și rare de apă căzură
cu zgomot. Departe, tunetul, din ce în ce mai puternic, se
rostogolea în norii sfâșiați
de șerpi de foc (Stahl 1972: 95).
Pe alocuri, frazele devin lirice, asemenea unor versuri albe cu
o linie melodică
simplă, regulată: „Miroase a pământ ud, e liniște, e bine. Cu
răbdare, ploaia cade
mărunt” (Stahl 1972: 96). În schimb, revărsarea necontenită care
se transformă în
inundație devine o reprezentare apocaliptică care pecetluiește
soarta ființelor vii,
imagine plină de enumerări și exclamații puternice:
Acum ploaia nu mai contenește. De trei săptămâni plouă. Între
cer și pământ,
ca o pânză, țesută din fire de apă, stă legătura asta
neînduplecată a ploii. Când mai
măruntă, când mai grea, când mai deasă, când mai rară, când mai
caldă, când mai
rece, cade neîncetat. Totul este ud: casele, pomii, câinii,
găinile, claiele de fân, iar
oamenii, cu picioarele goale în noroiul moale și rece, umblă
acoperiți pe cap și pe
umeri cu saci mari, groși, făcuți glugă. Cuprinși de spaima
inundației, cu sufletele
încremenite în piept, forfotesc fără rost de colo-colo, și ce
muncesc, muncesc ca să
uite de ploaie. Nu le mai arde de nimic. Mai mult spre cer le
stă fața întoarsă, de are
timp ploaia să le-o ude cu lacrimile ei mărunte și reci, iar de
privesc în jurul lor,
privesc repede și cu spaimă. Știu ce-i poate aștepta. N-ar fi
întâiași dată că Argeșul și
Neajlovul revărsându-se din matcă le-ar dărâma și le-ar lua
casele, omorî copiii și
neamurile, îneca vitele și ogoarele. Tăcuți, întunecați, cu
glugile pe cap, merg spre
câmp, să vază de au crescut sau poate au scăzut apele.
Apropiindu-se, pot auzi,
amenințător, viu și uriaș, mugetul apelor înfuriate care
încearcă să scape de
încătușare, cu o putere crescândă, urlând, gemând, umflându-se,
azvârlindu-se fără
preget și lovind cu îndârjire malurile clisoase și din ce în ce
mai moi, mai obosite ale
pământului răbdător. Bubuituri surde și gemete, și deasupra
cerul, din care curge apă
(Stahl 1972: 101).
Descrierea naturalistă pune în evidență nu doar forța năvalnică
a stihiilor, ci și
atitudinea oamenilor în fața ploii neîncetate și psihic
epuizante: încercarea de a lupta
cu timpul care se scurge greu, apăsător, în timp ce speranţa
oricăror fructe sau
legume scade drastic pe măsură ce ploile îneacă ogoarele.
3. Generaţii la răscruce: prefacerea unei lumi
Mărturia nevestei luminează parțial sfârșitul violent al unei
confruntări
domestice: după una din certele soților, Dumitru se rănește la
cap, dar felul în care s-
a produs rănirea rămâne estompat în amintirea Voicăi atunci când
adolescenta
naratoare o întreabă ce s-a întâmplat: „Da eu mai știu!... iată…
s-a mâniat și s-a
repezit cu secera la mine… da știu eu? i s-a întors mânia… și în
loc să dea în mine, a
dat în el… Asta a fost...” (Stahl 1972: 92). Pentru Stahl,
gândirea localnicilor este pe
alocuri întortocheată, dincolo de percepția ei ca orășeancă, ca
în incidentul de mai
sus. Într-o declarație care devine paradoxală pentru cea care îl
ascultă, localnicul
Costică îi cere să procedeze cum ar face în mediul bucureștean
al elitei intelectuale,
idee a cărei motivație rămâne de neînțeles pentru autoare:
372
-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne
Stahl
Mi-a spus Costică, într-o zi: „Doamnă, avem o rugăminte la
dumneavoastră”.
„Da, Costică, ce este?” „Vă rugăm să veniți și dumneavoastră la
primărie și să ne
vorbiți și nouă despre ce oţi crede de cuviință, despre ce oţi
vrea. Să stăm și noi de
vorbă”. „Bine, Costică, vin”. „Doamnă, vă rugăm, când ne-oţi
vorbi, să ne vorbiţi aşa
cum vorbiţi între dumneavoastră la oraş, să nu înţelegem nimic”
(Cristea 1996: 37).
