Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI 1.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte bănci” sau “bancă a băncilor”. Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă instanţă pentru acestea, refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară (centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de bancher şi casier al statului. Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi administrative autonome de 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
1.1.Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului,
banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a
sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte
bănci” sau “bancă a băncilor”.
Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa
comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin
utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de
control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează
lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă instanţă pentru acestea,
refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară
(centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de bancher
şi casier al statului.
Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul
BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca
centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi
poate avea sucursale şi agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei
autorităţi administrative autonome de specialitate, fiind independentă faţă de executiv şi
desfăşurându-şi activitatea sub supravegherea Parlamentului României.
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art.
2, ca fiind asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea
preţurilor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică şi răspunde de politica
monetară, valutară, de credit, de plăţi, de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în
cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi
participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
Principiile raporturilor interne şi internaţionale ale BNR sunt stabilite,
conform legii, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. Pe plan intern BNR colaborează cu
autorităţile publice centrale şi locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În temeiul Legii
101/1998, art. 3 alin. 2, BNR i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale
autorităţilor publice, care privesc direct politica şi activitatea monetară, regimul valutar şi
datoria publică. BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumuturilor
1
sectorului public (referitor la elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale)
şi elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar şi operaţiunile sistemului
bancar şi de plăţi.
Pe plan extern, BNR este împuternicită de către Parlament în ceea ce priveşte:
- participarea la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar
sau de plăţi;
- participarea la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare,
valutare, de credit şi de plăţi şi în domeniul autorizării şi supravegherii bancare, în numele
statului;
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care revin României în calitate
de membru al FMI, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen
mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale
ţării;
- negocierea şi încheierea acordurilor, convenţiilor sau altor înţelegeri privind
împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar bancare cu instituţii financiare
internaţionale, societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de
un an;
- încheierea, în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din dispoziţia
acestuia, de acorduri şi contracte de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care
îşi au sediul în străinătate.
1.2.Politica monetară şi valutară a B.N.R.
BNR utilizează, conform Legii nr. 101/1998 art. 5, proceduri şi instrumente
specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară, de creditare a băncilor şi de control al
lichidităţii prin rezerve minime obligatorii.
Operaţiunile BNR pe piaţa monetară sunt: scontarea; dobândirea; luarea în gaj;
vânzarea de creanţe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice;
atragerea de depozite de la bănci, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza
obiectivele politicii monetare. Acestea se efectuează, potrivit art. 7 din Regulamentul nr.
1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile de creditare şi
depozit acordate de acestea băncilor, pe baza următoarelor tipuri de tranzacţii:
a) cumpărări-vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru
tranzacţionare.
2
Cumpărările reversibile (repo) sunt tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării
de lichiditate, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit în momentul tranzacţionării.
Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora
BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere
activele la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit.
b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, tranzacţii
reversibile în scopul injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite băncilor,
acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
c) vânzări-cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare cu scopul absorbţiei
sau al creşterilor de lichiditate, conform cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru
tranzacţionare, care implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la
vânzător la cumpărător prin mecanismul livrare contra plată;
d) emitere de certificate de depozit, în scopul absorbţiei de lichiditate;
e) swap valutar (două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin
care BNR cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul creşterii lichidităţilor, şi
vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei; respectiv vinde la
vedere valută convertibilă contra lei – pentru absorbţia de lichiditate – şi cumpără la o dată
ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
f) atragere de depozite – pentru creşterea lichidităţilor - de la băncile participanţi
eligibili, cu scadenţă prestabilită.
Criterii de eligibilitate (conform art. 2 din Regulamentul nr. 1/2000):
- în cazul băncilor, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime
obligatorii şi încadrarea în prevederile reglementărilor BNR privind indicatorii de
solvabilitate;
- în cazul sucursalelor băncilor din România, persoane juridice străine,
constituirea de rezerve minime obligatorii şi certificarea de către autoritatea de supraveghere
bancară din ţara de origine a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de
prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă.
Operaţiunile de creditare ale BNR – conform Legii nr. 101/1998 – se realizează
prin acordarea de credite în condiţii de rambursare, garantare şi dobândă, stabilite prin
reglementări proprii. Legea interzice creditarea de către BNR a societăţilor bancare sub forma
autorizării descoperirii de cont.
3
Politica valutară a BNR. Potrivit art. 9 L. 101/1998, BNR are calitatea de agent
al statului în ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor legale vizând controlul valutar la
persoanele juridice cărora le-a acordat autorizaţie şi de la care este în drept să solicite toate
informaţiile şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, fiind împuternicită a
lua măsuri pentru impunerea respectării reglementărilor sale.
În administrarea regimului valutar, BNR răspunde de:
a. emiterea reglementărilor referitoare la operaţiunile cu active externe şi aur,
pentru protejarea monedei naţionale;
b. elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
c. stabilirea cursurilor de schimb, calcularea şi publicarea cursurilor medii pentru
evidenţa statistică;
d. autorizarea şi retragerea autorizaţiei, supravegherea persoanelor juridice care au
obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;
e. stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi
operaţiuni cu aur şi active externe pentru persoane juridice şi fizice;
f. stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi
fizice care intră sub incidenţa regimului valutar;
g. păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
h. elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare
pe teritoriul ţării; emite autorizaţii pentru transferuri în străinătate.
1.3.Emisiunea monetară
Potrivit dispoziţiilor art. 13 din L. 101/1998, BNR este unica instituţie autorizată
să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, fiind singura în
drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici
tehnice ale bancnotelor şi monedelor metalice.
BNR elaborează programul de emisiune astfel încât să se asigure necesarul de
numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti, iar suma totală a
bancnotelor şi monedelor aflate în circulaţie – exclusiv rezerva de numerar – se evidenţiază
ca pasiv în contabilitatea BNR.
Emiterea monedei se face pe baza a trei tipuri de creanţe: titluri publice; valute şi
devize; anumite tipuri de titluri private. Legea prevede că tranşa de numerar în circulaţie,
4
emisă de BNR peste nivelul rezervelor internaţionale stabilite şi menţinute conform
prevederilor L. 101/1998, trebuie acoperită integral de următoarele active:
a. titluri de stat în portofoliul de investiţii;
b. active rezultate din credite acordate băncilor şi altor persoane juridice;
c. cecuri, cambii şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.
Legea nr. 101/1998 instituie în sarcina BNR obligaţia de a retrage din circulaţie şi
a distruge bancnotele şi monedele metalice uzate sau necorespunzătoare sau de a le înlocui cu
altele noi, fără taxe şi comisioane.
De asemeni, BNR poate hotărî – schimbarea însemnelor monetare - anularea sau
retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice şi punerea în circulaţie a
altor tipuri de însemne monetare. Potrivit art. 19 din L. 101/1998, la expirarea perioadei de
preschimbare, însemnele monetare retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata
obligaţiilor publice sau private.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie, dar
nepreschimbate la momentul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulaţie, înregistrat
în evidenţele contabile şi se înregistrează ca venit al BNR.
1.4.Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile.
Supravegherea bancară.
Printre operaţiunile bancare enumerate de art.8 din Legea nr. 58 / 1998 se găsesc
emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată (instrumente care, indiferent de suportul şi
procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri; plăţile şi decontările;
transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unu materializat într-
un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în
beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terţ; dacă transferul de
fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau cel al
debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar).
Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său.
Operaţiunile numite „de casierie” constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi
distribuirea acestora, la cerere, clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.
Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de
depunere (vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în
5
care se face depunerea şi titularul acesteia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi
monede depuse.
În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală,
respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de
cont, urmând ca operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în cadrul circuitului
intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu un cont bancar la banca
beneficiarului.
Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare
deschise la banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra propriului
cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.
Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al
plătitorului şi creditarea contului beneficiarului plăţii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin
intermediul reţelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă
operaţie scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată,
fie prin remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.
Operaţiunile de încasări şi plăţi se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului
curent. Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de
cont curent şi de disponibilităţi.
În cazul în care băncile au nevoie de lichidităţi, BNR le asigură refinanţarea prin
intermediul a trei categorii de operaţiuni: rescontul; operaţiunile pe piaţa monetară; creditele
în cont.
Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare a băncilor şi constă în
vânzarea, la iniţiativa băncii, a unor titluri de creanţă pe termen scurt sau mediu, către banca
centrală, în schimbul unei sume de bani reprezentând valoarea nominală a creanţei, diminuată
cu o taxă de rescont stabilită anticipat.
Creditele în cont pot fi acordate băncilor astfel: sub forma liniilor de credit (limita
maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al contului curent al băncii
comerciale); sub forma avansurilor în cont (prin creditarea de către banca centrală a contului
băncii respective cu o anumită sumă).
De lege lata, banca centrală nu poate credita băncile sub forma autorizării
descoperirii de cont. BNR poate acorda, potrivit legii, două tipuri de credite de refinanţare:
creditul special (acordat în mod excepţional şi garantat cu titluri acceptate de banca centrală,
condiţionat de prezentarea unui program de redresare financiară) şi creditul lombard
(overdraft) – pentru asigurarea efectelor plăţilor exigibile ale unei bănci aflate în criză de
6
lichidităţi, prin acordarea unui credit egal cu soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei de
contul curent al băncii respective, deschis la BNR.
BNR nu poate acorda băncilor credite pe termene ce depăşesc 90 de zile, conform
art. 20 din L. 101/1998. Astfel, pentru a obţine credite pe termen foarte scurt, băncile pot
apela la creditul lombard (acordat overnight şi cu o dobândă având, de regulă, nivelul maxim
al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar), cu condiţia de a avea calitatea de participanţi
eligibili, conform Regulamentului nr. 1/2000. Aceste credite vor fi garantate cu active
eligibile constând în: titluri de stat: cambii şi bilete la ordin, warante sau recipise de depozit,
depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de aceasta.
În vederea realizării acestor operaţiuni de creditare a băncilor, BNR stabileşte şi
face publice condiţiile de creditare, nivelul maxim al ratei dobânzii şi condiţiile ce trebuie
îndeplinite de bănci pentru a solicita aceste tipuri de credite.
BNR are obligaţia de a deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului,
pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci, persoană juridică străină,
autorizată să funcţioneze în România. Per a contrario, băncile persoane juridice străine şi
casele de compensaţii interbancare nerezidente nu pot avea conturi curente la banca centrală a
statului român.
Atribuţiile BNR privind sistemele de plăţi sunt: emite reglementări generale
privind instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de
interes naţional şi stabileşte măsurile generale pentru prevenirea şi eliminarea oricărei
situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.
Banca centrală poate asigura servicii de compensare, depozitare şi plată prin
intermediul conturilor deschise în evidenţele sale.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi de credit, BNR prestează
servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind
incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul bancar, operaţiuni gestionate de
Centrala Riscurilor Bancare.
Legea nr. 101/1998, art. 26, acordă BNR competenţa exclusivă de autorizare a
funcţionării băncilor şi răspunderea pentru supravegherea prudenţială a băncilor pe care
le-a autorizat să funcţioneze în România.
BNR este împuternicită:
- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi
să aplice sancţiunile legale;
7
- să controleze, să verifice prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile şi
orice alte documente ale băncilor autorizate.
1.5.Operaţiunile BNR pe contul statului
BNR ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei statului, deschis pe
numele Ministerului Finanţelor şi pe seama serviciilor publice descentralizate ale
Ministerului Finanţelor, conform L. 101/1998 art. 28, raportat la art. 3 din O.G. nr. 66/1994.
BNR nu percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al
Trezoreriei statului, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
De asemeni, disponibilităţile în valută care privesc fondurile publice ce se
gestionează de Ministerul Finanţelor se păstrează în conturi distincte la BNR.
BNR poate acţiona ca agent pe contul statului, conform art. 30 din L. 101/1998, în
baza convenţiilor încheiate cu Ministerul de Finanţe, în ceea ce priveşte:
1. plasarea emisiunilor de titluri de stat;
2. exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor
de stat;
3. plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
4. executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;
5. alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale ale
BNR;
6. efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele
sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare
şi operare.
1.6.Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe
BNR stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau
selectiv, potrivit art. 31 din L. 101/1998, din următoarele elemente:
a) aur deţinut în tezaur în ţară dau depozitat în străinătate;
b) active externe, sub formă de bancnote, monede metalice, disponibil în conturi
la bănci sau alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în aceste monede;
c) orice alte active de rezervă necunoscute pe plan internaţional;
d) cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile
sau nu;
8
e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu.
Prin dispoziţiile art. 32 din L. 101/1998, BNR este autorizată să efectueze
următoarele operaţiuni:
a. să tranzacţioneze lingouri şi monede din aur sau alte metale preţioase, valute cu
bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de
instituţii financiare interguvernametale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci
centrale sau alte instituţii;
b. să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale şi autorităţi monetare,
societăţi bancare şi la alte instituţii financiare internaţionale;
c. să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru
instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi financiare şi bancare etc.
1.7.Situaţiile financiare ale BNR
Capitalul BNR este de 100 mld lei şi aparţine în întregime statului, majorarea
acestuia va fi efectuată prin utilizarea parţială a profitului net anual, până la un nivel de 5%
din pasivele monetare agregate din bilanţul de la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar anual.
Fondul de rezervă a BNR este 20% din profitul brut, până când acesta ajunge să fie egal cu
capitalul propriu, după care cota se reduce la 10%, iar când ajunge să fie egal cu dublul
capitalului propriu – la 5%.
Planul de conturi, bugetul de venituri şi cheltuieli, contul de profit şi pierderi ale
BNR.
BNR are obligaţia de a menţine conturi şi evidenţe, de a întocmi rapoarte anuale
care să reflecte operaţiunile şi rezultatele financiare, contabilizate potrivit planului propriu de
conturi, avizat de Ministerul Finanţelor, pe exerciţii financiare anuale (1 ianuarie – 31
decembrie).
În cazul când în bilanţul BNR valoarea activelor scade sub suma angajamentelor,
fondului de rezervă şi a capitalului propriu, Ministerul Finanţelor va transfera BNR, la cerere,
titluri de stat negociabile la preţul pieţei. În termen de 5 ani titlurile vor fi răscumpărate prin
utilizarea profiturilor nete realizate de BNR sau vor fi renegociate.
9
1.8.Conducerea şi administrarea BNR
BNR este condusă de un consiliu de administraţie (a cărui activitate este
reglementată de prevederile L. 101/1998 şi de regulamentele BNR); conducerea executivă
este exercitată de către guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori, în condiţiile
stabilite în regulamentul intern.
Consiliul de administraţie a băncii hotărăşte în principal:
a. politicile în domeniul monetar, valutar, de credit şi de plăţi şi îndeplinirea
acestora;
b. măsurile în domeniul autorizării şi supravegherii prudenţiale a băncilor pe care
le-a autorizat;
c. organizarea internă, răspunderile personalului;
d. delegarea personală a competenţelor sale către conducerea executivă – când
situaţiile speciale impun această soluţie.
Consiliul este alcătuit din 9 membri, numiţi de Parlament pe o perioadă de 6 ani,
şi cuprinde: un preşedinte – guvernator al BNR, un vicepreşedinte – prim-viceguvernator,
şapte membri, dintre care doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi cinci nu sunt salariaţi ai
BNR. De semeni, revocarea din funcţie a oricărui membru se face de către Parlament, la
propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului.
Membri Consiliului de administraţie al BNR nu pot fi parlamentari sau membri ai
unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia
publică. De semeni, fără aprobarea expresă a Consiliului de administraţie, pe timpul
mandatului lor, guvernatorul sau viceguvernatorii nu pot ocupa o altă funcţie, remunerată sau
onorifică, în societăţi comerciale financiare, bancare sau nebancare, cu excepţia activităţii
didactice; nici un salariat al BNR nu va putea deţine concomitent o altă funcţie, remunerată
sau onorifică, la o altă societate comercială sau la alt agent economic care urmăreşte
obţinerea de profit.
Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale a
hotărârilor Consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări privind banca centrală,
putând fi, în cazul absenţei sau imposibilităţii de a acţiona, de prim-viceguvernator.
Guvernatorul numeşte în funcţie personalul din aparatul central al BNR şi pe
directorii sucursalelor şi ai agenţiilor, reprezintă banca centrală în relaţiile cu terţii, prezintă
Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care
10
cuprinde principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare, politica monetară
în anul precedent etc.
Comisia de cenzori a BNR este formată din 5 membri, cu un preşedinte, numit de
Parlament, conform procedurii de numire a Consiliului de administraţie. Aceasta verifică
respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului BNR, a întocmirii bilanţului
contabil, a contului de profit şi pierderi, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli ş.a.
Anual, Comisia de cenzori întocmeşte un raport asupra bilanţului contabil,
contului de profit şi pierderi şi asupra execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli.
11
Capitolul 2. SOCIETĂŢILE BANCARE
2.1.Societăţile bancare – societăţi comerciale cu statut special
Rolul şi poziţia economică a băncilor. Băncile reprezintă principalii intermediari
financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie şi
coordonează procesul economisire-investire, în scopul creşterii volumului total de resurse
alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată şi, implicit, al masei monetare.
În derularea procesului de intermediere financiară, încrederea este un element esenţial.
Băncile oferă deponenţilor garanţia că îşi pot retrage fondurile oricând şi le plasează spre
fructificare pe cele de care aceştia au nevoie imediată.
Banca îndeplineşte două funcţii fundamentale:
Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale clienţilor şi
plasarea acestora spre fructificare, în principal prin acordarea de credite;
Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor între titularii de cont.
În exercitarea acestor funcţii, băncile efectuează o serie de operaţiuni specifice
(activităţi bancare):
Atragerea disponibilităţilor monetare prin operativitate şi condiţii de depozitare
avantajoasă din punct de vedere al remunerării, lichidităţii, disponibilităţii şi siguranţei;
Acordarea de credite;
Asigurarea gestiunii mijloacelor şi instrumentelor de plată;
Păstrarea în siguranţă a valorilor;
Asigurarea de servicii financiare pentru clienţi.
Statutul special al societăţilor bancare. Generalităţi. Potrivit art. 1 din Legea
bancară nr. 58 / 1998, în România activitatea bancară se desfăşoară prin Banca Naţională a
României şi prin bănci (bănci – persoane juridice române, constituite ca societăţi comerciale
şi sucursale din România ale băncilor, persoane juridice străine).
Condiţii pentru dobândirea statutului de bancă, referitoare la:
În urma verificării documentaţiei, Banca Naţională a României - Direcţia
generală plăti şi urmărirea riscurilor bancare emite, în termen de 30 de zile de la data primirii
acesteia, o autorizaţie provizorie, valabilă 90 de zile, perioadă în care banca emitentă se va
afla sub monitorizarea unei echipe specializate din cadrul băncii centrale.
Totodată, banca emitentă are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
evaluarea, prevenirea şi limitarea riscurilor utilizării în continuare a unui card despre care a
luat la cunoştinţă că este sau este declarat ca pierdut, furat, deteriorat, distrus sau implicat în
orice alt eveniment de acest gen.
Banca emitentă va răspunde pentru pierderile suferite la plăţile cu card, pentru
toate tranzacţiile neautorizate de deţinător, dacă:
a. survin după ce emitentul a fost anunţat de pierderea, furtul sau altă cauză generatoare
195
de riscuri de neplată;
b. au loc prin fapta altei persoane care ajunge să cunoască sau ar putea cunoaşte codul
personal de identificare al deţinătorului (P.I.N.).
De asemenea, banca va răspunde pentru toate prejudiciile produse de erorile în
tranzacţii apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în care defectul era evident
pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă, inclusiv printr-un mesaj pe ecranul
terminalului.
În toate aceste cazuri, răspunderea băncii emitente se va limita la sumele debitate
eronat din contul deţinătorului, plus dobânda aferentă acestor sume, dacă prin contract nu se
prevede altfel.
Banca emitentă ,are obligaţia de a pune la dispoziţia deţinătorului evidentele
aferente plăţilor cu cardul acestuia, inclusiv extrase de cont.
Totodată, banca este obligată să asigure confidenţialitatea datelor privind
deţinătorul cardului şi a plăţilor cu card, date intrând, de altfel, în sfera secretului bancar.
În fine, tot băncii emitente îi revine obligaţia de a instrui deţinătorul şi
comerciantul în ceea ce priveşte respectarea procedurilor privind alcătuirea şi transmiterea de
evidenţe în vederea decontării, respectiv de a-l instrui pe comerciant în privinţa
comportamentului în caz de fraudă la plată cu card.
5.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului bancar.
Pe parcursul derulării contractului, cardul rămâne proprietatea băncii. El poate fi
utilizat numai de către posesorul pe numele căruia a fost emis sau de către un utilizator
autorizat, respectiv de către posesorii desemnaţi (în cazul cardurilor emise pe numele
persoanelor juridice) pentru plata bunurilor şi serviciilor furnizate de comercianţii care au
afişate mărcile de acceptare a cardului şi sunt dotaţi cu terminale electronice de plată cu
carduri sau cu cititoare mecanice de carduri (imprintere), pentru obţinerea de numerar de la
ghişeele unităţilor bancare sau de la bancomatele care au afişate mărcile de acceptare ale
cardului sau pentru obţinerea de informaţii privind soldul contului de carduri de la bancomate
sau telefonic (pe baza unei parole convenite cu banca). Compunerea codului personal de
identificare (P.I.N.) are, în aceste operaţiuni, valoarea unui ordin de plată dat băncii de către
client.
În funcţie de tipul cardului, acesta poate fi utilizat fie numai în limita
disponibilităţilor din contul posesorului (cu condiţia menţinerii permanente în cont a unei
sume minime stabilite de bancă), fie până la limita de creditare prin descoperire de cont
196
acordată de bancă. Prin contract se stabilesc, de asemenea, limita maximă zilnică de retragere
de numerar şi numărul maxim de operaţiuni ce pot fi efectuate.
De regulă, banca îşi rezervă, prin contract, dreptul de a suspenda utilizarea
cardului, fără o notificare prealabilă, în unul dintre următoarele cazuri: depăşirea termenelor
de rambursare a obligaţiilor de plată faţă de bancă; efectuarea de operaţiuni frauduloase.
Posesorul trebuie să semneze cardul imediat după primire. El este obligat să
asigure păstrarea în bune condiţii a cardului, astfel încât acesta să nu fie pierdut, furat,
deteriorat sau să intre în posesia unor persoane neîndreptătite să îl deţină. Totodată, posesorul
este obligat să păstreze confidenţialitatea codului personal de identificare (P.I.N.).
