Page 1
1
PARTEA I
TEMA I
ACTIUNEA CIVILĂ
I.1.Notiune
I.2.Conditiile de exercitare a actiunii civile
I.2.1.Afirmarea unui drept
I.2.1.1. Conditii
I.2.1.2. Exceptii de la cerinta ”actualitătii dreptului”
I.2.2.Interesul
I.2.2.1.Noţiune
I.2.2.2.Condiţiile interesului:
I.2.2.3.Sancţiunea lipsei interesului
I.2.3.Capacitatea procesuală
I.2.3.1.Notiune
I.2.3.2.Capacitatea procesuala de folosinta
I.2.3.3.Capacitatea procesuala de exercitiu
A.Reprezentarea
B.Asistarea
C.Autorizarea
I.2.4.Calitatea procesuală
I.2.4.1.Transmiterea calitatii procesuale
A.Transmisiunea legala
B.Transmisiunea conventionala
I.3.Clasificarea actiunilor civile
I.3.1 Clasificarea actiunilor in functie de scopul material urmarit prin introducerea cererii
de chemare în judecată
I.3.1.1.Actiuni in realizare
I.3.1.2.Actiuni in constatare
I.3.1.3.Actiuni in constituire de drepturi
Page 2
2
I.3.2.După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică cererile se
impart in:
I.3.2.1.cereri nepatrimoniale
I.3.2.2.cereri patrimoniale
A.cereri personale
A.1. cereri personale mobiliare
A.2. cereri personale imobiliare
B.cereri reale
B.1.cereri reale mobiliare
B.2.cereri reale imobiliare
B.a.cereri petitorii
B.b.cereri posesorii
C.cereri mixte
I.3.3. Dupa calea procedurala aleasa de parte pentru apararea dreptului, actiunile/cererile
se clasifică în:
A.Cereri principale
B.Cereri accesorii
C.Cereri incidentale
I.3.3.1. Importanta clasificării
I.ACTIUNEA CIVILA
I.1.Noţiune
Acţiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul mijloacelor
procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se urmăreşte protecţia drepturilor subiective
civile sau a situaţiilor juridice ocrotite de lege1.
Exercitarea acţiunii civile este o facultate, o libertate a oricărui subiect de drept căruia i se
încalcă sau contestă un drept subiectiv sau un interes legitim.
1 V.M.Ciobanu, G.Boroi,Drept procesual civil, Curs selectiv, Ed.CH Beck, 2009, p.1
Page 3
3
Este necesar a nu se confunda cererea de chemare în judecată cu acţiunea civilă, întrucât
cererea de chemare în judecată reprezintă doar una din formele de manifestare a acţiunii civile,
cea prin care se pune în mişcare acţiunea civilă, însă, acţiunea civilă există anterior cererii, chiar
şi atunci când titularul dreptului subiectiv civil nu sesizează instanţa. (de asemenea, pe lângă
cererea de chemare in judecata, actiunea civila se poate realiza si prin formularea intampinarii
sau a cererii reconventinale de catre parat, etc).
I.2.Conditiile de exercitare a actiunii civile
Pentru a fi parte in proces se impun a fi indeplinite urmatoarele conditii, care sunt şi condiţii de
exercitare ale acţiunii civile:
1.afirmarea unui drept sau a unei situatii juridice pentru a carei realizare poate fi folosita calea
justitiei.
2.existenta unui interes
3.calitatea procesuala
4.capacitatea procesuala
I.2.1.Afirmarea unui drept
Acesată condiţie presupune existenţa unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat
sau a unui interes legitim care trebuie ocrotit.
I.2.1.1.Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecţie juridică, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
a. – să fie recunoscut şi ocrotit de lege;
b. – să fie exercitat în limitele sale externe ( care pot fi de ordin material sau juridic) şi în
limitele sale interne (adică numai potrivit scopului economic şi social pentru care a fost stabilit
sau creat de lege).
c. – să fie exercitat cu bună credinţă
d. – să fie actual – adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.
Page 4
4
În legătură cu această ultimă condiţie, a actualităţii dreptului, se impun anumite precizări:
dacă, în urma probelor administrate şi a dezbaterilor contradictorii, instanţa constată că
dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că, deşi există, acesta nu îndeplineşte
condiţiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat (altele decât cerinţa de a fi
actual), atunci cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată (nefondată,
netemeinică);
însă, dacă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual, mijlocul procesual de
invocare a lipsei acestei condiţii fiind excepţia de prematuritate a cererii (excepţie de fond,
absolută şi peremptorie), cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca prematură (soluţie
generică de inadmisibilitate).
Mijlocul procesual de invocare a prematuritatii cererii este exceptia de prematuritate, care
este o exceptie de fond, absoluta si peremptorie, putand fi invocata de oricare dinte parti, de
procuror, daca participa sau de catre instanta din oficiu.
I.2.1.2. Exceptii de la cerinta”actualitătii dreptului”
Exista insa anumite situatii, expres prevazute de lege, in care, desi dreptul subiectiv civil nu este
actual, cererea este admisibila.
Astfel, exista excepţii de la cerinţa actualităţii dreptului in urmatoarele situatii expres prevzaute
de dispozitiile art.110 C.proc.civ.:
- cererea pentru predarea unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcută chiar
înainte de împlinirea acestui termen(alin.1);
- se poate solicita, înainte de termen, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau altei
prestaţiuni periodice (alin.2)
- preşedintele instanţei poate încuvinţa, în general, înainte de împlinirea termenului orice cereri
pentru executarea la termen a unei obligaţii, dar numai când socoteşte că cererile sunt
îndreptăţite pentru întâmpinarea unei pagube însemnate (alin.3).
De mentionat este faptul ca hotararea obtinuta in conditiile art.110 C.proc.civ nu va putea
fi pusa in executare decat la momentul la care dreptul subiectiv civil va deveni actual.
Page 5
5
I.2.2.Interesul
I.2.2.1.Noţiune
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.
Interesul poate fi:
material, de natură patrimonială (de exemplu: atunci când se urmăreşte revendicarea unui
bun, recuperarea unei creanţe, repararea unui prejudiciu, obligarea pârâtului la restituirea
unui împrumut sau a unui bun etc.)
moral, de natură nepatrimonială (de exemplu: în cazul punerii sub interdicţie etc.).
I.2.2.2.Condiţiile interesului:
- să fie legitim – să nu vină în contradicţie cu legea;
- să fie personal şi direct– în folosul practic, să-l vizeze pe cel ce recurge la forma
procedurală şi nu pe altcineva; şi în cazul în care acţionează alte persoane sau organe în locul
titularului, folosul se resfânge asupra lor;
- să fie născut şi actual – să existe la momentul la care se exercită acţiunea, în sensul că, dacă
cel care actionează s-ar abţine, s-ar expune unui prejudiciu.
I.2.2.3.Sancţiunea lipsei interesului:
Lipsa interesului sau a uneia dinte condiţiile acestuia se invocă pe calea excepţiei, care dacă va fi
admisă, va conduce la respingerea acţiunii ca lipsită de interes.
Excepţia lipsei de interes este o excepţie:
- de fond (vizează lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune)
- peremptorie/dirimantă (duce la respingerea sau stingerea procesului)
- absolută (priveşte încălcarea unor norme cu caracter imperativ).
Respingerea acţiunii pentru lipsa de interes nu poate fi invocată cu autoritatea de lucru
judecat într-o altă acţiune promovată într-un moment în care interesul s-a născut şi îndeplineşte şi
celelalte cerinţe.
Page 6
6
I.2.3.Capacitatea procesuala
I.2.3.1.Noţiune
Noţiune generală – constituie aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea
drepturi şi obligaţii pe plan procesual (capacitate procesuală de folosinţă), respectiv aptitudinea
de a-şi valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini obligaţiile procedurale, de a sta
în judecată (capacitate procesuală de exerciţiu).
I.2.3.2.Capacitatea procesuala de folosinta
Noţiune - consta in aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual.
În privinţa persoanelor fizice, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă aptitudinea
generală şi abstractă a acestora de a avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură
procesuală.
În privinţa persoanelor juridice, capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă
aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea, potrivit principiului specialităţii capacităţii
de folosinţă, acele drepturi şi obligaţii necesare realizării scopului declarat, în condiţiile legii,
prin actul de înfiinţare, autorizare sau constituire.
Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă este sancţionată cu nulitatea absolută a actului de
procedură făcut cu încălcarea acestei condiţii;
-Mijlocul procesual de invocare a lipsei acestei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile îl constituie
excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă (excepţie de fond, absolută şi peremptorie).
-Soluţia instanţei în cazul în care va admite excepţia ca fiind întemeiată, va fi anularea cererii ca
fiind introdusă de o persoană care nu are capacitatea procesuală de folosinţă sau împotriva unei
persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
I.2.3.3.Capacitatea procesuala de exercitiu
Noţiune - consta in aptitudinea unei persoane care are folosinta drepturilor sale, de a le valorifica
in justitie singura, exercitandu-le personal si indeplinind tot astfel obligatiile procesuale. Altfel
spus, prin capacitate de exercitiu se intelege capacitatea unei persoane de a sta in judecata.
Page 7
7
În funcţie de întinderea capacităţii civile de exerciţiu, vom distinge:
lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu pentru: minori, până la împlinirea vârstei de 14
ani, şi interzişii judecătoreşti (persoane în privinţa cărora s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă de
punere sub interdicţie judecătorească;
capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă pentru minorii cu vârstele cuprinse între 14 şi
18 ani ;
capacitate procesuală deplină de exerciţiu pentru: persoanele care au împlinit 18 ani sau,
în mod excepţional, dacă legea prevede, chiar anterior împlinirii acestei vârste.
Potrivit art.42 C.proc.civ.: „ persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in
judecata decat daca sunt reprezentate, asistate sau autorizate in chipul aratat in legile sau
statutele care randuiesc capacitatea sau organizarea lor”. Prin urmare, articolul citat, face
referire la trei situatii:
A.Reprezentarea – intervine în cazul minorilor sub 14 ani şi a persoanelor puse sub
interdicţie judecătorească (lipsa totală a capacităţii de exerciţiu). Aceste persoane nu stau
personal în judecată, ci prin reprezentanţii lor legali. Art. 44 C. proc. civ. dispune că instanţa
poate numi un curator special care să reprezinte interesele celui lipsit de capacitate de exerciţiu
până la numirea reprezentantului legal, ori de câte ori există urgenţă în soluţionarea pricinii sau
există contrarietate de interese între reprezentant şi cel reprezentat.
B.Asistarea –intervine în cazul minorilor de la 14 la 18 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă).
Aceştia vor sta personal în proces, vor fi citaţi şi vor fi asistaţi de ocrotitorul legal (citat, la rândul
său), care vor semna alături de minori actele de procedură Şi în cazul persoanelor cu capacitate
procesuală de exerciţiu restrânsă instanţa poate numi un curator special în condiţiile art. 44 C.
proc. civ. Sancţiunea nerespectării normelor privind autorizarea este nulitatea relativă a actului
de dispoziţie astfel încheiat
C.Autorizarea – intervine în cazul actelor procesuale de dispoziţie (renunţare la judecată
sau la dreptul pretins, achiesare, tranzacţie etc.). şi presupune autorizarea specială a acestor acte,
Page 8
8
încheiate de minori sau interzişi şi reprezentanţii sau ocrotitorii legali ai acestora, de către
organul competent (autoritatea tutelară ).
Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice – se dobandeste in temeiul legii de la data
infiintarii lor si sfarseste odata cu incetarea persoanelor juridice. Este, de asemenea, limitata de
principiul specializarii, persoana juridica neputand sa exercite drepturi si sa-si asume obligatii
care exced scopului in vederea caruia a fost creata.
Persoana juridica isi exercita drepturile si isi indeplineste obligatiile procesuale prin intermediul
organelor sale, in limita puterilor ce le-au fost conferite, aceste organe fiind reprezentantii legali
ai persoanei juridice.
Sanctiunea lipsei capacitatii procesuale
Exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta este o exceptie de fond, absolută si
peremptorie. Ea poate fi ridicata de oricare din parti, de procuror sau de instanta din oficiu in
orice stare a pricinii.
Ca urmare a admiterii exceptiei, cererea introdusa de o astfel de persoana sau impotriva
unei asemenea persoane va fi respinsa ca fiind introdusă de o persoana fara capacitate procesuala
de exercitiu sau impotriva unei persoane fara capacitate de exercitiu.
Actele de procedura facute de o persoana fizica sau juridica fara capacitate de exercitiu
sau cu capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile. Conform art.43 C.proc.civ.: „lipsa
capacitatii de exercitiu a drepturilor procedurale poate fi invocata in orice stare a
pricinii.Actele de procedura indeplinite de cel care nu are exercitiul drepturilor procedurale
sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea insa confirma toate
sau numai o parte din aceste acte”. Asadar, nulitatea nu intervine in mod automat, potrivit
art.161 alin.1 C.proc.civ.: „ instanta putand acorda un termen pentru ca partea sau
reprezentantul sau sa faca dovada capacitatii de exercitiu”. Daca lipsurile nu se implinesc in
termenul acordat de instanta in acest sens, judecatorul va anula cererea (art161 alin.2
C.proc.civ.).
I.2.4.Calitatea procesuala
Page 9
9
Noţiune. Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati intre persoana reclamantului si
persoana care se pretinde (este) titular al dreptului subiectiv in raportul juridic dedus judecatii
(calitate procesuala activa) si intre persoana paratului si cel obligat in acel raport juridic (calitate
procesuala pasiva).
Regulă: reclamantul este cel care trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă,
cât şi pe cea pasivă; ulterior sesizării, la rândul său, instanţa trebuie să verifice ex officio,
îndeplinirea condiţiei calităţii procesuale
Regula determinarii calitatii juridice procesuale a partilor cu ajutorul raportului juridic
litigios nu este exclusiva, existand si o serie de exceptii. Astfel, legea recunoaste legitimare
procesuala activa sau pasiva si altor categorii de organe sau persoane care nu figureaza ca
subiecte in raportul juridic litigios.
Exemple:
A. Calitate juridica procesuala activa:
- autoritatea tutelara;
- procurorul – conform art.45 C.proc.civ.
- creditorii chirografari pe calea actiunii oblice – art.974 c.civ.
B. Calitatea procesuala pasiva:
- raspunderea pentru altul – art.1000 C.civ.;
- raspunderea fidejusorului - art.1663 C. civ.
Justificarea calitatii procesuale. Reclamantul, in cuprinsul cererii de chemare in judecata, prin
expunerea motivelor de fapt pe care isi intemeiaza cererea si, uneori, prin anexarea unor acte
doveditoare, trebuie sa justifice atat calitatea procesuala activa cat si pe cea pasiva.
I.2.4.1Transmiterea calitatii procesuale. Drepturile si obligatiile ce intra in raportul juridic
dedus judecatii pot fi transmise in cursul procesului, avand loc in acest caz o transmisiune a
calitatii procesuale active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legala sau conventionala.
Page 10
10
A.Transmisiunea legala: se realizează prin efectul succesiunii, în cazul persoanelor fizice sau
prin reorganizarea sau transformarea persoanei juridice parte în proces.
Succesorii părţilor preiau drepturile şi obligaţiile autorului lor şi continuă, în locul acestuia,
litigiile referitoare acestea, dobândind, după caz, calitatea de reclamant sau pârât pe care a avut-o
şi autorul lor.
ipoteze în care transmiterea calităţii procesuale nu este posibilă: în materia cererilor strict
personale.Exemplu: atunci când în timpul unui proces de divorţ pendinte decedează unul
dintre soţi, căsătoria va înceta prin deces, circumstanţă specială de care instanţa va lua
act, fiind inadmisibilă continuarea procesului dintre soţul supravieţuitor şi moştenitorii
celuilalt soţ.
B.Transmisiunea conventionala : are loc ca efect al încheierii anumitor categorii de acte juridice,
în urma cărora cel care preia calitatea procesuală este subdobânditorul acelui drept sau bun
litigios, cum ar fi: contractul de vânzare sau donare a dreptului litigios (cumpărătorul sau
donatarul dobândind calitatea procesuală deţinută în proces de cel care a cedat dreptul său),
cesiunea de creanţă (cesionarul preluând poziţia procesuală deţinută de cedent)
Din punct de vedere al intinderii, transmisiunea poate fi:
- universala;
- cu titlu universal;
- cu titlu particular.
Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobandeste calitatea procesuala preia procesul in starea
in care se gaseste in acel moment, actele procesuale savarsite de antecesorul sau fiindu-i
opozabile.
Sanctiunea lipsei calitatii procesuale
Lipsa calitatii procesuale poate fi invocata pe cale de exceptie (care este o excepţie de fond,
absoluta si peremptorie) de partea interesata, procuror sau instanta din oficiu, in orice stare a
procesului, iar in caz de admitere atrage respingerea actiunii ca fiind introdusa de o persoană fara
calitate procesuală activă sau impotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Page 11
11
Daca pentru a se stabili existenta sau inexistenta calitatii a fost nevoie sa se uneasca exceptia cu
fondul, iar instanta constata ca dreptul exista, dar actiunea a fost pornita de o persoana fara
calitate sau impotriva unei persoane fara calitate, nu o va respinge ca nefondata, ci ca urmare a
admiterii exceptiei lipsei de calitate. In acest caz exista posibilitatea ca procesul sa fie redeschis
de o persoana care ar justifica legitimarea procesuala sau impotriva persoanei care are calitate
procesuala pasiva.
I.3.Clasificarea actiunilor civile
Clasificarea actiunilor civile, are in vedere intelesul restrans al notiunii de actiune, acela de
cerere de chemare in judecata.
I.3.1.Clasificarea actiunilor in functie de scopul material urmarit prin introducerea cererii
de chemare în judecată:
In functie de acest criteriu actiunile sunt impartite in:
-actiuni in realizarea dreptului,
-actiuni in constatarea existentei sau inexistentei unui drept si
-actiuni in constituire de drepturi.
I.3.1.1.ACTIUNILE IN REALIZAREA DREPTULUI (in condamnare, in adjudecare,
de executare) – acelea prin care reclamantul, pretinzându-se titularul unui drept subiectiv solicită
instanţei obligarea pârâtului la respectarea acelui drept, iar în cazul în care nu mai există această
posibilitate, la despăgubiri pentru prejudiciul creat. Această categorie de acţiuni conduce
întotdeauna la hotărâri susceptibile de executare silită.
Caracteristici:
Restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar daca acest lucru nu
mai este cu putinta, prin echivalent;
Page 12
12
Solutionand o asemenea actiune, instanta il condamna pe parat sa dea, sa faca sau sa nu faca
ceva;
Hotararea instantei constituie titlu executoriu;
Actiunea in realizare primeaza intotdeauna fata de o eventuala actiune in constatare (art.111
Cpc).
Exemple:
In practica judiciara actiunile in realizare sunt cele mai numeroase (de exemplu: actiunea
in revendicare, actiunea prin care se solicita predarea unei sume de bani, evacuarea dintr-
un imobil, indeplinirea unor obligatii contractuale, rezilierea sau rezolutiunea unui
contract, anularea unui act etc.).
I.3.1.2.ACTIUNILE IN CONSTATARE (in recunoastere, in confirmare) –. acele cereri
prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a
crea o situaţie juridică nouă între părţi (se vizează schimbarea sau desfiinţarea unui raport juridic
existent şi crearea unui nou raport juridic, ca efect al hotărârii ce se va pronunţa).
Astfel art 111 prevede ca:” partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea
existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere
realizarea dreptului”.
Caracteristici:
Dispozitia de mai sus se aplica in cazul constatarii existentei sau inexistentei unui drept, nu si a
unei stari de fapt
Exemple de actiuni in constatare:
- constatarea calitatii de constructor de buna-credinta,
- actiunea unuia din soti in constatarea calitatii de bun propriu a unui bun
dobândit de ambii soti in timpul căsătorie (pentru motive temeinice),
- constatarea existentei consimtământului pârâtului la efectuarea unor anumite
imbunătătiri de către reclamant la imobilul proprietatea pârâtului, etc.
Page 13
13
Nu trebuie confundată cererea in constatare existentei sau inexistentei unui drept cu
cererea privind constatarea unei anumite situatii de fapt. In acest caz, cererea adresată instantei
prin care se solicită constatarea unei situatii de fapt va fi respinsă ca inadmisibilă. Sunt astfel de
cereri: aceea prin care se solicită instantei să constate ca un inscris s-a pierdut în anumite
imprejurări.
Din obiectivul limitat - constatarea existentei sau inexistentei dreptului – rezulta o
particularitate a hotararilor, si anume ca ele nu constituie titluri executorii, nu pot fi puse in
executare (este vorba numai de capatul de cerere principal, nu si de cele accesorii)
Exemplu: daca debitorul anterior declansării executării silite solicită instanţei să se constate
prescriptia dreptului creditorului de a solicita executarea sa silită, iar in subsidiar, obligarea
creditorului la plata cheltuielilor de judecată, capătul principal de cerere privind constatarea
prescripţiei dreptului creditorului de a cere si obtine executarea silita nu constituie titlu
executori, insă, capătul accesoriu privind plata cheltuielilor de judecată, in caz de admitere,
constituie titlu executori, si pe cale de consecintă poate fi pus în executare silită.
Actiunea in constatare are un caracter subsidiar – aceasta cale nu este deschisa atata timp cat
partea poate cere realizarea dreptului. Legiuitorul acorda preferinta realizarii dreptului pentru a
inlatura definitiv neintelegerile cu privire
la dreptul respectiv.
Spre exemplu, in situatia in care reclamantul solicită instenţei să se constate ca suprafata de
50 mp detinută de vecinul său este proprietatea sa, instanţa va respinge actiunea ca
inadmisibilă, reclamantul având posibilitatea ca pentru valorificarea drepturilor sale sa
introducă o actiune în revendicare impotriva pârâtului şi nu o actiune in constatare.
Clasificarea actiunilor in constatare:
Page 14
14
1.acţiuni în constatare pozitive – se solicită constatarea existenţei unui drept (unui raport juridic
între reclamant şi pârât);
2.acţiuni în constatare negative – constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului (de exemplu, să
se constate inexistenţa unei anumite datorii a reclamantului faţă de pârât, creanţa acestuia din
urmă fiind stinsă prin prescripţie sau prin compensare etc.)
- declaratorii – se cere instantei sa se constate existenta sau inexistenta unui raport juridic,
pentru a se inlatura o situatie de incertitudine (spre exemplu, partile supun instantei interpretarea
unei clauze contractuale in conformitate cu vointa lor; beneficiarul unui legat cere instantei sa
constate caracterul ilicit al conditiei puse de testator etc.)
- interogatorii – sunt acelea prin care reclamantul cheama in judecata o persoana care ar putea,
eventual sa-i conteste dreptul, obligand-o imediat sa opteze pentru una din conduitele posibile, in
situatia juridica data (actiunea prin care mostenitorii legali cer paratului sa exhibe testamentul
in baza caruia el se pretinde legatar universal; actiunea prin care mostenitorii de un rang
subsecvent il obliga pe cel de un rang preferabil sa declare daca accepta succesiunea sau
renunta la ea; actiunea prin care partea dintr-un contract susceptibil de nulitate relativa cere
celeilalte sa opteze intre a confirma cauza de nulitate sau a invoca nulitatea etc).
- provocatorii – acelea prin care titularul unui drept cheama in judecata pe cel care ii cauzeaza o
tulburare importanta in exercitarea dreptului sau – aceasta persoana este astfel determinata sa-si
valorifice dreptul pe care pretinde ca l-ar avea, sub sanctiunea de a nu-l mai putea invoca daca nu
si-l demonstreaza.
I.3.1.3.ACTIUNILE IN CONSTITUIRE DE DREPTURI (in transformare ) - sunt acele
actiuni prin care reclamantul solicita aplicarea legii la anumite fapte si date pe care le invoca,
pentru a deduce consecintele ce se impun, in vederea crearii unor situatii juridice noi.
Exemple de actiuni in constituire de drepturi:
-divortul,
-adoptia
-punerea sub interdictie,etc.
Page 15
15
Consecinte:
- tind la schimbarea sau desfiintarea unor raporturi juridice vechi si la crearea unor raporturi
juridice noi intre parti;
- in principiu, hotararile pronuntate produc efecte numai pentru viitor, ex nunc (sunt exceptii,
hotararile pronuntate in materie de desfiintare a casatoriei, stabilirea filiatiei fata de mama si fata
de tata, tagaduirea paternitatii, declararea judecatoreasca a mortii etc.).
I.3.2.După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului ce se valorifică cererile se
impart in:
I.3.2.1. cereri nepatrimoniale – acelea prin care se valorifică drepturi subiective fără conţinut
economic, legate indisolubil de persoana titularului lor.
Exemplu:sunt cereri nepatrimoniale
-cererea de divort;
-cererea in tăgada paternitătii sau stabilirea paternitătii;
-adoptia
-cererea prin care se solicită anularea căsătoriei, etc
I.3.2.2. cereri patrimoniale – sunt acelea al căror continut este evaluabil in bani
Cererile patrimoniale, la rândul lor se subclasifică in:
A.cereri personale
B.cereri reale
C.cereri mixte
A. Cererile personale – sunt acele actiuni prin care se valorifica un drept personal, de creanta.
Aceasta este categoria cea mai vasta a actiunilor civile intrucat drepturile de creanta sunt practic
nelimitate ca numar, ele putandu-se naste din orice conventie a partilor, din lege, dintr-un fapt
ilicit cauzator de prejudicii etc
Actiunile personale, la rândul lor se subclasifică in:
-actiuni personale mobiliare;
Page 16
16
-actiuni personale imobiliare
A.1Actiunile personale mobiliare – sunt acele actiuni in cadrul carora dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun mobil
Exemple:
-plata unei sume de bani,
- predarea unor bunuri fungibile, etc.
A.2.Actiuni personale imobiliare – cand dreptul personal valorificat are ca obiect un bun
imobil
Exemple:
-obligarea locatorului la predarea bunului imobil către locatar
B.Cererile reale – sunt cele prin care se urmareste valorificarea unui drept real sau după caz,
apărarea posesiei unui bun.
Exemple:
-actiunea in revendicare;
-actiunea confesorie sau negatorie;
-acţiunea în grăniţuire
-actiunea prin care vânzătorul solicită rezolutiunea contractului de vânzare-cumpărare;
-petitia de ereditate
-actiunea de partaj, etc.
La rândul lor, actiunile reale se împart în:
B.1.Cereri reale mobiliare – atunci cand dreptul real valorificat prin actiune are ca obiect un
bun mobil
Exemplu:
-revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credintă
B.2.Cereri reale imobiliare – dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil.
Page 17
17
Pe lângă clasificarea mai sus expusă, cererile reale se mai împart în:
-cereri petitorii;
-cereri posesorii.
B.a.Cererea petitorie – este aceea prin care se tinde la apararea unui drept real
B.b.Cererea posesorie – are ca obiect apararea posesiei asupra unui bun imobil impotriva
oricaror tulburari de fapt sau de drept, ori, dupa caz, redobandirea posesiei, daca ea a fost
pierduta.
C.Cererile mixte – sunt acele actiuni prin care se valorifica in acelasi timp un drept real si un
drept de creanta, in cazul in care drepturile invocate au aceeasi cauza generatoare sau se afla intr-
un raport de conexitat.
In acest caz, cum s-a remarcat deja in literatura de specialitate, ne aflam practic in
prezenta unui cumul obiectiv de actiuni: una personala si una reala. In mod conventional au fost
incluse in aceasta notiune doua categorii de actiuni:
actiunile in executarea unui act juridic prin care s-a transferat ori a fost creat un drept real
imobiliar, dand nastere totodata unei obligatii personale (se considera ca in aceasta situatie
reclamantul exercita doua drepturi, unul personal referitor la executarea obligatiei si altul real
avand ca obiect remiterea bunului).
actiunea in rezolutiune, in revocare, in resciziune, in reductiune si cea in anularea unui act
translativ sau creator de drepturi reale imobiliare, daca reclamantul solicita si repunerea partilor
in situatia anterioara, respectiv restituirea bunului
I.3.2.2.1.Importanţa clasificării cererilor patrimoniale
Aceasta clasificare prezinta importanta în raport de trei aspecte, si anume:
-calitatea procesuală,
- competenta teritorială;
- prescriptia
In ceea ce priveste calitatea procesuala, in cazul actiunilor pesonale nu poate fi chemat
in judecata ca parat decat subiectul pasiv al raportului obligational, pe cand in cazul actiunilor
reale, poate fi chemat in judecata orice detinator al lucrului, deoarece reclamantul urmareste
Page 18
18
dreptul asupra bunului sau chiar bunul in mainile oricui s-ar afla, titularul avand si dreptul de
urmarire.
Actiunea reala confera si un drept de preferinta fata de ceilalti creditori ai paratului, in timp ce
actiunea personala nu exclude concursul celorlalti creditori privilegiati. Actiunea reala urmareste
obtinerea bunului in natura, pe cand actiunea personala nu duce la acest rezultat decat atunci
cand este vorba de executarea unei obligatii de a da; in cazul obigatiei de a face sau a nu face
pentru neexecutarea obligatiei se pot obtine numai daune-interese.
In ceea ce priveste competenta teritoriala, in cazul actiunilor personale se aplica in
principiu, regula de drept comun, fiind competenta instanta de la domiciliul paratului (art.5). In
cazul actiunilor reale imobiliare, competenta este instanta pe raza careia se afla imobilul (art.13).
In ceea ce priveste actiunile mixte, acestora le sunt aplicabile dispozitiile art 10 pct.1
C.proc.civ, potrivit cărora ” în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente
următoarele instanţe: 1. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în
parte, a obligaţiunii…”
In ceea ce priveste prescriptia dreptului de a obtine condamnarea paratului, termenul
este diferit in functie de natura actiunii. Astfel, in cazul actiunilor personale termenul general de
prescriptie este de 3 ani. Sub aspectul actiunilor reale, exista actiuni reale imprescriptibile
extinctiv (de exemplu, actiunea in revendicare imobiliara sau actiunea având ca obiect iesirea din
indiviziune), actiuni prescriptibile in 30 ani (– art.1890 c. civ. - actiunea in revendicare mobiliara
introdusa impotriva posesorului de rea-credinta, a hotului sau a gasitorului), 1 an in cazul
reglementat de art. 498 c.civ.etc.
I.3.3 Dupa calea procedurala aleasa de parte pentru apararea dreptului, actiunile/cererile
se clasifică în:
-principale,
-accesorii si
- incidentale.
A.Cererile principale : cele prin care se declanşează procesul (procedura judiciară).
Însă, nu întotdeauna actul de procedură prin care este sesizată instanţa constituie cererea
Page 19
19
principală, în întregul său, adesea fiind formulate cereri de chemare în judecată cu mai multe
capete de cerere, din care una e principală şi altele sunt accesorii
Exemplu:
-cererea de chemare în judecată
B.Cererile accesorii : a căror rezolvare depinde de soluţia din cererea principală,
aflându-se într-o relaţie de subsidiaritate faţă de aceasta. Trebuie, însă, precizat că o astfel de
cerere ar putea fi formulată ulterior şi pe cale separată, ca o cerere de sine stătătoare.
Exemple:
-repunerea părtilor în situatia anterioară incheierii contractului dacă prin cererea principală s-a
solicitat anularea contractului;
-păstrarea numelui dobândit în timpul căsătoriei de către celălalt sot în cadrul procesului de
divort, etc.
C.Cererile incidentale acelea care pot avea o existenţă independentă (precum cererea
principală), dar care sunt formulate într-un proces deja iniţiat.
