-
An. YI. H o . 9
CONTEMPORANUL R E V I S T A S T I i N Ţ i F I C Ă Ş l L I T E R
A R Ă
R E D A C T O R I
pentru partea literară j, pentru partea ştiinţifică V. G. M o r
ţ u n ' I. N ă d e j d e
CĂPITANUL STÂNILESCU
Căpitanul Alecu Stânilescu şi femeea lui Aristiţa îe rau
Moldoveni; îea îerâ Pletreancă, fată de popă, făcuse eîte-vâ clase
de şcoala centrală, şi, fără a isprăvi cursul, să îndrăgise cu
Alecu care pe atuncia îevâ ofiţeriîi. In scurt timp se măritase.
Idealul Aristiţeî îerâ sa-î zică lumea doamnă şi s'o iubească un
militariu tînâr şi frumuşel. Alecu îî Ieşi înnainte tocmai la
vrîsta, cînd fetele trăesc numai visînd, şi îea îl îndrăgise cu
inimă şi cuget. Singură la părinţi , alintată, din cale afară, nime
nu- îs tă tea 'n potrivă. Părinţ i i cam îerau pe g î n d u r î :
dă, cum s'o mărite aşa t înârâ. De plăcut le plăcea b ă î e t u l :
ca militariu avea pur tăr i bune, avea rude cu trecere şi bine
ştiea părintele c'are s'ajungă măcar colonel, de nu general . Dar
tot i se şiclea inima la gîndul că militariul nu stă locului: a-zl
Ie aice şi mîne la celălalt capăt al ţerel, şi cam scîrbit o
întrebă.
— Şi vraî, Ti ţă , să te măriţ i , să ne laşi ? — Ah ! Tâticâ,
îe aşa de frumos, mi-î aşa de drag. Şi
parcă am să vă l a s ?
— Vezi bine, un asemenea pas îl face omul pe toată vîeaţa; îcş t
l copilă încă, poate să mal aştepţi, să te maî gîndeşfî; dă, pe
urmă sâ nu-ţî pară reu şi să fie prea t îrziu; să nu'mî faci
ruşinea cu divorţuri, cum obişnuesc fetele de a-zî.
C o n t e m p o r a n i i Ai i . V I X o . 9. 1 5
-
194
— Să înă despart de dînsnl ? Mi-î aşa de drag : şi îel pare at î
t de bnu şi b l înd ; doar numai moartea să ne despartă.
— Heî, fată, multe de acestea am auzit şi peste cîte t re i lucî
ierâ văl de traiul lor.
Aşa s'a t răgănat vre-o lună, păn ce la urmă s'au logodit şi
s'au luat. Luna de miere a trecut, cum trec toate lunile de m i e r
e : lăsînd în urmă puţină lîncezală, cîte-o leacă deobosală , de
plictiseală. Deşi îe rsu tot îeî , obiceiurile neschimbate de loc,
dezmierdări le şi sărutările {toate încă şi maî multe, dar nu mai
îe râ luna de miere. Aristiţa tot îî îeşea înnainte la poartă ca
să-1 a-ştepte. dar geaba, ochii nu maî îerau atît de străbătători ,
nu-1 vedeau aşâ de departe. Surisul nu maî îe râ aşâ de vesel,
glasul nu îera tot aşâ de dulce, strinsul de mînâ nu maî dădea at î
tea fiori. Aristiţa se temea singură de gîndurile îeî, şi adesea
fugea de singurătate, mergea de-şî cătâ vorbă cu sluga ori cu
soldatul, doar ar maî izgoni gîndurile. Dar geaba, gîndul, vrăjmaş
neadormit hojma o ispitea şi adesea se trezea gîndind: „Ce dracul!
asta să fie dragostea? Cum de nu simt fiori, cînd îl văd ca mal
înnainte, atuneia credeam că sarutatul lui are să mî deîe a
doua-vîeaţă ; cîud îmi închipueam c'am să stau cu dînsul singură s
e n întregi , mi se părea fericirea cea maî desăvîrşită, şi a cuma
: mă sărută, îl sărut, dar nu simt să ml bată inima mai tare, mă
plictisesc de nu merg unde-vâ. Capriţioasă simţire şi Iubirea!
Sigur şi îel tot aşâ gîndeşte; drept, se poartă ca maî înnainte,
dar gîndul omului nime nu-1 şt ie".
Tocmai cînd asemenea gîndir î începeau a se încuiba în i-nima
Aristiţeî se declara rezboiiî, Alecu trebneâ să plece.
Aristiţa îl petrecu pînâ la Paşcani . Alecu, trist şi mohorit la
faţă, tot drumul î î ţinu inîna, par-că ar fi vroit să şi-o
întipărească maî mult pe inimă, din cînd în cînd cîte o lacrimă
lucea la coada ochiului pînă ce se usca de la sine, făcînd Ioc
alteia. Aristiţa ofta şi îea, îl ruga să-î scrie des. C î n i a
şuîerat trenul de plecare ar fi vroit îea să plîngă, dar nu putea ;
ar fi vroit să simtă o durere adîneă, jalnică, grozavă, dar nu
putea.
-
CĂPITANUL STANILESCU 195
Se mîngîeâ, se înşelă singură, ticluind după plac alte gîndurî ,
zi-cîndu-şî: „Aşâ's leu, mi s'a împietrit inima de scîrba, de asta
nu pot plînge, şi doar mai bine-î de o mie de crî să p l î n g î :
lacrimile uşurează". Au trecut eîte-vâ septâmînî şi măritatul î î
pârii un v i s ; îeră la tătica şi la mămuca, n'avea nici o grijă,
de cît doar să respundă lui Alecu la răvaşe. Totu-şî îuse nu niaî
avea aceea-şî veselie în faţă; nu maî putea visă; Ce visuri se
încăpeau, cînd îerâ măritată, cînd idealul necunoscut nu maî î e r
â ? Privind sara stelele, gîndul hain tot mereu î î amintea de
Alecu; î î zuzueâ mereu în urechi : „poate-î prins, p o a t e !
mort ori r îni t" . Şi încet şoptea: „Parcă văd c'am să remîn
vădană şi nici n 'am încă 17 an i" . De aice alte gîndurî se
înlănţueau ; se vedea în doliu, căinată de unul şi de altul. Şi
dacă n'ar fi pus capăt glodurilor şi nu î-ar fi fost silă şi frică
de altele multe ce stăteau ga ta să năvălească în roluri puteau s'o
poarte departe, departe de tot.
Dar ori gîndeşt î ori nu gîndeştî, vremea, apă nesecată, î ş i
urmează mersul şi tot curge, curge, cu acela-şî mers cumpătat şi
măsurat, fericirile orî nefericirile noastre n'o opresc, nici n'o
grăbesc o clipă, Trecii şi vremea cît fusese Alecu în războiţi, se
făcu pace şi Iei se 'nturnă maî slab, ma î îmbătrînit . Se dusese
locotenent şi se 'nturnă căpitan; asta măguli nespus ambiţiea
Aristi ţeî; n'or s'o maî clevetească tovarăşele, c'a luat'o un biet
locotenent; acuma îe căpităneasă.
Alecu avea concediu, dar î e râ mutat în Bucureşti, nu îndrăznea
înse să î spuîe, se temea să n'o supere. O Iubea tot aşa de mult,
de cît războiul îl cam sch imbase : Ierâ maî tăcut, maî trist. Şi
la dreptul să t răeşt î a t î tea lunî tot cu teama de moarte , să
. auzi glonţurile vîjiindu-ţî la urechi şi necurmatele bubuituri de
tunuri să te cutremure din creştet pînâ'n tălpi, să vezi mii de
morţî şi de rîniţT, sa-ţî vezi tovarăşii cum pîer în clipă, să morî
de mila soldaţilor ce stau eu zilele nemîncaţî şi nebăuţî, să î
vezî cum n'au răgaz să-şl scuture ciubotele de viermii de cadavre,
şi cum p e s e r m a n i î î l mîncau şi-I rodau de viî,—sînt
lucruri ce nu le poate povesti limba omenească. Să da i ordine de
asalt, să păşeşt i
-
CĂPITANUL STANILESCU
peste cel morţi, fără a Ie aruncă măcar o privire. Şi să nu te
oprească nici gemetele nici oftările celor căzuţi, şi numai glonţiî
duşmani să te înţelinească locului şi să te maî întornî tot cum
te-aî dus Ie greu, poate chiar peste putinţă.
Ştirea plecare! la Bucureşti n'o întrista de loc pe Aristiţa,
auzise că-î oraş mare şi se petrece bine, sînt grădini , teatru,
şosea; toate o smonieau şi nu o lăsau de feliu a fi tristă. Se şi
plictisise de oraş mic, un an aproape nu Ieşise mal nicăieri de cît
la cucoana cutare ori cu tare! Petreceri, primblări, pace!
S'au mutat şi'n scurtă vreme, se deprinsese parcă îerâ de acolo,
îeşeâ singură pe s t r a d ă ; cutreerâ magaziile pentru ca să
cumpere un cot de horbotă. Serile mergea cîte o-dată la teatru orî
la grădină. Cîte-vâ luni trăi numaî în vălmăşagul ce aduce vîeaţa
unul oraş mare. Cu o curiozitate copilărească vrea să cunoască
oraşul de-amăruntul.
Alecu nu se împotrivea la nemic, îî împlinea toate capri-ţ i i
le ; copil n'aveau, pornirea de-a-şî stringe avere nu-î veni nici o
dată 'n cap. Cînd lua leafa, î-o da, î ea schivirniseâ, făcea cum v
r o e â : o credea şi se credea fericit.
-— Iei, cum ţi se pare colonelul, o întrebă într'o zi Stănî-
Iescu, fumîndu şl ţ igara. — Dă, nu-î prost, mi-a făcut
bunişoară impresie, tu îl cu
noşti bine, a l fost cu dînsul în campanie ; dar pe femeea lui
ai văzut 'o? Ie t înără, frumuşică? zise Aristiţa câscînd de
urit.
î î urîtă, s'o fi căutat anume că tot n'o nemerea aşa h îdă ,
Asta n'ar avea de-a face, de î-ar fi fost dragă, dar a Iuat'o
pentru avere. Are încă tupetul să se laude că îel n 'are frică de
coarne?
— Ce prostii spui, dar cine poate Iubi o f emeeur i t ă? Hei ,
cît despre coarne n'ar trebui să se prindă remăşag adesea femeile
urite sînt maî şirete, se pricep maî bine să smomească bărbaţ i i
.
— La urmă, ar avea şi dreptate, colonelul Ie grozav de ma-
-
CĂPITANUL STANILESCU 197
îeratec, maî toată leafa o cheltueşte cu berbant l îcurî : nu-î
bărbat frumos, dar femeile se dau în vînt după dînsul.
— Ce are de-a face? Un bărbat poate fi urit şi să fie m a î
plăcut de cît unul frumos.
— Drept colonelul Ie vesel şi vorbăreţ, în cît nu ţi se u-reşte
cu Iei, în campanie cîte-o dată îeram cu toţiî posomoriţi şi
trişti, cum venea Iei, nu îerâ chip să nu rizî, atît îe de
mucalit.
— Da, tu nu vorbeşti într 'o lună cît a vorbit Iei a sară
într'un ceas, zise Aristiţa cu glas glumeţ,
— Apoi, bonjour, Tiţă, leu te las, îs nouă. Aristiţa nu se urni
din loc, de mult nu maî avea obiceiu
de a-1 petrece, î î îerâ lene a face orî-ce mişcare; răzămată pe
canapea, se lăsase în voîea gînduri lor ; Teîe îî vîazolf u fără
cruţare mintea. Toate vorbele colonelului le ştieâ de-a rostul.
— Ce bărbat plăcut, cît de scurtă mi-a părut vremea, cît a stat
cu noî! Ce maniere plăcute a r e ! Cum dracul să nu-ţî placă aşa
om? Ne-a făgăduit c'are să ne viziteze. De-Î voi fi plăcut cît de
puţin, trebuje să vie. Zeu, nu mi-ar părea reu ; tare mi se ureşte,
at î ta samănă o zi cu alta, în cît parcă nici nu maî trece v
remea! Ce ţi s'ar părea să-1 vezî acu-şî venind? Şi nici nu-s
îmbrăcată!
La gîndul că poate veni, se duse răpede la oglindă, îşî aşeză
pârul, se roti puţ in: îe râ într'un matineu elegant. Gîndi să se
schimbe, dar maî apoî i se păru că-î mult mal mlădioasă aşa cum î e
; aretâ maî naltă, şi stofa moale însemna maî bine formele
trupului, toate acestea le simţi fără măcar să le gîndeascâ,
Albă la faţă, cu ochii negri şi păr castaniu, nu îerâ nicî
brunetă nici smadâ, dar îerâ frumoasă. Mulţămită de dînsa s'apucă
de'mpletit nişte horbotă; De-o dată î l sări inima din loc, cine-vâ
bătea la uşă, îl pofti. î e r â colonelul. Aristiţa se cam înroşi,
dar nu-şî pierdu cumpătul.
— Scuzaţi, d le colonel, nicî m'aşteptain să ne faceţi at î ta
onoare. Cît îmi pare da reu, Alecu nu-î a casă, dar poate să vie de
maî îngăduiţi .