În anii care urmează celui de-al doilea război, în ajunul nunții
lui Ion cu
Axenia, pețită chiar de Voica, fiul lui Dumitru ajuns adult
încearcă să-și înduplece
părintele să treacă „niște cirice” (Stahl 1972: 144) pe numele
mamei adoptive, dar
Dumitru gândește ca cei de-o generație cu nevasta sa: pentru el,
chestiunea nu lasă
loc vreunui compromis, iar oamenii nu se răzgândesc de fel.
Definiția lui Dumitru,
conform căreia „femeia îi fire apucătoare” (145) este, de facto,
confirmată de
comportamentul Voicăi care adună din ce în ce mai mulți bani
după război și îi
ascunde de întreaga familie, încercând să echilibreze valoarea
sa ca individ în sânul
familiei printr-o acumulare financiară care îi oferă o mulțumire
de sine: „Alerga și
făcea rost de toate cele, le așeza în rafturi și le da apoi cu
câștig. În sat i se dusese
vestea că face avere. Seara își pitea banii pe lavița unde
dormea, sub țoale” (Stahl
1972: 160). De fapt, așa cum afirmă bucuroasă după ce se
întoarce Ion de pe front,
deținerea pământului, pentru care mica ei afacere e doar un
mijloc de a-l achiziționa
dacă Dumitru nu i l-a dat, reprezintă o legitimare a propriei
existențe, a anulării
fricii ei din tinerețe de a putea fi alungată deoarece era
stearpă. Ritmul
evenimentelor se precipită după război, reflectând o stare de
spirit diferită față de cea
dinaintea războiului: „tot... una vorbeau, nu ca înainte,
lucruri mărunte, necazuri
întunecate și încăpățânate, de zi de zi, cu sărăcia, boala
oamenilor și vitelor, certurile
cu vecinii, de ploaie și de secetă, ci de viața nouă vorbeau
acum” (Stahl 1972: 174).
La fel cum Ilie Pirpirie nu știe să gestioneze nebunia apelor și
să reziste în fața
viiturii, Voica nu are limită și putere de înțelegere față de
schimbările politice după
război, pe care Ion le primește treptat cu mare speranță. În
cele din urmă, acceptă cu
îndoială schimbarea pe care o aduc anii deceniului cincizeci. În
credința sa fermă că
schimbările politice implică nu doar colectivizarea pământului,
ci o șansă la educație
și bunuri pe care satul nu o putea nicicând obține, Ion își
convinge mama să facă
efortul desprinderii de pământ ca valoare supremă. Pe un ton
optimist, dar parțial
triumfalist, romanul se încheie cu o împăcare a principalilor
membrii ai familiei
tradiționale și cu o retragere a naratoarei, din stăpâna
respectată de odinioară, într-o
voce estompată pe fundalul noii rânduiri, care înlocuiește
neverosimil de lin sistemul
social și economic anterior: în afara Voicăi, nu există opoziție
față de colectivizare.
Partea a doua a romanului a fost scrisă la distanță de
doisprezece ani, așa cum
relatează în dialogul cu Cristea, fiind inițial publicată în
1958 în „Viața românească”
(1996: 138) și în volum în 1966 (Cristea 1996: 38) și a fost
receptată mult mai puțin
favorabil, fiind încadrată în literatura angajată care pleda
pentru instruirea și
exprimarea vocii maselor (Luca 2009: 36). Referindu-se la
personalitatea lui Ion,
romanciera susține că acesta nu e un simplu produs al
imaginației, ci se desprinde,
ca și majoritatea celorlalte personaje principale, din
experiența sa directă de viață:
Cu această parte a doua am avut dificultăți care nu țineau de
mine. De pildă,
mi s-a reproșat că eroul Ion e comunist și că probabil am dat
acest caracter eroului din
motive politice, ca să facilitez apariția romanului. Lucrul era
complet fals. Eroul Ion,
comunist convins, a existat ca o realitate cunoscută de mine și
pe care am vrut să o
373
-
Dana RADLER
descriu, dar se făcuse la un moment dat atâta falsă reclamă
asupra comuniștilor, încât
nici cei reali nu mai erau valabili (Cristea 1996: 38).