În cazul în care cardul este pierdut sau furat, posesorul este obligat să anunţe
telefonic banca despre dispariţia cardului şi să se prezinte în cel mai scurt timp la orice
unitate a băncii pentru a completa formularul de aviz de pierdere sau furt al cardului. Imediat
după primirea acestui aviz, banca va proceda la blocarea cardului. În cazul în care posesorul
recuperează cardul pierdut sau furat după informarea telefonică a băncii, este obligat să îl
returneze imediat la orice unitate a băncii, unde va fi distrus.
5.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar.
Odată cu încheierea contractului aderent, între bancă şi posesorul cardului se
încheie şi un contract accesoriu acestuia, având ca obiect deschiderea pe numele posesorului
a unui cont bancar curent şi funcţionarea acestui cont, în care sunt evidenţiate toate
operaţiunile cu card efectuate de către posesor şi utilizatorul autorizat.
Pe toată durata valabilităţii cardului, posesorul are obligaţia menţinerii în cont a
unei sume minime stabilite de bancă. În cazul în care deschiderea contului şi emiterea
cardului nu sunt gratuite, depunerea iniţială va trebui să acopere, pe lângă suma minimă, şi
comisioanele percepute de bancă.
Alimentarea contului se va face prin depuneri de numerar sau prin virament.
Alimentările de cont vor fi utilizate de bancă pentru acoperirea sumelor datorate de posesor în
următoarea ordine: plata comisioanelor şi a dobânzilor datorate băncii; rambursarea
descoperirii de cont; plata valorii operaţiunilor de eliberare de numerar; plata valorii
operaţiunilor de cumpărare.
Prin încheierea contractului, posesorul autorizează banca să-i debiteze automat
contul cu sumele reprezentând: valoarea operaţiunilor de cumpărare sau de eliberare de
numerar valabile, care poartă semnătura posesorului sau pentru care a fost introdus codul
personal de identificare (P.I.N.); plăţi ale dobânzilor şi comisioanelor datorate băncii.
197
Pentru disponibilităţile din cont, banca acordă posesorului dobândă la vedere. În
cazul în care valoarea operaţiunilor efectuate depăşeşte disponibilităţile din cont,
înregistrându-se o descoperire de cont, banca va percepe o dobândă pentru descoperirea de
cont.
Banca va pune periodic (de regulă, lunar) la dispoziţia posesorului extrase de
cont, cărora le sunt aplicabile principiile analizate în materia contului bancar. În cazul în care
constată că nu a participat la o operaţiune înscrisă în extras, posesorul are dreptul de a iniţia
procedura de refuz de plată a operaţiunii respective, prin completarea formularului de aviz de
refuz de plată pus la dispoziţie de către bancă.
5.1.2.7. Plata prin card bancar.
Băncile emitente de carduri pot încheia cu comercianţii contracte având ca obiect
promovarea cardului sau acceptarea acestuia de către comerciant ca mijloc de plată.
În raporturile de vânzare-cumpărare sau prestări de servicii dintre comerciant şi
clientul său plata bunului sau a serviciului se poate face, deci, atât în numerar sau prin cec,
cât şi prin intermediul cardului bancar de plată şi al terminalului pentru transfer electronic de
fonduri, conform procedurii descrise anterior. În acest din urmă caz, clientul prezintă
comerciantului cardul bancar emis de banca sa şi semnează factura.
Mecanismul plătii prin card bancar are o premisă contractuală specială, care se
adaugă celor care stau la baza emiterii cardului, constând într-un contract de adeziune,
denumit contract furnizor, încheiat intuitu personae intre banca emitentă şi comerciantul care
acceptă să fie plătit prin acest procedeu.
EI conţine obligaţia comerciantului de a accepta cardurile de plăţi ale băncii
emitente, în Condiţiile de utilizare a acestor carduri practicând aceleaşi preturi pentru
deţinătorii cardurilor şi pentru clienţii care plătesc în numerar sau prin cec. Se poate stipula o
clauză prin care să se stabilească un cuantum minim al sumei care poate fi plătită prin card.
Totodată, comerciantul îşi asumă obligaţia de a plăti emitentului un comision calculat
procentual asupra volumului plăţilor efectuate prin card. Comerciantul este obligat, în temeiul
art. 8 pct. 8 din Regulamentul nr. 6/1995, să afişeze la loc vizibil mărcile cardurilor care le
pot fi prezentate pentru a fi acceptate ca mijloace pentru plată, cu excepţia cazului în care în
contractul furnizor se prevede altfel. Obligaţia principală a emitentului este de a plăti
comerciantului facturile semnate de deţinătorii cardului, putându-se stabili plafonul maxim al
unei facturi. Contractul încetează prin dizolvarea şi lichidarea ori falimentul comerciantului.
Potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 6/1995, plată cu card cuprinde două faze,
198
gestionate distinct de către banca emitentă:
a. Faza nonbancară, cuprinzând emiterea cardului, iniţierea şi schimbul de informaţii
pentru autorizarea cererii comerciantului de a-l accepta ca mijloc pentru plată,
precum şi circuitul şi evidenţa informaţiei pentru decontarea plăţilor cu card;
b. Faza bancară, cuprinzând operarea de înscrieri în evidente, inclusiv în conturi
deschise la bănci, agenţi, participanţi sau instituţii de decontare, care au calitatea de
bancă, în vederea decontării plăţilor cu card, prin operaţiuni de transferuri de fonduri
pe bază de virament intrabancar sau interbancar.
Pentru efectuarea operaţiunii de plată, deţinătorul cardului semnează factura
comerciantului şi compune pe terminalul pentru transferul electronic de fonduri codul
personal de identificare (P.I.N.). Aceste operaţiuni valorează drept ordin irevocabil dat băncii
emitente de către deţinătorul cardului de a plăti comerciantului.
Comerciantul are obligaţia de a verifica, în prealabil, identitatea deţinătorului şi
valabilitatea cardului (să nu fi fost perimat sau anunţat ca pierdut sau furat), iar ulterior
conformitatea semnăturii de pe factură cu specimenul de pe card. Nerespectarea acestei
obligaţii de către comerciant are drept consecinţă suportarea de către acesta a riscului neplăţii
facturii respective de către emitentul cardului.
Ori de câte ori comerciantul a acceptat cardul ca mijloc pentru plată, el este
obligat, conform art. 8 pct. 9 din Regulamentul nr. 6/1995 (cu excepţia cazului în care
contractul furnizor conţine dispoziţii contrare), să realizeze o evidenţă şi cel puţin o copie sub
forma chitanţei, facturii sau a oricărei alte forme scrise, pe baza căreia utilizatorul cardului,
prin contrasemnare pe loc, să poată recunoaşte ulterior transferarea de către comerciant a
proprietăţii asupra bunurilor sau prestarea de servicii. Comerciantul are şi obligaţia ca, la
prima cerere şi fără amânare, să pună definitiv (fără returnare) la dispoziţia utilizatorului
cardului, o copie de pe această evidentă.
Totodată, emitentului îi revine obligaţia de a suporta preţul bunului sau al
serviciului în cazul în care fusese anunţat de către deţinător cu privire la pierderea sau furtul
cardului.
Ordinul de a plăti adresat băncii emitente de către deţinătorul cardului este
irevocabil. Pe cale de consecinţă, după emiterea ordinului, deţinătorul cardului nu poate
invoca faţă de banca emitentă excepţiile izvorâte din raportul juridic dintre el şi comerciant.
Aşa după cum s-a arătat în literatura de specialitate, excepţiile opozabile comerciantului sunt
inopozabile băncii emitente.
199
5.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar.
Prin intermediul distribuitorului automat de numerar (cash dispenser) şi al
ghişeului automat de bancă (Automated Teller Machine - A.T.M.), deţinătorul poate retrage
sume în numerar din contul său bancar. Cele două tipuri de automate bancare programabile
funcţionează, aşa după cum am arătat, prin introducerea cardului într-o fantă şi compunerea
de către utilizator pe tastatura aparatului a unui cod personal de identificare (Personal
Identification Number, P.I.N.), cunoscut numai de el şi de banca emitentă a cardului.
Prin contractul aderent se pot stabili plafoane maxime lunare, zilnice şi per
tranzacţie pentru retragerile de numerar prin acest instrument bancar.
Din punct de vedere tehnic, funcţionarea automatelor bancare poate cunoaşte o
serie de incidente: nefuncţionarea automatului; respingerea cardului; captarea cardului;
neconcordanţa dintre suma înregistrată şi cea distribuită efectiv etc. La fel ca în cazul plăţii cu
card, şi în cazul retragerii de numerar banca va răspunde pentru toate prejudiciile produse de
erorile în tranzacţii apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în care defectul
era evident pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă, inclusiv printr-un
mesaj pe ecranul terminalului.
Totuşi, pentru cazurile în care suma solicitată de utilizator pentru a fi retrasă sau
cea înregistrată de automat nu concordă cu suma distribuită efectiv şi nu poate fi dovedită
existenţa unei erori tehnice, banca emitentă este exonerată de răspundere, în contractul
aderent stipulându-se, de regulă, că înregistrarea privind suma prevalează asupra susţinerilor
deţinătorului cardului.
Problema riscurilor utilizării frauduloase a cardului bancar în scopul retragerii de
numerar, respectiv a răspunderii pentru aceste fapte, se soluţionează la fel ca în materia plăţii
prin card. Astfel, până în momentul în care anunţă banca emitentă cu privire la furtul sau
pierderea cardului, deţinătorul va suporta acest risc, banca răspunzând pentru retragerile
frauduloase după acest moment.
5.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.
Banca emitentă este obligată să urmărească, permanent ca participarea la plăti a
cardurilor pe care le-a emis să respecte prevederile legale.
Informaţiile pe care banca le obţine din datele culese şi transferate în cursul
plăţilor cu card trebuie folosite exclusiv în scopul decontării acestor operaţiuni. Ele nu pot fi
schimbate, transmise sau vândute în alte scopuri, fiind protejate de secretul bancar.
Răspunderea pentru identificarea, evaluarea şi limitarea producerii efectelor
200
fraudelor şi a activităţilor cu potenţial de risc revine, potrivit art. 10 pct. 1 din Regulamentul
nr. 6/1995, băncii emitente. Frauda poate îmbrăca forma obţinerii unui card de către un
deţinător care nu era îndreptăţit să îl obţină, să exercite drepturile pe care i le conferă sau care
a comunicat băncii emitente date false privind bonitatea sa. Pot constitui indicii ale fraudei în
domeniul plăţilor cu card excesul de tranzacţii pe credit ale comerciantului, apariţia unui ritm
accelerat de creştere a depozitelor bancare ale deţinătorilor de carduri sau alte acumulări care
depăşesc nivelurile de risc adoptate de banca emitentă.
Banca Naţională a României - Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor
bancare poate fi sesizată de oricare dintre părţile raportului juridic de plată cu card în legătură
cu nerespectarea prevederilor legii. În cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive
ale unei infracţiuni, Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare sesizează structurile
specializate din cadrul băncii centrale pentru aplicarea uneia din următoarele sancţiuni:
a. retragerea autorizaţiei acordate de Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor
bancare pentru emiterea cardurilor;
b. întreruperea operativă a fluxului decontărilor băncii aflate în culpă, în cardul
sistemului interbancar de transfer de fonduri, cu preluarea răspunderii pentru blocarea
sau întârzierea plăţilor de către banca în culpă;
c. suspendarea activităţii de plăţi cu card din obiectul de activitate al băncii, autorizat de
Banca Naţională a României.
201
Capitolul 6. OPERAŢIUNILE BANCARE DE DEPOZIT
6.1.Operaţiunile de depozit. Generalităţi.
În enumerarea activităţilor pe care le pot desfăşura băncile, art. 8 lit. a din Legea
bancară prevede acceptarea de depozite.
Păstrarea şi fructificarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor persoane fizice şi
juridice reprezintă o activitate esenţială a băncilor. Clientul încredinţează băncii
disponibilităţile sale monetare, spre păstrare şi gestionare, păstrându-şi dreptul de dispoziţie
asupra sumelor respective.
Suportul tehnic al operaţiunilor de acceptare de depozite este asigurat de contul
bancar de depozit, iar cadrul contractual al acestor operaţiuni este reprezentat de contractul
bancar de depozit de fonduri.
6.1.Contractul bancar de depozit de fonduri
6.1.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri.
Contractul de cont de depozit de fonduri a fost definit în literatura de specialitate
ca fiind convenţia încheiată de bancă cu clientul acesteia în scopul predării unei sume de bani
spre fructificare, banca având dreptul de a dispune de aceste fonduri în interes propriu,
precum şi obligaţia de a le restitui la cererea titularului de cont, în orice moment sau la
termenul convenit.
Legea bancară cuprinde, pentru prima dată în reglementarea bancară română, o
definiţie legală a depozitului bancar. Astfel, art. 3 lit. f din Legea nr.58/1998 prevede că
depozitul reprezintă suma de bani încredinţată, în următoarele conditii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la
cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la
acordarea de garanţii.
Doctrina interpretează cea de-a doua condiţie în sensul că exprimă voinţa
legiuitorului de a delimita sumele de bani primite de bancă cu titlu de depozit de sumele
primite cu un alt titlu (preţ al unui bun sau al unui serviciu; gaj; în scopul consemnării; în
scopul determinat al transferului bancar etc.). Prima condiţie este cea calificată drept
esenţială.
202
6.1.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de fonduri.
Acceptarea de depozite ocupă primul loc în enumerarea Legii bancare cu privire
la activităţile care pot fi desfăşurate de societăţile bancare. Mai mult decât atât, această
activitate este singura asupra căreia băncile deţin un monopol legal explicit. Astfel; potrivit
art. 7 din Legea nr. 58/1998, se interzice oricărei persoane, alta decât o bancă autorizată sau o
societate autorizată conform legii, să se angajeze la activităţi de acceptare de depozite,
încălcarea interdicţiei fiind sancţionată inclusiv penal.
În doctrină se precizează, însă, în mod întemeiat, că acest monopol legal al
băncilor este puternic afectat din două direcţii: pe de o parte, statul, prin împrumuturile
publice, oferă dobânzi superioare dobânzii bancare medii la acelaşi termen; pe de altă parte,
organizaţiile cooperatiste de credit, organizate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 97/2000, au dreptul să desfăşoare, la rândul lor, activitatea de acceptare de depozite de la
membrii cooperatori, precum şi de la persoane fizice, întreprinderi mici şi mijlocii,
organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii liberale
reglementate, care au domiciliul sau sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza
teritorială de operare a cooperativei de credit. Pentru aceste motive, putem afirma că
monopolul legal al băncilor asupra activităţii de acceptare de depozite este unul aparent.
Alături de definiţia prevăzută în Legea nr. 58/1998, Planul de conturi pentru
societăţile bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia prevăd, în art. 56, că
depozitele reprezintă o formă de mobilizare a disponibilităţilor băneşti ale clientelei, menită
să asigure fructificarea acestora. Depozitele clientelei pot fi, potrivit acestor reglementări, la
vedere (constituite pentru o durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare), la termen (constituite
pentru un termen fix pentru care durata iniţială este mai mare decât o zi lucrătoare) şi
colaterale (constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor plăţi ulterioare determinate).
În prezent, însă, depozitele colaterale nu mai reprezintă depozite bancare în înţelesul art. 3
lit. f din Legea nr. 58/1998.
Totodată, potrivit art. 57 din reglementările sus-menţionate, certificatele de
depozit, carnetele şi libretele de economii reprezintă instrumente la vedere sau la termen
emise de bancă pentru atragerea disponibilităţilor de la clientelă, dobânda aferentă acestor
instrumente plătindu-se în avans, lunar sau la scadentă.
203
6.1.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de fonduri.
Spre deosebire de contractul de cont curent bancar, contractul de depozit de
fonduri are ca efect numai reglementarea creanţelor reciproce, nu şi garantarea reciprocă a
acestora. Contul curent şi contul de depozit la vedere se aseamănă, totuşi, prin aceea că
fondurile disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz.
Pentru deponenţi, cauza contractului constă în fructificarea disponibilităţilor
băneşti, iar nu executarea operaţiunilor de retrageri de numerar sau de plăţi dispuse de titular,
ca în cazul contractului bancar de cont curent.
Pentru bănci, depozitul bancar la termen reprezintă un mijloc avantajos de
finanţare a creditelor, dar şi principalul mijloc de îndatorare, putând determina insolvenţa, în
cazul lipsei lichidităţilor necesare achitării obligaţiilor scadente.
Contractul bancar de depozit de fonduri are o natură juridică specifică,
determinată de caracterul neregulat al depozitului: banca devine proprietarul sumelor de bani,
care sunt bunuri fungibile şi consumptibile, suportând riscul pieirii fortuite, chiar dacă
definiţia legală nu face referire la acest efect. Banca poate să dispună de fondurile respective
în mod liber, în interes propriu. La cerere sau la termenul convenit, banca este obligată,
potrivit art. 1604 C.civ., să restituie fondurile, dar nu aceiaşi bani, nici aceeaşi valoare, ci
doar aceeaşi sumă, indiferent de fluctuaţia puterii de cumpărare a banilor depuşi şi chiar dacă
în perioada executării contractului a utilizat aceşti bani şi a realizat profit. Depozitul de
fonduri poate fi purtător de dobândă, dar plata dobânzii nu este o obligaţie legală a băncii,
dispoziţiile art. 1608 C.civ. şi ale art. 1147 pct. 2 C.civ. permiţând băncii să-şi reglementeze
raporturile cu deponenţii astfel încât dobânda să fie plătită de bancă numai după ce a fost
pusă în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire. Pe cale de consecinţă, remunerarea de
către bancă a depozitelor atrase prin plata de dobânzi este doar de natura contractului de
depozit, iar nu de esenţa sa.
Mai mult decât atât, de pe poziţia juridică a băncii doar contractul de depozit de
fonduri la termen are valoarea unui împrumut oferit băncii de către deponent şi, deci, ar
presupune plata unei dobânzi. Contractul de depozit de fonduri la vedere este, şi pentru
bancă, un depozit, iar nu un împrumut: el nu oferă băncii folosinţa sumei de bani respective
(întrucât aceasta poate fi retrasă de deponent în orice moment), astfel că remunerarea
depozitului apare, în acest caz, drept o anomalie. Unele legislaţii europene interzic, de altfel,
bonificarea de dobânzi pentru depozitele la vedere.
204
6.1.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri.
Doctrina consideră că forma tipică a contractului de depozit de fonduri este
depozitul la vedere, care implică obligaţia băncii de a restitui fondurile în orice moment, la
cererea depunătorului, excluzând total ideea de împrumut acordat de client băncii.
Anumite contracte de depozit la vedere stipulează, totuşi, un preaviz obligatoriu
pentru retragerea fondurilor, a cărui durată este cuprinsă între câteva zile şi o lună, menit să
faciliteze serviciul de casierie al băncii.
Depozitul la termen, cu durata normală între 3 şi 12 luni, este similar, aşa cum am
arătat, unui împrumut cu dobândă acordat băncii (din punctul acesteia de vedere), însă pentru
client cauza contractului este, alături de păstrarea în siguranţă a fondurilor, fructificarea
acestora prin încasarea de dobânzi. Dobânda acordată de bancă variază în raport cu termenul
depozitului.
Bonurile de casă (casierie) sunt titluri la purtător, la ordin sau nominative,
reprezentând fondurile depuse de către client în bancă, aceasta obligându-se să restituie
sumele primite la un termen fix. Depozitele bancare de fonduri pot fi reprezentate şi prin
certificate de depozit, care reprezintă tot titluri negociabile.
Titularul contului poate dispune în mod discreţionar de fondurile depozitate, el
fiind proprietarul acestora, din punctul de vedere al băncii (problema prezintă interes, de
pildă, în cazul depozitelor constituite de persoane căsătorite). Ordinul titularului de cont de
depozit dat băncii în temeiul dreptului de dispoziţie asupra sumelor respective poate consta
fie în ordinul de a transfera suma într-un alt cont, în favoarea unui beneficiar, fie în cel de a
elibera o sumă de bani în numerar.
6.1.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de fonduri.
Contractele de depozit de fonduri reprezintă contracte de adeziune, cuprinzând o
serie de clauze, prestabilite de bancă şi acceptate de deponent:
- părţile contractului: banca (depozitarul) şi persoana fizică sau juridică
(deponentul, titularul depozitului);
- suma depusă cu titlu de depozit bancar;
- data constituirii depozitului şi termenul pe care se constituie depozitul (în
cazul depozitului fa termen);
- modalitatea de înregistrare a sumei în contul de depozit (în numerar sau prin
virament);
- clauze privind dobânda pe care banca se obligă să o plătească: cuantumul
205
dobânzii; dreptul de modificare a dobânzii de către bancă şi modalitatea de
comunicare a noului nivel către deponent; comisioanele percepute de bancă în
cazul lichidării depozitului înainte de scadentă; modalitatea de plată a
dobânzii (lunar sau la expirarea depozitului);
- efectele nedesfiinţării depozitului la expirarea termenului (de regulă,
constituirea unui nou depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii, cu
capitalizarea dobânzii);
- modalitatea de restituire a sumei depuse (în numerar sau prin virament);
persoanele împuternicite de titular să ridice suma depusă.
6.2.Garantarea depozitelor bancare
6.2.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul juridic.
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înfiinţat prin
Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar.
Potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, Fondul de garantare a
depozitelor este persoană juridică de drept public. El este organizat şi funcţionează în temeiul
Statutului aprobat de Banca Naţională a României, la propunerea Consiliului de administraţie
al Fondului.
Scopul Fondului este de a garanta rambursarea depozitelor constituite la
societăţile bancare de către deponenţii persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite
prin lege.
Depozit al unei persoane fizice, în sensul Statutului, reprezintă orice sold creditor
ce rezultă din sume depuse într-un cont bancar de orice tip, deschis în numele uneia sau al
mai multor persoane fizice, supuse rambursării către deponenţi de către societatea bancară, în
conformitate cu legea şi cu termenii contractuali. Sunt asimilate depozitelor sumele
reprezentate de certificate de depozit nominative emise de o bancă, însă nu şi fondurile
băneşti constituite ca garanţie pentru operaţiunile desfăşurate de deponent cu banca, nici
activele fondurilor de investiţii depuse la o bancă.