-
198 C A P I T A N U L STANiLESCU
— Nu face nemic, cu Stâuilescu mă întîlaesc zilnic, pe D-V. vă
zăresc rar.
— Vă mulţămesc, câ-mî daţi at î ta atenţie, — Nu-î pentru ce,
doamnă, n'am făcut de cît o faptă egoistă,
zise colonelul privind'o galeş. Deşi nu-s aşâ de tînăr, dar îmi
place să fac vizite numai la cucoane frumoase; destul că-s u n t
leu, cel puţin să-mî îndulcesc ochii de frumuseţa altora.
— A-zî a ţ i făcut o excepţie. — Ba de loc, să mă Iertaţ i ; dar
nu credeţi singura ceea ce
spuneţi, zise colonelul apropiindu-se cu scaunul de canapeaua pe
care şedea Aristi ţa; leu n'am *"ăzut o singură femee, fie îea cît
de urită, care să nu se soeoată frumoasă. Aceasta Ie instinctiv la
femele.
— Eele idei aveţi de noi. — De felifi, doamnă, nu le învinuesc
de una oară ce la fe
mele s'a căutat numai frumuseţa, ca la bărbat vitejiea. Cum
voiţi ca fie-care să nu-şî atribuie aceste însuşir i?
— Toate regulele au escepţiî, daţi-mî voie ca leu să mă cred aşâ
cum sînt, nici urită, nici frumoasă,—mijlocie.
— Prea multă modestie, doamnă. Căpitanul de mult a plecat? Bine
că v'am găsit a c a s ă ; am o patimă, grozav mi-î ciudă cînd merg
unde-vâ şi nu găsesc pe nirae; de mi se 'ntîmplâ maî ales a-zî
asta, îeram foarte mâhnit, zise colonelul, privind'o îear
galeş.
— Şi leu nu maî puţin. — Di'ntre noi doî tot leu Ieram
păgubaşul, deşi's militariu,
dar ador a r t a ; femeea frumoasă Ie idealul artei . — Se vede
că şi d voastră credeţi că nemic nu place feme
ilor maî mult fi nu ţin minte mal îndelung timp de cît
complimentele.
— Să mă Iertaţi , doamnă, Ie lucru foarte omenesc de-a ne plăcea
şi a ţinea minte ceea ce ne măguleşte, sînt două-zec-î de anî de
cînd generalul m'a bătut pe umăr şi mi-a zis c'am să fin un bun
militariu şi veşnic ţin minte.
-
CĂPITANUL STANILESCU 199
—• Deosebire că bărbaţii faţă cu femeile nu's aşa, de sus ca
generalii , faţă cu ofiţerii, zise Aristiţa zimbind ironic.
— A ! n u ! de loc, doamnă. Noi faţă cu d-voastră nu sîntem de
cît nişte nevrednici robi; de cît a cui îe vina, dacă ţineţi poate
prea mult chiar la părerea acestor nenorociţi rob i?
— Bre, bre, mais vous etes en veine de compliment?, a-zî. — Ce
complimente! îe curat adevărul. — Să lăsăm, că pe calea asta n'o
scoatem la capăt. Poftim,
cetiţi jurnale, păn' a veni Alecu. Şi Aristiţa se ridică să
meargă. — A! Ce? Fugiţi? Sînt atît de fioros? M'am apropiat prea
tare?
Ieată că fug, văd îeu că prea v'am supărat; dar aşa-î : din
prisosinţa inimeî grâeşte gura. Daca numai de atî ta fugiţi, dar
eînd mi-aşî destăinui sufletul!
— Ne cunoaştem de aşa scurt timp că poate nu merit încă atî ta
încredere, zise Aristiţa privindu-1 lung şi cu un zimbet foarte,
înciirăjâtoriu.
— Nu trebuie anî pentru ca două suflete să se înţeleagă! Zicînd
asta se plecă şi-î sărută mîna cu toc. Aristiţa remase ca ţintuită
în loc, nicî nu cercă să-şî îea mîna, de abîeâ şopti.
— Ce, te duci ? — Un singur da, de mi aî spune; m'aşl duce, dar
aşi fi cel
maî fericit din lume. Ce z ic i : să te'ntreb numai două vorbe f
Aristiţa roşi, zmunci mîna şi se apropie de fereastă. •— Nu
'nţeleg, las pe altă dată, mi se pare că vine Alecu. — A ! Bon
jour, mon cher colonel, ce facî, zise Alexandru
întrînd. — Bon jour, căpitane, nit/te, am venit să ţî fac o
vizită, să te
văd de îeştî bun gospodăria. — Şi cum v'a Ieşit inspecţiea? •—
Minunat,- cine-î bun militariu, îe şi gospodăria bun. Maî vorbi de
una de alta şi pe urmă zise : îî târziu, m'a fi
aşteptînd cu dejunul, vă doresc poftă multă, trebuie săfiî
flâmînd, căpitane, de la cazarmă păn aice îe o bucăţică! Ascultă,
nu-ţî că-
-
200
lugări cucoana, de sară Ie o serată veneţiană; veniţi, v'aştept
Ia intrare.
— A! rnaî ales, de ce nu? îndemnul d-tale, mi-î o adevărată
poroncă,
— Atunci, la revedere, şi colonelul îeşi. Tustrei ieraît
fericiţi. Colonelul pentru că-î reuşea planul,—din două căutături
cunoscuse tot caracterul T i ţ e î ; dînsa îerâ prea măgul i tă ;
un colonel îî făcea curte. Stănilescu gîndeâ şi îeî că tot îe bine
să fii prieten cn'n colonel, cînd la o înnaintare tot maî răpede
pune şi Iei umărul.
In mintea fie-căruî se pârîndau eu totul alte gîndurî .
Colonelul mergea spre casă ţanţuş şi pieptos, aî fi zis că se
crede după asaltul P levne î ; îear în minte nu-1 stâ de cît
Aristi ţa; vorbea singur cn g îndul : ..Nostimă femeiuşcă, lieî,
m'aşî mîerâ îeu să nu izbutesc. Pe femei, îndată ce le atingi
coarda simţitoare, le-aî şi cucerit. Bietul căpitan are să poarte
coarne : dar ce să-î fac ? N'oiu fi îeu, o fi altul, şi dacă se
poatejde ce n'aşî fi îeu? Cam face o leacâ de marafet d-neeî, dar
aşi pune remăşag s'o văd încă de două treî orî, şi-î a mea."
Aristiţa tăcută, şedea pe canapea. F ă r ă voîe-î. vorbele
colonelului i se înşirau în g înd ; complimentele ce-I făcuse o
măguleau grozav. De mult pofta necunoscută de a avea nu amant o
năcăjea, îerâ di 'ntre acel oameni cărora necunoscutul le pare maî
fericit şi maî măreţ de cît vîeaţa obicinuită şi cunoscută. Vizita
colonelului atît de neaşteptată şi măgulitoare î l udezlănţi mintea
ca prin farmec. Credinţa în căsnicie i se părea menită numai pentru
femeile proaste şi mite . A cui Ie vina dacă i se ureşte, dacă
dealul necunoscut si nelămurit nu i se 'mplineşte? Drept vorbind,
ideal nu avuse î ea ; atîta doar că fiind fată putea visa, putea
saşi zică: „Ah! cît am să fiu de fericită!" In sfîrşit,
necunoscutul i se părea măreţ, fericit, chiar şi în căsătorie Ierâ
destul de fericită la început, dar simţirea i se toci râpede şi nu
mai găsea acuma nici o fericire în căsnicie. Maî pre sus de t oa t
e : îutr 'o vîeaţă avidoma şi regulată n ' av tâ ce vi>â. Pe
cînd acuma,, ce deosebire. „Iubirea arnăutului, îşi zicea Iei;, te
face să tremuri, să ai fiori
-
CĂPITANUL STANILESCU 201
plăcuţ i ; cîtă pază, cîtâ grijă, cum şi în ce chip ţî-aî vedea
Iubitul? Pe cînd bărbatul îl vezi atît de des. îî cunoşti atî ta
cusururile că ţi-î lehamete, Ie fatal ca pe amant să-1 vezi maî
rar, ceea ce te face să-1 iubeşti maî mult, pe cînd căsniciea par '
că anume a fost scornită să-I facă să-şî fie maî nesuferiţî unul al
tuia".
Din melancolică se făcuse veselă ; adesea, cînd remâneâ pe
gîn-duri, ochi-î sclipeau, străluceau şi visurile închipuite, se
oglindeaţi a-vidoma, în minte-î, z î m b e â l a unele gîndirî ce-î
scăpărau prin creeri . In ziua ceea de nenumărate ori se uîtă'n
oglindă, în dorul de-a fi îndrăgită se'ndrăgise singură de dînsa
şi-şî z icea : „Uît'te ce oval minunat, ce spriucene arcuite, nicî
un cusur; chiar cînd r id, nu mi-î gura mare, toate sînt atît de
potrivite. Dar trupul! Ce forme minunate! Zeu, n'are gust reu
colonelul,: icî nu se putea să nu mă Iubească.
Pană sara i se păru un an. Trimese soldatul să aducă mîncare de
la birt maî de vreme. A cercat toate rochiile să vadă care-î vine
maî bine.
— Cum ţi se pare, Alexandre, mă prinde rochiea as ta? — Mie 'mî
pari frumoasă ori cu care a l fi. — Taci , taci, cu tine nu poate
vorbi cine-vâ iară să spui
prostii. De-aî şti cît de bine te prinde cînd faci curte, u'aî
maî face.
In grădină l'au întîluit pe colonel. —- Dar t î rz iuvâ aretaţî
. Sigur cuconiţa ie de vină. Dumnealor
nicî o dată nu-s gata la vreme: ori cît ar fi de frumoase, tot
ar voi să fie şi maî, tot de-a una le remîne cîte-un bold, c î t e
-oşpe l -că, orî cîte-un faldur de prins: rîvna cea maî grozavă a
femeei Ieste de a fi frumoasă, adecă de-a plăcea.
— Iean, las, las, a plăcea Ieste lucru omenesc şi bărbaţi i au
această patimă, dar îs maî ipocriţi.
— i'a, de cît nu aşa de mult ca femeile, nu credeţi că vă fac
vre-o vină pentru asta. Dar, mare îmbulzală! O să ne rătăcim, dacă
vroiţi, daţi ml braţul.
Fiind înghezuealâ căpitanul remăneâ adesea maî în urmă,
-
202 CĂPITANUL STĂNILESCU
Colonelul îşî unnâ cu îndărăptnieie planul ; b a i stringeâ mîna
A-ristiţeî cu braţul, ba-î zîmbeâ şi-î şoptea vorbe dulci,
apropiindu-se cît maî mult de dînsa. Intr'un loc unde îerâ desime
apuca răpede pe o alee lăturalnică, aşâ că Stănilescu le pierdu
urma. Iei î î tot eătâ prin mulţime, căci ştica că Tiţeî nu-î
plăceau aleile lăturalnice; maî îerâ şi cam scurt de vedere, aşâ că
trebuea să se uîte lung pan ' să-î cunoască. Iear colonelul avea
teoriile luî, în asemenea cliestiî; a n u m e : „de-a merge cît maî
răpede; t răgănăr i le nu-s bune; femeilor, chiar cînd iubesc, tot
le place să le îe î cam cu asalt, doar sînt strănepoate de ale
Sabinelor". Şi astă teorie nu-1 dăduse nici o dată de
zminteală.
— Ne-a pierdut paznicul, zise colonelul sărutîndu î răpede mîna!
Quels gens incommodes que Ies maris !
—• Valeu! ee-î asta, colonele, încotro apuci, zise Aristiţa cu
glas molcom şi alintat.
— Ce, ţi-î frică, poate crezi că vrau să te fur! Cît sînteţî de
şirete, nicî o dată nu vreţi să ziceţi singure întâiul cuvînt, orî
măcar să ne daţî puţin curaj, poate vă închipuiţi că pe noi nu ne
costă de a face cel întăîu p a s ? Nu-î vorbă că pănâ ce nu ţi-am
cetit în ochi nicî nu rn'am hotârit să-ţî fac destăinuirea.
— Şi ce-aî cetit, colonele, aşâ grozav, zise xVristiţa cu ochii
scăldaţi în lacrimi de voluptate ?
— Ce ? Vraî să-ţî spun ce? Tot aceea ce-aî cetit şi'n ochii mîeî
. N'avem înse vreme de pierdut, vraî să repet numai de cît formula
obişnuită? F i e : te Iubesc, at î ta cît limba omeneasiâ nu poate
spune, un singur da îmi ajunge.
— Lucru foarte uşor, te cred dacâ'mî spuî şi ţi respund, da
poate înbeştî , de vreme ce-o zici.
— Nu umbla cu ter t ipuri! Iubirea, dragă, nu î glumă, să mî
spui sincer de mă Iubeşti; de trebuie să maî hrănesc o a r e c a r
e nădejde orî nu? Să mă fi înşe la t? De cum te am văzut, am
priceput că nu ţii Ia Stănilescu şi că nu îeştî fericită. Dar la
vrîsta D-tale poţî trăi mulţămită fără, să iubeşti cu cea maî
înverşunată, pat imă ? De-ar fi fost numai a t î t a ! Dar aşâ,
m'am simţit robit,
-
CĂPITANUL STANILESCU 203
Ieşti prea frumoasă, prea atrăgătoare. Toată fericirea mea a t î
rnâ de la două sunete aşâ de scurte, dar atît de dulci, atî t de
scumpe mie!