Voica simte treptat că Ion are alte năzuințe decât generația ei
și a lui Dumitru,
dar aceeași percepție în direcție inversă are loc în mintea
fiului adoptiv care caută
neobosit mijloacele convingerii semenilor săi: „Oamenii aceștia
nu numai că nu
înțelegeau ce li se spunea, dar nici nu ascultau ce li se
spunea. Asta îi era spaima cea
mare” (Stahl 1972: 177). În ciuda diferenței de opinii, Ion
dovedește o receptivitate
mai mare comparativ cu Voica care refuză să privească în
direcția unei noi societăți
la care țăranii să ia parte. Deși manifestă multă răbdare față
de mama sa, Ion are
propria limită de răbdare față de schimbarea opiniei mamei sale.
Există un punct
dincolo de care și el devine inflexibil, practic la fel cum era
Voica: „Nu pot să-mi
calc sufletul… pentru gândurile ei bătrâne!” Din punct de vedere
psihologic,
personalitățile celor trei, Voica, Dumitru și Ion, prezintă
granițe peste care nu doresc
să treacă chiar și când nu doresc răul celuilalt. Invectiva
„ptiu, mucosule” (Stahl
1972: 228) adresată fiului care discută schimbarea ordinii
sociale ilustrează diferența
de gândire: personajul în vârstă (Voica) care nu mai are mult
timp la dispoziție
pentru a-și împlini dorințele față de un tânăr ambițios (Ion)
care vrea să pună în
aplicare ideologia pe care și-a însușit-o și în care crede cu
tărie. Schimbarea
emoțională a Voicăi nu este realmente valabilă pentru generația
și comunitatea din
care protagonista făcea parte, dar Stahl utilizează breșa unui
gol psihologic care
urmează așteptării propriei morți, ca ultim gest de revoltă:
obosită și derutată,
bătrâna cedează în fața voinței fiului tânăr căruia îi transmite
în cele din urmă
dreptul de a înfăptui promisiunile făcute țăranilor, abandonând
definitiv și ideea
obținerii pământului în nume propriu.
Concluzie
Primul volum al lui Stahl dovedește o scriitoare pasionată de
viața țăranilor pe
care îi cunoscuse în satul Fălăștoaca, de unde era originar
Iordache (Dumitru), cel de
care familia a rămas apropiată în cursul primul război mondial.
Față de opiniile
exprimate în memoriile publicate în 1996, narațiunea deplasează
evenimentele în
zona Neajlovului-Argeș, iar personajele împrumută considerabil
trăsăturile
indivizilor întâlniți de tânăra prozatoare în adolescență.
Așezat pe tiparul unei
structuri clasice, dar cu evidente interferențe realiste,
volumul se constituie ca un
întreg echilibrat, cu descrieri de tip impresionist, ușor
idealizate, cu personaje
puternic conturate și trăiri preponderent dramatice. Dacă
scriitoarea privise propria
lucrare drept un roman social, elementele parcurse în
contribuția de față confirmă
încadrarea Voicăi în categoria romanului social și de analiză
psihologică, o
combinație aparte în peisajul literar românesc interbelic.
Bibliografie
Călinescu 2001: George Călinescu, Istoria literaturii române,
compendiu,
Bucureşti/Chişinău, Editura Litera.
Cornis-Pop, Neubauer 2004: Marcel Cornis-Pop, John Neubauer
(editori), History of the
literary cultures of East-Central Europe: junctures and
disjunctures in the 19th and
374
-
Dureri, ispite şi speranţe în romanul Voica de Henriette Yvonne
Stahl
20th centuries, vol. IV, Types and streotypes,
Amsterdam/Philadelphia, John
Benjamins Publishing Company.
Cristea 1996: Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De
vorbă cu Henriette Yvonne Stahl
/ About the Reality of Illusion. Talking with Henriette Yvonne
Stahl, Bucureşti,
Minerva.
Filote (Panait) 2014: Elena Filote (Panait), „A treia femeie”
din proza românească
interbelică. Ipostaze; dinamica reprezentării în „Philologica
Jassyensia”, 1(19,
supliment), p. 307–317.
Hergyán 2013: Tibor Hergyán, Confesiunea în romanul românesc
interbelic, ediţia a 2-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Tracus Arte.
Luca 2009: Daniel Luca, Dinamica prozei în perioada interbelică,
Iaşi, Editura Lumen.
Manolescu 1998: Nicolae Manolescu, Arca lui Noe: eseu despre
romanul românesc,
Bucureşti, Editura 100+1 Gramar.
