ARS POETICA IN THE POETRY OF ANA BLANDIANA … 05 B3.pdf · de filosoful AntichitĈii grece܍ti, Aristotel, în Poetica sa: ... poetei care s-ar putea traduce în imaginea simbolicĈ

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

810

Section: Literature

ARS POETICA IN THE POETRY OF ANA BLANDIANA – OR THE “IANUS BIFRONS”

EFFECT OF THE WRITING

Daniel Kiţu PhD Student, “Dunărea de Jos” University of Galaţi

Abstract: Our research focuses on a concept, whose origins proceed from the sphere of

French culture, lřart poétique. We will name it synthetically POETICA.

We know that the first piece of work which belonged to the cultural history of the world

was signed by Aristotle, who emphasised the concept of Ŗmimesisŗ (art as imitation of

nature). The highest point in the existence of this species was reached by the French

writer Nicolas Boileau. He recommended the aesthetic triad clarity Ŕ concision Ŕ

dynamics for an original creation.

Ana Blandiana is placed in a brilliant line in the Romanian poetry of this kind,

represented by Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion

Barbu or Nichita Stănescu.

We believe that one of the significant pole in the symbolic speech of Ana Blandiana

consists in the dual vision of the creator.

We will follow three levels of realityřs interpretation and codification, therefrom the

lyrical art of Ana Blandiana is composed of. We will begin by highlighting the

mechanisms of creation, with their entire specific and their role in shaping the aesthetic

universe. Then, we will emphasize the relationship between writer and reader, in other

words, we will reveal the horizons of artistic reception and, last but not least, the

condition of the poet. Here, the poet symbolizes the individual creator, Ŗthrown-awayŗ in

the world and fated to a perpetual confrontation.

Especially, from the last case, the permanent moral intransigence of Ana Blandiana will

generate a unique mode to relate to the inherent vicissitudes in her confrontation with

mundaneness.

From this point of view, we can distinguish an essential constant for the creator of

poetics, namely the ETHICISM.

Key-words: Poetica, mimesis, dualism, creator, ethicism

Preambul

Arta poetică reprezintă, pentru liric, ceea ce, pentru nivelul prozei este acea mise

en abîme gidiană. Arta poetică este punerea în abis a scriiturii profund subiective a

creatorului de poezie, este exhibarea programatică a instrumentelor creatorului în propria

creație.



811

Section: Literature

Orice Ars Poetica vizează trei niveluri de valorizare a mesajului subiacent

contextului liric, dintre care două reprezintă reiterări ale cunoscutelor concepte vehiculate

de filosoful Antichității grecești, Aristotel, în Poetica sa: mimesis și katharsis.

Prin urmare, cele două niveluri de interpretare a fenomenului creator, în accepție

aristotelică, vizează mecanismul de creație, prin care realitatea este transfigurată artistic

prin filtrul labirintic al fanteziei creatorului și, în al doilea rând, orizontul receptării

faptului artistic, acel creuzet intim în care se produce înălțarea impersonală prin opera de

artă. Avem în vedere, aici, doi poli esențiali pentru performarea actului comunicării

artistice, anume creatorul, emițătorul acestui mesaj inefabil și lectorul, destinatarul care

uzează de un anumit cod de lectură pentru a interioriza mesajul artistic.

Pentru ca o potențialitate creatoare să se transforme în act literar este necesară

participarea activă și eficientă a celor doi actanți ai comunicării artistice la chimia specială

a acesteia. Nici un poet nu poate exista cu-adevărat fără cititorii săi, iluzorii sau nu, nicio

carte nu trăiește fără a fi răscolită de ochii avizi ai vreunui lector.

Ars poetica dezbate problematica receptării și a creației, dar Poetica este, de la

Horațiu încoace, și meditație pe tema situării creatorului în contextul mundan, reflecție pe

marginea condiției artistului în social.

Aceste trei puncte de reper vor fi urmărite în decodarea meandrelor ideatice ale

poeziei despre poezie în cazul Anei Blandiana.

Vom urmări, astfel, modul în care idealismul etic și intransigența morală a unei

poete captive în crisalida purificării de Sine se izbește de marasmul unui Real, care poartă

feluritele măști ale decrepitudinii morale. De aici derivă acel dualism de structură al

poetei care s-ar putea traduce în imaginea simbolică a lui Ianus bifrons.