— Dar, colonele, păn acuma tot credeam că glumeşti , aî fe-mee,
a î copi î !
•— Ieî ş i? Pentru asta n'am voie s ă a m i n e m ă ?
însurătoarea n'am făcut'o după inema mea, ci după cerinţile
societate!. Nu ştii oare că patima Iubire! nu poate s'o înfrîngă
nime ? Dar oare singură nu Ieşti măritată, şi de ce'jî tremură
glasul ? De ce adecă vraî să ascunzi o patimă, care ne poate face
pe amîndoî fericiţ i? Ce ciimă facem ? Iubirea îe maî puternică de
cît orî-ce, îea co-vîrşeşte toată fiinţa noastră, asupra îeî cadă
toată vina, noî nu sîntem de cît robit îeî. Zicîud asta o sărută.
îea nu se feri, ci parcă se lipi şi maî tare de colonel.
— Aşa-î, Tiţă, inimele noastre s'au înţeles? — Da, zise încet şi
molcom, înse mă spariiii cînd gîndesc. — N'avem vreme de pierdut ;
trebuie să prubuluim cum ne
am întîlni, cît maî curînd; de aceea, mîne prefă-te că aî
migrenă, leu am să-1 chîem la c lub; cum îî place biliardul, are să
se Ie le cu jocul şi are să m'aştepte ; cum a Ieşi Iei, să fii în
colţul stra-deî, o cupeâ are să te-aştepte, aî s'o cunoştî de pe
aceea că vastă drept la colţ. Să te s u î ! V i i ? Imî dai
cuvîntul ?
— Ştiu leu, zeu mi-î teamă ie ce-vâ prea necunoscut pentru
mine.
•—• Vezi? Atunci îe cea maî bună dovadă că nu mă Iubeşti;, în
iubire se cere şi oare-care curaj, oare-care rizic, tocmai a s t a
. îe cimentul îubirel: uude nu-î primejdie nu-î plăcere; după mine
lipsa de plimejdie îe pricina de ce maî toate Iubirile se sting şi
nu durează în căsătorie.
—• Hal să 1 întîlnim, zise Aristiţa. — Păn' ce nu mi'I făgădui,
nici nu gîndesc. — Ieî bine, pe respunderea D-tale, am să merg. —
Da, da, pe-a mea. Nn le fu greu să-1 întîlnească, Stâni'escu se tot
uită în toate••
părţile, doar i-ar zări.
-
204 CĂPITANUL STĂNILESCU
— Dar bine, căpitane, ce dracul"? Unde te rătăcişi, crezi c'avem
picioare de olac? Te căutăm de-uu ceas, cuconiţa îerâ nemîngî îată
că te-a pierdut.
— D-voastră pe mine şi îeu pe d-voastră. Ie multă lume şi de-o
dată v'am rătăcit.
— Nu ştiu cum Ieşti, frate, în urma noastră şi să ne pierzi din
vedere, zise Aristiţa cu jumătate de glas.
— Iei dă, îeartă-1 şi d-ta, îerau atî tea duduci frumuşele că
î-au remas ocbiî ba la una, ba la alta.
— Vezi, Alexandre, îe nepoliticos, poate dl colonel mare vreme,
a trebuit sâ-î fac năcaz, din pricina ta am fost nevoiţi să
cutreerăm grădina, doar te-om găsi.
— A! cuconiţă, îmî pare reu că mă credeţi atît de reu crescut! A
îndatori pe cine-vâ, şi maî ales pe d-voastră, nu-î nicî o dată un
năcaz. I e i ! căpitane, poftim, îea-ţ î cucoana, de altă-data
• păzeşte-o mal bine. H e ! he ! lie! nu de-un moşneag ca mine ;
de alţ i i mal tineri.
De cum se despărţi de colonel, o prinse pe Aristiţa o mu-' ţ en
ie ; vorbele bărbatu su îî spărgeau auzul, î î venea să-şî astupe
urechile, doar ar putea gîndi îu ticnă la colonel. De cîte-vâ orî î
l zise :
— Taci s'ascult muzica! Gîndind la întîlnirea ce avea să albă un
felin de spaimă
plăcută îî zădâreâ mintea. Farmecul unei iubiri oprite, pe care
pău' atuccl nu 1 cunoscuse, se dezvâleâ din ce în ce maî mult,
-cocoloşit de închipuirile aproape bolnave ale Aristiţeî. Vîeaţa
de maî înnainte îî părea atît de sarbădă că se mîerâ singură, cum
de-a fost credincioasă bărbatu-su aproape doi ani de zile!
* Ziua următoare feliu de feliu de gîndurî î î treceau prin
min
te ; o frică ascunsă îî spunea să nu mea rgă ; dar inema,
simţirea, o mînau să mea rgă ; at î tea plăceri fantastice, atî tea
planuri nedesluşite îî smomeau tot maî tare şi maî tare făptura.
Câutâ să se
> de'Avinovăţascâ înuaintea conştiinţei sale. „Cum, îşi zicea
în sine,
-
205^
femeea măritată îe roabă, nu maî îeste îea stăpînâ pe inema sa?
D a r oare eine'mî spune că îel nu mă înşalâ chiar în minutul i s t
a? Orî în războiţi fost'a de treabă ? Nn, nu cred. Nu î va plăcea,
n'am de cît să mă despar t ; dar să mă îngrop de vie, nu vrau. Un
capriţiu ce-am avut la şepte-spre-zeee anî, nud pot socoti
o-legăturâ pe v îea ţa ; nu, a-zî orî maî ttrziu tot aice îerâ
s'ajung ; acum îmî explic uritul ce s imţeam; îerâ lipsa îubireî;
nu, îeu n«> pot trăi fără un sentiment puternic ; monotoniea
căsătoriei mă u-cide? A euî v ina? A luî că n'a ştiut să ţie veşnic
aprins focul îubireî. Orî poate de aveam măcar copiî, nu s'ar fi
îut împlat ceea ce are să se înt împle.
Puţinele ide? ee-aveâ de credinţa în căsnicie se iveau din cînd
în cînd în minte-î pe furiş, dar nu cu at î ta se putea birui o
simţire ce-o stăpîneâ atî ta de mult. Cu toate îndoîelele şi
luptele sufletului, tot î î păru ziua an de mare. Cum Ieşi
bărbatu-su, se îmbrăcă şi porni Iute. î n colţul stradeî cupeaua o
aşteptă-Dar omul cînd face întălea laşitate orî întâiul pas pe
povîrnişul crimeî nu poate să nu fie l a ş ; pe Aristiţa a prins'd
un tremur nervos, mal maî î l venea să se'ntoarne ; dar uşa se
deschise îndată ce î ea fii în dreptul cupele!; atunci, parcă
zmuncindu-se din gînduri le ce o opreau să între înlăuntru, cu paşi
nesiguri, dar răpezl , s e apropie, dâdii busna în lăuntru şi
colonelul o prinse în bra ţe , î ea atunci instinctiv voi sa să dea
îndărept , , dar nu maî îe ra -t i m p ; cupeaua plecă răpede.
Pe la un-spre-zece Aristiţa s'â întors, s'a culcat răpede; cînd*
veni Alecu, o crezu adormită, atît de bine ştiii să se prefacă.
Nu vroeâ cu nicî un preţ ca Iei să-î turbure amintirile plăcute.
Nicî urmă din slabele mustrărî ce-o încercaseră ziua. Plăcerile
unei îubirî oprite întunecaseră de tot glasul conştiinţe! y, nu
avea în gînd de cît sărutările muşcătoare ale colonelului, de cît
şoaptele dulci, liuguşitoare şi desfrînate ale acestuia şi toate î
l sunau în suflet ca o muzică prea plăcută. Intr 'una asemăna,
iubirea ce-I aretase băibatu-su de la început,, de cînd o văzuse ;
cu dragostea colonelului, nu găsea nicî o potriveală.- Iubirea-
-
-206 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U
blinda şi sfiicioasă a căpitanului nu sămăna de loc cu Iubirea
îndrăzneaţă, chiar obraznică, poate, a colonelului; dar simţirea îe
l a-prinsă şi bolnăvicioasă nu pricepea alt soiu de iubire.
Stănilescu n'o înţelesese, cum zicea chiar î e a : „N'am fost unul
pentru altul, ce î de făcut? Lui î î trebueă o femeie prostuţă şi
rece. leu nu puteam s ă i cunosc la şepte-spre-zece ani că nu I de
mine, vina lui de nu m'a cunoscut că nn-s de dînsul. Acuma
înlîmple-se ce s'a înt împlâ."
A doua zi Aristiţa începu a juca maî temeinic rolul femeilor
cari înşală ; cam mînioasă z ise:
— Iei, te-aî dus a sară cu graba şi te-«u întîinit cu zăbava, as
ta nu I minciună, aşă-ml faci tot dea-una!
— Nu-s vinovat, Tiţă, colonelul m'a rugat să 1 aştept mimai de
cît că are se mă roage de ce-vâ. Ştii cum î î aşteptarea, poate
vine acu şî, poate acu-şi, maî stai o leacă, maî o leacă păn ce î
ea t ă se fac un-spre-zece; în sfîrsit a venit, ştii ce î e r i ?
M'a rugat să nu-fiu aspru, are un nepot dat în judecată şi fac
parte din consiliu, înţelegi cum Ie chestiea. Puteam să nu-1 aştept
? Şi îel la rîndul lui îmi poate fi de mare folos.
•— Pentru asta să stal o noapte, să mă ştii bolnavă şi să nu vil
cît maî curînd? Las, mă rog, zi maî bine că nu te-aî putut deslipi
de biliard, ardă-1 focul.
— Aşâ, crezî că mie nu mi-a părut reu că te-am lăsat boln a v ă
? A-sară la club mal auzii una : colonelul, pe cît am înţeles,
trăeşte cu femeea maiorului.
Tiţa se întoarse răpede spre fereastră, făeîndu-se a oăută ce-v
â spre-a ascunde o roşaţâ trădătoare ce se aşternu pe faţă I. Cu g
las schimbat zise:
— Altă grijă nu vă bate de cît să scoateţi cozi femeilor. De
unde ştii că nu's minciuni? Colonelul, eît Ie de fanfaron, Ie în
stare să se laude, spuind minciuni.
— Doar nu mi-a spus Iei; vorbeau celalalt! ofiţeri, şi lăsa ră a
se înţelege că trăeşte cu femeea unui ofiţeriu; la noi îs
-
CĂPITANUL STANILESCU 207
cam puţini însura ţ i ; şi pe urmă maî toate nu's ce-vâ soifi; a
maiorului îe cea maî frumoasă.
— Ce maî frumuseţă, o faţă spălăcită, un boţ cu ocbî, maî ştiî
şi tu ce-î frumos!
•— teu nu zic, dar aşa aud / dar ia urmă să nu te superi , rare
orî o femee găseşte pe alta că-î frumoasă, tot deauna trebuie să-î
scoată vre-un cusur.
— Alecule, nu mă st îmi , ce poate crezi că mă spari l? Poate
că-ţî place, poart'o sănătos.
— Imî pare reu, n'am gîndit să te j ignesc cît de puţ in .
Bietul maior îe om de treabă: cum de nu pricepe, doar nu-î om
prost! Ce nenorocire nemic nu î maî grozav de cît să fii înşelat,
leu în locul lui, m'aşî împuşcă; ştiu câ's Iubit şi tot adesea mă
prinde un dor de moarte. Slăbiciune de nervi, urmările războiului !
Şi acum încă mi-au remas fîorî din frica grozavă ce-am tras într'o
noapte. întunerec de'ţî scapără pe di 'nnaintea ochilor, nicî un
semn în cotro s'apucî, să nu cazi în ghîara duşmanului—. î e râ
după un asalt, al noştri! să retrăseseră, îeu cucîţ î-vâ soldaţi ne
rătăciserăm; unde şi unde s'auzeâ cîte un gemăt , mergeam îu bobote
împîedecîndu ne de morţ i ; mă prinsese un tremur, de-uiî
clănţăneau dinţii ca mărgele le ; noroc de un biet soldat, a
ascultat la pămînt, s'a mal uitat la cîte-vâ stele ce se iviseră şi
într 'un noroc am pornit. Am scăpat, dar nervi! mi s'au zdruncinat.
Mi a r m a l trebui o lovitură morală şi zeu orî aşî nebuni orî
mi-aşî zbura creeri l .
Aristiţel, cît ţinură aceste vorbe, o gălbeneală îî coperise
faţă, fără voie- i se încreţeau sprincenele, î ş i muşca buzele, ar
fi voit cu or! ce preţ să puie capăt vorbire!, dar ştiea că-î de
prisos, cînd Aîecn povestea despre războiu, îerâ peste putinţă să-1
oprească. Căinţa î î eoperi pentru moment conştiinţa, dar numai ca
o umbră foarte ştearsă. Căută prilej şi Ieşi din casă. Alecu remase
fumînd, fără cea maî mică bănueală. îerâ di 'ntre ace! oameni cari
iubind nu văd, n'aud nemic, di'ntre ace! ce cred că toate femeile
pot să înşele numai a lor nu!