Exemple:
-cererea reconventională prin intermediul căreia pârâtul invocă drepturi proprii impotriva
reclamantului;
-cererea de interventie voluntară;
-cererea de chemare în garantie, etc
I.3.3.1.Interesul clasificării
Clasificarea prezinta interes sub mai multe aspecte:
Sub aspectul competentei - actiunile accesorii si incidentale sunt in sarcina instantei care
judeca cererea principala (art.17);
Anumite actiuni se pot formula numai pe cale principala (de exemplu, actiunea in tagada
paternitatii) sau numai pe cale accesorie (de exemplu, cererea de incuviintare a pastrarii numelui
din casatorie dupa divort), alte actiuni se pot formula atat pe cale principala, cat si pe cale
accesorie sau incidentala (incredintarea copiilor minori).
Page 20
20
Exista actiuni accesorii sau incidentale care trebuie solutionate din oficiu de instanta investita
cu solutionarea cererii principale (incredintarea copiilor minori intr-un proces de divort, pensia
de intretinere, numele pe care sotii urmează să-l poarte după desfacerea căsătoriei);
Persoana care formuleaza o actiune incidentala dobandeste calitatea de parte, astfel incât
hotararea care se va pronunta ii va fi opozabila;
Hotararea care se refera la actiuni accesorii sau incidentale este supusa acelorasi cai de atac si
termene prevazute pentru actiunea principala, chiar daca in situatia in care ar fi exercitate separat
ar fi supuse altor cai de atac sau altor termene.
Rezumat
Acţiunea civilă este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul mijloacelor
procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se urmăreşte protecţia drepturilor subiective
civile sau a situaţiilor juridice ocrotite de lege.
Sunt conditii de exercitare ale actiunii civile: afirmarea unui drept sau a unei situatii juridice
ocrotite de lege, interesul, capacitatea procesuală, calitatea procesuală.
TEMA II
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
Cuprins:
II.1.Notiune
II.2 INSTANTA
II.2.1.Intelesurile notiunii
II.2.2.Compunerea instanţei
II.2.3.Constituirea instanţei
II.2.4.Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei
Page 21
21
II.2.4.1.Incompabilitatea
A.Cazurile de incompatibilitate
B.Procedura de soluţionare a incompatibilităţii
II.2.4.2.Abtinerea si recuzarea
A.Noţiune
B.Cazuri:
C.Reguli
II.3.1.PĂRŢILE
A.Drepturile si obligatiile procesuale ale partilor.
B.Abuzul de drept procesual
C.Coparticiparea procesuală
II.3.2.PARTICIPAREA TERŢILOR LA JUDECATĂ
II.3.2.1.INTERVENŢIA VOLUNTARĂ
II.3.2.1.1.Interventia voluntară principală
A.Notiune
B.Natură juridică
C.Termen de depunere
D.Procedura de judecată
E.Efecte
II.3.2.1.2.Intervenţia voluntară accesorie
A.Noţiune
B.Natură juridică
C.Conditii
D.Termen de depunere
E.Procedura de judecată
F.Solutii
II.3.2.2.Intervenţia fortată
II.3.2.2.1.Cererea de chemare in judecata a altor persoane
A.Noţiune
B. Conditii
Page 22
22
C. Termen de depunere
D.Efecte
II.3.2.2.2. Cererea de chemare in garantie
A.Noţiune
B.Conditii
C.Termen de depunere
D.Procedura de judecată
II.3.2.2.3.Aratarea titularului dreptului
A.Notiune
B.Conditii
C.Termen de depunere
D.Ipoteze
II.4.Reprezentarea partilor in procesul civil
A.Notiune
II.4.1.Reprezentarea prin mandatar neavocat
A.Conditii:
II.4.2.Reprezentarea prin avocat
II.5. Participarea procurorului in procesul civil
II.5.1.Formele de participare
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
II.1.Notiune
Solutionarea litigiilor civile implica, cu necesitate, participarea la activitatea judiciara a
unor autoritati statale si a unor persoane fizice. Autoritatile si persoanele care participa la
activitatea de judecata se numesc participanti în procesul civil.
In activitatea judiciara un rol central il ocupa instanta de judecata, în fata acesteia
derulându-se faza judecătii procesului civil. Însă, solutionarea cauzei nu poate fi conceputa fara
Page 23
23
participarea partilor intre care s-a ivit litigiul şi anume reclamantul, care demarează procesul-
civil prin introducerea cererii de chemare în judecată si paratul. In cadrul si in cursul procesului
civil pot interveni si alte persoane din proprie initiativă (in cazul interventiei voluntare principale
si în cazul interventiei voluntare accesorii) sau din initiativa uneia din partile initiale (prin
intermediul cererii de chemare în judecată a altor personae, cererii de chemare în garanţie sau a
cererii de arătare a titularului dreptului formulată de către pârât).
In procesul civil pot participa si alte persoane, cum ar fi: martorii, expertii, interpretii
etc. Acestia sunt insa participanti procesuali auxiliari; rolul lor este subsidiar si vizeaza doar
lamurirea unor imprejurari de fapt ale cauzei.
O pozitie aparte in procesul civil revine Ministerului Public, reprezentat prin procurori,
care participă la solutionarea litigiilor in cazurile prevăzute de art.45 C.proc.civ., precum si în
celelalte situatii în care legea prevede expres participarea acestora.
II.2 INSTANTA
II.2.1.Intelesurile notiunii:
- în sensul cel mai larg, prin instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să soluţioneze un
conflict între părţi;
- într-un sens mai restrâns, prin notiunea de instanţă se inţelege:
- numai instanţa de judecată;
- un anumit grad de jurisdicţie;
- completul de judecată.
II.2.2.Compunerea instanţei
Noţiune
Prin „compunerea instanţei” se înţelege alcătuirea instanţei cu numărul de judecători
prevăzut de lege.
În condiţiile Legii de organizare judecătorească nr. 304/2004, cauzele date în competenţa de
primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judeca în complet format dintr-un
judecator, cu excepţia cauzelor privind conflictele de munca si asigurari sociale, care se judeca in
prima instanta in complet format din doi judecatori si doi asistenţi judicari.
Page 24
24
La judecata apelurilor şi a recursurilor se aplică sistemul colegialităţii. Astfel, apelurile se
judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile in complet format din 3 judecători.
II.2.3.Constituirea instanţei
Noţiune
„Constituirea instanţei” desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele şi
organele prevăzute de lege. Este vorba de participarea alături de judecători a grefierului,
magistratului-asistent de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului, precum şi a
asistenţilor judiciari
II.2.4.Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei
II.2.4.1.Incompabilitatea
Incompatibilitatea desemnează situaţia în care un judecător este împiedicat să ia parte la
soluţionarea unei pricini, in cazurile prevăzute de lege.
A.Cazurile de incompatibilitate
Incompatibilitatea este reglementată în art. 24 C.proc.civ.fiind reglementate trei cazuri
de incompatibilitate:
a. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea
aceleiaşi pricini în apel sau recurs. (presupune situaţia în care un judecător, după ce a
pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel, este avansat la o instanţă superioară, la
care vine spre soluţionare apelul, sau după caz recursul declarat împotriva hotărârii
respective; este firesc ca judecătorul să nu-şi controleze propria hotărâre, fiind puţin probabil
ca judecătorul să fie dispus să revină asupra soluţiei pe care a dat-o).
b. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini
în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.(se presupune că judecătorul
care şi-a exprimat o dată părerea asupra unei cauze, numai cu greu şi-o va schimba şi că de
aceea nu este indicat să mai ia parte la judecarea ei).
Page 25
25
c. Judecătorul care a fost martor,expert sau arbitru într-o pricină nu poate judeca acel
proces.
Toate aceste 3 cazuri sunt de strictă interpretare şi ca atare, nu pot fi extinse prin analogie.
Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilitate atrage nulitatea absolută a
hotărârii, aceasta fiind reglementată de norme de ordine publică.
B.Procedura de soluţionare a incompatibilităţii
Dacă judecata este în curs de desfăşurare, mijlocul procesual de invocare a incompatibilităţii
este excepţia de incompatibilitate, care este o excepţie de procedură, absolută şi dilatorie. Ea
poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a
judecaţii.
Excepţia se judecă de instanţa sesizată cu pricina respectivă, în a cărei compunere va intra şi
judecătorul aflat într-un caz de incompatibiliate.
Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, se va pronunţa o încheiere interlocutorie, care
nu va putea fi atacată cu apel sau, dupa caz, cu recurs decât odată cu fondul.
Admiterea excepţie are drept consecinţă înlocuirea judecătorului incompatibil cu un alt
judecăzor de la aceeaşi instanţă judecătorească. În ipoteza în care nu s-ar mai putea constitui în
mod valabil completul de judecata, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe din
circumscripţia acelei curţi de apel, presedintele curtii de apel poate delega judecatori de la alte
instanţe din circumscripţia menţionată, cu acordul scris al acestora.
II.2.4.2.Abtinerea si recuzarea.
A.Noţiune
Abţinere : situaţia în care un judecător, cunoscând că se află într-unul din cazurile
prevăzute de lege, se abţine de la judecata unei anumite pricini.
Obligaţiei judecătorului de a se abţine îi corespunde dreptul părţii care are motive să se
îndoiască de imparţialitatea judecătorului de a-l recuza pe acesta.
Recuzare: situaţia în care una dintre părţi cere, în cazurile strict determinate de lege,
înlăturarea unuia sau mai multor judecători de la judecarea unei anumite pricini.
Page 26
26
Asemănări:
1) cazurile de abţinere şi cele de recuzare sunt identice;
2) procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este comună.
Deosebiri:
1) în timp ce recuzarea este propusă de părţi, abţinerea provine chiar de la cel aflat în vreunul
din cazurile prevăzute de lege;
2) caracterul normelor care reglementează cele două instituţii este de natură diferită: abţinerea
este reglementată de norme imperative, în timp ce recuzarea este reglementată de norme de
ordine privată (partea interesată având facultatea de a-l recuza pe judecător sau de a accepta să
fie judecată de către acesta, exprimându-şi astfel încrederea în imparţialitatea sa)
B.Cazuri:
Judecatorul poate fi recuzat:
1. cand el, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au vreun interes in judecarea pricinii sau
cand este sot, ruda sau afin, pana la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din parti;
2. cand el este sot, ruda sau afin in linie directa ori in linie colaterala, pana la al patrulea grad
inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului
uneia din aceste persoane;
3. cand sotul in viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia din parti pana la al patrulea grad
inclusiv, sau daca, fiind incetat din viata ori despartit, au ramas copii;
4. daca el, sotul sau rudele lor pana la al patrulea grad inclusiv au o pricina asemanatoare cu
aceea care se judeca sau daca au o judecata la instanta unde una din parti este judecator;
5. daca intre aceleasi persoane si una din parti a fost o judecata penala in timp de 5 ani inaintea
recuzarii;
6. daca este tutore sau curator al uneia dintre parti;
7. daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca;
8. daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori altfel de indatoriri;
Page 27
27
9. daca este vrajmasie intre el, sotul sau una din rudele sale pana la al patrulea grad inclusiv si
una din parti, sotii sau rudele acestora pana la gradul al treilea inclusiv.
C.Reguli
→Nu se pot recuza judecatorii, rude sau afini ai acelora care stau in judecata ca tutore, curator
sau director al unei institutii publice sau societati comerciale, cand acestia nu au interes personal
in judecarea pricinii.
→ Nu se pot recuza toti judecatorii unei instante sau ai unei sectii a acesteia.
→Cererile de recuzare a instantelor ierarhic superioare formulate la instanta care solutioneaza
litigiul sunt inadmisibile.
→Pentru aceleasi motive de recuzare nu se poate formula o noua cerere impotriva aceluiasi
judecator.
→Propunerea de recuzare se va face verbal sau in scris pentru fiecare judecator in parte si inainte
de inceperea oricarei dezbateri.
→Cand motivele de recuzare s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea va trebui sa propuna
recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.
→ Judecatorul impotriva caruia e propusa recuzarea poate declara ca se abtine.
→ Recuzarea judecatorului se hotaraste de instanta respectiva, in alcatuirea careia nu poate sa
intre cel recuzat.
→ In cazul cand din pricina recuzarii nu se poate alcatui completul de judecata, cererea de
recuzare se judeca de instanta ierarhic superioara.
→ Instanta decide asupra recuzarii, in camera de consiliu, fara prezenta partilor si ascultand pe
judecatorul recuzat.
→ Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare.
→ In cursul judecarii cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedura.
→ Daca recuzarea a fost admisa, judecatorul se va retrage de la judecarea pricinii.
Incheierea prin care s-a hotarat recuzarea va arata in ce masura actele indeplinite de
judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate.
Incheierea prin care s-a incuviintat sau respins abtinerea, ca si aceea prin care s-a incuviintat
recuzarea, nu este supusa niciunei cai de atac.
Incheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o data cu fondul.
Page 28
28
Dispozitiile care reglementează abtinerea si recuzarea, in afara de art. 24 si 27 pct. 7, se aplica
si procurorilor, magistratilor asistenti si grefierilor.
II.3.1.PĂRŢILE
A.Drepturile si obligatiile procesuale ale partilor. Abuzul de drept procesual
Drepturi si obligatii procesuale
Pentru a garanta exercitiul liber al actiunii civile, legea procesuala acorda partilor o serie de
drepturi procesuale dintre care mentionam:
Dreptul partilor de a adresa cereri instantei;
Dreptul de a participa la judecarea pricinii, deci dreptul la citare;
Dreptul la aparare;
Dreptul de a recuza pe judecatori, grefieri, procurori etc.;
Dreptul de a face acte de dispozitie;
Dreptul de a exercita caile de atac;
Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecata in cazul castigarii procesului etc.
Legea prevede insa si o serie de indatoriri procesuale pentru parti dintre care mentionam cu titlu
de exemplu:
- indeplinirea actelor de procedura in conditiile, ordinea si termenele prevazute de lege sub
sanctiunea nulitatii, perimarii, decaderii etc.
- exercitarea cu buna-credinta a drepturilor procesuale, potrivit scopului in vederea caruia au
fost recunoscute de lege (art.723 alin.1 C.proc.civ.).
B.Abuzul de drept procesual
Cel care nu respecta prevederile art. 723 C.proc.civ. savarseste abuz de drept procesual.
Formele acestuia de manifestare presupun existenta a doua elemente:
- elementul subiectiv - exercitarea cu rea-credinta a dreptului procesual;
- elementul obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul socio-economic pentru care a
fost recunoscut, de la finalitatea sa legala.
Page 29
29
Cerinţe (pentru a caracteriza un act de procedură ca abuziv):
- autorul actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie capabil să îl exercite;
- dreptul procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, să respecte
dispoziţiile legale referitoare la condiţiile în care se exercită dreptul procedural, la forma actului
şi la termenul în care trebuie efectuat acesta;
- dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost
acordat de lege;
- dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă.
Exemple:
- introducerea cu rea-credinta a unei cereri vadit netemeinice, cu scopul de a-l sicana, de a-l
discredita pe parat sau rezistenta cu rea-credinta a paratului in fata unei cereri a carei
temeinicie este evidenta ;
- introducerea unei cereri fara punerea in intirziere a paratului daca acesta recunoaste la
primul termen pretentiile reclamantului;
- introducerea cu rea-credinta a unei cereri de recuzare, de stramutare, de acordare a
asistentei juridice gratuite, de verificare de scripte etc.
-invocarea de către pârât a exceptiei de neconstitutionalitate privind un text dintr-o lege sau
ordonantă doar in scopul obtinerii suspendării cauzei, si, pe cale de consecintă, a
tergiversării judecării litigiului
Aprecierea exercitarii abuzive a drepturilor procedurale revine judecatorului, respingerea
unei cereri de chemare in judecata sau a unei cai de atac, a unei cereri de recuzare sau de
stramutare neconducand automat la concluzia ca partea a exercitat abuziv dreptul procedural.
Exercitarea cu rea-credinta a unor drepturi procesuale, atrage o serie de sanctiuni
specifice: amenzi judiciare catre stat (art.108¹ C.proc.civ.) si, eventual, despagubiri la cerere
pentru prejudiciul cauzat (art.1083,4
C.proc.civ.).
C.Coparticiparea procesuala
Page 30
30
Notiune
Legislatia noastra procesuala permite ca mai multe persoane sa fie reclamante sau parate in
cadrul unui proces civil. Aceasta situatie in care procesul civil se desfasoara intre mai multi
reclamanti si parati poarta denumirea de coparticipare sau litisconsortiu procesual.
Sediul materiei: art. 47- 48 C.proc.civ.
Potrivit art.47: „mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul
pricinii este un drept sau o obligatiune comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi
cauza”.
Felurile coparticiparii procesuale
Dupa pozitia partilor coparticiparea procesuala poate fi:
- activa: cand mai multi reclamanti actioneaza in judecata, prin aceeati cerere un singur parat;
- pasiva: cand un reclamant isi indreapta pretentiile prin aceeasi cerere impotriva mai multor
parati;
- mixta: daca mai multi reclamanti actioneaza in judecata prin aceeasi cerere mai multi parati.
In functie de rolul vointei partilor in formarea sa, coparticiparea poate fi:
- facultativa
- necesara
Din redactarea art.47 C.proc.civ. ar rezulta ca intotdeauna coparticiparea procesuala este
facultativa, dar coroborand aceste dispozitii si cu alte texte din legislatia civila trebuie sa tragem
concluzia ca exista si cazuri de coparticipare necesara, obligatorie.
Efectele coparticiparii
Efectele coparticipării procesuale:
- raporturile dintre coparticipanţii procesuali sunt guvernate de principiul independenţei
procesuale; conform art. 48 alin. (1) C. proc. civ. actele de procedură, apărările şi concluziile
unuia dintre coparticipanţi nu pot folosi, dar nici vătăma celorlalţi. Excepţie: când – prin natura
raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale – efectele hotărârii se întind asupra tuturor
reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele
Page 31
31
procedurale încuviinţate unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură vor profita şi
celorlalţi;
- dacă actele de procedură ale unora dintre coparticipanţi sunt potrivnice actelor făcute de
ceilalţi coparticipanţi, atunci se va ţine cont de actele cele mai favorabile.
Alte efecte ale coparticipării procesuale:
- atunci când coparticipanţii au aceleaşi interese, ei pot avea un singur mandatar, caz în care se
va comunica o singură copie de pe cererea de chemare în judecată [art. 113 alin. (2) C. proc. civ.
] sau de pe întâmpinare [art. 116 alin. (2) C. proc. civ.], după cum coparticipanţii sunt pârâţi sau
reclamanţi;
- dacă unii dintre coparticipanţi nu s-au prezentat înaintea instanţei ori nu au îndeplinit un act
de procedură în termen, ei vor fi totuşi citaţi în continuare [art. 48 alin. (2) teza finală C. proc.
civ.];
- actele de procedură făcute în interes comun sau împotriva coparticipanţilor cu acelaşi interes
sunt supuse unei singure taxe de timbru;
- coparticipanţii vor suporta cheltuielile de judecată, dacă este cazul, în funcţie de interesul
fiecăruia sau de natura raportului juridic dintre ei, fie în mod egal, fie proporţional, fie solidar
(art. 277 C. proc. civ.).
II.3.2.PARTICIPAREA TERŢILOR LA JUDECATĂ
Noţiunea de terţi are o dublă conotaţie:
- se referă la persoane complet străine de proces (penitus extranei);
- desemnează şi persoanele introduse într-un proces pendente, devenind şi ele părţi; însă,
pentru a nu fi confundate cu părţile iniţiale (reclamant şi pârât) sunt denumite fie intervenienţi,
fie terţi intervenienţi.
Pentru ca hotărârea civilă să îşi producă efecte şi faţă de alte persoane este necesară
introducerea acestora în proces.
Page 32
32
Necesitatea atragerii unui terţ la judecată poate să decurgă din folosul practic pe care l-ar
putea realiza una din părţile iniţiale (reclamantul sau pârâtul), care urmăreşte să i se recunoască
ori să i se stabilească anumite drepturi şi faţă de terţul respectiv.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfăşurare poate să aparţină şi terţului,
fie pentru a-şi valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una din părţile în litigiu, cu care se
găseşte în raporturi speciale şi care fac ca hotărârea ce se va pronunţa să fie folosită de parte
pentru a formula pretenţii împotriva terţului, ţinând cont şi de faptul că, uneori, interesele
legitime ale unei persoane pot fi afectate direct sau indirect de pronunţarea unei hotărâri la care
nu a fost parte.
Codul de procedură civila reglementează următoarele forme de participare a terţilor la
judecată:
1.Intervenţia voluntară (art.49-art.56) – intervenţia voluntară principală;
- intervenţia voluntară accesorie
2.Intervenţia forţată – chemarea în judecată a altor persoane (art.57-art.59);
- chemarea în garanţie(art.60-art.63);
- arătarea titularului dreptului(art.64-art.66)
II.3.2.1.INTERVENŢIA VOLUNTARĂ
Noţiune
Intervenţia voluntară reprezintă cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi,
pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces.
Elemente definitorii:
- existenţa unui proces civil în curs de judecată;
- interventia unui terţ, din propria iniţiativă, în procesul respectiv.
II.3.2.1.1.Intervenţia voluntară principală
A.Noţiune
Poartă denumirea de intervenţie voluntară principală cererea prin care un terţ solicită
introducerea sa într-un proces în curs de judecată, pentru a i se recunoaşte sau stabili un drept
propriu.
Page 33
33
B.Natură juridică
Intervenţia voluntară principală este o veritabilă chemare în judecată, îndreptată
împotriva părţilor iniţiale, deci, atât a reclamantului, cât şi a pârâtului. Terţul intervenient poate
să îşi formuleze pretenţia pe cale principală, declanşând un proces distinct, în care el ar figura ca
reclamant, iar părţile din proces ar fi pârâte. Dacă însă terţul preferă să invoce pretinsul său drept
în litigiul pendente, cererea sa dobândeşte caracter incidental, devenind o cerere care se grefează
pe cererea principală, dar care poate fi soluţionată şi independent de aceasta.
C.Termen de depunere
Cererea de intervenţie în interes propriu poate fi formulată numai în faţa primei instanţe şi
înainte de închiderea dezbaterilor. (art.50 alin.2 C.proc.civ.)
Prin excepţie, art.50 alin. final C.proc.civ. dispune că intervenţia principală se poate face,
cu învoirea părţilor, şi în fata instanţei de apel.
În legătură cu învoirea părţilor, trebuie reţinut că e necesar acordul persoanelor care au
calitatea de parte în apel. Ca atare, dacă în prima instanţă au figurat mai multe părţi, dar apelul
nu le priveşte pe toate, părţilor care au avut această calitate numai în primă instanţă nu li se va
mai cere acordul.
Întrucat nu se prevede până la ce moment poate fi formulată cererea de intervenţie în
interes propriu în apel, înseamnă că se vor aplica dispoziţiile de la judecata în primă instanţă,
astfel încât şi la etapa apelului cererea poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor.
D.Procedura de judecată
Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie în interes propriu este de competenţa
instanţei care judecă cererea principală.
Instanţa se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie printr-o
încheiere interlocutorie prin care, după caz, va încuviinţa în principiu cererea sau o va respinge
ca inadmisibilă. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
Cererea de intervenţie voluntară principală se judecă odată cu cererea principală, însă,
dacă ar duce la întârzierea soluţionării acesteia, art 55 C.proc.civ. permite instanţei să dispună
disjungerea. Măsura disjungerii se ia printr-o încheiere care, având caracterul unui act pentru mai
buna administrare a justiţiei, nu este supusă niciunei căi de atac.
Page 34
34
Cel care intervine va lua procedura în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele
de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. Astfel, terţul nu va putea
solicita refacerea unor acte de procedură îndeplinite anterior anterior momentului admiterii în
principiu a cererii sale, readministrarea unor probe ori să invoce excepţii de procedură relative ce
trebuieau invocate anterior admiterii intervenţiei.
E.Efectele admiterii în principiu a cererii de intervenţie:
- învestirea instanţei cu judecarea cererii de intervenţie;
- prorogarea legală de competenţă, când este cazul (art. 17 C. proc. civ.);
- terţul devine parte în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale decurgând din acest
fapt; va avea o poziţie independentă faţă de părţile iniţiale;
- dreptul subiectiv dedus judecăţii de terţ devine litigios;
- întreruperea prescripţiei extinctive;
- părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient;
- instanţa dispune comunicarea cererii de intervenţie către părţile iniţiale şi stabileşte un
termen în care poate fi depusă întâmpinarea;
- terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte la momentul încuviinţării în
principiu, iar, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el;
- hotărârea ce se va pronunţa în cauză va avea putere de lucru judecat şi faţă de intervenientul
principal;
- intervenientul principal poate exercita căile de atac, indiferent dacă părţile iniţiale au atacat
sau nu hotărârea.
II.3.2.1.2.Intervenţia voluntară accesorie
A.Noţiune
Reprezintă intervenţie voluntară accesorie cererea prin acre un terţ ce justifică un interes solicită
introducerea sa într-un litigiu în curs de desfăşurare, pentru a apăra drepturile uneia din părţile
iniţiale.
B.Natură juridică
Page 35
35
Intervenţia voluntară accesorie este o simplă apărare făcută în favoarea părţii pentru care a
intervenit în proces.
C.Condiţii
Primind cererea de intervenţie, instanţa va asculta părţile şi pe cel ce intervine şi va verifica o
serie de aspecte pentru a se putea pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a acesteia. Astfel,
instanţa va trebui să verifice:
- dacă intervenientul justifică un interes propriu;
- existenţa unei legături între cererea principală şi cererea de intervenţie, care să justifice
rezolvarea împreună a celor două cereri;
- dacă este admisibilă intervenţia voluntară principală în litigiul pendente, având în vedere
natura acestuia.
D.Termen de depunere
Potrivit art.51 C.proc.civ., cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate face chiar
înaintea instanţei de recurs. A fortiori, ea poate fi formulată şi în faţa instanţei de apel. Soluţia
legislativă conform căreia intervenţia accesorie poate fi făcută nu numai înaintea primei instanţe,
ci în orice fază a judecăţii, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei
forme de intervenţie voluntară, de faptul că terţul nu supune judecăţii o pretenţei proprie, astfel
încât, prin ipoteză, nu se răpeşte părţilor vreun grad de jurisdicţie.
E.Procedura de judecată
Soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală:
- se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală (fiind o simplă apărare); deci, nu poate
fi disjunsă niciodată de cererea principală;
- instanţa pronunţă o unică hotărâre, opozabilă tuturor părţilor, inclusiv intervenientului;
- soluţia ce se va da cererii de intervenţie accesorie depinde de soluţia dată în privinţa cererii
principale, după cum s-a intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului.
Page 36
36
→Fiind o cerere incidentală, cererea de intervenţie accesorie este de competenţa instanţei care
judecă cererea principală.
→Instanţa se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie printr-o
încheiere interlocutorie prin care, după caz, va încuviinţa în principiu cererea sau o va respinge
ca inadmisibilă. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.
→Cel care intervine va lua procedura în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de
procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. Astfel, terţul nu va putea
solicita refacerea unor acte de procedură îndeplinite anterior anterior momentului admiterii în
principiu a cererii sale, readministrarea unor probe ori să invoce excepţii de procedură relative ce
trebuieau invocate anterior admiterii intervenţiei.
→Terţul are o poziţie procesuală subordonată părţii pe care o apără şi astfel nu poate face decât
acele acte de procedură care profită părţii respective.
→Cererea de intervenţie voluntară accesorie fiind o simplă apărare în favoarea uneia dintre
părţile între care s-a stabilit raportul juridic procesual iniţial, se judecă întotdeauna împreună cu
cererea introductivă de instanţă.
F.Soluţii cu privire la cererea de intervenţie voluntară accesorie
când intervenţia voluntară accesorie este în favoarea pârâtului, distingem:
- când cererea principală se respinge, pârâtul nu a pierdut procesul, astfel că se va admite
cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului fiind considerată utilă);
- când cererea principală se admite, pârâtul a pierdut procesul, astfel că se va respinge
cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului nefiind considerată utilă);
când intervenţia voluntară accesorie este în favoarea reclamantului, distingem:
- când cererea principală se respinge, reclamantul a pierdut procesul, astfel că se va respinge
şi cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului nefiind considerată utilă);
- când cererea principală se admite, reclamantul a câştigat procesul, astfel că se va admite şi
cererea de intervenţie accesorie (apărarea terţului fiind considerată utilă).
Stingerea judecăţii în privinţa cererii principale atrage automat şi stingerea judecăţii cu privire
la cererea de intervenţie voluntară accesorie.
Page 37
37
Potrivit art. 56 C. proc. civ. apelul sau recursul declarat de intervenientul accesoriu se
socoteşte neavenit dacă partea în favoarea căreia a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs.
II.3.2.2.INTERVENŢIA FORŢATĂ
Interventia tertilor la judecarea pricinii poate avea loc atât din proprie initiativă (ca în
cazul intervenţiei principale si accesorie), cât şi in mod fortat, prin introducerea acestora in
proces de către una din părtile initiale (cererea de chemare în judecată a altor persoane, cererea
de chemare în garantie, cererea de arătare a titularului dreptului).
II.3.2.2.1.Cererea de chemare in judecata a altor persoane
A.Noţiune
Este o actiune introdusa de una din parti, in scopul preintampinarii unui litigiu viitor, impotriva
tertilor care ar putea pretinde aceleasi drepturi ca si reclamantul.Cererea de chemare în judecată a
altor persoane poate fi formulată atât de reclamant, cât şi de pârât.
B.Conditiile chemarii in judecata a altor persoane
- sa existe posibilitatea ca tertul vizat sa pretinda acelasi drept ca si reclamantul.
C.Termen de depunere
Diferă după calitatea părţii ce a făcut cererea de intervenţie forţată:
- dacă e făcută de către pârât – se depune o dată cu întâmpinarea sau, când întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare;
- când e făcută de către reclamant – se depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor
înaintea primei instanţe.
Prin excepţie, nerespectarea termenului (legal peremptoriu) de depunere a cererii de
chemare în judecată a altor persoane e nu atrage sancţiunea decăderii, art. 135 C. proc. civ.
stabilind o sancţiune specifică, anume judecarea separată a cererii întemeiate pe art. 57 C. proc.
civ., exceptând cazul când părţile consimt ca aceasta să se judece împreună cu cererea principală.
Page 38
38
D.Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane
Efecte:
- învestirea instanţei cu judecarea cererii de intervenţie;
- prorogarea legală de competenţă, când este cazul (art. 17 C. proc. civ.);
- terţul devine parte în proces, cu toate drepturile şi obligaţiile procesuale decurgând din acest
fapt; va avea o poziţie independentă faţă de părţile iniţiale;
- dreptul subiectiv dedus judecăţii de terţ devine litigios;
- întreruperea prescripţiei extinctive;
- părţile iniţiale sunt puse în întârziere faţă de terţul intervenient;
- instanţa dispune comunicarea cererii de intervenţie către părţile iniţiale şi stabileşte un
termen în care poate fi depusă întâmpinarea;
- terţul va lua procedura în starea în care aceasta se găseşte la momentul introducerii sale în
proces, iar, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini şi faţă de el;
- hotărârea ce se va pronunţa în cauză va avea putere de lucru judecat şi faţă de terţul chemat
în judecată;
- terţul chemat în judecată poate exercita căile de atac, indiferent dacă părţile iniţiale au atacat
sau nu hotărârea.
II.3.2.2.2. Cererea de chemare in garantie
A.Noţiune - mijlocul procesual prin care una din părţile iniţiale solicită introducerea în proces a
unei terţe persoane împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere în garanţie sau în
despăgubire, dacă ar cădea în pretenţii în litigiul pendente
B.Conditiile chemarii in garantie:
- să existe un proces civil pendente, în primă instanţă;
- să existe o legătură suficientă între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie („de
dependenţă şi de subordonare între cele două cereri, aşa încât soluţia ce se va da cu privire la
Page 39
39
cererea principală să poată influenţa soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în
garanţie”(2)
.