Ana Blandiana este încadrată de Marin Mincu în primul val al unei generații de

poeți care au revitalizat fiorul reflexivității și al subiectivității mesajului liric după seceta

pseudo-eticistă a proletcultismului comunist Ŕ Generația șaizecistă. 1

Una dintre constantele creatoare ale generației '60 este tocmai eticismul pe care-l

opune tragismului ontologic: „O a doua dominantă a generației '60 este cea a descoperirii

trăirii și rostirii cu subtext etic (dar deloc moralizator, ca înainte!). Poeții generației percep

fondul grav, tragic, al existenței, al universului și caută să se insereze în dinamica

acestuia, așezând în text o problematică de extremă acuitate. Acest subtext etic provine, e

limpede, dintr-o stare de criză, dintr-un dezacord între ființa rațională și interogativă și

iraționalitatea universului, între bine și rău, între puritate și maculare.ŗ 2

Prin urmare, linia estetică a liricii Anei Blandiana se hrănește din problematica

eului, puternic marcată axiologic, în contextul viețuirii în marasmul unei Istorii întunecate

1 Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Ed. Pontica, Constanța, 2007, p.

42: „Trebuie să precizăm că generația șaizecistă se manifestă, de fapt, în două valuri ce se diferențiază la fel ca și promoțiile actualei generații douămiiste. Este vorba, așa cum am mai spus, întâi de cei care, în primii ani ai

deceniului șapte, frecventează cenaclul «Labiș» de la Uniunea Scriitorilor (condus de Eugen Barbu) și debutează

în colecția «Luceafărul», cuprinzându-i pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Constanța Buzea, Ilie Constantin,

Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana etc.ŗ 2 Iulian Boldea, Ana Blandiana Ŕ monografie, Ed. Aula, Brașov, 2000, p. 9.



812

Section: Literature

și incerte: „Eul liric încearcă, în creațiile sale, dacă nu să-și asume o opțiune fermă între

aceste forme categoriale opuse, atunci să propună o soluție a delimitării lor, prin diferite

ipostaze (ori ipoteze) morale figurate în subtextualitatea poemelor.ŗ 3

Peregrinare prin labirintul scriiturii

Am observat deseori, în poetica Anei Blandiana, această impresie a poetului locuit

de scrisul său, a unei posedări ineluctabile de către această dulce otravă a harului creator.

Într-un text intitulat Op (titlu semnificativ pentru raportarea eului liric la propria nevoie de

creație), Blandiana conturează o triadă semnificativă: timp Ŕ creație Ŕ ființa poetică.

Mecanica acestei triade instituie dimensiunea temporală ca filtru între magma ideaticii

lirice și receptaculul ființării poetice: „Timpul scrie pe trupul meu versuri/ Atât de

complicate încât/ Aproape de necitit,/ Își notează pe pielea mea ideile/ Fără să mă întrebeŗ 4.

Practic, scrisul instituie un anume tip de dicteu magic prin membrana sensibilă a

ființei creatorului care, pasiv, este doar canalul de transmitere a ezotericei incantații a

poeziei. Surprinzătoare definiție a „slovei de focŗ argheziene, adică a vrăjii harului orfic:

„Fără să mărturisească/ În ce scop/ Transmite prin mine/ Aceste mesaje/ Și cine/ Va trebui

să mă citească/ Și să îi răspundă.ŗ 5.

Poezia nu supraviețuiește exterior creatorului ei, poezia este posedare, nebunie a

zicerii, spasm nesfârșit, constitutiv unui suflet măcinat de angoase și îndoieli. Astfel, în

Fără să știe, Blandiana se plasează voit și evident în opoziție cu mercantilii și

falsificatorii actului scriiturii: „Evident, nu seamăn/ Cu nici unul dintre acești torcători de

cuvinte/ Care își croșetează costume și cariere,/ Glorii, orgolii,/ Deși mă mișc printre eiŗ 6.

Consubstanțialitatea actului scriptural cu ființa de carne a poetului este definitorie

pentru combustia interioară, generată de creația autentică.

Dacă Blandiana nu a ajuns a cunoaște maternitatea carnală, trupească,

mărturisindu-și schivnicia întru scris, ea a devenit maternă pentru copiii săi de hârtie,

poemele sale, frânturi din propria ființă. Poezia nu este accesoriu pentru strălucirea și

succesul în societate, poemele sunt excrescențele propriei sensibilități creatoare: „Fără să

știe/ Că poemele nu sunt haina mea,/ Ci scheletul/ Extras dureros/ Și așezat deasupra

cărnii ca o carapaceŗ 7.

