IV. COMPARTIMENTELE LIMBII 1. FONETICA Fonetica este o disciplină lingvistică având ca obiect sunetele vorbirii. Prin sunet articulat se înţelege emisiunea vocală minimala, capabilă ca, împreună cu alte ,,produse" similare ale vocii, să formeze corpuri fonetice (complexe sonore). Corpurile fonetice alcătuiesc latura sonoră a cuvintelor, sintagmelor, propoziţiilor, frazelor. Fonetica a fost iniţiată în antichitate, în vechea Grecie şi în vechea Indie, în special în India ajungând la rezultate remarcabile (vechii indieni au dat o admirabilă clasificare a sunetelor proprii rostirii sanscrite,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
IV. COMPARTIMENTELE LIMBII
1. FONETICA
Fonetica este o disciplină lingvistică având ca obiect
sunetele vorbirii. Prin sunet articulat se înţelege emisiunea
vocală minimala, capabilă ca, împreună cu alte ,,produse"
similare ale vocii, să formeze corpuri fonetice (complexe
sonore). Corpurile fonetice alcătuiesc latura sonoră a
cuvintelor, sintagmelor, propoziţiilor, frazelor.
Fonetica a fost iniţiată în antichitate, în vechea Grecie
şi în vechea Indie, în special în India ajungând la rezultate
remarcabile (vechii indieni au dat o admirabilă clasificare a
sunetelor proprii rostirii sanscrite, limba de cultură, a ţării
lor în Antichitate). Ea s-a dezvoltat în Europa, mai ales în
secolul al XlX-lea, la sfârşitul căruia a apărut metoda de
cercetare numita fonetica experimentala, prin care se
recurge la un număr de aparate de măsură a particularităţilor
articularii (de emitere) şi acustice (de receptare) ale sunetelor.
Legată de aceasta este fonetica instrumentala, o metoda de
predare a rostirii limbilor străine cu ajutorul aparaturii
electronice.
Alte discipline lingvistice apropiate de fonetică sunt
cele normative: ortoepia (ansamblul regulilor de pronunţare
corectă în limba literara) şi ortografia (ansamblul regulilor de
scriere corecta în acelaşi aspect al limbii). Cu rădăcini în
secolul al XlX-lea, în secolul următor s-a dezvoltat
fonologia sau fonetica funcţională, studiul sunetelor din
punctul de vedere al funcţiunii lor în procesul de comunicare
verbală, într-o formulare concisa: studiul fonemelor.
Fonetica generală, studiul teoretic al sunetelor
limbajului, indiferent de deosebirile dintre limbi, stă în
relaţie cu fonetica specială (studiul sunetelor din vorbirea
unei limbi anumite); aceasta din urmă poate fi o fonetică
descriptivă (studiu al sunetelor din vorbirea unei limbi într-o
etapă dată, din evoluţia ei) sau o fonetica istorică (studiu al
evoluţiei sunetelor proprii unei limbi, de-a lungul istoriei
acesteia).
Sunetele vorbirii se împart în două clase importante:
vocale şi consoane, unite prin clasa intermediară a sonantelor.
Vocalele sunt sunete articulate, întotdeauna sonore
(adică rostite cu vibraţia coardelor vocale), care se pronunţă
fără efort articulatoriu şi sunt capabile de a constitui centri
silabici.
Ele se clasifica după zona din cavitatea bucală în
care se produc: vocale anterioare (in partea anterioară a
cavităţii bucale), vocale posterioare (în partea posterioară a
aceleiaşi cavităţi) şi vocale centrale sau neutre (în zona
mijlocie a cavităţii bucale).
Două vocale rostite în aceeaşi silabă formează grupul
vocalic numit diftong, iar trei vocale rostite în aceeaşi
silabă formează grupul vocalic numit triftong. Diftongi şi
triftongi autentici se întâlnesc în limbile germanice ca
germana, engleză în rostirea limbii romane se întâlnesc falşi
diftongi şi triftongi, pentru că în astfel de grupuri figurează
întotdeauna cate o vocală (nu cate două, respectiv trei),
celelalte sunete care intră în alcătuirea lor fund semivocale.