-
CĂPITANUL STĂNILESCU
Colonelul nu se srîeă de a merge ehîar la Stănilescu, potrivind
vremea, cînd căpitanul lipsea de-a casă. N'avea de cine sa se
teamă, împrejur locueau numai străini , de ordonanţă nici atî ta. o
singură dată i-a zis :
— Măi — Să trăiţi, D le colonei. — Peştele are glas ? — Să trăiţ
i , nu. •— Nicî tu să n'aî , înţelegi '? — înţeles , să trăiţ i
.
Scrisorile i le purtă un căprariu credincios colonelului şi
om
de afaceri al căpitanului. Aristiţa îe râ fericita nicî pic de
mustrare nu-î maî întuneca
mintea. Cîte o dată amintindu-şî de sfieală ce avea la început r
ideâ singur şi-şî z icea: — „Cît îeram de naivă, parcă în lumea
asta se poate ca o femee frumoasă, să nu-şî înşele bărbatul!"
Ga-lantomiea colonelului îî statornicea Iubirea, îel cunoştea bine
inima acestor femei şi adesea zicea cătră prieteni.
— Iubirea femeilor lîneezeşte, se stinge chiar, pentru bărbatul
care nu ştie, o i i nu poate, să o hrănească mereu cu bani ; pen.
tru Iele dărniciea şi galantomiea din partea bărbatului Ie eea ma î
mare dovadă de Iubire. Vi s'a 'nt împlat vouă să Iubiţi vre-o femee
şi să nu vă repete de cîte-va orî pe z i : „Deţ i i la mine,
cumpă-ră-mî cutare orî cutare lucru. Asta îe ce-vâ înnăscut
femeilor, fără acest cusur n'ar fi femeî desăvârşite, uu reu de
care trebuie să profităm.
De asta şi trecea între tovarăşi de cel maî mare ştrengariu, şi
că rar s'ar putea găsi o femeie pe care sa nu o ademenească îel
credeau că îel poate fură mintea chiar celor m a î cinstite.
La grădină maî totdeauna Stănilescu se înt î luea cu colonelul.
Femeile se uitau chioriş la Aristiţa, zgîrcindu-li-se inima că n 'a
da t peşte Iele aşa noroc, o priveau, o cîntăreau şi nu o găseau de
loc frumoasă, pe cînd cusururi cîte vraî, cari î î adăugeau cîte-o
coadă. Bărbaţii bufneau de ris glumind pe sama lui Sta.-
-
CĂPITANUL STANLESCU 209
nilescu şi zavistuind pe colonel, gustul lor nu se potrivea de
loc cu al cucoanelor, Iei din contra o găseau frumeasă. Mulţi
credeau că Stănilescu ştie tot.
Vara au petrecut'o bine, primblări pe nopţi senine orî
întunecoase, de frumuseţă cărora nepăsătorii! îerâ colonelul:
trecuse de vrîsta cînd nopţile farmecă. Iubea nopţile nu pentru că
îerau senine orî bălăî, ci pentru că puteau avea mal lesne
întîlnirL Aristiţa pe de-o parte cihâeâ pe Stănilescu de ce nu
stăruie s'a-jungă maior ; l ea r pe de alta îl ocărea pe colonel că
prea-î mojic, prea îşî îea îndrăzneală cu dînsa şi că îea n'are
să-î maî suferă mojiciile: ce tot are să lehăească reu de femei, ba
'ş aşâ ba 's a ş â ?
— Nu 'nţeleg ce nevoie a î de Iei, cred că meriţi avansarea şi a
î s'o capeţi , deci nu trebuie să-ţî pese de dînăul.
— Nu ştii cum îe 'n a r m a t ă ? O vorbă bună a colonelului
face maî mult de cît an i de slujbă. leu nu-1 văd să fie obraznic,
a şa - î îel g lume ţ ; în războiii î e ram u n e o r i aşâ de
pierduţi moralmente că ne venea singuri să ne omorim. Cum venea
îel, nn î e râ chip să nu rizî, uitam ce ne aşteptă peste un ceas
două. Mi-a făgăduit cu siguranţă că pe la toamnă îs maior, am
făgăduit şi o masă ofiţerilor.
* * * Vremea, nepriponita vreme, trecea mereu cu pasu-î lin şi
mă
surat, şi după vara prielnică adusese îearna eu nopţi lungî şi
mo-horite cu viseol şi ninsoare, cu zile fără soare şi nopţi fără
stele. D a r nu gerul nici crivăţul pot pune stavilî ibovnicilor.
Ziua 'n amieaza mare, cînd căpitanul î e râ Ia cazarmă, colonelul
venea fără grijă ca la îe l a casă. Serile, dese ori se făcea câ-I
bolnavă şi cu glas blînd şi rugătoriu zicea bârbatu-su.
— Alecule d raga , vezi, nu putem merge nicăieri , a t î t mi-î
de încăpăţînată durerea, dar te rog. fă-mî plăcerea, du-te la club
mi-î je le de tine că staî mereu în casă ori la cazarmă. Ştiu bine
că-ţî place biliardul, nu vrau ca din pricina mea să te lipseşti
de-o
C o n t e m p o r a n u l Ân. V I X o . 9.
-
210 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U
plăcere ; mal ales că îeu nu pot nicî vorbi, atî ta mă doare
capul de reu.
Măcar o dată pe septămînă trebueâ s'o apuce migrena ; nicî nu-1
tă^'i prin cap pe Stănilescu c ă i prefăcătorie, de vreme ce Iei
singur suferea adesea de nervi. Sieala Aristiţeî şi puţina mustrare
de la început se topiseră cum se topeşte bruma de razele soarelui
şi în cugetu-î viclean nu se maî găsea nici urmă. Pe nesimţitele şi
de la sine căpătă toată iscusinţa femeilor de tagma îeî. Din nă-t
îngă, eihăitoare, ce îerâ cu bărbatu-su se făcuse blînduţă,
necîr-titoare, nu maî cătâ ca 'nnainte prilej de sfadă, ba une-orî
îe râ chiar duioasă cu îel. Cum îeşeâ căpitanul, colonelul întrâ.
Ti ţa în capot numai horbote î î sărea 'nnainte rizind şi făcînd
chef.
— De ab leâ l'am urnit pe bursuc la club. — Şirete mai sînteţî,
strategiea lui Osman îe maî lesne de
Înfruntat de cît şmecheriea femeeaseă. — N'am făcut b ine? zicea
Aristiţa alintîndu-se. — A ! drăguţă, îmî pare reu, de-ar fi nevoie
sâ'nşelî pe d-zeu
tot n 'aş î zice că faci reu. *
In una din zile, cam pe la începutul luî Martie, căprariul, de
care am vorbit, avea de scris în cancelariea rgimentuluî. Căpitanul
l 'a trimes sa-î aducă nişte hîr t i î pe care Ie uitase a casă. A
observat că Ieşind căprariul i-a căzut din mîneca măntăleî un
răvaş. L 'a ridicat, pe copertă n'avea nicî o a d r e s ă ; crezînd
că I o scrisoare cătră vre-o babă, cum obiclnuesc gradele
inferioare l'a deschis, doar ar maî ride. Cînd colo ce să vadă !
Slova colonelului* ochii ca fulgerul o petrecură: „Tiţă dragă, flî
bolnavă, mîne plec la o anchetă pe neaş tep ta te ; musai trebuie
să te văd, trimete-ţi bursucul la club, fii ghibace ca'n tot
deauna, te sărut de miî şi mii de ori . Al tău . . . "
Stănilescu galbăn, bezmetec, cu o mîuâ încleştată se ţinea de
masă , cu ceealalta tremurătoare ţinea scrisoarea. în cîte-va
minute at î ta o cetise că-i remăsese întipărită în minte-i,
aproape ia ră să ştie ce face luă o copertă de pe masa, căci şi
ceealalta
-
C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 2 1 1
fot din cancelarie îerâ, o lipi şi o aruncă. De abîeâ
stapînindu-.•şî tremurai, vorbind încet ca să nu-şî deâ turburarea
pe faţă, o aretă căprariuluî, cînd acesta se înturnă, aducînd
hîrtiile cerute şi privindu-1 ţintă.
—• l l t ' t e , bre, ce pîerduşî . Câprariul îngălbenindu-se,
holbă ochii mari , o luă răpede şi
o puse în sin, Toate aceste întăr i ră şi mal tare credinţa
căpitanului. O lîncezală nervoasă, o presimţire jalnică de-o
nenorocire grozavă îl cupr inse ; î î îe râ frică şi silă să
cugete, ar fi voit să nu priceapă nemic, simţea că-î par 'că pe
margenea uneî prăpăst i i că ne înlăturat ade, se duce, se
rostogoleşte. Ieşi din cancelarie, neştiind singur îceotr6 merge.
Mînat ca de-un vînt reu nu vedea pe nime, nu res iui ideâ nicî la
saluturile soldaţilor. Cu capul cam plecat, cu ochii rătăciţ i , o
singură cugetare îî zvîcneâ mereu c re . erul. î î schingîueâ s
imţirea: „ Mă'nşală, mâ 'nşa lă ." Şi cele m a î scumpe simţiri i
se dezlinau, ura şi iubirea at î t de neîmpăcate î l asmuţau mereu,
din cînd î a cînd î î treceau prin minte gîndir î fioroase ; ochii
încruntaţi s 'aprindeau, scăpărau de m î n i e ; dar fiinţa noastră
păcătoasă nu ţine mereu acela-şî mers. Pe încetul o linişte
molatecă, o nesimţire obositoare î l cuprindea mintea şi g îndul
ademenitorii! î î şop t ea : — „Poate nu-î îea , n 'am destule
dovezi" . Dar cînd îndoeala s'a încuibat în mintea noastră nu un
poate ie destoinic s'o scoată, dovezi pipăite adesea n'ajung.
Zbuciumul îndoelel, blăstem fioros, căzuse năprasnic pe Stănilescu,
şi încet încet ca un necurat se furişa şi î cuprindea mintea care
lesne începea să depene idei cerni te:
— Dar scrisoarea îe a colonelului, Ti ţa pe dînsa o chîeamă, pe
urmă bursuc îea mă porecleşte; î ea îe des bolnavă; şi la club îea
mă tot m î n ă . . . , sigur n u l alta de cît îea . Da, î n ş e l
a t , , . , înşelat îeu îs , vad bine, dar prea t î r z i u . . .
Acuma înţeleg priete-niea colonelului pentru mine, pricep de ce îea
îl tot clevetea: îmî zvîrleâ ca la un nătărău şperlă'n ochi, doar n
'aşî vedea. Acuma mi se limpezeşte ce îerau acele surisurî
diavoleşti , acele căutături şi clipeli viclene, pe cari îeu le
credeam nevinovate. Muşcătura
-
2 1 2 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U
viperei nu poate învenina maî tare de eît înşelarea femeeî ;
veninul ucide, dar înşelarea, schingîueşte. A nu simţi, ce dar
nepreţuit)-
Şi obosit de scîrbâ căzii pe-o bancă, î e râ tocmai în grădina
Cişmegiuluî. II prinse o obosală şi o linişte amorţită, parcă
simţea, cum i se clâtenâ creerul şi ca musca înveninată de painjen
suferea toate durerile, fără a se putea mişca: îe râ înlemnit de a
t î ta . scîrbă. Cîte o data parcă i se părea că visează, îerâ într
'o s tare cum î e omul nu bine trezit di'ntr'un vis înspâîmîntător
iu; şi vor-bind singur îş î zicea.
— Poate nu-î îea, cîte asemănăr i ciudate, cîte învinuiri d e
crime nu s'au văzut în lume, şi tocmai tîrziu se dovedea nevinovă.
ţ i ea ! întâmplarea face adesea lucruri de necrezut. Oh! ml aşi dâ
vîeaţa de m'ar încredinţa cine-vâ acuma că nu-î î e a ; . . dar
sînt at î tea lucruri netălmăcite cari-mî cătrănesc inema, în cît
văz bi . , ne că linişte nu maî îeste dată sufletului mîeu. De ce
nu m'a lovit ghiulelele turceşt i? Moartea mi-ar fi fost ticnită,
ştieam că mă iubeş te ! A muri, îe de-o mie de orî maî ferice de
cît de a fi înşelat. Pe feţele prietenilor ceteşti „nă tă rău" ;
toţî te rid, nime nu te plînge, şi cînd turbat de durere a î ucide
şi te-aî ucide; î e î r nepăsători , î ţ i z ic : „Aşa-snene
femeile? N'aî parte nicî măcar să fiî căinat".
P e urmă pocită amintire, îl ducea, îl purta prin vremurile
fericite:
— Mă îubeâ, ţinea at î ta la mine, cînd ne-am luat, parcă* simt
îneă îmbrăţoşerile-1 f ierbinţi ; pare că-î aud glasul cît de dulce
şi lacom spunea că „de ar trăi o mie de anî , tot m'ar iubi". Şi
din toate să nu-mî remîe de cît sarbăda amintire, în locul iubire ,
, despreţul înşe lare!!
