Transcript
Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este
bine,
să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci
este mult mai bine,
să-l redai vieţii sociale este totul”
Pearl Buck
2
CUPRINS
Terapia ocupaţională şi
ergoterapia .....................................
........................
Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei .......................
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în bolile
psihice ..................................
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copilul cu
infirmitate
cerebrală
(I.M.C.) ........................................
................................................
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în
afecţiunile motorii ..........................
4
15
27
35
43
51
58
62
67
77
80
3
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în
afecţiunile osteoarticulare, reumatismale şi
traumatice ......................................
....................................
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii
cardio-vasculari ................
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii
cu afecţiuni ale aparatului
respirator ......................................
.................................................
...............
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în
recuperarea vârstnicilor ..................
Instruirea personalului de
specialitate ....................................
.....................
Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională
şi ergoterapie ...................
Epilog ..........................................
84
88
4
.................................................
...............
Bibliografie ....................................
.................................................
.............
5
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
Noţiuni introductive
Munca este considerată ca fiind o activitate
conştientă a omului, îndreptată spre realizarea unui
anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său
şi mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii
... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi
transformă obiectele şi forţele naturii în produse
necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor
sale trebuinţe."1
Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent
pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului. Dintre
acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi
politice), unele discpline ca psihologia socială,
ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi
1
? Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496
6
studiul muncii, în a căror componente se include şi
îngrijirea sănătăţii populaţiei.
Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi
calitatea vieţii, este domeniul de studiu şi
activitate al multor ştiinţe, în principal al celor
medicale şi sociale întrucât "crearea de resurse
sporite necesare progresului societăţii rămâne
dependentă şi de o creştere numerică a forţei de
muncă."1
Accidentele de muncă, accidentele rutiere,
condiţiile de viaţă, stress-ul, bolile, conflictele
armate prezente în unele zone ale lumii, determină
creşterea, din ce în ce mai mare a numărului de
persoane cu handicapuri de diferite feluri (în
întreaga lume).
În prezent, invalidul sau handicapatul, care era
considerat subiect de caritate sau/şi filantropie,
trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva
1 Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
7
reluării locului în societate, prin participare
activă, chiar productivă acolo unde este posibil.
Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este
expresia relaţiilor interne, concrete ale organismului
cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru
activ cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea
de a răspunde la modificările acestuia printr-o
adaptare corespunzătoare."1
Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de
sănătate, pe lângă măsurile profilactice şi curative
se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă
a celor care din anumite motive devin invalizi
(deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în
cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect
umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că
tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului
şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se
compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului1
1 Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14
8
uman. Recuperarea este un proces continuu, începând de
la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în
muncă.2 Lumea medicală caută căi de recuperare a
forţei de muncă, procesul fiind foarte complex, dictat
de interesele personale ale subiecţilor respectivi,
cât şi de interesele societăţii, necesitatea şi
importanţa muncii fiind imperativul comun.
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia
recuperării deficienţelor, indiferent de natura
acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că
urmăreşte acelaşi scop comun. Astfel, termenul de
reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei
de readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările
francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită,
activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte
refacerea deficientului şi transformarea sa într-un
membru activ al comunităţii în care trăieşte. Procesul
complex desfăşurat în acest scop este continuu, el
2 Copenhag 1963 - al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor"
9
finalizându-se odată cu încadrarea subiectului
recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de
obţinere a acestui proces, cunoscute de mult timp şi
care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe
care n-il oferă natura este activitatea, munca.
Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de
foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este
considerată metodă de tratament.
Diferenţa între terapia ocupaţională şi
ergoterapie constă în diversitatea formelor, în
mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a
celor două metode care urmăresc ca bolnavul, prin
îngrijire medicală să depăşească stadiul de
infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi
societăţii.
Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea
interesului bolnavului pentru activităţi oarecare,
10
evidenţiindu-se în acest context playterapia,
artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a
muncii remunerate, exercitate prin reinserţie
profesională şi socială a bolnavului. Printre
activităţile frecvent adoptate de către bolnavii cu
afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor,
confecţionarea articolelor de croitorie, broderie,
activităţile zootehnice, agricole (legumicultura,
floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin
stimuli corespunzători, urmăresc să trezească
interesul pentru muncă, pentru formarea unor
stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o
recuperare socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei
are un sens mai larg, incluzând aplicarea procesului
medical cu finalitate socială în toate unităţile
sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind
cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind
11
considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc
terapeutic.
Pornind de la constatarea că inactivitatea
prelungită duce la pierderea capacităţii de efort şi a
aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber
al bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului
medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie
posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi
psihic. În această idee, încă din perioada
spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru
activitatea profesională practicată (înainte de
îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil,
trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte
profesii accesibile stării lor actuale.
În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,
recuperarea stării de sănătate este primordială, dar
nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea
are o mare importanţă prin:
12
- reducerea perioadei de readaptare la procesul
muncii;
- reducerea numărului de zile de concediu medical;
- valoarea bunurilor materiale produse în timpul
spitalizării (conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de
spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în
afara obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot
obţine un venit din valorificarea muncii prestate).
Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată
medical, în cadrul terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat
mai ales în cadrul profilelor tradiţionale care sunt
psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru
handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode
terapeutice şi la alte profile ca: neurologie,
geriatrie, medicină internă (cu excepţia spitalelor de
urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială.
Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la
13
bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia
profesională şi socială a persoanelor deficiente se
sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de
autonomie dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în
a-l reintegra pe deficient în societate ci în a-l
împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu
trebuie să-l excludă din comunitate.
Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice
se impune a fi cunoscută de către toţi cei implicaţi
în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul
factorului uman cât şi sub aspectul factorului
economic pe care îl determină.
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte ce trebuiesc
cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind
introducerea lor în toate unităţile de recuperare
indiferent de profilul medical al acestora.
14
Aspectele implicate, cele interdisciplinare,
problemele specifice fiecărei specialităţi, de ordin
fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de
adaptare ale bolnavului la efort, metodele
kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită
cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii
specialiştilor pentru unităţile sanitare de profil,
care să conducă la creşterea interesului şi valorii
acestor metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă
socială de profil, care să asigure condiţiile necesare
de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor
deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate
invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare,
dar în egală măsură depind de posibilităţile
economice, de finanţare, mai greu de realizat în
prezent.
15
Unităţile de profil existente în domeniul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, au stabilite metode de
finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar
instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate
să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea
unor munci adecvate posibilităţilor lor.
Scurt istoric
Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau
încă din antichitate. Valoarea medicală a muncii a
fost subliniată la chinezii antici, apoi de către
medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos,
Hipocrate, Galenos. Pitagora recomanda formule
muzicale calmante, relaxante sau stimulatoare.
Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu
muzica, exerciţiile fizice, dansul, băile şi dieta.
Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa
divertismentelor (muzică, dans, pictură) asupra
16
spiritului şi organismului uman, în tratamentul
bolilor psihice. Acestea induceau suferinzilor
linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate
spune că originea ergoterapiei şi terapiei
ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. Cu mult
timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a fost
formulat de Herodicos, al cărui principiu terapeutic
avea la bază gimnastica. Sollea, un alt medic al
antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să
ignore rolul gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe
măsură ce civilizaţia a evoluat, forma organizată a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost
instituită prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti
pentru bolnavii psihici. Phillipe Pinel, în “Tratat
Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791),
menţionează folosirea unor activităţi lucrative în
vindecarea bolnavilor psihici. Benjamin Ruch (1798),
în America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a
renumitului psihiatru francez Pinel, care în 1809 a
17
publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării
Mintale”. În acel tratat, Pinel critică practica
epocii de punere în lanţuri sau a maltratării
bolnavilor psihici, recomandând “exerciţii ale
corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege
fundamentală a oricărui spital de alienaţi”. Metodele
recomandate de acesta au fost puse în aplicare în
spitalul Salpêtrière, iar Benjamin Ruch le introduce
în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit
chirurg, precizează indicaţiile şi modalităţile de
reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii
de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea
intitulată “Gimnastica medicală şi chirurgicală”
(1780). În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A.,
aceste idei au fost puse mai activ în practică. În
acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările
căruia a contribuit semnificativ soţia sa, Pary Petter
Brooks, care este considerată prima asistentă socială.
Aceasta recomanda o înţelegere socială mai largă şi o
18
cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în familie
şi societate.
Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe
episoade psihotice şi a fost tratat în spitale
psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea
situaţiei bolnavilor psihici, condamnând metodele
folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea
“Raţiuni care te descoperă pe tine însuţi”. Beers a
promovat ideea creării instituţiilor civilizate de
astăzi şi a psihiatriei “extra muros”, care include
psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.
Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are
loc în toată lumea. Se organizează asociaţii
internaţionale între care Federaţia Internaţională de
Terapie Ocupaţională (1951), au loc cursuri,
conferinţe, apar publicaţii, dând amploare acestui mod
de terapie.
În perioada ce a urmat primului război mondial, în
Europa s-a dezvoltat continuu ergoterapia, din
19
necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi
invalizilor de război. În 1935, în Anglia şi
Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru
pregătirea specialiştilor în acest domeniu. Ulterior
importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a
crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile de
ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate
pentru toate domeniile medicinii.
Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a
dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe
agricole pentru activităţile terapeutice prin muncă.
Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu,
Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş,
Craiova, Bucureşti.
Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi
ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat în principal
20
în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse
nici alte profile în care spitalizarea este de lungă
durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă,
uneori bolnavul fiind nevoit a se reorienta
profesional.
Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum
este şi firesc, se datorează unor şcoli cu tradiţie în
domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea
unor reglementări prin acte normative.
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E.
Barton (New York, 1915), este adoptat de ţările de
limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de
E.C. Reil în 1914, în ţările francofone (provine din
limba greacă - ergon=muncă).
La noi, cele două noţiuni sunt preluate
diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit de
organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii
definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda
terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se
21
includ activităţi variate, al căror scop nu este
obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.
Ergoterapia este considerată de aceeaşi
specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are şi un
scop productiv, cu valoare materială bine definită.
Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara
noastră, amintim: Cl. Baciu, E.
Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V.
Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că
tratamentul bolnavilor prin cele două metode depinde
în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi
scopul urmărit.
Există şi situaţii când activităţile de terapie
ocupaţională şi ergoterapie se suprapun, parţial sau
total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi
posibilităţile de finanţare. În alte situaţii însă,
deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din
aspectele de diferenţiere, prezentate pe larg de Al.
22
Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi
ergoterapia - de la eficacitate terapeutică, la
eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul
consideră terapia ocupaţională ca o metodă terapeutică
care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii
pentru muncă, activitate finanţată de la bugetul de
stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau de
asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după
opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă distinctă în
cadrul intreprinderilor instituţionalizate. În acest
cadru, ergoterapia poate fi autofinanţată, îşi poate
acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin
venituri proprii, realizate din activităţi de
întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se
traduce prin măsuri de recuperare a bolnavului, menite
să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la
integrarea lui în societate.
