Terapia Ocupationala si Ergoterapia

METODE KINETOLOGICE

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

ŞI

ERGOTERAPIA

Motto: “Să recunoşti deficienţa unui individ este

bine,

să-i ameliorezi starea sau să-l vindeci

este mult mai bine,

să-l redai vieţii sociale este totul”

Pearl Buck

2

CUPRINS

Terapia ocupaţională şi

ergoterapia .....................................

........................

Obiectivele şi efectele terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei .......................

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în bolile

psihice ..................................

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copilul cu

infirmitate

cerebrală

(I.M.C.) ........................................

................................................

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în

afecţiunile motorii ..........................

4

15

27

35

43

51

58

62

67

77

80

3

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în

afecţiunile osteoarticulare, reumatismale şi

traumatice ......................................

....................................

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii

cardio-vasculari ................

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la bolnavii

cu afecţiuni ale aparatului

respirator ......................................

.................................................

...............

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în

recuperarea vârstnicilor ..................

Instruirea personalului de

specialitate ....................................

.....................

Organizarea atelierelor de terapie ocupaţională

şi ergoterapie ...................

Epilog ..........................................

84

88

4

.................................................

...............

Bibliografie ....................................

.................................................

.............

5

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Noţiuni introductive

Munca este considerată ca fiind o activitate

conştientă a omului, îndreptată spre realizarea unui

anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său

şi mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii

... îşi cheltuieşte forţa fizică şi intelectuală şi

transformă obiectele şi forţele naturii în produse

necesare pentru satisfacerea multiplelor şi variatelor

sale trebuinţe."1

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent

pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii omului. Dintre

acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi

politice), unele discpline ca psihologia socială,

ergonomia, terapia ocupaţională, ergoterapia şi

1

? Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496

6

studiul muncii, în a căror componente se include şi

îngrijirea sănătăţii populaţiei.

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi

calitatea vieţii, este domeniul de studiu şi

activitate al multor ştiinţe, în principal al celor

medicale şi sociale întrucât "crearea de resurse

sporite necesare progresului societăţii rămâne

dependentă şi de o creştere numerică a forţei de

muncă."1

Accidentele de muncă, accidentele rutiere,

condiţiile de viaţă, stress-ul, bolile, conflictele

armate prezente în unele zone ale lumii, determină

creşterea, din ce în ce mai mare a numărului de

persoane cu handicapuri de diferite feluri (în

întreaga lume).

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era

considerat subiect de caritate sau/şi filantropie,

trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva

1 Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14

7

reluării locului în societate, prin participare

activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este

expresia relaţiilor interne, concrete ale organismului

cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru

activ cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea

de a răspunde la modificările acestuia printr-o

adaptare corespunzătoare."1

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de

sănătate, pe lângă măsurile profilactice şi curative

se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă

a celor care din anumite motive devin invalizi

(deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în

cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect

umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că

tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului

şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se

compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului1

1 Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14

8

uman. Recuperarea este un proces continuu, începând de

la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în

muncă.2 Lumea medicală caută căi de recuperare a

forţei de muncă, procesul fiind foarte complex, dictat

de interesele personale ale subiecţilor respectivi,

cât şi de interesele societăţii, necesitatea şi

importanţa muncii fiind imperativul comun.

Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia

recuperării deficienţelor, indiferent de natura

acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că

urmăreşte acelaşi scop comun. Astfel, termenul de

reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei

de readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările

francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită,

activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte

refacerea deficientului şi transformarea sa într-un

membru activ al comunităţii în care trăieşte. Procesul

complex desfăşurat în acest scop este continuu, el

2 Copenhag 1963 - al IX-lea Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor"

9

finalizându-se odată cu încadrarea subiectului

recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de

obţinere a acestui proces, cunoscute de mult timp şi

care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe

care n-il oferă natura este activitatea, munca.

Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de

foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este

considerată metodă de tratament.

Diferenţa între terapia ocupaţională şi

ergoterapie constă în diversitatea formelor, în

mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a

celor două metode care urmăresc ca bolnavul, prin

îngrijire medicală să depăşească stadiul de

infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi

societăţii.

Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea

interesului bolnavului pentru activităţi oarecare,

10

evidenţiindu-se în acest context playterapia,

artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.

Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a

muncii remunerate, exercitate prin reinserţie

profesională şi socială a bolnavului. Printre

activităţile frecvent adoptate de către bolnavii cu

afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor,

confecţionarea articolelor de croitorie, broderie,

activităţile zootehnice, agricole (legumicultura,

floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin

stimuli corespunzători, urmăresc să trezească

interesul pentru muncă, pentru formarea unor

stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o

recuperare socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei

are un sens mai larg, incluzând aplicarea procesului

medical cu finalitate socială în toate unităţile

sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind

cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind

11

considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc

terapeutic.

Pornind de la constatarea că inactivitatea

prelungită duce la pierderea capacităţii de efort şi a

aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber

al bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului

medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie

posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi

psihic. În această idee, încă din perioada

spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru

activitatea profesională practicată (înainte de

îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil,

trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte

profesii accesibile stării lor actuale.

În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

recuperarea stării de sănătate este primordială, dar

nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea

are o mare importanţă prin:

12

- reducerea perioadei de readaptare la procesul

muncii;

- reducerea numărului de zile de concediu medical;

- valoarea bunurilor materiale produse în timpul

spitalizării (conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de

spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în

afara obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot

obţine un venit din valorificarea muncii prestate).

Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată

medical, în cadrul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat

mai ales în cadrul profilelor tradiţionale care sunt

psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru

handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode

terapeutice şi la alte profile ca: neurologie,

geriatrie, medicină internă (cu excepţia spitalelor de

urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială.

Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la

13

bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia

profesională şi socială a persoanelor deficiente se

sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de

autonomie dobândit.

Ideea care conduce acest proces nu constă numai în

a-l reintegra pe deficient în societate ci în a-l

împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu

trebuie să-l excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice

se impune a fi cunoscută de către toţi cei implicaţi

în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul

factorului uman cât şi sub aspectul factorului

economic pe care îl determină.

În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale

şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte ce trebuiesc

cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind

introducerea lor în toate unităţile de recuperare

indiferent de profilul medical al acestora.

14

Aspectele implicate, cele interdisciplinare,

problemele specifice fiecărei specialităţi, de ordin

fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de

adaptare ale bolnavului la efort, metodele

kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită

cunoaşterea lor aprofundată.

O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii

specialiştilor pentru unităţile sanitare de profil,

care să conducă la creşterea interesului şi valorii

acestor metode terapeutice.

Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă

socială de profil, care să asigure condiţiile necesare

de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor

deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate

invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare,

dar în egală măsură depind de posibilităţile

economice, de finanţare, mai greu de realizat în

prezent.

15

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei, au stabilite metode de

finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar

instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate

să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a

persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea

unor munci adecvate posibilităţilor lor.

Scurt istoric

Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau

încă din antichitate. Valoarea medicală a muncii a

fost subliniată la chinezii antici, apoi de către

medici de seamă ai antichităţii precum Herodicos,

Hipocrate, Galenos. Pitagora recomanda formule

muzicale calmante, relaxante sau stimulatoare.

Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu

muzica, exerciţiile fizice, dansul, băile şi dieta.

Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa

divertismentelor (muzică, dans, pictură) asupra

16

spiritului şi organismului uman, în tratamentul

bolilor psihice. Acestea induceau suferinzilor

linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate

spune că originea ergoterapiei şi terapiei

ocupaţionale se află în trecutul îndepărtat. Cu mult

timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a fost

formulat de Herodicos, al cărui principiu terapeutic

avea la bază gimnastica. Sollea, un alt medic al

antichităţii, spunea că un medic complet nu trebuie să

ignore rolul gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe

măsură ce civilizaţia a evoluat, forma organizată a

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost

instituită prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti

pentru bolnavii psihici. Phillipe Pinel, în “Tratat

Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791),

menţionează folosirea unor activităţi lucrative în

vindecarea bolnavilor psihici. Benjamin Ruch (1798),

în America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a

renumitului psihiatru francez Pinel, care în 1809 a

17

publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării

Mintale”. În acel tratat, Pinel critică practica

epocii de punere în lanţuri sau a maltratării

bolnavilor psihici, recomandând “exerciţii ale

corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege

fundamentală a oricărui spital de alienaţi”. Metodele

recomandate de acesta au fost puse în aplicare în

spitalul Salpêtrière, iar Benjamin Ruch le introduce

în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit

chirurg, precizează indicaţiile şi modalităţile de

reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii

de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea

intitulată “Gimnastica medicală şi chirurgicală”

(1780). În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A.,

aceste idei au fost puse mai activ în practică. În

acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările

căruia a contribuit semnificativ soţia sa, Pary Petter

Brooks, care este considerată prima asistentă socială.

Aceasta recomanda o înţelegere socială mai largă şi o

18

cercetare mai amănunţită a cauzelor bolilor în familie

şi societate.

Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe

episoade psihotice şi a fost tratat în spitale

psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea

situaţiei bolnavilor psihici, condamnând metodele

folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea

“Raţiuni care te descoperă pe tine însuţi”. Beers a

promovat ideea creării instituţiilor civilizate de

astăzi şi a psihiatriei “extra muros”, care include

psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.

Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are

loc în toată lumea. Se organizează asociaţii

internaţionale între care Federaţia Internaţională de

Terapie Ocupaţională (1951), au loc cursuri,

conferinţe, apar publicaţii, dând amploare acestui mod

de terapie.

În perioada ce a urmat primului război mondial, în

Europa s-a dezvoltat continuu ergoterapia, din

19

necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi

invalizilor de război. În 1935, în Anglia şi

Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru

pregătirea specialiştilor în acest domeniu. Ulterior

importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a

crescut, în paralel înmulţindu-se şcolile de

ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate

pentru toate domeniile medicinii.

Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a

dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe

agricole pentru activităţile terapeutice prin muncă.

Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu,

Târnăveni, Sighet, Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş,

Craiova, Bucureşti.

Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi

ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat în principal

20

în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse

nici alte profile în care spitalizarea este de lungă

durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă,

uneori bolnavul fiind nevoit a se reorienta

profesional.

Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum

este şi firesc, se datorează unor şcoli cu tradiţie în

domeniu şi unor specialişti de renume, de asemenea

unor reglementări prin acte normative.

Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E.

Barton (New York, 1915), este adoptat de ţările de

limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de

E.C. Reil în 1914, în ţările francofone (provine din

limba greacă - ergon=muncă).

La noi, cele două noţiuni sunt preluate

diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit de

organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii

definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda

terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se

21

includ activităţi variate, al căror scop nu este

obligatoriu de realizare a unor bunuri materiale.

Ergoterapia este considerată de aceeaşi

specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are şi un

scop productiv, cu valoare materială bine definită.

Dintre cei mai renumiţi specialişti în ţara

noastră, amintim: Cl. Baciu, E.

Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V.