— De ce n 'are omul putere să 'ncremenească în loc vremea
fericită? Zile senine de ce nu vă poate omul înmulţi? Dar de a ţ i
fî cît năsipul măreî tot maî scurte aţ i părea de cît o zi de
năcaz, de cît o zi de suferinţă. Cu cît ni-î maî fericită vienţa cu
atîta îe ma î scurtă şi cu cît nenorocirea i mai mare cu atîta maî
lungă., ma î nesfîrşiiă pare această cale de suspine.
-
C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 213
Şi ca o strajă ce veşnic colindă acela-şl drum, ast-feliu şi
gîndir i le lui Stănilescu se pă r îndau : cînd zbucium, furie,
dorinţă de moarte, dorinţă de a-î ucide şi a se ucide; cînd
îndoeală, linişte ba chiar clădiri idea le : i se părea că par că
descopere că nu-î femeea Iul şi iei î l cere Iertare ca un vinovat,
c'a fost în s tare să se îndoească de credinţa Ieî. Mintea luî ca o
cumpăna se elătenâ, cînd într 'o parte cînd în a l ta ; dar tot
spre înşelare bătea.
Tocă la o beserecă, Stănilescu tresări ca din somn, drept în
inimă i se resfrînse ecoul monoton. Toate înt împlări le zileî î î
trecură prin minte, ca de fiori i se cutremură fiinţa. Liniştea
nu-î dată sufletului zbuciumat: ca furtuna, numaî o clipă aţipită
şi îear din nou incepe maî straşnică, maî furioasă, sfarmă tot
ce'ntîlneşte; aşâ nă-duviil doborît un minut, de o dată maî
năprasnic, maî înverşunat ne ucide întreaga făptură. Stănilescu
păşea încet încet ca un om pribolit şi tot privea 'nnainte, parcă
să descopără ce-vâ; căeî privirile qmuluî nenorocit sînt fără
capăt. Mînele at î rnate în jos, ochii, cînd aprinşi cînd s t înş î
; greu nu l'ar fi luat cine l'ar fi observat sau drept nebun sau
drept un om prea nenorocit. O idee i se învîrteâ mereu prin
cap:—„Nu-s deplin sigur, poate nu-î îea , t r ebu ie să mă
încredinţez".
A casă a zis că 1 doare capul şi ca să î pară vremea ma î
-scurtă voi să cetească ju rna l e ; dar literele i se păreau
lipite una d e alta, ca nişte dungi negre î î jucau pe di 'nnainte.
In odaea de alătur i , răsuna cîntecul Tiţeî , şi-î amintea nişte
vremi fericite, î l năpădi un plîns nervos, închise ochii, î ş î
muşcă buzele ca doar s 'ar s tăpîni ; lacrimile curgeau şiroaie, îl
dovediseră întîmplări le zileî. Se g î n d e â . . . Altă dată să-1
fi văzut îea bolnav, pe dată ar fi venit să-1 mîng î î e , să-1
dezmlerde şi asta îl în tăr tâ tot maî tare. „At î t a receală, atî
ta nepăsare!" g îndeâ îel, deşi purtarea asta nu îe râ •de Ieri de
a-zl, dar acum î î înţelegea pricina. O asculta cum ticnită ^i cu
poftă mîncâ, şi zingânitul furculiţei, hîrjiitul cuţitului î î
sfăşiea inema. Pe încetul i se potoli pl însul; s'a liniştit, dar o
linişte moartă , atît de moartă că maî se îndoeâ de maî trâeşte :
în u-rechî îî ţiuea mereu : „ înşelare" .
-
2 1 4 C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U
Ceasornicul sună opt, îel trecu în odaîe, o privi pe Aristiţa
din cap pănă 'n picioare. Nicî o dată n'o văzuse atît de cochetă şi
cu at î ta îngrijire îmbrăcată.
— Ce faci? Ţ i i maî b ine? N'ar strică să îe î o leacă d e
aîer, î î fi lucrat toată ziua şi de asta ţi—x reu, nu te cruţi de
feliu!
— Da, merg la club, m'aşteaptâ unul, — Cel puţin, spune-mî
drept, să te-aştept cu ceaiul? Vil măcar
la un-spre-zece orî b a ? — Aşâ cred, zise iei, cu jumăta te de
glas. Stănilescu s'a învîrtit pe stradă şi-a pus gluga'n cap.
O'
vreme vrăjmaşă, o ploae rece măruntă dar răzbătătoare îî lovea,
faţa, din cînd în cînd vîntul şuerînd ascuţit o mîna maî cu
a-sprime într'o parte, firea în t reagă părea măhnită de-o vreme a
t î t de neîndurată. Zgribuliţi şi ghemuiţi treceau acel p e c a r
i nevoea orî patimile î î scoteau din c a s ă ; dar de toate se
poate omul a-dăposti numai de năcazuri şi scîrbe nu. Iele au cheea
cetăţilor ferecate cît şi a palatelor, precum şi-a bordeielor.
Stănilescu s'ală-tura l îngâ un gang: pîndeâ să se încredinţeze;
cînd a sunat nouă» i se părea că fie-care lovitură de clopot îl
loveşte în in imă; da r tot din cînd în cînd o nădejde neîntemeiată
îl ogoeâ : poate nu va veni, poate nu-î vinovată. Nu bine îşi
isprăvi gîndul şi o-t răsură se opri la colţ, un tremur fără sine
îl apucă pe Stănilescu,, îerâ colonelul, a dat drumul trâsureî, ş i
cu paşi pripiţi întră la< căpitan, întrebînd ce-vâ pe soldatul
care stâ la uşă.
Stănilescu simţi în adevăr o discordare în tot trupul,
tîm-plele-î zvîcneau să se rupă, urechile î i vîjieau, o furtună g
r o zavă clocotea în creerul lui. Ura, răzbunarea, dorinţa 'de
moarte pe toate fără să le gîndească, le simţea a d î n c ; nu mai
î e râ vorba de-o presupunere ne în temeia tă ; femeea pe care o iu
bea, îl înşelase, îl înşela, şi toate resunau: „înşelare!
înşelare!". O cruzime asemănătoare cu cea din focul de la Griviţa,
i s 'aprinsese în creeri; „sînge, s îuge," i i răsuna'n urechi, „ s
ă i omor" să mă omor al ta nu-mi remîne, înşelarea cere s înge" .
Năprasnic se porni spre casă, gîndul înferbîntat nu depana de cît
răzbunare, ca o maşină*
-
C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 215
bojbăea arma, dar n 'aveâ nemic la d însul : în buimăceala
chinului
uitase sabiea a casă. Se'ndrumă spre cazarmă, să-şî îea un
revolver. In canţelarie
căprariul scriea; cum îl zări, i se întunecă înnaintea ochilor,
nă-duvul, ura şi desperarea zbucniră de-o dată, nu maî îe râ stăpîn
pe sine, ajunsese în aşâ hal că s'ar fi lovit singur de nu 'ntî
lnea v r e u n vinovat. De cîte-vâ orî în drumu-î spre cazarmă
gîndul î î şoptea: „Să mă omor singur, asemenea laş î nu merită a
fi uciş i ; îear dacă o scîntee măcar de cinste maî îe în îeî, âpoî
cea maî mare pedeapsă îe să-î las să t răească" . Vazind înse un
vinova ui tă tot, un tremur mult m a l puternic de cît cele de
demineaţă î l cuprinse; năprasnic se năpusti asupra căprariuluî îî
răpezi cîte-vâ palme, tremurînd îng înă :—„Aşteap tă Caîaiâ ,"
trecu 'n odaea d r alătur î , strigă doî soldaţi şi luă sabiea de
la planton.
Căprariul şopti unuî soldat: ^ - F u g i la căpitan, spune
colonelului, că I descoperit. Stănilescu, scrîşnind de ură, de
răzbunare, cu ochii încrun
taţ i , începu a lovi pe căprariu cu sabiea peste cap, peste
spete, şi de ce lovea furiea-î creştea şi maî mult; ţipetele
căprariuluî îl înfurieau şi maî t a re : „Te doare, canalie, şerpe
veninos ce te-arn încălzit la sin? „leu care te sprijineam, îeu
care' ţ î voeam binele şi tu să mă vinzi! Ce ţi-am făcut,
netrebnicule? Te-am suduit măcar o singură d a t ă ? Aşâ mi-aî
răsplătit Iudă vînzătoare?' ' Căprariul buimăcit de lovituri căzu
jos , căpitanul î î maî dede cîte vâ, da r cu a t î ta furie în cît
bătutul nu ma î putea nicî geme, leşină. Stănilescu trezit ca din
somn, îl privi lung, oftă şi chîemă nişte soldaţi să-1 ridice. Se
răpezi, luă un revolver, cu singurul gînd să-î ucidă şi să se
ucidă. A casă nu găsi pe nime, deschis şi pustiu.
— Maî bine aşâ, îng înă singur şi vîri ţeviea în gu ră ; dar de
o dată i se năzăr i că miî de glasurî îî strigă răzbunare.
— Nu ! Am s ă i împuşc ! Uimit nu maî ştlea ce face, în cotro
s'apuce şi crierul în
ferbinţală î î oglindea şi maî bine trecutul, î î arefâ chiar
timpul
-
216
ii îe râ de cînd începuse a l înşelă, O învâlmăşală neînchipuită
în cap ; de la nenorocirea în care îerâ de o dată i ce părea că-î
în primejdiile prin cari trecuse în rezboiii, în unele momente i se
întunecau vederile, î î hueau urechile şi parcă auzea bnbuitul
tunurilor şi singur tară sine s t r iga : „Ce fac? Unde's? Simt
că-mî pocnesc cr ie r i i !" F ă r ă nicî un gînd hotărit, mînat de
ideea r ă z -bunâreî, porni de a casă şi pasul îl duse îear îu
grădină u n d e fusese z iua . Acum gîndirile nu maî năvăleau în
stoluri, o negură deasă se aşternuse pe cugetarea-î obosită de at î
tea trude şi remase amorţit, numai din cînd în cînd ca din somn st
r iga: „am să-î împuşe" . Nicî vîntul rece brumatec nicî bura de
ploaîe ce dădii despre ziuă nu fură în stare să trezască în îel
măcar o scînteîe de voinţă; căzuse în aşâ stare, că de-ar fi voit,
tot nu îerâ în s tare să se urnească, întocmai cum îe omul într 'un
vis reu ; vrea să fugă, dar nu poate. Ziua mare î l găsi înfipt pe
b a n c ă ; răs t impuri îl apuca furiea răzbunăreî , gîndul se-î
găsască, să-î ucidă î î dădii putere să plece,
* Căprariul muri chiar a doua zi d in pricina b ă t ă e î ;
Stăni
lescu fii dat în judecată şi închis. Nimene nu îe râ în stare să
judece starea luî sufletească, Moartea soldatului, darea în jude
cată îeiau nouă lovituri pentru crieru-î hrentuit. Nenorocitul,
zile întregi nu mîncâ nicî nu nu bea, stătea ceasuri cu capul
plecat cu ochii ţintinţî în pămînt. Liniştea urmase furiei, dar
acea linişte în care puterile sufleteşti sînt sleite, cînd omul n
'are cunoştinţă de fiinţa luî, cînd trăeşte, dar nu îeste viu. Ie
râ at î ta prăpastie în t re năzuinţile ce avusese şi 'ntre faptele
întîmplate, îerâ at î t de fără fund, în cît mintea lui nu maî îe
râ în stare să cugete să le puie faţă'n faţă. După at î ta
încordare trebueâ să fie stinsă în îel orî-ce vieaţă
sufletească.
Rece şi nepăsătoriu, în faţa judecatei n'a cătat să se apere, a
mărturisit s ingur :
— Da; l'am bătut nu ca să-1 ucid, dar, ca să mă răzbun. L 'a
apărat un ofiţeriu din oficiu, a pus chestiea nerespun-
-
C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 2 1 7
dereî personale, a vorbit de starea patologică în care se afla
învinuitul, poate oare-cari suferinţî morale etc. etc, ca şi cum
n'ar fi ştiut cu toţii chestiea de-a fir a pâr. Nesimţitorul a
primit botărirea c 'are să fie degradat şi lipsit de drepturile ce
le cîştigase; suferise at î ta în cît ast-feliu de nenorociri nu-î
mai trezea simţirea amorţi tă.
Stănilescu galbăn istovit cu barba mare şi neîngriji tă, cu
o-ochil stinşi cu vederile la nesfîrşit s tătea 'n front: în
sunetul mu-ziceî un ofiţeriu veni sâ-I zmulgă galoanele.
— Ieşti nevrednic să le porţ i . La aceste cuvinte Alexandru
tresări , se . uita înprejur cu ochii rătăciţ i şi furioşi; părul i
se r i dică vulvoiu: zărise pe colonel :
— Să-1 împuşc, daţi-mî sâ-1 împuşc, zise râpezindu-se şi
înşfăcîndu-1 de piept
Nu bine Ieşit din închisoare, l'au vîrit într 'o casă de
sănătate. Fur iea nu l'a ţinut mult, liniştea i a învălit îear
mintea. Toată nenorocirea căzii asupra maicâ-sa, îea '1 dăduse
lume! om; şi-1 luă să-1 ţie neom. Nu făcea nimâruî nici bine nicî
reu, cu-treerâ uliţile, zicînd orl-cuî îl î n t î l neâ : „Hristos
s'a înnal ţa t" .