23
Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă
etapă în care se urmăreşte restabilirea capacităţii
funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică
readaptării socio-profesionale a bolnavului.
24
OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI
OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI
Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
privind aspectul fizic, psihic, profesional şi social
Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu
specific patologic de psihiatrie, neurologie şi
recuperare neuro-motorie, pulmonar, reumatologic,
geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt tratate
în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare
cu aceste profile se pot introduce activităţi de
terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi
eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei
economice.
Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei în aceste domenii medicale urmăresc:
25
- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere
datorate unor afecţiuni simple sau complexe, în
care este necesară reeducarea gestuală sau
recuperarea unui deficit motor;
- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire,
atitudine, comportament);
- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect
psihosomatic.
Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au valoare
pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului
este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei
relaţii” (Louis Pierquin).
Pentru atingerea obiectivelor este necesară
evaluarea competentă şi realistă a fiecărui caz, iar
recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un
ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-sociale
individualizate, suple, cu alternative acceptabile.
26
Planul şi programul de recuperare trebuie să fie
realist, elastic şi să evite stagnarea, regresiunea
sau eşecul.
Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol
important în crearea de condiţii şi situaţii care să
dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor
cu pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi
competenţă profesională. De asemenea este foarte
importantă cunoaşterea mediului social şi profesional
al pacientului, a celui căruia urmează a se integra,
relaţiile sale de muncă şi cele familiale.
La fel de importante sunt pentru specialiştii din
activitatea terapeutică de acest gen cunoştinţele din
domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate
acestea contribuind la activitatea de recuperare a
afecţiunilor invalidante.
Obiectivele ergoterapiei sunt legate de
solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a colaborării
active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu
27
efort de voinţă şi din propriul său interes încearcă
să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi
normale, să se integreze în societate.
Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se
află recuperarea deficitului, scurtarea perioadei de
incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un
mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea
unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a
acestei terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina
principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să
realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească
relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea
posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui
însuşi, dar şi pentru societate.
În această direcţie, prin relaţiile de încredere
care se stabilesc între terapeutul
ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate
eforturile de a extinde în cât mai multe direcţii
activităţile creatoare ale pacienţilor.
28
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat
diferite soluţii pentru readaptarea profesională a
persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări
este orientat spre:
- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
- progresul profesional;
- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în
societate.
Problema productivităţii, cu toate condiţiile
create şi a voinţei persoanei handicapate de a o
realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele
protejate, fără normalizare, constituie deocamdată
unica posibilitate pentru persoanele din această
categorie. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme
care ţin de readaptarea profesională, trebuie
respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente ale
existenţei integrate a handicapatului, propuse de
Einar Helander: viaţa familială (cămin, copii),
locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi
29
formare, petrecerea timpului liber, loisir (dreptul de
a participa la activităţi speciale, culturale-
recreative-distractive), servicii publice (ex. accesul
la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile
publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea
pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii),
activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un
rol în administraţia publică). În acelaşi timp ei
trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii
prestate, capacitatea de reantrenare a persoanei cu
handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau
cerebral, munca fiind un proces complex care implică
în proporţii diferite toate cele trei tipuri de
solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi
determinată şi de anumiţi factori care au influenţă
asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:
1.Factori fiziologici
30
- starea sănătăţii;
- consumul energetic;
- exerciţiul şi antrenamentul;
- vârsta;
- sexul.
2. Factori psihologici
- personalitatea;
- aptitudinile de muncă;
- interesul (motivaţia);
- temperamentul;
- emotivitatea;
- relaţiile interpersonale.
3. Factori fizici şi mediul de muncă
- iluminatul;
- cromatica;
- zgomotul;
- vibraţiile;
- muzica;
- microclimatul;
31
- noxele.
4. Condiţiile sociale
- regimul de muncă;
- organizarea activităţii;
- nivelul profesional şi cultural;
- condiţiile igienico-sanitare.
Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la
o activitate de muncă depinde de adaptarea cât mai
bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la
caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun
inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt efecte
ale spitalizării de lungă durată.
Activităţile specifice acestor metode terapeutice
îi stimulează, mobilizează energia acestora, voinţa,
dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se
realizează prin constrângere sau prin crearea unor
reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării,
32
informării, sensibilizării acestora de către
terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul
care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de
recuperare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie
confundate cu profesionalizarea, cu toate că au drept
conţinut munca şi diverse activităţi practice şi
recreative.
Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele
au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul
următor:
- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară,
rezistenţa la oboseală, se dezvoltă coordonarea
motorie şi viteza mişcării;
- din punct de vedere intelectual - se constată o
influenţă normalizatoare, se micşorează emotivitatea,
se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,
încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi
33
posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă
iniţiativa;
- din punct de vedere social - se dezvoltă
responsabilitatea de grup şi de cooperare, se
favorizează contactele sociale;
- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii
personale, se crează obişnuinţe industriale, care
ajută eventual pacienţii să participe material la
întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.
Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii
bine definite: medicina profilactică, medicina
curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până
la anulare a deficienţelor funcţionale restante după o
îmbolnăvire (T. Sbenghe).
Medicina recuperatorie utilizează procedee ce
folosesc factori fizici, tehnici de corecţie
chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor),
34
terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta include
un complex de măsuri pentru redobândirea
posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de
deplasare autonomă, de realizare a activităţilor
casnice şi de reinserţie socială şi profesională.
Din diferite cauze, numărul invalizilor şi
deficienţilor, pe plan mondial creşte continuu,
depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al
solicitărilor de asistenţă medicală şi socială
depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări,
reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de
dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.
Conceptul de recuperare este apanajul multor
specialităţi medicale şi se referă la restabilirea cât
mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute
(congenitale şi dobândite), prin boală sau accident.
Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor
mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului
posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori
35
acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau
aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii
folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate
auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele),
folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă
anumite segmente (membre, coloană vertebrală),
protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor
amputate sau prelungirea bonturilor), diferite aparate
şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde
măsuri medicale, sociale şi profesionale, implică
specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri,
psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi.
Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi
cele legate de imaginarea şi realizarea unor
dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu
diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei
sunt clasificate în:
36
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii
rulante, triciclete, biciclete, automobile speciale,
dispozitive de acces în mijlocele de transport în
comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de
fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare, la
spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv
sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la
domiciliul lor (pentru cusut, călcat, gătit, spălat,
curăţat, amenajarea interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale
(instrumente de lucru adaptate ca formă, greutate, mod
de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi
folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la
distanţă a unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară,
recuperarea, prin preocupările ei faţă de individ şi
37
prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în
echipă a tuturor specialiştilor, prin colaborarea
între medicul specialist (chirurg, neurolog,
cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator,
gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional/
ergoterapist, asistent social, economist, jurist,
sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.
Activitatea terapeutului ocupaţional şi
ergoterapeutului începe în centrul de reeducare şi se
finalizează uneori la domiciliul persoanei cu
handicap.
Recuperarea aspectului fizic
Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea
sau recuperarea integrală a unei funcţii deficitare,
mişcarea fiind elementul principal care vizează
următoarele aspecte:
- posibilitatea de a deplasa segmentul;
- amplitudinea;
38
- rezistenţa la efort;
- coordonarea mişcărilor.
Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării
acestor proprietăţi este de mare importanţă pentru
practicienii respectivi.
Recuperarea aspectului psihic
Modificarea stării fizice în urma unei perioade de
inactivitate atrage importante modificări ale
psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine
este frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului
său funcţional creând importante manifestări psihice
şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor
bolnavi în direcţia captării interesului şi cooperării
la propria vindecare. Executarea unor acţiuni sau
angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a
bolnavului, aptitudinile şi starea lui mintală de
asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii
sale psihice şi fizice de moment.
39
Recuperarea aspectului profesional
În stadiul iniţial al recuperării, aspectul
profesional nu include obligatoriu apelarea la meseria
avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la
alte activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs
obiectivul de bază să devină reluarea activităţii
profesionale anterioare, acolo unde este posibil.
Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă,
naturală şi liberă a etapelor de readaptare la munca
pacientului, folosirea gestualităţii specifice
acesteia.
Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se
impune reorientarea profesională, subiectul este
testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul
posibilităţilor sale psihotehnice.
Recuperarea aspectului social
40
Reinserţia socială a pacienţilor poate fi
facilitată prin recuperarea unor elemente şi gesturi
de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena
corporală, servirea mesei).
Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea
protezării sau de adaptare la activităţile menajere,
sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială
şi socială.
Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol
important în aceste direcţii, de pregătire propriu-
zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor
familiei în care aceştia se reîntorc, în privinţa
adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze
acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii
autonomiei acestuia.
Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi
ergoterapie
41
Activitatea de recuperarea este completată în
unele situaţii de mijloacele auxiliare realizate în
atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.
Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a
facilita acţiunea terapeutică a muncii, pentru
asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea
funcţiei sunt confecţionate din diverse materiale
(piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt
corelate strict cu infirmitatea de moment, unele
provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare
ca timp de folosire.
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme
de activitate care solicită funcţia afectată prin
mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine
şi forţă, să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii
sale.
Pregătirea terapeutului în această direcţie impune
cunoştinţe temeinice de anatomie şi fiziologie pentru
a fi respectate condiţiile optime de reeducare
42
funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre
tehnologia muncii respective. De asemenea cunoaşterea
cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie
aplicate individualizat sau în grup, după caz. Este de
dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă
cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de
lucru, despre posibilitatea adaptării lor speciale şi
chiar să le poate confecţiona.
Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul
la precizarea capacităţilor restante, în privinţa
contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după
cunoaşterea pe toate planurile a pacientului,
desfăşoară activitatea practică pornind de la
demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi
supraveghează pe parcursul activităţii, urmărind
poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate,
până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.
43
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN
BOLILE PSIHICE
Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care
perturbă pentru o perioadă îndelungată relaţiile
bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un
ridicat potenţial invalidant al acestuia.
Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un
ansamblu organizat de măsuri medico-psiho-sociale,
care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului,
cât mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât
mai redus de dependenţă socială.
Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru
bolnavii psihici erau denumite ospicii şi în
majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau
izolaţi de lumea din afară, în prezent statutul
bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria
44
dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic
prin care bolnavul este protejat pentru a nu deveni
victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii
psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională
şi ergoterapie, numărul faptelor grave comise de
aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în
descreştere.
Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul
metodelor curative care folosesc mijloacele
psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative
comune tuturor psihoterapiilor (individuale sau de
grup) următoarele:
- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un
terapeut cu statut social;
- un cadru protejat (setting) în care pacientul se
manifestă, se exteriorizează, fără a se teme de
consecinţe;
45
- o terapie care să permită medicului terapeut
explicaţia unor întâmplări sau probleme din
viaţa pacientului;
- un proces izvorât din această teorie şi reunind
adeziunea pacientului şi a psihoterapeutului;
- caracteristicile comune oricăror orientări
psihoterapeutice sunt: încrederea pacientului în
actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale
emoţionale, redobândirea încrederii în sine,
prin trăirea unor experienţe reuşite.
Aceşti factori, deşi sunt independenţi se
influenţează reciproc.
Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul,
prin descrierea făcută în prealabil a proprietăţilor
tratamentului prescris, trebuie să trezească
încrederea pacientului şi să mobilizeze optimismul
acestuia. Aceste aspecte influenţează considerabil
efectul terapeutic.
46
Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional
influenţează evoluţia atitudinii pacientului. Starea
emoţională pozitivă este favorabilă schimburilor cu
mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a
terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea
modului patologic de a gândi şi a se comporta
favorizează atingerea unui nivel superior de integrare
a structurii sale psihice, stimulează receptivitatea
bolnavului faţă de conduita terapeutică.
Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de
boală, pacientul nu este capabil să-şi stăpânească
sentimentele, gândurile sau comportamentul, datorită
unor suferinţe, prezintă o stare de descurajare.
Aceasta apare datorită incapacităţii individului de a
face faţă unei situaţii existenţiale normale. Această
stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din jur,
fac ca persoana în cauză să se replieze asupra ei
47
însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă.
Semnele obişnuite de descurajare sunt: anxietatea,
depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea,
amărăciunea, simptome care reduc capacitatea
pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa
simptomelor respective conduce la depresie, iar
aceasta agravează simptomele. Sunt multe persoane care
având unele din aceste simptome nu ajung să ceară
ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în
cazurile obsesiilor, alcoolismului, al
halucinaţiilor). Caracteristica esenţială a
psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului,
indiferent de natura simptomului pe care acesta îl
prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă
participarea medicului decât tehnica pe care o
foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele
bolnavului şi stresul specific la care acesta este
supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de
caracteristici personale care constituie aşa numita
48
“forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la
primul său gest, îi poate trezi pacientului
sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind
limpezirea trăirilor sale tulburate şi favorizarea
unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge
la un rezultat favorabil, la consolidarea
sentimentului de încredere în sine.
Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte
între pacient şi medicul terapeut, se încarcă de o
“condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia
interpersonală, “transferul” respectiv, constituie
elementul esenţial al terapiei. Personalitatea
medicului terapeut, angajarea activă a acestuia,
imprimă şi nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de
actul terapeutic. Metodele psihoterapeutice
individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea
bolnavului, în scopul reconstituirii
49
disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de
vindecare.
Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup,
metodele folosite sunt acţiuni interpsihologice, ca de
exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care
este stimulată în scop terapeutic acţiunea
binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a
interrelaţiilor dintr-un mediu organizat. Ea se
bazează pe încrederea bolnavului în medicul terapeut
şi pe comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi
membri ai grupului. Identificarea pacientului cu
ceilalţi duce la înţelegerea rezistenţelor personale,
permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi
asumarea unor roluri care până acum i se păreau
inabordabile, fortificând “eul” persoanei în cauză.
Manifestarea emoţională până atunci reprimată,
deschiderea faţă de ceilalţi conduce la redobândirea
încrederii în sine şi la reintegrare socială.
50
Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale
reprezintă ansamblul de măsuri care constituie
tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital,
utilizând organizarea însăşi a spitalului (J.M.
Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia
ambientală, terapia ocupaţională şi ergoterapia.
Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află
în Grecia antică, în Pergam şi Epidaur. Începând cu
secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel, Esquirol)
s-au pus bazele unei organizări de terapie
ocupaţională şi ergoterapie în azilele de bolnavi
psihici. În a doua jumătate a secolului XX, în cadrul
serviciilor psihiatrice s-au structurat adevărate
“comunităţi terapeutice”, elaborându-se şi concepţia
de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune
integratoare a bolnavului într-un climat social
favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie
rigide ci să se adapteze permanent la schimbările
51
survenite, să ţină cont de intenţia terapeutică şi de
opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un
moment dat, de evoluţia bolii, de economia,
administraţia şi organizarea instituţiei respective.
Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în
care se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor
prin comunicare şi printr-o activitate care
intenţionează să determine o activitate productivă. În
continuare, ergoterapia are o eficienţă mult mai mare,
mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale
productive. În această etapă este necesară protejarea
pacientului de către mediul ambiant psihologic,
special creat pentru tratament.
Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate
de terapia ambientală este necesar să precizăm
noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile
psihoterapeutice.
Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie
la tratament se înscriu în conceptul de
52
“Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică,
organizarea spaţiilor şi a programului zilnic,
ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.
Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice
şi a întregului personal cu bolnavul au un rol
deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre
un bolnav şi ceilalţi, realizarea acestora şi
caracterul lor constituie grija permanentă a fiecărui
serviciu de acest fel.
Comunitatea terapeutică este constituită din echipa
terapeutică care îşi asumă rolul activ în organizarea
generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.
Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului
din starea nevrotică sau psihotică sunt puse la
dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o
descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea
acestuia. Activităţile uşoare, simple şi reconfortante
desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-
53
muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea
îndeplinirii acestor obiective.
Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o
datorie a omului, dar şi o modalitate de comunicare
interumană, în acest context este privită sub mai
multe aspecte. Lipsa posibilităţii de a presta o
activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav
cu afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând
psihologic infirmitatea acestuia. Integrarea unui
astfel de bolnav într-un flux ergonomic interuman,
devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea
bolnavului în lume. Terapia ocupaţională şi
ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici
sunt stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia,
dintre aceştia şi personalul medical şi cel de
deservire, reprimă stările lor agresive sau de
vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire,
conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor,
54
gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează
memoria, voinţa, în general activitatea.
Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici
În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile
neuropsihice pune accent pe resocializarea bolnavului,
pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul
său socio-profesional. Secţia sau spitalul de
psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică şi pe
aceea de a reintegra în societate un număr de persoane
sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi
diversificare a instituţiilor ambulatorii şi cu
staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o
parte a cazuisticii. Acest progres se datoreşte pe de
o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare măsură
depinde de metodele de factură psihoterapeutică,
dintre care: relaţiile medic-bolnav, bolnav-
medicament, bolnav-mediu social şi cultural,
interferenţa efectelor psiho-dinamice farmacogene
55
motivate social. Terapiile neconvenţionale constau în
acele proceduri şi acţiuni medicale nemedicamentoase,
asociate în terapie, în scopul vindecării şi
resocializării bolnavului. În această categorie, în
afară de terapia ocupaţională şi ergoterapie care şi-
au dobândit un statut propriu, se includ:
- instaurarea unei atmosfere de optimism şi
încredere (sanogenetică), prin folosirea
factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa
terapeutică fiind desfăşurată într-un cadru
optim pentru maladiile respective;
- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri
(de la gimnastica de înviorare la jocurile
sportive). Această terapie urmăreşte redarea
încrederii bolnavului în forţele proprii,
reinserţia în propria schemă corporală,
realizări importante ca suport pentru echilibrul
său psihic;
56
- procedurile fizioterapeutice, dintre care:
duşurile scoţiene, masajul, sauna, înotul,
urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;
- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu
activităţile recunoscute ca: artterapia,
meloterapia, cinaclul literar, etc.
Tot ca formă de terapie neconvenţională se include
şi socioterapia, care are rol de mediator între
societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de
serviciu, locuinţă, în problemele juridice, serviciul
de asistenţă socială poate contribui la reinserţia
bolnavului în societate.
57
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
LA COPILUL CU INFIRMITATE
MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.)
Conform definiţiei date de OMS copilului cu
handicap motor “este copilul care nu poate participa
în decursul unei perioade apreciabile de timp la
activităţile sociale, recreative, educative sau
profesionale ale vârstei sale”.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copil fac
parte dintr-un complex de tratament de reeducare a
aptitudinilor fizice şi psihice.
Munca cu copilul deficient este complexă, în acest
domeniu terapia îmbinându-se cu educaţia. Obiectivele
urmărite sunt:
- contribuţia la procesul recuperator;
58
- pregătirea copilului pentru integrarea socială
şi şcolară;
- contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;
- orientarea şi integrarea profesională.
Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse
afecţiuni se desfăşoară în unităţi specializate:
secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice, cămine-
spital, unde copiii sunt internaţi, dar şi ambulator
acolo unde există posibilitatea, în cabinete sau
centre specializate.
Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la
copii necesită intervenţia unei echipe complexe
interdisciplinare în scopul recuperării: medic,
kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog, logoped şi nu
în ultimul rând a părinţilor.
Concepţia actuală în ce priveşte tratamentul prin
terapie ecupaţională şi ergoterapie are caracteristici
ce depăşesc simpla joacă de copil. În terapia
ocupaţională şi ergoterapia la această vârstă, copilul
59
este solicitat pentru pregătirea sa de mai târziu,
pentru rolul de adult prin intermediul unor activităţi
adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând
corectarea oricărui tip de handicap.
Principalul mijloc prin care se poate interveni la
vârsta copilului mic este jocul, care permite
dezvoltarea psiho-socială a copilului. Jocul oferă
copilului posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele,
îl ajută să-şi dezvolte îndemânarea, inteligenţa,
afectivitatea, sensibilitatea, psihomotricitatea, să
se afirme. De asemenea îl poate ajuta să-şi cunoască
corpul şi să ia cunoştinţă de mediul înconjurător.
Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta
copilului şi de nivelul său intelectual şi fizic. Dacă
aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi
vor îndeplini scopul, activităţile care depăşesc
posibilităţile de moment ale copilului vor deveni
frustrante, iar cele prea simple sau uşoare nu vor
60
stimula interesul acestuia, nefiind nici terapeutice
nici recreative.
Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este
vorba de copil, se înţelege orice joc sau activitate
atrăgătoare care poate contribui la ameliorarea sa
fizică şi revenirea sub aspect psihologic.
În acest context jocul poate constitui o muncă,
munca nefiind neapărat o activitate plictisitoare şi
neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.
La copilul mic, noţiunea de ergoterapie, a cărei
semnificaţie este recuperarea (reeducarea) prin muncă,
pare un nonsens, adevăratul înţeles atribuindu-se
persoanelor adulte, dar, diferite activităţi adaptate
vârstei şi posibilităţilor copilului, au scopul de a-l
pregăti pentru practicarea de mai târziu a unor
activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor
treptate, a recuperării sale parţiale sau totale.