Toate băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine
care sunt sau vor fi autorizate să primească fonduri de la persoane fizice au obligaţia de a
participa la constituirea resurselor financiare ale Fondului.
206
Sunt garantate de Fond depozitele rezidenţilor şi nerezidenţilor, exprimate în lei
sau în valută, cu următoarele excepţii, potrivit art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996:
a. depozitele membrilor consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi ai
comisiei de cenzori ale societăţii bancare;
b. depozitele experţilor contabili, însărcinaţi cu certificarea bilanţului contabil al
societăţii bancare;
c. depozitele persoanelor fizice care deţin acţiuni ce reprezintă mai mult de 5% din
capitalul societăţii bancare;
d. depozite ale soţilor, rudelor şi afinilor până la gradul al doilea inclusiv, ale persoanelor
enumerate la lit. a, b şi c;
e. depozite ale unor terţe persoane fizice care acţionează în contul persoanelor prevăzute
la lit. a, b şi c; .
f. depozite ale persoanelor fizice ce deţin funcţii similare cu cele enumerate la lit. a, b şi
c în alte societăţi comerciale din cadrul aceluiaşi grup de societăţi comerciale sau într-
o societate comercială deţinând o participaţie de control în societatea bancară;
g. depozite ale persoanelor fizice care au obţinut în mod special, de la aceeaşi societate
bancară, dobânzi sau alte avantaje financiare în condiţii preferenţiale. În înţelesul legii,
se consideră condiţii preferenţiale obţinerea de către un deponent persoană fizică, din
partea unei societăţi bancare, a unor rate de dobândă sau a altor avantaje financiare ce
depăşesc nivelurile practicate de respectiva societate bancară pentru depozite de
aceeaşi natură, aceeaşi monedă, aceeaşi categorie, aceeaşi durată şi aceeaşi sumă şi
care au contribuit la agravarea situaţiei financiare a societăţii bancare.
Nivelul garantării depozitelor a fost iniţial de 10 milioane lei pentru fiecare
deponent şi este actualizat periodic. Plafonul de garantare include şi dobânda datorată de
bancă la aceste depozite. Depozitele în valută sunt garantate prin plata echivalentului lor în
lei, la cursul Băncii Naţionale a României.
Cuantumul obligaţiei băncii faţă de un deponent se stabileşte prin însumarea
tuturor depozitelor deţinute de către aceasta, inclusiv a dobânzilor neplătite. Dacă societatea
bancară deţine o creanţă faţă de un deponent, va opera compensarea cu obligaţia băncii de
restituire a depozitului.
În cazul unui depozit comun, partea fiecărui deţinător individual va fi luată în
considerare pentru determinarea sumei garantate. În absenţa unei prevederi contrare a
contractului de depozit, depozitul comun va fi divizat în părţi egale între deponenţi.
Resursele financiare ale fondului sunt, potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului
207
nr. 39/1996, următoarele:
a. contribuţia iniţială a societăţilor bancare;
b. contribuţii anuale şi speciale ale societăţilor bancare;
c. împrumuturi;
d. venituri din lichidarea creanţelor Fondului;
e. venituri din investirea resurselor Fondului;
f. alte venituri (donaţii, subvenţii bugetare).
Veniturile provenite din investirea resurselor Fondului sunt utilizate pentru
acoperirea cheltuielilor curente ale Fondului, iar celelalte resurse sunt utilizate pentru plata
depozitelor garantate.
Băncile, persoane juridice române, plătesc o contribuţie iniţială echivalentă cu 1%
din valoarea capitalului social subscris, iar sucursalele băncilor străine contribuie iniţial cu 1
% din capitalul social minim prevăzut pentru o bancă, persoană juridică română.
Contribuţia anuală a fiecărei bănci este de 0,8% din suma totală a depozitelor
persoanelor fizice, existentă în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Echivalentul
în lei a depozitelor în valută se va calcula la cursul Băncii Naţionale a României din data
respectivă.
Fondul are dreptul de a majora contribuţia anuală până la 1,6% pentru o bancă,
dacă aceasta se angajează în politici bancare riscante şi nesănătoase. În prealabil, Fondul
oferă băncii posibilitatea să-şi exprime opinia şi trebuie să obţină acordul Băncii Naţionale a
României pentru luarea acestei măsuri.
Dacă resursele Fondului sunt insuficiente pentru a se rambursa depozitele
garantate, băncile vor plăti o contribuţie specială, stabilită de Consiliul de administraţie al
Fondului, pe baza depozitelor înregistrate în ultima zi a lunii precedente. Nivelul contribuţiei
speciale plătite în cursul unui exerciţiu financiar nu poate depăşi dublul contribuţiei anuale
aferente exerciţiului financiar respectiv.
Consiliul de administraţie al Fondului poate decide să suspende plată contribuţiei
anuale atunci când Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşesc 30% din totalul
depozitelor persoanelor fizice.
Contribuţiile băncilor nu se restituie în cazul dizolvării sau al falimentului băncii.
Fondul poate contracta împrumuturi numai dacă activele sale nu sunt suficiente
pentru acoperirea integrală a obligaţiilor sale efective. Fondul poate împrumuta de la stat, de
la Banca Naţională a României sau de la alte instituţii financiare.
Contul curent al Fondului este deschis la Banca Naţională a României, care poate
208
plăti dobândă la soldul creditor.
Resursele financiare disponibile ale Fondului vor fi investite în titluri de stat,
titluri garantate de stat şi în obligaţiuni ale Băncii Naţionale a României.
Fondul plăteşte deponenţilor, în limita garantată, sumele corespunzătoare, la data
când se produce una din situaţiile prevăzute de art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996,
situaţii în care depozitele sunt considerate indisponibile:
a. banca nu este în măsură, datorită unor motive care sunt legate direct de situaţia
financiară, să ramburseze depozitele conform Condiţiilor legale şi contractuale
aplicabile, iar Banca Naţională a României, în conformitate cu reglementările sale, a
decis să revoce autorizaţia de funcţionare a băncii;
b. instanţa judecătorească a hotărât începerea procedurii falimentului băncii debitoare
conform art. 19 din Legea nr. 83/1998.
În cadrul procedurii falimentului băncii, lichidatorul trimite fondului lista
persoanelor fizice garantate şi suma depozitelor fiecărui deponent garantat, corespunzătoare
datei la care depozitele au devenit indisponibile.
Fondul are obligaţia de a publica la sediul tuturor unităţilor teritoriale ale
societăţilor bancare şi în cel puţin două ziare de circulaţie Naţională atât informaţia despre
indisponibilitatea depozitelor, cât şi date privind operaţiunea de compensare a depozitelor
(perioada compensării, băncile care vor efectua plăţile, condiţiile ce trebuie îndeplinite şi
formalităţile de urmat).
După ce a verificat creanţele deponenţilor, Fondul le va plăti într-un interval de
maximum trei luni de la data la care depozitele au devenit indisponibile. Termenul poate fi
prelungit, în situaţii excepţionale, cu acordul Băncii Naţionale a României. Prelungirile
acordate Fondului de banca centrală nu vor putea fi invocate de Fond pentru a refuza
beneficiul garanţiei unui deponent care nu a fost în măsură să-şi valorifice la timp dreptul său.
Dacă un deponent nu va putea prezenta, din motive care nu-i sunt imputabile, cererea pentru
plata compensaţiei în intervalul de timp prevăzut de lege, Fondul va putea plăti compensaţia
şi după expirarea acestui interval, dar nu mai târziu de trei ani de la începerea plătii
compensaţiilor.
Plata compensaţiilor pentru depozitele garantate se face în lei, după o prealabilă
planificare, la o bancă mandatată de Fond. Prin efectuarea plăţilor către deponenţi, Fondul se
subrogă în drepturile acestora pentru sumele plătite.
Obligaţiile băncii în faliment faţă de deponenţi se diminuează cu sumele plătite de
Fond, care va informa periodic pe lichidatorul băncii asupra sumelor pe care le-a plătit.
209
Creanţele nestinse ale deponenţilor se prezintă la masa falimentară, în cadrul procedurii
reglementate de Legea nr. 83/1998.
6.2.2. Administrarea Fondului.
Fondul este administrat, potrivit art. 26-33 ale Ordonanţei Guvernului nr.
39/1996, de un consiliu de administraţie, compus din:
a. trei membri numiţi de Banca Naţională a României, dintre care unul este preşedinte al
acestui consiliu de administraţie;
b. doi membri numiţi de Asociaţia Română a Băncilor;
c. un membru numit de Ministerul Finanţelor;
d. un membru numit de Ministerul Justiţiei.
Mandatul acestora are o durată de 3 ani, putând fi reînnoit. Membrii consiliului de
administraţie trebuie să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, în vârstă de peste 35 de
ani, cu o bună reputaţie şi activitate profesională în domeniile economic, financiar, bancar sau
juridic, având o pregătire în specialitate de minimum 5 ani. Totodată, ei nu pot fi soţi, rude
sau afini până la gradul al doilea între ei, nu trebuie să fi fost declaraţi faliţi sau să aibă cazier
judiciar.
Încetarea calităţii de membru al consiliului de administraţie se produce: la
expirarea duratei mandatului; prin demisie; la apariţia unei incompatibilităţi sau a unui
impediment prevăzute de lege; prin înlocuire; prin revocare de către instituţia care l-a numit.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată pe lună, în şedinţă
ordinară şi poate fi convocat în şedinţe extraordinare. El deliberează în mod valabil în
prezenta a cel puţin patru dintre membrii săi. Deciziile se iau cu majoritatea simplă de voturi
din totalul membrilor consiliului.
Consiliului de administraţie are următoarele atribuţii principale:
a. administrează şi controlează activitatea Fondului şi a directorului general executiv;
b. propune Băncii Naţionale a României pentru aprobare statutul Fondului şi aprobă
reglementările interne ale acestuia;
c. aprobă structura organizatorică a Fondului;
d. numeşte şi eliberează din funcţie directorul general executiv;
e. asigură publicarea listei iniţiale a societăţilor bancare şi a modificărilor ulterioare ale
acestuia;
f. obţine de la Banca Naţională a României şi de la societăţile bancare documentele şi
210
informaţiile necesare funcţionării în bune condiţii a Fondului;
g. aprobă bilanţul, contul de profit şi pierderi şi bugetul de venituri şi cheltuieli ale
Fondului;
h. decide asupra majorării contribuţiilor societăţilor bancare;
i. decide asupra suspendării contribuţiilor societăţilor bancare;
j. hotărăşte politicile de urmat în ceea ce priveşte stabilirea contribuţiilor speciale şi a
nivelului acestora;
k. decide asupra recurgerii la împrumuturi de către Fond;
l. stabileşte şi verifică modul de respectare a criteriilor privind investirea resurselor
financiare disponibile ale Fondului;
m. asigură îndeplinirea tuturor procedurilor necesare pentru efectuarea plăţilor prevăzute
de lege în cazul indisponibilităţii depozitelor etc.
Pentru executarea hotărârilor consiliului de administraţie, preşedintele are
următoarele competenţe: prezintă consiliului de administraţie proiectul bugetului ie venituri şi
cheltuieli, precum şi raportul anual de activitate; controlează activitatea directorului general
executiv; îndeplineşte orice atribuţie dată în sarcina sa de consiliul de administraţie.
Directorul genera1 executiv deţine conducerea operativă curentă a Fondului,
având următoarele atribuţii principale:
a. angajează şi reprezintă Fondul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în
faţa instanţelor judecătoreşti;
b. elaborează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi al raportului anual de
activitate, pe care le prezintă preşedintelui consiliului de administraţie;
c. prezintă consiliului de administraţie sau preşedintelui acestuia lucrările întocmite de
organele de execuţie, asigurând aprobarea acestora, transmiterea lor pentru executare
sau comunicarea la alte organe;
d. exercită orice alte atribuţii ce-i sunt delegate de consiliul de administraţie şi de
preşedintele acestuia.
211
6.2.3. Informaţii şi sancţiuni.
Fondul poate cere informaţii de la Banca Naţională a României şi de la bănci,
dacă aceste informaţii sunt necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Fondul poate numi
un auditor sau o altă persoană care să examineze evidentele contabile ale unei societăţi
bancare, informaţiile astfel obţinute fiind confidenţiale.
Pe de altă parte, băncile au obligaţia de a comunica deponenţilor toate
informaţiile de care aceştia au nevoie referitoare la Fond: tipurile de depozite garantate,
nivelul şi modul de calcul al garanţiei, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru
a obţine o compensaţie din partea Fondului etc. Aceste informaţii trebuie să fie disponibile la
toate sediile băncilor, într-un loc accesibil deponenţilor şi să fie prezentate într-o formă uşor
de înţeles.
Băncile nu au dreptul să facă anunţuri către public în care să prevadă alte tipuri de
depozite garantate sau niveluri de garantare a depozitelor persoanelor fizice mai mari decât
cele stabilite conform legii.
În cazul în care o bancă încalcă aceste obligaţii, Banca Naţională a României, la
solicitarea Fondului, poate retrage dreptul băncii de a atrage depozite de la persoanele fizice,
dar depozitele constituite anterior rămân garantate până la scadenţa lor.
212
Capitolul 7. OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT
7.1.Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi.
Legea bancară enumeră, în art. 8, printre activităţile care pot fi desfăşurate de
bănci, contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,
inclusiv forfetare, leasingul financiar, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.
Acordarea de credite prin punerea la dispoziţie de fonduri băneşti reprezintă
mijlocul principal de fructificare a disponibilităţilor băneşti proprii şi a celor atrase de la
clienţi. Cu toate acestea, aşa după cum vom arăta, creditul bancar poate îmbrăca o diversitate
de forme.
Suportul tehnic principal al operaţiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul
contractual este asigurat de contractul bancar de credit.
7.2.Contractul bancar de credit
7.2.1. Noţiune şi reglementare legală.
Legea bancară oferă defînitia legală a creditului bancar. Potrivit art. 3 lit. g din
Legea nr. 58/1998, creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani
în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice
angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata
unei sume de bani.
Există, deci, în prezent trei modalităţi legale ale creditului bancar, sintetizate de
doctrină astfel:
împrumutul de fonduri;
prelungirea scadentei unei datorii;
scontul.
Pe cale de consecinţă, operaţiunile de credit nu se limitează la împrumutul de
fonduri clasic, ci pot îmbrăca o serie de alte forme, pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Aceeaşi dispoziţie legală enumeră trei categorii de credite bancare, în funcţie de
scadenţă:
a) credite pe termen scurt, cu durată de rambursare ce nu depăşeşte 12 luni;
b) credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 şi 5 ani;
c) credite pe termen lung, cu durată de rambursare peste 5 ani.
Nu există unitate de opinii în privinţa elementelor esenţiale care definesc creditul
213
bancar. Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune existenta cumulativă a următoarelor
elemente: timpul care separă punerea la dispoziţie a fondurilor de restituirea acestora;
încrederea băncii în rambursarea creditului; riscul asumat de către bancă prin acordarea
creditului. O altă teză consideră ca fundamentale punerea la dispoziţie de fonduri şi
remunerarea creditului1.
Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu creditul comercial
sau cu creditul obligatar2. Astfel, în cazul împrumutului civil împrumutătorul pune la
dispoziţia împrumutatului proprii săi bani, iar împrumutul este unul, de regulă, gratuit, în
timp ce băncile împrumută fondurile deponenţilor sau, eventual, cele împrumutate de la
Banca Naţională a României, în schimbul unei remuneraţii. În cazul creditului comercial,
comerciantul pune la dispoziţia altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de împrumut, sau îi
oferă beneficiul amânării plătii, utilizând titlurile de credit (în acest din urmă caz, creditul
comercial gate fi transformat în credit bancar, prin scontarea titlului). Creditul obligatar
prezintă o modalitate de finanţare externă pe termen lung a societăţii comerciale, în
emisiunea de obligaţiuni.
În fine, amintim aici calificarea dată contractului bancar de credit în varianta
împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de împrumut de consumaţie,
întrucât contractul de împrumut este unul real, deci încheiat valabil doar prin remiterea
bunului3.
7.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare.
Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioadă, în sensul că, după ce multă
vreme scontul efectelor de comerţ a fost dominant, mai ales datorită posibilităţii de
mobilizare a creditului prin rescont, în ultimul timp el şi-a diminuat importanţa, datorită
costului relucrării. Efectul a fost dezvoltarea tehnicilor de avans de fonduri şi de descoperit
de cont, care corespund mai bine creditelor pe termen mediu şi lung destinate retehnologizării
şi a tehnicilor de leasing financiar pentru procurarea de echipament industrial4.
Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitările clientului, cât şi de
interesele băncii. Nevoia de lichidităţi pentru trezoreria clientului determină solicitarea unui
credit pe termen scurt, în timp ce procurarea de echipament tehnologic presupune alegerea
unui credit pe termen mediu sau lung. Dacă clientul băncii doreşte să obţină un credit, dar
1 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 18; Thierry Bonneau, op. cit, p. 34-352 Pe larg, despre deosebirile dintre aceste tipuri de credit, Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 101-109.3 Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 368.4 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13
214
totodată şi o selecţie a clientelei pe criteriul solvabilităţii, va utiliza tehnica de factoring5.
La rândul său, banca îşi va determina opţiunea în funcţie de securitatea şi
mobilizarea creditului. Securitatea presupune evitarea riscului nerambursării, iar mobilizarea
asigură refinanţarea băncii. Dacă riscul nerambursării este evident sau dacă posibilităţile de
mobilizare nu sunt satisfăcătoare, banca va refuza acordarea creditului, fără a fi obligată să-şi
justifice refuzul6.
Tehnicile juridice prin care se acordă creditele sunt adaptate necesităţilor
finanţării diferitelor acte de comerţ. Astfel, creditul pe termen scurt poate fi acordat fie sub
forma scontului efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin), fie sub forma leasingului
financiar. Creditul pe termen mediu se poate acorda sub forma avansului de fonduri, a
descoperitului de cont, a facilităţilor de casierie etc.
Contractul de credit poate reprezenta temeiul şi premisa emiterii unor efecte de
comerţ (cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creanţei prin scont şi refinanţarea
băncii pentru reîntregirea fondurilor de creditare.
În ultimii ani, practica bancară europeană utilizează o nouă tehnică de creditare7,
multiple option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o deschidere de credit cu opţiuni
multiple, un ansamblu de facilităţi pe care clientul băncii le poate utiliza într-o perioadă
determinată şi în cadrul unui plafon limitat şi care poate cuprinde: creditul confirmat multi-
devize, avansuri de fonduri pe termen scurt, acceptări de cambii trase asupra băncii, linii de
credit de substituţie, emisiune de bilete de trezorerie etc.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că noţiunea de creditare este una economică,
fiind acoperită de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit de cont, scont, acceptare,
aval, garanţie autonomă, cauţiune etc. În fiecare caz, este fundamentală operaţiunea
Ca operaţiune economică, potrivit literaturii de specialitate, creditul reuneşte trei
elemente, care se regăsesc, în prezent, şi în definiţia legală a creditului: avansul de monedă
fiduciară sau scripturală; remunerarea băncii; rambursarea.
Finalitatea economică a creditării bancare fundamentează şi necesitatea
menţionării în contract a destinaţiei creditului. Aceasta menţiune conferă băncii dreptul de a
controla utilizarea fondurilor conform destinaţiei prevăzute şi dreptul de a rezilia contractul în
5 Ion Turcu, Drept bancar, vol. LII, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.
6 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178; Ion Turcu, Drept bancar, vol. IIl, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.7 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13.
215
cazul deturnării fondurilor, cu obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate8.
7.2.3. Cererea de acordare a creditului.
Creditul se acordă la iniţiativa clientului, iniţiativă constând într-o manifestare de
voinţă încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se adresează băncii şi cuprinde
datele informative ale solicitantului (numele şi prenumele, data şi locul naşterii, actul de
identitate, codul numeric personal, domiciliul, declaraţia pe proprie răspundere privind
eventuala încadrare în categoria persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în cea a
personalului propriu al băncii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul,
destinaţia şi perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor diferenţe între
valoarea obiectului de creditat şi suma creditului, modalitatea de rambursare a creditului şi
cea de garantare a acestuia), declaraţia pe proprie răspundere privind eventualele credite
contractate la data depunerii cererii şi semnătura solicitantului.
7.2.4. Documentaţia de credit.
Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentaţia de credit cuprinde cel
puţin următoarele:
situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia,
inclusiv proiecţia fluxurilor financiare, pentru perioada de rambursare a creditului şi de
plată a dobânzilor;
descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o
evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;
descriere a Condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor,
schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Banca efectuează
analiza bilanţului şi contului de profit şi pierdere al solicitantului de credit, utilizând o
serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de creditare. Cei mai importanţi
indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut prin exploatare, excedentul sau deficitul brut
financiar, excedentul sau deficitul brut excepţional şi capacitatea de autofinanţare.
Pe baza aceleiaşi documentaţii se determine şi bonitatea solicitantului de credit,
utilizându-se două categorii de indicatori9:
a) indicatori de nivel şi structură, cuprinzând:
8 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.9 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; ton Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 22-
216
cifra de afaceri;
capitalurile proprii;
rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere);
fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;
trezoreria netă;
lichiditatea (imediată, curentă şi viitoare);
solvabilitatea;
gradul de îndatorare (generală şi financiară);
viteza de circulaţie (a activelor circulante; a documentelor de materii prime, a
stocurilor de produse în curs de fabricaţie sau finite; durata medie de încasare a
preturilor datorate de clienţi şi durata medie de efectuare a preturilor către
furnizori).;
b) indicatori de performantă, cuprinzând:
rentabilitatea (de exploatare, economică, financiară);
riscul financiar;
rata valorii adăugate;
politica de dividende.
Concomitent cu determinarea bonităţii, se analizează şi credibilitatea
solicitantului de credit, în funcţie de anumite criterii nefinanciare, cum sunt10: calitatea
conducerii (calificare profesională, experienţă, participare la capitalul social, moralitate etc.);
calitatea activităţii şi domeniul în care se exercită (producţie industrială, servicii, distribuţia
mărfurilor); piaţa pe care activează şi tendinţa acestei pieţe; strategia şi şansele de realizare a
acesteia etc.
În acordarea creditelor, banca trebuie să respecte anumite Condiţii de ordin cantitativ
şi calitativ11, prevăzute de Legea bancară în materia cerinţelor prudenţiale.
10 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 23.11 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 22-23
217
7.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit.