Consoanele sunt sunete articulate, nu întotdeauna
sonore, pronunţate cu un oarecare efort articulatoriu şi care
nu sunt, în general, capabile de a forma centri silabici.
Ele se clasifica după modul de articulare (maniera de
expulzare a curentului de aer fonator) în oclusive (cu obstacol
total în calea curentului de aer fonator), fricative sau
constrictive (cu obstacol parţial în calea curentului fonator)
şi africate sau semioclusive.
Clasa intermediară de sunete, intre vocale şi consoane, este a
sonantelor. Acestea sunt, ca şi vocalele, sunete întotdeauna
sonore, se rostesc cu un slab efort articulatoriu, ceea ce le
apropie de consoane si, în anumite limbi, pot constitui nuclee
silabice. Sonantele sunt de doua feluri: consoane improprii,
ca [r] românesc, şi semivocale, ca [j] şi [w] din engleza,
franceza, cărora le corespund i şi u semivocalici din română:
dai, dau, limba din urma adăugând alte semivocale: e, ca în
pleacă, şi o, ca în joacă.
Unitatea fonetica imediat superioara sunetului articulat
este grupul de sunete (vocalic: diftong sau triftong; respectiv
consonante). Altă unitate fonetica superioara este silaba, care
se defineşte ca emisiune articulată (a vocii umane) delimitată
de două impulsuri succesive ale muşchilor intercostali.
In rostirea corpurilor fonetice ale cuvintelor şi formelor
lor gramaticale, ca şi a propoziţiilor şi frazelor au loc aşa-
numitele accidente de coarticulare. Prin coarticulare se
înţelege faptul că sunetele unui corp fonetic sau ale unui şir de
corpuri fonetice nu se articulează distinct, adică strict separate
unele de celelalte; dimpotrivă, încă înainte de a se încheia
articularea unui sunet începe imediat articularea sunetului
următor. Altfel spus, momentul final din articularea unui sunet
se suprapune parţial peste momentul iniţial din articularea
sunetului care urmează celuilalt intr-un corp fonetic.
Accidentele fonetice rezultate în urma fenomenului de
coarticulare sunt: asimilarea, disimilarea, afereza, sincopa,
lipsa de relevantă fonologică a trasaturilor respective
(după Emanuel Vasiliu, 1985).
P b f v t (1 z t J c g k g h lintrerupt/ + + - - + + - - - - - - - + + - -continuu/ - - + + - - + + - + + - - - - + +anterior/nonanterior + + + +posterior/ + + + -palatal/nonpalatal - - - - - - - - - + + + + - - - -oral/nonoral + + + + + + + + - o o o o o o o o
sonor/nonsonor - + - + - + - + 0 - + - + - + - 0
Fig. 2. Subsistemul consonantic al limbii
romane, semnele +, - şi 0 avand aceleasi semnificatii
cain fig. 3 (dupaE. Vasiliu, 1985).
Inainte de a Tncheia acest capitol sunt de tratat,
pe scurt, alte cateva chestiuni în relatie cu fonologia,
şi anume: raportul dintre foneme şi grafeme (litere),
fonemele privite din perspectiva informatională şi
fonostatistică
Trebuie precizat din capul locului că în tipul
de scriere literal (alfabetic), literele nu noteaza
alofone, ci foneme. Afirmatia este perfect validă
pentru scrierea literala dominata de principiul
fonologic în ortografie, cum este scrierea limbii
romane sau a limbii spaniole. Dacă scrierea literala
este dominata de principiul traditional-istoric (sau
etimologic) în ortografie, atunci raportul de 1 la 1
dintre litere şi foneme
este ,,camufiat", ,,ascuns", ,,denaturat", fiind posibil
ca unul şi acelasi fonem să fie notat prin litere variate
şi chiar prin combinatii de litere. Este cazul
ortografiilor franceza, engleză şi irlandeză Pentru ca
strainii care invată aceste limbi să poată citi corect,
în acord cu rostirea, texte redactate în ele, este
necesar să se recurgă la transcrierea fonetica a
textelor, prin care se tinde la restabilirea
corespondentelor dintre grafii şi rostiri. Dar
transcrierea fonetica noteaza în scris rostirea, cu toate
(sau aproape toate) particularitatile de articulare,
asadar o astfel de transcriere noteaza siruri de
alofone. O transcriere din perspectiva sistemului
lingvistic este transcrierea fonemică sau fonematică ,
în care fiecare semn grafic corespunde cate unui fonem
realizat în comunicare.