Adormise în îel pe veci, ura şi iubirea; î ş i îngropase de viu
trecutul şi amintiri n u l maî turburau creerul mort.
* * î e râ o zi de vară, căldura obositoare împietrise tot. Nicî
o
mişcare nicî o boare nu adiea, copacii cu frunzile nemişcate
păreau de aramă, vărsaţi . Liniştea morţeî domnea pre tu t indeni ;
u-liţile pustii, ra r i îerau îndrăzneţi i cari cutezau să se arete
razelor arzătoare ale soarelui, ţi se se părea că Ieşti în oraşul
împietrit, într'o ast-feliu de zi te-aî fi minunat cu ce rebdare un
podariu roşcovan, nalt, cu plete lungî, cu barba mare, cu faţa-î
istovită şi trecută, îmbrăcat ţerăneşte şi încins cu brîu roş, căra
cu hîrleţul di'utr'o movilă de gunoiu aruncat di'ntr 'un grajdul
boeresc. Cu o nepăsare nespusă căra şi tot aşeza gunoiul binişor în
că ru ţ ă ; nicî un semn de osteneală orî de nemulţămire nu se ivea
pe faţă î . Nu zăbavă, vine şi alt podariîi, şi cum vede movila
începe a şuerâ şi-a ocări.
-
2 1 8 CĂPITANUL STANiLESCU
— B r e ! Bre, or să te puie şi la grijit grajdurile, pe semne
serjenţiî îs chiori ori le ung ochii şi noi muncim de ne rupem în
coş. Să-ţ î ajut şi îeu, cucoane Aîecule
Omul nostru nu respunse nemic, ci tot maî aprig căra. — Ce zici
cucoane Alecuţule, să-ţî ajut că mult ne maî milu-
eşt l , numai D-zeu să-ţî ajute cele ce doreşti . — Ba nu, las,
moşicule, îl car leu; las, pentru păcatele mele,
zise îel liniştit. — Donmne, cucoane Alecule, cum nu te laşi de
munca as ta ;
dă nu-î de onorul D-tale. — Heî! las, aşa-i b ine : să-mî
răsplătesc păcatele, aici pe
pămînt . — Batîr, de ce nu năimeşt i un om, paralele tot le
împărţ i
toate. — Heî, dar cu păcatele mele cum remîne? Munca şi rugă
ciunea izbăvesc păcatele omului. — Dar vezî, lumea cleveteşte,
cînd vede un boîeriu mun
cind muncă proastă. Dă, asta nu-î dat boierilor, — Lumea nu meri
tă nici at î ta . (Şi stupi cu despreţ) . Să-mî
cîşt ig îer tarea păcatelor şi vîeaţa viitoare şi atuncî vom
zice cn toţi ceî pocăi ţ i : „Hristos s'a înnă l ţa t ! "
In halul ista ajunsese Stănilescu. Puţ ini îl cunoşteau şi maî
puţin î l că inau!
Moarte Ierau în îel ori-ce patimi, orî-ce suferinţî omeneşt i .
Din furtunile vieţeî scăpase viu cu trupul, dar mort cu mintea. Şi
Iei , jertfa, se credea călău. Poate că moartea căprariuluî i-a r
emas neştearsă căinţă, de vreme ce singura luî grijă îe râ îer
tarea păcatelor:" să şî muncească trupul în t rudă şi suferinţă şi
pentru asta în sudoarea feţei să-şî câştige banul şi puţinul cîştig
să-1 împartă cu ce î nevoîeşî . Ieată idealul luî. Nu, Stănilescu
nu maî suferea, de şi sudoarea ca bobii î î acoperea faţă, dar iei
nu simţea: suferinţele sufleteşti uciseseră pe cele trupeşti. Şi
privirea-î stinsă arată nesimţirea sufletească: suferise a t î ta
în vremea luî în cît coardele gimţireî se rupseseră în bucâţî şi
privindu-1 gîndul î ţ i îngînâ: „ D e -
-
C Ă P I T A N U L S T Ă N I L E S C U 218
şertăciune, deşertăciune sînt valurile luineî." Ce-a fost şi ce
Ieste ? Ieată la c e î menită făptura noastră, cînd soarta haină ne
obij-dueşte, cînd suferinţele sînt maî pre sus de cît le poate
ridică mintea noastră. Din fiinţă cugetătoare cu năzuinţî înnalte,
ajungem aproape nemic, cădem aşâ de jos că nime nu ne m a l poate
ridica. Da, în tot deauna trebuie să ne temem de o nenorocire maî
mare de cît m o a r t e a ; da, îe grozav a pierde mintea, a fi
mort , fiind încă viu,
Cît despre Aristiţa a maî avut multe şi multe aventuri , tot t
înără, tot frumoasă şi nepăsătoare. Se înşelase Alexandru crezînd
că nenorocirile şi moartea lui o vor face să sufâră, Maî t î r z
iuse mări tă eu un moşneag, un protector cum zicea îea, ducînd tot
maî depar te vieaţa ce'ncepuse. Pîerduta în vîrtejul capitalei, nu
îe râ . nicî cea di'ntăiu nicî cea de pe urmă.
S O F I E A N Ă D E J D E
-
Mierla şi sturzu -Cântec popular din jud. Ilfov.
Verde ş'o lalea Sturzu şi mierla, Două păsărele Pe două smicele
Mult sînt frumuşele S e ceartă între iele „ — Merliţă, merliţă,
„Pasăre pestriţă, „Pestri ţă şi sură, „Farfara de gură, „La guşă
plăviţă „Mi-aî fost draguliţă „leu te am învăţat,
„Furiş „Şi fâţis
„Cuibul să nu-ţî faci ,,'N margene de drum, ,,'N cracă de-alun,
„Cărăuşi or trece, „Cărăuşi domneşti, „Merg la Bucureşti.
-
M I E R L A Şl S T U B Z U
„îeî ori dejuga, „Şi îeî or tă îa . „Restee, bulfee; „Peste cuib
ţî-or da, „Cuib ţî-or dărăma, „Pul ţî-o remănea „Puii golaşei „Goî
ca vaî de îeî" Mîerla ce-mî grâea Bat'o pus t i ea :
„— Sturzule „Pustiule
„Ce-oî să mă fac îeu „De urîtu teu ? „M'oî face-o fîntănă, „Cu
apă puţină,. „Puţ ină şi bună" Sturzul ce-mî graea : „— leu m'oi
făcea „Un uncliiaş bâtrăn, „Călător pe drum, „Şi m'oî apleca,
„Ţi-oî bea apşoară, „Şi te-oî săruta, „Măcar de-aî crăpa ." Mîerla
ce'mî grăea, Bat'o pus t iea :
„— Sturzule „Pustiule
„Ce-oî să mă fac îeu „De urîtu teu ? „O cracă d'alun „'N margine
de drum. Sturzul ce-'mî g r ă i e a :
-
2 2 2 M I E R L A Ş I S T U R Z I I
„— leu vînt m'ol fâeea „Şi te voi rupea, „Sus te-oî ardica, „Şi
te-oî săruta „Măcar d'aî crăpa."
1887 Ianuarie 2.
P R . S T . S T O I C E S C U
-
POESIILE POPULABE COLECŢIA ALECSANDBI
sau cum trebue culese şi publicate cânticele populare
STUDIU CRITIC
(•urmare)
VI
Şi-a croit versuri -pentru a putea face note.
XVIII (XXI)
Ardă-te focul pănient, Ş i te-ar bate Domuul sfânt, Că tu-mi e j
t i duşman cumplit, Ce-am sămănat n'au ieş i t ! Sâmânat-am
busuioc? Au eşit pară de foc, S ă vede că n'am noroc. Sămănat-am
grău de v a r ă ? Au eşit neagră năgară , N'am ncro^ in a mea
ţeară.
V (228). Cânticul plugarului
Ardâ-te-ar focul păment Şi te-ar bate Domnul sfânt, Căci imi
eşti duşman cumplit Ce-am semănat n 'au ieşit.
Semănat-am grâu de vară Au ieşit numai negară
Semănat-am orz oves, Au ieşit mohor de şes. Semănat-am popuşoiu,
Au îeşi t earbă'n fuşoiu, Stau în câmp şi me gândesc Cu ce o să
vieţuesc?
-
224 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSAXDRI
N'am leţcae la chimir, Se me pot plăti de bir Şi de foi şi de
soldat, Ş i d e I u d a b l e s t e m a t Vai ş 'amar de biet
Român
Când e Domnul reu ' s tăpân , . , N 'are loc in ţar?. Juî
Şi-î ca pleava câmpului! Acest cântec, combinat din doue, nu
conţine, cum vedem
versu l :
„Şi de Iuda blestemat", şi totuşi-, tocmai la acest vers
figurează semnul ce te duce la notă.
Ea s u n ă :
„In toate satele Moldovii, crâşmele sunt ţinute de Evrei, carii
ca nişte lipitori sug avuţiile ţeranilor, indemnăndu-i la beţie
(?!)"
E fără indoeală drept să ne întrebăm ce caută o notă la un vers
plâzmuit? Să credem oare că versul s'a strecurat din in-templare şi
apoi tot din intemplare a resărit din senin această notă, care a
frapat chiar pe d. Maiorescu ?
Nu!
Versul acesta a fost anume plăzmuit de hatârul notei şi cau z a
? E foarte simplă şi expl ici tă: voea să aibă ocazie de a-şî versa
veninul asupra Evreilor in această carte şi una de la sine nu i s'a
prezentat.
Cine nu ştie ura cea înverşunată, ce d-sa, ca om cult şi
u-manist , o poartă Evreilor, fără" deosebire de loc şi clasă ? N
'a remas o calomnie, o insinuaţie, un mijloc de intărătare a
maselor împotriva Evreilor, fără a l fi încercat cu acea plăcere şi
mulţămire-sufletească, care e inerentă actelor mari şi geneoase.
Ura l 'a orbit atăta, incăt acum la bătrâneţe mai are curagiul a se
făli cu fapta răutăcioasă a unui copil a l in ta t ; căci in adevăr
eată ce ne spune in o scrisoare deschisă adresasată d-lui Ioan
Ghica:
1 ) . Poesiile pop. romane, in Conv. lit. I . p . 303, unde
zice: „Unele (note) ara fi preferit a nu le vede figurînd in
această carte, d. e. la pag. 73.... p . 228. . . Asemene note nu se
potrivesc cu gustul şi urbanitatea care; au dictat pe
celelalte".
-
POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDBI 225
„Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din
cauza zburâtăirilor de petre cu cari ii improşcam *)".
Deci, d. Alecsaudri, care, după d. Maiorescu 2 ) , reprezintă la
noi in ţară „şovinismul gintei latine şi ura contra Evreilor" n'a
putut de căt plăzmui cu tot dinadinsul citatul vers, de hatârul
notei.
De hatârul notei, căci cum am observat deja in a mea „ 0 -chire
asupra istoriei Evreilor in R o m â n i a " 3 ) :
Un fapt caracteristic n i l prezintă literatura populară română.
Pe când ea mişue de cântice şi snoave, in cari se condamnă şi se
blastâmă pe Greci şi alte neamuri streine, nu găsim un singur
cântec, snoavă sau poveste, in care să se descria in culori negre
pe E v r e i 4 ) .
D. Alexandri ţine insă să-i învinovăţească cu or ce preţ. La
acest vers plăzmuit pentru notă se adaugă o serie în
treagă de alte versuri plăzmuite in acelaş scop, tot cu menirea
de a ne induce în eroare. Dar din multe ne vom mărgini numai incă
la două exemple, cântice ce figurează intre balade, unde mai ales
abundă notele bazate pe vorbe şi versuri înadins schimbate sau
plăzmuite în acest scop.
XXX (XXIV) XVI (46) £ * £ Căletorul
Trece-un călător şi căntă, Trece-un căletor şi cântă, Trece pe-o
cărare frăutâ Trece pe-o cărare frântă Prin cămpia înflorită, Prin
cămpia înflorită, Cu inima 'n sin zdrobită; Cu inima vestejită
1) in Ion Qhica, Scrisori, ed. nouă, Buc. 1887, p . 70. — Curios
e că d. Q. Gr. Bengescu relevă cu inţoţonări şi laude acest fapt
voinicesc şi uman (in V. Alecsandri, Conv. lit. XX, 1886, p .
155-6)
2) Poeţi şi critici, in Conv. lit. XX, p . 9. 3) Buc. 1887, p .
61. 4) Afară de glume orăşeneşti şi prea puţine sătene cu privire
la Evrei,
in cari se ride de frica şi limba Evreului, nu există decăt o
snoavă in care Evreul e dat ca om nesincer. Insă acea snoavă, cum
mi-a afirmat mult regretatul P. Ispirescu, o datora d-lui A.
Densuşianu, şi deci snoava e cel mult ardelenească. Totuş chiar in
această snoavă [No. 34] pune povestitorul in gura Evreului aceste
vorbe: „Să-ţi spui drept, me Romane, in tovărăşie nu te-am înşelat
cu niinie"...