C.Termen de depunere
Cererea facuta de parat se va depune o data cu intampinarea, cand intampinarea nu este
obligatorie, cererea se va depune cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
Cererea de chemare in garantie facuta de reclamant se poate depune, pana la inchiderea
dezbaterilor, inaintea primei instante.
Instanta va dispune ca cererea sa fie comunicata celui chemat in garantie si, daca
intampinarea este obligatorie, va fixa termenul in care aceasta urmeaza sa fie depusa de cel
chemat in garantie.
Sancţiunea nedepunerii cererii de chemare în garanţie în termen – potrivit art. 135 C.
proc. civ., cererea de chemare în garanţie tardiv formulată (de către pârât) se va judeca separat de
cererea principală afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul consimt ca aceste cereri să se
judece împreună.
D.Procedura de judecată
Efecte:
- terţul chemat în garanţie devine parte în proces, dobândind toate drepturile şi obligaţiile
procesuale prevăzute de lege pentru părţile principale;
- hotărârea ce urmează a se pronunţa va fi opozabilă şi chematului în garanţie, după cum şi el
se va putea prevala de hotărârea respectivă;
- chematul în garanţie se bucură de independenţă procesuală, de unde rezultă că acesta fie
poate sprijini partea care l-a chemat în garanţie, fie se poate apăra şi împotriva acesteia.
Soluţionarea cererii de chemare în garanţie:
(2) V.M. Ciobanu, G. Boroi , op. cit., p. 83.
Page 40
40
- se judecă simultan cu cererea principală;
- dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin soluţionarea cererii de chemare în
garanţie, instanţa poate să dispună disjungerea, iar în anumite cazuri judecarea cererii de
chemare în garanţie poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale, în temeiul art. 244
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Soluţii posibile:
când de chemare în garanţie este formulată de pârât, distingem:
- când cererea principală se respinge, pârâtul nu a pierdut procesul, astfel că cererea de
chemare în garanţie formulată de acesta se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes;
- când cererea principală se admite, pârâtul a pierdut procesul, astfel că se va admite şi
cererea de chemare în garanţie formulată de acesta, dacă este întemeiată; însă, terţul chemat în
garanţie nu poate fi obligat direct faţă de reclamant (între ei neexistând nici un raport juridic
procesual, iar eventuala insolvabilitate a terţului chemat în garanţie nu trebuie să fie suportată de
către reclamant, ci de către pârât);
când de chemare în garanţie este formulată de reclamant, distingem:
- când cererea principală se respinge, reclamantul a pierdut procesul, cererea de chemare în
garanţie formulată de acesta, dacă este întemeiată, se va admite, având astfel dreptul să se
îndrepte împotriva celui pe care l-a chemat în garanţie;
- când cererea principală se admite, reclamantul a câştigat procesul, astfel că se cererea de
chemare în garanţie formulată de reclamant se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes.
II.3.2.2.3.Aratarea titularului dreptului
A.Notiune
Page 41
41
Cererea de aratare a titularului dreptului poate fi facuta numai de paratul care, detinand
un lucru pentru altul, sau exercitand in numele altuia, un drept asupra lucrului, este chemat in
judecata de o persoane ce pretinde un drept real asupra lucrului.
B.Conditii de admisibilitate:
- arătarea titularului dreptului poate fi făcută numai de către pârât;
- reclamantul să urmărească valorificarea unui drept real;
- pârâtul să deţină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra lucrului care
formează obiectul dreptului real invocat de reclamant;
- pârâtul să îl indice pe titularul dreptului (legea nu impune pârâtului obligaţia de a indica pe
adevăratul titular al dreptului).
C.Termen de depunere
Potrivit. art. 65 c.p.c., cererea privitoare la aratarea titularului dreptului va fi motivata si
se va depune o data cu intampinarea, iar daca aceasta nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima
zi de infatisare.
Tertului i se va comunica cererea de aratare a titularului dreptului, copie de pe cererea de
chemare in judecata, copie de pe inscrisurile aflate la dosar.
Primind cererea, instanţa nu mai trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a
cererii de arătare a titularului dreptului (specifică formelor intervenţiei voluntare), ci doar va lua
act prin încheierea de şedinţă de depunerea acesteia, va dispune direct comunicarea cererii atât
către terţul indicat ca titular al dreptului real, cât şi către reclamant, împreună cu copiile de pe
cererea de chemare în judecată şi înscrisurile depuse la dosar.
D.Ipoteze
a) cel aratat ca titular al dreptului se infatiseaza si recunoaste sustinerile paratului, iar
reclamantul consimte sa fie inlocuit paratul initial.
Page 42
42
Solutia aratata de art. 66 alin 1 c.p.c.: titularul va lua locul paratului, acesta din urma fiind scos
din judecata
b) tertul se infatiseaza, dar tagaduieste aratarile paratului, sau cel aratat ca titular al dreptului,
desi regulat citat, nu se infatiseaza.
Solutia art. 66 alin. 2 c.p.c.: tertul va dobandi calitate de intervenient principal, judecata
continuand intre reclamant, parat si intervenient
c) tertul se prezinta si recunoaste sustinerile paratului, dar reclamantul nu este de acord cu
inlocuirea. Legiuitorul nu da o solutie in aceasta ipoteza, astfel ca in practica si doctrina a
conturat următoarea solutie:tertul ramane in proces in calitate de intervenient, procesul
continuand intre reclamant, parat si tert.
II.4.Reprezentarea partilor in procesul civil
A.Notiune
Prin reprezentare se desemneaza acea situatie in care o persoana numita reprezentant
indeplineste acte procedurale in numele si in interesul altei persoane care este parte in procesul
civil.
Reprezentarea procesuala cunoaste doua forme principale: reprezentarea legala si
reprezentarea conventionala.
Reprezentarea legala a fost tratata distinct la conditia capacitatii procesuale a partilor, ne vom
ocupa in continuare numai de reprezentarea conventionala.
Cu anumite exceptii, (chemarea la interogatoriu, divortul), partea in proces, persoana
fizica sau juridica nu este obligata sa stea personal in procesul civil, ea putand fi reprezentata de
catre un mandatar (art.67 C.proc.civ.)
II.4.1.Reprezentarea prin mandatar neavocat
A.Conditii:
Page 43
43
1. Orice persoana care are capacitate de exercitiu poate reprezenta in judecata o alta pesoana,cu
doua precizari importane:
- dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune
concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea ;
- exceptiile de la regula precedenta sunt incidente dacă : asistarea de către avocat nu este cerută
doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la
al patrulea grad inclusive; de asemenea, asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorii
când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea grad inclusiv.
Mandatarul trebuie sa faca dovada calitatii sale printr-o procura speciala sau o printr-o
procura generala care contine o clauza speciala in acest sens. Conform art.67 alin.2,3:”
mandatarul cu procura generala poate sa reprezinte in judecata pe mandant, numai daca acest
drept I-a fost dat anume. Daca cel care a dat procura generala nu are domiciliul si nici
resedinta in tara, sau daca procura este data unui prepus, dreptul de reprezentare in judecata se
presupune dat”. De asemenea, procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de
reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când
procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor
Potrivit art. 68 alin. (1) C. proc. civ., procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în
judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată.
Potrivit art. 68 alin. (2) C. proc. civ., dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin
declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.
2.Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecatii, chiar daca nu cuprinde nici o aratare
expresa in aceasta privinta; el poate fi insa restrans numai la anumite acte sau numai la o anumita
instanta (art.68 alin.3 C.proc.civ.).
3.Actele procesuale de dispozitie pot fi facute de mandatar numai in temeiul unei procure
speciale (art.69 C.proc.civ.).
4.Prin derogare de la dreptul comun al mandatului, potrivit art.71 C.proc.civ.: „mandatul nu
inceteaza prin moartea celui care l-a dat si nici daca acesta a devenit incapabil. Mandatul
Page 44
44
dainuieste pana la retragerea lui de catre mostenitori sau de catre reprezentantul legal al
incapabilului”.
5.Renuntarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusa celeilalte parti decat de la comunicare,
afara numai daca a fost facuta in sedinta, in prezenta partii. Mandatarul care renunta la
imputernicire, este tinut sa instiinteze atat pe cel caruia i-a dat mandatul cat si instanta, cu cel
putin 15 zile inainte de termenul de infatisare sau de implinirea cailor de atac.
II.4.2.Reprezentarea prin avocat
In conformitate cu art.2 alin.3 Lg.51/1995 : „mandatarul avocat are dreptul sa reprezinte
si sa asiste persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor”.
Potrivit art.68 alin.1 si art.83 C.proc.civ., mandatarul avocat isi dovedeste calitatea tot
printr-o procura, semnatura fiind certificata potrivit legii avocatilor. Potrivit legii speciale,
avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte o parte in baza contractului de asistenta juridica
incheiat cu aceasta in forma scrisa. Contractul prevede expres intinderea puterilor pe care clientul
le confera avocatului, in baza acestuia avocatul legitimandu-se printr-o imputernicire avocatiala.
In ceea ce priveste actele de dispozitie, intrucat art. 69 alin.1C.proc.civ. nu face distinctie
intre mandatarul avocat si cel neavocat, consideram ca si avocatul are nevoie de o procura
speciala in acest sens.
Potrivit art.69 alin.2 C.proc.civ.: „avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii,
chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea unor drepturi supuse unui termen si care
s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite de asemenea orice cale de atac
impotriva hotararii date; in acest caz insa, toate actele de procedura se vor indeplini numai fata
de partea insasi”.
Denuntarea contractului de asistenta juridica se poate face cu acordul ambelor parti sau
unilateral, in conformitate cu prevederile expres mentionate in contract. In cazuri de impiedicare
sau incetare a exercitarii profesiei, avocatul trebuie sa-si asigure substituirea.
A.Sanctiunea in cazul nejustificarii calitatii de reprezentant conventional
Page 45
45
-Mijlocul procesual de invocare îl constituie excepţia lipsei calităţii de reprezentant –
excepţie de fond, absolută şi mixtă (începe prin a avea un caracter dilatoriu şi tinde spre un efect
peremptoriu).
-Dat fiind caracterul mixt al excepţiei se vor aplica dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., în sensul că,
atunci când reprezentantul părţii nu prezintă dovada calităţii sale, instanţa poate acorda un
termen pentru împlinirea acestei lipse, iar dacă în termenul acordat lipsa nu se acoperă, va anula
cererea.
-Având în vedere caracterul absolut al excepţiei, aceasta poate fi invocată în orice stadiu al
pricinii, chiar şi de procuror sau instanţă, din oficiu. Însă, potrivit dispoziţiilor legale, titularul
dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant.
II.5. Participarea procurorului in procesul civil
II.5.1.Formele de participare:
a)promovarea actiunii civile – pe cale principala, cand el este cel ce promoveaza actiunea ori pe
cale incidenta, cand intervine intr-un proces pendent. Ministerul Public poate porni acţiunea
civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
b)Participarea la judecată în procesul civil
De reţinut este faptul că procurorul poate lua parte la solutionarea oricăror pricini, chiar dacă
acestea au un caracter personal.
De regulă, cu exceptia cazurilor prevăzute de lege, participarea procurorului în procesul civil
este facultativă. Sunt însă anumite situaţii în care participarea acestuia este obligatorie.
Exemple de situaţii în care particparea procurorului este obligatorie:
-in solutionarea cererilor de declarare a disparitiei ori a mortii,
-in solutionarea exproprierilor.
Page 46
46
c)exercitarea căilor de atac prevăzute de lege impotriva oricăror hotărâri, indiferent dacă a
participat sau nu la solutionarea lor în primă instantă.
d)solicitarea procurorului de punere în executare silita a hotărârilor pronuntate în favoare
minorilor, dispărutilor si a persoanelor puse sub interdictie. Astfel, i se recunoaste procurorului
dreptul de a solicita punerea in executare a hotararilor judecatoresti, limitat numai la hotararile
pronuntate in art.45 (1).
TEMA III
Competenta instantelor judecatoresti
Cuprins:
III. Competenta instantelor judecatoresti
III.1 Notiunea de competenta a instantei
III. 2 Competenta generala
III.3.Competenta materiala
III.3.1. Competenta materiala a Judecătoriei
III.3.2. Competenta materiala a Tribunalului
III.3.3. Competenta materiala a Curtii de Apel
III.3.4. Competenta materiala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie
III.4.Competenta teritoriala a instantelor judecătoresti
III.4.1. Competenţa teritorială de drept comun
Page 47
47
III.4.2. Competenta teritoriala alternativa
III.4.3. Competenta teritoriala exclusiva
III.5.Prorogarea de competenta
III.5.1Prorogarea legala de competentă
III.5.2Prorogarea judecatoreasca de competentă
III.5.3Prorogarea conventionala de competentă
III.6 Exceptia de necompetenta
III.7 Conflictele de competenta
Obiective:
-intelegerea notiunii de competenta a instantelor de judecată si delimitarea intre
competenta generală, competenta materiala si competenta teritorială;
-insusirea si intelegerea formelor de prorogare a competentei, a exceptiei de
necompetenta (a modalitătii de invocare a acestei exceptii), precum si asimilarea
situatiilor in care apar conflictele de competenta si a regulilor de solutionare a acestora
III.1 Notiunea de competenta a instantei
În materia dreptului procesual civil, prin competenţă înţelegem aptitudinea recunoscută
prin lege unei instanţe judecătoreşti sau organ jurisdicţional (ori cu activitate jurisdicţională) de a
judeca un anumit litigiu.3
Menţionăm faptul că noţiunea de competenţă trebuie raportată la instanţele judecătoreşti
sau organe jurisdicţionale şi nu la judecători. În acest sens, competenţă este reglementată, aşa
cum am amintit, de norme de competenţă. În funcţie de obiectul de reglementare al normelor de
competenţă, putem avea mai multe clasificări relative tema din prezentul capitol.
Dacă ne raportăm la organe din sisteme diferite vorbim de norme de competenţă generală
iar dacă avem în vedere organe din acelaşi sistem sunt incidente norme de competenţă
3 A se vedea V.M.Ciobanu, op.cit., pg. 371, S.Satta, C.Punzi, Diritto processuale civile, Cedam, Padova, 1993, pg.
28
Page 48
48
jurisdicţională. Pe cale de consecinţă, vom avea o competenţă generală şi o competenţă
jurisdicţională.
Dacă ne situăm în cadrul aceluiaşi sistem de organe (competenţa jurisdicţională)
delimităm competenţa materială (instanţe judecătoreşti de grad diferit) şi competenţa teritorială
(instanţe de aceleaşi grad). În privinţa competenţei teritoriale, aceasta se subclasifică în
competenţă teritorială de drept comun (cererea se introduce la instanţa de drept comun),
competenţa teritorială alternativă (reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă
competente) şi competenţa teritorială exclusivă (cererea va fi introdusă numai la o anumită
instanţă).
Din punctul de vedere al caracterului normelor de competenţă (imperative sau
dispozitive), competenţa se mai clasifică în competenţă absolută (reglementată de norme
imperative – competenţa generală, competenţă materială, competenţă teritorială exclusivă) şi
competenţă relativă (reglementată de norme de competenţă dispozitive – art. 159 c.pr.civ. şi art.
19 c.pr.civ. – competenţa teritorială alternativă).
Competenta generala a instantelor judecatoresti
Prin competenta generala se desemneaza acea institutie procesuala prin intermediul careia se
delimiteaza activitatea instantelor judecatoresti de atributiile altor organe jurisdictionale sau cu
activitate jurisdictională.
Potrivit prevederilor art.126 alin.1 din Constitutie: „justitia se realizeaza prin Inalta Curte de
Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”. În raport de textul de
lege mai sus evocat, înfaptuirea justitiei este incredintata de regula, instantelor judecatoresti, dar
exista, potrivit legii, si alte organe de jurisdictie sau cu activitate jurisdictionala care rezolva
anumite conflicte de interese aparute in circuitul civil.
Page 49
49
Exemplu:
Potrivit dispozitiilor art.11 din Legea 47/1992, Curtea Constitutională este organul cu
activitate jurisidictionala care:
-se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei;
- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, înainte de
ratificarea acestora de Parlament, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, precum şi a celor ridicate direct de
Avocatul Poporului;
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la
cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic
III.3 COMPETENŢA MATERIALĂ A INSTANTEI
Prin această competenţă se delimitează pe vertical, între instanţe de grad diferit, cauzele
ce urmează a fi soluţionate de către aceste instanţe. Astfel, cauzele civile sunt repartizate, spre
soluţionare ori judecătoriei, ori tribunalului, ori curţii de apel sau a Î.C.C.J.
Competenţa materială este reglementată atât în Codul de procedură civilă (art. 1-41
c.pr.civ.) cât şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 21-27 din lege). De
asemenea, competenţă materială este reglementată şi în reglementări speciale. Normele de
Page 50
50
competenţa materială sunt imperative, în consecinţă se aflăm în ipoteza unei competenţe absolute
(părţile nu pot conveni, chiar cu acordul instanţei, să deroge de la aceste norme.)
III.3.1.COMPETENŢA MATERIALĂ A JUDECĂTORIEI
În conformitate cu art. 1 alin. 1 pct. 1 c.pr.civ., judecătoriile judecă „în primă instanţă,
toate procesele şi cererile în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe”. Pornind de
la acest text legal, se desprinde ideea că judecătoriile au plenitudine de competenţă, din moment
ce acestea sunt instanţe de drept comun pentru judecată în primă instanţă, în fond.
În ceea ce priveşte teza finală a art. 1 alin. 1 pct. 1 c.pr.civ., menţionăm faptul că
termenul „instanţe” nu trebuie interpretat restrictiv, în sensul de instanţe judecătoreşti. Textul
vizează atât instanţele judecătoreşti propriu-zise cât şi alte organe cu activitate jurisdicţională.
Pornind de aceste consideraţii, concluzionăm că ori de câte ori legea nu prevede a altă
competenţă, cererea va fi adresată judecătoriei.
În scopul soluţionării cu celeritate a cauzelor şi pentru degrevarea instanţelor superioare
de judecarea căilor de atac în procesele şi cererile al căror obiect are o valoare mică, la art. 1
C.proc.civ. a fost introdus prin Legea 202/2010 pct. 11, potrivit căruia se atribuie judecătoriei, în
primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de
bani de până la 2.000 lei inclusiv. Ca atare, hotărârile pronunţate în privinţa acestor creanţe nu
sunt supuse niciunei căi de atac cu caracter de reformare.
Domeniul de aplicare al dispoziţiilor art.1 pct.11 coroborate cu art. 299 alin. (1
1) C.pr.civ.
este limitat la cereri şi procese ce îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- sunt evaluabile în bani, în materie civilă sau comercială, decurgând din obligaţii contractuale
sau extracontractuale;
- au ca obiect sume de bani, iar nu obligaţii de a face, a nu face sau predarea unor bunuri;
- sunt deduse judecăţii pe cale principală, deoarece în măsura în care sunt accesorii sau incidente
vor urma calea prevăzută pentru cererea principală4;
- nu reprezintă creanţe ce presupun plăţi periodice, chiar dacă suma aferentă unei prestaţii ar fi
până la 2.000 lei inclusiv;
În privinţa determinării valorii obiectului în cazurile în care există mai multe capete de
cerere sau intervin modificări ale cererii iniţiale, jurisprudenţa şi doctrina au determinat criterii
4 V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C.Dinu, Revista română de drept privat nr.6/2010, p.25-26
Page 51
51
de determinare a valorii obiectului în vederea stabilirii competenţei materiale, criterii ce sunt
aplicabile şi în vederea aplicării corecte a noilor dispoziţii procedurale menţionate anterior5.
Prevederile sus-menţionate nu au aplicabilitate în domeniile procedurilor speciale ale
somaţiei de plată (OG nr. 5/2001) şi ordonanţei de plată (OUG nr. 119/2007).
Dispoziţiile art.1 pct.11 C.pr.civ. relative la suprimarea căilor de atac sunt aplicabile
hotărârilor judecătoreşti pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.
În conformitate cu art. 1 alin. 1 pct. 2 c.pr.civ. judecătoriile judecă „plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege”. Astfel, judecătoriile sunt instanţe de control
judecătoresc cu privire la organele cu activitate jurisdicţională din afara sistemului judecătoresc.
Avem în vedere un control judecătoresc şi nu control judiciar (care se realizează prin intermediul
căilor de atac ordinare sau extraordinare).
Noţiunea de „plângere” trebuie înţeleasă în sens larg, adică orice cale de atac împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu
astfel de activitate. De asemenea, noţiunea de „hotărâri” are o interpretare largă, incluzând toate
actele ce provin de la organe din afara sistemului judecătoresc.
În fine, conform art. 1 alin. 1 pct. 3 c.pr.civ. judecătoriile mai judecă „în orice alte materii
date prin lege în competenţa lor.” În acest sens, putem da câteva exemple : cereri de asigurare a
dovezilor, cereri de îndreptare erori materiale, căi extraordinare de retractare ori contestaţia la
executare.
III.3.2.COMPETENŢA MATERIALĂ A TRIBUNALULUI
În conformitate cu art. 2 pct.1 lit. a c.pr.civ. tribunalul judecă în primă instanţă „procesele
şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100 000 lei, precum şi
procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani”. Din interpretarea
per a contrario a art. 2 pct. 1 lit. a c.pr.civ. şi prin raportare la art. 1 alin. 1 pct. c.pr.civ. rezultă că
procesele şi cererile în materie comercială cu valoare maximă de 100 000 lei sunt în competenţa
de primă instanţă a judecătoriei. Aşadar, în materie comercială, în privinţa litigiilor evaluabile în
bani, competenţa materială cu privire la judecata în primă instanţă este împărţită între judecătorie
şi tribunal.
5 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ed 4 a, Editura C.H. Beck, 2009, p. 135-137.
Page 52
52
Aşa cum rezultă din art. 2 pct. 1 lit. b c.pr.civ., tribunalul judecă în primă instanţă
„procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500 000 lei, cu
excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor
neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun,
petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea
legilor în materia fondului funciar”. Şi în materie civilă, competenţa materială de primă instanţă
este împărţită între judecătorie şi tribunal, pragul valoric fiind de data aceasta de 500 000 lei.
Menţionăm faptul că art. 2 pct. 1 lit. b c.pr.civ. exceptează de la regula pragului valoric cererilor
de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a
cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz,
posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului
funciar. În aceste situaţii exceptate, indiferent de valoarea obiectului cererii de chemare în
judecată, aceste procese se vor judeca în primă instanţă de judecătorie, în conformitate cu art. 1
alin. 1 pct. 3 c.pr.civ.
Tribunalele judecă în primă instanţă şi „conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin
lege în competenţa altor instanţe” (art. 2 pct. 1 lit. c c.pr.civ.). Reamintim faptul că aceste cereri
vor fi judecate în complet de 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
În materia contenciosului administrativ, tribunalele judecă în primă instanţă „procesele şi
cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de
apel” (procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi
instituţiilor central).
De asemenea , tribunalele judecă în primă instantă:
- procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;
- procesele şi cererile în materie de expropriere;
-cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;
-cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;
-cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor
date în ţări străine;
Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Page 53
53
Ca instanţe de recurs, tribunalele sunt comepetente a solutiona recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Dacă prin lege specială se instituie o competentă specială a tribunalului in judecarea
anumitor cereri, atunci acestea vor solutiona si alte litigii in raport de normele legii speciale chiar
dacă acestea nu se regăsesc enumerate de prevederile art. 2 C.proc.civ., având in vedere
prevederea finală a acestei text de lege potrivit căreia, ”tribunalele judecă în orice alte materii
date prin lege în competenţa lor”.
III.3.3. COMPETENŢA MATERIALĂ A CURTII DE APEL
Potrivit dispozitiilor art.3 C.proc.civ., Curtea de Apel este instanta competentă a
solutiona: în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind
actele autorităţilor şi instituţiilor central, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă, ca instanţă de recurs, recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte
cazuri expres prevăzute de lege. De asemenea, ca si in cazul tribunalului, Curtea de Apel va
solutiona orice alte cereri date prin lege în competenţa sa, intrând in această categorie:
- cererea de suspendare a grevei, in conformitate cu prevederile art.56 alin.1 din Legea
nr.168/1999;
- contestatia impotriva hotărârilor comisiei ce privesc solutionarea intâmpinărilor
referitoare la propunerile de expropriere;
- conflictul de competentă intre o judecătorie si un tribunal, intre două tribunale aflate in
raza sa teritorială, precum si inte două judecătorii care nu se află in circumscriptia
aceluiasi tribunal dar se află in circumscriptia aceleiasi curti de apel;
- cererea de recuzare, dacă din cuaza recuzării, nu se mai poate constitui completul de
judecată;
- cererile referitoare la indreptarea, completarea sau lămurirea propriilor hotărâri, conform
dispozitiilor art.281 C.proc.civ., etc.
III.3.4. Competenta materiala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie
Page 54
54
Aşa cum rezultă din art. 126 alin. 1 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege. Aşadar înfăptuirea
justiţiei este un monopol se stat.
Pe de o parte, prin prisma textului constituţional mai sus-invocat, sigurele autorităţi
abilitate să realizeze justiţia sunt instanţele de judecată, stabilite prin lege. Avem în vedere Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 126 alin. 1-4 din Constituţie şi art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 18-
34 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară) şi curţile de apel, tribunalele,
tribunalele specializate şi judecătoriile (art. 2 alin. 2 şi art. 35-55 din Legea 304/2004 privind
organizarea judiciară).
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu competenţa fiecăreia, soluţionează:
a) cererile de strămutare, pentru motive de sigurantă public si bănuială legitimă
b) conflictele de competenţă ivite intre două judecătorii, două tribunale sau o judecătorie si un
tribunal ce se află in circumscriptia unor curti de apel diferite diferite, precum si conflictele de
competenţă ivite intre două curti de apel.
c) orice alte cereri prevăzute de lege, putând fi nominalizate in această categorie:
-cererea de delegare a instantei când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa
competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, aceasta, la cererea părţii
interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva
hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o
altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
Potrivit dispozitiilor art.21 din Legea nr.304/2004, ” Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de
apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.
III.4.Competenta teritoriala a instantelor judecătoresti
După momentul stabilirii instantei competente de a solutiona pricina din punct de vedere
material (judecătorie, tribunal etc.), este necesar a se realiza o nouă delimitare, in sensul de a se
stabili care dintre instantele de acelasi grad este competentă din punct de vedere teritorial a
Page 55
55
solutiona pricina (spre exemplu, după ce s-a stabilit că pricina este de competenta judecătoriei
este necesar a se verifica la care dintre judecătorii urmează a se introduce cererea).
III.4.1. Competenţa teritorială de drept comun
Regula in materia competentei teritoriale este prevăzută în art.5 C.proc.civ., conform
căruia ” cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. De asemenea, în ipoteza în care
pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa
reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau
reşedinţei reclamantului.
Dacă cererea reclamantului este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, atunci aceasta se
poate depune la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în cazul in care printre pârâţi sunt şi
obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
III.4.2. Competenta teritoriala alternativa
Pot exista unele situatii, in care, pe lângă instanta de la domiciliul pârâtului, competenta
de a solutiona pricina poate apartine si unei alte instante, alegerea instantei care va solutiona
procesul fiind un atribut exclusiv al reclamantului.
Astfel :
1.Articolul 6 C.proc.civ stabileste că in situatia in care pârâtul, în afară de domiciliul său, are
în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale
sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru
obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc.
2. Articolul 7 alin.2 C.proc.civ prevede că cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea
are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din
acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.
3. Articolul 9 C.proc.civ statuează că cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi
făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi
accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali.
4. Articolul 10 C.proc.civ stabileste că, in afara instantei de la domiciliul pârâtului, mai sunt
competente următoarele instante:
Page 56
56
- în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa
locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în
prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;
- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;
- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau
aceea a locului plăţii;
- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;
- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensia de întreţinere, instanţa
domiciliului reclamantului;
- în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
În ipoteza in care reclamantul sesizează o altă instantă decât cele competente potrivit
legii, intrucât este vorba de o competentă relativă, doar pârâtul ar putea solicita declinarea
competentei in favoarea unei dintre instantele competente potrivit dispozitiilor legale. In situatia
in care pârâtul nu solicită declinarea competentei, având in vedere caracterul de ordine privată al
normelor care reglementează competenta alternativă, instanta nu va putea invoca din oficiu
exceptia de necompetentă, ci va rămâne competentă să solutioneze pricina cu care a fost
investită.
III.4.3. Competenta teritoriala exclusiva
Este acea forma a competentei prin care, în anumite materii, doar o anumită instantă este
competentă a solutiona pricina, fără a mai exista posibilitatea pentru părti de a stabili ca litigiul
să fie solutionat de o altă instantă, ceea ce inseamnă că instanta determinată de prevederile legale
are o competentă teritorială exclusivă.
Aceasta forma a competentei este prevazuta de norme imperative, de la care partile nu pot
deroga prin vointa lor .
Page 57
57
În acest context, cazurile de competenta exclusiva sunt prevazute expres si nu pot fi
extinse prin analogie. Astfel, părtile nu pot stabili ca o altă instantă să solutioneze litigiul in
următoarele situatii:
1.Potrivit prevederilor art.13 C.proc.civ., cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la
instanta in circumscriptia careia se afla imobilele, iar atunci când imobilul este situat in
circumscriptiile mai multor instante, cererea se va face la instanta domiciliului sau resedintei
paratului, daca acesta se afla in vreuna din aceste circumscriptii, iar in caz contrar la oricare
dintre instantele in circumscriptiile carora se afla imobilul”. Dispozitia isi are justificarea in ideea
ca la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multa usurinta probele necesare
pentru solutionarea acestor categorii de cauze. S-a retinut in acest sens atât in doctrină cât si in
jurisprudentă ca regula se aplica tuturor actiunilor reale imobiliare cunoscute (actiunea in
revendicare, actiunile negatorii si actiunilor confesorii), intrucât, pentru cererile cu caracter
personal art.10 pct.1 C.proc.civ. stabileste o competentă teritorială alternativă.
Exemple :
-cererea in revendicare;
- cererea confesorie;
- cererea negatorie;
-cererea in grănituire;
-cererea posesorii cu privire la imobil;
-cererea prin care vânzătorul imobilului solicită rezolutiunea contractului de vânzare-
cumpărare, etc.
2.In materie de mostenire art.14 C.proc.civ. prevede ca sunt de competenta instantei celui din
urma domiciliu al defunctului:
-cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare;
Exemplu:
-cererea pentru anularea unui testament;
Page 58
58
- cererea pentru constatarea validitătii unui testament, etc.
-cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii le-ar
avea unul impotriva altuia;
Exemplu:
-cererea având ca obiect anularea certificatului de mostenitor;
-cererea pentru reductiunea liberalitătilor excesive;
-cererea pentru raportul donatiilor, etc.
-cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia dintre mostenitori sau
impotriva executorului testamentar.
Exemplu:
-cererea pentru predarea unui legat cu titlu particular;
-cererea prin care creditorul personal al defunctului valorifică drepturi din contracte incheiate
cu acesta din urmă, etc.
În ceea ce priveste stabilirea competentei instantei in raport de ultimul domiciu al
defunctului, interesează ultima locuintă efectivă a lui de cuius, iar nu eventualul domiciliu care
era înscris in actul de identitate al acestuia.
3.Al treilea caz de competenta teritoriala exclusiva este prevazut in art.15 C.proc.civ. si prevede
că, cererile in materie de societate, pana la sfarsitul lichidarii in fapt, sunt de competenta instantei
locului unde societatea isi are sediul principal.
De retinut:
dispozitia isi gaseste aplicarea numai in privinta litigiilor dintre societari sau dintre asociati
si societate, in litigiile dintre asociati sau societate cu tertii aplicandu-se regulile de drept
comun;
textul se aplica tuturor formelor de societate, civile sau comerciale;
regula se aplica in timp numai pana la momentul lichidarii in fapt a societatii, adică până în
momentul impărtirii intregului activ al societătii.