Predescu.

În general toţi specialiştii sunt de părere că

tratamentul bolnavilor prin cele două metode depinde

în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi

scopul urmărit.

Există şi situaţii când activităţile de terapie

ocupaţională şi ergoterapie se suprapun, parţial sau

total, datorită modului de organizare, desfăşurare şi

posibilităţile de finanţare. În alte situaţii însă,

deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din

aspectele de diferenţiere, prezentate pe larg de Al.

22

Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi

ergoterapia - de la eficacitate terapeutică, la

eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul

consideră terapia ocupaţională ca o metodă terapeutică

care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii

pentru muncă, activitate finanţată de la bugetul de

stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau de

asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după

opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă distinctă în

cadrul intreprinderilor instituţionalizate. În acest

cadru, ergoterapia poate fi autofinanţată, îşi poate

acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin

venituri proprii, realizate din activităţi de

întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.

În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se

traduce prin măsuri de recuperare a bolnavului, menite

să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la

integrarea lui în societate.

23

Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă

etapă în care se urmăreşte restabilirea capacităţii

funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică

readaptării socio-profesionale a bolnavului.

24

OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI

OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

privind aspectul fizic, psihic, profesional şi social

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu

specific patologic de psihiatrie, neurologie şi

recuperare neuro-motorie, pulmonar, reumatologic,

geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt tratate

în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare

cu aceste profile se pot introduce activităţi de

terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi

eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei

economice.

Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei în aceste domenii medicale urmăresc:

25

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere

datorate unor afecţiuni simple sau complexe, în

care este necesară reeducarea gestuală sau

recuperarea unui deficit motor;

- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire,

atitudine, comportament);

- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect

psihosomatic.

Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au valoare

pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului

este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei

relaţii” (Louis Pierquin).

Pentru atingerea obiectivelor este necesară

evaluarea competentă şi realistă a fiecărui caz, iar

recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un

ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-sociale

individualizate, suple, cu alternative acceptabile.

26

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie

realist, elastic şi să evite stagnarea, regresiunea

sau eşecul.

Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol

important în crearea de condiţii şi situaţii care să

dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor

cu pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi

competenţă profesională. De asemenea este foarte

importantă cunoaşterea mediului social şi profesional

al pacientului, a celui căruia urmează a se integra,

relaţiile sale de muncă şi cele familiale.

La fel de importante sunt pentru specialiştii din

activitatea terapeutică de acest gen cunoştinţele din

domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate

acestea contribuind la activitatea de recuperare a

afecţiunilor invalidante.

Obiectivele ergoterapiei sunt legate de

solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a colaborării

active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu

27

efort de voinţă şi din propriul său interes încearcă

să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi

normale, să se integreze în societate.

Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se

află recuperarea deficitului, scurtarea perioadei de

incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un

mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea

unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a

acestei terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina

principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să

realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească

relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea

posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui

însuşi, dar şi pentru societate.

În această direcţie, prin relaţiile de încredere

care se stabilesc între terapeutul

ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate

eforturile de a extinde în cât mai multe direcţii

activităţile creatoare ale pacienţilor.

28

Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat

diferite soluţii pentru readaptarea profesională a

persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări

este orientat spre:

- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;

- progresul profesional;

- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în

societate.

Problema productivităţii, cu toate condiţiile

create şi a voinţei persoanei handicapate de a o

realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele

protejate, fără normalizare, constituie deocamdată

unica posibilitate pentru persoanele din această

categorie. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme

care ţin de readaptarea profesională, trebuie

respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente ale

existenţei integrate a handicapatului, propuse de

Einar Helander: viaţa familială (cămin, copii),

locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi

29

formare, petrecerea timpului liber, loisir (dreptul de

a participa la activităţi speciale, culturale-

recreative-distractive), servicii publice (ex. accesul

la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile

publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea

pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii),

activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un

rol în administraţia publică). În acelaşi timp ei

trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.

În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii

prestate, capacitatea de reantrenare a persoanei cu

handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau

cerebral, munca fiind un proces complex care implică

în proporţii diferite toate cele trei tipuri de

solicitare.

Activitatea omului în procesul muncii poate fi

determinată şi de anumiţi factori care au influenţă

asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:

1.Factori fiziologici

30

- starea sănătăţii;

- consumul energetic;

- exerciţiul şi antrenamentul;

- vârsta;

- sexul.

2. Factori psihologici

- personalitatea;

- aptitudinile de muncă;

- interesul (motivaţia);

- temperamentul;

- emotivitatea;

- relaţiile interpersonale.

3. Factori fizici şi mediul de muncă

- iluminatul;

- cromatica;

- zgomotul;

- vibraţiile;

- muzica;

- microclimatul;

31

- noxele.

4. Condiţiile sociale

- regimul de muncă;

- organizarea activităţii;

- nivelul profesional şi cultural;

- condiţiile igienico-sanitare.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la

o activitate de muncă depinde de adaptarea cât mai

bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la

caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun

inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt efecte

ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestor metode terapeutice

îi stimulează, mobilizează energia acestora, voinţa,

dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se

realizează prin constrângere sau prin crearea unor

reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării,

32

informării, sensibilizării acestora de către

terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul

care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de

recuperare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie

confundate cu profesionalizarea, cu toate că au drept

conţinut munca şi diverse activităţi practice şi

recreative.

Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele

au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul

următor:

- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară,

rezistenţa la oboseală, se dezvoltă coordonarea

motorie şi viteza mişcării;

- din punct de vedere intelectual - se constată o

influenţă normalizatoare, se micşorează emotivitatea,

se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,

încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi

33

posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă

iniţiativa;

- din punct de vedere social - se dezvoltă

responsabilitatea de grup şi de cooperare, se

favorizează contactele sociale;

- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii

personale, se crează obişnuinţe industriale, care

ajută eventual pacienţii să participe material la

întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii

bine definite: medicina profilactică, medicina

curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până

la anulare a deficienţelor funcţionale restante după o

îmbolnăvire (T. Sbenghe).

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce

folosesc factori fizici, tehnici de corecţie

chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor),

34

terapia ocupaţională şi ergoterapia. Aceasta include

un complex de măsuri pentru redobândirea

posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de

deplasare autonomă, de realizare a activităţilor

casnice şi de reinserţie socială şi profesională.

Din diferite cauze, numărul invalizilor şi

deficienţilor, pe plan mondial creşte continuu,

depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al

solicitărilor de asistenţă medicală şi socială

depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări,

reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de

dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.

Conceptul de recuperare este apanajul multor

specialităţi medicale şi se referă la restabilirea cât

mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute

(congenitale şi dobândite), prin boală sau accident.

Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor

mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului

posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori

35

acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau

aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii

folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate

auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele),

folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă

anumite segmente (membre, coloană vertebrală),

protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor

amputate sau prelungirea bonturilor), diferite aparate

şi dispozitive ingenioase.

Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde

măsuri medicale, sociale şi profesionale, implică

specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri,

psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi.

Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi

cele legate de imaginarea şi realizarea unor

dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu

diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.

Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei

sunt clasificate în:

36

- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii

rulante, triciclete, biciclete, automobile speciale,

dispozitive de acces în mijlocele de transport în

comun);

- dispozitive folosite în activitatea curentă de

fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-dezbrăcare, la

spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);

- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv

sportul şi dansul;

- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la

domiciliul lor (pentru cusut, călcat, gătit, spălat,

curăţat, amenajarea interioarelor);

- dispozitive şi mijloace profesionale

(instrumente de lucru adaptate ca formă, greutate, mod

de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi

folosirii, sisteme de comandă şi de plasare la

distanţă a unor obiecte).

Ca formă modernă şi interdisciplinară,

recuperarea, prin preocupările ei faţă de individ şi

37

prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în

echipă a tuturor specialiştilor, prin colaborarea

între medicul specialist (chirurg, neurolog,

cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator,

gerontolog), psiholog, logoped, terapist ocupaţional/

ergoterapist, asistent social, economist, jurist,

sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.

Activitatea terapeutului ocupaţional şi

ergoterapeutului începe în centrul de reeducare şi se

finalizează uneori la domiciliul persoanei cu

handicap.

Recuperarea aspectului fizic

Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea

sau recuperarea integrală a unei funcţii deficitare,

mişcarea fiind elementul principal care vizează

următoarele aspecte:

- posibilitatea de a deplasa segmentul;

- amplitudinea;

38

- rezistenţa la efort;

- coordonarea mişcărilor.

Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării

acestor proprietăţi este de mare importanţă pentru

practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihic

Modificarea stării fizice în urma unei perioade de

inactivitate atrage importante modificări ale

psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine

este frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului

său funcţional creând importante manifestări psihice

şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor

bolnavi în direcţia captării interesului şi cooperării

la propria vindecare. Executarea unor acţiuni sau

angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a

bolnavului, aptitudinile şi starea lui mintală de

asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii

sale psihice şi fizice de moment.

39

Recuperarea aspectului profesional

În stadiul iniţial al recuperării, aspectul

profesional nu include obligatoriu apelarea la meseria

avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la

alte activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs

obiectivul de bază să devină reluarea activităţii

profesionale anterioare, acolo unde este posibil.

Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă,

naturală şi liberă a etapelor de readaptare la munca

pacientului, folosirea gestualităţii specifice

acesteia.

Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se

impune reorientarea profesională, subiectul este

testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul

posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social

40

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi

facilitată prin recuperarea unor elemente şi gesturi

de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena

corporală, servirea mesei).

Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea

protezării sau de adaptare la activităţile menajere,

sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială

şi socială.

Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol

important în aceste direcţii, de pregătire propriu-

zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor

familiei în care aceştia se reîntorc, în privinţa

adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze

acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii

autonomiei acestuia.

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi

ergoterapie

41

Activitatea de recuperarea este completată în

unele situaţii de mijloacele auxiliare realizate în

atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a

facilita acţiunea terapeutică a muncii, pentru

asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea

funcţiei sunt confecţionate din diverse materiale

(piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt

corelate strict cu infirmitatea de moment, unele

provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare

ca timp de folosire.

Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme

de activitate care solicită funcţia afectată prin

mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine

şi forţă, să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii

sale.

Pregătirea terapeutului în această direcţie impune

cunoştinţe temeinice de anatomie şi fiziologie pentru

a fi respectate condiţiile optime de reeducare

42

funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre

tehnologia muncii respective. De asemenea cunoaşterea

cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie

aplicate individualizat sau în grup, după caz. Este de

dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă

cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de

lucru, despre posibilitatea adaptării lor speciale şi

chiar să le poate confecţiona.

Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul

la precizarea capacităţilor restante, în privinţa

contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după

cunoaşterea pe toate planurile a pacientului,

desfăşoară activitatea practică pornind de la

demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi

supraveghează pe parcursul activităţii, urmărind

poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate,

până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

43

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

BOLILE PSIHICE

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care

perturbă pentru o perioadă îndelungată relaţiile

bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un

ridicat potenţial invalidant al acestuia.

Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un

ansamblu organizat de măsuri medico-psiho-sociale,

care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului,

cât mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât

mai redus de dependenţă socială.

Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru

bolnavii psihici erau denumite ospicii şi în

majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau

izolaţi de lumea din afară, în prezent statutul

bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria

44

dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic

prin care bolnavul este protejat pentru a nu deveni

victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii

psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională

şi ergoterapie, numărul faptelor grave comise de

aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în

descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul

metodelor curative care folosesc mijloacele

psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative

comune tuturor psihoterapiilor (individuale sau de

grup) următoarele:

- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un

terapeut cu statut social;

- un cadru protejat (setting) în care pacientul se

manifestă, se exteriorizează, fără a se teme de

consecinţe;

45

- o terapie care să permită medicului terapeut

explicaţia unor întâmplări sau probleme din

viaţa pacientului;

- un proces izvorât din această teorie şi reunind

adeziunea pacientului şi a psihoterapeutului;

- caracteristicile comune oricăror orientări

psihoterapeutice sunt: încrederea pacientului în

actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale

emoţionale, redobândirea încrederii în sine,

prin trăirea unor experienţe reuşite.

Aceşti factori, deşi sunt independenţi se

influenţează reciproc.

Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul,

prin descrierea făcută în prealabil a proprietăţilor

tratamentului prescris, trebuie să trezească

încrederea pacientului şi să mobilizeze optimismul

acestuia. Aceste aspecte influenţează considerabil

efectul terapeutic.

46

Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional

influenţează evoluţia atitudinii pacientului. Starea

emoţională pozitivă este favorabilă schimburilor cu

mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea

modului patologic de a gândi şi a se comporta

favorizează atingerea unui nivel superior de integrare

a structurii sale psihice, stimulează receptivitatea

bolnavului faţă de conduita terapeutică.

Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de

boală, pacientul nu este capabil să-şi stăpânească

sentimentele, gândurile sau comportamentul, datorită

unor suferinţe, prezintă o stare de descurajare.

Aceasta apare datorită incapacităţii individului de a

face faţă unei situaţii existenţiale normale. Această

stare pe care o percepe el însuşi, cât şi cei din jur,

fac ca persoana în cauză să se replieze asupra ei

47

însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă.

Semnele obişnuite de descurajare sunt: anxietatea,

depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea,

amărăciunea, simptome care reduc capacitatea

pacientului de a face faţă situaţiei. Prezenţa

simptomelor respective conduce la depresie, iar

aceasta agravează simptomele. Sunt multe persoane care

având unele din aceste simptome nu ajung să ceară

ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în

cazurile obsesiilor, alcoolismului, al

halucinaţiilor). Caracteristica esenţială a

psihoterapiei este de a restabili moralul pacientului,

indiferent de natura simptomului pe care acesta îl

prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă

participarea medicului decât tehnica pe care o

foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele

bolnavului şi stresul specific la care acesta este

supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de

caracteristici personale care constituie aşa numita

48

“forţă a eului”. Atitudinea medicului terapeut, de la

primul său gest, îi poate trezi pacientului

sentimentul propriei sale valori, terapia urmărind

limpezirea trăirilor sale tulburate şi favorizarea

unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge

la un rezultat favorabil, la consolidarea

sentimentului de încredere în sine.

Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte

între pacient şi medicul terapeut, se încarcă de o

“condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia

interpersonală, “transferul” respectiv, constituie

elementul esenţial al terapiei. Personalitatea

medicului terapeut, angajarea activă a acestuia,

imprimă şi nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de

actul terapeutic. Metodele psihoterapeutice

individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea

bolnavului, în scopul reconstituirii

49

disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de

vindecare.

Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup,

metodele folosite sunt acţiuni interpsihologice, ca de

exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care

este stimulată în scop terapeutic acţiunea

binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a

interrelaţiilor dintr-un mediu organizat. Ea se

bazează pe încrederea bolnavului în medicul terapeut

şi pe comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi

membri ai grupului. Identificarea pacientului cu

ceilalţi duce la înţelegerea rezistenţelor personale,

permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi

asumarea unor roluri care până acum i se păreau

inabordabile, fortificând “eul” persoanei în cauză.

Manifestarea emoţională până atunci reprimată,

deschiderea faţă de ceilalţi conduce la redobândirea

încrederii în sine şi la reintegrare socială.

50

Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale

reprezintă ansamblul de măsuri care constituie

tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital,

utilizând organizarea însăşi a spitalului (J.M.

Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia

ambientală, terapia ocupaţională şi ergoterapia.

Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află

în Grecia antică, în Pergam şi Epidaur. Începând cu

secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel, Esquirol)

s-au pus bazele unei organizări de terapie

ocupaţională şi ergoterapie în azilele de bolnavi

psihici. În a doua jumătate a secolului XX, în cadrul

serviciilor psihiatrice s-au structurat adevărate

“comunităţi terapeutice”, elaborându-se şi concepţia

de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune

integratoare a bolnavului într-un climat social

favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie

rigide ci să se adapteze permanent la schimbările

51

survenite, să ţină cont de intenţia terapeutică şi de

opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un

moment dat, de evoluţia bolii, de economia,

administraţia şi organizarea instituţiei respective.

Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în

care se stabilesc relaţiile de grup, realizarea lor

prin comunicare şi printr-o activitate care

intenţionează să determine o activitate productivă. În

continuare, ergoterapia are o eficienţă mult mai mare,

mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale

productive. În această etapă este necesară protejarea

pacientului de către mediul ambiant psihologic,

special creat pentru tratament.

Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate

de terapia ambientală este necesar să precizăm

noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile

psihoterapeutice.

Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie

la tratament se înscriu în conceptul de

52

“Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică,

organizarea spaţiilor şi a programului zilnic,

ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui salon.

Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice

şi a întregului personal cu bolnavul au un rol

deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre

un bolnav şi ceilalţi, realizarea acestora şi

caracterul lor constituie grija permanentă a fiecărui

serviciu de acest fel.

Comunitatea terapeutică este constituită din echipa

terapeutică care îşi asumă rolul activ în organizarea

generală, în sens de mediu social în scop terapeutic.

Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului

din starea nevrotică sau psihotică sunt puse la

dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o

descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea

acestuia. Activităţile uşoare, simple şi reconfortante

desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-

53

muzicale, play- şi hobyterapia crează posibilitatea

îndeplinirii acestor obiective.

Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o

datorie a omului, dar şi o modalitate de comunicare

interumană, în acest context este privită sub mai

multe aspecte. Lipsa posibilităţii de a presta o

activitate de muncă, poate constitui pentru un bolnav

cu afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând

psihologic infirmitatea acestuia. Integrarea unui

astfel de bolnav într-un flux ergonomic interuman,

devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea

bolnavului în lume. Terapia ocupaţională şi

ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici

sunt stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia,

dintre aceştia şi personalul medical şi cel de

deservire, reprimă stările lor agresive sau de

vegetaţie pasivă, de inactivitate şi introvertire,

conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor,

54

gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează

memoria, voinţa, în general activitatea.

Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici

În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile

neuropsihice pune accent pe resocializarea bolnavului,

pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul

său socio-profesional. Secţia sau spitalul de

psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică şi pe

aceea de a reintegra în societate un număr de persoane

sănătoase. În acest scop s-a recurs la o lărgire şi

diversificare a instituţiilor ambulatorii şi cu

staţionare pe timp de zi, care să preia cu timpul o

parte a cazuisticii. Acest progres se datoreşte pe de

o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare măsură

depinde de metodele de factură psihoterapeutică,

dintre care: relaţiile medic-bolnav, bolnav-

medicament, bolnav-mediu social şi cultural,

interferenţa efectelor psiho-dinamice farmacogene

55

motivate social. Terapiile neconvenţionale constau în

acele proceduri şi acţiuni medicale nemedicamentoase,

asociate în terapie, în scopul vindecării şi

resocializării bolnavului. În această categorie, în

afară de terapia ocupaţională şi ergoterapie care şi-

au dobândit un statut propriu, se includ:

- instaurarea unei atmosfere de optimism şi

încredere (sanogenetică), prin folosirea

factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa

terapeutică fiind desfăşurată într-un cadru

optim pentru maladiile respective;

- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri

(de la gimnastica de înviorare la jocurile

sportive). Această terapie urmăreşte redarea

încrederii bolnavului în forţele proprii,

reinserţia în propria schemă corporală,

realizări importante ca suport pentru echilibrul

său psihic;

56

- procedurile fizioterapeutice, dintre care:

duşurile scoţiene, masajul, sauna, înotul,

urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;

- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu

activităţile recunoscute ca: artterapia,

meloterapia, cinaclul literar, etc.

Tot ca formă de terapie neconvenţională se include

şi socioterapia, care are rol de mediator între

societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de

serviciu, locuinţă, în problemele juridice, serviciul

de asistenţă socială poate contribui la reinserţia

bolnavului în societate.

57

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA COPILUL CU INFIRMITATE

MOTORIE CEREBRALĂ (I.M.C.)

Conform definiţiei date de OMS copilului cu

handicap motor “este copilul care nu poate participa

în decursul unei perioade apreciabile de timp la

activităţile sociale, recreative, educative sau

profesionale ale vârstei sale”.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia la copil fac

parte dintr-un complex de tratament de reeducare a

aptitudinilor fizice şi psihice.

Munca cu copilul deficient este complexă, în acest

domeniu terapia îmbinându-se cu educaţia. Obiectivele

urmărite sunt:

- contribuţia la procesul recuperator;

58

- pregătirea copilului pentru integrarea socială

şi şcolară;

- contribuţia la şcolarizarea cât mai eficientă;

- orientarea şi integrarea profesională.

Activitatea de recuperare a copiilor cu diverse

afecţiuni se desfăşoară în unităţi specializate:

secţii, spitale, sanatorii balnoclimaterice, cămine-

spital, unde copiii sunt internaţi, dar şi ambulator

acolo unde există posibilitatea, în cabinete sau

centre specializate.

Gama largă a tulburărilor de sănătate prezentă la

copii necesită intervenţia unei echipe complexe

interdisciplinare în scopul recuperării: medic,

kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog, logoped şi nu

în ultimul rând a părinţilor.

Concepţia actuală în ce priveşte tratamentul prin

terapie ecupaţională şi ergoterapie are caracteristici

ce depăşesc simpla joacă de copil. În terapia

ocupaţională şi ergoterapia la această vârstă, copilul

59

este solicitat pentru pregătirea sa de mai târziu,

pentru rolul de adult prin intermediul unor activităţi

adecvate dezvoltării sale funcţionale, vizând

corectarea oricărui tip de handicap.

Principalul mijloc prin care se poate interveni la

vârsta copilului mic este jocul, care permite

dezvoltarea psiho-socială a copilului. Jocul oferă

copilului posibilitatea de a-şi extinde cunoştinţele,

îl ajută să-şi dezvolte îndemânarea, inteligenţa,

afectivitatea, sensibilitatea, psihomotricitatea, să

se afirme. De asemenea îl poate ajuta să-şi cunoască

corpul şi să ia cunoştinţă de mediul înconjurător.