C o n t e m p o r a n u l A n . V I . N o . 9 I ţ
-
226 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI
Cântă el cu edituri crude, El se plânge că'n cea lume, Şi mai
nime nu l aude, Nime ştie de al seu nume, Numai draga ce I iubi a
Nime nu se îngrijeşte Dintre fiori îl auzia, De e mort, ori de
trăeşte Inima i se bătea, Sorioara Magdalină Şi pe gânduri se
punea; L'auzia di'ntr'o grădină Iară când noaptea cădea Şi pe
gânduri ea cădea Ca prin somn încă-l vedea, Şi de dor se aprindea.
Inima n pept îi ardea, —Căletorule mâhnit Şi din somn ea se trezea
Şi prin lume rătăcit Şi din gură tot zicea: Tu eşti pasere streină,
„De s'ar face zi indată Care cântă prin grădină „Să'l mai văd numai
odată Ş'apoi sboarâ mai departe rSă'l ved trecend pe la poartă
Lăsând inimi înfocate : „Ş'apoî chiar de-aşî cădea moartă, „Lăngă
densul să me'ngrop, „La tulpina celui plop.
Surioară măngăioasă „II frumos, îî arde faţa1) Mult eşti dulce
şi frumoasă „Ca garofa, dimineaţa, Ca garofa dimineaţa, „Cănd de
rouă-î încărcată Cănd de rouâ-i încărcată „Şi'n lumină se arată.
Şi'n lumina se arată, „Aşa'î puiul ce'l aveam; „Prin cămpii cănd îl
vedeam, . . , „Părea floare 'nbobocită, „ D e a l meu suflet mult
dorită . .
—Căletorule mâhnit Nu ţ i e calul obosit? —Nu, drăguţă, nicî de
cum Dar e săturat de drum. Căletorul se oprea Nicî c ă . m a i
câletoria.
Ca prin farmec vedem resărind în acest căntec o maică
Magdalină—pentru care scop ? Să fie o consideraţie estetică ?
Numele eroului nu-î o condiţie esenţială a poesieî, ba se evită
chear cu tot dinadinsul de poeţii cei mai buni in genul liric.
1) începend de la acest vers pană la finit avem a face, după
convingerea noastră, cu versuri plâzmuite, cum se vede, fără rost
şi noimă, căci cântecul e pe deplin îucheeat eu versul precedent.
Arată încă o dată o lipsă totală de raţionare critică. Se vede, că
d. Alecsandri, ca şi mulţi alţi poeţi, poate produce ceva bun numai
instinctiv şi in momente de inspiraţie; că n'are in adever simţ
critic a dovedit-o îndeajuns la apreciarea produeţiuailor lui
Ureche, Scrob, etc.
-
POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 227
Să fie oare aci in joc patriotismul ? Să cităm nota şi ea ne va
da cheea enigmei,
Ecsistă o legendă a unei călugăriţe, ce a urmat in codri pe un
om necunoscut şi care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului.
Poa te că balada (?) Călătorului să fie începutul acelui d ram
misterios.
Lucrul acesta va deveni şi mai lămurit, dacă vom releva faptul,
că d. Alecsandri şi-a închipuit multă vreme (şi poate î ş i tnai
închipue), că trebue să existe epopee şi poeme romane 1 ) . Cum!
aceea ce au putut întocmi atătea alte neamuri, in impre^ ju ră r i
favorabile, să nu fie plâzmuit şi geniul poporului roman
Eacă-ne dar cu un inceput de poem. Nenorocire grozavă, e că
acest inceput, pe căt e numai un
iacepuţ, nu se datoreşte de căt tot d-luî Alecsandri. De
regretat , că ediţia I a colecţiei sale e aşa de bărfitoare! Să
trecem la ultimul exemplu.
LI (XXXI) XV (44)
Stejarul fi Cornul — F r a t e , frate de stejar, —Frate , frate
de stejar, Lasă-me să taiu un par, Lasâ-me se taiii un par,
1). Alecsandri, Opere complete, III Prosa în „Romîniî şi poesiea
lor" sub formă de scrisoare eătre A. Harmuzaehe redactorul foaieî
,.Buco-vina", adresată acestuia la 1814 zice: „Eată iubite, toată
balada Mioriţei precât am putut-o descoperi. Eu nu cred se fie
intrtegă, dar «ât este măcar, ea plăteşte in ochii meî un poem
nepreţuit de care, noi Românii De putem făli cu toată dreptatea"
(p. 188J. Şi s'o spunem: Mioriţa de la 1849 e cam la fel cu Mioriţa
de la ed. 185H şi 1866, făi-â adausuri şi scăderi însemnate.
Respunsul la această idee «iudată şi itemotivată i-1 deta W. de
Kotzebue, în „Ruinănische Volks-poesie", Berlin 1857, p . 139, unde
observă apropos de Mioriţa: „Vasil Alecsandri halt dieses Gedicht
fur ein Fragment und hat sich al le erdenkliche Miihe gegeben, vei
tere Bruchstiicke oder das Ende zu fiaden—aber verg-ebens.—Meinem
Gefuhl nach glaube ich, dass et sich irrt : des Bild steht
abgerundet da und konnte durch ein weiteres Abspinnen des
Gegenstandes nur verlieren". In „Din Albumul unui bibliofil" (Conv.
lit. IX, p. 337). d. Alecsandri face următoarea curioasă
observaţiune: * „Când ascultă cineva cu luare aminte modul cu care
ţeraniî povestesc basmele respăndite in popor, el constată perioade
intregi, rimate, şi nu se refuză de a crede că poveştile sunt
poemuri antice, ce s'au prozait [?] cu timpul trecând prin
me-inoriea generaţiilor succesive".
Deci i trebue d-lui Alecsandri poeme cu ori ce preţ.
-
2 2 8 POESULE POPULARE COLECŢIA ALECSANDKI
Să-mi fac osie la car. —Frăţ ioare , romănaş, Voios parul
da-ţi-l-aş, Daeă-ai faee tu din el Buzdugan de voinicel*) Ghioagă
mare, nestrujită, Cu piroane ţintuită, Şi cu densa de-aî lupta Să
aperi moşia t a 2 )
—Corn iile ce nu te 'ndoi? De-o creangă să te despoiu Se-mi fac
prăjină de bo i? — Frăţioare romănaş Creangă lungă da-ţi-o-aş
Ca s'o faci arc de rezboiu S'alungî Leşii de la noi 3 ) Lasă
boii frăţioare
Să 'mî fac osie la car. —Frăţ ioare , romănaş, Parul mare
daţi-l-aş, Dacă ai face tu din el O armă de voinicel, Ghioagă mare,
nestrujită, Cu chiroane ţintuită, Şi cu densa de ai scăpa Sermana
moşia ta D e Tătar i şi de Litfenî Şi de duşmani Ungureni .
—Cornule, ce nu te 'ndoi? De-o creangă să te despoiu, S'o fac
prăjină de boi ! —Măi Romane, romănaş, Creangă lungă da-ţi o-aş, De
ai vroi ca s'o îndoi Şi s ' i taci arc de rezboiu.
Lasă boii, măi romane, Şi-ţi e arcu'n două măne ; Şi-1 indreaptă
'n patru părţi , Ş'aruncă patru săgeţ i , Că duşmanii intră'n ţa ră
Ş'o calcă'n patru hotară. . . . . . . . .
Şi te dă la venătoare, Ca nu-i timp de plugărie; Şi e timp de
vitejie. —Codri, codri, me jur eu Se ucid cu braţul meu, De tot
cornul un duşman, De stejar un căpitan.
Deşi această poezie, după impresia ce ne-o face nouă, e m a r în
t reg prefăcută, chiar in ediţia princeps, totuş e interesant d e a
observa că Dl A. în ediţia de la 1866 îşi croi versuri pentru note
bombastice şi de emfază naţională.
E a t ă notele la semnele lo r :
1 , Buzdugan de voinicel
Buzduganele sunt armele favorite ale vitejilor din balade,
ete.
2 Se aperi moşia ta
-
POEISILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI
Moşia strenioşasca, pa t r ia ! Mândre timpuri erau acele când
ţeara reprezenta pămentul tuturor, averea remasă din moşi-strămoşî,
ş_i când glasul codrilor chema pe Romani la vitejie.
3. S'alungi Leşii de la noi
Acest vers lasă a presupune, că balada e de pe timpul
năvălirilor lui Sobieski şi altor regi Poloni.
C e i drept, mare meşter, iscusit patriot — dar şi maî mare
geniu critic se vedeşte ast-feliu d. Alexandri.
Să nu pierdem dar fericita ocazie de-a formula legea cu care
d-sa a dotat critica literară, lege ce rezultă, ca o consecvenţă
logică, din sistema d-sale, şi care reese aşa de bine în acest
ultim -citat.
Eacă legea nouă a d-luî Alecsandri: Vrei să fixezi data unui
produs flotant1? Adaugă-i vorbe
cu aluziuni vedite şi le tălcueşte după plac în note, aşa'ţi
ajungi scopul cu cea mai mare siguranţă şi fără studii şi cercetări
şi chiar—lucru moi important—fără a necesita cea mai mică
pătrundere.
Mare meşter, iscusit patriot d. Alecsandri ; păcat, zeu, că e-di
ţ ia de la 1855 i joacă şi de astă dată festa !
Acest cântec îl regăsim in „Revista Romană" (1862, p . 159) sub
titlul de „Glasul Codruluî" şi după obiceiul d - s a l e . . . nu
fără s c h i m b ă r i Şi deşi „ a r m a i ! s'a prefăcut deja in
„buzdugan" nu s'a zămislit încă versul:
S'alungî Leşii de la noî
Numai in schimb ne-a dotat la 1862 cu alte adause şi alte
modificări, din cari semnalăm grija improvizată:
Căci ne cade la robie Dalba noastră de moşie.
-
2 3 0 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI
VII
Şi-a permis schimbări tot aşa de mari şi grave la balade ţi
legende, cu toate că le dă (sau fiind-că le dă) o exagerată
însemnătate istorică.
Am separat cu dinadinsul poesiile lirice de Balade, căci,
a-ceste, prin caracterul lor narativ, lasă să apară inainte-ne
figuri fantastice sau legendare, animate prin acţiune, şi conservă
căte o dată urme de credinţe, vorbe şi fapte datorite cu adeverat
trecutului, fără urme in prezent ; insuşî cuprinsul face ca sa aibe
un in teres ma î mare ca Doinele şi Horele, căcî înlesneşte
memorarea şi deşteaptă un interes statornic pentru tenăr şi betrăn.
Doina sau Hora se uită şi reînnoesc sub forme noue, nn prin
amintirea subiectului,, ci prin vibrarea aceluiaş sentiment, ele
sunt cunoscute omului, care e dotat cu un simţ poe t ic ; Balada şi
Legenda cere un cap, cari s ă le zămislească şi un dar ales pentru
a le imbrăca in o haină potrivită; de aceea Baladele şi Legendele,
alături cu Colindele,. Descăntiee'c, ete, sunt mai ades simple
asimilări a unor produc-ţiuni de origină literară sau localizări a
unor cântece, ce t răese deja gata formate in sinul unui popor
invec ina t 1 ) . La Doine şi Hore folkloristul încearcă o mare
greutate pentrn a stabili locul de origină, el, cu tot darul
critic, poate nici să nu fie in stare de a ajunge la rezultate
pozitive din acest punct de vedere. Singura sistemă prielnică şi
dreaptă poate fi numai aceea a alăturărilor fără concluzii, sistem
adoptat în Folk-lore pentru proverbe y alăturări le ne învaţă a
cunoaşte, identitatea de vederi şi sentimente populare la naţiunile
apropiate şi depărtate şi ne arată un fond comun de vederi şi
sentimente in întreaga omenire, şi ne învaţă astfel să considerăm
in fiecare om pe semenul nostru..
Şi acum ce face d. Alecsandri ? Tocmai la Balade şi L e gende,
unde avem mai multa necesitate de un material pur, n e a -
1 ) Dr. M. Gaster, op. cit, dovedeşte aceasta in mod victorios,
in cu r sml intregei lucrări.
-
231
tins de o mană străină, unde variantele sunt mal necesare, el
suprimă şi schimbă, în dragă voe, tot ce-i se pare nu indestnl de
patriotic şi frumos; lasă ca pana-î să zburde, fâceudu-şî un joc
liber în suprimări şi adăugir i . Şi ce a schimbat o dată maî
schimbă ear şi ear, pană abia se pot alege şi găsi urmele adevărat
populare. In loc ca sistemul schimbărilor să fie scăzut la d-sa, in
vederea faptului, că poesia populară romană cu timpul şi-a cucerit
deja terenul dorit, furia schimbărilor mai crescu. In adevăr pe
cănd la pocsiile de la 1852, 1853 şi 1855 mai simţi că ai a face cu
poesii datorite inteligenţei şi naivităţii poporului, cu versurile
luî proprii, in cele publicate ulterior, îneepend cu cele din
„Revista română" de la 1862 şi 1863 şi trecend ia cele de la 1866
şi posterioare, nu mai e chip, de căt prea rar, să dai de urma unor
părţ i acîeverat populare. Şi se fac şi refac in fie care edi-ţiune
poesiile, de parcă ar fi o jucărie in măna unui copil.