Page 59
59
4. Al patrulea si ultimul caz de competenta exclusiva este prevazut in cuprinsul art 16 C.pr.civ. ,
in raport de care cererile in materia reorganizarii judiciare si a falimentului sunt de competenta
exclusiva a tribunalului in circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului’.
III.5.Prorogarea de competenta
Prorogarea intervine in cazul in care o instanta competenta sa solutioneze cererea cu care
a fost sesizata de catre reclamant, devine competenta in temeiul legii (prorogarea legală), a unei
hotarari judecatoresti (prorogarea judecătorească) sau a conventiei partilor (prorogarea
conventională) sa rezolve si cereri care, in mod obisnuit, nu intra in competenta sa.
III.5.1Prorogarea legala de competentă
Prorogarea legala de competenta are loc atunci cand instanta sesizata isi prelungeste
competenta in temeiul unei dispozitii exprese a legii, respectiv in cazurile prevăzute de art.9,
art.17 si art.164 C.proc.civ.
1.Astfel, conform art.9, instanta sesizată de către reclamant devine competentă să solutioneze
litigiul si in raport de pârâtii care domiciliază în circumscriptiile altor instante.
2.Un al doilea caz de prorogare a competentei este prevăzut de art.17 C.proc.civ., conform
căruia: „cererile accesorii si incidentale sunt in caderea instantei competente sa judece cererea
principala”. Ca atare, instanta sesizată cu cererea principală formulatp de către reclamant va
solutiona si cererile accesorii si incidentale, chiar dacă acestea, dacă ar fi fost formulate pe cale
separată, ar fi determinat competenta unei alte instante.
Exemplu:
-instanta sesizată cu cererea de chemare in juducată este competentă să solutioneze si cererile
de atragere in proces a tertilor: cererea de interventie voluntară sau accesorie, chemarea in
judecată a altor persoane, chemarea in garantie, arătarea titularului dreptului.
Page 60
60
3. Conexitatea reprezintă un al treilea caz de prorogare legală a competentei, reglementat de
art.164 C.proc.civ. Potrivit prevederilor art. 164 alin.1 părţile vor putea cere întrunirea mai
multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care
sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o
strânsă legătură.
De retinut:
-conexitatea justifică prorogarea legală teritorială de competenţă, dacă astfel nu s-ar încălca
regulile competenţei teritoriale exclusive;
- conexitatea nu se poate, în general, produce prin încălcarea normelor imperative în materie de
competenţă;
-conexarea se face la instanţa mai întâi învestită, afară numai dacă amândouă părţile cer
trimiterea dosarului la una din celelalte instanţe sau dacă pricina este de competenţa unei
instanţe pe care părţile nu o pot înlătura, situaţie în care conexarea se va face la acea instanţă;
- în orice stare a judecăţii, pricinile întrunite pot fi despărţite, dacă instanţa consideră că numai
una dintre ele este în stare de a fi judecată.
-instanţa devenită competentă prin conexare îşi păstrează această competenţă şi după
disjungere.
III.5.2Prorogarea judecatoreasca de competentă
Prorogarea judecătorească de competentă reprezintă acea formă de extindere a
competenţei instanţei intervenită prin intermediul unei hotărâri judecătoresti.
Astfel, sunt cazuri de prorogare judecătorească a competentei:
-când, din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp
mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va
delega o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina – art. 23 C. proc. civ.;
-în cazul in care, când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, precum şi
în cazul când recuzarea priveşte pe toţi judecătorii unei instanţe, instanţa superioară învestită cu
judecarea cererii de recuzare, dacă ea consideră această cerere ca fiind întemeiată, va dispune
Page 61
61
trimiterea pricinii la o altă instanţă decât cea învestită iniţial, dar de acelaşi grad – art. 30 alin. 2
şi art. 33 alin. 1 C. proc. civ.;
- când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii
instanţei sesizate cu judecarea pricinii-art. 37 alin. 1-C. proc. civ., când există motive de bănuială
legitimă asupra nepărtinirii judecătorilor, din cauza împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor ori
vrăjmăşiilor locale -art. 37 alin. 2 C. proc. civ.- sau pentru siguranţă publică, cererea de
strămutare a pricinii la o altă instanţă de acelaşi grad, depusă, după caz, la instanţa imediat
superioară sau la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate avea ca rezultat – dacă ea este admisă –
trimiterea pricinii spre judecată la o altă instanţă, strămutarea deci a pricinii – art. 40 alin. 3 C.
proc. civ.;
- dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea
fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost corect citată la administrarea
probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând hotărârea, va putea trimite cauza
unei alte instanţe decât cea care a judecat fondul, dar de acelaşi grad – art. 312 alin. 5 C. proc.
civ.;
- când administrarea dovezilor urmează să se facă într-o altă localitate, ea se va îndeplini, prin
delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu
există o instanţă de acelaşi grad -art. 169 alin. 2 C. proc. civ.
III.5.3 Prorogarea conventionala de competentă
Prorogarea conventionala de competentă intervine in temeiul unei intelegeri (conventii)
a partilor, in acele cazuri in care legea procesuala ingaduie partilor sa deroge de la regulile de
competenta pe care le stabileste.
Conditii ce se ce a fi indeplinite pentru a opera prorogarea conventională de competentă:
- partile sa aiba capacitate de exercitiu;
- consimtamantul lor sa fie liber si neviciat;
- conventia partilor sa fie expresa;
-partile sa determine in mod neechivoc instanta aleasa;
-instanta aleasă sa nu fie necompetenta absolut.
Page 62
62
III.6 Exceptia de necompetenta
Exceptia de necompetentă reprezintă mijlocul prin care, in cursul proces pendente, se
invocă faptul că, instanta sesizată nu este competentă să solutioneze litigiul.
Exceptia de necompetentă se invocă diferit, după cum norma care se pretinde a fi
încălcată este de ordine publică sau privată.
Necompetenţa de ordine publică se împarte, sub aspectul regimului juridic, în două
categorii :
- competenţa generală, în legătură cu care exceptia se poate invoca de oricare dintre părti, de
procuror sau de instantp din oficiu, in orice moment procesual;
- competenţa materială şi teritorială exclusivă, care sunt reglementate de norme de ordine
publică, dar mijlocul de invocare a încălcării acestora are o natură mixtă, caracterizată prin faptul
că poate fi invocată de oricare dintre părţi cât şi de instanţă, dar numai până la prima zi de
înfăţişare şi nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului6.
În ce priveşte necompetenţa de ordine privată (cea teritoriala care nu are caracter
exclusiv) ea poate fi invocată numai de către pârât, pe calea întâmpinării iar dacă întâmpinarea
nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare, în limine litis.
Sub aspectul căilor de atac susceptibile de a fi exercitate împotriva hotărârii prin care
ainstanţa s-a declarat necompetentă, această hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul
fiind trimis de îndată instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
III.7 Conflictele de competenta
Conflictul de competenta se defineste ca fiind situatia in care doua sau mai multe instante
judecatoresti sau alte organe cu activitate jurisdictionala se considera competente sau dimpotriva,
necompetente, sa solutioneze o cauza civila concreta si isi declina astfel, reciproc, competenta.
Conflictele de competenta pot fi pozitive sau negative.
Exista conflict pozitiv de competenta ori de cate ori doua sau mai multe instante se
declara concomitent sau succesiv abilitate sa solutioneze aceeasi cauza civila, declinandu-si
reciproc competenta.
6 6 V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C.Dinu, Revista română de drept privat nr.6/2010, p.27
Page 63
63
Conflictul negativ de competenta apare, dimpotriva, in acele cazuri in care doua sau mai
multe instante se declara necompetente sa solutioneze o anumita cauza civila, declinandu-si
reciproc competenta.
Pentru a ne afla in prezenta unui conflict pozitiv de competenta trebuie ca in fata instantei
necompetente (dintre cele doua care vor ajunge in conflict) sa fie ridicata exceptia de
necompetenta, exceptie care prin respingerea ei declanseaza conflictul de competenta. De
asemenea, poate aparea conflict pozitiv de competenta si in situatia in care doua sau mai multe
instante deopotriva competente sunt sesizate cu judecarea aceleiasi pricini ( spre ex., in cazul
competentei alternative), situatie care impune ridicarea exceptiei de litispendenta. Conflictul se
declanseaza in momentul respingerii exceptiei de catre instanta abilitata sa o solutioneze si in
fata careia s-a invocat.
Pentru a ne afla in prezenta unui conflict negativ de competenta trebuie indeplinite cumulativ
urmatoarele cerinte:
- sa existe cumulativ doua sau mai multe instante sesizate cu judecarea aceleiasi pricini (tripla
identitate: parti, obiect cauza juridica );
- instantele sa se fi declarat necompetente prin hotarari ramase irevocabile;
- declinarile de competenta intre instantele sesizate sa fie reciproce ( nu exista conflict de
competenta daca declinarile sunt succesive, intervenite intre mai multe instante, daca acestea sau
cel putin doua dintre ele nu au intrat in contradictie);
- cel putin una dintre aceste instante sa fie competenta sa solutioneze cererea respectiva; daca
instanta sesizata cu solutionarea conflictului negativ de competenta considera ca nici una dintre
instante nu este competenta, apreciind ca fiind competenta o alta instanta, va trimite acesteia
dosarul, pe cale administrativa.
Solutionarea conflictelor de competenta (art. 21-22 C.proc.civ.)
- se face pe calea regulatorului de competenta, de catre instanta superioara instantelor aflate
in conflict;
- o data cu sesizarea instantei superioare, instanta in fata careia s-a ivit conflictul suspenda
solutionarea cauzei si inainteaza dosarul instantei indreptatite sa se pronunte asupra acestuia;
Page 64
64
- conflictele de competenta se pot ivi si intre instantele judecatoresti si celelalte organe cu
activitate jurisdictionala (art. 20 C.proc.civ.); situatie in care conflictul se solutioneaza de catre
instanta ierarhic superioara celei aflate in conflict (art. 22 alin.4);
- in cazul in care conflictul de competenta se iveste intre I.C.C.J. si o alta instanta, acesta se
rezolva Curtea Suprema, hotararea pronuntata constituind in acelasi timp atat declinator cat si
regulator de competenta;
- Instanta competenta sa solutioneze conflictul va hotari in camera de consiliu, fara citarea
partilor;
- Impotriva regulatorului de competenta se poate face recurs in termen de 5 zile de la
comunicare; dosarul va fi trimis instantei competente spre solutionare numai dupa ramanerea
irevocabila a regulatorului de competenta; recursul, neexistand norme derogatorii, se
solutioneaza potrivit normelor de drept comun;
- Hotararea irevocabila prin care se statueaza asupra conflictului de competenta este obligatorie
pentru instanta desemnata.
Rezumat
→Prin competenţă înţelegem aptitudinea recunoscută prin lege unei instanţe judecătoreşti
sau organ jurisdicţional (ori cu activitate jurisdicţională) de a judeca un anumit litigiu.
→ Dacă ne situăm în cadrul aceluiaşi sistem de organe (competenţa jurisdicţională) delimităm
competenţa materială (instanţe judecătoreşti de grad diferit) şi competenţa teritorială (instanţe
de aceleaşi grad). În privinţa competenţei teritoriale, aceasta se subclasifică în competenţă
teritorială de drept comun (cererea se introduce la instanţa de drept comun), competenţa
teritorială alternativă (reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă
competente) şi competenţa teritorială exclusivă (cererea va fi introdusă numai la o anumită
instanţă).
→ Din punctul de vedere al caracterului normelor de competenţă (imperative sau dispozitive),
competenţa se mai clasifică în competenţă absolută (reglementată de norme imperative –
competenţa generală, competenţă materială, competenţă teritorială exclusivă) şi competenţă
relativă (reglementată de norme de competenţă dispozitive – art. 159 c.pr.civ. şi art. 19
Page 65
65
c.pr.civ. – competenţa teritorială alternativă).
→ Prorogarea de competentă intervine in cazul in care o instanta competenta sa solutioneze
cererea cu care a fost sesizata de catre reclamant, devine competenta in temeiul legii
(prorogarea legală), a unei hotarari judecatoresti (prorogarea judecătorească) sau a conventiei
partilor (prorogarea conventională) sa rezolve si cereri care, in mod obisnuit, nu intra in
competenta sa.
→ Exceptia de necompetentă reprezintă mijlocul prin care, in cursul proces pendente, se
invocă faptul că, instanta sesizată nu este competentă să solutioneze litigiul.
→Conflictul de competenta se defineste ca fiind situatia in care doua sau mai multe instante
judecatoresti sau alte organe cu activitate jurisdictionala se considera competente sau
dimpotriva, necompetente, sa solutioneze o cauza civila concreta si isi declina astfel, reciproc,
competenta.
TEMA V
Etapa scrisă a judecăţii in faţa primei instanţe
V.1.Judecata in primă instantă
V.1.2.Cererea de chemare in judecată
V.1.2.1.Cuprinsul cererii de chemare in judecată
V.1.2.2.Efectele cererii de chemare in judecată
Page 66
66
V.1.3.Întâmpinarea
V.1.4.Cererea reconventională
V.1.5. Întrebări si exercitii
V.1.5.1.Răspundeti succint următoarelor probleme
V. 1.5.2. Rezolvati urmatoarele teste grilă
V.1.5.3.Rezolvati următoarea spetă
Obiective:
-intelegerea elementelor cererii de chemare in judecată, întâmpinare, cerere
reconventională;
-insusirea elementelor de diferentiere ale celor trei tipuri de cereri si ale elementelor de
asemănare
V.1.Judecata in primă instantă
V.1.2.Cererea de chemare in judecată
Potrivit art.109 alin.1 C.proc.civ. „oricine pretinde un drept impotriva unei alte persoane
trebuie sa faca o cerere inaintea instantei competente”.
Prin urmare, cererea de chemare in judecata reprezinta actul de procedura prin care o
parte formuleaza pretentiile sale impotriva altei parti si cu care sesizeaza instanta de judecata in
vederea solutionarii conflictului ivit .
Nu intotdeauna actul prin care este investita instanta civila se numeste cerere de chemare
in judecata, potrivit unor acte normative speciale cererea respectiva putand purta denumirea de :
contestatie (in materia litigiilor de munca ), plangere ( in materie contraventionala) etc.
V.1.2.1.Cuprinsul cererii de chemare in judecată
Potrivit art.112 C.proc.civ., cererea de chemare in judecata trebuie sa cuprinda:
Page 67
67
1.Numele si prenumele, domiciliul sau resedinta partilor, ori pentru persoanele juridice,
denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in registrul comertului
sau de inscriere in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar.
Daca reclamantul locuieste in strainatate va arata si domiciliul ales in Romania, unde
urmeaza sa i se faca toate comunicarile privind procesul.
Indicarea numelui partilor este deosebit de importanta pentru ca prin aceasta se identifica
partile intre care urmeaza sa se desfasoare procesul.
Indicarea in cerere a domiciliului partilor este de asemenea, un element necesar pentru
individualizarea partilor, pentru citarea lor in fata instantei de judecata si, nu in ultimul rand,
pentru determinarea competentei teritoriale a instantei.
In privinta notiunii de domiciliu, se observa ca, din punct de vedere procedural, sensul
notiunii are un caracter mai general decat in civil, semnificand, in fapt, locuinta. Ceea ce
intereseaza cu privire la aceasta notiune este locul unde partea poate fi gasita pentru a i se
comunica actele de procedura, iar nu locuinta inscrisă in actele de stare civilă.
Distinct de domiciliul real, reclamantul poate mentiona in cerere domiciliul ales, in
ipoteza in cae doreste să-i fie comunicate actele de procedură la o altă adresă decât aceea la care
locuieste efectiv.
Exemplu:
In ipoteza in care partea este reprezentată de avocat, ea poate opta ca toate actele de procedură
să se comunice la sediul biroului de avocatură caz in care va indica sediul profesional al
avocatului ca domiciliu ales al său.
Tratarea notiunii impune cu necesitate referirea la art.93 C.proc.civ. in care se prevede
ca: „in caz de alegere de domiciliu, daca partea a aratat si persoana insarcinata cu primirea
actelor de procedura, comunicarea acestora se va face la acea persoana, iar in lipsa unei
asemenea aratari, la domiciliul partii”.
Identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele fizice, se face prin
indicarea unor elemente suplimentare, pe langa denumire si sediu, fiind necesar a se arata in
cererea de chemare in judecata si numarul de inregistrare in registrul comertului sau de inscriere
in registrul persoanelor juridice, codul fiscal si contul bancar.
Page 68
68
In cazul in care reclamantul nu cunoaste domiciliul paratului si aduce instantei dovezi din
care rezulta ca a facut tot ceea ce i-a stat in putinta pentru a-l afla (inclusiv recurgerea la ajutorul
organelor de politie – sectia evidenta populatiei), cererea va putea fi primita si fara indicarea
domiciliului paratului, citarea efectuandu-se prin publicitate (art.95).
2.Numele si calitatea celui care reprezinta partea in proces, iar in cazul reprezentarii
prin avocat, numele acestuia si sediul profesional;
Textul are in vedere situatia in care cererea de chemare in judecată este făcută de
altcineva decât titularul dreptului dedus judecătii, adică de un reprezentant al titularului , caz in
care este necesar a se indica atât persoana reprezentatului cât si cea a reprezentantului. Asadar, in
procesul civil, participarea directa a partilor in proces nu este obligatorie decat cu caracter de
exceptie (spre exemplu, in procesele divort). Prin urmare, partile isi pot alege in mod
conventional un reprezentant, fie fara studii de specialitate (mandatar), fie un avocat sau, in cazul
persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de alta parte, sunt situatii in care, partile, datorita lipsei
capacitatii lor de exercitiu sau restrangerii acestei capacitati prin lege trebuie reprezentate sau
asistate in proces de reprezentantii lor legali.
In oricare din aceste situatii, in cuprinsul cererii de chemare in judecata trebuie
mentionata calitatea in care cel care face cererea sta in proces (in nume propriu sau ca
reprezentant al unei parti.
3.Obiectul cererii si valoarea lui, dupa pretuirea reclamantului, atunci cand pretuirea este
cu putinta.
Prin obiect al cererii de chemare in judecata se intelege tocmai pretentia dedusa judecatii.
Aceasta poate fi: o suma de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sau constatarea
nulitatii unui contract, schimbarea unei anumite stari (in actiunile privind starea si capacitatea
persoanelor) etc.
Determinarea obiectului cererii prezinta interes sub mai multe aspecte:
- paratul cunoaste inca de la inceput pretentiile adversarului si se poate apara impotriva
lor, respectandu-se principiile contradictorialitatii si dreptului la aparare;
Page 69
69
-obiectul este un element necesar intrucât instanta este investită sa dispuna numai in
limitele cererii de chemare in judecata ( art.129alin.ultim);
-cunoasterea obiectului este necesara pentru corecta solutionare a unor exceptii (spre
exemplu: autoritatea de lucru judecat, litispendenta si conexitatea);
-precizarea obiectului este necesara pentru determinarea competentei instantei, iar
evaluarea obiectului după pretuirea reclamantului este necesară in vederea stabilirii pe de o parte,
a valorii taxei de timbru (in ipoteza in care cererea este evaluabilă in bani), pe de altă parte a
competentei materiale a instantei.
De retinut este faptul că reclamantul nu este tinut de obiectul cererii de chemare in
judecată, acesta având posibilitatea în conditiile art.132 C.proc.civ., de a-si modifica sau după
caz, completa cererea de chemare in judecată până la prima zi de înfătisare in fata primei
instante. Astfel, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru
întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa
dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii
întâmpinării.
Însă, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în
încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:
1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;
3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau
dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.
Reclamantul va putea cere un termen pentru a depune întâmpinare la cererea
reconvenţională şi a propune dovezile în apărare.
4.Aratarea motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea
Motivele de fapt constau in expunerea in detaliu a faptelor si imprejurarilor pe care se
intemiaza pretentia reclamantului, descrierea raportului juridic litigios.
Page 70
70
Motivele de drept constau in indicarea temeiului juridic pe care se sprijina cererea, cu
aratarea articolelor de lege care protejează dreptul subiectiv civil sau situatia juridică. (contractul
de vanzare- cumparare, faptul ilicit cauzator de prejudicii etc.).
5.Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Cand dovada se face prin inscrisuri, se vor alatura la cerere atatea copii cati parati sunt,
mai mult cate o copie de pe fiecare inscris pentru instanta; copiile vor fi certificate de catre
reclamant ca sunt la fel cu originalul.
Se va putea depune si numai o parte dintr-un inscris privitor la pricina, ramanând că
instanta să dispună, la nevoie, infatisarea inscrisului in intregime.
Daca inscrisurile sunt scrise in limba străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri
sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Cand reclamantul voieste sa-si dovedeasca cererea sau vreunul din capetele cererii sale,
prin interogatoriul paratului, va cere citarea acestuia cu mentiunea ”personal la interogatoriu” .
Cand se va cere dovada cu martori, se va arata numele si locuinta acestora.
Indicarea dovezilor reclamantului prin cererea de chemare in judecata urmareste un dublu
scop: celeritatea procesului – instanta putand aprecia asupra admisibilitatii probelor de indata
(daca acestea sunt propuse in conditiile cerute de art.112) si punerea partilor intr-o situatie de
egalitate juridica, paratul nefiind in masura sa se apere eficient daca nu cunoaste mijloacele de
aparare ale adversarului.
Astfel, cu caracter general, legiuitorul arata ca solicitarea probei cu inscrisuri impune cu
necesitate depunerea acestora in copii certificate, conforme cu originalul. Aceste inscrisuri
trebuie depuse in atatea exemplare cati parati sunt, plus un exemplar pentru instanta.
Solicitarea corespunzatoare a probei testimoniale, impune, de asemenea indicarea
numelui si locuintei acestora, numai pe baza acestor mentiuni putandu-se efectua in mod legal
procedura de citare.
6.Semnatura – reprezinta acordul reclamantului la cuprinsul cererii.
Page 71
71
Cererea de chemare in judecata trebuie sa fie semnata personal de catre reclamant sau
trebuie semnata de reprezentantul acestuia in cazul in care reclamantul a dat mandat de
reprezentare unei alte persoane.
Semnatura trebuie situata la sfarsitul redactarii, in acest fel constituind o achiesare la
intregul sau continut.
Conditiile prevazute in art.112 C.proc.civ. se intregesc cu dispozitiile art.113 referitoare
la indeplinirea formalitatii multiplului exemplar si cu privire la cererea de chemare in judecata:
„La cererea de chemare in judecata se vor alatura atatea copii de pe cerere cati parati sunt.
Daca mai multi parati au un singur reprezentant sau daca paratul are mai multe calitati
juridice, se va comunica o singura copie de pe actiune si de pe inscrisuri si se va inmana o
singura citatie”.
O conditie esentiala pentru primirea cererii de chemare in judecata, nementionata expres
insa in Codul de procedura civila, este timbrarea cererii.
Infaptuirea justitiei, asa cum este si firesc necesita o serie de cheltuieli care sunt suportate
de catre bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt insa recuperate de la justitiabili prin
intermediul taxelor de timbru. Acestea, la randul lor, se compun din taxa judiciara de timbru si
timbru judiciar.
Numele, prenumele, adresa părtilor, obiectul si semnătura sunt prevăzute sub sanctiunea
nulitătii.
V.1.2.2.Efectele cererii de chemare in judecată
Cererea de chemare in judecata, ca mijloc procedural prin care se declanseaza procesul
civil produce o serie de efecte specifice:
1. Investeste instanta cu judecarea cauzei: partile dobandesc drepturi si obligatii
procesuale; instanta dobandeste dreptul si in acelasi timp obligatia de a cerceta si solutiona
cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data introducerii cererii de
chemare in judecata, in principiu, se vor produce efectele hotararilor judecatoresti, intrucat
Page 72
72
majoritatea hotararilor civile au un caracter constitutiv (cu exceptia celor care au caracter
declarativ).
2. Cererea de chemare in judecata determina cadrul procesual: sunt fixate partile intre
care se va purta procesul si obiectul acestuia. Dupa acest moment sfera persoanelor care pot
participa in calitate de parti la proces nu poate fi largita decat prin introducerea unor terte
persoane in proces, in conditiile art.49-66 C.proc.civ. sau, in mod exceptional, prin substituirea
unei parti cu o alta persoana (art.66 alin.1, art.243 pct.1C.proc.civ.). Instanta, din oficiu, nu poate
introduce terte persoane in proces.
In mod similar, instanta este indreptatita sa se pronunte numai asupra pretentiilor deduse
prin cererea de chemare in judecata, ea neputandu-se pronunta asupra a ceea ce nu s-a cerut si
nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut (art.304 pct.6; art.322 pct.2 C.proc.civ.).
Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi insa extins de parat prin formularea unei
cereri reconventionale sau de catre tertii intervenienti prin formularea unei cereri de interventie,
ori de catre ambele parti printr-o cerere de chemare in garantie.
3. Se determina competenta teritoriala a instantei – competenta generala – art.5
alin.1C.proc.civ., iar in cazul competentei alternative – prin introducerea cererii inceteaza dreptul
de optiune al reclamantului.
Tot relativ la competenta se poate mentiona ca prin introducerea cererii de chemare in
judecata se creeaza starea de litispendenta; introducerea unei noi cereri in fata unei instante
diferite, chiar competente, avand acelasi obiect, intre aceleasi parti si o cauza identica,
determinand aparitia litispendentei care trebuie solutionata in sensul dezanvestirii celei din urma
instante sesizate (art. 163 C.proc.civ)
4. Cererea de chemare in judecata intrerupe prescriptia Conform art.16 lit.b)D.167/1958,
prescriptia se intrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare in judecata ori arbitrare, chiar
daca cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca sau la un organ de arbitrare
necompetent”.
Cererea de chemare in judecata se considera depusa in ziua primirii ei la instanta, chiar
daca este neregulata, sau in ziua expedierii ei prin posta, daca a fost trimisa recomandat.
Intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a fi intervenit imprejurarea care a
provocat-o; deci, dupa intrerupere curge un nou termen de prescriptie.
Page 73
73
Pentru ca acest efect specific sa subziste trebuie ca cererea sa fie admisa, intrucât
prescriptia nu se considera intrerupta in acele cazuri in care cererea a fost respinsa, anulata, daca
s-a perimat ori daca cel care a formulat-o a renuntat la ea.
5. De la data introducerii cererii opereaza punerea in intarziere a paratului, cu efecte
diferite, dupa cum urmeaza:
- inceteaza buna-credinta avuta anterior de posesorul cu aceasta calitate, prin urmare, de
la momentul introducerii cererii de chemare in judecata el datoreaza fructele;
- in actiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la aceasta data riscul
pieirii bunului trece asupra paratului;
- cererea de chemare in judecata face sa curga dobanzile pentru creantele care anterior nu
erau purtatoare de dobanzi (art.1088 C.civ.);
- in cazul obligatiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii de chemare
in judecata se datoreaza daune-interese;
- anumite actiuni cu caracter strict personal trec asupra mostenitorilor daca au fost
introduse de autorul dreptului in timpul vietii sale: actiunea privind stabilirea filiatiei fata de
mama(art.52 alin.2 C. fam.); actiunea pentru tagada paternitatii ( art.59 alin.2 C. fam.); actiunea
privind stabilirea paternitatii din afara casatoriei (art.54 alin.2 C. fam.) si actiunea privind
revocarea unei donatii pentru ingratitudine(art.833 C. civ).
V.1.3.Întâmpinarea
Intâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde la pretentiile reclamantului,
arătând totodată apararile sale.
Ea face parte, alaturi de cererea de chemare in judecata si cererea reconventionala, din
etapa scrisa a judecătii.
Potrivit art.115 C.proc.civ., intampinarea trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni:
1. Exceptiile de procedura pe care paratul le ridica la cererea reclamantului
2. Raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii
3. Dovezile cu care se apara impotriva fiecarui capat de cerere formulat de către
reclamant. Modalitatea prin care se indica acestea este aceeasi cu cea de la cererea de chemare in
judecata.
Page 74
74
4. Semnatura Semnatura constituie si in acest caz o formalitate esentiala, fapt pentru care
lipsa ei conduce la nulitatea intampinarii.
Potrivit art. 116 alin.1, ca si la cererea de chemare in judecata la intampinare se adauga
un numar de copii similar numarului de reclamanti; de asemenea se vor adauga acelasi numar de
copii certificate de pe inscrisurile pe care se sprijina paratul, mai mult un rand de copii pentru
instanta. În ipoteza în care mai multi reclamanti au un singur reprezentant, sau un reclamant sta
in judecata in mai multe calitati juridice, se va depune la dosar pentru aceste parti cate o singura
copie (art.116 alin.2 C.proc.civ). Potrivit art.117 C.proc.civ., in caz de coparticipare procesuala
pasiva, paratii pot raspunde printr-o singura intampinare.
Faptul ca in actualul sistem depunerea intampinarii este obligatorie are ca principal efect
instituirea sanctiunii decaderii paratului din dreptul de a mai propune probe si de a invoca
exceptii relative, cunoscute anterior primului termen de judecata.
Sanctiunea nu este insa nici de aceasta data atat de drastica pe cat pare la prima vedere.
Potrivit alin.3 al art.118 C.proc.civ.: „in cazul in care paratul nu este reprezentat sau asistat de un
avocat, presedintele ii va pune in vedere, la prima zi de infatisare, sa arate exceptiile, dovezile si
toate mijloacele sale de aparare despre care se va face vorbire in incheierea de sedinta; instanta ii
va acorda, la cerere, un termen pentru pregatirea apararii si depunerea intampinarii”.
De asemenea, chiar dacă pârâtul nu a formulat intâmpinare, el va putea propune probe in
conditiile art.138 C.proc.civ., adică atunci:
-când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea;
- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
- când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a
părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.
De asemenea, sanctiunea decaderii trebuie corelata cu dispozitiile art.114¹alin.2-3.
Depunerea intampinarii trebuie facuta cu 5 zile inainte de termenul stabilit pentru judecata, dar
paratul trebuie sa primeasca citatia si copie de pe cererea de chemare in judecata cu cel putin 15
zile (5 zile in pricinile urgente), numai in acest mod avand suficient timp pentru a-si pregati
apararea. Asadar, daca nedepunerea intampinarii in termen este subsecventa unei culpe a
instantei de judecata, sanctiunea decaderii nu mai poate opera.
Credem ca mai sunt necesare alte doua precizari:
Page 75
75
a.) daca, in conditiile art.132 alin.1, la prima zi de infatisare instanta acorda reclamantului un
termen pentru intregirea sau modificarea cererii si pentru a propune noi dovezi, cererea
modificata se comunica paratului, in vederea depunerii intampinarii., care consideram noi trebuie
depusa tot in termenul prevazut de art. 114¹alin.2, cu 5 zile inainte de urmatorul termen de
judecata
b.) Intampinarea nu este un act specific numai judecatii in prima instanta. In sensul art.289 alin.2
si 308 alin.2, intampinarea trebuie depusa in apel si in recurs cu cel putin 5 zile inainte de
termenul stabilit pentru judecata.
V.1.4.Cererea reconventională
Cererea reconventionala reprezinta actul procedural prin intermediul caruia paratul
urmareste valorificarea unui drept propriu fata de reclamant. Cererea reconventionala se
infatiseaza ca o facultate procesuala pentru parat, acesta avand dreptul de a alege intre
valorificarea pretentiilor sale pe cale incidenta sau printr-o actiune civila separata.
Asa cum dispune legea procesual civila, daca paratul are pretentii in legatura cu cererea
reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala (art. 119 C. proc. civ).