Jocurile vor fi selectate în funcţie de vârsta

copilului şi de nivelul său intelectual şi fizic. Dacă

aceste caracteristici nu sunt respectate, ele nu-şi

vor îndeplini scopul, activităţile care depăşesc

posibilităţile de moment ale copilului vor deveni

frustrante, iar cele prea simple sau uşoare nu vor

60

stimula interesul acestuia, nefiind nici terapeutice

nici recreative.

Sub denumirea de terapie ocupaţională, când este

vorba de copil, se înţelege orice joc sau activitate

atrăgătoare care poate contribui la ameliorarea sa

fizică şi revenirea sub aspect psihologic.

În acest context jocul poate constitui o muncă,

munca nefiind neapărat o activitate plictisitoare şi

neplăcută ci dimpotrivă, poate fi interesantă.

La copilul mic, noţiunea de ergoterapie, a cărei

semnificaţie este recuperarea (reeducarea) prin muncă,

pare un nonsens, adevăratul înţeles atribuindu-se

persoanelor adulte, dar, diferite activităţi adaptate

vârstei şi posibilităţilor copilului, au scopul de a-l

pregăti pentru practicarea de mai târziu a unor

activităţi, pe măsura vârstei şi a acumulărilor

treptate, a recuperării sale parţiale sau totale.

La copiii victime ale traumatismelor craniene

(uneori urmate de comă prelungită), metodele utilizate

61

trebuiesc strict individualizate, progresiunea

adoptată specifică fiecărui caz în parte, în scopul

unei reorganizări psihomotrice proprii (memorie,

logică, schemă corporală, orientare în spaţiu), a

formării relaţiilor cu ceilalţi şi a reinserţiei

sociale. Aceştia au un progres şcolar lent,

tulburările de memorie, atenţie şi concentrare sunt

uneori mai invalidante decât cele motorii.

Aceste tulburări grave trebuiesc acceptate mai

ales de proprii părinţi care trebuiesc ajutaţi,

consiliaţi, determinaţi să-şi accepte copilul aşa cum

este. Într-o lume civilizată persoana handicapată are

dreptul de a fi respectată.

Medicul recuperator, psihiatrul, pedagogul,

kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional,

ergoterapeutul, toate persoanele implicate în domeniul

asistenţei sociale, cadrele didactice, părinţii, toţi

membrii societăţii se găsesc frecvent puşi în faţa

unor persoane cu handicap. Fiecare atunci când este

62

într-o astfel de situaţie, din punctul lui de vedere,

trebuie să rezolve problemele dificile legate de

acestea. Societatea trebuie să intervină activ, atât

din umanitarism, dar şi din considerente economice.

Copiii cu mari handicapuri motorii necesită o

terapie ce urmăreşte educarea gestuală, câştigarea

unei independenţe pentru activităţile zilnice, iar în

situaţiile cu prognostic funcţional şi vital sumbru,

eforturile terapeutice se concentrează asupra

păstrării vieţii şi scopului de a o face suportabilă.

În cazul adolescentului aflat în aceeaşi situaţie,

de la caz la caz terapia ocupaţională şi ergoterapia

vor căuta să-i ofere o activitate socio-culturală,

intelectuală, raţională. În situaţia în care se

redobândeşte o suficientă independenţă, se procedează

la instruirea cu scop socio-profesional, cu activitate

remunerată, fie la domiciliu, în atelier protejat sau

într-un loc de muncă amenajat special care să-i

63

permită desfăşurarea unei activităţi pe măsura

posibilităţilor proprii.

Munca de recuperare cu copiii şi adolescenţii

infirmi este foarte anevoioasă, de aceea impune din

partea tuturor celor din jur, familie şi echipa

terapeutică, atitudini speciale şi o instruire de

asemeni specială. Aceştia, fără deosebire de calitatea

pe care o au (părinte sau terapeut), în egală măsură

au rol de educatori. Permanent în munca lor trebuie să

cultive relaţii benefice pentru copiii respectivi, să

acţioneze în conformitate cu nevoile lor, pentru a-i

ajuta în orice situaţie. Prin toate activităţile, de

joc, terapie ocupaţională şi ergoterapie, copilul

handicapat trebuie să înveţe să se comporte, să fie

util lui şi celorlalţi, pentru a nu fi respins de cei

din jur, de societate.

Aplicarea terapiei de grup (5-6 copii într-o

grupă) de preferinţă cât mai timpuriu pe categorii de

vârstă în kinetoterapie, terapie ocupaţională,

64

logopedie, este modalitatea prin care se obţin

rezultate bune atât în recuperarea funcţională şi

specifică dar şi în socializarea copiilor cu diferite

afecţiuni sau infirmităţi. În cadrul acestora

activităţile trebuie sa fie cât mai variate, execuţia

să fie supravegheată pentru a impune exigenţă şi

disciplină, aspecte care dezvoltă cunoştinţe practice,

îndemânare, creativitate.

Şedinţele de terapie ocupaţională pentru copiii

mici au o durată de 15-30 de minute iar cele de

ergoterapie pentru copiii mai mari pot ajunge la

câteva ore sau chiar la o jumătate de zi pentru a le

creşte treptat rezistenţa.

Practicarea unor sporturi accesibile şi

dezvoltarea gustului pentru un “hobby” (filatelie,

radiofonie, desen, muzică, etc.) pot deveni surse de

plăcere şi de ocupare a timpului liber în mod util şi

plăcut.