Eternizarea prin creație, sugerată de metaforica asociere a poeziei cu ființarea

lungă a „țestoaselorŗ, implică și sensul existenței unei bariere între eul liric și lume,

simbolicul scut al „carapaceiŗ Ŕ poezie, care apără sufletul firav de marasmul ontic.

3 Idem.

4 Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 17. 5Ibidem. 6 Ana Blandiana, op. cit., p. 75. 7 Idem.



813

Section: Literature

Condiția orfică reprezintă constanta sine qua non a poetului autentic, definește

trăirea prin și întru poezie, modalitate de rezonare intimă cu ritmurile firii: „Apoi au

început să alunece păsările/ Stoluri, stoluri deasupră-mi,/ Oprindu-și cântecul, ca să-l

asculte pe-al meu.ŗ 8.

Poeta ajunge să trăiască în regimul urgenței de a spune, de-a da corp ideilor și

fanteziei sale creatoare. Acest orizont al urgenței Logosului definește ontosul blandian:

„Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit/ Pune în pericol universul/ Suspendat de buzele

mele.ŗ 9.

Apare această concepție, la Ana Blandiana, potrivit căreia cuvântul scris conferă

corporalitate și sens existentului, că fiecare idee și imagine, care se nasc din retorta

harului creator înființează o lume: „Pentru că nimic din ceea ce nu e scris/ Nu există.ŗ 10

În spiritul dualismului de concepție al Anei Blandiana, există, dincolo de vraja

indicibilă a scriiturii, acea sorcellerie évocatoire despre care pomenea Charles Baudelaire

în a sa L'Art romantique („Manier savamment une langue, c'est pratiquer une espèce de

sorcellerie évocatoireŗ 11

), o față întunecată a scriiturii, o înstrăinare a creatorului de harul

său, o risipă a Logosului, pe fondul desemantizării acesteia. Pe această pantă a pierderii

sensului se manifestă celălalt tip de solitudine, cea interioară: „O lume din care înțeleg

atât de puțin:/ Cuvintele mă îmbracă/ În ceață și noriŗ 12

. Din această stare derivă și

nesiguranța făuritorului de „cuvinte potriviteŗ, cum ar scrie Tudor Arghezi. În acest halou

al pierderii noimei cuvintelor se naște acel tragic abis al creatorului despuiat de propria

creație: „Totul este sau prea departe/ Sau prea aproape,/ Lentilele mereu nepotrivite,/

Formele nonfigurative,/ Nici gust, nici miros,/ Doar degetele pierdute/ Pe suprafața

zgrunțuroasă/ A universului.ŗ 13

Ŕ Pe suprafața universului.

Criza creatorului, Pauza de scris, este inerentă geografiei zbuciumate a eului

artistic. Pentru Blandiana, tocmai acest abis al lipsei de inspirație, al pierderii contactului

cu transcendentul Ŕ de unde există convingerea intimă că sunt alimentate avânturile

indicibile ale creației Ŕ oferă, paradoxal, sensul de-a fi al artistului: „Marile pauze de

scris,/ Ca niște liniști bizare/ […] Sunete nearticulate în care/ Urechea mea omenească/

Nu e în stare nicicum/ Să distingă un sens/ Și nu înțelege dacă ea a surzit/ Sau cel ce-mi

dicta pân-acum/ Refuză să mai vorbeascăŗ. 14

Ŕ Pauză de scris.

În asemenea momente de secătuire interioară, cartografiate cu o minuție oarecum

masochistă, se naște angoasa rupturii de inspirația divină, spaima căderii în infernul

pulverizării Logosului. De aici, „urletul în pustiuŗ 15

, ca unică formă de manifestare a

Eului, sau „hohotul intens/ Ca de fiară plângândŗ 16

, forme de ulcerare interioară ce nu pot

fi prinse într-un sens sau într-un canon de tip forma mentis.

8 Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 49. 9 Idem. 10 Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 87. 11 Charles Baudelaire, L'Art romantique, Louis Conard, Libraire-Éditeur, p. 165. 12

Ana Blandiana, Patria mea A4, ed. cit., p. 79. 13 Idem. 14 Ana Blandiana, Orologiul fără ore, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 13. 15Ibidem. 16Ibid.



814

Section: Literature

Scrisul, acea patrie pulsatilă a eternizării blandiene prin artă, dezvăluie fulgurația

corporală, fragilitatea umanului: „Viața mea devine mai scurtă/ Cu o necunoscută

pierdută-n neant/ Despre care n-am fost în stare să scriu/ Nicio literă care s-o ancoreze

în ființă.ŗ 17

Ŕ Calendarul.