Valorificarea pretentiilor paratului prin intermediul cererii reconventionale ofera insa o
serie de avantaje dintre care pot fi amintite:
-asigura solutionarea a doua litigii intr-un singur cadru procesual, evitându-se
pronuntarea unor hotărâri contradictorii in ipoteza in care pârâtul ar opta pentru a-si valorifica
pretentiile pe cale separată;
- determina realizarea unei economii de timp si cheltuieli;
- ofera conditii pentru o mai buna judecata, judecatorii fiind pusi in situatia de a cu noaste
in toata complexitatea lor raporturile juridice dintre parti.
Cererea reconventionala nu este o simpla aparare, ci are natura juridică a unei veritabile
cereri de chemare in judecată, prin intermediul acesteia paratul valorificându-se un drept propriu
fata de reclamant.
Page 76
76
Din punct de vedere al conditiilor de exercitiu cererea reconventionala trebuie sa
indeplineasca toate cerintele unei actiuni civile obisnuite. Din punct de vedere al formei cererea
reconventionala este asimilata cu o cerere de chemare in judecata, C. proc. civ. statuand ca:
“cererea trebuie sa indeplineasca conditiile prevazute pentru cererea de chemare in judecata”.
Pe langa aceste conditii generale C. proc. civ. impune ca si conditie suplimentara, aceea
ca actiunea reconventionala sa aiba legatura cu “cererea reclamantului”.
Cererea reconventionala se judeca, de instanta sesizata cu cererea principala.
Potrivit C. proc. civ. cererea reconventionala se depune o data cu intampinarea sau daca
paratul nu este obligat la intampinare, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
Nerespectarea termenului mentionat mai sus atrage dupa sine solutionarea separata a
cererii paratului de actiunea principala. Cu toate acestea, cererea reconventionala se poate
solutiona in continuare impreuna cu actiunea principala daca reclamantul consimte la aceasta. O
situatie speciala intalnim in materia divortului.
Cererea reconventionala se judeca o data cu cererea principala. Daca, insa, numai cererea
principala este in stare de judecata, instanta o poate judeca separat.
In procesul civil cererea reconventionala poate fi formulata de catre parti si impotriva
unei interventii principale, caci si aceasta din urma se infatiseaza ca o veritabila cerere de
chemare in judecată.
Asupra actiunii principale si asupra cererii reconventionale formulate de parat instanta
trebuie sa se pronunte printr-o singura hotarare, care va cuprinde solutii cu privire la ambele
cereri.
Rezumat
Cererea de chemare in judecata reprezinta actul de procedura prin care o parte formuleaza
pretentiile sale impotriva altei parti si cu care sesizeaza instanta de judecata in vederea
solutionarii conflictului ivit .
Intâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde la pretentiile reclamantului,
arătând totodată apararile sale
Cererea reconventionala reprezinta actul procedural prin intermediul caruia paratul
urmareste valorificarea unui drept propriu fata de reclamant.
Page 77
77
TEMA VI
Masurile asigurătorii
VI.1.Măsurile asigurătorii
VI.1.1.Notiune si clasificare
VI.2.Sechestrul asigurător
VI.3.Poprirea asigurătorie
VI.4.Sechestrul judiciar
Obiective:
-intelegerea notiunii de măsuri asigurătorii;
-insusirea si intelegerea cazurilor in care pot fi incidente măsurile asigurătorii;
VI.1.Măsurile asigurătorii
VI.1.1.Notiune si clasificare
Măsurile asigurătorii reprezintă mijloacele procesuale prin care se indisponibilizează
bunurile urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului având ca scop
asigurarea părtii asupra executării silite efective in ipoteza in care va fi obtinut titlul executoriu.
Codul de procedură civilă reglementează trei măsuri asigurătorii:
1.sechestrul asigurător (art.591-596 C.proc.civ.)
2.poprirea asigurătorie (art.597 C.proc.civ.)
3.sechestrul judiciar (art.598-601C.proc.civ.)
VI.2.Sechestrul asigurător
Page 78
78
Sechestrul asigurator reprezintă masura asigurătorie menita sa indisponibilizeze
bunurile mobile sau imobile ale pârâtului până la terminarea procesului. Sechestrul asigurator se
aplica numai atunci cand obiectul actiunii consta in plata unei creante.
În ceea ce priveste conditiile de infiintare a sechestrului asigurător, trebuie să avem
în vedere mai multe situatii:
I.Creditorul nu are titlu executoriu, dar creanţa sa este constatată prin act scris şi este exigibilă,
caz in care poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile
ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în
cuantumul fixat de către instanţă.
II. Creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi
depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată, poate, de
asemenea, solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale
debitorului.
III.De asemenea, instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este
exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu
a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire
sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească
îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, adică faptul că a introdus cererea de chemare
in judecată prin intermediul căreia a declansat litigiul de fond şi să depună o cauţiune al cărei
cuantum va fi fixat de către instanţă.
Pentru toate situatiile de mai sus, in ipoteza in care creditorul nu depune cauţiunea în
termenul fixat de instanţă, atunci sechestrul se va desfiinţa de drept.
Cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul de fond.
Instanţa va decide de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
executorie, fixând totodată, dacă este cazul, cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia
urmează să fie depusă aceasta. Încheierea este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la
comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.
VI.3.Poprirea asigurătorie
Page 79
79
Poprirea asiguratorie este acea măsură care constă în indisponibilizarea sumelor de
bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale, urmaribile, datorate debitorului
de catre un tert ori care vor fi datorate in viitor.
Atât pentru sechestrul asigurător cât şi pentru poprirea asigurătorie, sunt comune
atât conditiile de infiintare, cât si aducerea la indeplinire si ridicarea acestor măsuri
asigurătorii.
VI.4.Sechestrul judiciar.
Sechestrul judiciar este măsura asigurătorie prin intermediul căreia se indisponibilizeaza
bunul care face obiectul litigiului, acesta fiind incredintat spre pastrare si administrare, de regula,
unui tert.
Conditii de infiintare:
1) sa existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului, obiect al judecatii;
2) sechestrul sa fie cerut, iar instanta sa considere necesara masura de asigurare;
3) reclamantul sa depuna cautiune (masura facultativa, lasata la aprecierea instantei)
Exceptii: se poate sechestra un alt bun daca:
a) debitorul ofera alt bun pentru liberarea celui in litigiu;
b) nu exista un proces, dar creditorul are motive temeinice sa creada ca bunul va fi sustras,
distrus ori alterat de posesorul lui actual;
c) asupra unor bunuri mobile care alcatuiesc garantia creditorului, cand acesta invedereaza
insolvabilitatea debitorului sau cand se teme ca debitorul va fugi ori va distruge bunul.
Sechestrul judiciar se judecă intotdeauna cu citarea partilor. În caz de admitere, instanţa va
putea să oblige pe reclamant la darea unei cauţiuni . O data cu aprobarea sechestrului, se numeste
si un administrator-sechestru (depozitar), prin acordul partilor sau din oficiu. Încheierea este
supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar
în caz de neînţelegere, unei persoane desemnate de instanţă, care va putea fi chiar deţinătorul
bunului. În acest scop, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează
a fi pus sub sechestru şi-l va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru.
Un exemplar al procesului-verbal va fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura.
Page 80
80
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele
constatate prin titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor
litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care
l-a numit.
Rezumat
Sechestrul asigurator reprezintă masura asigurătorie menita sa indisponibilizeze
bunurile mobile sau imobile ale pârâtului până la terminarea procesului. Sechestrul asigurator
se aplica numai atunci cand obiectul actiunii consta in plata unei creante.
Poprirea asiguratorie este acea măsură care constă în indisponibilizarea sumelor de
bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale, urmaribile, datorate
debitorului de catre un tert ori care vor fi datorate in viitor.
Sechestrul judiciar este măsura asigurătorie prin intermediul căreia se
indisponibilizeaza bunul care face obiectul litigiului, acesta fiind incredintat spre pastrare si
administrare, de regula, unui tert
TEMA VII
EXCEPTIILE PROCESUALE
Page 81
81
VII.1.Exceptiile procesuale
VII.1.1.Notiune
VII.1.2.Clasificarea exceptiilor procesuale
VII.1.3.Procedura de solutionare a exceptiilor procesuale
VII.1.4.Caracteristicile exceptiilor procesuale
Obiective:
-intelegerea notiunii de exceptie procesuală si distinctia fata de apărările de fond;
-insusirea diferitelor tipuri de exceptii procesuale, a modului de solutionare a acestora,
precum si a efectelor pe care le produc
VII.1.1.Notiune
Exceptiile procesuale reprezinta mijloacele prin care in cursul procesului civil, partea
interesata, procurer sau instanta din oficiu invoca, fara a pune in discutie fondul pretentiei deduse
judicator neregularitati procedurale sau lipsuri privind exercitiul dreptului la actiune, avand ca
efect intarzierea sau impiedicarea judecatii in fond.
excepţiile procesuale nu trebuie confundate cu apărările de fond.
VII.1.2Clasificarea exceptiilor procesuale
1.După obiectul lor:
a. excepţii de procedură - care vizează încălcarea regulilor procedurale privind compunerea
instanţei, competenţa acesteia şi procedura de judecată; prin intermediul excepţiilor de
procedură se invocă anumite neregularităţi procedurale, deci au în vedere condiţiile
formale ale judecăţii
Exemplu:
-exceptia netimbrării;
-exceptia de necompetentă;
-exceptia de incompatibilitate;
Page 82
82
-exceptia nelegalei citări
b. excepţii de fond - sunt în strânsă legătură cu litigiul, mai precis, cu exerciţiul dreptului la
acţiune. Ca atare, în această categorie trebuie incluse excepţiile al căror obiect constă în
invocarea unor lipsuri privind condiţiile exercitării dreptului la acţiune, dar şi acele
excepţii care intrinsec legate de elementele dreptului la acţiune.
Exemplu:
-exceptia lipsei de interes;
-exceptia de prematuritate;
-exceptia lipsei calitătii procesuale active/pasive;
-exceptia lipsei capacitătii de exercitiu/de folosintă;
-exceptia prescriptiei;
-exceptia autoritătii de lucru judecat
2.După efectul lor:
a. excepţii dilatatorii - tind la amânarea judecăţii, declinarea judecăţii sau refacerea
unor acte;
Exemplu:
-exceptia de necompetentă;
-exceptia de incompatibilitate;
-trimiterea dosarului la o altă instanţă sau transferul dosarului de la un complet de (prin
admiterea excepţiei de litispendenţă, excepţiei de conexitate etc.
b. excepţii peremptorii - care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea
procesului.
Exemplu:
-exceptia de prematuritate;
-exceptia lipsei calitătii procesuale active/pasive;
-exceptia prescriptiei;
-exceptia autoritătii de lucru judecat;
Page 83
83
Unele excepţii peremptorii încep prin a avea un efect dilatatoriu în sensul că se acordă un
termen pentru împlinirea lipsei şi nu se anulează automat cererea.(ex.: exceptia insuficientei
timbrari, exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant). Aceste exceptii mixte pot amana initial
judecarea cauzei, insa daca la termenul acordat de catre instanta lipsa invocata nu se complineste,
procesul se poate stinge in faza in care se gaseste.
3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normai încălcate:
a. excepţii absolute - care privesc încălcarea unor norme imperative şi pot fi invocate de părţi,
procuror sau instanţă din oficiu în orice faţă a procesului chiar în apel sau recurs;
b.excepţii relative - care privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate numai de
partea interesată şi numai într-un anumit termen (la prima zi de înfăţişare sau la următorul
termen în care s-a săvârşit neregularitatea).
VII.1.3.Procedura de solutionare a exceptiilor procesuale
Potrivit articolului 137 C.pr.civilă, instanţa este obligată să se pronunţe înainte de a intra
în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac de prisos în total sau în
parte cercetarea în fond a pricinii. Numai în mod excepţional, excepţia poate fi unită cu fondul
numai atunci când pentru soluţionarea ei este necesară administrarea unui prabatoriu legat şi de
fondul pricinii.
Dacă excepţia invocată este întemeiată, instanţa o va admite şi va pronunţa o încheiere
atunci când dispune amânarea judecăţii sau o hotărâre. În cazul respingerii excepţiei, instanţa
pronunţă o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu fondul şi continuă
judecata pricinii.
VII.1.4.Caracteristicile exceptiilor procesuale
-excepţia procesuală presupune existenţa unui proces în curs.
-excepţia procesuală este un mijloc de apărare fiind de regulă folosit de pârât.
-excepţia procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept
material sau procesual.
Page 84
84
-admiterea excepţiei constituie în cazul excepţiilor dilatatorii un obstacol temporar în
soluţionarea cererii principale, iar în cazul excepţiilor peremptorii un obstacol dirimant,
determinând stingerea litigiului in faza in care se găsea la momentul admiterii exceptiei.
-admiterea excepţiei procesuale nu afectează în principiu dreptul reclamantului, iar hotărârea
pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii nu are putere de lucru judecat în ceea ce priveşte
fondul dreptului
- conform art. 136 C. proc. civ., excepţiile relative neinvocate în termen nu vor mai putea fi
ridicate în cursul judecăţii
Sancţiunea: decăderea părţii interesate din dreptul de a mai invoca ulterior respectiva
excepţie relativă.
Rezumat:
Exceptiile procesuale reprezinta mijloacele prin care in cursul procesului civil, partea
interesata, procurer sau instanta din oficiu invoca, fara a pune in discutie fondul pretentiei
deduse judicator neregularitati procedurale sau lipsuri privind exercitiul dreptului la actiune,
avand ca efect intarzierea sau impiedicarea judecatii in fond
TEMA VIII
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
VIII.1.Notiunea de probă
VIII.2.Clasificarea probelor
VIII.3.Subiectul, obiectul si sarcina probei
VIII.4.Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor
VIII.4.1.Admisibilitatea probelor
VIII.4.2.Administrarea probelor
VIII.4.3.Aprecierea probelor
Page 85
85
VIII.5.Proba cu înscrisuri
VIII.6.Proba cu martori sau testimonială
VIII.7.Mărturisirea
VIII.8.Expertiza judiciară
VIII.9.Cercetarea la faţa locului
Obiective:
-intelegerea notiunii de probă si a importantei acestora in procesul civil
-insusirea notiunilor referitoare la fiecare mijloc de probă
VIII.1.Notiunea de probă
În sens larg prin probă se înţelege acţiunea de stabilire, existenţei sau inexistenţei unui
raport juridic.
În sens restrâns prin probă se desemnează mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt care
este folosit fie de sine stătător, fie pentru dovedirea unui alt fapt material. În mod obişnuit
noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (expertize, martori).
VIII.2.Clasificarea probelor
A)După cum se fac în faţa instanţei sau în afara ei:
-probe judiciare:
-probe extrajudiciare
B)După natura lor:
-probe personale - mărturisirea;
-probe materiale;
C)După cum duc direct sau nu la stabilirea faptului principal:
-probe directe
-probe indirecte
D)După caracterul originar sau derivat:
-probe primare ( imediate, nemijlocite);
Page 86
86
-probe secundare (mediate, mijlocite);
E)După modul de percepţie al faptelor de către judecător:
-probe care constau în perceperea personală a judecătorului - cercetarea la faţa
locului;
-probe care constau în perceperea de la alte persoane.
Convenţiile asupra probelor sunt în principiu admise cu condiţia ca ele să ducă la lărgirea
posibilităţilor de probă fără a se încălca normele imperative din dreptul material sau procesual.
Convenţia de restrângere a posibilităţilor de probă sunt nule.
VIII.3.Subiectul, obiectul si sarcina probei
Subiectul probei: judecătorul.
Obiectul probei: faptele juridice care servesc la dovedirea raportului juridic litigios, mai
exact, faptele juridice lato sensu din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile referitoare la litigiul
dedus judecăţii.
Precizare: obiectul probei nu include şi dreptul subiectiv invocat şi nici norma juridică
aplicabilă în speţă.
Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169 C.civ., celui ce face o propunere înaintea
judecătorului. Procesul fiind pornit de catre reclamant, prin introducerea cererii de chemare in
judecata, este firesc ca el sa-si dovedeasca pretentia supusa judecatii.
Sunt insa anumite situatii in care sarcina probei revine paratului:
1. In cazul prezumtiilor legale relative, cand legea presupune ca starii de fapt ii
corespunde o anumita stare de drept, beneficiarul prezumtiei trebuie sa dovedeasca
numai faptul din care decurge prezumtia, iar partea potrivninica, daca doreste sa
rastoarne aceasta stare, este obligata sa administreze proba contrara
2. Sarcina probei este rasturnata si in acele litigii de munca in care angajatorul este
Page 87
87
parat, intrucat potrivit art.287 C.muncii, ”sarcina probei in conflictele de munca
revine angajatorului, acesta fiind obligat sa depuna dovezile in apararea sa pana la
prima zi de infatisare”
3. O alta situatie in care sarcina probei este rasturnata este cea prevazuta de art.58 alin.2
C.fam., potrivit caruia, ”daca recunoasterea de paternitate este contestata de mama, de
cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este in sarcina
autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai”.
VIII.4.Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor
VIII.4.1.Reguli comune privind admisibilitatea
Condiţii generale ale probei:
- să fie legală (să nu fie oprită de legea materială sau procesuală).
- să fie verosimilă (să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte
imposibile, ci a unor fapte reale, demne de a fi crezute);
- să fie pertinentă (să aibă legătură cu obiectul procesului);
- să fie concludentă (adică să poarte asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la
rezolvarea cauzei respective); potrivit art. 167 alin. (1), dacă există pericolul dispariţiei probei
prin întârziere, este permisă încuviinţarea probei, fără a se mai examina concludenţa.
VIII.4.2.Reguli comune privind administrarea probelor
Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte:
1. Propunerea probelor
2. Incuviintarea probelor
3. Administrarea propriu-zisa a probelor
Page 88
88
Propunerea probelor se face de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât
prin întâmpinare. Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii: decăderea părţilor din dreptul de a
propune dovezile (art. 138 alin. (1) C. proc. civ). Excepţii:
– când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea (contraproba este
permisă);
– când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii;
– când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire
a părţii care nu a fost reprezentată sau asistată de avocat(contraproba este permisă).
Dacă o parte renunţă la probele pe care le-a produs, acestea pot fi însuşite de cealaltă
parte, iar dacă ambele părţi renunţă instanţa din oficiu poate administra probele.
Partea decăzută din dreptul de a administra probe poate să se apere discutând în fapt şi în
drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor adversarului.
Probele propuse de catre parti sunt puse de catre instanta in discutia contradictorie a partilor.
Dupa acest moment, instanta le va încuviinţa sau le va respinge prin încheiare motivată.
Administrarea probelor - dacă legea nu dispune altfel, administrarea se face în faţa instanţei
de judecată, în ordinea dispusă de aceasta (regula), înainte de începerea dezbaterilor asupra
fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Există situaţii (de excepţie) când dovezile nu sunt administrate de instanţa care le-a
încuviinţat:
- administrarea probelor prin comisie rogatorie;
- probele administrate de o instanţă necompetentă / de la care pricina a fost strămutată pot
rămâne câştigate judecăţii unui litigiu;
- într-o cerere perimată – art. 254 alin. (2) C. proc. civ.
VIII.4.3.Reguli comune privind aprecierea
Page 89
89
probele se apreciază liber de către judecător.
aprecierea reprezintă procesul mental al judecătorului cauzei, efectuat
pentru a determina forţa probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, dar
şi ale tuturor dovezilor în ansamblu
VIII.5.Proba cu înscrisuri
Inscrisul reprezinta orice declaratie despre un act sau fapt juridical, facuta prin scrierea de
mana, dactilografiere,litografiere, imprimare pe hartie sau pe orice alt material.
Inscrisurile preconstituite se clasifica in:
1.inscrisuri autentice
2.inscrisuri sub semnatura privata
1.Inscrisurile autentice= înscrisurile întocmite cu respectarea solemnităţile cerute de lege, de
un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat.
Constituie inscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, hotărârile judecătoreşti, actele
de stare civilă, actele de procedură îndeplinite de executorii judecătoreşti, procesele-verbale
întocmite de agenţii procedurali însărcinaţi cu înmânarea actelor de procedură etc.
Forta probanta:
- inscrisurile autentice se bucura de prezumtia de autenticitate si validitate, astfel incat cel care il
foloseste este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care il contesta;
- data inscrisului autentic face credinta pana la inscrierea in fals, fiind opozabil si tertilor
- inscrisul autentic face dovada pana la declararea falsului in ceea ce priveste constatarile
personale ale agentului instrumentation, percepute prin propriile lui simturi
Conversiunea inscrisului autentic in inscris sub semnatura privata sau in inceput de dovada
scrisa
- in ipoteza in care forma ad validitatem nu era ceruta, inscrisul este valabil ca inscris sub
semnatura privata, cu conditia de a fi semnat de partile contractante; daca nu este semnat,
valoreaza inceput de dovada scrisa
Page 90
90
- daca insa forma solemna era ceruta ad validitatem, actul juridic respectiv va fi lovit de nulitate
absoluta
Procedura falsului
În cazul înscrisurilor autentice care sunt contestate există în Codul de procedură civilă
instituţia procedurii înscrierii în fals. În cazul în care se declaşează această procedură, dacă
partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă în instanţă se va amâna cauza şi se va dispune
înfăţişarea părţii personal sau prin mandatar cu procură specială. La termenul prezentării cel ce a
invocat înscrisul îl va depune pentru verificare şi va indica mijloacele sale de apărare.
Preşedintele instanţei constată prin proces-verbal starea materială a înscrisului dacă există
pe el ştersături, adăugiri sau îndreptări iar apoi îl va semna împreună cu grefierul şi părţile şi îl va
depune la grefă.
Tot la acest termen preşedintele întreabă partea care a depus înscrisul dacă înţelege să se
folosească de el. Dacă partea refuză să răspundă, nu se prezintă sau declară că nu se mai
foloseşte de înscris acesta va fi înlăturat din proces.
În cazul în care se stăruie în defăimarea înscrisului, înscrisul împreună cu procesul-verbal
se va trimite procurorului pentru cercetări. Procurorul face cercetările şi va informa instanţa.
În cazul sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată şi pe autorul sau
complicele falsului, instanţa civilă poate suspenda judecata.
Inscrisul sub semnatura privata
= acele înscrisuri întocmite de părţi, fără intervenţia vreunui organ al statului, semnate de
părţile sau de partea de la care emană.
Conditia generala pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata este semnatura
partii sau, dupa caz, semnaturile partilor de la care emana inscrisul.
Pentru anumite categorii de inscrisuri legea prevede anumite conditii speciale
reglementate de art.1179 (formalitatea multiplului exemplar)si art.1180 C.civ.(mentiunea ”bun si
aprobat”)
Formalitatea multiplului exemplar:
Page 91
91
- se cere in cazul inscrisurilor sub semnatura privata care constata conventii sinalagmatice
-presupune ca inscrisul sa fie redactat in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare
sunt, iar pe fiecare exemplar sa se faca mentiune de numarul exemplarelor originale intocmite
Nu este necesara formalitatea multiplului exemplar atunci cand:
- un inscris este nevalabil ca inscris authentic, dar este valabil ca inscris sub semnatura privata
- conventia sinalagmatica este constatata printr-o hotarare judecatoreaca;
- contractul a fost incheiat prin corespondenta;
-in materie comerciala, cu exceptia acelor situatii in care legislatia comerciala cere intocmirea
acelui inscris;
- când una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia asumată prin convenţia sinalagmatică,
înainte sau simultan cu semnarea înscrisului;
- formalitatea nu este cerută pentru actele juridice unilaterale şi nici pentru înscrisurile ce
constată convenţii unilaterale;
- dacă s-a redactat un singur exemplar, lăsat în păstrare unui terţ etc.
Mentiunea ”bun si aprobat”
- este ceruta in cazul inscrisurilor sub semnatura privata care constata obligatii unilaterale
- nu este o formula sacramentala, putand fi inlocuita prin alta echivalenta
-nu este necesara daca inscrisul este scris in intregime de cel ce se obliga
-menţiunea este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au ca obiect obligaţii
unilaterale. Exemple:
când mai mulţi debitori se obligă prin acelaşi înscris către un singur creditor, acesta se poate
întocmi într-un singur exemplar, dar fiecare debitor trebuie să adauge înainte de semnătura sa şi
menţiunea „bun şi aprobat”;
- se aplică atât obligaţiilor principale, cât şi celor accesorii;
- se aplică şi atunci când obligaţia unilaterală constă în plata unei rente / plata unei sume de
bani în urma unei dări de socoteli etc;
Page 92
92
- când o obligaţie unilaterală este constatată într-un înscris în formă aparentă de convenţie
sinalagmatică etc.;
-sanctiunea nerespectarii acestei formalitati : respectivul înscris nu este valabil ca înscris sub
semnătură privată, dar valorează început de dovadă scrisă, putând fi probat prin orice alt mijloc
de dovadă, valabilitatea obligaţiei cuprinse nefiind, însă, afectată.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată
a) înscrisul este nesemnat de părţi sau de una dintre părţi:
- înscrisul nu este valabil ca instrumentum;
- când forma scrisă nu este cerută ad validitatem, operaţiunea juridică (negotium) este valabilă şi
poate fi dovedită cu alte mijloace de probă (ex. recunoaşterea);
- când înscrisul este opus părţii care l-a scris, poate constitui început de dovadă scrisă;
b) înscrisul este semnat, dar nu s-a îndeplinit formalitatea multiplului exemplar sau, după caz,
menţiunea „bun şi aprobat” – acesta valorează întotdeauna început de dovadă scrisă.
Modalităţile de dobândire a datei certe (limitativ prevăzute)
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică şi a fost înregistrat la aceasta,
sau s-a făcut pe înscris o menţiune despre data prezentării, certificată cu ştampilă;
- prin trecerea actului, chiar şi în prescurtare, în acte întocmite de funcţionari de stat, cum ar fi
procese-verbale pentru punere de sigilii, de inventariere etc.;
- din ziua înscrierii lui într-un registru anume destinat (ex.: la un notar, avocat, executor, la
judecătorie etc.);
- din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părţile care a semnat;
Alte modalităţi:
Page 93
93
- actele supuse formalităţilor de publicitate imobiliară sunt opozabile terţilor numai din
momentul înscrierii în cartea funciară;
- cesiunea de creanţă este opozabilă terţilor numai după notificarea cesiunii făcută debitorului
sau după acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic (art. 1393 C. civ.) ori după
înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- pentru privilegii şi ipoteci, preferinţa faţă de alţi creditori privilegiaţi sau ipotecari se
stabileşte prin rangul inscripţiei;
- gajul şi garanţia reală mobiliară sunt opozabile terţilor de la data înscrierii în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Procedura verificarii de scripte
- când se contestă un înscris sub semnătură privată de către partea căreia i se opune înscrisul
respectiv (se tăgăduieşte scrierea sau/şi semnătura), dar poate viza şi cazul când înscrisul emană
de la un terţ.
- aceasta înseamnă că partea căreia i se impune înscrisul este obligată să recunoască sau să
conteste semnătura sau scrisul, singuri care pot să adopte o poziţie neutră fiind moştenitorii şi
succesorii autorului actului.
Etapele procedurii sunt:
- confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea sau semnătura făcută în faţa instanţei;
- confruntarea de către instanţă a înscrisului tăgăduit/ nerecunoscut cu alte înscrisuri (piese
/scripte de comparaţie), ori cu porţiunea din înscris care nu este contestată;
- expertiza.
Dacă partea declară că nu recunoaşte scrisul sau semnătura, preşedintele completului îl va
obliga să scrie şi să semneze sub dictarea sa, părţi din înscris. Refuzul de a scrie sau semna va
putea fi socotit ca o recunoaştere a înscrisului. Dacă verificarea nu este concludentă pentru
instanţă se va dispune efectuarea unei expertize. Pentru aceasta părţile vor depune înscrisuri
Page 94
94
autentice sau sub semnătură privată urmând a se trimite toate acestea împreună cu înscrisul
tăgăduit şi cu probele luate de judecător, expertului .
Rezultatul verificării de scripte se consemnează într-o încheiere interlocutorie. Ipoteze:
- dacă se constată că înscrisul emană de la partea care l-a tăgăduit sau de la persoana căreia i
se atribuie, va fi reţinut şi folosit ca mijloc de probă;
- când se constată că înscrisul nu emană de la persoana căreia i se opune sau i se atribuie,
acesta va fi înlăturat din proces.
Administrarea probei prin inscrisuri
Potrivit articolul 112 şi 116 Codul de procedură civilă, părţile anexează la cererea de
chemare în judecată şi la întâmpinare, copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de
probă.
Dacă ele sunt într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traducerile sau copii
cu litere latine certificate de părţi.
În cazul în care se contestă traducerile se poate apela la un traducător certificat. Părţile
sunt datoare să aibă asupra lor originalele înscrisurilor sau să le depună spre păstrare la grefă sub
pedeapsa de a nu se ţine seama de ele.
Toate înscrisurile depuse la dosar rămân dobândite judecăţii şi nu se pot retrage fără
învoirea celorlalte părţi.
Dacă partea învederează că adversarul deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate
ordona înfăţişarea lui. În cazul în care adversarul refuză să răspundă la interogatoriul luat pentru
dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisurilor sau se dovedeşte că l-a ascuns sau distrus sau pur
şi simplu nu vrea să-l înfăţişeze, instanţa poate socoti că înscrisul are conţinutul pe care-l
pretinde partea care a solicitat înfăţişarea lui.
Art. 173 C. proc. civ. prevede că instanţa va trebui să respingă cererea de înfăţişare a
înscrisului, în întregime sau în parte, în următoarele situaţii:
Page 95
95
- înscrisului priveşte chestiuni absolut personale/intime;
- prezentarea înscrisului ar încălca obligaţia de a păstra secretul/caracterul strict confidenţial al
acestuia;
- prezentarea înscrisului ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte persoane,
ori ar expune-o dispreţului public.
Dacă înscrisul se găseşte la o autoritate sau o terţă persoană instanţa va lua măsuri pentru
ca acesta să fie adus la dosar. În cazul în care înscrisul nu se poate trimite, cercetarea lui se va
face cu citarea părţilor la acea autoritate.
VIII.6.Proba cu martori sau testimonială
martorii – persoane, neinteresate de drepturile disputate în litigiu, chemate să descrie
instanţei fapte privind pricina ce se judecă, care ar putea servi la soluţionarea acesteia.
depoziţia (declaraţia) de martor sau mărturia – constituie mijlocul de probă şi constă în
relatarea făcută de martor în faţa instanţei;
mărturia (proba testimonială) – „declaraţia orală făcută de o persoană fizică, înaintea
instanţei de judecată, cu privire la un fapt trecut, precis şi pertinent, despre care are cunoştinţă
personală”.
Admisibilitatea probării actelor juridice prin declaraţii de martori
există două reguli cuprinse în art. 1191 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.
I) interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea
prevăzută de lege;
II) interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
În procesul civil, martorii pot fi numai persoane fizice care au cunoştinţă despre faptele
care formează obiectul judecăţii.
Page 96
96
Legea prevede că aprecierea depoziţiei martorului care este minor sub 14 ani sau este o
persoană lipsită vremelnic de discernământ se va ţine seama de situaţiile arătate. Articolul 189
C.proc.civ., prevede persoanele care sunt exceptate de a fi acceptate ca martori:
-rudele şi afinii până la gradul 3 inclusiv;
-soţul sau fostul soţ
-interzişi judecătoreşti
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
În pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ se pot audia rudele şi afinii cu excepţia
descendenţilor.
Există o categorie de persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le scuteşte să
depună mărturie:
-cei ţinuţi de secretul profesional;
-cei ţinuţi de secretul de serviciu, dar numai asupra împrejurărilor secrete de care
a luat cunoştinţă în timpul serviciului;
-cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei însuşi sau ar expune rudele, afini
ori soţul la o pedeapsă penală sau dispreţul public.