La copiii victime ale traumatismelor craniene
(uneori urmate de comă prelungită), metodele utilizate
61
trebuiesc strict individualizate, progresiunea
adoptată specifică fiecărui caz în parte, în scopul
unei reorganizări psihomotrice proprii (memorie,
logică, schemă corporală, orientare în spaţiu), a
formării relaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei
sociale. Aceştia au un progres şcolar lent,
tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt
uneori mai invalidante decât cele motorii.
Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai
ales de proprii părinţi care trebuiesc ajutaţi,
consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum
este. Într-o lume civilizată persoana handicapată are
dreptul de a fi respectată.
Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul,
kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional,
ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul
asistenţei sociale, cadrele didactice, părinţii, toţi
membrii societăţii se găsesc frecvent puşi în faţa
unor persoane cu handicap. Fiecare atunci când este
62
într-o astfel de situaţie, din punctul lui de vedere,
trebuie să rezolve problemele dificile legate de
acestea. Societatea trebuie să intervină activ, atât
din umanitarism, dar şi din considerente economice.
Copiii cu mari handicapuri motorii necesită o
terapie ce urmăreşte educarea gestuală, câştigarea
unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar în
situaţiile cu prognostic funcţional şi vital sumbru,
eforturile terapeutice se concentrează asupra
păstrării vieţii şi scopului de a o face suportabilă.
În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie,
de la caz la caz terapia ocupaţională şi ergoterapia
vor căuta să-i ofere o activitate socio-culturală,
intelectuală, raţională. În situaţia în care se
redobândeşte o suficientă independenţă, se procedează
la instruirea cu scop socio-profesional, cu activitate
remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau
într-un loc de muncă amenajat special care să-i
63
permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura
posibilităţilor proprii.
Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii
infirmi este foarte anevoioasă, de aceea impune din
partea tuturor celor din jur, familie şi echipa
terapeutică, atitudini speciale şi o instruire de
asemeni specială. Aceştia, fără deosebire de calitatea
pe care o au (părinte sau terapeut), în egală măsură
au rol de educatori. Permanent în munca lor trebuie să
cultive relaţii benefice pentru copiii respectivi, să
acţioneze în conformitate cu nevoile lor, pentru a-i
ajuta în orice situaţie. Prin toate activităţile, de
joc, terapie ocupaţională şi ergoterapie, copilul
handicapat trebuie să înveţe să se comporte, să fie
util lui şi celorlalţi, pentru a nu fi respins de cei
din jur, de societate.
Aplicarea terapiei de grup (5-6 copii într-o
grupă) de preferinţă cât mai timpuriu pe categorii de
vârstă în kinetoterapie, terapie ocupaţională,
64
logopedie, este modalitatea prin care se obţin
rezultate bune atât în recuperarea funcţională şi
specifică dar şi în socializarea copiilor cu diferite
afecţiuni sau infirmităţi. În cadrul acestora
activităţile trebuie sa fie cât mai variate, execuţia
să fie supravegheată pentru a impune exigenţă şi
disciplină, aspecte care dezvoltă cunoştinţe practice,
îndemânare, creativitate.
Şedinţele de terapie ocupaţională pentru copiii
mici au o durată de 15-30 de minute iar cele de
ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la
câteva ore sau chiar la o jumătate de zi pentru a le
creşte treptat rezistenţa.
Practicarea unor sporturi accesibile şi
dezvoltarea gustului pentru un “hobby” (filatelie,
radiofonie, desen, muzică, etc.) pot deveni surse de
plăcere şi de ocupare a timpului liber în mod util şi
plăcut.
65
Autonomia copilului pe măsură ce creşte, reclamă
adaptarea sau găsirea unor soluţii mereu schimbătoare,
în conformitate cu modificările survenite în creşterea
şi dezvoltarea sa (dispozitive, aparate, mijloace de
transport). Toate procesele de adaptare trebuiesc bine
alese, motivate şi exersate în practică.
În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă “Centrul
de recuperare a copilului cu handicap neuromotor” la
Dezna (Arad), sub imperiul speranţei şi al aserţiunii:
“Nu există copil nerecuperabil, să-i acordăm aşadar o
şansă” (Corneliu Bârsan).
În acest centru prin numeroase forme de terapie
ca: kinetoterapia, hidrokinetoterapia, electroterapia,
prin forme particulare de recuperare psiho-
intelectuală, realizate prin terapie ocupaţională,
logopedie, meloterapie şi playterapie, sunt trataţi o
parte din copiii cu diferite afecţiuni într-o aşa zisă
formă de “medicină a eroismului”.
66
Rolul terapeutului ocupaţional şi al
ergoterapeutului în cazul copilului bolnav este foarte
important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i
ofere căldură sufletească, înţelegere, prietenie, pe
lângă utilizarea mijloacelor specifice recuperării.
Alături de acesta, rolul familiei, al şcolii, al
grupului social din care face parte este foarte
important pentru echilibrul legăturilor afective de
care copilul are nevoie.
Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un
dublu rol, de individ, dar şi de parte componentă a
unui context social cu care are raporturi sano sau
patogenetice permanente.
Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi
ergoterapeut poate fi preluată de kinetoterapeut,
care, în acest fel îl poate face pe copil să accepte
şi să înţeleagă recuperarea.
Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul
mic, unde, kinetoterapia şi terapia ocupaţională
67
trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic)
specific grădiniţelor de copii.
În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi
copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi probleme, se
poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să
conlucreze şi o educatoare cu atribuţii specifice,
aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.
Principiile care trebuiesc respectate în munca de
terapie ocupaţională şi ergoterapie cu copiii
deficienţi sunt:
- intervenţia cât mai precoce este posibilă
(datorită repercursiunilor pe care le au
privaţiunile specifice copilului handicapat sub
aspectul performanţelor fizice şi psihice, a
stării senzoriale şi perceptive);
- solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor
copilului (să-i respecte ritmul, stereotipul
dinamic propriu, să obţină adeziunea copilului
la activitatea propusă, să nu-l obosească);
68
- în timpul activităţilor terapeutul trebuie să
vorbească cu copilul, să-l îndemne, să-l
stimuleze, iar subiectul discuţiilor să fie
adaptat vârstei şi posibilităţilor lui de
înţelegere;
- să se aprecieze permanent gradul de independenţă
atins, posibilităţile manuale şi intelectuale
ale copilului;
- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după
alte activităţi intelectuale sau fizice;
- terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul
trebuie să-l urmărească permanent şi să facă
adaptările necesare atunci când acestea se
impun;
- sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de
alte activităţi pentru ca atenţia copilului să
nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la
nevoile specifice copilului;
69
- la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va
avea un caracter individual, aceştia neavând
noţiunea de grup, acordându-se o atenţie
deosebită pentru evitarea accidentelor;
- obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte
casnice ca perii, linguri, cutii, sticle,
pâlnii, vase(din material plastic), pentru
diferite exerciţii practice;
- la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă
se obţine progresiv, integrând în practica de
ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute
prin kinetoterapie;
- relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în
cazul în care copilul este instituţionalizat)
trebuie să fie organizată, să aibă un caracter
de colaborare, ergoterapeutul trebuie să
solicite familia în problemele muncii cu copilul
deficient.
70
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
ÎN AFECŢIUNILE MOTORII
Elementele caracteristice ale bolnavului motor
rezidă în recurgerea la o activitate corectoare a unui
deficit muscular, necesitând respectarea regulilor
unei ergoterapii specifice.
Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese
în funcţie de priorităţi, impun realizarea
independenţei bolnavului în practicarea lor. În
funcţie de nevoile diverse, antrenarea acestuia în
activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu
afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat
permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar
familia lui să fie informată permanent cu privire la
starea în care acesta se află.
71
Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe
care o susţine, are un caracter fizic tonic, travaliul
muscular dinamic având în acest sens rolul
determinant.
Starea de boală, anormală pentru organism, produce
modificări în activitatea pacientului. Durata acestei
stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune,
de perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de
componenta psihică a bolnavului.
În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu
recuperabili, inactivitatea întârzie însănătoşirea,
duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de
muncă. Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe
motorii marcante, prin terapie ocupaţională şi
ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi
îndeletniciri.
Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă
lungă de timp, îşi pierd posibilităţile de a acţiona
fizic şi încrederea în vindecare şi redresare.
72
Infirmii motori ce beneficiază de terapie ocupaţională
şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte
ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi
colaboratorii, astfel:
- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia
membrelor inferioare sau a tuturor celor patru
membre);
- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de
corp);
- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice
diverse);
- copii cu traumatisme craniene;
- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;
- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;
- copii cu mari handicapuri motorii;
- adolescentul handicapat motor grav, în urma
poliradiculonevritelor, polinevritelor şi
neuropatiilor periferice.
73
În domeniul neurologiei, recuperarea vizează
readucerea bolnavului invalid în urma unei boli cu
acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât
mai aproape de normal, precum şi prevenirea şi
tratarea sechelelor tardive.
În situaţia bolnavilor paraplegici şi
tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia,
încearcă reducerea deficitului motor rezultat din
leziunea sau întreruperea căilor medulare, cu ajutorul
mişcărilor şi gesturilor reeducative. Acolo unde
deficitul motor este irecuperabil, se recurge la
compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea
aptitudinilor restante, la o adaptare fizică şi
psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi.
Dobândirea independenţei la aceşti bolnavi este primul
scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi
imense, atât din partea pacientului cât şi a
terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.
74
Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de
mult ajutată de terapia ocupaţională şi ergoterapie,
prin antrenarea membrelor plegice după reguli
neurofiziologice. Acest tip de handicap beneficiază de
o solicitare din partea terapeutului prin care se
caută asigurarea independenţei pacientului faţă de
cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare,
un program de recuperare corect şi la timp aplicat,
conduce la o recuperare parţială sau integrală a cca.
o treime din cazuistica de acest profil, la o
autonomie existenţială la aproximativ jumătate din
numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este
redobândit aproape de toţi cei afectaţi de acest
factor morbid. Recuperarea hemiplegicului vascular
este în concordanţă cu gravitatea handicapului motor,
localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta
şi sexul bolnavului. Reeducarea handicapului motor
cerebral se realizează într-un centru de recuperare,
la ea contribuind o echipă de specialişti printr-o
75
muncă specializată, de lungă durată. Orice câştig pe
plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate,
devenind gesturi ce tind să confere bolnavului din ce
în ce mai multă independenţă.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea
bolnavilor
cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului
locomotor
Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în
principal accidentelor (de muncă, de circulaţie, etc.)
interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a
celor în cauză, uneori până la scoaterea lor din
activitate.
Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este
însemnată, iar consecinţele destul de importante atât
prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii
pe care o antrenează.
76
Persoanele aflate într-o astfel de situaţie,
datorită scoaterii pe o perioadă de timp din
activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa
fizică generată de traumatism pot avea tulburări ale
stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din
invaliditatea respectivă.
Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor
afecţiuni a căror recuperare este uneori de lungă
durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.
Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi
socială a bolnavului respectiv.
Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea
perioadei de convalescenţă se poate realiza apelând în
paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la
terapii recuperatorii care vizează în primul rând
autonomia bolnavului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul
afecţiunilor traumatice completează efectele medicale
curative şi preventive, alături de celelalte metode de
77
reeducare (ortopedia, chirurgia plastică,
kinetoterapia).
Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât
mai repede posibil la viaţa anterioară accidentului
(îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.
Activităţile de terapie ocupaţională şi
ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în urma
unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului
său funcţional recuperat, cu participarea psihologului
şi a ergoterapeutului.
Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale
membrelor
Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă
deosebită în cazul traumatismelor membrelor superioare
la care se urmăreşte redobândirea forţei, mobilităţii,
prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei.
78
Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl
are exerciţiul fizic, mişcarea naturală, prin
activităţi normale.
Nu sunt excluse nici elementele de mecanică
(aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine
mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat
necesare.
Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea
traumatismelor membrelor, ergoterapia constituind o
prelungire a acesteia.
Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi
tâmplăria permit o instruire destul de rapidă pentru
obţinerea unor obiecte.
Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită
subiectului repetarea aceloraşi mişcări, dozarea lor
făcându-se în acord cu progresul realizat.
Dispozitivele de lucru în aceste domenii
(activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în atelierele de
ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la
79
posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul le
poate utiliza în cazul în care observă oboseala
pacientului sau apare durerea.
Alegerea activităţii se face de comun acord cu
pacientul, căruia i se explică atât modul de acţionare
cât şi influenţa gesturilor asupra progresului
recuperării.
Instruirea se face treptat, în condiţii ce
respectă posibilităţile de moment ale pacientului,
urmărindu-se reantrenarea în muncă.
Exersarea acestor deprinderi se face după
programul kinetoterapeutic, timp de 1/2-1 oră,
consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.
Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi
au efecte benefice asupra stării psihice a bolnavului,
rol recreativ şi de destindere.
În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării
unor segmente, terapia ocupaţională şi ergoterapia au
rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării
80
activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării
independenţei în viaţa cotidiană.
Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect
socio-profesional adaptată posibilităţilor restante.
Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului
locomotor
Activităţile de ergoterapie în traumatismele
(afecţiunile) aparatului locomotor trebuie folosite
cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor
recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului,
stadiului şi formei leziunilor suferite.
Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt
aplicate de specialişti, încercând să dezvolte
calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.
Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme
concepute special pentru o anumită mişcare, iar
instrumentele sunt reglate sau modificate după nevoie.
81
Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională
şi ergoterapie poate începe încă din faza în care
bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în
atelierul de ergoterapie, prin adaptări speciale, în
scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-i o
preocupare cu efecte terapeutice asupra segmentului
lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.
Dintre acestea amintim:
- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau
adaptate pentru picior: jocul de minifotbal,
etc.);
- ţesutul la război sau gherghef;
- modelaj în plastilină;
- decupaje;
- desen, pictură;
- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur,
trestie, papură;
- dactilografie recreativă;
- activităţi utilitare şi gospodăreşti.
82
Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea
autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul,
spălarea, bărbieritul.
Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu
traumatisme ale aparatului locomotor
În cazul unor traumatisme grave, recuperarea
integrală a deficitelor nu este întotdeauna posibilă,
fiind necesară orientarea sau reorientarea
profesională a persoanelor în cauză.
Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în
conformitate cu infirmitatea sau deficienţa lor, cu
aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.
Analizarea fiecărei situaţii va urmări:
- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata
solicitată în activitatea respectivă;
- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul
solicitate;
- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale
şi ale reflexivităţii;
83
- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu
care vine în contact.
În cadrul orientării şi reorientării profesionale
trebuie urmăriţi cei patru parametri vitali ai
fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare
psihică, pregătire profesională şi conduită socială,
care trebuie să obţină valori optime.
Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au
suferit traumatisme ale aparatului locomotor includ
terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode
terapeutice preţioase, experienţa acumulată pe plan
mondial dovedind acest fapt.
84
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN
AFECŢIUNILE OSTEOARTICULARE,
REUMATISMALE ŞI TRAUMATICE
Consecinţele acestor afecţiuni, sub aspect
funcţional sunt asemănătoare, ele depinzând mai mult
de localizarea leziunilor care determină pierderea sau
limitarea mobilităţii corporale.
Dintre acestea, unele afecţiuni reumatice duc la
invalidităţi mari.
Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile
sunt dureroase, umflate, rigide, deformate, terapia
ocupaţională constituind o formă specifică de
reeducare funcţională.
Alături de tratamentul medical, terapia
ocupaţională şi ergoterapia sunt metodele importante
85
care sunt puse în practică corelate cu mecanismele
deformaţiilor articulare.
La fel ca şi în afecţiunile ortopedico-traumatice
care pot surveni în unele domenii de activitate,
afecţiunile reumatice pot avea consecinţe importante
sub aspect fizic şi psihic, uneori până la scoaterea
din activitate. Durata bolii sau a invalidităţii pe
care o antrenează, imposibilitatea continuării
activităţii şi ocupaţiei avute anterior îmbolnăvirii,
duc la pierderea forţei fizice, iar sub aspect psihic
pot duce la apatie şi indiferenţă.
Pierderea capacităţii de muncă înseamnă o pierdere
a respectivului capital de muncă pe care îl reprezintă
fiecare persoană, în urma căreia este afectată atât
persoana respectivă cât şi societatea.
Deficienţele fizice şi psihice de această natură
pot fi corijate şi depăşite iar capacitatea de efort
şi muncă poate fi recuperată, deşi există şi riscul
recidivei. Din acest motiv respectivii bolnavi trebuie
86
urmăriţi continuu, tratamentul să se desfăşoare pe
etape, până când bolnavul depăşeşte pericolul şi poate
fi integrat în activitatea normală de muncă.
În toate cazurile de afecţiuni osteoarticulare şi
reumatismale, când începe să apară remisiunea bolii,
când durerea nu mai împiedică reeducarea funcţională,
terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin mijloace
specifice pot fi aplicate, nefiind necesare poziţiile
de repaus şi de strictă imobilizare.
Acestea urmăresc prin ocupaţie şi muncă,
corectarea defectelor de execuţie a mişcărilor, a
gesturilor.
Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei în afecţiunile respective sunt:
- tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări
generale bune;
- prevenirea deformaţiilor, anchilozelor,
atrofiilor musculare;
- readaptarea sau reorientarea profesională.
87
Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni,
terapeutul trebuie să aibă în vedere o anumită
succesiune a metodelor de reeducare, legate de
activităţile necesare bolnavului de la primele ore ale
zilei (ridicarea din pat, igiena, gimnastica,
îmbrăcarea, manevrarea unor obiecte de toaletă, de
comunicare, etc, apoi utilizarea aparatelor de uz
casnic, până la cele profesionale).
Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel
de afecţiuni de a sta cât mai mult în pat sau în
fotoliu.
Specific acestor afecţiuni, handicapul fizic este
resimţit intens de către bolnav.
Echipa terapeutică urmăreşte ameliorarea stării
fizice prin diferite mijloace, între care cele ale
kinetoterapiei, terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,
prin diferite prestaţii şi prin realizarea de obiecte,
manual, fac ca bolnavul să accepte recuperarea care,
88
deseori durează mult şi este dureroasă, cu o evoluţie
dificilă.
Aspectul esenţial în recuperarea bolnavului
traumatic şi reumatic este câştigarea amplitudinii
mişcărilor şi a forţei musculare, dar şi obţinerea
adeziunii sale de a contribui activ la recâştigarea
utilităţii pentru el şi pentru cei din jur.
Ergoterapia urmăreşte prin mijloacele sale
obţinerea unor efecte importante ca:
- efecte preventive - evitarea evoluţiei deformaţiilor,
apariţiei anchilozelor şi a contracturilor;
- efecte recuperatorii - redarea tonusului muscular
normal, menţinerea articulaţiilor într-o stare
normală, care să asigure executarea mişcărilor
libere;
- efecte educative - bolnavul este informat asupra
stării sale, scopului terapeutic şi rezultatelor
care se pot obţine.
89
Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice
urmăreşte obţinerea autonomiei maxime pentru
activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin
recurgerea la aşa-zisele “mijloace tehnice auxiliare”
(accesorii simple sau automatizate).
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în
vedere numai bolnavii spitalizaţi, ele au rol
important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a
celor imobilizaţi la domiciliu. Astfel, pe lângă
terapia medicamentoasă, hidroterapia, kinetoterapia,
psihoterapia, etc. ergoterapia recurge la
gestualitatea specifică muncii artizanale şi a celei
din viaţa cotidiană, la mijloacele de joacă şi
sportive, la cele recreative, ca metode de recuperare
fizică şi psihică.
Echipa terapeutică în serviciile de reumatologie
este constituită din medic, psiholog, kinetoterapeut.
Colaborarea între kinetoterapie şi ergoterapie se
impune, ergoterapia fiind metoda care consolidează
90
efectele kinetoterapiei prin realizări de obiecte în
care gestualitatea este repetată şi finalizată, dar şi
motivată. Poziţia subiectului în care efectuează munca
este foarte importantă, mai importantă decât munca în
sine, de asemenea efortul solicitat şi tehnica
aplicată trebuie să prevină apariţia durerii şi a
oboselii.
Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi
necesită timp. Dintre ocupaţiile şi lucrul obişnuit în
terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru recuperarea
mâinii reumatice amintim pentru poliartrita reumatoidă:
- diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care
bolnavul o prinde în mână efectuând diverse
mişcări de extensie, flexie, rotaţie;
- cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu
degetele filele acestora ţine policele în
abducţie maximă);
91
- confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele)
prin rulare pe o andrea sau rularea unei hârtii
folosind ambele mâini;
- rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie
radială;
- imprimarea unor modele folosind un rulou sau o
ştampilă;
- confecţionarea unor obiecte artizanale (flori
artificiale, coşuleţe, cutii, jucării);
- folosirea unor jucării (titirobil, învârtind
sfârleaza în sens radial);
- jocuri cu bile de diferite mărimi în care
solicită fiecare deget pe rând pentru manevrarea
acestora;
- cusutul, brodatul, împletitul;
- modelarea plastilinei, a lutului.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia în poliartrita
reumatoidă urmăreşte, prin mişcările respective,
întărirea aparatului extensor al degetelor, întărirea
92
interosoşilor şi lombricalilor, opozantului auricular
şi policelui. Un loc important îl are reeducarea
prehensiunii.