Pe acest fond al înstrăinării de sine, al claustrării spirituale de care se simte

bolnavă Blandiana, intervine imaginea invaziei teritoriului ascetic al scriitorului de către

vegetalul exultant, semn al unui vitalism debordant de care mustea poezia ei la momentul

debutului cu Persoana întâia plural: „Iarba îmi crește deasupra biroului/ Printre

creioanele/ Pe care încearcă să le convingă/ Să înmugurească,/ Printre tastele

ordinatorului/ Mândre să-i fie ogorŗ Ŕ Icoană verde18

.

Regăsim, în aceste versuri, mai vechea credință a poetei în inspirația firească din

vitalismul regnurilor, dincolo de artificialul existenței moderne a omului sufocat de

semnele unui ontos prefabricat („biroulŗ, „ordinatorulŗ).

O definiție inspirată a cărții întâlnim în poezia Printre clipe: „Ca floarea tăiată/ Cu

petale-aripe/ Ți-amintești cum cădeai/ Printre clipe?// Și clipele cum/ Se dădeau la o parte/

Să te-ajute s-ajungi/ În adâncul din carte,ŗ 19

. Apare, în aceste versuri, dinamica vizuală a

descensus-ului, asociată unei metafore insolite (caracteristică fundamentală a programului

estetic al neomodernismului românesc), „adâncul din carteŗ. Cele două structuri sunt

înrudite simbolic. Imaginea căderii prin meandrele timpului vine în consonanță cu

superba dimensiune metaforică a insondabilului abis al universului livresc.

Iarăși, vorbim despre unul dintre rarele texte Ŕ considerăm noi Ŕ în care Ana

Blandiana își asumă raportarea ușor emfatică la entitatea lectorului și avem în vedere

conectorii specifici acesteia, persoana a II-a, la nivel pronominal [„Ți(-amintești)ŗ, „(Să)

te(-ajute)ŗ] și la nivel verbal [„(Ți)-aminteștiŗ, cădeaiŗ, „Să pierziŗ, „Să renunțiŗ]. Textul

poetic, devine, în această formulă creatoare, un exercițiu de inițiere a cititorului în

misteriile lecturii: „Ți-amintești întunericul/ Dintre coperți?ŗ 20

. Regăsim aici o nekya a

livrescului, care incumbă o catartică redimensionare interioară, nu o pierdere în neantul

existenței. Descensus-ul nu este decât urcare întru spirit pe care cartea, în tăcerea ei

mirabilă, o prilejuiește acolo, unde, între paginile poveștii nu există timp: „Unde stelele

moarte/ Se transformă-n poeme/ Și nu e târziu,/ Și nu e devremeŗ 21

.

Destinul de a fi în-lumit al poetului

Poetica Anei Blandiana reprezintă, după cum ea însăși mărturisește, reflexul

profundului scepticism al artistului modern care a pierdut iluzia mecanismului

transfigurator al realității care este arta. Pentru Blandiana, în era modernă, a războaielor

și-a dezumanizării, literatura, poezia au încetat să prelucreze realul și s-au transformat în

17

Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 87. 18 Ana Blandiana, Orologiul fără ore, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 37. 19Ibidem., p. 111. 20 Idem. 21 Idem.



815

Section: Literature

însăși rama îngrozitoare în care acesta s-a metamorfozat: „ Acum, când singurătatea,

neîncrederea și războaiele au dovedit că știu să sluțească și să ucidă mai bine decât bietul

cap al Gorgonei, poetul s-a văzut și el nevoit să-și schimbe armele. Sfidării și nepăsării, el

le-a răspuns prin coșmarescul de fabricație proprie, artizanală. Renunțând să mai

reproducă neapărat lumea, el a ales calea de a-i arăta nu propria ei față, ci

cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie

a Meduzei reflectată în scut deci, ci însuși capul Gorgonei, tăiat și transformat într-o forță

capabilă să apere și să învingă.ŗ 22

De cele mai multe ori, dualitatea de concepție a poeticii Anei Blandiana se

manifestă la nivel ontologic. Numeroși critici au remarcat această distanță tot mai

acutizată pe care poeta o ia între ceea ce reprezintă ființarea ei poetică și dimensiunea

mundană. Deseori, la acest nivel, dualitatea se manifestă oximoronic. Există, pe de o

parte, intransigența și rectitudinea morală a ființei poetice, iar, pe de altă parte, marasmul

unei lumi cuprinse de o degringoladă ineluctabilă. Neputința de-a opri acest diluviu al

vacuității spirituale naște constanta amară a solitudinii solipsiste.