Propunerea probei cu martori se face la prima zi de înfăţişare. Lista cu numele şi adresa
acestora urmând să fie depusă sub sancţiunea nulităţii în cel mult 5 zile de la încuvinţare.
Instanţa poate limita numărul martorilor propuşi cu respectarea principiului egalităţii părţilor, iar
martorii care au fost încuvinţaţi se vor asculta neputându-se renunţa la ei.
Odată propuşi martorii, înlocuirea acestora se va putea face numai în caz de moarte,
dispariţie sau motive temeinice (certificate medicale).
După încuvinţare, instanţa dispune citarea martorilor care pot fi ascultaţi în instanţă sau la
locuinţa lor.
Ascultarea martorilor se face:
de regulă în faţa instanţei sau, în cazuri întemeiate, la locuinţa lor, dacă aceştia nu pot veni
în instanţă; când martorul locuieşte într-o altă localitate, se poate apela la o comisie rogatorie.
când la termenul fixat pentru audiere nu se prezintă toţi martorii, instanţa poate acorda un
alt termen pentru ascultarea simultană a tuturor martorilor sau îi va asculta pe cei prezenţi şi va
Page 97
97
fixa un nou termen pentru audierea celor absenţi, soluţia fiind apreciată de instanţă de la caz la
caz;
instanţa poate emite mandat de aducere pentru martorul citat, care nu se prezintă, iar când
există urgenţă se poate uza de mandatul de aducere chiar la primul termen; potrivit art. 1081 şi
urm. C. proc. civ., se poate amenda martorul care, deşi legal citat, nu se prezintă sau, deşi se pre-
zintă în instanţă, refuză să depună mărturie.
când nici după mandatul de aducere, martorul nu se prezintă, instanţa poate trece la
judecarea pricinii [art. 188 alin. (1)-(3)C. proc. civ.], nefiind însă vorba despre o decădere, fiind
vorba despre un termen judecătoresc.
Fiecare martor va fi ascultat deosebit în ordinea stabilită de preşedinte, cei ce urmează a
fi ascultati ulterior fiind îndepărtaţi din sală.
Înainte de a se lua mărturia, preşedintele îi cere martorului:
-să arate domiciliul, profesia, vârsta;
-dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad;
-dacă se află în serviciul unei părţi şi dacă este în judecată, duşmănie sau legătură de interese cu
vreuna din părţi, după aceasta martorul depune jurământul.
Martorii fără confesiune jură pe conştiinţă, iar cei care din motive confesionale sau de
conştiinţă nu depun jurământ se obligă să spună adevărul şi să nu ascundă nimic.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage atenţia să spună
adevărul.
În depoziţia sa, martorul arată împrejurările pe care le cunoaşte şi răspunde la întrebările
preşedintelui şi ale părţilor. El nu are voie să citească un răspuns dinainte dar cu încuvinţaea
preşedintelui se poate cu privire la cifre şi denumiri.
Martorul trebuie să răspundă la întrebările preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale
părţii adverse, eventual ale procurorului. În timpul audierii, martorul nu are voie să citească un
răspuns scris anterior, dar, cu încuviinţarea instanţei, poate folosi însemnări legate de cifre
/denumiri.
Dacă preşedintele găseşte că întrebarea pusă de părţi nu este concludentă, jignitoare sau
tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege o va respinge. Respingerea
Page 98
98
împreună cu motivarea se trec în încheierea de şedinţă. Mărturia se face orar şi se consemnează
în scris de frefier la dictarea preşedintelui. Depoziţia este semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul
ei de preşedinte, grefier şi martor după ce citeşte declaraţia.
Când cel care urmează să fie martor este mut sau surd şi nu poate fi înţeles va fi pus să
scrie răspunsul. Dacă nu ştie să scrie se folosesc experţii interpreţi.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în depoziţie se vor semna de judecător, grefier şi
martor sub sancţiunea neluării lor în seamă. Locurile nescrise se barează pentru a nu se adăuga
nimic.
După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă dacă instanţa nu decide altfel.
VIII.7.Mărturisirea
=reprezinta recunoasterea de catre o parte a unui fapt pe care partea potrivnica isi itemize o
pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca impotriva autorului ei consecinte
juridice.
Caractere marturisirii:
- este un act juridic unilateral;
- este un act juridic de dispozitie
-este un act juridic personal;
- constituie un mijloc de proba impotriva autorului ei si in favoarea celui care isi intemeiaze
pretentia sau apararea pe faptul marturisit
In principiu, marturisirea este admisibila in toate materiile.
Prin exceptie, marturisirea nu este admisibila:
-cand este expres interzisa de lege;
-daca prin admiterea marturisirii s-ar eluda dispozitii legale imperative;
-cand prin admiterea marturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totala sau partiala a unui drept la
care nu se poate renunta sau care nu poate face obiectul unei tranzactii;
-daca legea cere ca unele fapte juridice sa fie dovedite numai prin anumite lijloace de proba
Page 99
99
Interogatoriul
Interogatoriul este admis în toate materiile şi toate procesele civile. Mărturisirea are ca
obiect numai fapte şi este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care o parte poate să
dispună.
În anumite procese mărturisirea singură nu poate duce la admiterea acţiunii.
Mărturisirea fiind un act personal poate fi făcută numai personal de parte scop în care
dacă nu este prezentă va fi citată cu menţiunea personal la interogatoriu.
Partea care vrea să recunoască apărările, pretenţiile păţii adverse o poate face şi printr-un
mandatar cu procură specială.
Când partea are domiciliul în străinătate interogatoriu se comunică în scris mandatarului
care va depune răspunsul părţii în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice.
Preşedintele poate respinge din interogatoriu acele întrebări care nu sunt concludente sau
jignitoare. Răspunsurile se trec pe aceeaşi foaie cu întrebările şi fiecare pagină va fi semnată de
preşedinte, grefier, de cel care l-a propus şi de partea care a răspuns.
Statul şi persoanele juridice de drept privat sau public răspund în scris la interogatoriu
care li se comunică.
Dacă partea, deşi a fost citată nu se prezintă la interogatoriu sau deşi se prezintă refuză să
răspundă fără a avea motive temeinice, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire
deplină sau ca un început de dovadă scrisă.
VIII.8.Expertiza judiciară
- ca probă este folosită atunci când pentru lămurirea faptelor care formează obiectul unui proces
este necesară părerea unei persoane care are cunoştinţe de specialitate în acel domeniu.
- mijloc de probă prin care expertul aduce la cunoştinţa instanţei pe baza unor cercetări concrete,
situaţie de fapt concretă.
Modalităţi de efectuare a expertizei:
1) în instanţă, când expertul îşi poate exprima pe loc opinia, caz în care va fi ascultat în
şedinţă, declaraţiile sale fiind consemnate într-un proces-verbal (art. 207 C. proc. civ.);
Page 100
100
2) în afara instanţei, când expertiza necesită verificări, analize, măsurători, deplasări etc., iar
pentru efectuarea ei este nevoie de timp.
- există situaţii în care expertiza este obligatorie:
-in cazul punerii sub interdicţie - expertiza psihiatrică;
-in cazul înregistrarii tardive a naşterii - expertiza medico-legală cu
privire la stabilirea vârstei;
- propunerea ei se face de părţi sau instanţă din oficiu după punerea în discuţie a părţilor.
- se efectuează de experţii judiciari atestaţi de Ministerul Justiţiei.
- pentru numirea expertului, completul solicită biroului local de expertize o listă de experţi din
care va numi prin încheiere pe cel desemnat cu efectuarea expertizei.
- prin aceeaşi încheiere se stabilesc obiectivele expertizei, onorariul provizoriu şi data depunerii
lucrării.
- dacă efectuarea expertizei necesită o lucrare la faţa locului, expertul este obligat sub sancţiunea
nulităţii să citeze părţile prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire , arătând zilele şi
orele la care va fi prezent în teren.
- după numirea sa ca expert, acesta este obligat să vină la instanţă şi să depună un jurământ în
camera de consiliu fără citarea părţilor în faţa instanţei. Instanţa constată depunerea jurământului
prin încheiere.
- dacă părţile nu se învăiesc cu privire la numirea expertului, instanţa va stabili expertul prin
tragere la sorţi.
- lucrările se concretizează într-un raport de expertiză care se depune la instanţă în atâtea
exemplare câte părţi sunt + 1 exemplar pentru instanţă.
Raportul de expertiză:
-trebuie să aibă conţinut complet, răspunzând tuturor obiectivelor încuviinţate, descriind toate
operaţiunile/măsurătorile/formulele de calcul aplicate etc.
Page 101
101
-concluziile trebuie să motivate şi de natură ca instanţa să poată aprecia asupra valorii
acestora. Concluziile expertizei trebuie întemeiate pe date şi raţionamente precise, nu pe
aprecieri subiective ale expertului
-trebuie depus cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, în caz contrar,
părţile fiind îndreptăţite să solicite un termen în vederea studierii acestuia şi a formulării unor
eventuale obiecţiuni sau a concluziilor pe fond
-forţa probantă: instanţa nu este ţinută de concluziile din raportul de expertiză, acesta fiind
lăsat la libera apreciere a judecătorului, ca şi celelalte mijloace de probă. Excepţii: expertiza nu
poate fi înlăturată decât printr-un alt mijloc de probă de o valoare ştiinţifică egală:în cazul
expertizelor medico-legale, când acestea sunt contradictorii, instanţa trebuie să le supună spre
avizare Comisiei superioare medico-legale, iar nu să îşi însuşească una dintre ele fără sesizarea
respectivă.
- dacă părţile sau instanţa au obiecţiuni întemeiate se poate dispune completarea raportului sau o
nouă expertiză.
- expertul poate fi convocat în instanţă pentru a da lămuriri asupra expertizei.
- instanţa nu este legată de concluziile expertizei însă ea trebuie să-şi motiveze poziţia, însă este
legată de constatările de fapt, de cercetările efectuate la faţa locului şi de susţinerile părţilor, ele
făcând dovada până la înscrierea în fals.
- în domeniile în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererile părţii, instanţa poate
solicita puncte de vedere a unora sau unui specialist în domeniul respectiv sau la autorităţi.
- punctul de vedere se prezintă în camera de consiliu sau în şedinţă publică cu prezenţa părţilor.
- la efectuarea expertizei pot participa şi experţi care sunt desemnaţi de părţi - experţi parte.
VIII.9.Cercetarea la faţa locului
- probă judiciară;
- se solicită de părţi, din oficiu de instanţă;
- se ordonă prin încheiere, în care se arată împrejurările de fapt în legătură cu care se face
cercetarea;
Page 102
102
- poate fi efectuată de întreg completul sau numai de unul dintre judecători în prezenţa părţilor
care vor fi citate;
- la faţa locului pot fi audiaţi martori şi experţi, desfăşurarea cercetării se consemnează într-un
proces verbal care se depune la dosar;
- rezultatul cercetării se consemnează într-un proces-verbal, conţinând descrierea operaţiilor
efectuate la faţa locului;
- procesul-verbal va avea forma şi conţinutul unei încheieri de şedinţă, cercetarea la faţa locului
nefiind altceva decât o şedinţă de judecată (un termen de judecată) desfăşurată în afara sediului
instanţei, la locul de situare a probei materiale cercetate;
-procesul-verbal se depune la dosarul cauzei, pentru ca părţile să poată lua cunoştinţă de el şi să-l
poată discuta în concluziile pe fond.
Rezumat:
Subiectul probei: este judecătorul.
Obiectul probei: sunt faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins
raportul juridic ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia.
Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169 C.civ., celui ce face o propunere înaintea
judecătorului.
Page 103
103
PARTEA A II-A
-PARTEA SPECIALA-
PRINCIPIILE SI INSTITUTIILE COMUNE
Tema I. Justiţia şi procesul civil. Definirea procesului civil . Sistemul procesului şi al
dreptului procesual civil .
1. Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni . Originea sa provine din dreptul roman:
iurisdictio în limba latină înseamnă a pronunţa dreptul (ius - drept şi dicere - a spune, a pronunţa
dreptul).
Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea
legii. Conceptul de jurisdicţie are ca obiect prerogativele şi autoritatea conferită unor categorii
statale în scopul aplicării legii, mai concret al înfăptuirii justiţiei.
De aceea, s-a spus că noţiunea de jurisdicţie ca „putere” este insuficientă pentru o califi- care
corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr, judecătorul are nu
numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o face. Pornind de la această
premisă, s-a propus substituirea conceptului de putere cu acela de funcţiune.
Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiţia . Constituţia şi Legea de organizare judecătorească se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale”
în această accepţiune.
Conceptul de jurisdicţie este utilizat, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, şi în alte
accepţiuni. Astfel, se vorbeşte de jurisdicţie spre a desemna competenţa unui organ judiciar. În acest
sens, se afirmă că o anumită cauză sau categorii de cauze este (sunt) de competenţa unei judecătorii,
Page 104
104
tribunal etc. Folosirea conceptului de jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde însă unei rigori
ştiinţifi ce. Ea este o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj, datorate faptului
că, până în secolul al XIX-lea, termenii de jurisdicţie şi de competenţă erau consideraţi ca sinonimi.
În realitate însă, competenţa reprezintă o componentă a jurisdicţiei, este deci doar o parte a
jurisdicţiei . Orice judecător este învestit cu o jurisdicţie, dar competenţa sa este limitată la cazurile
prevăzute de lege.
2. Justiţia şi procesul civil. Raporturile juridice de drept substanţial (de drept civil, de drept
comercial, de dreptul muncii, de dreptul familiei etc.) se realizează, de regulă, fără să fie
indispensabilă intervenţia vreunui organ de stat. Aceasta reprezintă o situaţie normală într-o societate
democratică şi cu o economie stabilă.
În viaţa socială apar uneori şi situaţii de nesocotire sau de încălcare a drepturilor subiective.
Pentru restabilirea raporturilor juridice nesocotite este necesară intervenţia instanţelor judecătoreşti. În
acest mod se declanşează practic activitatea de jurisdicţie.
Conceptul de proces desemnează cadrul formal în care se soluţionează diferendul dintre părţi.
Procesul se afl ă într-o legătură de conexitate cu ideea de drept; el este destinat să contribuie, în
formele prevăzute de lege, la realizarea dreptului. Procesul serveşte în mod incontestabil dreptul, dar
în aceeaşi măsură şi reciproca este valabilă.
Într-un stat de drept justiţia ocupă un loc aparte; este un factor esenţial al restabilirii ordinii juridice
şi una din garantele proceselor democratice.
Funcţiile justiţiei coincid cu acelea ale procesului. Mijlocul procedural folosit pentru învestirea
instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie concretă este cererea. Ea se soluţionează de instanţa
competentă după o procedură prestabilită de lege şi în cadrul procesului civil . Prin urmare, activitatea
instanţei implică cu necesitate cercetarea pretenţiei invocate. În acest sens menţionăm, pentru
început, că legea procesuală determină modul de sesizare a organelor de jurisdicţie şi regulile ce
trebuie respectate de participanţii la activitatea de judecată.
3. Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil. A.Sistemul procesului civil.
Procesul civil constituie o activitate dinamică şi complexă care implică îndeplinirea, într-o ordine
succesivă, a unei multitudini de acte procedurale. Actele procedurale şi raporturile pe care acestea le
Page 105
105
generează alcătuiesc împreună fazele procesului civil. Acestea din urmă, privite în succesiunea
lor, formează împreună ceea ce putem denumi sistemul procesului civil.
Procesul civil parcurge, în cele mai multe cazuri, două faze importante: judecata şi
executarea silită. Prima fază se realizează în faţa instanţei de judecată. Această fază se poate reali
za, la rândul său, în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa instanţei de
control judiciar: apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în interesul legii. Judecata
în faţa instanţei de control judiciar este facultativă, în sensul că exercitarea căilor de atac depinde
de voinţa părţilor sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie (în cazul recursului în interesul legii).
Faza executării silite nu este indispensabilă, întrucât debitorul îşi poate îndeplini obligaţiile
impuse prin hotărâre fără să fi e necesară intervenţia organelor de executare.
Judecata în faţa instanţei de fond parcurge unele etape importante şi anume: etapa scrisă în
care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările lor (prin cererea de chemare în ju
decată, întâmpinare şi prin cererea reconvenţională); etapa dezbaterilor publice şi
contradictorii asupra obiectului litigiului (etapă în care se administrează probe şi se pun
concluzii asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei) şi etapa deliberării şi
pronunţării hotărârii judecătoreşti. Elementele menţionate mai sus se regăsesc, cu anumite
particularităţi, şi în faza controlului judiciar.
Faza executării silite cuprinde în general următoarele etape: efectuarea formalităţilor
prealabile executării (învestirea titlului, somaţia etc.); indisponibilizarea bunurilor, valorificarea
bunurilor urmărite şi remiterea sau distribuirea sumelor obţinute .
B.Sistemul dreptului procesual civil. Sistemul procesului civil este deosebit de sistemul
dreptului procesual civil. Dreptul procesual civil, ca disciplină juridică, cuprinde următoarele
părţi: Partea generală, Partea specială şi Executarea silită. Partea generală are ca obiect de studiu
principiile generale şi instituţiile aplicabile tuturor fazelor procesului civil. Partea specială
tratează activitatea specifică fiecărei faze de judecată. Executarea silită analizează instituţiile
procesuale referitoare la modul de realizare efectivă a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre
judecătorească sau într-un alt titlu executoriu.
Page 106
106
Tema II. Noţiunea, obiectul, natura dreptului procesual civil . Locul în sistemul
dreptului român şi legăturile cu alte ramuri. Izvoarele. Clasificarea legilor de procedură.
Aplicarea în timp şi în spaţiu a legilor de procedură.
1.Noţiunea de drept procesual civil. Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor
juridice care reglementează modul de desfăşurare a activităţii judiciare în scopul soluţionării
litigiilor civile . Definiţia de mai sus include, ca fiind subînţelese în conţinutul său, şi raporturile
proce suale care se stabilesc între instanţă, părţi şi ceilalţi subiecţi de drept .
Normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară. Ele diferă
esenţial de normele juridice ce aparţin altor ramuri de drept. Specificitatea normelor procesuale constă
în aceea că ele nu reglementează în mod direct relaţiile sociale, ci în mod indirect şi în scopul
valorificării celor dintâi. Majoritatea normelor procedurale au un caracter formal, tehnic, obiectiv şi
sunt destinate unui scop precis: soluţionarea litigiului dintre părţi.
Precizări terminologice. Mult timp s-a susţinut că terminologia de drept procesual civil
este inadecvată. Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului juridic, şi-a schimbat de-a lungul
timpului atât denumirea, cât şi conţinutul. Până în secolul al XVIII-lea denumirile predominante
au fost acelea de „practică judiciară”, „practică civilă” şi „practica procesului civil”. Un secol
mai târziu cuvântul „procedură” l-a înlocuit pe acela de practică. Încet îşi face loc şi denumirea
de „drept procesual”. Totuşi şi în doctrina contemporană au apărut unele încercări de renunţare
la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză întâlnim denumirea de droit
judiciaire privé. În literatura spaniolă şi-a făcut loc şi sintagma derecho jurisdiccional.
Remarcăm că în literatura noastră de specialitate au apărut recent tratate de „procedură civilă”.
Socotim că denumirea cea mai cuprinzătoare este cea devenită clasică, anume aceea de „drept
procesual civil”. Termenul „procesual” este cuprinzător, întrucât include, pe lângă procedura de
drept comun, toate procedurile speciale, precum şi procedura necontencioasă.
2. Obiectul dreptului procesual civil. Obiectul dreptului procesual civil îl formează
raporturile juridice ce se stabilesc, între participanţii procesuali, în cadrul activităţii de examinare şi
Page 107
107
soluţionare a cauzelor civile. Raporturile procesual civile generează drepturi în favoarea
participanţilor la activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare. Drepturile şi
obligaţiile ce formează obiectul raporturilor procesual civile sunt de natură diferită faţă de acelea care
structurează conţinutul unor raporturi de drept substanţial. Într-adevăr, drepturile procedurale
reprezintă facultăţi acordate părţilor sau altor participanţi cu fi nalitatea de a sesiza instanţa, a im
pulsiona procesul civil, a solicita o soluţie favorabilă, prerogative ce se raportează şi la obli gaţiile
instanţei de judecată.
Dreptul procesual este considerat ca fi ind tocmai puterea conferită părţilor de a provoca
activitatea instanţei de judecată. Obligaţia procesuală este impusă părţilor în scopul de a disciplina
activitatea judiciară.
Raporturile procesuale nu se stabilesc numai între părţi şi instanţă. Acestea sunt însă cele mai
numeroase şi mai semnifi cative. Există şi o a doua categorie de raporturi procesuale: dintre instanţa de
judecată, pe de o parte, şi ceilalţi participanţi procesuali, pe de altă parte. Asemenea raporturi se
stabilesc, de pildă, între instanţă şi martori, între instanţă şi procuror, între instanţă şi experţi etc.
În raporturile procesuale menţionate instanţa participă în calitate de autoritate statală învestită cu
soluţionarea cauzelor civile. Această particularitate i-a determinat pe unii autori să considere
raporturile procesuale la care participă şi instanţa de judecată ca raporturi juridice de putere sau de
autoritate.
O ultimă categorie de raporturi procesuale se stabilesc între părţi. Exemplul clasic al unor
asemenea raporturi este acela al încheierii unei tranzacţii sau al amânării cauzei de comun acord.
Dreptul procesual civil are şi un obiect de studiu: acesta vizează cercetarea normelor procesual
civile. Ştiinţa dreptului procesual civil trebuie să contribuie la aplicarea corectă a normelor
procesuale. O sarcină importantă a ştiinţei dreptului procesual civil este şi aceea de a studia
reglementările în materie în concordanţă cu cerinţele vieţii sociale contemporane, spre a sesiza
eventualele lacune şi a formula propuneri corespunzătoare de legiferare. Misiunea ştiinţei dreptului
procesual civil este cu atât mai importantă în etapa istorică pe care o parcurgem cu cât societatea
românească reclamă elaborarea unui nou Cod de procedură civilă.
Page 108
108
3. Natura dreptului procesual civil. Problema naturii dreptului procesual civil a fost
controversată în trecut. Azi, majoritatea autorilor îmbrăţişează opinia potrivit căreia această ramură
a sistemului juridic aparţine dreptului public.
Relaţia strânsă dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a determinat pe unii autori să susţină
apartenenţa dreptului procesual civil la dreptul privat. O determinare corectă a naturii dreptului
procesual civil se poate realiza numai în baza unor riguroase criterii ştiinţifice. Din acest punct de
vedere credem că două sunt criteriile esenţiale: calitatea subiectelor între care se leagă raportul juridic
şi conţinutul obiectului raportului juridic.
În relaţia procesuală este întotdeauna implicat statul, prin intermediul autorităţii judiciare, ca un
garant al păcii sociale. Dar poziţia statului se evidenţiază şi prin obligaţia sa concretă de a distribui
justiţia. Iar această obligaţie corespunde unui drept concret al fiecărui cetăţean de a solicita protecţie
judiciară. Observăm deopotrivă, că administrarea justiţiei nu poate fi calificată ca o problemă de interes
privat. Statul nu are o simplă obligaţie de a administra justiţia; el este dator să asigure stabilirea
adevărului în cauzele deduse în faţa autorităţii judiciare. Evoluţiile legislaţiei procesuale evidenţiază,
fără putinţă de contestare, un atare postulat. Aşa se explică, în primul rând, consfinţirea în ultimul
timp, în numeroase legislaţii, a principiului rolului activ al judecătorului. Aşadar, în modul de
„împărţire” a justiţiei este interesată întreaga societate.
Forţa statului de drept rezidă tocmai în promovarea adevărului în opera de înfăptuire a justiţiei. Iată
de ce apreciem că dreptul procesual civil, în pofida puternicelor sale conexiuni cu dreptul privat,
aparţine dreptului public .
4. Locul dreptului procesual civil în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte
ramuri de drept . În ştiinţa contemporană nu se mai contestă caracterul de sine stătător,
independent, al dreptului procesual civil . Particularităţile raporturilor procesuale care formează
substanţa acestei ramuri de drept justifi că întru totul o atare opinie.
Dreptul procesual civil nu constituie o ramură izolată a sistemului juridic. Dimpotrivă, există o
interdependenţă între dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept. Gradele de interdependenţă pot fi
diferite, dar existenţa lor nu poate fi contestată. Ea ne apare, în principal, ca acea conexiune ce
caracterizează raportul dintre fond şi formă. Această distincţie este şi la originea diviziunii
Page 109
109
dreptului în drept substanţial şi drept procesual. Dreptul substanţial este destinat să disciplineze în
mod direct conduita indivizilor în cadrul relaţiilor sociale; dreptul procesual intervine însă într-un
moment subsecvent, respectiv doar atunci când normele dreptului substanţial (material) au fost
încălcate. De aceea, s-a spus că dreptul procesual nu reprezintă un scop în sine, ci este menit să
servească dreptul substanţial prin determinarea formelor ce trebuie utilizate pentru garantarea acestuia
din urmă . Distincţia este semnificativă întrucât ilustrează pregnant şi importanţa dreptului procesual
care este destinat să asigure realizarea şi apărarea drepturilor subiective.
Ca o componentă a dreptului public, dreptul procesual civil are, în primul rând, conexiuni
semnificative cu dreptul constituţional şi cu dreptul procesual penal.
Dreptul constituţional are legătură cu toate celelalte ramuri de drept întrucât conţine norme şi
principii privitoare la organizarea statală şi la drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia
consacră un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (Capitolul VI din Titlul III). În această parte,
Legea fundamentală determină principiile de bază ale activităţii judiciare: principiul independenţei
judecătorilor, publicitatea şedinţelor de judecată, desfăşurarea procedurii judiciare în limba română şi
inamovibilitatea judecătorilor. De asemenea, Constituţia stabileşte şi unele norme privitoare la
organizarea şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii .
Există o strânsă conexiune între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal; ea este
determinată de obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept. Într-adevăr, ambele ramuri de
drept au ca obiect reglementarea modului în care se realizează activitatea judiciară.
Natura obiectului de reglementare determină şi existenţa unor principii şi instituţii asemănă- toare.
Cele mai semnifi cative asemănări se concretizează în: realizarea ambelor procese în etape succesive
şi progresive, cu respectarea unor reguli de formă prestabilite; soluţionarea cauzelor civile şi penale
de acelaşi organ de jurisdicţie; existenţa unor principii procesuale comune, ca principiul dreptului la
apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul publicităţii, principiul
contradictorialităţii etc.; existenţa unui sistem probatoriu bazat pe principii comune; existenţa unor
căi de atac bazate pe principii comune.
În pofida unor atari similitudini, dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal constituie două
ramuri independente ale sistemului nostru juridic. Caracterul de sine stătător al acestor două ramuri
Page 110
110
de drept decurge, în primul rând, din natura diferită a raporturilor juridice proteguite: raportul juridic
civil şi raportul juridic penal.
Deosebirile sunt importante şi sub aspectul formelor şi instituţiilor strict procedurale. Tocmai aceste
diferenţieri conferă fiecărei ramuri de drept o fizionomie proprie. Enunţăm în continuare, doar cu
titlu exemplificativ, câteva note distinctive: acţiunea civilă şi penală se pun în mişcare în mod
diferit; acţiunea civilă este rezultatul iniţiativei părţii interesate; acţiunea penală se pune în mişcare,
de regulă, de către organele abilitate în acest scop şi numai excepţional la plângerea persoanei
vătămate; incidenţa unor principii procesuale diferite: principiul disponibilităţii domină procesul
civil, în timp ce procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii; modul de restabilire a ordinii
de drept este fundamental diferit; în procesul penal constrângerea statală se realizează prin aplicarea
unei pedepse, iar în procesul civil prin obligarea jude cătorească a pârâtului la îndeplinirea
dispoziţiilor cuprinse în hotărâre (de regulă, constrângerea statală are ca obiect patrimoniul celui
obligat în raportul juridic litigios); executarea hotărârii pronunţate în cele două procese se realizează
în mod diferit: în materie civilă executarea silită se declanşează la cererea părţii interesate, iar în
cauzele penale punerea în executare este obligatorie.
Dreptul procesual civil se află într-o relaţie extrem de strânsă cu dreptul privat, iar în cadrul
acestei interconexiuni preponderentă este relaţia cu dreptul civil. În cadrul acestui raport, dreptul
procesual civil este tocmai mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la proteguirea drepturilor
subiective recunoscute de ordinea juridică. Fără existenţa unor norme procesuale drepturile
subiective civile nu s-ar putea realiza în caz de contestare. Pe de altă parte, fără existenţa dreptului
civil normele procesuale ar fi lipsite de obiect. Reputatul procedurist italian Enrico Tullio Liebman
caracteriza astfel această relaţie: „procesul fără drept ar fi un mecanism nevoit să se rotească în gol,
lipsit de conţinut şi finalitate” .
Dreptul procesual civil are strânse legături şi cu dreptul internaţional privat. Dreptul
internaţional privat reglementează, prin normele sale, raporturi civile şi procesual civile cu un
element de extraneitate. Astfel, de pildă, prin normele dreptului internaţional privat român sunt
stabilite reguli de competenţă jurisdicţională în litigiile cu un element străin, condiţia străinului ca parte
în proces, legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat, efectele hotărârilor străine şi
condiţiile de eficacitate ale acestora în România.
Page 111
111
Legături similare există între dreptul procesual civil şi toate celelalte ramuri de drept care
reglementează raporturi patrimoniale sau personal nepatrimoniale. În acest sens, remarcăm
interferenţele dreptului procesual civil cu dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul
comercial etc. Relaţii asemănătoare întâlnim şi în privinţa dreptului procesual civil, pe de o parte şi
dreptului administrativ şi financiar, pe de altă parte. Normele dreptului procesual civil constituie
procedura de drept comun în materie civilă şi comercială. (art. 721 C.proc.civ.) . Acelaşi text mai
precizează că normele Codului de procedură civilă „se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi
în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice”.
5. Izvoarele dreptului procesual civil. A.Noţiuni prealabile. Prin izvor de drept, în
general, se desemnează formele de exprimare a normelor juridice. În această accepţiune urmează să
avem în vedere diferitele acte normative în care sunt concre tizate norme de drept procesual civil. În
cadrul acestor consideraţii prealabile, se cuvine să subliniem că majoritatea izvoarelor de drept
aparţin, aşa cum este fi resc, dreptului intern. Totuşi nu putem ignora existenţa unor semnificative tendinţe
de dezvoltare a unui drept procesual comunitar. O atare realitate trebuie observată cu consecvenţă şi
de legiuitorul român, dar şi de către toţi cei chemaţi să aplice normele dreptului comunitar.
B.Principalele izvoare ale dreptului procesual civil român . a. Legea . Legea constituie,
fără îndoială, principalul izvor de drept procesual civil. Art. 126 alin. (2) din Constituţie instituie regula
potrivit căreia: „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai
prin lege”.
În materie procesuală are valoare de izvor de drept atât Legea fundamentală – Constituţia din
1991 – cât şi legea ordinară. Legea fundamentală consacră unele din principiile esenţiale ale activităţii
judiciare. Dintre legile ordinare o importanţă cardinală revine Codului de procedură civilă. Acesta a
fost promulgat la data de 11 septembrie 1865 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie l865.
Codul de procedură civilă român a fost elaborat după modelul Legii genoveze din anul 1819.
Practic, codul român nu este altceva decât o „reproducere aproape în bloc a Codului de procedură
civilă a cantonului Geneva de la 1819”. La rândul său, legea genoveză constituie şi ea o variantă a
Codului francez de procedură civilă din anul 1806. Codul de procedură civilă român nu a fost
exceptat de la unele critici severe. În pofida acestor critici, modificările aduse Codului de procedură
Page 112
112
civilă român în anii 1900, 1925, 1943 şi 1948 au reprezentat un progres destul de semnificativ.