Doctrina12 a sintetizat o serie de clauze, indispensabile în contractele de credit
bancar: denumirea şi sediul băncii (sucursalei, agenţiei), numele şi funcţia persoanelor care o
reprezintă; identificarea debitorului şi a persoanelor care îl reprezintă; cuantumul creditului în
lei şi procentul dobânzii; destinaţia creditului; contul prin care se acordă creditul; data de la
care se acordă; termenul de rambursare; garanţiile care însoţesc creditul; menţiunea privind
valoarea de titlu executoriu a contractului de credit; data şi locul încheierii contractului;
semnăturile reprezentanţilor băncii şi ai debitorului.
Contractele de credit pentru activităţi productive conţin, în mod uzual, o serie de
clauze specifice:
categoria şi volumul creditului;
destinaţia fondurilor împrumutate;
modalitatea de punere la dispoziţia debitorului a fondurilor (integral, la o anumită dată;
eşalonat, potrivit graficului de utilizare a creditului, cuprinzând transele în care se acordă
creditul şi datele eliberării acestora);
termenul limită pentru utilizarea integrală a creditului;
durata pentru care s-a acordat creditul;
ratele de rambursare şi scadenta fiecărei rate;
comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a
respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);
dobânda (rata anuală iniţială, posibilitatea şi modalitatea modificării ratei dobânzii, modul
de calcul);
contul de disponibilităţi al debitorului prin care se rambursează creditul şi se plătesc
dobânzile;
acceptarea tacită de către debitor a noilor grafice de rambursare comunicate de bancă;
penalizările pentru întârzierea rambursării creditului şi a plătii dobânzilor;
obligaţiile debitorului băncii (de a respecta destinaţia pentru care s-a acordat creditul şi
termenul de utilizare; de a prezenta băncii spre verificare documentele privind garanţiile
constituite şi bunurile ce fac obiectul acestora; de a restitui creditul şi de a plăti dobânzile
la termenele stipulate în graficul de rambursare; de a plăti comisioanele prevăzute în
contract; de a nu înstrăina şi de a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate sau ipotecate şi,
12 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 15-16.
218
totodată, de a asigura conservarea acestora; de a asigura bunurile constituite ca garanţii şi
de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; de a informa
banca, într-un termen stabilit, despre producerea unor situaţii neprevăzute care î1
împiedică să-şi exercite obligaţiile);
garanţiile rambursării (veniturile, gajul, ipoteca, cesiunea de creanţă a drepturilor din
contractele de asigurare);
asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate;
drepturile băncii (reducerea sau anularea creditului acordat, după preaviz, dacă debitorul a
furnizat băncii date nereale pentru obţinerea acelui credit; verificarea respectării
Condiţiilor în care s-a acordat creditul şi a menţinerii garanţiilor pe toată perioada
executării contractului; rezilierea unilaterală a contractului în cazul neexecutării
obligaţiilor de către debitor sau în cazul în care situaţia acestuia nu mai asigură Condiţiile
rambursării creditului; recuperarea silită a datoriei împrumutatului; debitarea conturilor
împrumutatului, fără acordul acestuia, cu sumele reprezentând obligaţii exigibile ale
acestuia faţă de bancă decurgând din contractul de credit etc.);
clauza atributivă de competentă jurisdicţională pentru litigiile care s-ar naşte între părţi în
legătură cu executarea contractului.
De asemenea, contractele de credit pentru consum personal conţin, alături de
clauzele generale, şi clauze specifice:
categoria şi volumul creditului;
destinaţia creditului;
data până la care se acordă, integral, creditul;
modalităţile de rambursare (eşalonarea şi scadenţa ratelor; posibilitatea rambursării
anticipate);
dobânda (rata anuală iniţială şi posibilitatea modificării ei unilaterale, scadenţele şi modul
de plată);
comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a
respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);
garanţiile (veniturile, garanţiile reale şi asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate; cesiunea
creanţelor din contractele de asigurare);
modalităţile de rambursare a creditului (alimentarea contului de disponibilităţi pentru a fi
posibilă debitarea în vederea încasării ratelor şi a dobânzilor; graficul de rambursare;
penalizările de întârziere);
clauza atributivă de competenţă jurisdicţională pentru eventualele litigii născute între părţi
219
în legătură cu executarea contractului.
7.2.6. Costul creditului.
În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe
care părţile, în principiu, sunt libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea
este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care pentru client reprezintă costul creditului,
cuprinde două componente principale (comisionul şi dobânda), la care se poate adăuga
penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor13.
Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:
a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia
clientului a fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;
b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin
contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau
parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma respectivă, banca a fost în
imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se
exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la
perioada de neutilizare, fie într-o sumă forfetară;
c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării Condiţiilor contractuale, perceput pentru
operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul sau, mai
multe ipostaze: comisionul de mişcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor) şi
comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială (în cazul
contractului de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor
de credit scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea
creditului etc.;
Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante14:
a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;
b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobândă variabilă;
c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul
sursei de creditare; dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a Băncii Naţionale a
României etc.;
13 Thierry Bonneau, op. cit, p. 39-42, 299-300; Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 181188; Francoise Dekeuwer-Defossez op, cit., p. 91; Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 361-362; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67-72; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit:, p. 407; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 3/2000, p. 1614 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 362; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 16.
220
d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţă
exprese ale ambelor părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată
clientului, care achiesează tacit (spre exemplu, în cazul în care banca aduce la cunoştinţa
clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tacit noua dobândă dacă
nu rambursează restul creditului şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în
contract, calculat de la data luării la cunoştinţă).
Este necesar a se face distincţie între dobânda nominală (prevăzută în contractul
de credit şi conţinând rata inflaţiei) şi dobânda reală (componenta remuneraţiei nete a băncii).
Formula de calcul utilizată pentru a determina dobânda reală este15:
Rata dobânzii reale = [(1 + rata dobânzii nominale) / ( 1 + rata inflaţiei) - 1] x 100 %
7.3.Categorii de credite
7.3.1. Clasificări ale creditelor bancare.
Alături de clasificările legale ale creditelor, amintite anterior, doctrina16 a
sintetizat o serie de alte criterii de clasificare:
după garanţiile care însoţesc creditele: credite "în alb" (personale) şi credite cu garanţii
reale;
după creditor: credite consorţiale (acordate de un grup de bănci) şi credite acordate de o
singură bancă;
după locul utilizării creditului: credite interne şi credite internaţionale;
după tehnicile juridice utilizate17: împrumuturi de fonduri băneşti, credite întemeiate pe
transferul unei creanţe (scontarea efectelor de comerţ, factoring) şi credite prin
semnătură (acceptarea sau avalul unui efecte de comerţ, cauţiunea, garanţia bancară
autonomă);
după destinaţia fondurilor: credite pentru furnizori (de finanţare a producţiei) şi credite
pentru cumpărători;
după posibilitatea băncii de a se refinanţa: credite mobilizabile (de pildă, prin rescontarea
efectelor de comerţ scontate18) şi credite nemobilizabile.
În funcţie de modalitatea acordării, creditele bancare pot îmbrăca forma punerii la
dispoziţie a fondurilor (credit înregistrat în bilanţurile contabile) sau pe cea a asumării unui
15 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 116; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 71; ton Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 385.
16 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 30; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 12-13.17 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 93.
18 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 120.
221
angajament prin semnătură (operat în conturi în afara bilanţului)19.
Creditele pe termen scurt (până la 12 luni) se acordă în moneda naţională sau în
valută.
În funcţie de destinaţia lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:
credite globale de exploatare;
linii de credite;
credite pentru stocuri temporare şi sezoniere;
credite pentru export;
credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;
credite de scont;
credite pentru cecuri remise spre încasare;
credite de factoring; credite pentru facilităţi de cont;
credite pentru echipament;
credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;
credite acordate unor persoane fizice pentru consum etc.
Creditele pe termen scurt în valută pot fi:
credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual;
deschideri de credite pentru importul de materii prime;
credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare
externă;
credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii;
credite de factoring etc.
Creditele pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (5-25 ani) se acordă, în lei, pentru:
echipamente; leasing; investiţii imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de
transport, bunuri de folosinţă îndelungată etc., iar în valută pentru: import destinat
modernizării şi dezvoltării capacităţilor de producţie; import destinat retehnologizării;
achiziţionarea din import de maşini, utilaje, instalaţii etc.
Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre tipurile de credit constând în punerea
la dispoziţie a fondurilor, aşa cum au fost sintetizate de doctrină20.
Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui plafon global, 19 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.
20 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43-58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 16-2b; o analiză exhaustivă a împrumutului bancar de fonduri, în Thierry Bonneau, op. cit., p. 312-319.
222
determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow) constând în încasări şi
plăţi. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit generează
disponibilităţi) sau negativ (această activitate necesită lichidităţi). Sub aspectul evidentei
contabile, acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de exploatare,
care se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea contului curent al
debitorului, din disponibilul căruia se efectuează plăţile către terţe persoane, pe baza
ordinelor de plată semnate de titularul contului. Creditul revolving permite clientului să
utilizeze împrumutul numai în măsura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra
costului operaţiunii21.
Deschiderile de credite permanente (linii de credite) funcţionează tot pe
principiul revolving: banca se obligă să acorde, pe o durată de timp determinate, cu titlu de
împrumut, fonduri utilizabile în mod fracţionat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic
al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.
Creditele pentru facilităţi de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (până
la 15 zile) clienţilor cu o bună situaţie financiară, pentru acoperirea unor lipsuri temporare de
lichidităţi, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci.
Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare şi a stocurilor sezoniere sunt
acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentaţiei care justifică
formarea acestor stocuri sau, după caz, agenţilor economici care constituie, stocuri de
produse agricole.
Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea operaţiunii de
import efectuată de clienţii proprii, care derulează aceste operaţiuni prin conturi deschise la
banca creditoare. Documentaţia depusă de solicitanţii de credite în valută va cuprinde, pe
lângă documentele uzuale, contractele de import pentru care se cere finanţarea şi eventualele
contracte de export ale căror încasări în valută se vor cesiona băncii finanţatoare ca garanţie a
rambursării creditului. Aceste credite sunt acordate, cu precădere, clienţilor care efectuează
atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export, în caz contrar creditul fiind rambursat
prin cumpărare de valută pe piaţa interbancară.
Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentaţiei generale de
creditare, precum şi a contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condiţiile şi
termenele de livrare, modalităţile şi scadenţele plăţii etc. Creditele pentru finanţarea
exporturilor se acordă numai dacă solicitantul prezintă confirmarea unei alte bănci, române
sau străine, privind deschiderea unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt
21 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 97.
223
document similar (scrisoare de garanţie bancară, avalul unui efect de comerţ etc.), emanând
de la o asemenea bancă, agreată de banca creditoare, care poate pretinde şi contractarea unei
asigurări contra riscului de neplată.
Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanţării comercianţilor
care vând, cu plata în rate, bunuri de folosinţă îndelungată, pentru acoperirea necesităţilor de
lichidităţi în perioada de timp pană la încasarea integrală a preţului.
Creditele pe termen mediu şi lung pentru echipament sunt acordate în
completarea resurselor băneşti proprii ale clienţilor, pentru realizarea de investiţii. Pe lângă
documentaţia uzuală, aceştia prezintă băncilor şi documentaţia tehnică aferentă investiţiei
pentru care se solicită finanţarea, studiul de fezabilitate, proiecţia fluxurilor de lichidităţi
pentru întreaga activitate economică, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele
financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investiţiei, care sunt analizaţi de bancă înainte
de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre alţii: investiţia totală, investiţia
specifică pentru care se acordă finanţarea prin credit, durata medie a plăţii furnizorilor, pragul
de rentabilitate, rata internă de rentabilitate, durata recuperării investiţiei.
7.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.
Alături de creditele tradiţionale, acordate de bancă sub forma punerii la dispoziţia
clienţilor, în mod direct şi efectiv, de fonduri, cu obligaţia de restituire, fără implicarea unor
titluri sau tehnici speciale, operaţiunile de creditare pot îmbrăca o serie de forme speciale 22,
constând în mobilizarea juridică a creanţelor sau asumarea unui angajament pentru client:
factoringul; creditele de forfetare; scontarea cambiei şi a biletului la ordin; creditele acordate
pe baza cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operaţiunile de leasing; creditele prin
semnătură (scrisoarea de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit).
7.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.
Scontarea se realizează prin girarea efectului de comerţ de către client în favoarea
băncii, care creditează imediat, sau la termenul convenit, contul curent al girantului cu o
sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerţ. Diferenţa reprezintă rata scontului şi este
alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei şi timpului rămas până la scadenta efectului de
comerţ, la care se adaugă comisionul băncii (comisionul de scont, eventual comisionul de
acceptare)23. Creditarea contului curent al girantului se face sub condiţia rezolutorie a
22 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 46-67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17-33.
23 Thierry Bonneau, op, cit, p. 341; Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit:, p. 101.
224
încasării creanţei la scadenţă de către bancă, de la tras sau emitent. Natura juridică a
operaţiunii este controversată: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin remiterea de
efecte de comerţ, cât şi ca cesiune de creanţă. Nu se poate contesta, totuşi, faptul că banca
anticipează plata unei creanţe, punând la dispoziţia clientului fondurile de care are nevoie la
momentul respectiv24.
În mod uzual25, băncile scontează numai bilete la ordin sau cambii care sunt
acceptate de tras şi numai dacă scadenţa este sub un an. În plus, în cazul în care trasul sau
emitentul nu sunt clienţi ai băncii giratare, de regulă se pretinde ca efectul de comerţ să fie
avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia. Înainte de acceptarea girului de scont, băncile
analizează bonitatea trasului (emitentului) şi evaluează riscul creditului de scont, consultând
şi Fişierul Naţional al incidentelor de plăti. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit
(îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este plătibil la vedere. Totuşi, se
admite că se efectuează o operaţiune de creditare şi în cazul cecurilor remise băncii spre
încasare26.
7.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare.
Aceste credite reprezintă anticipări ale creditărilor conturilor curente ale clienţilor
remitenţi faţă de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasării
sumei înscrise în cec de la emitent şi se stornează dacă cecurile se restituie neplătite. Banca
mandatară verifică data şi locul emiterii cecurilor, pentru a se încadra în termenele de
prezentare, precum şi dacă emitentul cecului nu este înregistrat în Fişierul Naţional al
incidentelor de plăţi.
7.3.5. Creditele de factoring.
Operaţiunea de factoring presupune plata de către o bancă sau o altă instituţie
financiară a facturilor transmise de către un comerciant, urmând ca plătitorul să încaseze el
însuşi facturile respective de la debitorii comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza
mecanismului subrogaţiei convenţionale a băncii în drepturile creditorului prin plata
creanţelor acestuia27, însă, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de
creanţe urmat de punerea la dispoziţie a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele şi
24 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 202-203; Thierry Bonneau, op. cit, p. 343-344.25 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17.26Françoise Dekeuwer-Defossez, op, cit., p. 101.
27 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 108-109.
225
dobânzile percepute de bancă28.
Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.
10/1997 privind diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor în economie29 ca fiind un
contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin
care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit,
iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
În calitate de factor, banca poate acorda aderenţilor credite pentru creanţele
comerciale dobândite, dacă sunt reprezentate prin facturi emise pentru plata livrărilor de
mărfuri şi prestărilor de servicii. Aceste creanţe, cu scadenta sub 180 de zile, acceptate de
debitori, sunt recapitulate într-un borderou şi se preiau selectiv de către bancă, criteriul fiind
bonitatea debitorului şi performantele lui financiare. Unele bănci îşi rezervă dreptul de a îşi
revoca acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creanţe asupra unor debitori
acceptaţi, dar nu pot revoca acceptarea unei creanţe determinate, garantată de aderent prin
executarea integrală a propriilor obligaţii contractuale faţă de partenerul care a acceptat
factura. Normele interne ale fiecărei bănci stabilesc plafoanele maxime de expunere pentru
fiecare debitor. Borderourile se întocmesc de aderent separat pentru fiecare debitor,
anexându-se contractele, declaraţia de transmitere a creanţelor către factor şi chitanţa
subrogatorie care cuprinde şi individualizarea facturilor acceptate de bancă.
Creanţele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite şi încasate de aceasta, cu
colaborarea aderentului. Practic, banca nu suportă riscul neîncasării decât în situaţia
insolvenţei sau insolvabilităţii debitorului. În ipoteza în care neîncasarea se datorează
refuzului de plată din partea debitorului, justificat cu neexecutarea obligaţiilor contractuale
asumate de aderent, banca va notifica acest refuz aderentului şi, dacă în intervalul de timp
stabilit prin normele interne ale băncii, aderentul nu rezolvă incidentul în sensul plăţii către
debitor, banca debitează cu suma neîncasată contul factoring indisponibil al aderentului şi
creditează, cu aceeaşi sumă, contul credite de factoring în lei.
Creditele de factoring în valută au ca obiect creanţe comerciale în valută
constatate prin facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de
lucrări sau prestări de servicii în valută, cu scadenta plătii de până la 180 de zile. Pe lângă
28 O analiză a instituţiei în legislaţia franceză, în Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 211216; Thierry Bonneau, op. cit., p. 345 şi urm.29 Publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobată prin Legea nr. 151/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.
Băncile acceptă selectiv debitorii aderenţilor, prin aceea că îşi rezervă dreptul de a-şi retrage
acordul pentru anumiţi debitori, fără a afecta irevocabilitatea în privinţa facturilor deja
acceptate. Facturile sunt însoţite de contractele încheiate între aderenţi şi debitori, în care sunt
stipulate inclusiv modalităţile de plată, de declaraţia de transmitere a creanţelor şi de chitanţa
subrogatorie. În anumite cazuri, băncile pretind şi asigurarea contra riscului de ţară,
contractată de aderent cu o instituţie financiară specializată30.
7.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing.
Băncile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea leasingului
operaţional, fie prin constituirea societăţilor de leasing financiar, potrivit art. 8 din Legea
bancară.
Operaţiunea de leasing este definită de art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr.
51/199731, ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator sau finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing (redevenţă), iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul
(finanţatorul) se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de
a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta
pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel
şi dacă utilizatorul achită obligaţiile asumate prin contract.
Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe termen mediu, pentru
achiziţionarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar sau operaţional. În
mod uzual, volumul creditului nu depăşeşte 85% din preţul de cumpărare a bunului32.
Determinarea cuantumului total al creditului se efectuează în concordantă cu cuantumul
redevenţei, deoarece aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului. De aceea,
banca verifică dacă redevenţa acoperă costul bunului dat în leasing (mai puţin valoarea
reziduală) şi dobânda cuvenită băncii pentru creditul acordat, plus celelalte cheltuieli, şi dacă,
totodată, asigură un profit pentru locator, atât la fiecare contract, cât şi pe ansamblul
30 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 48-49; 51-52; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 18-l9, 21.
31 Aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998. şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.
32 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 53-56; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 24.
227
activităţii societăţii de leasing. La acordarea creditului, băncile verifică dacă bunul este
asigurat şi stipulează cesionarea în favoarea băncii a drepturilor asiguratei care decurg din
poliţa de asigurare. Durata pentru care se acordă creditul nu depăşeşte durata contractului de
leasing. În acest scop, contractul de leasing va conţine clauza conform căreia contractul nu va
putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat. De asemenea, băncile
creditoare prevăd, în contractele de credit, clauza conform căreia plata ratelor de leasing de
către utilizator să fie efectuata numai prin contul curent al locatorului deschis la banca
creditoare. Garantarea rambursării creditului bancar constă, prioritar, în gajul asupra
bunurilor care fac obiectul leasingului şi în cesiunea creanţei de redevenţă.
7.3.7. Creditele de forfetare.
Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr. 58/1998 printre
operaţiunile bancare de creditare, se realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanţe
comerciale, preţul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a
creanţei, banca renunţă la regres contra cedentului.
În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valută, creanţele sunt incorporate
în titluri de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin,
girate odată cu cesionarea creanţelor şi avalizate de o bancă străină, agreată de banca
cesionară33. Exportatorul cedent adresează băncii cesionare oferta de forfetare în una dintre
următoarele variante: oferta "fără obligo", opţiunea fermă sau oferta fermă. În primul caz,
cedentul solicită băncii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau într-un interval
de timp determinat, fără obligaţia băncii cesionare de a menţine cota procentuală indicată,
dacă se realizează forfetarea, iar dacă nu se realizează, cedentul nu are obligaţia plăţii
comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicită băncii o opţiune fermă de forfetare, iar
banca îi comunică acestuia condiţiile de forfetare, pe care este obligate să le menţină un
anumit interval de timp. Banca percepe, în acest caz, un comision de opţiune, care nu se
restituie dacă renunţă la opţiune. Primele două ipoteze se referă la perioada anterioară
dobândirii de către cedent a titlurilor de credit emise de partenerul său străin. A treia ipoteză
este aplicabilă după dobândirea de către cedent a titlurilor de credit. Prin oferta fermă, banca
cesionară exprimă irevocabil condiţiile de forfetare, ca răspuns la solicitarea cedentului.
Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate de o bancă străină agreată de banca
cesionară, fie însoţite de o scrisoare de garanţie din partea unei asemenea bănci. Taxa de
33 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 57; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.
228
forfetare cuvenită băncii se calculează în funcţie de valoarea creanţei cedate, de dobânda
percepută de bancă la creditele în valuta respectivă şi de numărul de zile rămase până la
scadenta titlului acceptat la forfetare, la care se adaugă o marjă globală de risc şi, eventual,
comisionul de opţiune şi comisionul de angajament.
7.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară.
Creditele bancare prin semnătură îmbracă forme diverse, în care banca se obligă,
pentru clientul său, faţă de un terţ, în principiu fără a pune la dispoziţie fonduri în mod
efectiv34. Cele mai importante sunt scrisorile de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit.
Scrisoarea de garanţie bancară constă în asumarea de către bancă a angajamentului
de a plăti o sumă determinate, în considerarea unui contract fundamental şi în vederea
executării acestuia, obligaţia de plată fiind privită ca independentă de acel contract, în sensul
că creditorului nu-i vor fi opozabile excepţiile bazate pe clauzele contractului. La cererea
clientului băncii, furnizor de bunuri sau de servicii, banca se angajează faţă de partenerul
comercial solicitantului, denumit beneficiar, să plătească sumele convenite, dacă vor pretinse,
fără a pune în discuţie contractul fundamental dintre client şi beneficiar. Este frecventă
practica asigurării unei contra-garanţii în favoarea băncii garante către o altă instituţie de
credit. Aşa după cum s-a arătat în doctrină35, în absenţa unei reglementări interne, regulile
aplicabile scrisorilor de garanţie bancară sunt cele elaborate de Camera de comerţ
internaţional.