Scrisul se transformă în portdrapelul unei lupte solitare cu dezagregarea morală a

lumii, cu lipsa reperelor și a logicii ontologice: „Se poate pune, firesc, întrebarea dacă și

în Orologiul fără ore se întâlnesc, ca în Patria mea A4, reflecții pe marginea scrisului ca

modalitate predilectă de împotrivire a ființei la asaltul certitudinilor grave pe care etica

aparte a scriitoarei nu le poate ignora (regresul spiritual ca emblemă a crepusculului

umanului, eroziunea accelerată a materiei, evanescența ființei individuale șcl.)ŗ. 23

În textul Rezervație, poetul este comparat cu un cal de rasă din ce în ce mai rar, o

raritate într-o lume care ajunge să nu îl mai conțină: „Cai și poeți,/ Din ce în ce mai rari,/

Mai fără de preț,/ Mai greu de vândut./ Negri, suri, albi,/ Apoi transparenți, invizibili/

Într-un viitor/ Fără ei/ Invizibil el însuși.ŗ 24

Ŕ Rezervație.

Această singurătate, ca maladie existențială a poetului, este evidentă și-n textul

Din ce în ce mai străină, unde se transformă în stigmat al calvarului unei permanente

evaziuni dintr-un univers alienant: „Din ce în ce mai străină/ Cu tot mai puțini cunoscuți./

Tot ce-mi era familiar/ A lunecat/ În marea lumină,/ Tot mai mulți mă așteaptă acolo,/ Tot

mai puțini îmi țin aici de urât,/ Tot mai stingheră,/ Asemenea păsărilor/ Obligate să plece/

În țări mai calde…ŗ 25

Ŕ Din ce în ce mai străină.

În Atmosferă, singurătatea se transformă într-un halucinant viol colectiv a cărui

victimă este poeta însăși, invadată-n toată ființa ei de materialitatea gregară: „Gloata

scurgându-se pe lângă mine/ Îmi mângâie plină de curiozitate rănile,/ Mi le infectează,/

Umple cu ură toate golurile, toate orificiile Ŕ/ Urechile, nările, gura Ŕ/ Nu mai aud, nu mai

vorbesc, mă sufoc,/ Neputincioasă, libertatea/ Se lasă treptat înlocuită:/ Natura are oroare

de vid.ŗ 26

Ŕ Atmosferă.

Imaginea deposedării poetului de propriul EU, de esența sa creatoare mutilată și

maimuțărită grotesc într-un soi de lubrică și amorfă degustare, ce secătuiește sufletul de

22

Ana Blandiana, Spaima de literatură, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 34. 23 Emanuela Ilie, Ana Blandiana. Trăim într-o rană…, în rev. „Convorbiri literareŗ, Iași, dec. 2016, p. 2. 24 Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 39. 25Ibidem., p. 55. 26 Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 33.



816

Section: Literature

seva necesară transpunerii într-un alt orizont, purificat de mundan, revine într-un text din

Orologiul fără ore, intitulat chiar Viol: „Propriul meu nume/ Se târăște pe mine,/ Mă

gustă/ Apoi brusc plictisit se retrage,/ Se stinge/ În ochii trecând mai departe,/ Sătui și

disprețuitori,/ Ca după un viol.ŗ 27

Echivalarea entității colective cu stigmatul identitar al poetei, care este propriul

nume, este cea mai profundă și mai atroce posedare a propriei ființe, dezbrăcate de chiar

reperul ei social. Furtul numelui se asociază aneantizării individualității creatoare: „Ei toți

știu cum mă cheamă,/ Numele meu/ Li se aprinde pofticios în pupile,/ Se apropie de

mine,/ Mă cercetează,/ Mi se mișcă pe față, pe piele,ŗ 28

Ŕ Viol.

Această exhibare identitară colectivă, împotriva voinței eului creator, reprezintă

cea mai tragică formă a depersonalizării, ce cangrenează însăși intimitatea poetei.

În esență, acest viol identitar definește, mai mult decât evident, condiția de paria a

artistului autentic într-o societate derizorie, marcată de un autarhism de factură mai

curând autistă, absurd negatoare de simboluri: „L'artiste, comme l'icône, n'a plus de place

dans une société qui a peu à peu éliminé la fonction essentielle de l'image symbolique.ŗ 29

O altă ipostază a crizei creatoare generate de boala aneantizării colective a

spiritului se regăsește într-o poemă din Arhitectura valurilor: „O linie dreaptă, atât/ O

linie sigură/ Între cele două părți ale paginii/ Și posibilitatea de a spune:/ De o parte sau

alta./ Dar nu, hârtia suge,/ Locul liniei îl ia o colonie/ De râme târându-se/ Dintr-o parte

într-alta/ Prin pământul arat de peniță,/ Tremurătoare și nehotărâte,/ Dar răzbătând,/

Dizolvând granița și cerneala.ŗ 30

- O linie dreaptă.