Supravieţuirea Codului de procedură civilă un timp atât de îndelungat se explică, într-o anumită
măsură, tocmai prin modificările succesive care i s-au adus.
Norme cu caracter procedural se întâlnesc şi în alte legi. Asemenea norme sunt cuprinse chiar în unele
coduri ca, de exemplu, în Codul familiei şi în Codul civil (în special în materie de probaţiune). Un izvor
foarte important de drept procesual civil îl constituie Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară. De o importanţă deosebită sunt şi unele dispoziţii cu caracter procedural consacrate în
Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), în Legea nr. 59/1993, în Codul muncii
din anul 2003, în Codul de procedură fiscală, în Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă, în Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti etc.
b. Ordonanţele Guvernului României. Ordonanţele guvernamentale pot constitui şi ele izvor de
drept procesual civil. Totuşi, numărul ordonanţelor care instituie norme procedurale este relativ redus în
prezent. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate: Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, Ordonanţa
nr. 10/1999 pentru completarea Ordonanţei nr. 32/1995, Ordonanţa nr. 30/1999 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 146/1997, Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 privitoare la modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003, precum şi Ordonanţa
nr. 5/2001 privind somaţia de plată.
c. Documentele adoptate de Comisia şi Parlamentul European. Integrarea României în
Uniunea Europeană a determinat, în mod necesar, şi o multiplicare a izvoarelor dreptului procesual
civil. Reglementările adoptate în ultimii ani la nivelul Uniunii Europene ne îndreptăţesc să vorbim
chiar de un drept procesual comunitar. Dezvoltarea acestuia nu este lesnicioasă, dar ea este
posibilă ţinând seama de caracterul extrem de tehnic al normelor de procedură şi de vocaţia lor spre
universalitate.
Cele mai importante reglementări europene adoptate de Comisia Europeană şi de Parlamentul
European, în ultimii ani, se concretizează în: Regulamentul CE nr. 44/2001 privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre;
Regulamentul CE nr. 2201/203 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti; Regulamentul CE nr. 1206/2001
Page 113
113
privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă
sau comercială; Regulamentul nr. 805/2004 al Consiliului şi Parlamentului European privind
crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate. Toate aceste reglementări
comunitare au o bază constituţională, materializată în prevederile art. 65 al Tratatului de la Roma
(fost art. 73 m).
d. Jurisprudenţa şi cutuma. Jurisprudenţa şi cutuma au format obiect de controverse în privinţa
califi cării lor ca izvoare de drept . Discuţiile s-au purtat îndeosebi în legătură cu jurisprudenţa.
Literatura de specialitate din ultimele decenii a înclinat pentru soluţia necalificării jurisprudenţei ca
izvor de drept. Soluţia s-a întemeiat pe considerentul că judecătorul nu creează dreptul, ci doar aplică
norma juridică la un caz concret. Pe de altă parte, s-a observat că soluţia pe care o pronunţă judecătorul
nu îndeplineşte o cerinţă esenţială a normei juridice, anume aceea de a avea un caracter de
generalitate.
Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, promovate după anul 1989, au reactualizat
problema naturii jurisprudenţei, în special a celei reali zate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Într-
adevăr, instanţa supremă este com petentă să soluţioneze şi calea extraor dinară de atac a recursului
în inte resul legii. Această cale extraordinară de atac are ca obiect „chestiunile de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti” [art. 329 alin. (1) C.proc.civ.]. Recursul în interesul legii
are ca fi nalitate „interpretarea şi apli carea unitară a legii pe întreg teritoriul României”.
Jurisprudenţa determinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi reconsiderată dacă se
apreciază necesar de către una din secţiile sale. Competenţa de schimbare a jurisprudenţei aparţine
Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 25 din Legea nr. 304/2004).
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi sarcina de a asigura „interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” [art. 18 alin. (2) din Legea nr.
304/2004]. Or, acest lucru se realizează tocmai prin jurisprudenţa fixată de instanţa supremă prin
soluţionarea recursurilor în interesul legii. Hotărârile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie au fost
obligatorii, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, pentru toate categoriile
de instanţe judecătoreşti. Decizia pronunţată în condiţiile evocate mai sus se aducea la cunoştinţa
celorlalte instanţe de către Ministerul Justiţiei [art. 329 alin. (2) C.proc.civ.]. În prezent, potrivit art.
Page 114
114
329 alin. (2) C.proc.civ., deciziile la care ne-am referit se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Aşa fiind, considerăm în continuare că deciziile menţionate mai sus au caracterul unui
izvor subsidiar de drept .
Dispoziţiile cuprinse în art. 315 C.proc.civ., privitoare la caracterul obligatoriu al îndrumărilor
date de instanţele de recurs, în privinţa problemelor de drept dezlegate, constituie şi ele un
argument important în acreditarea punctului de vedere potrivit căruia jurisprudenţa constituie
izvor de drept .
În dreptul comparat, majoritatea sistemelor juridice atribuie jurisprudenţei caracterul de izvor de
drept. Exemplul clasic este acela al dreptului anglo-saxon, în care jurisprudenţa reprezintă un
element esenţial al sistemului juridic.
Socotim că o revalorizare a jurisprudenţei noastre se impune, mai cu seamă în condiţiile în care
rolul său, în cele mai diferite materii, este în creştere neîntreruptă. De altfel, în Franţa, recent, chiar
primul Preşedinte al Curţii de Casaţie franceze a vorbit despre faptul că noile modifi cări
legislative vor permite instanţei supreme „să-şi concentreze activitatea sa asupra funcţiei
normative care este esenţială pentru realizarea misiunii acesteia: să dea o interpretare legii pentru a-i
umple lacunele; să-i dezvăluie ambiguităţile, precizându-i sensul şi importanţa sau să o adapteze
evoluţiei moravurilor, tehnicilor, vieţii sociale, economiei, mentalităţilor şi culturilor” .
Obiceiul a fost şi este considerat un izvor al dreptului civil. Situaţia trebuie apreciată însă în
mod diferit în dreptul procesual civil. Într-un stat de drept (bazat pe o legislaţie scrisă) cutuma este
incompatibilă cu natura normelor procesual civile. De altfel, constatăm că marea majoritate a
normelor procesuale se regăsesc în Codul de procedură civilă şi o atare soluţie trebuie avută în
vedere de legiuitor şi în viitor.
e. Doctrina. În dreptul modern doctrina nu este considerată un izvor formal al dreptului material
sau procesual. Ea a jucat, în istoria dreptului, un rol important, de care nimeni nu mai poate face
abstracţie într-o societate democratică întemeiată pe principiile statului de drept. Rolul doctrinei nu
trebuie subestimat, dar nici supraevaluat, deşi tendinţele, în ambele sensuri, nu au lipsit.
6. Clasificarea legilor de procedură civilă . a. Legile de organizare judecătorească,
competenţă şi de procedură propriu-zisă . Caracterul distinctiv al legilor la care ne referim îl
Page 115
115
constituie obiectul reglementării. Astfel, legile de organizare judecătorească reglementează structura,
alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul magistraţilor. Majoritatea normelor din această categorie
sunt cu prinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi în Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară. Cele două legi reprezintă sediul principal al normelor de
organizare judecătorească.
Legile de competenţă reprezintă o importantă categorie a legilor de procedură (lato sensu). Ele
reglementează atribuţiile organelor judiciare în raport cu alte organe cu atribuţii jurisdicţionale şi
realizează în acelaşi timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti.
Legile de competenţă sunt strâns legate de legile privitoare la structura organelor judiciare. Datorită
acestui fapt, norme de competenţă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004. Totuşi, sediul principal al
normelor de competenţă se regăseşte în Codul de procedură civilă.
Legile de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de desfăşurare a activităţii de
soluţionare a cauzelor civile şi de urmărire silită a dispoziţiilor cuprinse în titlurile exe cutorii. În
mod fi resc majoritatea normelor din această categorie sunt cuprinse în Codul de procedură civilă.
În literatura de specialitate, legile de procedură se divid în legi de procedură conten-cioasă, legi de
procedură necontencioasă şi legi de executare silită. Normele procedurale din această categorie se
regăsesc tot în Codul de procedură civilă. Ponderea cea mai importantă revine, în mod fi resc,
normelor de procedură contencioasă.
b. Legile generale şi legile speciale . Criteriul distincţiei enunţate vizează sfera raporturilor
sociale reglementate. Legile de procedură generale reglementează raporturile aplicabile în orice materie,
cu excepţia acelora pentru care s-a instituit o altă procedură. Sediul principal al acestor norme îl
constituie Codul de procedură civilă. De altfel, art. 721 C.proc.civ. precizează în termeni categorici
că dispoziţiile sale alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială. Această
vocaţie este recunoscută şi prin alte acte (art. 130 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, republicată; art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată etc.).
Legile speciale de procedură sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie
determinată. Datorită acestei împrejurări asemenea norme derogă de la dreptul comun.
Page 116
116
Norme procedurale speciale întâlnim chiar în Codul de procedură civilă, care în Cartea a VI-a
reglementează modul de soluţionare a cauzelor civile în anumite materii. Aici întâlnim procedura
ordonanţei preşedinţiale, procedura divorţului, procedura de soluţionare a acţiu nilor posesorii,
procedura ofertei reale etc. După opinia noastră, un caracter special, faţă de dreptul comun, au şi
normele cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre arbitraj”. Dispoziţii
procedurale speciale există nu numai în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, ci şi în alte texte
ale acestui cod. Astfel, cu titlu de exemplu, in di căm art. 40 alin. (4) C.proc.civ., potrivit căruia
hotărârea pronunţată asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac. Şi aici
există două norme dero gatorii de la dreptul comun în care hotărârile se motivează şi au deschisă, de
regulă, o cale ordinară de control judiciar.
Împărţirea legilor de procedură civilă în generale şi speciale prezintă o importanţă nu numai
teoretică, ci şi practică, fapt pentru care se impune prezentarea regulilor care guvernează raporturile
dintre acestea.
Prima regulă dă întâietate normelor procedurale speciale în raport cu cele generale. Aşadar, în caz
de concurs între o lege generală şi una specială, cea din urmă va avea prio ritate, chiar dacă norma
generală este ulterioară.
A doua regulă constă în faptul că legile speciale se întregesc cu dispoziţiile normelor generale.
Situaţia este explicabilă, întrucât legile speciale reglementează doar unele aspecte privitoare la
modul de soluţionare a cauzelor civile. Prin urmare, pentru situaţiile neregle mentate trebuie să se
recurgă la legile generale, adică la dreptul comun în materie proce durală. Asemenea situaţii întâlnim
şi în cazul procedurilor speciale reglementate chiar în Codul de procedură civilă.
O ultimă regulă care guvernează raportul dintre cele două categorii de legi constă în faptul că
legile speciale sunt de strictă interpretare. Fiind destinate să consacre reguli proce durale numai în
anumite situaţii, ele nu pot fi extinse prin interpretare sau analogie şi la cazuri nereglementate de
lege.
c. Legile imperative şi legile dispozitive . Împărţirea legilor de procedură în imperative şi
dispozitive se întemeiază pe carac terul conduitei pe care o prescriu. Distincţia, deşi pare a avea
Page 117
117
doar o importanţă didactică, are conotaţii practice cu totul deosebite. Legile procedurale imperative
prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga .
7. Acţiunea legilor de procedură civilă în timp. Legea procesual civilă produce efectele
pentru care a fost edictată în tot intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la abrogare. Cele
două momente – intrarea în vigoare şi abrogarea – reprezintă limitele aplicării în timp a legilor de
procedură civilă. Principiul are un caracter universal şi este aplicabil întregului sistem de norme
juridice.
Aşa fi ind, actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi abrogare vor fi
supuse legii respective (tempus regit actum). Legea procedurală, ca şi orice act normativ, nu are
putere retroactivă. Menţionăm că acest principiu este înscris nu numai în art. 3 C.civ., ci şi în art. 15
alin. (2) din Constituţie, text potrivit căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare, legiuitorul constituţional a ur mărit să
evite apariţia unor situaţii în care voinţa politică să le confere legilor putere retroactivă.
Actele şi faptele ce prezintă relevanţă, sub aspect procedural, se pot prelungi însă şi după
abrogarea unei legi. În asemenea împrejurări, „confl ictul legilor în timp” se solu ţionează potrivit
principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi. Aşadar, ultimul act normativ va guverna atât procesele
în curs de judecată, cât şi cele născute din fapte anterioare noii legi, dar promovate după apariţia
acesteia.
Principiul enunţat se întemeiază pe ideea logică că cel din urmă act normativ este destinat să
asigure o mai bună administrare a justiţiei. De aceea, principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi este
prevăzut într-un număr important de legislaţii procesuale.
Legea nouă nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în vigoare. Dar
nici legea veche nu se mai aplică după abrogarea sa. Menţionăm că, în acest sens, art. 725 alin. (4)
C.proc.civ. dispune că: „Actul de procedură îndeplinit înainte de intra rea în vigoare a legii noi rămâne
supus dispoziţiilor vechii legi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi anulat potrivit legii
vechi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil”.
Acţiunea legilor de procedură civilă în timp prezintă anumite particularităţi în privinţa
normelor de competenţă şi de procedură propriu-zisă.
Page 118
118
În privinţa normelor de competenţă, Legea nr. 59/1993 face unele distincţii importante pe care le
enunţăm succint. Astfel, art. 5 din actul normativ amintit precizează: „Cauzele afl ate în curs de
judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu trimitere, vor fi , după caz, reţinute
pentru continuarea judecăţii sau vor fi trimise la instanţa competentă, potrivit normelor de
competenţă materială din prezenta lege”.
Aşadar, legiuitorul a adoptat şi prin cipiul imediatei aplicaţiuni a legii noi. De la acest principiu,
legea s-a abătut în privinţa normelor de executare silită. În acest sens, art. V alin. fi nal din Legea nr.
59/1993 dispune că: „Executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi
continuate de instanţele de executare învestite”.
Principiul imediatei aplicări a legii noi are incidenţă şi asupra normelor de procedură propriu-zisă.
Totuşi de la acest principiu s-au făcut şi unele derogări importante. O primă excepţie se referă la
admisibilitatea dovezilor. În această privinţă este consacrat principiul potrivit căruia admisibilitatea
probelor se apreciază după legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv. Soluţia se referă
doar la proba actelor juridice, nu şi la alte dovezi, cum ar fi o expertiză sau o cercetare la faţa locului.
Administrarea probelor este guvernată însă de principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi.
Modificările aduse Codului de procedură civilă conţin importante reguli şi cu privire la căile de atac.
Menţionăm însă că această problemă îşi găsea o rezolvare adecvată în art. 724 alin. fi nal
C.proc.civ., text abrogat prin Legea nr. 59/1993. Potrivit acelui text, căile de atac şi termenele sunt
supuse legii în vigoare în momentul pronunţării hotărârii. În pofi da abrogă rii sale, principiul
enunţat a fost considerat ca aplicabil în materie procedurală, iar raţiunea sa decurge din chiar
necesitatea respectării principiului neretroactivităţii legilor . Un text cores punzător, în această privinţă,
a fost reintrodus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. Potrivit art. 725
alin. (3) C.proc.civ., astfel cum acesta a fost completat: „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în
vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost
pronunţate”.
În prezent, art. V alin. (3) din Legea nr. 59/1993 dispune că: „Recursurile ordinare, cu excepţia
recursurilor în materia contenciosului administrativ, vor fi considerate apeluri, urmând a fi
soluţionate potrivit competenţei materiale stabilite de prezenta lege, inclusiv în situaţia casării cu
Page 119
119
reţinere; în aceste cazuri, părţile interesate benefi ciază de un termen de 30 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei legi, pentru îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond privind judecarea apelului,
precum şi când este necesar, pentru sesizarea instanţei de apel”. Observăm însă că textul citat se
particularizează de soluţiile anterioare prin schimbarea naturii căii de atac şi a termenului de
exercitare.
Principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi a fost promovat şi prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Astfel, de pildă, potrivit art. II alin. (1) din Legea nr.
195/2004, recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel, po tri vit legii în vigoare la data
pronunţării lor şi afl ate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus tiţie, se trimit spre judecată instanţelor
imediat superioare celor care au pronunţat hotă rârea în primă instanţă. Soluţii similare au fost
promovate şi prin art. II din Legea nr. 219/2005, în materia apelului şi recursului.
8. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu . Acţiunea legilor de procedură civilă în
spaţiu este guvernată de principiul terito-rialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg
teritoriul ţării. Este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi independenţa statelor.
Promovarea principiului teritorialităţii determină următoarele consecinţe principale:
a) legile procedurale române se aplică doar proceselor ce se soluţionează în ţara noastră; ele nu pot
acţiona în afara limitelor noastre teritoriale. Acest principiu este consacrat în mod expres în art. 159
alin. (l) din Legea nr. 105/1992, privitoare la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Potrivit acestui text: „În procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române
aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres”. Acelaşi text precizează, în
alin. (2), că: „Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de
drept material”.
Legea nr. 105/1992 instituie şi unele excepţii de la principiul enunţat. Astfel: capacitatea
procesuală a părţilor este determinată de legea naţională a acestora (art. 158); obiectul şi cauza
acţiunii sunt determinate de legea care reglementează fondul rapor tului juridic litigios (art. 160);
calitatea procesuală a părţilor este supusă tot legii care guvernează raportul juridic litigios;
mijloacele de probaţiune pentru dovedirea actelor juridice şi puterea doveditoare a înscrisului care îl
constată sunt supuse legii locului încheierii actului respectiv sau legii alese de părţi, dacă ele aveau
Page 120
120
dreptul să o aleagă [art. 161 alin. (1)]. Proba faptelor se face în conformitate cu legea locului unde ele
s-au produs [art. 161 alin. (2)]. Legea română va fi totuşi aplicabilă dacă ea lărgeşte posibilităţile de
probaţiune [art. 161 alin. (3)]; dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt
reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat [art. 161 alin. (4)]; prescripţia
extinctivă este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi (art. 147).
Potrivit art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992: „Administrarea probelor se face potrivit legii
române”. Textul constituie o aplicare a principiului enunţat în art. 159 alin. (1) din Legea nr.
105/1992. Soluţia este fi rească întrucât administrarea dovezilor constituie emi namente o problemă
de procedură.
b) aplicarea unei legi de drept substanţial străine de către o instanţă română nu
determină şi aplicarea legii procedurale a statului respectiv. Aşadar, este exclusă, în
principiu, aplicarea legii procedurale străine pe teritoriul statului nostru.
c) efectuarea unei comisii rogatorii, în ţara noastră, la cererea unei autorităţi judiciare străine,
se face după legea noastră procesuală.
d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în România numai după
încuviinţarea urmăririi silite de către instanţa română competentă. Subliniem însă că există şi
hotărâri recunoscute de plin drept. Este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al
cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. Situaţia este aceeaşi şi în cazul hotărârilor pronunţate
într-un stat terţ, dacă acestea au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fi ecărei părţi (art.
166 din Legea nr. 105/1992). Pentru celelalte hotărâri străine executarea silită se va putea realiza
numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 167-168 şi 174 din Legea nr. 105/19921)
.
Promovarea regulilor enunţate nu poate conduce la concluzia lipsei oricărei interconexiuni cu
normele procesuale consacrate în alte legislaţii. Dimpotrivă, într-o lume a interdependenţelor dreptul
comparat trebuie să constituie un reper esenţial în activitatea de ela borare a unor reglementări optime.
Această aserţiune este valabilă şi în materie procesuală. Tendinţele spre formarea unui drept judiciar
european s-au manifestat şi în cadrul Uniunii Europene. De aceea, în perspectiva elaborării unui
viitor Cod de procedură civilă va trebui ca legiuitorul să ia în considerare tendinţele de dezvoltare
ale dreptului procesual civil comparat.
Page 121
121
Dreptul procesual comparat prezintă importanţă şi în privinţa aplicării normelor procesuale interne.
Aceasta deoarece, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Mai mult, în caz de neconcordanţă între pactele
şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care ţara noastră este parte, şi legile
interne, prioritatea trebuie acordată regle mentărilor internaţionale. Într-adevăr, există şi unele
dispoziţii procesuale consacrate în norme internaţionale şi care sunt incidente deopotrivă în dreptul
intern. Este suficient să amintim în acest sens, principiul privitor la accesul liber la justiţie, consacrat
şi în art. 6 din Declaraţia europeană a drepturilor omului.
Aceste succinte consideraţii sugerează şi importanţa studiului dreptului procesual com parat în
condiţiile societăţii contemporane. În aceste condiţii, apreciem că ar fi deosebit de utilă introducerea
în planurile de învăţământ a facultăţilor de drept a unei discipline obligatorii consacrate dreptului
comparat.
Aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu prezintă şi unele implicaţii interne. Totuşi,
observăm că România este un stat naţional unitar. Ea benefi ciază şi de o legislaţie având acelaşi
caracter. În trecut, în anumite materii, existau reglementări care difereau de la o regiune la alta.
Această constatare este valabilă chiar şi în materie procesuală (în Ardeal se aplica Codul de
procedură civilă ungar din anul 1911, iar în Bucovina Codul de procedură civilă austriac). În prezent
ar putea să apară confl icte între legile procesuale interprovinciale numai în materia publicităţii
imobiliare. Prin Legea nr. 7/1996 s-a dispus constituirea unui sistem unic de publicitate imobiliară.
Dispoziţiile acestei legi privitoare la generalizarea sistemului de publicitate imobiliară vor intra însă
treptat în vigoare, respectiv numai pe măsura defi nitivării în fi ecare judeţ a cadastrului funciar .
Definitivarea sistemului de cadastru funciar va evita pe viitor apariţia unor conflicte de legi
interprovinciale în această materie. În cazul în care s-ar ivi totuşi unele conflicte între legile provinciale
un asemenea incident se va soluţiona în continuare potrivit principiului locus regit actum.
Page 122
122
Tema III. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil .
I.Precizări prealabile . Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale ce determină
structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele prezintă nu numai o
importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă, precum şi o semnificaţie practică.
Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înţelegerea şi inter-
pretarea corectă a normelor procesuale. Principiile generale ale dreptului, inclusiv cele ale
dreptului procesual civil, sunt o expresie vie a spiritului juridic al unei naţiuni.
Sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a legislaţiei
procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente şi efi ciente.
Importanţa practică a principiilor fundamentale rezidă în vocaţia lor de a contribui la
interpretarea dispoziţiilor obscure, la complinirea absenţei unor norme juridice şi, în final, la
formarea unei jurisprudenţe unitare.
Datorită importanţei lor, unele din principiile fundamentale sunt consacrate chiar în
Constituţie, iar altele în Legea pentru organizarea judecătorească. Există şi unele principii
procesuale care sunt consacrate în importante documente internaţionale. Printre cele mai
importante documente internaţionale menţionăm: Declaraţia universală a drepturilor omului,
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Convenţia europeană pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Din punctul de vedere al studiului Dreptului procesual civil, deosebit de semnificative sunt
prevederile Convenţiei europene privind drepturile omului. Acest cadru juridic european este
obligatoriu pentru toate ţările membre ale Consiliului Europei. De aceea, principiile înscrise în
Convenţia europeană trebuie să orienteze şi viitoarea activitate de legiferare în materie
procesuală.
Page 123
123
În art. 6 al Convenţiei europene sunt sintetizate unele din cele mai importante principii ale
activităţii judiciare, cum sunt independenţa şi imparţialitatea justiţiei, publicitatea dezba terilor şi
dreptul la apărare. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţie: „Orice persoană are dreptul să-i fie
examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale
civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.
II.1. Principiul legalităţii. O încercare de ierarhizare valorică a principiilor dreptului
procesual civil reprezintă neîndoielnic o întreprindere subiectivă, dar şi difi cilă. Totuşi, putem
afirma că principiul legalităţii, alături de independenţa judecătorilor, rolul activ al judecătorului
şi principiul adevărului, constituie unul din pilonii activităţii judiciare.
Legalitatea reprezintă un principiu general recunoscut în statele democratice . Ea implică
respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele
juridice de drept public sau privat, de toţi cetăţenii. Deşi actuala Lege fundamentală nu-i
consacră un text special, principiul legalităţii trebuie considerat ca având o valoare
constituţională . Obligativitatea acestui principiu poate fi dedusă cu uşurinţă chiar din unele
dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală: „În România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. La rândul său, art. 124
precizează că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”. Sugestive, în acest sens, sunt şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie,
text potrivit căruia: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii”.
Principiul legalităţii reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a
desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt legalitatea
trebuie considerată ca o regulă esenţială la nivelul întregului sistem de drept. Într-adevăr, edifi
carea unei economii de piaţă şi a statului de drept nu poate fi concepută fără respectarea legii.
Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare? Aceasta se poate
desprinde din chiar dispoziţiile constituţionale enunţate mai sus, cu deosebire din art. 124 alin.
(3) care consacră principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai faţă de lege.
Page 124
124
Sunt vizate de art. 124 alin. (3) din Constituţie, partea fi nală, atât legile substanţiale, cât şi
cele procedurale. Prin urmare, în activitatea de soluţionare a cauzelor civile, judecătorii trebuie
să urmărească respectarea tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept substanţial
care au incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea,
constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cu cele referitoare la formele de
procedură.
Judecătorul nu este obligat să respecte legea doar în calitate de membru al unui organ de
judecată; dar în importanta sa calitate judecătorul este obligat să impună respectarea legii şi
celorlalţi subiecţi procesuali.
Este adevărat că judecătorul este subordonat „numai legii”, dar norma juridică trebuie
aplicată la situaţii singulare, adeseori complexe. De aceea, judecătorul este chemat să interpre
teze legea în scopul realizării finalităţii sale. Aplicarea normei juridice, care este abstractă şi
statică, precum şi complexitatea vieţii sociale aflată în permanentă mişcare, ridică adeseori
probleme deosebite pentru judecător. O atare realitate a îndreptăţit şi afi r maţia că interpretarea
legii reprezintă unul din momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.
Judecătorul trebuie să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă cu litera şi spiritul ei,
precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale. El nu poate aplica legea substanţială sau
procedurală după preferinţele sale subiective.
2. Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege . Potrivit
art. 124 alin. (3) din Constituţie: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Spre a
înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluţionarea litigiilor, Constituţia a consacrat alături de
principiul independenţei şi necesitatea supunerii lui numai faţă de lege.
Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio ingerinţă din
partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară pentru a
asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitu dinea
judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fi e neutră faţă de poziţia şi inte resele
părţilor litigante. Se poate afi rma chiar, că imparţialitatea judecătorului reprezintă o
caracteristică esenţială a activităţii judiciare şi însăşi fundamentul funcţiei judiciare.
Page 125
125
Imparţialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenţei judecătorilor şi a
supunerii lor numai faţă de lege.
Legea de revizuire a Constituţiei a introdus, în art. 124, un nou alineat [alin. (2)], potrivit
căruia: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Imparţialitatea justiţiei implică şi
imparţialitatea membrilor care compun instanţele judecătoreşti4)
.
Codul deontologic al magistraţilor conţine un capitol întreg privitor la imparţialitatea
magistraţilor5)
(art. 12-13). Menţionăm, în acest context, doar prevederile art. 10 alin. (1) din
acest cod, potrivit cărora magistraţii „trebuie să fi e imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor
profesionale, fi ind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de
orice relaţii şi infl uenţe”.
O atare regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi de Carta europeană
privind statutul judecătorilor. Potrivit pct. 4.3 din această Cartă, „judecătorul sau judecătoarea
trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a altera în mod
efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor”.
Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicare numai în activitatea de judecată.
Sub aspect organizatoric şi administrativ judecătorii sunt subordonaţi organelor de conducere
judiciară. De asemenea, legea nu exclude un control asupra modului de îndeplinire a obligaţiilor
ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular şi limitat. Într-adevăr, potrivit
art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor iau măsuri
pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor
din circumscripţiile acestora, asigură şi verifi că respectarea obliga ţiilor statutare şi a regu
lamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.
Controlul menţionat nu se răsfrânge însă asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor
judecătoreşti. Spre a înlătura orice echivoc în această privinţă, art. 46 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori, după
caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supu
nerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat”.
Page 126
126
Semnificative sunt şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 304/2004, text potrivit căruia Ministerul
Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Drept urmare,
Ministerul Justiţiei, ca organ central al administraţiei de stat, nu poate fi implicat în exercitarea
unui control profesional asupra activităţii desfăşurate de către judecători, aceştia fi ind
independenţi şi supuşi numai legii.
Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale
corespunzătoare. Enunţăm în continuare câteva dintre aceste garanţii: existenţa unui control
judiciar adecvat, de natură să asigure respectarea legalităţii şi să garanteze independenţa
judecătorilor (instituţia căilor de atac este consacrată în marea majo ritate a legislaţiilor
procesuale şi ea are ca scop remedierea erorilor judiciare. Controlul judiciar nu constituie o
imixtiune în activitatea de judecată întrucât acesta intervine după pro nunţarea hotărârii.
Independenţa judecătorilor nu este ştirbită nici în acele cazuri în care instanţa superioară dispune
casarea cu trimitere. Dispoziţiile obligatorii ale instanţei supe rioare „asupra problemelor de
drept dezlegate” [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] vizează aplicarea corectă a legii în activitatea de
judecată); publicitatea dezbaterilor; secretul deliberării; inamovibilitatea judecătorilor;
răspunderea disciplinară a judecătorilor; autonomia instanţelor judecătoreşti faţă de toate
celelalte autorităţi statale.
Un rol fundamental în asigurarea independenţei judecătorilor revine Consiliului Superior al
Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor cuprinde statuări
importante în această privinţă. Astfel, potrivit articolului 75 alin. (1) din acest act normativ:
Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii
împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni
cu privire la acestea. Legea îi conferă magistratului posibilitatea de a se adresa Consiliului
Superior al Magistraturii, spre a dispune măsurile necesare, ori de câte ori consideră că
independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în activitatea
profesională [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004] .
3. Principiul inamovibilităţii judecătorilor . Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul
din cele mai importante principii ale organizării justiţiei într-un stat democratic şi de drept . Într-
Page 127
127
adevăr, imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care nu
admite principiul inamovibilităţii.
Între independenţa magistraturii, imparţialitate, noţiune intim legată de chiar ideea de justiţie,
şi inamovibilitate există o interconexiune evidentă. Iată deci trinomul unei veritabile şi efi ciente
justiţii: independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate.
Constituţia României a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor. Potrivit
textului constituţional amintit: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în
condiţiile legii”.
Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi, că prin
inamovibilitate se înţelege acel benefi ciu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în
funcţie: judecătorii odată învestiţi în funcţie nu mai pot fi revocaţi, transferaţi sau sus pendaţi
decât în condiţii excepţionale.
Modul de învestire în funcţie – alegere sau numire – nu este prin el însuşi de natură să
asigure imparţialitatea judecătorilor. Mai este necesar în acelaşi timp ca magistraţii să fi e
constituiţi într-un corp profesional şi avansaţi pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor
disciplinară să intervină numai în condiţii care justifi că declanşarea unei atari proceduri. O
temeinică pregătire profesională şi imparţialitatea judecătorilor sunt cerinţe esenţiale ale bunei
funcţionări a autorităţii judecătoreşti într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu se
poate vorbi de o reformă reală a justiţiei, aşa cum fără profesori nu pot exista nici planuri
adecvate de învăţământ.
Inamovibilitatea este consacrată şi în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea reia în
parte dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie. Beneficiul inamovibilităţii nu este însă
recunoscut procurorilor. Procurorii numiţi de Preşe dintele României se bucură de stabilitate.
Numirea magistraţilor de Preşedintele României nu aduce însă atingere autonomiei
sistemului judiciar şi independenţei judecătorilor.