Mecanismul scrisorii de garanţie funcţionează astfel: beneficiarul cere plata,
prevalându-se de garanţie, iar banca plăteşte fără discuţie şi apoi acţionează în regres contra
clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei încasate de la bancă, invocând
obligaţii ale clientului care o solicită, restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract
de furnizare de bunuri sau de executare de lucrări, plata unor taxe vamale, rambursarea unui
credit. Ea poate îmbrăca forma garanţiei documentare (beneficiarul trebuie să prezinte
documente prevăzute în scrisoarea de garanţie), cea a garanţiei la prima cerere prezentată
termenul prevăzut sau cea a garanţiei la prima cerere justificată (beneficiarul explică motivul
cererii, bazat pe neexecutarea contractului fundamental, fără a fi obligat să prezinte dovezi).
Garanţia oferită prin scrisoarea de garanţie bancară se caracterizează prin faptul că36:
34 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 14035 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar. 26.
36 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 59; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, 27
229
este o garanţie prin semnătură, fără deblocare de fonduri. Banca va plăti numai dacă şi
numai când beneficiarul o va cere şi apoi va acţiona în regres contra clientului garantat;
însoţeşte un contract principal (fundamental) şi adeseori este completată cu o contra-
garanţie în favoarea băncii semnatare;
este o garanţie autonomă, spre deosebire de cauţiune. Banca nu angajează să plătească o
datorie a clientului garantat, ci propria obligaţie, motiv pentru care actul este calificat
drept abstract în doctrină37. De aceea, banca nu poate invoca excepţiile care aparţin
clientului; ea va plăti dacă sunt întrunite Condiţiile prevăzute în scrisoare, cu excepţia
cazului fraudei sau al abuzului.
Premisele contractuale ale scrisorii de garanţie bancară sunt contract fundamental
între beneficiar şi clientul băncii, prin care acesta din urmă se obligă să furnizeze
beneficiarului o scrisoare de garanţie bancară, în condiţii determinate şi contractul dintre
bancă şi clientul ei, care reprezintă un credit prin semnătura remunerat cu un comision. Banca
pretinde în mod uzual clientului solicitant constituirea unor garanţii ale eventualului regres.
Totodată, banca oferă clientului său consiliere pentru formularea clauzelor din contractul
fundamental referitoare la scrisoarea de garanţie. După semnare, scrisoarea de garanţie
bancară trebuie să fie menţinută pe toată durata prevăzută, o revocare intempestivă putând
atrage răspunderea băncii pentru daune-interese. Este uzual ca cuantumul garanţiei să fie
variabil, în sensul diminuării sale pe măsura executării obligaţiilor din contractul
fundamental.
Sub aspectul formei, garanţia bancară autonomă se materializează într-o scrisoare
adresată de bancă beneficiarului. La expirarea duratei, garanţia îşi încetează efectele. Pe
durata prevăzută, garanţia independentă nu funcţionează automat. Este necesar ca
beneficiarul să ceară în scris şi expres băncii să plătească, iar dovada de primire a cererii să
fie certă. În practică, se recomandă ca banca să îşi informeze clientul garantat despre
existenta cererii de plată a beneficiarului, pentru a preveni urmările unor cereri abuzive sau
frauduloase38.
Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu şi fără să verifice
îndeplinirea condiţiilor stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate etc. Banca nu
poate refuza plata invocând excepţii proprii debitorului din contractul fundamental, cum ar fi,
de pildă, neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar, nulitatea contractului, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului, executarea integrală a obligaţiilor debitorului faţă de beneficiar,
37 Thierry Bonneau, op. cit, p. 407; Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 14338 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 61; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 28.
230
compensaţia între creanţa beneficiarului faţă de bancă şi datoria acestuia faţă de debitor sau
între creanţa din garanţia autonomă şi o creanţă a băncii faţă de beneficiar. Beneficiarului nu
îi pot fi opuse nici excepţiile decurgând din raportul juridic dintre bancă şi clientului garantat,
cum ar fi, de exemplu, neplata comisionului sau neconstituirea garanţiilor promise ori
imposibilitatea regresului faţă de debitor. Singurele excepţii care pot fi invocate de banca
garantă sunt cele bazate pe contractul de garanţie autonomă, materializat în scrisoarea de
garanţie (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în scrisoarea
de garanţie, frauda, abuzul, expirarea duratei de valabilitate a garanţiei).
După ce a plătit beneficiarului, banca garantă are regres contra debitorului pentru
care a emis scrisoarea de garanţie. În unele cazuri, contractul dintre bancă şi clientul garant
garanţiei, valoarea maximă garantată, durata maximă a garanţiei, clauza de renunţare la
beneficiul opoziţiei, discuţiunii şi diviziunii, clauza prelungirii valabilităţii garanţiei, clauza
diminuării valorii garanţiei, condiţiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnăturile
reprezentanţilor băncii emitente.
Cu toate că prin emiterea scrisorii de garanţie bancară nu se deblochează fonduri,
riscurile asumate sunt aceleaşi ca ale unui credit obişnuit; de aceea, riscul rambursării se
evaluează după aceleaşi criterii. Pentru scrisorile de garanţie, băncile percep un comision
calculat procentual în funcţie de valoare şi durată. Comisionul aferent perioadei de neutilizare
39 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 64; Ion Turcu Diversitatea formelor creditului bancar, p. 30-31.
231
se poate restitui. În scopul limitării riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garanţie,
banca poate apela la o contra-garanţie din partea altei bănci sau a unei societăţi de asigurări.
Contra-garanţia este autonomă faţă de garanţia bancară de rangul întâi.
7.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.
Avalul titlurilor de credit constituie o altă formă a creditului bancar prin
semnătură. Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligaţiei cambiale, prin
solidaritatea unei pluralităţi de debitori. Cel mai interesat în obţinerea avalului este trăgătorul
cambiei şi respectiv emitentul biletului la ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea
cuprinde mai multe avaluri, date pentru acelaşi avalizat sau pentru avalizaţi deosebiţi; practic,
formularul tipizat nu are decât o singură rubrică de aval.
Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei, până în
momentul dresării protestului de neplată, respectiv al expirării termenului pentru dresarea
protestului. Formula avalului se scrie pe faţa cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica
destinată acestei menţiuni: "avalizat de ... pentru ...", urmată de semnătura avalistului.
Obligaţia avalistului este identică cu obligaţia debitorului cambial pentru care a acordat
avalul. Avalistul este obligat faţă de creditorul cambial chiar şi în cazul în care obligaţia
avalizatului ar fi nulă, cu excepţia cazului în care nulitatea este efectul unor vicii de formă. În
acest sens, obligaţia avalistului este autonomă.
În concordanţă cu normele proprii, băncile primesc, pentru a fi avalizate, cambii
şi bilete la ordin care îndeplinesc condiţiile legale de formă, prezentate de trăgători, traşi
acceptanţi sau emitenţi care sunt clienţi ai băncii, dacă scadenţa nu depăşeşte un interval de
timp anumit (de regulă cinci ani) de la data cererii de avalizare40. Riscul de nerambursare
fiind acelaşi ca şi în cazul împrumutului de fonduri, metodologia de evaluare a riscului este şi
ea aceeaşi. Avalul acordat de bancă este remunerat cu un comision, calculat procentual, în
funcţie de valoarea înscrisă în titlu şi de intervalul de timp până la scadenta titlului.
7.4.Riscul de credit
7.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.
Riscul de nerambursare a creditelor grevează onorarea obligaţiilor debitorilor de
restituire a depozitelor bancare41. Acesta este motivul pentru care băncile, persoane juridice
române, au obligaţia de a respecta, în acordarea de credite; o serie de reguli privind 40 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 33.41 Thierry Bonneau, op. cit., p. 300-301.
232
solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale
cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia. Aceste reguli sunt prevăzute în Normele
Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor42.
Astfel, în vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate:
să dispună de proceduri administrative şi de control intern adecvate, care să permită
supravegherea şi gestionarea riscului de credit, precum şi încadrarea permanentă a
indicatorilor privind solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor
aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia în limitele
prevăzute de Normele nr. 8/ 1999;
să asigure o evidenţă extracontabilă corespunzătoare, pe entităţi de risc şi pe grade de risc
de credit, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudenţă bancară de Normele nr.
8/1999;
să codifice, să denumească şi să ţină evidenţa, extracontabil, pentru fiecare grup de
persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor;
să codifice şi să ţină evidenţa, extracontabil, a fiecărei persoane fizice sau juridice care
reprezintă un singur debitor sau care intră în componenţa unuia dintre grupurile de mai
sus, în componenţa grupului persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în
componenţa grupului format din personalul propriu şi familiile acestuia;
să încheie tranzacţii care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de
consiliul de administraţie;
să acorde împrumuturi persoanelor cu care se află în relaţii speciale numai pe baza unei
decizii luate de consiliul de administraţie;
să acorde împrumuturi personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia, numai pe baza
unor norme interne aprobate de consiliul de administraţie. Categoriile de risc de credit în
care trebuie încadrate elementele de activ (numerar, creanţe şi alte valori) sunt:
grad de risc de credit 0%: numerar şi valori din aur, metale şi pietre preţioase;
creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către
sau garantate cu titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a
statului român, de Banca Naţională a României, de administraţii centrale sau bănci
centrale din ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare sau ale Comunităţilor Europene; creanţe asupra administraţiilor
centrale sau băncilor centrale din celelalte ţări ori garantate de către acestea şi
finanţate în moneda naţională a debitorilor; elemente de activ garantate cu
42 Publicate în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 iunie 1999.
233
depozite colaterale plasate la banca însăşi sau cu certificate de depozit sau
instrumente similare emise de bancă însăşi şi încredinţate acesteia; elemente de
activ deduse din fondurile proprii;
grad de risc de credit 20%: creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil
şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri emise de băncile de dezvoltare
multilaterală sau Banca Europeană de Investiţii; creanţe asupra sau garantate în
mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile locale din
România, băncile din România, administraţiile regionale sau locale şi băncile din
ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare sau ale
Comunităţilor Europene sau de către băncile din celelalte tari, dacă au scadenţa de
maximum un an; elemente în curs de încasare (cecuri şi alte valori).
grad de risc de credit 5O%: credite acordate persoanelor fizice, garantate cu
ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea
altor creditori, asupra locuinţelor debitorilor; venituri de primit;
grad de risc de credit 100%: alte creanţe asupra administraţiilor locale sau băncilor
de mai sus, creanţe asupra sectorului nebancar (indiferent de ţară), imobilizări
corporale etc.
Elementele în afara bilanţului se încadrează în următoarele categorii de risc de
transformare în credit:
grad de risc de transformare în credit 100%: angajamente în favoarea altor bănci;
angajamente în favoarea clientelei; titluri vândute cu opţiune de răscumpărare ferm
exprimată; angajamente îndoielnice; alte angajamente,
grad de risc de transformare în credit 50%: cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor
bănci; garanţii date pentru clientelă, titluri vândute cu opţiune de răscumpărare care nu a
fost ferm exprimată;
grad de risc de transformare în credit 0%: titluri date în garanţie.
Băncile trebuie să respecte şi să raporteze Băncii Naţionale a României Direcţia
generală autorizare, reglementare şi supraveghere specială a societăţilor bancare, următorii
indicatori, ale căror limite sunt stabilite prin Normele nr. 8/1999:
1) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport intre nivelul fondurilor proprii şi expunerea
netă, a cărui limită minimă este de 12%;
2) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea
netă, a cărui limită minimă este de 8%;
3) expunerea mare (expunerea netă faţă de un singur debitor, a cărei valoare reprezintă cel
234
puţin 10% din fondurile proprii ale băncii), al cărei nivel maxim este de 20% din
fondurile proprii ale băncii şi a căror sumă totală nu poate depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii;
4) suma împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care se află în relaţii speciale şi care
pot primi împrumuturi, al cărei nivel maxim este de 20% din fondurile proprii;
5) suma împrumuturilor nete acordate personalului propriu, al cărei nivel maxim este de 5%
din fondurile proprii.
7.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea, regularizarea şi
utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Băncile, persoane juridice române, au obligaţia de a respecta normele prevăzute
în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de
risc de credit, respectiv în normele metodologice pentru aplicarea acestuia, acte care
reglementează:
clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar;
clasificarea creditelor acordate altor bănci şi a plasamentelor constituite la acestea;
constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Astfel, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii: standard; în
observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar); substandard;
îndoielnic; pierdere.
Clasificarea se face aplicându-se simultan următoarele criterii:
serviciul datoriei, reprezentând capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadentă,
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadentei;
iniţierea de proceduri judiciare, constând în una dintre următoarele măsuri luate în scopul
recuperării creanţelor: faţă de debitor, acceptarea de către instanţă a cererii introductive
depuse de bancă, de un terţ sau de debitorul însuşi pentru declanşarea procedurii de
reorganizare judiciară sau a procedurii de faliment ori declanşarea procedurii de executare
silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice; faţă de contract, învestirea cu formulă
executorie a contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul,
sau învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti definitive ce dispune asupra
contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra
contractului de plasament.
235
Regulamentul nr. 2/2000 prevede următoarea corespondenţă între categoriile de
clasificare şi criterii:
I. Clasificarea creditelor pentru sectorul nebancar
Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare
S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciare
Maximum 15 zile Pierdere Standard
16-30 zile Pierdere În observaţie
31-60 zile Pierdere Substandard
61-90 zile Pierdere Îndoielnic
Minimum 91 de zile Pierdere Pierdere
II. Clasificarea creditelor şi a plasamentelor pentru sectorul bancar
Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare
S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciare
Maximum 3 zile Pierdere Standard
4-15 zile Pierdere Substandard
16-30zile Pierdere Îndoielnic
Minimum 31 de zile Pierdere Pierdere
236
Creditele acordate unui debitor şi/sau plasamentele constituite la acesta se
încadrează într-o singură categorie de clasificare, pe baza principiului declasării prin
contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile
individuale de clasificare.
Pentru determinarea provizioanelor specifice de risc de credit aferente unui credit
sau unui plasament se vor parcurge următoarele etape:
a) încadrarea creditului sau a plasamentului în categoriile de risc de credit corespunzătoare,
prin aplicarea prevederilor din Normele Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind
limitarea riscului de credit al băncilor;
b) determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc, prin totalizarea
sumelor evidenţiate în rubricile corespunzătoare gradelor de risc de credit, neponderate în
funcţie de gradul de risc de credit în cazul creditelor şi al plasamentelor clasificate în
categoria pierdere, respectiv ponderate în cazul celorlalte categorii,
c) aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, conform
următoarei baze de calcul:
Categoria de clasificare Coeficientul
Standard 0
În observaţie 0,05
Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1
Băncile au obligaţia de a constitui şi de a regulariza lunar provizioanele specifice
de risc de credit aferente creditelor şi plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii
respective, utilizând moneda de exprimare a creditelor şi provizioanelor respective, prin
includerea pe cheltuielile sau prin reluarea pe veniturile lunii pentru care se face raportarea,
indiferent de rezultatul financiar al perioadei înregistrat de bancă.
Băncile vor proceda la scoaterea în afara bilanţului a tuturor sumelor aferente
unui credit sau unui plasament în următoarele cazuri:
cel puţin una dintre sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de
360 de zile;
s-a învestit cu formulă executorie contractul de credit, precum şi contractele de garanţie,
dacă este cazul, sau hotărârea judecătorească definitive ce dispune asupra contractului de
237
credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra contractului de
plasament;
s-a declanşat procedura de executare silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice;
s-a declanşat procedura de reorganizare judiciară sau procedura de faliment împotriva
debitorului.
Operaţiunile de scoatere în afara bilanţului vor fi precedate, în fiecare caz, de
încadrarea sumelor respective în categoria pierdere şi de constituirea sau regularizarea, după
caz, a provizioanelor specifice de risc.
7.5.Garanţiile creditelor bancare
7.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.
Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic
tradiţional: garanţia. Banca nu îşi poate permite să apeleze, în ipoteza incidentelor în
restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care oferă tuturor
creditorilor o egală vocaţie la distribuirea emolumentului urmăririi silite a averii debitorului
comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun şi în mod egal (dreptul de a
cere luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător, întreruperea cursului prescripţiei
etc.; dreptul de a exercita acţiunea oblică sau pauliană; dreptul de a urmări silit bunurile din
averea debitorului), nu oferă o protecţie eficace contra riscului insolvabilităţii debitorului.
Pentru a avea şanse reale în cazul insolvabilităţii debitorului, banca creditoare
poate solicita constituirea de garanţii, reale şi personale, sau poate apela la alte mijloace, cum
sunt solidaritatea şi indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garanţiile utilizate în practica
bancară nu reprezintă garanţii bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau
dreptul comercial43.
Garanţia este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie prioritatea faţă
de ceilalţi creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun determinat din averea debitorului,
fie posibilitatea de a urmări silit şi o altă persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.
Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care
decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeaşi funcţie o îndeplinesc, aşa
după cum s-a arătat în doctrină44, şi alte mijloace juridice, care nu sunt garanţii propriu-zise:
solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retenţie, arvuna,
clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.
43 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.44 Turcu, Operaţiuni..., p. 367; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 83.
238
Reglementarea de bază a garanţiilor se află în Codul civil, Codul comercial şi
Legea nr. 99/1999.
Clasificarea fundamentală a garanţiilor este aceea care face diferenţa între
garanţiile personale şi garanţiile reale. Unica garanţie personală propriu-zisă este cauţiunea,
dar acelaşi rol îl îndeplineşte şi solidaritatea codebitorilor, deşi nu este o garanţie în sensul
strict al termenului. Garanţiile reale (garanţiile reale mobiliare, ipoteca şi privilegiile reale)
constau în afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligaţii. Garanţiile reale
mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea debitorului, ci şi
asupra bunurilor altei persoane (cauţiuni reale).
Alături de rolul tradiţional, de asigurare a executării obligaţiei debitorului,
garanţiile au dobândit noi funcţii: ele contribuie la securitatea creditului şi înlocuiesc uneori
creditul efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de
garanţie bancară45.
7.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea).
Pe baza dispoziţiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o obligaţie se leagă
către creditor a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte") şi ale art. 42
alin. 2 C.com., ("prezumţia de solidaritate există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant,
care garantează o obligaţiune comercială"), cauţiunea a fost definită în doctrină, în sens
restrâns, ca un contract între creditor şi fidejusor, şi în sens larg, ca o operaţiune tripartită
între persoane legate câte două prin contracte distincte46.
Caracterul accesoriu este de esenţa cauţiunii. Ea nu poate exista fără obligaţia
principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai
oneroasă decât aceasta. Cauţiunea este un contract unilateral pentru că numai fidejusorul se
obligă faţă de creditor. Caracterul unilateral nefiind însă de esenţa cauţiunii, părţile pot
conferi contractului şi un caracter sinalagmatic. Chiar şi atunci când rămâne unilateral,
creditorul este obligat să nu diminueze celelalte garanţii, în care s-ar putea subroga
fidejusorul. Cauţiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada
actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor şi creditor, sub sancţiunea nulităţii
cauţiunii consimţite în perioada suspectă, anterioară falimentului. În raportul între fidejusor şi
debitor, cauţiunea este adeseori cu titlu oneros. Cauţiunea este un contract intuitu personae.
Ea poate avea ca obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate, sau datorii
viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauţiunea poate privi un cuantum
45 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I II p. 85.46 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.
239
valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub aspectul duratei, cauţiunea
poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteză fidejusorul având
dreptul să ceară rezilierea contractului.
În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii, fidejusorul persoană fizică trebuie să
posede capacitate de exerciţiu deplină, iar fidejusorul societate comercială poate da cauţiune
numai dacă acest act este compatibil cu capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul
trebuie să aibă domiciliul în circumscripţia tribunalului locului plăţii obligaţiei principale şi
să fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres şi luat în deplină cunoştinţă
în ceea ce priveşte natura şi întinderea sa.
Obiectul contractului de cauţiune este plata datoriei debitorului. Cauţiunea
presupune, deci, existenţa unei obligaţii principale valide şi determinate, putând, însă, fi
neexigibilă şi chiar eventuală.
Cât priveşte efectele cauţiunii în raportul dintre creditor şi fidejusor, în cazul în
care debitorul nu-şi execută obligaţia, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmări pe
fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în
principiu, beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul
unei obligaţii comerciale le poate invoca numai dacă contractul de cauţiune prevede expres că
fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul faţă de creditor, întrucât prezumţia de
solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează şi contra fidejusorului unei obligaţii
comerciale.
Fidejusorul poate opune creditorului atât excepţiile personale izvorâte din
contractul de cauţiune (validitatea, întinderea obligaţiei, termene şi condiţii, stingerea
obligaţiei etc.), cât şi excepţiile ce privesc obligaţia debitorului, afară de cele pur personale
debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele cauţiunii între fidejusor şi debitor, în
cazul în care a plătit obligaţia debitorului faţă de creditor, fidejusorul are regres contra
debitorului, pentru suma efectiv plătită şi cheltuielile efectuate după ce l-a înştiinţat pe acesta
că este urmărit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar
dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înştiinţeze pe
debitor despre efectuarea plăţii şi din acest motiv a plătit şi debitorul aceeaşi datorie,
respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit şi fără a-l înştiinţa pe debitor, care ar
fi fost în măsură să opună creditorului excepţia de stingere a datoriei într-un alt mod.
În cazul pluralităţii de fidejusori, garantul care a plătit datoria are regres contra
celorlalţi garanţi, acţiunea în regres fiind, însă, divizibilă între ceilalţi fidejusori, iar fracţiunea
240
ce revine fiecăruia - direct proporţională cu angajamentul iniţial.
Fidejusiunea se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie, iar pe cale
principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin revocarea
de către acesta a cauţiunii stipulate pe o durată nedeterminată47.
7.5.3. Garanţiile reale mobiliare.
Codul civil defineşte amanetul, în art. 1685 şi 1686, ca fiind contractul prin care
debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei,
creditorul având dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori,
în cazul neexecutării obligaţiei debitorului la scadentă.
Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogată prin
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice48, care a
consacrat o nouă reglementare domeniului, sub forma garanţiilor reale mobiliare, studiate în
materia dreptului comercial.
7.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow
account).
Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanţă al
titularului contului faţă de bancă. Această creanţă, al cărei cuantum variază în permanenţă,
sub influenţa creditărilor şi a debitărilor, poate fi destinat ca garanţie faţă de bancă pentru
obligaţiile titularului contului49.
De asemenea, soldul (prin ipoteză - creditor) al unui cont de depozit bancar poate
fi constituit ca garanţie. Părţile unui contract de furnizare, cu livrări eşalonate, pot stipula o
clauză de garanţie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform
căreia sumele plătite cu titlu de avans de cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de
depozit, cu titlu de garanţie a executării obligaţiilor vânzătorului, până când părţile vor da
ordin băncii ca aceste sume să fie vărsate vânzătorului50.
47 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.49 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.50 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.
241
7.5.5. Ipoteca.
Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară fără deposedare, definită de art.
1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea plăţii unei
obligaţii. În cazul în care obligaţia îşi are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naşte
printr-o dispoziţie a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. şi este o ipotecă legală, iar când
ipoteca se constituie prin convenţie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă
convenţională. În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere51:
a) este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări bunul în
mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de creanţă, cu
preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi bun;
b) este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de proprietate asupra
imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor (imobile prin destinaţie)
precum şi dreptului de uzufruct asupra acestora;
c) se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege;
d) este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a creanţei garantate;
e) este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi după ce o parte din
datorie s-a stins, precum şi chiar după ce imobilul a fost partajat între foştii coproprietari:
cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta şi ipoteca.
Ipoteca convenţională se constituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act
autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabilă terţelor persoane, ea
trebuie să fie înscrisă în registrul special sau, după caz, în foaia de sarcini a cărţii funciare în
care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determină totodată şi rangul de
preferinţă al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeaşi zi având rang egal. În regimul de carte
funciară guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17), în
timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul opozabilităţii faţă de terţi (art. 27).
Înscrierea este opozabilă faţă de toţi ceilalţi dobânditori de drepturi asupra imobilului,
inclusiv faţă de creditorii de rang inferior.
Inscripţia poate fi radiată după stingerea creanţei prin plata integrală sau poate fi
restrânsă ca urmare a plăţii parţiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinţa acordului dintre
creditor şi debitor sau poate fi dispusă de instanţă.
Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al
51 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.
242
imobilului conservă posesia şi folosinţa acestuia. Cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de
lege, el poate înstrăina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru
că creditorii "î1 urmăresc în orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată,
creditorul ipotecar va conserva în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.
Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului urmăritor unele
excepţii (nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau garanţia de evicţiune atunci
când creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care a dobândit imobilul urmăritul) sau poate
utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la
dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanţa
urmăritorului faţă de debitor, dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului sau poate opta
pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluţie este finalizarea procedurii
executării silite. În toate situaţiile, dobânditorul are regres contra debitorului principal.
Ipoteca se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie. Pe cale
principală, ipoteca se stinge prin: renunţarea creditorului la ipotecă; purgă; prescripţie
achizitivă; constatarea nulităţii sau anularea contractului constitutiv; rezoluţiunea actului de
dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul care a constituit ipoteca asupra
imobilului; distrugerea imobilului, cu consecinţa strămutării ipotecii asupra indemnizaţiei de
asigurare şi a altor despăgubiri cuvenite.
7.6.Recuperarea creditelor bancare
7.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.
Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea
bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci cuprindeau clauza potrivit
căreia contractul are valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu. În lipsa unor
prevederi legale exprese care să-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au
fost calificate drept nelegale atât de doctrină52, cât şi de jurisprudenţă53.
Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de credit bancar
ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conţine, însă, o derogare expresă de la formalitatea
învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel încât banca are obligaţia de a îndeplini
această exigenţă înainte de a iniţia procedura executării silite a debitorului.
52 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea silică a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.53 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.
243
Doctrina a remarcat54, întemeiat, că norma amintită prezintă o serie de
inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul acestui titlu
executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma
menţionată în înscris, şi anume creditul acordat, care nu reprezintă suma pe care o datorează
debitorul băncii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile şi penalităţile de întârziere. Pe
cale de consecinţă, în cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată
(dar alta decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul
este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu
privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu.
În literatura de specialitate55 au Post analizate şi celelalte dispoziţii ale art. 56 alin.
2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri executorii şi garanţiile reale şi
personale constituite în scopul garantării creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu
temei, drept o eroare a legiuitorului, faţă de faptul că ceea ce se execută silit este creanţa
născută din contractul de credit, iar nu contractele de garanţie, care nu sunt decât contracte
accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanţiile reale)
sau patrimonii (garanţiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu
(contractul de credit sau hotărârea judecătorească).
Banca beneficiază şi de o facilitate fiscală în materia contractelor de credit,
întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formulă
executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia
de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective. Facilitatea poate
fi justificată fie prin poziţia specială pe care băncile o ocupă între societăţile comerciale, fie,
mai degrabă, prin transformarea unei poziţii economice dominante într-o poziţie juridică
similară.
7.6.2. Executorii bancari.
Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 şi 3, ca, separat sau în
cadrul organizaţiilor profesionale, să-şi organizeze un corp propriu de executori, a căror
activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor.
În temeiul acestor dispoziţii de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei
54 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-2255 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.
244
din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înfiinţat în fiecare bancă, persoană juridică
autorizată de Banca Naţională a României, sau în cadrul asociaţiilor profesionale.
Executorii bancari sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul
realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin
titlurile executorii ce aparţin băncilor. Astfel, executorii bancari au următoarele atribuţii:
a) pun în executare titlurile executorii aparţinând băncii în care îşi desfăşoară activitatea şi
efectuează actele de executare necesare în toate formele de executare silită, prevăzute de
Codul de procedură silită şi celelalte legi în materie;
b) notifică actele judiciare şi extrajudiciare;
c) comunică actele de procedură;
d) recuperează, pe cale amiabilă, creanţele băncii;
e) aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanţă judecătorească în favoarea băncii;
f) întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea
sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură civilă;
g) întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor;
h) constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;
i) efectuează orice alte acte sau operaţiuni prevăzute de lege, aplicabile executării silite în
baza titlurilor executorii aparţinând băncilor.
Executorii bancari îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul României. Actul
îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publică şi are forţă probantă prevăzută de
lege.
Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii creditoare se
poate adresa instanţei de executare, solicitându-i să obţină, potrivit legii, informaţiile necesare
pentru efectuarea executării silite de la cei care datorează sume de bani debitorului urmărit
sau care deţin alte bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de la alte
instituţii la care debitorii urmăriţi sunt titulari de conturi. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi
în cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul bancar consideră
necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice.
În cazul concursului de executări silite asupra aceloraşi bunuri efectuate de
executori bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a
început cel dintâi executarea. Dacă aceleaşi bunuri sunt urmărite şi pentru realizarea unei
executări silite de competenta executorului judecătoresc sau al altor organe de executare
245
prevăzute de lege, regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc
învestit.
Corpul executorilor bancari al unei bănci se înfiinţează şi este organizat de către
organul de conducere al băncii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplineşte condiţiile
generale pentru numirea în funcţia de executor judecătoresc, precum şi condiţiile de angajare
stabilite de conducerea băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în această
funcţie, conducerea băncii va solicita Ministerului Justiţiei înregistrarea executorului în
evidenţa specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul bancar îşi poate
exercita efectiv atribuţiile. Executorul bancar îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui
contract de muncă sau al unei alte convenţii încheiate cu banca, având obligaţia de a păstra
secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional curent al activităţii
executorilor bancari şi avizarea asupra legalităţii actelor întocmite de aceştia se asigură de
către compartimentul juridic al băncii. Şeful Corpului executorilor bancari este subordonat
direct şefului compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplineşte actele de executare
silită şi celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispoziţiei scrise a şefului Corpului
executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic al băncii.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, executorii bancari întocmesc procese-verbale
despre măsurile luate şi constatările făcute, dacă reglementările în materie nu prevăd altfel,
un exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.
Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi corectate sau
completate de către executorul bancar, la cererea părţilor sau din oficiu.
Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condiţiile legii, controlului
judecătoresc. Persoanele interesate sau vătămate prin actele de executare pot formula
contestaţii la executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu
se dispune altfel.
Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare în temeiul unor
titluri executorii aparţinând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care îşi
desfăşoară activitatea. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale, în sarcina executorului bancar
poate fi angajată, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, materială, administrativă sau
penală, în condiţiile legii.
7.7.Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare
246
7.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare.
Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare şi prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în
aplicarea acestei legi de către Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare.
Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr.
190/1999 ca fiind creditul acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze
construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie
locativă, industrială sau comercială.
Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, băncile,
persoane juridice române, sucursalele băncilor, persoane juridice străine, Agenţia Naţională
pentru Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate prin
lege, inclusiv fondurile ipotecare, toate aceste instituţii aflându-se sub supravegherea
prudenţială a Băncii Naţionale a României.
Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi
domiciliul în România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă,
industrială sau comercială, precum şi persoanele juridice române care doresc să construiască
locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor.
Acordarea, garantarea şi derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor
norme interne de creditare ale împrumutătorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele
metodologice nr. 3/2000, organizarea activităţii, condiţiile de acordare a creditelor (rata
dobânzii, valoarea maximă a creditului acordat unui împrumutat etc.); documentaţia care
trebuie să însoţească cererea de acordare a creditului; competenţele de aprobare a creditelor;
indicatorii de evaluare a bonităţii solicitanţilor de credite; criteriile de evaluare a devizelor
estimative şi a devizelor ce urmează a fi ipotecate.
7.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar.
Creditul ipotecar se acordă în lei, pe o perioadă de minimum 5 ani pentru
persoanele juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea
nr. 190/1999, el va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737
C.civ., asupra imobilului - teren sau construcţii - pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel
constituită poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii
247
sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului, derogându-se
expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit cărora bunurile viitoare ale debitorului nu
pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea
garanţiilor nu poate fi mai mică de 120% din valoarea creditului ipotecar.
Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare
durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost înfiinţate,
nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscripţiilor imobiliare. În
cazul în care părţile contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra
altui imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior. După înscrierea
ipotecii asupra noului imobil, garanţiile anterior constituite asupra acestuia îşi încetează de
drept efectele.
Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngrădeşte dreptul proprietarului imobilului
de a-l înstrăina: până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi
înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu
nerespectarea acestei dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută.
Legea nr. 190/1999 şi Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un
contract de credit ipotecar, în scopul protecţiei împrumutaţilor, şi condiţiile în care se încheie
aceste contracte. Astfel, pentru obţinerea unui credit solicitanţii trebuie să depună o cerere
însoţită de o serie de documente, atestând destinaţia creditului şi bonitatea financiară.
Inspectorii de credite ai instituţiei financiare vor întocmi un referat cuprinzând datele de
identificare ale solicitantului; informaţii referitoare la creditul solicitat (suma, scadenţa,
destinaţia, garanţiile); informaţii despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza referatului
aprobat, cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutătorul va pune la
dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, cuprinzând toate condiţiile contractului, precum şi
termenul de valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde condiţiile de
scadenţă, dobânda, valoarea garanţiilor, clauze privind neonorarea la scadenţă a creditului şi a
dobânzii; contractul nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al părţilor.
Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres condiţionarea acordării unui
credit ipotecar de obligaţia beneficiarului creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori
mobiliare ale împrumutătorului, indiferent sub ce formă, cu excepţia achiziţionării de titluri
de participare ale fondurilor ipotecare.
7.7.3. Derularea creditului ipotecar.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusă la
248
dispoziţie beneficiarului eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul
cumpărării unui imobil, respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care
lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către
beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan de finanţare
stabilit prin contract.
În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie
variabilă, se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, următoarele reguli:
a. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de
referinţă, ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul
vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea de către Banca
Naţională a României;
b. contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens
crescător şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii.
Contractul poate să prevadă, de asemenea, ca rata dobânzii nu variază decât
atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, faţă
de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă minimală determinate;
c. modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu
la data aplicării noii rate.
De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către
împrumutat a unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toată durata
creditului ipotecar, în care împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare.
Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor privind
creditul ipotecar primit.
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să încheie, pe
lângă contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării
construcţiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.
Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări,
împrumutătorul neavând dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
249
7.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare.
Legea nr. 190/1999 instituie o procedură specială de executare a creanţelor
instituţiilor care acordă credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate,
împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare
recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării clauzelor contractului. În cazul în
care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, beneficiarul creditului nu execute
obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a
ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.
Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar,
titlu executoriu, urmând să fie investit cu formulă executorie de către instanţa locului unde
este situat imobilul.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creanţelor ipotecare sau
privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de către executorii proprii ai instituţiilor
financiare autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz.
7.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori mobiliare.
În scopul mobilizării creanţelor ipotecare şi privilegiate, legea reglementează
cesiunea acestora şi transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea
nr. 190/1999, creanţele ipotecare şi privilegiate, care fac parte din portofoliul unei instituţii
financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să
acţioneze pe pieţele de capital. Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul
deţinut, care au caractere comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.
Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efectuarea
ei, prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. Potrivit
art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea
cesionară nu hotărăsc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin
instituţia cedentă, care va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute.
Cheltuielile generate de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor
stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodată, în cazul în care instituţia
cedentă va continua se primească sumele rambursate, executarea ipotecilor şi a privilegiilor
va fi făcută de către aceasta în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din
urmă.
De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creanţelor ipotecare
şi privilegiate, instituţiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe
piaţa de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut
(valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul emisiunii). Acestor
titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în formă dematerializată, li se aplică
dispoziţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999
reglementează instituţia obligaţiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, instituţiile
financiare autorizate pot emite, în condiţiile Legii nr. 52/1994, obligaţiuni în baza
portofoliului de creanţe ipotecare sau privilegiate deţinut, în limita a 60% din valoarea
portofoliului. Obligaţiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în formă dematerializată şi
vor fi tranzacţionate pe pieţele de capital autorizate, instituţiile financiare aflându-se, din
acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Conform
at. 32 din Legea nr. 190/1999, instituţiile financiare autorizate vor constitui un fond de
garantare a obligaţiunilor ipotecare.
Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare şi
obligaţiunile ipotecare emise de acelaşi titular de creanţe ipotecare nu pot depăşi împreună
75% din valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul ultimei
emisiuni.
7.8.Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ
internaţional
7.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de
comerţ internaţional.
Creditele bancare pentru operaţiunile comercial internaţionale pot fi acordate atât
exportatorilor, cât şi importatorilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, creditele
acordate exportatorilor pot fi credit de finanţare a producţiei sau credite de mobilizare a
creanţelor asupra cumpărătorului străin după livrarea mărfii.
Creditele de finanţare a producţiei se pot acorda în două modalităţi: exportatorul
subscrie bilete la ordin băncii finanţatoare, care le scontează la banc centrală a statului sau la
o altă bancă; exportatorul trage două cambii asupra a două bănci care le acceptă, apoi fiecare
bancă scontează cambia acceptată de cealaltă bancă (creditul astfel acordat este stins prin
plate făcută de cumpărător i momentul livrării sau prin rescontul cambiilor de către bănci
înainte de ace moment).
Mobilizarea creditelor acordate cumpărătorului străin se efectuează prin tehnici
diferite, în funcţie de durata creditului. În cazul creditului pe termen scurt exportatorul
subscrie un bilet la ordin băncii sale sau trage o cambie asupra acestei bănci, care o acceptă.
Plata facturii, efectuată de cumpărătorul străin, va reprezenta pentru bancă o rambursare a
creditului acordat acestuia. O altă modalitate constă în subscrierea de către exportator a unui
bilet la ordinul băncii sale, însoţită de emiterea unei cambii asupra cumpărătorului străin, la
ordinul aceleiaşi bănci. Deşi cambia nu este prezentată la acceptare, ea transferă totuşi băncii
creanţa exportatorului faţă de cumpărător, garantând astfel rambursarea creditului mobilizat.
În cazul creditului pe termen mediu şi lung, este necesară intervenţia unui organism de
asigurare contra riscului de neplată, pentru a fi posibilă mobilizarea acestor creanţe.
Creditele acordate cumpărătorilor străini sunt reprezentate prin bilete la ordin
subscrise de cumpărător la ordinul băncii exportatorului care acordă creditul. Mobilizarea
acestora este posibilă numai printr-un mecanism complex care se finalizează prin emisiunea
unor obligaţiuni ale băncii centrale.
7.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de
comerţ internaţional.
Creditele acordate importatorilor, destinate plăţilor externe, în valută sau în lei,
sunt reglementate de Normele privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de
mărfuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii - N.R.V.4, care fac parte integrantă din
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor
valutare.
Potrivit acestor norme, plăţile externe pentru importul de mărfuri pot fi dispuse de
persoane rezidente care au dreptul să efectueze operaţiuni de comerţ exterior, care au calitatea
de importatori şi sunt titularii facturilor externe în baza cărora efectuează aceste plăţi, prin
completarea formularului "Dispoziţie de plată valutară externă" (DPVE) sau a formularului
"Cerere de deschidere acreditiv" (CDA). Băncile vor efectua plăţile externe pe bază de
documente originale, cu excepţia plăţilor efectuate pe baza datelor transmise prin sistem
computerizat (Electronic Banking) sau alte modalităţi de teletransmisie (fax, SWIFT etc.),
când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Băncile vor înscrie pe
originalul documentelor ce justifică plată externă suma şi data efectuării plătii, confirmându-
le prin semnătură şi stampilă. Banca va reţine la dosarul de plăţi fotocopii de pe documentele
originale care au justificat plata. În cazul plăţilor contra documente la incasso, se va reţine
doar copia de pe centralizatorul facturilor.
Aceste reguli trebuie respectate de bancă la efectuarea următoarelor categorii de
plăţi externe:
1. Plăţi în avans pe bază de ordin de plată. Ordinele de plată la extern în avans
pentru importuri de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii sunt
dispuse de către client prin formularul DPVE/CDA, pe bază de contract extern
sau alt document echivalent. În termen de 15 zile de la intrarea mărfii pe teritoriul
României, de la executarea lucrării sau prestarea serviciului, trebuie să prezinte
băncii, spre justificare, documentele care fac dovada operaţiunii respective
(factura externă şi documentul care să ateste intrarea mărfurilor în tars, respectiv
declaraţia vamală de import, sau, după caz, documentele specifice zonelor libere,
respectiv alte documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării
de servicii). În cazul neefectuării operaţiunii în termenul contractual stabilit sau
al nerestituirii avansului plătit, repatrierea sumelor, respectiv justificarea
avansurilor se va efectua în termen de 15 zile de la data ultimului termen
contractual de livrare, iar în lipsa unui asemenea termen, în 90 de zile de la data
efectuării plătii.
2. Plăţi în cadrul acreditivelor documentare domiciliate în România, şi al
scrisorilor de garanţie bancară. Băncile vor efectua plăţile pentru aceste
importuri pe baza documentelor prevăzute în acreditive care să asigure livrarea
mărfii pe teritoriul României, din care obligatorii sunt factura externă şi
documentul de transport. În cazul în care acreditivele documentare sau scrisorile
de garanţie prevăd efectuarea unor plăţi externe fără prezentarea documentelor de
transport care să ateste livrarea mărfii pe teritoriul României (de exemplu, plata
contra recipise de depozitare a mărfurilor în străinătate, contra certificate de
preluare sau expediere "prise en charge" sau pe bază de "letter of indemnity"),
acestea vor fi considerate plăţi în avans.
3. Plăţi contra documente la incasso. Plăţile externe efectuate în baza documentelor
transmise la incasso vor fi efectuate de bănci numai contra acestor documente,
între care documente de transport care să ateste livrarea mărfii, iar în lipsa
acestora, numai pe baza prezentării de către ordonatorul plătii a facturii externe şi
a declaraţiei vamale de import.
4. Plăţi prin ordin de plată a importurilor sosite / achiziţiilor. Băncile vor efectua
plata numai după prezentarea documentelor care să ateste sosirea mărfii pe
teritoriul României, dintre care, în mod obligatoriu, factura externă şi declaraţia
vamală de import ori documentele specifice zonelor libere, respectiv alte
documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii.
5. Plăţile pentru mărfuri cumpărate pentru revânzare, fără tranzitarea teritoriului
României. Dacă operaţiunea de comerţ internaţional începe printr-o plată la
extern, pe baza facturii externe, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca plată în
avans, justificarea făcându-se pe baza facturii interne definitive şi a documentului
vamal sau a documentului care atestă intrarea sau recepţia mărfii în ţara de
destinaţie. În cazul în care derularea operaţiunii de comerţ internaţional începe
prin încasarea integrală în avans de la extern, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca
încasare anticipate pe baza contractului extern sau a facturii pro forma, iar
efectuarea plăţii la extern a contravalorii mărfii respective se va efectua pe baza
facturii externe definitive.
7.8.3. Creditul documentar
7.8.3.1. Noţiune şi reglementare.
Pentru diminuarea riscurilor inerente comerţului internaţional, băncile oferă, aşa
după cum s-a arătat în doctrină, două instrumente de garanţie: creditul documentar şi incasso-
ul documentar.
Creditul documentar este actul prin care banca se angajează faţă de clientul care i-
a dat mandat în acest sens să plătească beneficiarului o sumă determinate, într-o anumită
monedă, dacă acesta din urmă prezintă, în termenul stabilit, documentele convenite.
Consecinţa este că vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului,
având garanţia că va fi plătit de către bancă. La rândul său, cumpărătorul este garantat că nu
va trebui să plătească marfa comandată înainte ca aceasta să-i fi fost efectiv expediată.
Instituţia creditului documentar este o creaţie a practicii comerciale
internaţionale, fiind reglementată de Regulile şi uzanţele uniforme relative la creditul
documentar (R.U.U.), adoptate în anul 1933 la Conferinţa de la Viena a Camerei de comerţ
internaţional şi revizuite de mai multe ori, ultima data în 1993. Versiunea actuală (R.U.U.
500) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Doctrina o analizează, uneori, în materia creditului
prin asumarea unui angajament de către bancă pentru client, alături de scrisoarea de garanţie
şi avalul efectelor de comerţ.
7.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar.
Părţile implicate în creditul documentar sunt: cumpărătorul, importator, emitent al
ordinului; banca emitentă, al cărei client este cumpărătorul; vânzătorul, exportator, beneficiar
al creditului documentar; corespondentul bancar, banca vânzătorului, aflată în relaţie cu
banca importatorului.