Nu vom reîncepe şirul schimbărilor în ordinea de mai sus, ci vom
jpune faţă in faţă căte-va poesiî şi cetitorul, deja făcut atent in
punctele formulate înainte, îşi va face singur observaţiile şi t
rage singur concluziile:
XXXV (XLVI) X L (159)
Cânticul Jianului ') Jianul
N'aţi auzit d'un Jian, N'aţi auzit d'un Jian D'un Jian, de un
oltean, l»'im Jian, de un oltean D'un oltean, de un mislean, De un
hoţ de căpi tan? De un hoţ de căpi tan? Care ărublă prin păduri
Care umblă prin păduri Cu şaî-spre zece panduri Cu doi spre-zece
panduri Cu gh
-
232
Armăsari de la mocani, F ă r ă plată, fără bani, Vai, maica mea,
ce duşmani Şi păzesc pe la strămtori, Să despoaie negustori, Să ia
tot la gălbiori, Că sărit la purtat uşori. Jianul om mic la stat F
ă r ă frică de păcat, To t âmblănd din sat in sat, Multe case a
călcat P e cine 'ntâlnea'l smulgea. Măduvă la toţi sugea, Lumea de
densul fugea, Da jalbă la Caragea, Domnia căi maî curend Potera la
el mânând. Dar J ianu 'nţelegend, Se opri la Olt fugend Călare pe
armăsar Strigă: mei, frate, podar, Trage podişca de car, Că nu-ţî
va fi in zădar : Trage podul mai de drept, Nu me face să aştept Că
iţi trag un glonţ in piept Şi te culc ori te deştept. Dar podarul
sta, privia, Şi se tot cam zăbovia, Se făcea că se găndia, Poterii
voind să-l dea, Jianul iarăş strigend Şi zăbava lui vezend, Să mai
aştepte nevrend De-te drept prin Olt, zicend:
— De căt să me rog de prost, Până să dea podu 'n rost, Fi-voiu
voinic cum am fost Şi voiu trece la adăpost. Decăt o para la pod
Murgu-mi este cam nerod;
Armăsari de la mocani, F ă r ă plată, fără bani
Şi pândeşte lă strămtori De despoaie negustori Şi tot prinde la
boeri De-i curăţă de averi.
Toţi de densul că fugea Toţi de el se jâluia La domnul, la
Caragea Domnul potiră aduna După hoţ el o mâna, Iar J ianu
inţelegend Cele ce-i treceau prin genă, Se 'ndrumea spre Olt fugend
Cănd la Olt, Oltui umflat Că la munte l'a plouat „Mei Romane, mei
podar, Trage podişca de car Să me treci la cela mal Cu viteazul ist
de cal Trage podul mai de-a drept Până nu-ţipunun glonte'n pept. Nu
'mi fii duşman şî-mi fi frate, De nu vrei un glonte 'n spate " Dar
podarul se gândea Şi cu lene se 'ntindea Dacă, videa şi videa Jian
rostul nu-şi perdea El se aruncă in not Cu suflet (?) cu cal, cu
tot, Calu 'n apă se lupta Ea r Jianul cuventa : — Decă t să me rog
de prost Ca să dee podn'n rost, Mai bine cu murgu'n not Că şi el e
pui de Olt (?) Decăt sâ me căciulesc Mai bine să haiducesc !
-
POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSAXDRI 223
Când de coama lui me 'nod, Trece Oltul ca năvod D'oiu sta ca să
mai plătesc, Să me plec, să-me smeresc, La toţi să me căciulesc. La
ce naiba haiducesc. Haideţi, murguleţ, haideţi, T e sileşte,
murguleţ, Nu-ţi mai face perul creţ. Hai la Slatină 'n judeţ.
Mergi, muigule, nu sufla, Nu sufla, nu te umfla, La gazdă vom
resufla, Şi odihnă vom afla. Gazda-mi este 'u Valea rea. Iar murgul
când imi săria Tocmai ca căprioara, Poşta un cifert i părea. Dar la
gazdă ajungend A şi auzit ţipând, Potera gazdă legând Si de Jianu
întrebând, El atunci fugănd spre plaiu A strigat la murgul ha i !
Sai murguleţule sail Să fugim de chin şi vai! Ţin ' te , gazdă, nu
me da Nu me da, nu me prăda. Că ţi oiu da d'o malotea, De s'o mira
toţi de ea, Dar cănd Jianul fugea Potera mi l ajungea Manele 'n el
înfigea -Şi-1 ducea la Caragea. Seara cam pe la apus, Cănd la curte
el 'fu dus Cu tovarăşi in rend pus Aşa mî cânta cu g-las sus :
.„Stau in drum .şi me gândesc Ce să apuc să muncesc,
Hai voinice murguleţ
Nu mai face perul creţ Hai la Slatină 'n judeţ
Unde gazda neam afla Şi amândoi ne-om resufla.
Cănd la gazdă el sosea Ce videa şi ce-auzia ? Potira gazdă lega
De Jian o întreba
Haide ear murgide hai, Hai la munte sus pe plaiu Să scăpăm de
chiu de va i ! "
Fugea murgul căt fugea Dar potira el ajungea Pe Jianul mi-l
prindea Şi-1 ducea la Caragea
4 (p. 285) Doina oltenească
Frunză verde mer creţesc Stan in drum să me gândesc Ce s'apuc ce
să muncesc
-
234 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI
Pâinea să mi agonisesc, Copilaşii să-mi hrănesc? Când
nădejdea-mi am răpus, Şi şedeam pe gânduri pu*, Aminte ce mi-am
adusV Me urcaiu pe deal in sus ; Si me luaiu spre apus : Cănd pe
munte me urcaiu Roata in g i u r u m i me uitaiu Me uitaiu pe jos
in lunci, Vezui oameni, mueri, prunci Cu plugurile la munci,
Me'ntristam mai mult atunci, Că toţi 'mbrăzda mereu, Numai
pluguleţul meu, L'a 'nţelenit Dumnezeu V a i ! ren, ursitul de e u
! Că doi boi c e i avuseiu De vremi r e l e i răpuseiu F ă r ă
hrană rămăseiu In sapa de lemn ajunseiu Tot avutul in bordeiu îmi e
pe vatră un coteiu Şi un tăciune de teiu Şi cenuşe într 'un uleiu,
Şi nici aia mi-i a mea, C'a tors soacră-mea pe eo, Cănd ei trebue
să ia Să se spele să se lea, Ş'ani ărublat, am alergat Ş'am miluit,
m'am rugat De chiabur şi de bogat. Şi'n seamă nu m'au băgat Am
cerut boi 'ntr'nn ceas, Să mi dea să ar vr'un pas, Nevoii să nu me
las, Dar milă n'a mai remas, Atunci me 'ntorseiu şi eu Şi ziseiu in
gândul meu: Da-va bunul Dumnezeu Să ămble şi plugul meu, Săbioara
să-mî fac plug Pistoalele să le 'njug, Flinta, iartaganul lung
Pănea se-mi agonisesc Copilaşii de-mi hrănesc
Cum şedeau pe gânduri duşi
Me uitaiu spre munte 'n sus Şi me luaiu spre a p u s : Cănd pe
munte me urcaiu Roata in giuiu-nii me uitaiu Me uitaiu in gios spre
lunci Vezui oameni, mueri, prunci Cu plugurile la munci Me'ntristam
mai mult atunci, Ei brăzduiau tot mereu Numai pluguleţul meu L'a
'nţelenit Dumnezeu
Că dai boi ce-i avuseiu. De vremi rele i repuseiu
Si de sapă remăseiu Tot avutul din bordeiu Mi-e pe vatră un
cotoi Ş'un tăciune strins de te iu ;
• Si cenuşă 'ntr'un uleiu.
Am ăuiblat, am alergat M'am inilcuif, m'am rugat De serac şi de
bogat Nici că in seamă nu m'au băgat. . Am cerut b) i intr'un ceas
Ca se-mi ar şi eu de un pas, Nevoei să nu me las, Dar milă n'o mai
remas. Atunci me intorseiu şi eu Si zisei in gândul meu. Dare ar
bunul Dumnezeu Să ămble şi plugul mea. Dia baltag se-mi fac eu
plug. Pistoalele să le 'ngiug.
-
POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 23&
Strămurare să 'mpung. Să puiu ititr'o parte fes Şi la colnice să
ies, Să puiu sambrăzdez ales, Unde-a fi crângul mai des, Să trag
brazda dracului, Din mai susul dealului, Pănă 'n capul satului
Drept uşa b o g a t u l u i . . . .
Astfel Jianul legat A stătut şi a căntat La Vodă'n. drept de
palat, Ds poteră' nprejurat. Dar pravila'l judeca, Cu lanţuri el
încărca Şi'n ocnă mi-l arunca, Unde om nu, mai călca.
XXXVI (XLVIII)
Cântecul Tunsului
Veste'n ţară a ajuns De un hoţ ce ei zic Tuns, Care'n codru a
ieşit Cu şase'ntovărăşit, Tot voinici aleşi panduri, Tălhari neaoşi
de păduri , Şi ămblă din crâng în crăng, Toţi căţi trec, de el se
plîng, Că nici unde nu gândeşti Cu el in drum te intălneşti, Şi te
'ntreabă binişor, Cu cuvent blănd, blăndişor : „De-unde vil,
flăcăoaş, Din ce sat, din ce oraş, Luat-al de drum răvaş Să nu
pătimeşti cevaş? Ce negustorie ai ? Birul la cine ţi-1 da i? Spune
ml, voinicule, drept
Ca să brăzduesc ales Unde a fi crângul mai d e s ; Să trag
brazda dracului Chiar din culmea dealului Păn ' in capul satului
Drept uşa bogatului Şi prispa pănntului
(Ear Jianul)
Vai, sermanul voinicel! Sărăcuţ, amar de el! Căci pe loc mi-l
giudecară Cu lanţuri mi-l încurcară Şi'n ocnă mi-l aruncară.
X L I (162)
Tunsul
Vestea'n ţară a agiuns De un hoţ cu- nume Tuns. Că pe'n codri a*
ieşit De şese'ntovărăşit, Toţi voinici, aleşi panduri, Oaspeţi
ageri de păduri Ce se port din crăng în c răng Căţi ei ved, de el
se plîng, Că nici unde nu gândeşti Cu densul te intelneşti fŞi-1
auzi zicend cu bine \ — De unde vii mei creştine? Din ce sat, din
ce oraş ? Luat ai la drum revaş? Se nu pătimeşti cevaş?
-
2 3 6 POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI
T e j a r pe arma-mi din piept. De ai bani mai multicei, Dă-mi
jumăta te din ei, Că-ţî dau la mănă răvaş, Să nu remăi păgubaş, Şi
cu vreme d'oiu trăi Pănă 'ntr 'una ţi oiu plăti, Dar cumva d'oiii
muri eu, Ţi-i va plăti Dumnezeu. Acestea Tunsul zicea Tutulora căţî
trecea Ş i ei jăfuea de bani, Ca nişte tălbari duşmani, Dănd răvaş
pe căt le ia, Cu el a se mângâia, Multe rele a făcut Dar in timp
lung n 't ţinut, Dumnezeu nu l'a răbdat; Curând in cursă l'a dat,
Cu moarte l'a pedepsit, Viaţa reu şi-a sfârşit.
Te giur CM pistolu'n piept, De aî bani mai multicei Dă-mi
giumătate din ei, Că-ţi dau la mână revaş Se nu remăi păgubaş, Şi
cu vreme de oiu trăi Păn'intr 'unul ţi-oiu plăti, Dar cumva de-oiu
muri eu Ţ i i va plăti Dumnezeu".
V a i ! germanul voinicel, Sărăcuţ amar de el, Căci păcatul l'a
gonit Cu moarte l'a pedepsit.
Iardachi a Lupului
Rev. Horn. 1863 (316)
Gios pe apa Prutului In ţinutul Huşuluî L a Iordaclii al Lupului
Mers-au ura Domnului Mers-au ura şi lovit au P e Iordache
prăpâdit-au. E l purta haine băneşti Ş i slugele-i mărzăceşti Cu
ciacmane tătăreşti Cu cizme roşii turceşti
-Şi cu ştice nohaiceşti . Nu ştiu, mări, cum făcea
XLII (179)
Gios pe apa Prutului In ţinutul Huşuluî La casele Lupului
Mers-au ura Domnului Mers-au ura şi lovit-au Pe Iordache
prăpădit-au
-
POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI 237
Cu Domnul de se'nvrăjbise Şi călare pribegea Pe drumul
Buceagului? Scăparea pribeagului Şi cu bine el sosea Adăpost el işi
găsea La casele Hanului Cumătrul Sultanului Cu Hanul se 'nbrăţişa
In gură se săruta Şi la densul găzduia Ca c'un frate petrecea
Frunză verde măcieşi Mare groază-i sus, la Eşi De Iordachi, c'a
să vie Să aducă grea urgie De Tătari cumpliţi, grămadă, Să le dee
ţara 'n pradă
Boerii se adunară De la Ieşi şi de la ţară Şi trei zile se
vorbiră Tre i zile se sfâtuiră Lui Iordachi săi trimată O hazna de
bani bogată, O hazna de zece pungi Pat ru şaluri verzi cu, dungi
Ş'un bahmeţ bun de'nfrănat De'nşauat, de'ncălecat Ca de la Domnie
dat, Şi o carte mare'nch