Patria autentică a poetului este odaia de scris, spațiul intim al creatorului aflat față-

n față cu angoasele personale, teritoriul imaculat al bătăliei ideilor nespuse, nescrise și

care așteaptă febrila materializare: „Aici este patria,/ Între pereții aceștia/ La câțiva metri

unul de altul,/ Și nici măcar în spațiul întreg dintre ei,/ Ci doar pe masa cu hârtii și

creioane/ Gata să se ridice singure și să scrie,/ Schelete brusc animate ale unor condeie

mai vechi/ Nefolosite de mult, cu pasta uscată,/ Lunecând pe hârtie frenetic/ Fără să lase

vreo urmă…ŗ 31

Ŕ Patria neliniștii.

Ipostaza definitorie a poetei este, atât în volumele sale de versuri cât și în

epitextele prezente în publicistică, aceea a „ființei care (se) scrieŗ. 32

Condiția orfică devine dorința intimă a poetei de-a fi hărăzită de divinitate cu har

creator, cale unică de cuminecare din sfera transcendenței: „Lasă să cadă/ Din gura ta

sfântă/ Silabele,/ Lasă-le să mă pătrundă,/ Să mă însămânțeze,ŗ 33

Ŕ Rugăciune.

Poetul-receptacul al sensului divin creator este matricea supremă a imaginarului

Anei Blandiana, transparent în Poetica sa. De aici și perspectiva asupra Logosului

27 Ana Blandiana, Orologiul fără ore, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 105. 28Ibidem. 29

Gilbert Durand, L'imagination symbolique, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 26. 30 Ana Blandiana, Arhitectura valurilor, Ed. Cartea Românească, București, 1990, p. 62. 31 Ana Blandiana, Patria mea A4, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 145. 32 Emanuela Ilie, op. cit., p. 2. 33 Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 85.



817

Section: Literature

generator de sens și de ordine mundană: „Fă-mă să rodesc plante-răspunsuri/ Din care să

crească/ Înspre tăcerea supremă/ Arbori de sunete/ De unde toamna să scuture sensuri.ŗ Ŕ

Rugăciune 34

.

O valorificare estetică a motivului literar al turnului de fildeș, celebra criptare

semnificantă a mitului izolării superioare (formă de mizantropie artistică) a geniului de

masa vulgului, este și poezia Turnul lui Joyce. Intervine aici imaginea artistului neînțeles,

izolat în cușca anostă a percepției joase a umanului mercantil ce vulgarizează tărâmul

înalt al spiritului: „Pe țărmul înalt,/ În turnul lui Joyce,/ Joyce/ N-a stat decât trei nopți,/

Descrise, ce-i drept, în mai multe cărți, / Pe care/ Vizitatorii nu au timp să le citească/ Și

chiar dacă le-ar citi nu le-ar înțelege)./ Oricum, ghidul le garantează/ Că e un scriitor

mare,/ Fără să spună de ce și nici dacă/ Această vizită le va folosi/ La ceva./ Deci/ Se uită

la ceas,/ Se fotografiază/ Și pleacă.ŗ 35

Ŕ Turnul lui Joyce.

Conclusivul „deciŗ segmentează textul liric în două paliere de semnificație ce

plasează antinomic entitatea poetică, la nivel ascensional și incomprehensibil și masa

comunului, la nivel descendent, marcată fiind de semnele degradării spirituale și-ale

consumismului pasager: mitemul ceasului și cel al fotografiei, indici ai înstrăinării

individuației umane în era contemporană.

Poetica blandiană configurează, antinomic, două ipostaze ale poetului. Observăm,

pe de o parte, ipostaza orfică, anume cea a creatorului autentic, hrănit de harul menirii

sale, care-l singularizează în orizontul mundan. Subliniem, aici, faptul că poezia Anei

Blandiana valorifică așa-numita funcție psyhagogică a artei, adică de îndrumare a

sufletelor. 36

Vorbim despre acea valorizare platoniciană a poeticului, în sensul în care

mecanismul catartic al mesajului artistic este capabil de a elibera sufletul din carcasa

efemeră a trupescului. „Și tot de aici purcede concepția despre ethos, ca stare sufletească

bună sau rea, creată de efectele muzicii, iar ca o încununare a ceea ce dăinuia de fapt, și

ceea ce dăinuie până în zilele noastre, elementul orfic, adică purificarea prin funcția

magică a artei. 37

Pe de altă parte, apare butaforia poetică, falsul creator, negustorul de

idei, preocupat doar de aparențe și de latura materială a existenței. Această din urmă

ipostază este denunțată în poezia Îngeri de buzunar: „Atâția poeți,/ Cu pantofi, cu

cravate,/ Cu țigări și agende-ncărcate,/ Cu obsesii, cu invidii mai alesŗ 38

.