Operaţiunea are la bază trei contracte: contractul dintre importator şi exportator
pentru vânzarea mărfurilor; contractul între importator şi banca sa pentru emiterea creditului
documentar; contractul între banca emitentă şi beneficiar.
Doctrina justifică funcţia de creditare îndeplinită de bănci în creditul documentar
prin următoarele argumente:
a. angajamentul de plată pe care şi-l asumă banca importatorului facilitează
exportatorului obţinerea creditului necesar, din partea propriei sale bănci, pentru a
produce sau pentru a cumpăra marfa destinată exportului;
b. dacă importatorul nu dispune de fonduri pentru plată preţului, el poate obţine credit
din partea băncii emitente; aceasta se va baza pe garanţia oferită de creditul
documentar pentru că, în derularea operaţiunii, ea se va afla în situaţia de a dispune de
documentele care reprezintă însuşi dreptul de proprietate asupra mărfii;
c. banca vânzătorului se poate rezuma la simpla notificare (transmitere) a creditului
documentar de către clientul ei, însă îşi poate asuma şi rolul de a confirma creditul
documentar; în acest caz, ea îşi va asuma un angajament propriu, independent de cel
asumat de banca emitentă, asigurând, totodată, domicilierea plăţii către vânzătorul-
exportator;
d. în cazul în care importatorul este în relaţii cu o bancă din ţara exportatorului, el poate
ordona direct acesteia deschiderea creditului documentar.
7.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar.
În funcţie de întinderea garanţiei şi de momentul asumării riscului, formele de
bază ale creditului documentar sunt: creditul revocabil, creditul irevocabil şi creditul
irevocabil confirmat.
Creditul revocabil, formă care nu mai este utilizată, presupune acordul băncii
emitente de a-l revoca oricând, înainte de a-l onora, fără notificarea prealabilă către
beneficiar. În absenţa precizării că creditul documentar este revocabil, se prezumă că el este
irevocabil.
Creditul irevocabil dă naştere unui angajament de plată în sarcina băncii emitente.
El este irevocabil atât pentru importator, cât şi pentru exportator:
a. pentru importator, în sensul că orice modificare a condiţiilor creditului necesită
acordul exportatorului şi al băncii acestuia care a confirmat creditul;
b. pentru exportator, în sensul că modificarea condiţiilor creditului poate fi realizată
numai cu acordul importatorului, care va ordona băncii emitente modificarea
corespunzătoare.
În practică, deschiderea creditului documentar este întotdeauna notificată
beneficiarului exportator prin banca acestuia. Banca emitentă poate cere băncii corespondente
fie doar să-l înştiinţeze pe exportator (credit neconfirmat), fie să şi confirme acestuia creditul
documentar (credit confirmat).
Creditul documentar irevocabil neconfirmat obligă banca exportatorului la o
simplă înştiinţare a acestuia despre deschiderea creditului, banca neasumându-şi nici o
obligaţie de a plăti. Pe cale de consecinţă, exportatorul se bazează exclusiv pe angajamentul
băncii importatorului. De aceea, creditul neconfirmat este utilizabil numai atunci când riscul
politic şi riscul bancar sunt minime. Totuşi, dacă între cele două bănci există relaţii de
încredere, iar situaţia politică şi economică din ţara importatorului este stabilă, banca
exportatorului va onora documentele prezentate de acesta pentru a facilita realizarea
garanţie a plătii fiind cambia acceptată de importator. Pentru a-şi consolida
garanţia plăţii, exportatorul poate pretinde avalizarea cambiei de către banca
învestită să încaseze plata sau de către o altă bancă. Avalul va menţiona expres că
este dat pentru importatorul tras, în caz contrar interpretându-se ca fiind dat pentru
exportatorul trăgător.
3. Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată. În momentul
înfăţişării documentelor, importatorul trebuie să accepte cambia trasă la un anumit
număr de zile de la vedere. Documentele îi sunt predate de către bancă în
momentul plătii cambiei.
7.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor.
În practica bancară, ordinul se întocmeşte pe formularul băncii şi cuprinde
următoarele menţiuni:
- executarea ordinului este supusă R.U.E.;
- denumirea şi adresa importatorului;
- clauza de plată (predarea documentelor contra plată sau contra acceptare);
- documentele predate de exportator, în funcţie de reglementarea aplicabilă în
ţara importatorului. Sunt menţionate fie în oferta de cumpărare a
importatorului, fie în contractul de vânzare internaţională. În situaţiile în care
marfa este expediată cu un transportator feroviar, rutier sau aerian,
importatorul o poate prelua indiferent dacă a onorat sau nu obligaţia de plată.
De aceea, exportatorul are obligaţia să apeleze la ajutorul băncii din ţara
importatorului, expediind marfa pe adresa acesteia, numai cu asentimentul ei
prealabil. Chiar şi în acest caz, banca nu îşi asumă nici o obligaţie de plată. Ea
este obligată să înştiinţeze banca exportatorului despre neonorarea obligaţiei
de plată a importatorului. De aceea, exportatorul trebuie să aibă în ţara
importatoare un reprezentant care să procedeze, după caz, la depozitarea,
vânzarea sau returnarea mărfii. Numele, adresa şi puterile acordate acestui
reprezentant vor fi menţionate pe ordinul de încasare;
- banca desemnată să efectueze încasarea;
- cambia trasă de exportator asupra importatorului, care însoţeşte celelalte
documente, iar după ce a fost acceptată de tras este restituită de banca din ţara
importatorului băncii exportatorului sau este păstrată şi încasată la scadentă,
după cum a ordonat trăgătorul. După ce banca din ţara importatorului a
efectuat încasarea cambiei, transferă suma băncii exportatorului care
creditează contul acestuia;
- comisionul, suportat sau de exportator, sau de importator, conform
contractului de vânzare internaţională. De regulă, banca importatorului
debitează contul acestuia cu comisionul ambelor bănci;
- observaţii speciale. Exportatorul indică băncii sale, după caz, să protesteze
cambia în cazul neacceptării de către tras sau în cazul neplăţii la termen a
cambiei acceptate; să transmită băncii încasatoare că importatorul poate
verifica marfa, inclusiv prin luare de probe etc.;
- contul care să fie creditat cu suma încasată şi moneda plăţii;
- semnătura şi stampila exportatorului.
Banca exportatorului nu este obligată să verifice ordinul sub aspectele de mai sus,
cu o singură excepţie: ea se va asigura ca toate documentele menţionate în ordin i-au fost
efectiv predate.
Banca exportatorului transmite documentele, împreună cu instrucţiunile necesare,
băncii încasatoare din tara importatorului (banca prezentatoare). De regulă, aceasta din urmă
prezintă nemijlocit importatorului aceste documente, dar va putea mandata o altă bancă.
Banca prezentatoare trimite importatorului avizul redactat pe formularul propriu,
înstiintându-l că au sosit documentele. Avizul cuprinde menţiuni cu privire la marfă şi cu
privire la documente. Importatorul poate controla în acest fel dacă documentele îi permit să
intre în posesia mărfii şi să îndeplinească formalităţile vamale. Acelaşi aviz îl înştiinţează pe
importator că banca prezentatoare este autorizată să-i remită documentele contra plăţii
imediate a sumei menţionate sau, după caz, contra acceptării cambiei.
Importatorul poate verifica documentele la sediul băncii prezentatoare. În ceea ce
priveşte verificarea mărfii, banca îi va îngădui sau nu această examinare, în raport de
instrucţiunile primite de la emitentul ordinului.
Dacă importatorul a primit suma datorată, banca prezentatoare o transmite
imediat băncii exportatorului. Atunci cârd ordinul de încasare o permite expres, plata poate fi
efectuată, în lipsă de devize, şi în moneda tării importatorului, cu adăugarea unei sume
determinate cu titlu de garanţie a riscului de schimb. În acest caz, banca prezentatoare va
efectua schimbul şi va transmite devizele băncii exportatorului. Toată diferenţa nefavorabilă
de curs de schimb este suportată de importator.
Dacă importatorul a acceptat cambia, banca, prezentatoare păstrează cambia sau o
transmite băncii exportatorului, în funcţie de prevederile ordinului de încasare. Dacă a fost
remisă exportatorului, cambia poate fi scontată sau poate fi încasată la scadentă.
Comisionul băncilor participante se referă la următoarele servicii bancare:
remiterea documentelor către importator contra plată sau contra acceptării cambiei; încasarea
cambiei; eventual preluarea, depozitarea şi predarea mărfii; alte servicii (protestul cambiei,
taxe portuare etc.).
Capitolul 8. OPERAŢIUNILE BANCARE CONEXE ŞI ACCESORII
8.1.Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi.
Alături de operaţiunile bancare principale (acceptarea de depozite, acordarea de
credite), doctrina evidenţiază o categorie aparte de activităţi bancare: serviciile bancare, care,
la rândul lor, sunt împărţite în: operaţiuni accesorii (transferuri de fonduri, operaţiuni de
clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor, primirea de titluri
în gaj sau în depozit) şi operaţiuni şi activităţi conexe (operaţiuni valutare, cele cu metale
preţioase şi cu alte valori cu grad înalt de lichiditate; intermedierea în plasamentul de valori
mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de
mandat).
Serviciile bancare sunt cuprinse şi în enumerarea art. 8 din Legea bancară printre
activităţile care pot fi desfăşurate, în limita autorizaţiei acordate, de băncile - persoane
juridice române şi sucursalele băncilor străine: emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată
şi de credit; plăti şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; tranzacţii în cont
propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii,
certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale preţioase, obiecte
confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare; intermedierea în plasamentul de
valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta; administrarea de portofolii ale
clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare;
depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete
de siguranţă; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat.
Întrucât am analizat anterior operaţiunile de încasări şi plăţi, vom prezenta
succint, în final, operaţiunile conexe şi accesorii cele mai importante.
8.2.Operaţiuni valutare
8.2.1. Reglementarea operaţiunilor valutare.
Operaţiunile valutare fac parte dintre activităţile bancare tradiţionale. În prezent,
doctrina le califică drept operaţiuni bancare anexe, supuse unui regim juridic special, pentru
raţiuni de ordine publică. Regimul juridic al operaţiunilor valutare este reglementat de
Regulamentul nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a
României în temeiul atribuţiilor sale privind elaborarea politicii şi a normelor valutare pe
teritoriul României. Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde:
1. norme privind funcţionarea pieţei valutare, ca piaţă continuă pe care se efectuează
vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale sau alte valute, la cursuri de
schimb determinate liber de intermediarii autorizaţi să participe în nume şi în cont
propriu (dealer) şi / sau în nume propriu şi în contul clienţilor (broker): băncile, casele
de schimb valutar şi alte entităţi nebancare autorizate de Banca Naţională a României;
2. norme privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi substitute de
numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României;
3. norme privind modul de autorizare şi de raportare a operaţiunilor valutare de capital;
4. norme privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de mărfuri, executarea de
lucrări şi prestările de servicii;
5. norme privind autorizarea deschiderii şi funcţionării conturilor în străinătate ale
rezidenţilor;
6. norme privind modul de autorizare a operaţiunilor valutare pe teritoriul României;
7. norme privind sumele în numerar în valută şi în moneda Naţională (leu) care pot fi
introduse şi scoase în / din România;
8. norme privind circuitul formularelor "Dispoziţie de plată valutară externă" (D.P.V.E.)
şi "Cerere de deschidere acreditiv" (C.D.A.);
9. norme privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte
operaţiuni cu străinătatea.
8.2.2. Operaţiunile valutare.
Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde, în art. l, pct. 1.17., definiţia legală a
operaţiunilor valutare şi enumerarea exhaustive a acestora.
Astfel, operaţiuni valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile,
creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin
transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată (substitute de numerar: cecuri de
călătorie, cecuri personale, cărţi de credit, cărţi de debit, cecuri aferente cărţilor de credit) sau
prin alte modalităţi de plată agreate sau acceptate de bănci.
Sunt incluse în această categorie şi operaţiunile exprimate în moneda naţională
(leu), atunci când sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi.
Atât rezidenţii, cât şi nerezidenţii au dreptul să deschidă conturi în valută la bănci.
Nerezidenţii pot transfera în străinătate fără restricţii disponibilităţile valutare deţinute în
conturi deschise la bănci, în condiţiile legii.
Totodată, nerezidenţii au dreptul de a deschide la bănci conturi curente în moneda
naţională (leu).
Operaţiunile valutare pot fi:
1. operaţiuni valutare curente, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, care nu sunt de
natura operaţiunilor de capital, decurgând din:
- tranzacţii de comerţ internaţional, inclusiv servicii, alte tranzacţii curente,
precum şi credite de comerţ internaţional şi alte facilităţi bancare aferente, cu
termene iniţiale de rambursare mai mici de un an;
- repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi etc., provenind
din operaţiuni de capital;
- remiteri de sume moderate, aferente cheltuielilor curente de întreţinere a
membrilor familiei.
2. operaţiuni valutare de capital, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, decurgând
din:
- investiţii directe în România ale nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale
rezidenţilor;
- lichidarea investitiilor directe în străinătate de către rezidenţi, respectiv în
România de către nerezidenţi;
- investiţii imobiliare (achiziţionare de terenuri, cumpărare sau construire de
clădiri, altele decât cele reprezentând investiţii directe) în România ale
nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale rezidenţilor;
- operaţiuni cu valori mobiliare specifice pieţei de capital (acţiuni sau alte valori
mobiliare de natură participativă, precum şi obligaţiuni sau alte titluri de credit
cu scadenţa iniţială, de regulă, mai mare de un an): admiterea valorilor
mobilare româneşti pe pieţe de capital străine, admiterea valorilor mobiliare
străine pe pieţe de capital româneşti, tranzacţii cu valori mobiliare în România
de către nerezidenţi, tranzacţii cu valori mobiliare în străinătate de către
rezidenţi;
- operaţiuni cu instrumente specifice pieţei monetare (efecte de comerţ, titluri
de stat, alte titluri emise de agenţii guvernamentale şi instrumente derivate,
precum şi orice alte valori mobiliare cu scadenţe iniţiale, de regulă, mai mici
de un an): admiterea de instrumente ale pieţei monetare româneşti pe pieţe
monetare străine; admiterea de instrumente ale pieţei monetare străine pe piaţa
monetară românească; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în
România de către nerezidenţi; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în
străinătate de către rezidenţi;
- operaţiuni cu instrumente de plasament colectiv (acţiuni şi alte titluri cu
caracter participativ în societăţi, fonduri de investiţii, fonduri mutuale etc.):
admiterea de instrumente de plasament colectiv româneşti pe pieţe financiare
străine admiterea de instrumente de plasament colectiv străine pe piaţa
financiară românească; tranzacţii în România ale nerezidenţilor; tranzacţii în
străinătate ale rezidenţilor;
- credite de comerţ internaţional (cu termen de rambursare mai mare de un an),
cu sau fără participarea unui rezident în tranzacţia comercială respectivă,
acordate de nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;
- credite şi împrumuturi financiare, inclusiv leasing financiar, acordate de
nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;
- garanţii, avaluri, facilităţi financiare auxiliare acordate de nerezidenţi
rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor, în cazuri legate direct de comerţul
internaţional în care participă un rezident, în cazuri legate direct de operaţiuni
de mişcări internaţionale de capital în care participă un rezident sau în cazuri
nelegate direct de comerţul internaţional sau de operaţiuni de mişcări
internaţionale de capital ori în care nu participă nici un rezident la operaţiunile
respective;
- operaţiuni în conturi curente deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte entităţi
stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi
curente deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii asimilate
acestora, în monedă naţională (în ţările cu care România are aranjamente de
convertibilitate regională) sau în valută;
- operaţiuni în conturi de depozit deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte
entităţi stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi
de depozit deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii
asimilate acestora, în monedă naţională (în ţările cu care România are
aranjamente de convertibilitate regională) sau în valută;
- schimb valutar efectuat în România de nerezidenţi sau în străinătate de
rezidenţi, constând în cumpărare de monedă naţională contra valută, vânzare
de monedă naţională contra valută sau schimb de valută contra valută;
- transfer de capital reprezentând anuităţi, despăgubiri etc. decurgând din
contractele de asigurare de viată încheiate între rezidenţi persoane fizice şi
societăţi de asigurare nerezidente, respectiv între societăţi de asigurare
rezidente şi persoane fizice nerezidente;
- transferuri ale persoanelor fizice: donaţii, moşteniri, dote, plata unor datorii
ale imigranţilor în ţara de origine, transferuri de active ale emigranţilor,
câştiguri din jocuri de noroc, economii ale lucrătorilor nerezidenţi;
- alte transferuri, cuprinzând transferuri de capital guvernamentale, achiziţii de
active nemateriale / nefinanciare (brevete, mărci de fabrică, licenţe, patente
etc.), disponibilizarea conturilor blocate ale nerezidenţilor, sponsorizări.
Băncile răspund de aplicarea corectă a prevederilor Regulamentului nr. 3/1997
pentru operaţiunile dispuse de clienţii acestora. În acest scop, băncile pot solicita clienţilor lor
informaţiile necesare şi orice document justificativ.
8.3.Operaţiuni cu valori mobiliare
8.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.
Valorile mobiliare şi operaţiunile cu aceste valori sunt reglementate de Legea nr.
52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori5oz. potrivit art. 2 lit. a din lege,
valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materială sau evidenţiate prin
înscrierile în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului,
conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Pot fi valori mobiliare
acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate şi orice alte titluri de credit,
încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.
Administrarea legii, punerea ei în aplicare, precum şi supravegherea şi controlul
respectării dispoziţiilor acesteia sunt încredinţate Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, în
calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate.
8.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile bancare.
Obiectul de activitate al băncilor, stabilit prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr.
58/1998, prevede, printre activităţile permise băncilor tranzacţii în cont propriu sau în contul
clienţilor cu valori mobiliare (lit. h); intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi
oferirea de servicii legate de acesta (lit. i); administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele
şi pe riscul acestora (lit. j); custodia şi administrarea de valori mobiliare (lit. k); depozitar
pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare (lit. l).
Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine o precizare, care nuanţează
valoarea juridică a enumerării: băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia
privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, care vor funcţiona sub
reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia
activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci. Nu
înseamnă, însă, că băncile sunt mai puţin prezente în activitatea de valori mobiliare, ci că, de
regulă, participă indirect, prin intermediul unor societăţi-filiale.
Prevederile Legii bancare trebuie interpretate prin raportare la normele Legii nr.
52/1994. Astfel, art. 35 alin. 3 dispune că societăţile bancare şi alte instituţii de credit supuse
supravegherii Băncii Naţionale a României nu pot efectua şi nici nu pot face intermediere de
valori mobiliare pe cont propriu şi nici pe contul terţilor. Ele pot participa, în condiţiile legii,
la societăţi de valori mobiliare care funcţionează sub supravegherea Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
De asemenea, potrivit art. 95 alin. l, prestarea cu titlu profesional, către public, de
servicii de consultantă de plasament în valori mobiliare, de către persoane fizice sau juridice,
se face numai cu autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Pe cale de consecinţă,
în cazul în care societatea bancară intenţionează să presteze, în cadrul consultanţei financiar-
bancare, servicii de analiză a valorilor mobiliare, selectare a portofoliului şi evaluare, este
obligate să obţină autorizarea prealabilă a comisiei.
Sistemele de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare reprezintă o
altă activitate pe care o pot desfăşura societăţile bancare. Art. 98 alin. 1 din lege prevede că
decontarea tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea în siguranţă a valorilor mobiliare,
transferul proprietăţii asupra acestora şi serviciile de înregistrare şi plată a valorilor mobiliare,
precum şi orice operaţiuni conexe trebuie efectuate de persoane juridice autorizate în
prealabil de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Activităţile de compensare a
tranzacţiilor cu valori mobiliare şi de depozitare a valorilor mobiliare se desfăşoară sub
supravegherea aceleiaşi comisii. Persoanele juridice având ca obiect aceste activităţi se
înfiinţează ca societăţi comerciale pe acţiuni. Acţionari la societăţile bancare de compensare
şi depozitare colectivă de valori mobiliare pot fi, printre alte persoane juridice prevăzute de
lege sau stabilite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, băncile.
Societăţile comerciale de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare
efectuează operaţiunile cu valorile mobiliare primite în depozit prin agenţi de compensare şi
depozitare, conform contractelor încheiate cu aceştia. Pot avea calitatea de agenţi de
compensare şi depozitare colectivă, între alţii, şi băncile.
8.4.Contractul de închiriere de casete de siguranţă
8.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Printre operaţiunile care pot fi incluse în obiectul de activitate al societăţilor
bancare, art. 8 lit. m din Legea nr. 58/1998 prevede şi închirierea de casete de siguranţă.
Cu excepţia includerii sale în enumerarea limitativă a activităţilor care pot fi
desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României,
contractul nu are o reglementare legală proprie.
8.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Contractul constă în punerea de către bancă la dispoziţia clientului a unei casete
de siguranţă blindate, aflată într-o incintă securizată, în vederea păstrării sub pază a unor
documente sau obiecte de valoare. Deschiderea casetei necesită utilizarea simultană a două
chei: una aflată în posesia băncii, cealaltă în posesia clientului.
În pofida numelui, contractul nu este unul de închiriere sub forma locaţiunii,
întrucât, pe de o parte, obiectul său nu este reprezentat de asigurarea de către bancă a liberei
folosinţe a spaţiului închiriat, iar pe de altă parte în cazul unui contract de locaţiune singura
obligaţie a locatorului ar fi aceea de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat.
Prin faptul că clientul are acces la caseta de siguranţă numai cu concursul băncii,
iar banca are obligaţia de a asigura paza casetei, contractul s-ar apropia mai degrabă de unul
de depozit. Cu toate acestea, nu sunt îndeplinite condiţiile depozitului regulat, reglementat de
art. 1599 şi urm. C.civ., întrucât banca nu este detentorul obiectelor din caseta de siguranţă:
ea nu primeşte obiectele şi, mai mult decât atât, nu cunoaşte conţinutul casetei şi nici măcar
dacă aceasta conţine ceva.
Acestea sunt argumentele pentru care doctrina juridică a calificat contractul ca
fiind unul sui generis, numindu-l contract de pază. Obiectul principal al contactului îl
reprezintă obligaţia de pază a casetei de siguranţă de către bancă.
8.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Incidente privind contractul de închiriere de casete de siguranţă.