Mihăilă 2013: Constanţa-Valentina Mihăilă, Literary Returns:
Henriette Yvonne Stahl or the
Fate of an Exceptional Woman to the Backdrop of Dramatic History
în „Studii de
Ştiinţă şi Cultură”, 1(32), p. 93–102.
Mihăilă 2014: Constanţa-Valentina Mihăilă, Henriette Yvonne
Stahl, între mistică şi
modernitate, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române.
Nagy 2014: Desdemona Nagy, Instances of Femininity in the Novel
“Voica” by Henriette
Yvonne Stahl in “Scientific Research & Education in the Air
Force. II”, Braşov,
Publishing House of “Henri Coandă” Air Force Academy, p.
617–622.
Radler 2018: Dana Radler, Gaps, silences and witnesses: the
quest for identity in Henriette
Yvonne Stahl’s My Brother, the Man in “Swedish Journal of
Romanian Studies”, vol.
1, p. 28–46. https://doi.org/10.35824/sjrs.v1i1.17240
Stahl 1972: Henriette Yvonne Stahl, Voica, Bucureşti, Editura
Minerva.
Stahl 1977: Henriette Yvonne Stahl, Lena, fata lui Anghel
Mărgărit, Bucureşti, Cartea
Românească.
Stahl 1979: Henriette Yvonne Stahl, Lena, dramatizare
radiofonică, regia Dan Puican.
Stahl 2018: Irina Stahl, Henri Stahl, două generaţii, tatăl şi
fiul, în timpul primului război
mondial in „Revista română de sociologie”, serie nouă, anul
XXIX, nr. 3–4, p. 357–
383.
Şerban 2014: Geo Şerban, Nouă convorbiri cu…Anton Holban,
Henriette Yvonne Stahl,
Israte Micescu, Tudor Arghezi, Radu R. Rosetti, Constantin
Argetoianu, Constantin
Stere, Liviu Rebreanu, Leny Caler, Ed. a 2-a revizuită,
Bucureşti, Editura Hasefer.
Todoran 2016: Valentina Todoran, Descrierea şi rolul ei în trama
narativă în scrierile
Henriettei Yvonne Stahl in „Buletin Ştiinţific”, seria A,
filologie, Baia Mare, Editura
Universităţii de Nord, vol. XXV, p. 237–242.
Ţăranu 2018: Dan Ţăranu, Marginality and modernity in the
Romanian interwar novel in
“Journal of Romanian Literary Studies”, Târgu-Mureş, Arhipelag
XXI Press, p. 358–
366.
Sorrow, Temptation and Hope in the Novel Voica
by Henriette Yvonne Stahl
In the Romanian interwar landscape, Henriette Yvonne Stahl’s
first novel has raised
interest yet its reception was more or less favourable, since
the themes were mainly thought
as feminist, apparently aligned to similar productions of other
female writers.
The current paper aims to look at the life of protagonists and
their actions presented in
Stahl’s debut novel, Voica (1924), considered as one of the
valuable works of the writer. In
addition, the narrative techniques significantly tinge
key-protagonists or traits of the
375
-
Dana RADLER
secondary ones. The present analysis starts from the following
questions: how do
interpersonal relationships impact actions in this novel? How
does identity shape individuals
from distinct social classes and backgrounds: the rural/urban
area or the cohabitation space in
between rural and urban? What is the route of generations
(child, adult, elder) and the
relationships inside and outside the family? What is the
position of the narrator towards
events and protagonists presented in her work? The current paper
aims at exploring this
volume in close relationship with her outstanding memoir
(Cristea 1996).
Stahl’s first novel presents a writer passionate about the life
of peasants whom she
had met in the village Fălăștoaca, where Iordache (Dumitru in
the novel) was from, as the
man her family was close to during the First World War. While
comparing it to her
testimonies published in 1996, the narrative shifts events to
the area of Neajlov-Arges, and
the main characters massively adopt traits of the real
individuals whom the writer, adolescent
at the time, had met once. Placed within a classical structure,
yet displaying obvious realist
influences, the novel comes out as a balanced whole, presenting
impressionistically-infused,
slightly idealized descriptions, well-shaped protagonists and
predominantly dramatic
experiences. If the novelist had looked at her own work as a
social piece, the results of the
present analysis confirm that Voica constitutes a social and
psychological novel, a distinct
combination of the time.
376