O asemenea ipostază a pseudocreației naște desacralizarea, ca semn al aplatizării

spiritului, al uscăciunii interioare: „Cu îngerii de buzunar/ Care cad/ Când vor să scoată

batista,/ Ca niște litere care/ Se risipesc în zadarŗ 39

.

Ars poetica O linie dreaptă este un text programatic sugestiv pentru conflictul

dintre idealul creator și idiosincraziile artistului, practic, o ciocnire între cele două

planuri-standard ale poeticului: interioritatea vaticinantă a eului liric și exterioritatea

obsecvioasă și falsă. Linia ce desparte simbolic toposul artistului, pagina de scris, rămâne

doar iluzoriu un reper al coerenței scenariului creator. În fapt, linia este ștearsă de eriniile

obsesive ale labirintului mintal, de slăbiciunile inerente umanului, de valurile imunde ale

34Ibidem. 35

Ana Blandiana, Orologiul fără ore, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 57. 36 George Nițu, Elemente mitologice în creația populară românească, Ed. Albatros, București, 1988, p. 72. 37Ibidem. 38 Ana Blandiana, op. cit., p. 97. 39Ibidem.



818

Section: Literature

realului ce amenință permanent globul de sticlă, tentație de refugiu a plăsmuitorului de

lumi ideale. „Colonia de râme târându-seŗ 40

peste munca adeseori prometeică a

scriitorului („Prin pământul arat de penițăŗ 41

) este imaginea simptomatică a spaimei

aproape eschatologice față de abisul creator, față de amalgamarea valorilor în vacuitatea

timpului, acel Cronos mereu nemilos indistinct și inebranlabil.

Morala poetică a acestui text, „Nu-l întreba pe călău/ Diferența între bine și răuŗ 42

induce și o componentă axiologică, făcând trimitere la angoasa unei epoci în care

venalitatea și impostura invadaseră peisajul uman. Vorbim despre mesajul unei poete,

azvârlit în oceanul gregar ce inunda existența greu încercată a unui popor traumatizat de-o

tiranie.

Această certitudine a răsturnării valorilor, a invaziei masei, a unei multiplicități

informe și obscure, ce amenință teritoriul eterat al artistului retras într-o formă de crisalidă

sufletească străbate ultima vârstă a drumului poetic blandian, cea deschisă, în 1990, cu

Arhitectura valurilor.

Răsturnarea ierarhiei valorice privește raportul dintre unitate și multiplicitate, ce

antrenează plasarea în vârful ierarhiei lumii moderne a haosului mecanic al multiplului.

Ea este identificată de René Guénon și asimilată unei maladii teribile a Occidentului

actual. 43

Însăși mărturisirea Anei Blandiana, ce deschide volumul Arhitectura valurilor

vine în sprijinul constatării de mai sus: „Această carte a fost terminată în 1987 […]. Ea

este oglinda unei stări de spirit în care exasperarea și umilința, mânia și disperarea,

rușinea și revolta se topeau în sentimentul iminenței sfârșitului ca unică alternativă a atât

de improbabilei salvări.ŗ 44

Textul care încheie Arhitectura valurilor este o rescriere, în cheie personală, a

baladei Meșterului Manole, cu focalizare evidentă pe imaginea feminității. Ana,

chintesența sacrificiului asumat creator, este acel alter-ego al Anei Blandiana, cuprins de

fervoarea obsesivă a zidirii de sine. Această mecanică a auto-claustrării în propriul

construct al reveriei creatoare este și o formă de evaziune identitară dintr-un Real

debusolant al cărui absurd aduce iar și iar, redundant, cu dinamica eliberării dintr-un alt

labirint ontologic, cel al lui Marin Sorescu, autorul dramei postbelice, Iona. Zidirea, la

Ana Blandiana, este iluzie, la fel cum și la Marin Sorescu, eliberarea din captivitatea

absurdului existențial era o fantasmă: „Și iar zidesc/ Cum aș zidi un val,/ A doua zi iar,/ A

treia zi iar,/ A patra zi iar,/ O mănăstire pururi lichidă/ Sortită să se năruie la mal;ŗ 45

Ŕ

Baladă.