Din punct de vedere informational, consoanele
sunt în mod mai pregnant purtatoare de informatie
decat vocalele, dar sunt totodată mai vulnerabile
decat acestea în cazul în care canalul de transmisie a
informatiei este afectat de factori de bruiaj. Vocalele,
prin natura lor sonore, pot invinge mai usor
dificultatile impuse de
un mediu de comunicare zgomotos, se percep mai lesne, dar ele
nu servesc în mod ireprosabil transmiterea informatiei. De
aceea, în comunicarile telefonice, în limba romana, se
recurge, uneori, la inlocuirea corpului fonetic literar al
numeralului sapte (confundabil cu sase, pentru ca grupul de
consoane pt risca să nu fie perceput corect), cu corpul fonetic
neliterar, regional septe.
Totodata, în scrierea limbilor semitice (araba,
neoebraica) sunt notate numai consoanele din corpurile grafice
ale cuvintelor, au o motivatie similara, sustinută şi de o
anumită particularitate structurală a acelor limbi (flexiunea
interna, constand din conservarea în flexiune a unui schelet
consonantic, dar varierea vocalelor în forme flexionare
diferite ale aceluiasi cuvant; fenomenul se produce, de fapt, nu
numai în flexiunea semitica, ci şi în formarea cuvintelor în
limbile din acea familie).
In sfarsit, în subsistemele fonologice ale oricarei limbi,
consoanele sunt, în general mai numeroase decat vocalele.
Totusi în vorbire, este posibil ca, în anumite limbi, vocalele să
apară mai des decat consoanele. Limbile în care frecventa
vocalelor este mai mare decat aceea a consoanelor în vorbire,
sunt considerate ca vocalice (cum este finlandeza, cu 51%
vocale fata, de 49% consoane, în texte), iar acelea în care
consoanele apar cu o frecventa mai mare decat a vocalelor sunt
considerate limbi consonantice (cum este engleza americană ,
cu 37% vocale fata, de 63% consoane în text). Limba romana
este o limbă ce poate fi considerate relativ vocalică , din acest
punct de vedere, cu 45% vocale şi 55% consoane. Pentru o
posibila comparatie, din perspectiva fonologică , să mai
precizam raporturile respective din italiană (48% vocale,
52% consoane), franceză (43% vocale, 57% consoane),
maghiară (42% vocale, 58% consoane) şi germană (39%
vocale, 61 consoane).
Morfemul
Morfemul este o unitate minimală de expresie
purtatoare de sens ce corespunde, în general, valorilor
gramaticale din gramatica traditională . Criteriile de clasificare
a morfemelor sunt reprezentate de:
1) posibilitatile de combinare a acestora, care
delimiteaza morfeme
independente, ce pot să apară singure ori combinate cu un
morfem zero: vant, loc si
morfeme dependente (desinente, sufixe, prefixe) ce necesită
prezenta unui al morfem
caruia să i se ataseze: re - fac - e, pix-uri;
2) structura expresiei, care clasifică morfemele în
continue, formate dintr-un
singur fonem sau un sir neintrerupt de foneme: foe, -a, -ita şi
discontinue a) intrerupte
- cele în interiorul carora se intercalează corpul fonetic al
unui alt morfem: a desena,
al fratelui şi b) repetate, intalnite în limbile în care există