Pentru recuperarea artrozelor mâinii terapia
ocupaţională şi ergoterapia recomandă gesturi şi
mişcări ca:
- strângerea repetată a unor obiecte elastice în
mână (mingi, jucării gonflabile);
- modelarea unor materiale semimoi (antrenează
numeroase grupe musculare şi diferite tipuri de
prehensiune);
- manevrarea unor obiecte mici (mărgele, bile,
construcţii din beţe de chibrit, împletituri din
fire, broderii, desen, pictură, căntat la pian,
fluier, etc.).
Mişcări folosite în cadrul terapiei ocupaţionale
şi ergoterapiei pentru recuperarea articulaţiei cotului şi
umărului:
93
- jocuri şi activităţi care antrenează concomitent
mâna, cotul şi umărul;
- periatul unor obiecte;
- lustruirea unor suprafeţe orizontale şi
verticale;
- mânuirea fierăstrăului;
- înşurubarea şi deşurubarea unor becuri,
siguranţe, robinete;
- jocul de cărţi;
- cusutul pe gherghef;
- jocul cu mingea (lovirea de sol şi de perete a
mingii şi reprinderea ei);
- călcatul rufelor;
- cusutul la maşina manevrată manual.
Pentru afecţiunile reumatice ale piciorului, ergoterapia,
până la un punct, foloseşte aceleaşi mijloace ca şi
kinetoterapia:
- bicicleta ergometrică;
94
- exerciţiul de apucare a unui prosop cu degetele
piciorului;
- rularea piciorului pe un cilindru pe care îl
deplasează înainte-înapoi;
- lansarea unei bile de pe picior prin extensia
degetelor şi dorsiflexia acestora;
- folosirea maşinii de cusut cu pedală.
În activitatea de terapie ocupaţională şi
ergoterapie la bolnavii reumatici se impune
respectarea principiului “de la uşor la greu”, “de la
simplu la complex”, pentru a nu depăşi pragul durerii
şi al oboselii.
95
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
LA BOLNAVII CARDIO-VASCULARI
În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia
ocupaţională şi ergoterapia includ activităţi de
kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie,
ca terapii instructiv-recreativ-distractive, dar nu
este exclusă practicarea ergoterapiei în unele
situaţii.
Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi
posibilităţilor pentru activităţile cotidiene sunt
scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu
aceste suferinţe.
Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită
din partea pacientului un efort liber consimţit,
natural şi utilitar.
96
Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata
efortului necesită respectarea unor reguli care se
impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus
este efectuat în mod liber. Acesta constă în gesturi
utile care îmbină activitatea fizică şi psihică în
scopul angajării în activităţi creative.
La indicaţia medicului specialist, activităţilor
de antrenare fizică propriu-zisă, pe măsura diminuării
afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului
coronarian, se poate recomanda exersarea gesturilor şi
deprinderilor de lucru.
Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte
bine aspectul recuperării cardiologice pentru a putea
doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele
de intoleranţă.
De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei
fiecărui subiect, a particularităţilor sale de
adaptare la solicitarea propusă.
97
La această categorie de bolnavi se vor evita
eforturile mari şi de durată, preferându-se
activităţile uşoare, cu efort minim, cele care
solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi
intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în
seră, în aer liber, în grădină, spaţii care oferă
climat sedativ, optimist (îngrijirea florilor, lucrul
de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care pun
în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative,
de care dispune persoana respectivă).
Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor
bolnavi se realizează prin antrenarea lor în
activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de
munca de birou, unde ei vor fi eventual cooptaţi
alături de personalul angajat.
Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei
în bolile cardio-vasculare cele mai invalidante cum
sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială,
valvulopatiile, vasculopatiile periferice, sunt de
98
recuperare sub aspect funcţional, psihologic şi socio-
profesional, aspecte care apar simultan şi sunt
intercondiţionate.
Acestea, de multe ori necesită spitalizare de
lungă durată, se manifestă prin incapacitate temporară
de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea
socială.
Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită
amenajarea şi dotarea unui compartiment de terapie
ocupaţională şi ergoterapie.
În medicina modernă, practica terapeuticii în
afecţiunile cardio-vasculare de natură coronariană, a
înlocuit repausul absolut şi prelungit care era
recomandat în trecut, cu reantrenarea la efort.
Această metodă a condus la obţinerea unor rezultate
bune, în special pe linia reintegrării sociale. În
acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri
terapeutice, se aplică şi primele măsuri de readaptare
funcţională.
99
Actul medical terapeutic care vizează simultan
aspectul funcţional, psihologic şi socio-profesional,
în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi
reactivarea bolnavului astfel:
- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională
prin activităţi cu intensitate progresivă atent
supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute
(durerea, oboseala) sunt prevenite de către medic şi
terapeut;
- în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea
anomaliilor psihologice de comportament (anxietatea,
pesimismul, cât şi cele de hiperactivitate
dăunătoare). Disciplina personală este un remendiu
important. Alimentaţia corectă şi adaptată
diagnosticului, suprimarea tutunului, a alcoolului,
sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea
acceptată, supravegheată, dar şi prin contribuţia
pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect
modul de viaţă;
100
- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă
terapeutică are datoria de a participa la munca
pedagogică pentru instruirea bolnavului în privinţa
cunoaşterii situaţiei sale, atât în ce priveşte
organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii
timpului liber. Munca propriu-zisă trebuie îmbinată cu
exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului
pentru sarcini sociale şi profesionale.
În funcţie de starea de sănătate de moment, în
cadrul terapiei ocupaţionale se vor alege iniţial
ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor
utilitare, estetice. Activitatea propusă trebuie să-l
determine pe bolnav să-şi aprecieze posibilităţile,
să-l antreneze într-un ritm de execuţie normal ca
rapiditate şi intensitate a mişcărilor, să-l
obişnuiască să accepte pauze frecvente.
Experienţa arată că aceste activităţi sunt
acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii
cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei
101
ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie să
fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă
deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie
liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a
nu antrena dependenţa acestuia faţă de terapeut.
Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât
necesară pentru obţinerea echilibrului vital şi
petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie
să fie adecvată persoanei cardiace, gravităţii bolii
şi fazei de boală în care se află. Spre exemplu, în
afecţiunile cardiace minime, respectivul bolnav poate
să-şi conducă propriul autoturism, dar nu trebuie
asumate riscuri majore pentru securitatea publică, în
unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de
autobuz, locomotivă, mijloace de trasport public.
102
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
LA BOLNAVII CU AFECŢIUNI ALE
APARATULUI RESPIRATOR
Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe
care le provoacă celor în cauză cât şi celor din
anturajul lor, constituie o problemă de sănătate
publică, inclusiv sub aspect economic.
Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului
respirator este mare şi se preconizează o creştere a
acestuia prin:
- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer
pulmonar mai ales prin creşterea consumului de
tutun;
- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită
cronică datorită poluării aerului.
103
Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a
speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă
respiratorie datorită progreselor terapeutice care
încetinesc evoluţia acestor boli şi a depistării lor
precoce.
Consecinţele acestor boli sub aspect economic
trebuie să ia în considerare atât costul medical şi al
pierderilor de producţie legate de acestea, de
asemenea importantul impact asupra modului de viaţă al
bolnavului şi a celor din jurul său.
Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică
ci pot fi generate de un complex de condiţii de
existenţă care constituie factori de risc. Expunerea
în timp la anumite condiţii ce constituie factori de
risc poate duce la apariţia unor perturbări grave, cu
manifestări diferite, pe plan social şi economic,
variind în funcţie de invalid (copil sau adult).
Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din
mediul familial prin spitalizări repetate, de durată,
104
în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a
şcolarizării, o rămânere în urmă, limitându-le
posibilităţile de alegere a unei viitoare meserii.
La adult, impactul cu boala poate însemna
întreruperea prelungită a muncii, ceea ce poate
însemna pierderea locului de muncă, o reorientare
profesională sau, în cazuri mai grave, nu va mai putea
presta nici o muncă.
În aceste situaţii de boală (în care repausul este
necesar) ergoterapia îşi are locul determinat prin
posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea
apăsătoare a suferinţei sale. Problema reinserţiei
sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi
constituie obiective ale echipei terapeutice formată
din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.
Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei în cadrul afecţiunilor respiratorii sunt:
- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu
activităţi terapeutice de diferite profile
105
adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi
starea de oboseală şi deprimarea psihică;
- programele de recuperare a rezistenţei la efort
să se aplice numai în faza stabilă a bolii;
- prudenţa deosebită a terapeutului în
activităţile care vizează rezistenţa la efort
(evitarea oboselii exagerate);
- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru
căile respiratorii;
- educaţia sanitară a acestor bolnavi este
necesară, în sensul convingerii de a renunţa la
fumat, a prevenirii şi tratării precoce a
episoadelor infecţioase, combaterii exceselor
ponderale, a informării bolnavului cu privire la
stadiul bolii sale, a cooperării pentru
recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor
medicale;
- necesitatea supravegherii permanente a
bolnavului pentru prevenirea unor incidente şi
106
pentru a regla permanent efortul, pentru a-l
aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al
calităţii activităţii prestate, în scopul
includerii în cadrul unei grupe de lucru;
- efectuarea controalelor medicale periodice şi de
laborator, în scopul adoptării celei mai
eficiente terapii medicale şi de activitate;
- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii
cu forme grave de tuberculoză activ-evolutivă,
cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu
insuficienţă cardiacă accentuată, cu
insuficienţă respiratorie importantă, nici cei
cu alte boli asociate care nu permit solicitarea
fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau
renală, SIDA, etc.).
Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite
grade de insuficienţă respiratorie vor fi supuşi unui
efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu
107
provoace dezechilibrul stării de sănătate pe care o
au.
Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni
ale aparatului respirator vizează următoarele aspecte:
- reeducarea funcţională;
- psihoterapia;
- preorientarea profesională.
Reeducarea funcţională în bolile aparatului
respirator se impune la fel ca şi în celelalte grupe
de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în
activităţi de ergoterapie a bolnavilor afebrili, cu
stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse,
cu leziunile în faza de involuţie (examen radiologic).
Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei
senzaţii de bine, de scădere a dificultăţilor
respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin
creşterea capacităţii de efort.
108
Efectul psihoterapic al ergoterapiei este
important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut fiind
impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.
Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte
înlăturarea crizei (stării depresive) de adaptare la
situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale
recomandate urmăresc antrenarea bolnavului în limitele
posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi
aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.
La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator
urmările bolii pot fi mult mai ample, spitalizarea de
lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală,
poate duce chiar la regres prin apariţia unui blocaj
afectiv determinat de lipsa mediului familial şi
social anterior, a lipsei mişcării. În cazul
adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate
modifica negativ personalitatea acestuia conducând la
manifestări comportamentale deviate.
109
TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA
ÎN RECUPERAREA VÂRSTNICILOR
Recuperarea geriatrică presupune un concept bine
delimitat, numărul vârstnicilor fiind mare iar
independenţa acestora constituind o problemă
primordială.
Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului
cât şi cele rezultate din afecţiunile apărute pe
parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se
multiplică în perioada de îmbătrânire. În această
perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se
degradează punându-şi anprenta asupra vieţii
psihologice şi sociale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează
recuperarea complexă a vârstnicului, avându-se în
vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu
110
care se confruntă acesta: anxietatea, dezorientarea,
dependenţa.
Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă
în privinţa securităţii existenţei sale, fapt care
generează o nelinişte accentuată.
Dezorientarea survine în urma deficienţelor de
adaptare la exigenţele şi schimbările mediului său de
viaţă.
Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă
raportată la activităţile de zi cu zi este urmare a
pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că
este un întreţinut, uneori o povară.
Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de
personalitatea fiecărui vârstnic, de starea de
sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi
ajutorul social de care beneficiază.
Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi
economice legate de îngrijirea şi asistenţa
persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens
111
se impune combaterea tendinţei persoanelor în vârstă
spre sedentarism, “subsolicitarea dovedindu-se a fi
mult mai nocivă decât suprasolicitarea”.
Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui
exerciţiu critic, psihic şi intelectual, angajarea lui
în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi
“ergoterapii de susţinere” fiind benefică pentru
păstrarea autonomiei în ce priveşte activităţile
zilnice şi gestualitatea habituală.
În situaţii legate de anumite îmbolnăviri,
kinetoterapiei i se asociază aşa-zisa terapie
ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea
funcţională şi redobândirea gestualităţii pierdute.
Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de
suferinţe de lungă durată necesită intervenţia unor
specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând
astfel recuperarea realizată prin celelalte metode
amintite: kinetoterapie, terapie ocupaţională,
eventual ergoterapie.
112
De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri
care necesită îngrijiri medicale în unităţi
specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie,
viaţa lui continuând în mod firesc. Alteori însă, în
lipsa acesteia, este inclus într-un cămin de bătrâni
sau cămin-spital unde beneficiază de îngrijire
păstrându-şi totuşi o suficientă independenţă.
Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse
domenii ale patologiei cum sunt: medicina internă,
psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea
socială.
Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă
probată şi accesibile vârstnicilor, terapia
ocupaţională şi ergoterapia.
Conceptul de recuperare în geriatrie implică
aspecte complexe medico-biologice, psihologice şi
sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se
extindă în acest domeniu prin eficienţa pe care o au
din acest punct de vedere.
113
Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice
ale organismului vârstnicului impun exigenţe
particulare în privinţa metodologiei de aplicare a
acestor metode.
Întreaga activitate terapeutică în acest context
trebuie orientată în funcţie de următoarele principii:
- cunoaşterea particularităţilor biologice,
psihologice şi de morbiditate ale vărstnicului
stă la baza organizării, prescrierii şi
aplicării activităţilor de terapie ocupaţională
şi ergoterapie;
- organizarea activităţilor se face în mod
individualizat şi este supravegheată îndeaproape
de către echipa terapeutică pluridisciplinară;
- activităţile de terapie ocupaţională şi
ergoterapie trebuie să fie recomandate cât mai
curând posibil după îmbolnăvire simultan cu
activităţile zilnice de autoservire şi cele de
kinetoterapie;
114
- recomandarea activităţilor practice trebuie
corelată cu particularităţile deficienţei
generale şi a celei speciale a pacientului,
urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;
- activităţile alese să respecte ideile şi
gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va
susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un
fond psihic favorabil;
- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie
neapărat cele anterioare îmbolnăvirii pentru a
nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea
grele pentru starea actuală a pacientului, dar
nici puerile pentru a nu crea complexe de
inferioritate;
- în alegerea activităţilor se va ţine cont de
particularităţile vârstei (uneori spiritul mai
puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai
greoaie, rezistenţa la efort mai mică);
115
- evitarea automatismului (reduce participarea
voluntară), activităţile să aibă o succesiune
logică, firească;
- în execuţie nu se va trece brusc de la o
activitate la alta pentru a nu dezorienta şi
diminua concentrarea asupra activităţii;
- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate
posibilităţilor de mânuire ale persoanelor, cu
acordul şi în prezenţa subiectului care devine
astfel mai cooperant;
- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială
să fie menţinuţi la un nivel corespunzător,
pentru a susţine capacitatea de muncă a
pacientului.
Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei la vârstnici
116
Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop
să ajute vârstnicul să-şi menţină sau să-şi recapete
maximul de independenţă fizică, psihică şi socială (C.
Taneborne). Orientarea lui către lumea exterioară este
necesară. Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa
menţinerea nivelului fizic prin suplinirea deficitului
senzorial şi motor, a nivelului psihic prin
influenţarea relaţiei bolnav-boală şi a relaţiei
bolnav-mediu înconjurător.
Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate
somatică, se raportează în primul rând la bătrâneţea
în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman
suferă modificări multiple. Atrofia musculară,
deteriorarea cartilajelor, fatigabilitatea, diminuarea
îndemânării, durerile reumatice, tulburările
funcţionale cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea
acuităţii auditive, vizuale, tulburările sfincteriene,
ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai
117
importante deteriorări la care este supus organismul
vârstnicului.
Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau
îmbolnăviri mai grave de ordin fizic sau psihic. În
acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz
la caz supraprotejată sau persecutată în funcţie de
mediul familial şi social în care trăieşte.
Întregul complex de măsuri care vizează
recuperarea vârstnicului urmăreşte prevenirea
degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea
independenţa funcţională, demnitatea umană, să
împiedice izolarea acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:
- recuperarea motricităţii (completează terapia
globală şi kinetoterapia);
- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru
redobândirea autonomiei;
- o psihoterapie specială (geropsihologie) care
conduce la o colaborare activă a vârstnicului în
118
vederea acceptării unei activităţi rentabile sub
aspect material dar care totodată combate apatia
şi deprimarea;
- socioterapia - munca în grup, în atelier, are
efecte benefice în socializarea persoanelor în
vârstă;
Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la
vârstnici pot fi considerate:
- prevenirea şi întârzierea proceselor de
îmbătrânire;
- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii
fiziologice, a funcţiilor diminuate sau
pierdute;
- stimularea capacităţii de adaptare la noi
situaţii;
- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de
pensionare, scăderea performanţelor fizice şi
intelectuale cât şi de bolile care survin);
119
- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor
personale, în vederea distragerii atenţiei de la
aspectele negative legate de fenomenul
îmbătrânirii (singurătate, infirmitate, boală);
- restructurarea personalităţii care tinde să se
diminueze.
Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi
ergoterapie la vârstnici
În abordarea acestor două metode, terapia
ocupaţională şi ergoterapia, la persoanele în vărstă
trebuie avută în vedere delimitarea celor două noţiuni
stabilite prin definiţiile prezentate iniţial
(capitolul I).
Unii autori consideră că ergoterapia este mai
puţin potrivită pentru vârstnici şi că terapia
ocupaţională este forma de activitate cea mai indicată
pentru această categorie de subiecţi. Acest fapt se
120
datorează posibilităţilor fizice reduse la aceată
vârstă, la care sunt recomandate activităţi uşoare dar
susţinute, antrenante şi recreative.
Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea
funcţiei la vârstnici este diferită de cea a
persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe
elemente:
- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;
- starea lor fizică, mintală şi socială sunt
strâns intercondiţionate, fiind necesară
evaluarea multidimensională;
- indicatorii generali cei mai utili sunt
măsurarea stării funcţionale care analizează
capacitatea de independenţă a subiectului
afectat de boală (deficienţă fizică, mintală şi
a privaţiunilor sociale).
Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru
aprecierea funcţiei la vârstnici (instrumente şi
metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele
121
evaluării funcţiei fizice, mintale şi sociale,
persoana va fi antrenată în activităţi de susţinere
care împreună cu kinetoterapia urmăresc autonomia
activităţilor zilnice şi a gestualităţii habituale,
activităţi de ergoterapie de funcţie.
Ca particularitate metodică, tehnicile de
ergoterapie nu diferă decât sub aspectul adaptării la
vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în
funcţie de locul şi momentul aplicării lor astfel:
activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări la
domiciliul pacientului, activităţi în centrul de zi,
activităţi distractive şi ocupaţii utilitare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se
adresează numai vărstnicilor în anumite situaţii de
îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele
profilactice ale acestor metode fiind bine cunoscute.
Acest aspect este particular terapiei ocupaţionale
geriatrice, metoda integrând categoria populaţiei
vârstnice sănătoase, prevenind şi întârziind procesul
122
de îmbătrânire. Este ştiut că anumite tulburări ale
stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se
datorează unei activităţi fizice reduse, pasivităţii
şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi
familiale, cu mediul înconjurător întreţin sănătatea,
întreţin viaţa. Modul de viaţă activ, dinamic are o
importanţă deosebită în special pentru creier. Din
experienţă se spune că persoanele care practică
exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani, că o
persoană “activă” la vârsta de 70 de ani poate arăta
ca o persoană “neactivă” de 30 de ani.
Activităţile utilitare şi cele distractive se
adresează deopotrivă vârstnicilor valizi cât şi celor
recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în
cămine sau cămine-spital. Dintre activităţile
recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile
fizice ale fiecărui vârstnic se recomandă:
- activităţi la pat - croşetatul, cusutul,
confecţionarea unor obiecte de artizanat;
123
- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;
- munca în sere de flori, în curţi, grădini,
parcuri;
- participarea la activităţi artistice, culturale,
frecventarea cluburilor, cinematografelor,
vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor
evenimente.
Unele forme de activitate pot fi încadrate în
ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este dificilă
departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate
urmări reeducarea funcţională, pentru alţii poate avea
un caracter profesional.
Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă
Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse,
afecţiunile fiind de ordin fizic, psihic şi organic,
făcând dificilă adeseori munca de recuperare.
Deficienţele aparatului cardio-vascular, tulburările
124
psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de
memorie, senzoriale) reduc adesea posibilităţile de
recuperare prin metodele de terapie ocupaţioanlă şi
ergoterapie.
Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună
înţelegere a acestor aspecte, să adopte o atitudine
potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni
diferite situaţii faţă de care terapeutul trebuie să
acţioneze în consecinţă urmărind:
- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit
pentru ceea ce a făcut în viaţă persoana
respectivă, ascultându-l cu răbdare;
- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin
autoritară) a terapeutului faţă de bătrân, în
aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar
nici să nu ducă la refuzarea tratamentului;
- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;
125
- abordarea unei atitudini optimiste care să
insufle pacientului vârstnic speranţa de viitor,
curaj, interes pentru activităţile propuse.
126
INSTRUIREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE
Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în
unităţile sanitare şi de asistenţă socială este
condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare,
modificarea opticii omului bolnav faţă de munca
prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal
pregătit pentru aceste activităţi.