4. Principiul adevărului . Potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ., „Judecătorii au îndatorirea
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind afl area adevărului
Page 128
128
în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră
necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”. Dispoziţia procedurală citată este fi rească, deoarece
adevărul trebuie să constituie scopul fi nal al activităţii judiciare în orice stat modern şi
democratic. De aici decurge şi importanţa practică a principiului adevărului, principiu care
trebuie să guverneze întreaga activitate de înfăptuire a actului de justiţie.
Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă şi ca una din cele mai importante
obligaţii impuse de lege judecătorului. Principiul adevărului implică cerinţa ca toate
împrejurările de fapt ale cauzei să fi e stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu
realitatea. În dreptul socialist se considera că adevărul pe care trebuie să-l stabilească instanţa
este unul real, obiectiv, iar nu formal. Constatarea este valabilă, după părerea noastră, în
activitatea judiciară din orice stat democratic. Principiul adevărului implică esenţialmente ca
faptele pricinii să fi e stabilite în materialitatea lor. Majoritatea legislaţiilor prevăd şi mijloace
adecvate pentru a se asigura o atare fi nalitate.
Teza este seducătoare din punct de vedere teoretic, dar ea nu poate fi generalizată la toate
cazurile. Într-adevăr, procedeele justiţiei umane nu sunt infailibile, iar posibilitatea săvârşirii
unor erori judiciare trebuie să fi e recunoscută.
Prin urmare, în unele situaţii „adevărul” consfi nţit printr-o hotărâre judecătorească este
diferit de cel obiectiv şi reprezintă un adevăr judiciar, validat printr-o decizie irevocabilă. Este şi
motivul pentru care unii autori au remarcat că judecătorul nu poate pretinde că descoperă
întotdeauna adevărul, el mulţu mindu-se cu un „adevăr în mod substanţial provizoriu dar
definitiv din punct de vedere pro ce dural”.
Cu privire la conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au emis două
opinii. Într-o primă opinie, rămasă izolată, se susţine că noţiunea de adevăr, pe lângă faptele
pricinii, include şi califi carea juridică a acestora. A doua opinie acreditează ideea că noţiu nea
de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.
Page 129
129
În literatura de specialitate s-a mai apreciat însă că obiect al probei sunt faptele juridice în
sens larg, care includ aşadar şi actele juridice. De aceea, adevărul se raportează esenţialmente
numai la faptele cauzei, iar nu şi la modul de aplicare a legii în activitatea judiciară.
Soluţia pe care o împărtăşim se poate desprinde şi din dispoziţiile art. 129 alin. (5)
C.proc.civ., care se referă la obligaţia judecătorului de a preveni „orice greşeală în cunoaşterea
faptelor”. Trebuie să recunoaştem însă, că actuala redactare a art. 129 alin. (5) C.proc.civ. diferă
fundamental de cea consacrată în fostul art. 130 alin. (2) C.proc. civ. Într-adevăr, actualul art.
129 alin. (5) C.proc.civ. este mai cuprinzător, în sensul că el vi zează determi narea adevărului
„pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pro nunţării unei hotărâri
temeinice şi legale”. Or, o atare redactare sugerează o altă soluţie, anume aceea că în conţinutul
principiului adevărului se cuvine a fi incluse şi acele elemente care vizează aplicarea corectă a
legii. Numai că partea fi nală a textului enunţă şi scopul insti tuirii unei asemenea obligaţii în
sarcina judecătorului: pronunţarea „unei hotărâri temeinice şi legale”. Datorită acestui fapt noi
considerăm că textul are o dublă semnifi caţie, aceea de a se referi atât la principiul adevărului,
cât şi la principiul legalităţii.
Astfel, potrivit art. 10 C.proc.civ. fr.: „Judecătorul are dreptul de a ordona din ofi ciu toate
măsurile de instrucţie legal admise”.
Procesul cunoaşterii se încheie totuşi odată cu stabilirea faptelor cauzei, califi carea lor
juridică fi ind independentă de acest proces. În practică se poate întâmpla ca stabilirea faptelor să
fie conformă cu adevărul, dar califi carea lor juridică să fi e eronată. Într-o atare împrejurare se
afi rmă c ă soluţionarea cauzei s-a realizat cu respectarea principiului adevărului, dar greşelile au
intervenit în cadrul celei de a doua operaţiuni, aceea de califi care, de interpretare şi de aplicare a
legii. De altfel, pentru cele două operaţiuni se folosesc şi con cepte diferite spre a determina
greşelile strecurate în hotărârea pronunţată. Astfel, hotărârea pronunţată cu neobservarea
principiului adevărului este, în principal, netemeinică, iar cea care cuprinde greşeli privitoare la
interpretarea şi aplicarea legii este nelegală.
Page 130
130
Totuşi facem precizarea că adeseori nestabilirea adevărului apare şi ca o consecinţă a
neexercitării unui rol activ în probaţiune din partea instanţei, situaţie în care hotărârea poate fi
criticată şi pentru nelegalitate.
Într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri
a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunţă să fi e conformă cu realitatea. Legislaţia noastră
procesuală consacră şi un ansamblu de norme destinate a garanta posi bilitatea stabilirii
adevărului. Printre aceste garanţii menţionăm: rolul activ al judecătorului, egalitatea părţilor în
faţa justiţiei, contradictorialitatea, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, existenţa unui
sistem probatoriu adecvat şi controlul judiciar asupra hotărârilor judecătoreşti.
5. Principiul rolului activ al judecătorului . Sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost
încredinţată autorităţii judiciare. Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care
să refl ecte o soluţionare justă şi principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o
societate democratică. Un atare dezi derat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-i
conferă judecătorului un rol activ . În trecut, în special în secolele anterioare, judecătorului i se
conferea un rol pasiv . Doar legislaţiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligaţii de
natură a-i conferi un rol activ . Trecerea de la un sistem social-economic centralizat la o societate
liberă şi democratică nu poate determina o abdicare de la principiul rolului activ al judecătorului
. Dimpotrivă, consolidarea statului de drept impune o sporire a obligaţiilor şi răspunderii
judecătorilor.
Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:
- obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în
calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea
amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];
- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, probele pe care le considera necesare şi de a
pune în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la
dezlegarea cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4)
C.proc.civ.];
- dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia
Page 131
131
de fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor;
- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, dovezile pe care le consideră necesare pentru
soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];
- dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte de
procedură (art. 103 C.proc.civ.);
- dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la
prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292, dacă le consideră
necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].
Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a
procesului civil. O atare obligaţie nu este prevăzută în mod expres în actualul Cod de procedură
civilă, dar existenţa acesteia decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de restabilire
grabnică a drepturilor subiective contestate.
Recent, Legea de revizuire a Constituţiei a impus consacrarea dreptului părţilor la solu
ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (3) din Consti tuţie, astfel cum aceasta a fost revizuită,
„Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la solu ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Legea fundamentală nu distinge între procesul civil sau penal, ceea ce înseamnă că celeritatea
trebuie să fi e un atribut fundamental al oricărei proceduri judiciare şi un drept cetăţenesc de cea
mai mare importanţă pentru des tinul unei justiţii democratice .
Una din carenţele importante ale justiţiei, inclusiv a justiţiei moderne, constă în înce tineala
cu care se soluţionează cauzele civile. Iată de ce în prezent un număr tot mai mare de legislaţii
procesuale consacră în mod expres obligaţia de soluţionare rapidă a litigiilor civile. Considerăm
că o dispoziţie similară şi de principiu ar trebui consacrată şi în viitorul nostru Cod de procedură
civilă. Apreciem deopotrivă că o mai bună celeritate s-ar putea realiza şi prin instituirea unor
termene în care trebuie soluţionate, în principiu, diferite categorii de cauze civile.
Principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecăţii, de la promovarea
cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea executării silite.
Page 132
132
Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în
procesul civil. Dimpotrivă, rolul activ trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor în scopul
stabilirii adevărului. De altfel, uneori, judecătorul nici nu are posibilitatea de a cunoaşte anumite
împrejurări, în mod nemijlocit, pentru a dispune măsuri corespunzătoare. Pe de altă parte, rolul
activ al judecătorului se afl ă într-o conexiune logică şi necesară cu principiul adevărului. Acesta
din urmă ar fi greu de realizat, iar uneori chiar imposibil, dacă legea nu i-ar conferi judecătorului
un rol activ.
6. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei
Un principiu esenţial, ca cel al egalităţii, nu poate lipsi dintr-o legislaţie democratică.
Legiuitorul i-a conferit acestui principiu un caracter constituţional.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Textul constituţional se referă la
egalitatea cetăţenilor în raport cu legislaţia statului, dar şi în raporturile lor cu autorităţile
publice.
Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului constituţional men-ţionat.
Principiul egalităţii se înfăţişează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne şi
democratice. Asigurarea egalităţii, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligaţie de maximă
importanţă a statelor şi decurge din Declaraţia universală a drepturilor omului1)
, din celelalte
tratate şi pacte referitoare la drepturile omului2)
. Astfel, potrivit art. 1 din Declaraţia univer sală a
drepturilor omului: „Toate fi inţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drep turi”. De
asemenea, art. 10 din acelaşi document internaţional precizează că: „Orice persoană are dreptul,
în deplină egalitate, ca litigiul său să fi e examinat în mod echitabil şi în mod pu blic de un
tribunal independent şi imparţial”. Acordând o importanţă particulară principiului enunţat,
Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 34/169 privitoare la Codul de conduită a
persoanelor responsabile în aplicarea legii. Deşi Rezoluţia vizează în special activitatea
organelor abilitate să aplice legea în cauzele penale este incon testabil că un asemenea cod are
conotaţii semnifi cative şi în materie civilă. Chiar primele texte ale Codului menţionat prezintă
interes pentru a fi reproduse în acest context. Potrivit art. 1 din cod: „Persoanele responsabile cu
Page 133
133
aplicarea legii trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă obligaţia de a impune legea pentru a
servi colectivitatea şi a proteja toate persoa nele împotriva actelor ilegale, în conformitate cu
înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”. De asemenea, art. 2 din
acelaşi cod dispune că: „În îndeplinirea îndatoririlor lor, responsabilii cu aplicarea legii trebuie
să respecte şi să protejeze demnitatea umană, precum şi să apere şi să protejeze drepturile
fundamentale ale tuturor persoanelor”. Am evocat succint aceste texte ale codului menţionat
anterior, întrucât importanţa lor depăşeşte, în mod incontestabil, principiul legalităţii având
puternice reverberaţii şi cu privire la celelalte principii de bază ale actului de justiţie. Egalitatea
părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică respectarea următoarelor cerinţe:
a) Judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaşi organe şi
potrivit aceloraşi reguli procedurale. Existenţa unor organe speciale de jurisdicţie nu exclude
egalitatea părţilor, întrucât aceste „instanţe” soluţionează toate litigiile date în competenţa lor
fără nicio discriminare faţă de persoanele implicate în proces. Nici existenţa unor reguli pro
cedurale speciale nu transgresează principiul egalităţii părţilor în faţa respectivelor autorităţi.
b)Aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nicio deosebire.
Legislaţia procesuală în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii pentru unele persoane.
Această idee este consacrată în mod expres şi în Legea de organizare judiciară. Potrivit art. 7
alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deose bire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apar tenenţă
politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discrimi natorii”.
Sub acest aspect trebuie subliniat şi faptul că legiuitorul a inserat în art. 16 alin. (2) din
Constituţie şi o regulă cu caracter general, anume aceea că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Ideea este inutilă pentru a fi însă subliniată, mai ales la nivel constituţional, ea fi ind cu totul
subînţeleasă într-un stat de drept.
c) Instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a păr
ţilor. În acest sens, instanţei îi revine îndatorirea de a încunoştinţa părţile asupra terme nelor de
judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părţile asupra drepturilor lor .
7. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română
Page 134
134
România este astfel cum se proclamă în primul articol al Constituţiei un stat naţional unitar şi
indivizibil. Majoritatea populaţiei ţării este de origine română. De aceea, este fi resc ca Legea
fundamentală a ţării să consacre principiul potrivit căruia: „Procedura judiciară se desfăşoară în
limba română”. Acest principiu este reluat în termeni identici în art. 14 alin. (1) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară.
Un important număr de legislaţii nu consacră în mod expres principiul folosirii limbii ofi
ciale a statului în cadrul procedurii judiciare. Aceasta deoarece un asemenea principiu este
subînţeles şi de necontestat atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.
Totuşi facem precizarea că în unele legislaţii se prevede în mod expres obligativitatea
folosirii limbii ofi ciale a statului respectiv .
În concordanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Constituţia României, care garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la „exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase”, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art. 128
alin. (2) şi (4) din legea fundamentală instituie şi două importante excepţii.
Prima excepţie priveşte persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Potrivit art. 128 alin.
(2) din Constituţie, astfel cum acest text a fost introdus prin Legea de revizuire din anul 2003:
„Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în
faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”. Textul citat consacră, aşadar, dreptul
persoanelor menţionate de a se exprima în limba lor maternă. Aceasta înseamnă că toate actele
de procedură se vor materializa în înscrisuri redactate în limba ofi cială a statului, adică în limba
română. Pe de altă parte, este de observat că modalităţile şi limitele în cadrul cărora poate fi
exercitat acest drept vor fi stabilite printr-o lege organică. Totuşi, Legea fundamentală jalonează,
în art. 128 alin. (3), şi limitele generale de exercitare a dreptului menţionat şi de care legiuitorul
organic va trebui să ţină seama. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Modalităţile de exercitare a
dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv prin folo sirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili
astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare
pentru cei interesaţi”.
Page 135
135
A doua excepţie vizează cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 128 alin. (4) din Consti
tuţie: „Cetăţenii străini şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.
Consacrarea celor două excepţii, într-o formulă diferită, a fost necesară, căci astfel cum s-a
remarcat, „cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale nu pot avea acelaşi regim cu cel al
străinilor şi apatrizilor”.
Normele constituţionale reproduse mai sus au prilejuit vii controverse până la redactarea lor
în forma actuală. Aceste dispoziţii sunt însă în concordanţă cu cele mai înalte standarde
internaţionale în materie.
Într-adevăr, în ţara noastră „limba ofi cială este limba română” (art. 13 din Constituţie),
soluţie firească în orice stat naţional . De aceea, legiuitorul prezumă că limba ofi cială este
cunoscută de toţi cetăţenii patriei. Folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale
reprezintă o importantă înlesnire pentru persoanele în cauză.
Nerespectarea principiului desfăşurării procedurii judiciare în limba română atrage după sine
nulitatea hotărârii pronunţate în cauză. Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul nesocotirii
dispoziţiilor art. 128 alin. (3) şi (4) din Constituţie privitoare la posibilitatea folosirii limbii
materne şi a recursului la un interpret în condiţiile determinate de acest text.
8. Principiul publicităţii
Principiul publicităţii dezbaterilor are şi el o valoare constituţională. Potrivit art. 127 din
Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Textul citat
este reprodus şi în art. 12 din Legea privind organizarea judiciară. De asemenea art. 121
C.proc.civ. dispune că: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel”.
O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în
condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri. Secretul dezbaterilor ar
fi contrar spiritului unei justiţii democratice.
Page 136
136
Publicitatea dezbaterilor prezintă două forme: publicitatea pentru părţi şi publicitatea pentru
public.
Majoritatea legislaţiilor moderne asigură părţilor dreptul de a participa per so nal sau prin
reprezentanţi la desfăşurarea procedurii judiciare. Aceasta repre zintă tocmai publicitatea pentru
părţi. Potrivit acestui principiu părţile pot participa la efectuarea tuturor actelor de procedură şi
pot lua cunoştinţă de toate înscrisurile sau dovezile de la dosar. De la principiul publicităţii
pentru părţi legea noastră procesuală face o singură excepţie. În acest sens, art. 122 C.proc.civ.
prevede posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea sa tulbură
mersul dezbaterilor. Cu toate acestea, pentru a asigura dreptul la apărare art. 123 C.proc.civ.
dispune că şi într-o atare împrejurare, înainte de închiderea dez baterilor, partea îndepărtată din
sală va fi rechemată şi, sub pedeapsa nulităţii, „i se vor pune în vedere toate faptele esenţiale
petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi”.
Publicitatea pentru public constă în dreptul fi ecărei persoane străine de proces de a asista la
dezbateri. În realizarea publicităţii un rol important revine şi difuzării conţinutului unor hotărâri
judecătoreşti prin mass-media. Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element destinat
a asigura publicitatea pentru un cerc larg de persoane. Opinia publică îşi poate forma astfel o
imagine despre modul de realizare a justiţiei. Totuşi publicitatea nu tre buie să afecteze dreptul
persoanei la o viaţă intimă, familială şi privată1)
. De aceea, instanţele de judecată trebuie să
manifeste diligenţa necesară pentru ocrotirea acestui drept consti tuţional [art. 26 alin. (1) din
Constituţie].
De la principiul publicităţii pentru public, Codul de procedură civilă instituie şi unele
excepţii. Astfel, potrivit art. 121 C.proc.civ., instanţa poate dispune din ofi ciu sau la cererea
uneia dintre părţi, ca judecata să se facă în şedinţă secretă în ipoteza în care „dezbaterea publică
ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi”. Legea dispune însă, că şi într-o
atare împrejurare hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. În acest fel cetăţenii pot lua
cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauza respectivă.
Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul din pilonii de bază ai procedurii judiciare. Tocmai
datorită acestui fapt publicitatea este consacrată şi în unele documente interna-ţionale. În acest
Page 137
137
sens, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului precizează că: „orice persoană are
dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal
independent şi imparţial care va hotărî fi e asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fi e asupra
temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”. Din simpla reproducere a
textului rezultă că Declaraţia universală a drepturilor omului are în vedere incidenţa publicităţii
atât în materie civilă, cât şi penală.
Un text mult mai cuprinzător în această materie îl întâlnim în art. 6 din Convenţia europeană
a drepturilor omului. România a ratifi cat acest important document european şi, prin urmare,
convenţia este obligatorie şi pentru ţara noastră. De aceea reproducem în continuare prevederile
art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul să-i fi e
examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal
indepen dent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale
civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei.
Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis
presei sau publicului în timpul întregului sau unei părţi din proces în interesul moralităţii, ordinii
publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau
protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către
tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei”. Şi acest text vizează realizarea principiului publicităţii atât în materie civilă,
cât şi în materie penală.
Convenţia europeană a drepturilor omului vizează, în textul citat anterior, ambele aspecte ale
publicităţii, respectiv atât publicitatea pentru părţi, cât şi publicitatea pentru public. De
asemenea, excepţiile de la publicitate acoperă ambele laturi ale acesteia. Tot din acest punct de
vedere mai remarcăm că excepţiile consacrate în art. 6 din Convenţie au un caracter mai general
în raport cu cele din dreptul intern. Observăm sub acest aspect că publicitatea poate fi restrânsă
şi în cazul unor „împrejurări speciale” de natură a aduce atingere „intereselor justiţiei”.
Asupra acestor împrejurări tribunalul are posibilitatea de a aprecia în concret în funcţie de
toate circumstanţele cauzei. O dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în art. 14 pct. 1 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Viitorul Cod de procedură civilă va trebui
Page 138
138
să ţină seama şi de conţinutul normelor consacrate în Convenţia europeană a drepturilor omului
şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
9. Principiul oralităţii
Principiul oralităţii este consacrat în art. 127 C.proc.civ., text potrivit căruia: „Pricinile se
dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”. Oralitatea reprezintă un element caracteristic al
procedurii judiciare moderne. În evoluţia sa istorică procedura judiciară a cunoscut atât o
dezvoltare a oralităţii, cât şi a procedurii scrise. Evoluţiile din secolul trecut au înclinat balanţa în
favoarea unui sistem mixt, care îmbină elemente ale oralităţii cu unele elemente ale procedurii
scrise. În prezent şi în unele ţări din America Latină se caută soluţii pentru atenuarea rigorilor
procedurii scrise.
Principiul oralităţii domină numai faza dezbaterilor judiciare. Pe de altă parte, nici în faza
dezbaterilor judiciare nu sunt excluse unele elemente ale procedurii scrise. Oralitatea implică
dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a da explicaţii, de a discuta materialul
probatoriu administrat în cauză, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de a pune
concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste
elemente se pot dezvolta de părţi prin viu grai.
Principiul oralităţii nu exclude, aşa cum am arătat, întocmirea unor acte de procedură în
formă scrisă. Mai mult, unele acte de procedură se întocmesc în mod obligatoriu în formă scrisă.
Aşa este cazul cererii de chemare în judecată, încheierii de şedinţă, cererii de inter venţie etc.
Precizăm că unele acte ale instanţei nici nu pot fi concepute în lipsa formei scrise: minuta,
hotărârea judecătorească etc. Pe de altă parte, există şi situaţii în care forma scrisă nu este
necesară în privinţa exercitării unor drepturi de către părţi, dar este întotdeauna posibilă
(depunerea de concluzii scrise etc.).
În consecinţă, dacă privim procesul civil în integralitatea sa constatăm că procedura noastră
judiciară are un caracter mixt. Dacă ne raportăm însă la faza iniţială a procesului vom constata o
anumită preponderenţă a formei scrise, concretizată în cererea de chemare în judecată,
întâmpinare şi în acţiunea reconvenţională. Sistemul mixt este cel mai avantajos şi efi cient, fapt
pentru care el constituie o cucerire a dreptului modern.
Page 139
139
Oralitatea contribuie şi la realizarea altor principii procesuale, între care există o indisolubilă
legătură, cum ar fi publicitatea, contradictorialitatea, principiul adevărului şi principiul dreptului
la apărare.
Nerespectarea principiului oralităţii atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti.
10. Principiul contradictorialităţii
Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate
orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate
de soluţionare a litigiului. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţiii impune cerinţa ca nicio
măsură să nu fi e ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fi e pusă în discuţia contradictorie a
părţilor.
Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de a
invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile de
procedură.
În alţi termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor dreptul
de a se apăra. De aici decurge şi existenţa unei legături indisolubile între principiul
contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.
Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate ele-men tele
cauzei ele trebuie să fi e încunoştinţate în timp util despre existenţa şi obiectul litigiului, despre
locul şi data soluţionării acestuia. Această cerinţă elementară se realizează prin cita rea părţilor.
Contradictorialitatea contribuie în practică şi la realizarea altor principii procesuale. Astfel,
ea oferă optime posibilităţi pentru afl area adevărului şi reprezintă în acelaşi timp o garanţie a
realizării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în faţa autorităţii judecătoreşti. Tocmai de
aceea se consideră că instanţele judecătoreşti au ca una din cele mai importante îndatoriri şi
aceea de a conferi părţilor posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele de fapt şi
de drept ale cauzei. Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii
pronunţate.
11. Principiul dreptului la apărare
Page 140
140
Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării sale în
practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor
fundamentale ale omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţie dispune că: „Dreptul la
apărare este garantat”. Soluţii asemănătoare sunt prevăzute şi în alte legi fundamentale.
Dreptul la apărare prezintă două accepţiuni: una materială şi alta formală. Care sunt
semnificaţiile unei atari diviziuni?
Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor recunoscute de
lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor. În această perspectivă dreptul la apărare include
în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a formula
cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita căile legale de atac, de
a recuza pe judecători etc. Drep tul la apărare în sens material se realizează şi prin modul de
organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului hotărârilor judecătoreşti
netemeinice sau nelegale.
În sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege părţilor
litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare califi cată. La această accepţiune
se referă atât Constituţia cât şi Legea pentru organizarea judecătorească.
Potrivit art. 24 alin. (2) din Constituţie: „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fi e
asistate de un avocat, ales sau numit din ofi ciu”. Legea de organizare judecătorească conţine, în
această materie, o redactare detaliată. Potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004: „În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fi e reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau
numit din ofi ciu, potrivi legii”. Prin urmare, textul citat se referă atât la instituţia asistării, cât şi
la cea a reprezentării părţilor.
În sistemul procesual civil român părţile nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător; ele sunt
libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime. Chiar şi această libertate
de a decide asupra modului de realizare a apărării reprezintă o exigenţă a acestui principiu.
Desigur că există şi legislaţii procesuale care impun, în anumite condiţii, angajarea unui avocat.
Noi apreciem că, în stadiul dezvoltării social-economice din ţara noastră, o atare opţiune ar putea
fi eronată. Ni s-ar putea reproşa că promovăm o soluţie conservatoare. Este însă o soluţie care
Page 141
141
ţine seama şi de alte principii esenţiale, cum este gratuitatea justiţiei şi principiul disponibilităţii.
În perspectiva unui viitor Cod de procedură civilă s-ar putea examina, în opinia noastră,
obligativitatea apărării prin avocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi eventual în faţa
curţilor de apel.
O garanţie importantă a dreptului la apărare o constituie şi asistenţa judiciară gratuită.
Potrivit art. 74-75 C.proc.civ., partea lipsită de mijloace materiale poate benefi cia de ser viciile
gratuite ale unui avocat. Legea nr. 51/1995 determină condiţiile în care barourile de avocaţi sunt
obligate să asigure asistenţă judiciară. Barourile sunt obligate să organizeze servicii de asistenţă
judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din raza teritorială în care sunt constituite.
Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea asistenţei
judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale [art. 81 alin.
(1) C.proc.civ.]. Dispozitivul hotărârii cuprinzând obligaţia de plată constituie titlu executoriu
[art. 81 alin. (3) C.proc.civ.].
Legislaţia noastră procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a garanta realizarea efectivă
a dreptului de apărare. Menţionăm în acest sens, dreptul părţilor de a solicita amânarea judecăţii
pentru lipsă de apărare (art. 156 C.proc.civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii scrise,
obligaţia instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.
Principiul dreptului la apărare depăşeşte interesul părţilor, întrucât respectarea acestuia
contribuie şi la descoperirea adevărului în procesul civil. Astfel se explică şi interesul consacrării
principiului dreptului la apărare în diferite documente internaţionale. Este avută în vedere, în
asemenea documente, în special o componentă esenţială a apărării drepturilor fundamentale ale
omului.
12. Principiul disponibilităţii
Disponibilitatea constituie un principiu specifi c procesului civil. Prin intermediul
disponibilităţii procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fi ind
guvernat de principiul ofi cialităţii.
Page 142
142
Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile
judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. În literatura noastră de
specialitate s-a subliniat că disponibilitatea poate fi materială sau procesuală. Disponibilitatea
materială conferă părţilor posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar cea procesuală de
mijloacele procedurale de apărare.
Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în
limitele sesizării. Reclamantul este cel care determină întinderea obiectului judecăţii şi per soa
na sau persoanele cu care se confruntă în instanţă. În acest cadru trebuie să se desfăşoare
activitatea judiciară în materie civilă. Totuşi, în literatura juridică dăinuie încă o accentuată
controversă asupra rolului judecătorului şi al părţilor în conducerea procesului. O armo nizare
între iniţiativa părţilor şi rolul activ al judecătorului este însă necesară într-un sistem judiciar efi
cient.
Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul său următoarele prerogative mai importante:
dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea; dreptul reclamantului de a determina
limitele acţiunii; dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv; dreptul
pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant; dreptul ambelor părţi de a pune capăt
procesului printr-o tranzacţie; dreptul părţilor de a exercita căile legale de atac; dreptul de a
achiesa la hotărârea pronunţată; dreptul părţii câştigătoare de a solicita executarea silită a
hotărârii.
Principiul disponibilităţii nu are în dreptul modern un caracter absolut. Într-o legislaţie
democratică iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Alteori iniţiativa
de a acţiona este acordată de lege şi altor autorităţi statale. Astfel, de pildă, Ministerul Public are
legitimare procesuală activă în cazurile prevăzute de art. 45 C. proc. civ. Tot astfel, autoritatea
tutelară are posibilitatea de a introduce o acţiu ne pentru decăderea unei persoane din drepturile
părinteşti (art. 109 C.fam.). De asemenea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
conferă legitimare procesuală activă Ministerului Public, Avocatului Poporului, Prefectului,
Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi oricărui subiect de drept public (art. 1 din lege).
Page 143
143
Disponibilitatea procesuală se realizează însă sub controlul instanţelor judecătoreşti. Rolul
activ al judecătorului implică şi obligaţia de a stabili dacă „actele procesuale de dispoziţie ale
părţilor nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de
dispoziţie, precum şi dacă consimţământul a fost dat în mod legal”. Prin urmare, instanţele
judecătoreşti nu pot da curs acelor acte de dispoziţie prin care se urmăresc scopuri ilicite.
Asemenea acte vor fi lovite de nulitate absolută.
13. Principiul nemijlocirii
Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întreg materialul
probatoriu. Aceasta implică cu necesitate folosirea unor dovezi primare (din primă sursă). De
aceea, în practica judiciară, s-a decis că instanţa nu are dreptul de a lua în considerare declaraţiile
de martori administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăşi la audierea lor.
Uneori sursele de informare directă sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire. Instanţa nu va
putea însă respinge acţiunea pe lipsă de probe primare, ci trebuie să soluţioneze cauza
informându-se din surse mijlocite cum ar fi : prezumţiile, copii de pe înscrisuri etc.
Datorită unor asemenea situaţii, de natură obiectivă, principiul nemijlocirii nu se poate
realiza integral. Legea însăşi admite unele excepţii de la principiul nemijlocirii. O primă excep
ţie se referă la administrarea probelor prin comisie rogatorie. Într-o asemenea situaţie pro bele
sunt percepute direct, nemijlocit, dar de către o altă instanţă decât cea care solu ţionează litigiul.
O a doua excepţie consacrată în Codul de procedură civilă vizează asigu rarea dovezilor.
Fără a intra în dezvoltări particulare menţionăm şi existenţa altor excepţii asemănătoare, cum
sunt cele ce se produc în cazul declinării de competenţă, al perimării şi al strămutării procesului
civil şi mai recent in cadrul procedurii de administrare a probelor de către avocaţi.
Principiul nemijlocirii prezintă o importanţă practică deosebită şi el se înfăţişează ca o
garanţie a descoperirii adevărului în activitatea judiciară. De aceea, instanţele de judecată trebuie
să manifeste o atenţie constantă pentru folosirea unor dovezi din primă sursă.
14. Principiul continuităţii
Page 144
144
Principiul continuităţii implică, astfel cum o sugerează şi denumirea lui, soluţionarea
întregului proces într-o singură şedinţă de judecată. Continuitatea contribuie la corecta solu
ţionare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reţine cu multă uşurinţă şi în întreaga lor
complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.
Pe de altă parte, continuitatea este de natură să contribuie la soluţionarea rapidă a litigii lor
deduse judecăţii. Or, soluţionarea rapidă a litigiilor nu prezintă doar o semnifi caţie proce suală:
celeritatea vizează în ultimă instanţă restabilirea grabnică a dreptului subiectiv încălcat sau
contestat. Promovarea principiului continuităţii în activitatea instanţelor se răsfrânge po zitiv
asupra efi cienţei actului de justiţie. De aceea, socotim că, în perspectiva elaborării viitorului
Cod de procedură civilă, ar trebui adoptate şi unele soluţii de natură a consolida principiul
analizat. În acest sens socotim că stabilirea unor termene de soluţionare a anumitor categorii de
litigii ar fi binevenită.
Realizarea integrală a principiului continuităţii ar implica respectarea cumulativă a
următoarelor condiţii: unicitatea completului de judecată, adică soluţionarea întregului proces de
către aceiaşi judecători; continuitatea şedinţei de judecată, adică soluţionarea cauzei într-o
singură şedinţă. Din motive obiective, determinate şi de realizarea altor principii (adevărului,
dreptului la apărare etc.), principiul continuităţii nu se realizează integral în sistemul nostru
procesual. În prezent, legea noastră procesuală circumstanţiază principiul enunţat la cerinţa ca
hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit completul de
judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond . Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea
absolută a hotărârii pronunţate (art. 304 pct. 2 C.proc.civ.)