40 Ana Blandiana, Arhitectura valurilor, Ed. Cartea Românească, București, 1990, p. 62. 41 Idem. 42 Idem. 43René Guénon, Criza lumii moderne, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 118: „E vorba de o completă inversare

a ordinii normale, o proclamare a supremației multiplicității ca atare, supremație care există de fapt, doar în lumea materială; în lumea spirituală, în ordinea universală însăși, unitatea se află, dimpotrivă, în vârful ierarhiei,

căci ea este principiul din care emană multiplicitatea; dar atunci când principiul e negat ori pierdut din vedere nu

mai rămâne decât multiplicitatea pură, ce se identifică în materie.ŗ 44Ana Blandiana, op.cit., p. 5. 45Ibidem., p. 87.



819

Section: Literature

Această iterativă asiduitate a reîntemeierii Sinelui marcat atât de fragil de

stigmatul social al numelui, dezvăluie tragismul înstrăinării, la fel de redundante, de

propria ființă: „N-am altă Ană/ Și pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/ Mă am.ŗ 46

.

Într-un text confesiv din Fals tratat de manipulare, revine simbolul zidului,

definind expresiv granița atât de fragilă între Eu și lume: „Criza pe care o străbat, și nu

știu dacă voi avea puterea s-o depășesc, se leagă de imposibilitatea de a mă împărți între

mine și lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură

vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în

jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului și pentru că nimeni altcineva nu

era dispus să se lase zidit) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu

mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește

sau va folosi la ceva,ŗ 47

.

Atât în poezie cât și în fragmentul memorialistic, zidul/ zidirea reprezintă, în egală

măsură, nevoia redefinirii permanente a propriului Sine în geografia mereu schimbătoare

a unei lumi în derivă, dar și angoasa hrănită de inutilitatea, în marginea logicii paradoxale

a absurdului, a unui gest care, în concepția scriitoarei, s-ar putea salva prin însuși

mecanismul orfic al creației: „Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin o mână,

cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, de altfel, s-ar putea să dărâme o

parte din zid…ŗ 48

. Cu alte cuvinte, poeta este conștientă de ambivalența metaforei care-i

definește existența. Zidul poate fi, în egală măsură, salvare de sine, dar și capcană ontică:

„… un zid constituie în același timp o protecție și o limitare; într-un anume sens, el are,

am putea spune, avantaje și dezavantajeŗ 49

.

BIBLIOGRAFIE

1. Baudelaire, Charles, L'Art Romantique, Paris, Louis Conrad, Librairie Éditeur,

1917, p. 165, ediție originală digitalizată, http://

www.archive.org/details/lartromantique00baud.

2. Blandiana, Ana, Arhitectura valurilor, București, Cartea Românească, 1990.

3. Blandiana, Ana, Refluxul sensurilor, București, Humanitas, 2008.

4. Blandiana, Ana, Patria mea A4, București, Humanitas, 2010.

5. Blandiana, Ana, Orologiul fără ore, București, Humanitas, 2016.

6. Blandiana, Ana, Spaima de literatură, București, Humanitas, 2010.

7. Blandiana, Ana, Fals tratat de manipulare, București, Humanitas, 2013.

8. Boldea, Iulian, Ana Blandiana Ŕ monografie, Brașov, Aula, 2000.

46Ibid. 47 Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, București, 2013, p. 69. 48Ibidem. 49René Guénon, Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 200.



820

Section: Literature

9. Durand, Gilbert, L'imagination symbolique, Paris, Presses Universitaires de

France, 1964.

10. Guénon, René, Criza lumii moderne, București, Humanitas, 2008.

11. Guénon, René, Domnia cantității și semnele vremurilor, București, Humanitas,

2008.

12. Ilie, Emanuela, Ana Blandiana. Trăim într-o rană…, în rev. „Convorbiri

literareŗ, Iași, nr. 2/ dec. 2016.

13. Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea,

Constanța, Pontica, 2007.

14. Nițu, George, Elemente mitologice în creația populară românească, București,

Albatros, 1988.

ARS POETICA IN THE POETRY OF ANA BLANDIANA … 05 B3.pdf · de filosoful AntichitĈii grece܍ti, Aristotel, în Poetica sa: ... poetei care s-ar putea traduce în imaginea simbolicĈ

Documents