Pentru bancă, oferirea acestui serviciu nu prezintă rentabilitate în mod direct,
chiria neacoperind cheltuielile de construcţie, întreţinere şi pază a casetei de siguranţă. Cu
toate acestea, el este practicat de bănci pentru avantajul indirect antrenat: atragerea de clienţi
care vor solicita ulterior şi alte servicii bancare.
Contractul este unul de adeziune; el se încheie prin semnarea de către client a
unui formular conţinând clauze prestabilite de bancă, având pe verso prevederile
regulamentului de utilizare a casetei de siguranţă. În contract este prevăzut numărul casetei şi
cuantumul sumei pe care clientul se obligă să o plătească. De regulă, clientul trebuie să
constituie un depozit de garanţie în numerar, având ca destinaţie specială acoperirea
eventualelor cheltuieli de reparaţii pentru cazul în care caseta ar trebui forţată, în urma
pierderii de către client a cheii.
Banca are următoarele obligaţii: obligaţia de a asigura clientului accesul la caseta
de siguranţă în condiţiile prevăzute de regulamentul interior; obligaţia de a asigura paza
casetei de siguranţă. Aceasta din urmă este o obligaţie de rezultat. Pe cale de consecinţă,
simplul fapt al distrugerii, deteriorării sau furtului obiectelor depozitate atrage răspunderea
băncii. Clientului îi revine, în această ipoteză, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă,
prezenţa în caseta de siguranţă a obiectelor respective, prin ipoteză necunoscută de bancă.
Obligaţiile clientului constau în plată chiriei şi respectarea regulamentului intern
al băncii privind utilizarea casetei de siguranţă, care interzice depozitarea unor bunuri
perisabile sau periculoase.
Clientul poate da procură unuia sau mai multor mandatari pentru a avea acces la
caseta de siguranţă, cu condiţia de a pune la dispoziţia acestora cheia care se află în posesia
sa.
Sunt calificate drept abuzive clauzele contractuale având ca efect exonerarea
băncii de răspundere în cazul efracţiei casetei de siguranţă, limitarea întinderii obligaţiei
băncii de a repara prejudiciul suferit de client în caz de efracţie fără a oferi clientului
posibilitatea de a acoperi integral riscul printr-o majorare a primei plătite băncii, posibilitatea
băncii de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără ca modificările să fie consecinţa
unor împrejurări care nu depind exclusiv de voinţa băncii etc.
Alături de ipoteza distrugerii, degradării sau furtului conţinutului casetei de
siguranţă, pe parcursul executării contractului mai poate apărea un incident: sechestrul aplicat
la iniţiativa creditorilor clientului asupra conţinutului casetei de siguranţă. Trebuie precizat că
nu există posibilitatea popririi sumelor de bani sau a efectelor mobile aflate în caseta de
siguranţă, în temeiul art. 452-462 C.proc.civ., întrucât banca nu are obligaţia de predare sau
de restituire către client a bunurilor respective, nefiind nici proprietarul, nici detentorul
acestora. Pe cale de consecinţă, conţinutul casetei de siguranţă nu poate face obiectul popririi,
ci al sechestrului asigurător (art. 594 C.proc.civ.) sau chiar judiciar (art. 596 C.proc.civ.),
respectiv al sechestrului ca etapă în procedura executării silite mobiliare (art. 416 şi urm.
C.proc.civ.). În toate cazurile, banca nu are dreptul de acces la conţinutul casetei de siguranţă
decât în prezenta executorului judecătoresc.
Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI...........................................................................................11.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României......................................................................11.2. Politica monetară şi valutară a B.N.R........................................................................................................21.3. Emisiunea monetară...................................................................................................................................41.4. Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară........51.5. Operaţiunile BNR pe contul statului..........................................................................................................81.6. Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe..............................................................................................81.7. Situaţiile financiare ale BNR.....................................................................................................................91.8. Conducerea şi administrarea BNR...........................................................................................................10
2.2.1. Consideraţii generale......................................................................................................................132.2.2. Aprobarea constituirii societăţilor comerciale...............................................................................152.2.3. Constituirea societăţii comerciale bancare. Reglementare.............................................................222.2.4. Actele constitutive ale societăţii bancare.......................................................................................222.2.5. Modalităţi de constituire a societăţii bancare în funcţie de modul de formare a capitalului social232.2.6. Formalităţile necesare constituirii societăţii bancare.....................................................................232.2.7. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii bancare..................................242.2.8. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii bancare....................................................................252.2.9. Autorizarea funcţionării societăţilor bancare.................................................................................252.2.10. Precizări în legătură cu societăţile bancare cu statut special..........................................................292.2.11. Constituirea sucursalelor băncilor străine......................................................................................292.2.12. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii..............................................................................312.2.13. Deschiderea de reprezentanţe de către băncile străine...................................................................332.2.14. Registrul bancar..............................................................................................................................34
2.3. Funcţionarea societăţilor bancare............................................................................................................352.3.1. Principiile funcţionării societăţilor bancare...................................................................................352.3.2. Acţiunile emise de societatea bancară. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor societăţii bancare....352.3.3. Adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare.......................................................................362.3.4. Organizarea societăţilor bancare....................................................................................................372.3.5. Conducerea şi administrarea societăţii bancare. Generalităţi.........................................................372.3.6. Conducerea societăţilor bancare.....................................................................................................382.3.7. Administrarea societăţii bancare. Generalităţi...............................................................................382.3.8. Conflictul de interese între administrator şi societatea bancară.....................................................402.3.9. Controlul gestiunii societăţii bancare. Cenzorii societăţii bancare................................................422.3.10. Auditorul independent al societăţii bancare...................................................................................422.3.11. Documentele contractuale, registrele şi evidenţele societăţii bancare...........................................432.3.12. Conturile, situaţiile financiare şi bilanţul contabil ale societăţii bancare.......................................442.3.13. Beneficiile şi dividendele societăţii bancare..................................................................................452.3.14. Fondul de rezervă al societăţii bancare..........................................................................................452.3.15. Prudenţa bancară............................................................................................................................452.3.16. Fondurile proprii ale băncilor.........................................................................................................472.3.17. Rezervele minime obligatorii ale băncilor la Banca Naţională a României...................................492.3.18. Tranzacţii interzise băncilor...........................................................................................................492.3.19. Secretul profesional bancar............................................................................................................502.3.20. Obligaţiile băncilor în prevenirea şi combaterea spălării banilor...................................................572.3.21. Supravegherea prudenţială a băncilor............................................................................................592.3.22. Măsuri de remediere şi sancţiuni....................................................................................................60
2.4. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE....................................................................................622.4.1. Condiţiile modificării societăţilor bancare.....................................................................................622.4.2. Modificarea obiectului de activitate...............................................................................................632.4.3. Majorarea capitalului social...........................................................................................................642.4.4. Reducerea capitalului social...........................................................................................................672.4.5. Modificări privind acţionarii semnificativi....................................................................................672.4.6. Modificări privind conducătorii băncii...........................................................................................69
2.4.7. Deschiderea de către băncile persoane juridice romane de reprezentante şi sucursale sau de alte sedii secundare în străinătate........................................................................................................................692.4.8. Obligaţia de notificare în cazul altor modificări ale societăţii bancare..........................................702.4.9. Fuziunea şi divizarea societăţilor bancare......................................................................................73
2.5. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE........................................................752.5.1. Generalităţi.....................................................................................................................................75
2.6. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ, ADMINISTRAREA SPECIALĂ ŞI FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE..........................................................................................................................77
2.6.1. Reglementare..................................................................................................................................772.6.2. Supravegherea specială şi administrarea specială a societăţilor bancare. Consideraţii generate.. .772.6.3. Supravegherea specială a societăţilor bancare...............................................................................772.6.4. Administrarea specială a societăţilor bancare................................................................................792.6.5. Falimentul băncilor. Reglementare legală......................................................................................812.6.6. Domeniul de aplicare al procedurii falimentului băncilor..............................................................812.6.7. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor bancare. Enumerare..............................822.6.8. Tribunalul şi judecătorul-sindic......................................................................................................822.6.9. Lichidatorul....................................................................................................................................832.6.10. Procedura de sesizare a tribunalului...............................................................................................862.6.11. Efectele deschiderii procedurii falimentului băncii........................................................................882.6.12. Etapele procedurii falimentului băncilor........................................................................................882.6.13. Răspunderea organelor de conducere şi a cenzorilor băncii ajunse în stare de faliment...............90
2.7. SOCIETĂŢI BANCARE CU STATUT SPECIAL.................................................................................932.7.1. Statutul juridic al Casei de Economii şi Consemnaţiuni................................................................932.7.2. Organizarea şi conducerea Casei de Economic şi Consemnaţiuni.................................................932.7.3. Activitatea Casei de Economic şi Consemnaţiuni. Operaţiuni efectuate.......................................942.7.4. Activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Garantarea depunerilor; secretul operaţiunilor; facilităţi fiscale..............................................................................................................................................952.7.5. BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI EXIMBANK S.A............................................96
2.7.5.1. Statutul juridic şi obiectivele activităţii EXIMBANK S.A.........................................................962.7.5.2. Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK S.A...........................................................................972.7.5.3. Activitatea EXIMBANK S.A. în contul statului........................................................................982.7.5.4. Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi în cont propriu........................................................101
Capitolul 3. ORGANIZAŢIILE COOPERATISTE DE CREDIT...................................................................1023.1. Definiţie legală şi reglementare.............................................................................................................1023.2. Principiile generale ale organizaţiilor cooperatiste de credit.................................................................1023.3. Cooperativele de credit. Noţiune şi constituire......................................................................................1033.4. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii cooperativelor de credit...........................................1053.5. Activitatea cooperativelor de credit.......................................................................................................1053.6. Casele centrale ale cooperativelor de credit. Noţiune şi constituire......................................................1063.7. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii caselor centrale........................................................1083.8. Activitatea caselor centrale....................................................................................................................1093.9. Atribuţiile caselor centrale referitoare la cooperativele de credit afiliate..............................................1093.10. Reguli comune privind funcţionarea organizaţiilor cooperatiste de credit.......................................1103.11. Supravegherea activităţii organizaţiilor cooperatiste de credit.........................................................1123.12. Supravegherea specială şi administrarea specială a organizaţiilor cooperatiste de credit. Generalităţi.
……………………………………………………………………………………………………...1133.13. Dizolvarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................................1133.14. Fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................1143.15. Lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit................................................................................1143.16. Falimentul caselor centrale...............................................................................................................1153.17. Dispoziţii tranzitorii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperaţiei de credit.........................................................................................................................................115
Capitolul 4. ACTIVITATEA BANCARA.......................................................................................................1174.1. Noţiuni generale privind activitatea bancară.........................................................................................117
4.1.1. Funcţiile băncilor..........................................................................................................................1174.1.1.1. Funcţia compensatoare în spaţiu...............................................................................................1174.1.1.2. Funcţia compensatoare în timp.................................................................................................1184.1.1.3. Funcţia de creaţie monetară......................................................................................................118
4.1.1.4. Funcţia de creaţie economică....................................................................................................1204.1.1. Noţiunea şi reglementarea activităţii bancare..............................................................................121
4.1.1.1. Noţiunea şi clasificarea activităţilor bancare............................................................................1214.1.1.2. Reglementarea activităţilor bancare..........................................................................................1214.1.1.3. Monopolul asupra activităţilor bancare....................................................................................1224.1.1.4. Răspunderea penală reglementată de Legea bancară nr. 58/1998 în cazul nerespectării monopolului bancar...............................................................................................................................125
4.1.2. Noile evoluţii ale activităţi bancare..............................................................................................1264.1.2.1. Difuzarea serviciilor bancare....................................................................................................1264.1.2.2. Informatizarea activităţii bancare.............................................................................................1264.1.2.3. Internaţionalizarea activităţii bancare.......................................................................................1264.1.2.4. Colaborarea băncilor cu bursele de valori mobiliare................................................................127
4.1.3. Teoria generală a contractelor bancare. Încheierea contractelor bancare...................................1274.1.3.1. Condiţiile de fond pentru încheierea contractelor bancare. Enumerare....................................1274.1.3.2. Capacitatea părţilor contractu1ui bancar..................................................................................1274.1.3.3. Consimţământul părţilor contractului bancar............................................................................1284.1.3.4. Obiectul contractului bancar.....................................................................................................1294.1.3.5. Cauza contractului bancar.........................................................................................................1304.1.3.6. Condiţiile de formă pentru încheierea contractului bancar.......................................................1304.1.3.7. Caracterele specifice ale contractelor bancare..........................................................................130
4.1.3.7.1. Enumerare.........................................................................................................................1304.1.3.8. Contractele bancare - contracte de adeziune. Generalităţi........................................................1314.1.3.9. Condiţiile generale de bancă.....................................................................................................1314.1.3.10. Uzurile bancare.......................................................................................................................1324.1.3.11. Regulile profesiunii bancare...................................................................................................1324.1.3.12. Tehnicile informatice bancare.................................................................................................1334.1.3.13. Acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate de bancă.......................................1354.1.3.14. Modificarea unilaterală a contractului bancar.........................................................................1354.1.3.15. Rezilierea unilaterală a contractului bancar............................................................................1354.1.3.16. Obligaţii specifice ale băncii incidente în materia contractelor bancare................................136
4.1.3.16.1. Obligaţia băncii de informare şi de consiliere a clientului..............................................1364.1.3.17. Răspunderea contractuala a băncii..........................................................................................137
4.1.3.17.1. Principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.............................................1374.1.3.17.2. Specificul răspunderii contractuale a băncii...................................................................1394.1.3.17.3. Restrângerea convenţională a răspunderii contractuale a băncii.....................................1394.1.3.17.4. Înlăturarea răspunderii contractuale a băncii în caz de forţă majoră..............................140
4.1.4. Contul bancar...............................................................................................................................1404.1.4.1. Noţiunea contului bancar..........................................................................................................1404.1.4.2. Tipurile de cont bancar.............................................................................................................1424.1.4.3. Titularul contului bancar...........................................................................................................1444.1.4.4. Deschiderea contului bancar.....................................................................................................1444.1.4.5. Funcţionarea contului bancar. Extrasul de cont........................................................................1454.1.4.6. Măsuri specifice privind funcţionarea contului bancar. Enumerare.........................................1474.1.4.7. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................1474.1.4.8. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă modificat de Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................................149
4.1.5. Riscul bancar................................................................................................................................1524.1.5.1. Formele riscului bancar.............................................................................................................1524.1.5.2. Limitarea riscului bancar..........................................................................................................1524.1.5.3. Centrala Riscurilor Bancare. Informaţia de risc bancar............................................................1534.1.5.4. Raportarea informaţiei de risc bancar.......................................................................................1544.1.5.5. Gestiunea informaţiei de risc bancar.........................................................................................155
Capitolul 5. OPERAŢIUNILE BANCARE DE INCASARI ŞI PLĂŢI..........................................................1575.1. Operaţiunile bancare de încasări şi plăţi. Generalităţi...........................................................................157
5.1.1. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi......................................................................1585.1.1.1. Contractul comercial de cont curent.........................................................................................158
5.1.1.1.1. Noţiunea contractului de cont curent................................................................................158
5.1.1.1.2. Efectele contractului de cont curent..................................................................................1595.1.1.1.3. Încheierea contului curent.................................................................................................1605.1.1.1.4. Încetarea contractului de cont curent................................................................................161
5.1.1.2. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi. Generalităţi.............................................1615.1.1.2.1. Noţiunea şi încheierea contractului bancar de cont curent. Constituirea contului curent de disponibilităţi.....................................................................................................................................1615.1.1.2.2. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi faţă de contractul bancar de depozit la vedere...........................................................................................................................1635.1.1.2.3. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi de contractu1 bancar de deschidere de credit...........................................................................................................................1635.1.1.2.4. Operaţiuni în contul curent de disponibilităţi. Generalităţi...............................................165
5.1.1.3. Plata prin debitarea contului curent pe bază de virament.........................................................1655.1.1.3.1. Noţiunea de virament........................................................................................................1655.1.1.3.2. Natura juridică a viramentului..........................................................................................1665.1.1.3.3. Tipuri de virament.............................................................................................................1675.1.1.3.4. Tehnica viramentului. Ordinul de plată............................................................................1685.1.1.3.5. Incidente în operaţiunea de virament................................................................................1705.1.1.3.6. Derivate ale viramentului bancar. Ordinul de plată programată.......................................171
5.1.1.4. Plata prin debitarea contului curent pe baza titlurilor comerciale de valoare...........................1725.1.1.4.1. Titlurile comerciale de valoare - instrumente de plată......................................................1725.1.1.4.2. Biletul la ordin în alb în practice bancară.........................................................................172
5.1.1.5. Plata prin debitarea contului curent pe baza cecurilor..............................................................1735.1.1.5.1. Noţiunea şi regimul juridic al cecului...............................................................................1735.1.1.5.2. Natura juridică a cecului...................................................................................................1735.1.1.5.3. Premisele juridice ale emiterii cecului..............................................................................1745.1.1.5.4. Emiterea cecului................................................................................................................1755.1.1.5.5. Condiţiile de validitate a cecului.......................................................................................1755.1.1.5.6. Transmiterea cecului.........................................................................................................1775.1.1.5.7. Avalul cecului...................................................................................................................1785.1.1.5.8. Plata cecului......................................................................................................................1795.1.1.5.9. Consecinţele neplăţii cecului.............................................................................................1835.1.1.5.10. Varietăţi ale cecului.........................................................................................................184
5.1.1.6. Incidente în executarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi..........................1865.1.1.6.1. Incidentele de plăţi. Noţiune.............................................................................................1865.1.1.6.2. Răspunderea juridică angajată în cazul incidentelor de plată...........................................1885.1.1.6.3. Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din contul curent de disponibilităţi............................................................................................................................................................189
5.1.2. Contractul de card bancar.............................................................................................................1915.1.2.1. Cardul bancar. Noţiune.............................................................................................................1915.1.2.2. Funcţiile cardurilor....................................................................................................................1925.1.2.3. Tipuri de carduri.......................................................................................................................1945.1.2.4. Emiterea cardurilor de către bănci............................................................................................1955.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului bancar................................................1965.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar...................................................................................1975.1.2.7. Plata prin card bancar................................................................................................................1985.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar...................................................................................2005.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.....................................................................200
Capitolul 6. OPERAŢIUNILE BANCARE DE DEPOZIT.............................................................................2026.1. Operaţiunile de depozit. Generalităţi.....................................................................................................2026.2. Contractul bancar de depozit de fonduri................................................................................................202
6.2.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri....................................................................2026.2.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de fonduri..............................................2036.2.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de fonduri........................................................2046.2.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri..............................................................2056.2.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de fonduri.........................................................205
6.3. Garantarea depozitelor bancare..............................................................................................................2066.3.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul juridic........................................2066.3.2. Administrarea Fondului................................................................................................................210
6.3.3. Informaţii şi sancţiuni...................................................................................................................212Capitolul 7. OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT...............................................................................213
7.1. Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi..........................................................................................2137.2. Contractul bancar de credit....................................................................................................................213
7.2.1. Noţiune şi reglementare legală.....................................................................................................2137.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare....................................................................................2147.2.3. Cererea de acordare a creditului...................................................................................................2167.2.4. Documentaţia de credit.................................................................................................................2167.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit..........................................................................................2187.2.6. Costul creditului...........................................................................................................................220
7.3. Categorii de credite................................................................................................................................2217.3.1. Clasificări ale creditelor bancare..................................................................................................2217.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare........................................................................2247.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin...............................................................2257.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare...........................................................2257.3.5. Creditele de factoring...................................................................................................................2267.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing..........................................................................................2277.3.7. Creditele de forfetare....................................................................................................................2287.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară............................................................2297.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.............................................232
7.4. Riscul de credit......................................................................................................................................2337.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.........................................................................................2337.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit............................................................................................................................235
7.5. Garanţiile creditelor bancare..................................................................................................................2387.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.....................................................................................2387.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea)...............................................................................................................2397.5.3. Garanţiile reale mobiliare.............................................................................................................2417.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account)..........................2417.5.5. Ipoteca..........................................................................................................................................242
7.6. Recuperarea creditelor bancare..............................................................................................................2437.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu..............................................................................2437.6.2. Executorii bancari.........................................................................................................................244
7.7. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.........................................................................................2477.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare.......................................................2477.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar..................................................................................2477.7.3. Derularea creditului ipotecar........................................................................................................2497.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare..................................................2507.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori mobiliare........................................250
7.8. Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.....................2517.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional..........2517.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.........2527.8.3. Creditul documentar.....................................................................................................................254
7.8.3.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2547.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar....................................................................................2557.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar..............................................................................256
7.8.3.3.1. Creditul la vedere..............................................................................................................2577.8.3.3.2. Creditul de acceptare.........................................................................................................2577.8.3.3.3. Creditul cu plată la termen (diferred payment).................................................................2577.8.3.3.4. Creditul red clause.............................................................................................................2587.8.3.3.5. Creditul revolving.............................................................................................................2587.8.3.3.6. Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C)...........................................................2587.8.3.3.7. Creditul stand by...............................................................................................................2597.8.3.3.8. Creditul transferabil..........................................................................................................259
7.8.3.4. Operaţiunile derivate din creditul transferabil..........................................................................2607.8.3.5. Cesiunea produsului creditului documentar..............................................................................2617.8.3.6. Ordinul de deschidere a creditului documentar........................................................................2617.8.3.7. Notificarea deschiderii creditului documentar..........................................................................262
7.8.3.8. Confirmarea deschiderii creditului documentar........................................................................2627.8.3.9. Verificarea creditului documentar de către exportator.............................................................2637.8.3.10. Utilizarea creditului documentar. Principii.............................................................................2637.8.3.11. Utilizarea creditului documentar. Documentele.....................................................................2647.8.3.12. Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca emitentă...............266
7.8.4.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2677.8.4.2. Etapele operaţiunii de incasso...................................................................................................2677.8.4.3. Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso documentar.........................2687.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor..........................................................................269
Capitolul 8. OPERAŢIUNILE BANCARE CONEXE ŞI ACCESORII.........................................................2728.1. Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi..........................................................................2728.2. Operaţiuni valutare.................................................................................................................................272
8.3. Operaţiuni cu valori mobiliare...............................................................................................................2768.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.........................................................................2768.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile bancare.................................................277
8.4. Contractul de închiriere de casete de siguranţă......................................................................................2788.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete de siguranţă...................................2788.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de siguranţă..............................................2788.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de siguranţă. Incidente privind contractul de închiriere de casete de siguranţă...........................................................................................279