Pregătirea personalului de specialitate pentru
acest domeniu se poate realiza prin:
a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; personalul
pregătit prin cursuri de scurtă durată poate fi din
următoarele domenii:
- asistente şi surori medicale, sociale sau de
ocrotire;
- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru
diferite meserii;
127
- personal pentru activităţi de administraţie care
pot fi implicaţi în desfăşurarea activităţilor
de ergoterapie.
Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste
persoane se pregătesc instructori de ergoterapie care
pot lucra sub directa îndrumare a medicilor,
kinetoterapeuţilor sau ergoterapeuţilor formaţi prin
cursuri de lungă durată. Sunt propuse pentru
organizare următoarele tipuri de cursuri de scurtă
durată:
- instruire în ergoterapie, durata cursului de 4
săptămâni;
- competenţă în ergoterapie, durata cursului 6
luni, pentru persoane care vin din alte sectoare
de activitate decât cel sanitar sau de asistenţă
socială;
- cursuri organizate sub formă de studii şi stagii
în unităţi medicale.
128
b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special
înfiinţate în majoritatea ţărilor în scopul formării
şi perfecţionării cadrelor de specialitate în domeniu.
Exemple de forme de învăţământ de lungă durată
pentru domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei:
- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi
ergoterapie;
- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un
“Departament de terapie ocupaţională şi
ergoterapie”;
- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii
acestei forme superioare de pregătire trebuie să
aibă o practică de cel puţin un an în unităţile
sanitare şi de protecţie socială;
- Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există
un “Departament de terapie ocupaţională -
ergoterpie”;
- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi
ergoterapie durează 3 ani.
129
- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;
- România - Învăţământul superior de kinetoterapie
cuprinde în planurile de învăţământ disciplina
“Terapia ocupaţională şi ergoterapia”.
Conţinutul pregătirii adaptat la condiţiile ţării
noastre, trebuie să se axeze pe următoarele aspecte:
- studiul organismului uman la nivel somatic
(anatomie şi fiziologie);
- studiul organismului uman la nivel psihic şi
intelectual (dezvoltare psihomotorie, funcţii
mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);
- studiul omului în activitate;
- cunoaşterea componentelor kinetice şi
biomecanice ale diverselor activităţi;
- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici
profesionale - competenţa practică şi
posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse
activităţi;
130
- studiul diferitelor patologii şi handicapuri
(fizice, psihice, organice);
- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare
pe care le presupun aceste metode;
- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;
- cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi
însuşirea tehnicii de confecţionare a unor
dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).
Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în
domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, în
forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin
cursuri, activităţi practice şi stagii clinice.
131
ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE
OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIE
Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de
tratament prin ocupaţie şi muncă, componente ale
procesului complex de recuperare ce utilizează toate
formele de activitate recreativă sau productivă
prescrise de medic în scop terapeutic, sunt reglate ca
mod de organizare prin “Normele tehnice privind
organizarea activităţilor de ergoterapie în unităţile
sanitare”.
Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia,
electroterapia, masoterapia, psihoterapia, ortezarea
şi protezarea, terapia educaţională, logopedia,
profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia
ocupaţională şi ergoterapia reprezintă forme de
integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu
132
multiple aspecte profilactice, terapeutice, socio-
familiale, culturale şi economice.
Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali
trebuie îndreptată spre organizarea acestei activităţi
sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi
dozarea metodelor, cât şi a posibilităţii de a stabili
unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la
complex şi invers.
Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi
sau metode are în vedere următoarele aspecte: studiul
locurilor de muncă, a utilajelor, amplasarea în
funcţie de suprafaţa disponibilă şi realizarea
planurilor de muncă.
Pentru buna desfăşurare a activităţii în
atelierele de ergoterapie trebuie avute în vedere
măsuri ce au drept scop folosirea raţională din punct
de vedere al tratamentului medical, al posibilităţilor
de realizare, al efortului bolnavului participant la
procesul de recuperare.
133
Diviziunea muncii se realizează în mai multe
feluri:
- diviziunea muncii pe operaţii;
- diviziunea muncii pe obiecte;
- diviziunea muncii în funcţie de calificare.
Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea
executantului o singură operaţie sau un număr mic de
acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă sau
maşină.
Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor
lucrări în funcţie de posibilităţile fizice şi psihice
ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt timp
a unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior
îmbolnăvirii).
Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea
gradului de calificare al pacientului, anterior
îmbolnăvirii sale.
134
Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie
ocupaţională şi ergoterapie
Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o
componentă importantă organizarea locului de muncă.
Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de
asigurarea factorilor de ambianţă fizică, psihică şi
socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a
unei ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare,
capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată
în limite fiziologice.
Calitatea şi cantitatea muncii depind de
condiţiile în care bolnavul este solicitat, ele
constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea,
cromatica, spaţiul în sine, liniştea, condiţiile
igienice).
Condiţiile privind utilarea depind de numărul de
persoane incluse în activitate, sarcinile propuse
135
pentru a fi rezolvate, tipul de handicap ce urmează a
fi tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile
financiare.
Plasarea pacientului într-o anumită formă de
activitate se face ţinând cont de opţiunea acestuia,
de posibilităţile lui prezente, de calificarea
profesională, vechimea în muncă, debutul bolii, tipul
de deficit, evoluţia medicală obţinută. Odată plasat
conform acestor criterii obiective (fişa personală cu
aceste date), pacientul va fi supravegheat în
activitatea prestată de către ergoterapeut şi
psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea
unei autonomii în activitatea prestată şi până la
obţinerea unor rezultate bune.
Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă,
ameliorarea condiţiilor de muncă fiind benefică atât
în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la
munca sa.
136
Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu
handicap au în vedere adaptarea la situaţia fizică şi
psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare
celor create pentru persoanele fără probleme de
sănătate.
Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al
relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest
sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în
care lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele
sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca
individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă.
Toate acestea sunt corelate cu natura omului însăşi,
cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale” (K.F.H.
Murrel).
Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale),
înlăturarea cauzelor care conduc la un grad ridicat de
oboseală, este cu atât mai importantă în situaţia
persoanelor cu un potenţial biologic redus, temporar
sau definitiv.
137
“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este
necesară tuturor acelora care proiectează şi
construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule,
cât şi celor care conduc şi organizează munca” (V.
Anghelescu)
138
EPILOG
Prezentarea domeniilor medicale în care terapia
ocupaţională şi ergoterapia sunt necesare ca metode
terapeutice care au la bază ocupaţia şi munca, conduc
la ideea valorii lor în completarea actului medical
recuperator.
În prezent în România sunt puţine servicii de
terapie ocupaţională şi ergoterapie şi acelea sunt
organizate în spitalele cu profil psihiatric şi în
unele unităţi medicale pentru bolnavii somatici.
Există interes şi încercări de organizare a unor
cercuri de ergoterapie pentru vârstnicii aflaţi în
tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi
asistenţă socială pentru bătrâni.
O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei este cea inclusă în
planurile de învăţământ în şcolile speciale în care
139
sunt curpinşi copiii şi adolescenţii cu diferite
afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).
Aria largă de aplicabilitate a acestor metode
kinetologice au condus la formularea unor clasificări
raportate în principal la scopul şi obiectivele care
se obţin în urma aplicării lor.
În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”
Al. Popescu arată că “deosebirea între terapia
ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea
formelor, lărgimea sferei de aplicabilitate şi
adresabilitate a celor două metode în care îngrijirea
medicală ajută bolnavul să se realizeze ca element
folositor societăţii”. Acelaşi autor afirmă că “în
terapia ocupaţională, ocuparea timpului liber are
menirea să deştepte interesul bolnavului pentru
activităţi oarecare, pe acest principiu edificându-se
playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia,
etc.” şi că “în ergoterapie - care are la bază
semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate în
140
procesul de reinserţie profesională şi socială a
bolnavului - acesta participă la activităţi ca:
ţesutul, confecţionarea unor obiecte, activităţi agro-
zootehnice, cultura plantelor şi florilor, etc.”.
T. Sbenghe arată că “ergoterapia se preocupă de
integrarea familială, socială şi profesională a
handicapaţilor, este o metodă specială a
kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere
o participare comandată şi întreţinută psihic”, iar
“terapia ocupaţională este metoda care face
indisolubilă legătura dintre recuperarea medicală şi
recuperarea socio-profesională”.
Analizând aceste păreri putem constata că
obiectivele şi scopurile stabilite nu diferă, că
finalitatea este aceeaşi, aria largă de tehnici
folosite fiind greu de împărţit, cei doi termeni
practic definind acelaşi lucru.
O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este
următoarea:
141
1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi
atractive, mai mult sau mai puţin complexe,
clasificate în:
- tehnici de exprimare (desen, pictură, scris,
sculptură, mânuirea păpuşilor);
- tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale
jocurilor sportive);
- tehnici recreative (jocuri distractive adaptate
posibilităţilor persoanelor cu handicap -
fotbal, popice, şah, ţintar).
2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată
în care se urmăreşte executarea anumitor mişcări în
cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar
fi:
- tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea
materiei prime - lut, lemn, fibre naturale, în
activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);
142
- tehnici complementare - totalitatea
activităţilor lucrative umane (ex. marochinărie,
tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).
3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de
recuperare special utilate, spitale cu profil
ergoterapeutic, şcoli profesionale speciale (ateliere
şcoală).
În cadrul acestei forme de ergoterapie
profesională se disting două subcategorii:
- ergoterapia pregătitoare pentru activitatea
şcolară şi orientarea profesională a copiilor;
- ergoterapia de reprofesionalizare sau
profesionalizare a adulţilor (pentru
reintegrarea în munca practicată anterior
îmbolnăvirii sau a reorientării profesionale).
Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă
tehnicile de bază şi cele complementare este folosirea
unor “tehnici de readaptare”, tehnici care adaptează
143
mediul ambiant al persoanelor cu handicap la
capacităţile lor funcţionale.
4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate
punctele de vedere pierderile materiale datorate
pensionării medicale timpurii, prin reîncadrarea
bolnavului în circuitul economico-social normal.
144
BIBLIOGRAFIE
1. Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si
postoperatorie, Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1981.
2. Brânzei P. - Consideraţiuni cu
privire la scopul şi metodologia
activităţii de recuperare în
unităţile sanitare, prin
intermediul psihoterapiei //
Iaşi, 1976.
3. Coroi V., Gorgos C. - Medicina socială, Ed.
Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,
1980.
4.Encyclopedie medico-chirurgicale, 1977.
5. Mârza D. - Ergoterapie - note de
curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.
145
6.Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi
aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1982.
7. Perquin L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson,
Paris, 1980.
8. Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi
ergoterapie vol. I, Ed. Cerna,
Bucureşti, 1993.
9. Sbenghe T. - Kinetoterapie
profilactică, terapeutică şi de recuperare,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1987.
10. Taneborne C. - Ergoterapia în geriatrie,
Médicine et Hygiène // nr. 1446,
1981.
11. Zaharia C. - Elemente de patologie a
aparatului locomotor,
Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.
146
top related