65

Autonomia copilului pe măsură ce creşte, reclamă

adaptarea sau găsirea unor soluţii mereu schimbătoare,

în conformitate cu modificările survenite în creşterea

şi dezvoltarea sa (dispozitive, aparate, mijloace de

transport). Toate procesele de adaptare trebuiesc bine

alese, motivate şi exersate în practică.

În ţara noastră, în 1981, a luat fiinţă “Centrul

de recuperare a copilului cu handicap neuromotor” la

Dezna (Arad), sub imperiul speranţei şi al aserţiunii:

“Nu există copil nerecuperabil, să-i acordăm aşadar o

şansă” (Corneliu Bârsan).

În acest centru prin numeroase forme de terapie

ca: kinetoterapia, hidrokinetoterapia, electroterapia,

prin forme particulare de recuperare psiho-

intelectuală, realizate prin terapie ocupaţională,

logopedie, meloterapie şi playterapie, sunt trataţi o

parte din copiii cu diferite afecţiuni într-o aşa zisă

formă de “medicină a eroismului”.

66

Rolul terapeutului ocupaţional şi al

ergoterapeutului în cazul copilului bolnav este foarte

important. Acesta trebuie să fie “ca o mamă”, să-i

ofere căldură sufletească, înţelegere, prietenie, pe

lângă utilizarea mijloacelor specifice recuperării.

Alături de acesta, rolul familiei, al şcolii, al

grupului social din care face parte este foarte

important pentru echilibrul legăturilor afective de

care copilul are nevoie.

Pedopsihiatria modernă situează copilul într-un

dublu rol, de individ, dar şi de parte componentă a

unui context social cu care are raporturi sano sau

patogenetice permanente.

Uneori, munca de terapeut ocupaţional şi

ergoterapeut poate fi preluată de kinetoterapeut,

care, în acest fel îl poate face pe copil să accepte

şi să înţeleagă recuperarea.

Dificultatea cea mai mare se întâlneşte la copilul

mic, unde, kinetoterapia şi terapia ocupaţională

67

trebuie să utilizeze materialul educativ (didactic)

specific grădiniţelor de copii.

În spitalele mari, unde se întâlnesc mai mulţi

copii de aceeaşi vârstă, cu aceleaşi probleme, se

poate înfiinţa o clasă gen grădiniţă, la care să

conlucreze şi o educatoare cu atribuţii specifice,

aceasta funcţionând ca un centru pedagogic.

Principiile care trebuiesc respectate în munca de

terapie ocupaţională şi ergoterapie cu copiii

deficienţi sunt:

- intervenţia cât mai precoce este posibilă

(datorită repercursiunilor pe care le au

privaţiunile specifice copilului handicapat sub

aspectul performanţelor fizice şi psihice, a

stării senzoriale şi perceptive);

- solicitarea să fie pe măsura posibilităţilor

copilului (să-i respecte ritmul, stereotipul

dinamic propriu, să obţină adeziunea copilului

la activitatea propusă, să nu-l obosească);

68

- în timpul activităţilor terapeutul trebuie să

vorbească cu copilul, să-l îndemne, să-l

stimuleze, iar subiectul discuţiilor să fie

adaptat vârstei şi posibilităţilor lui de

înţelegere;

- să se aprecieze permanent gradul de independenţă

atins, posibilităţile manuale şi intelectuale

ale copilului;

- activităţile manuale nu trebuie să aibă loc după

alte activităţi intelectuale sau fizice;

- terapeutul ocupaţional sau ergoterapeutul

trebuie să-l urmărească permanent şi să facă

adaptările necesare atunci când acestea se

impun;

- sala de joacă (spaţiul) trebuie să fie izolat de

alte activităţi pentru ca atenţia copilului să

nu fie distrasă, mobilierul să fie adaptat la

nevoile specifice copilului;

69

- la copiii mici (sub 3 ani) munca terapeutului va

avea un caracter individual, aceştia neavând

noţiunea de grup, acordându-se o atenţie

deosebită pentru evitarea accidentelor;

- obiectele pot fi jucării diverse, dar şi obiecte

casnice ca perii, linguri, cutii, sticle,

pâlnii, vase(din material plastic), pentru

diferite exerciţii practice;

- la copiii cu probleme posturale, poziţia optimă

se obţine progresiv, integrând în practica de

ergoterapie, poziţiile recomandate şi obţinute

prin kinetoterapie;

- relaţia familie-cadru didactic sau terapeut (în

cazul în care copilul este instituţionalizat)

trebuie să fie organizată, să aibă un caracter

de colaborare, ergoterapeutul trebuie să

solicite familia în problemele muncii cu copilul

deficient.

70

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

ÎN AFECŢIUNILE MOTORII

Elementele caracteristice ale bolnavului motor

rezidă în recurgerea la o activitate corectoare a unui

deficit muscular, necesitând respectarea regulilor

unei ergoterapii specifice.

Activităţile curente ale vieţii cotidiene, alese

în funcţie de priorităţi, impun realizarea

independenţei bolnavului în practicarea lor. În

funcţie de nevoile diverse, antrenarea acestuia în

activităţile prioritare de autoservire, bolnavul cu

afecţiuni motorii trebuie asistat şi solicitat

permanent. El trebuie să fie încurajat, ajutat, iar

familia lui să fie informată permanent cu privire la

starea în care acesta se află.

71

Procesul muncii, în afară de latura psihologică pe

care o susţine, are un caracter fizic tonic, travaliul

muscular dinamic având în acest sens rolul

determinant.

Starea de boală, anormală pentru organism, produce

modificări în activitatea pacientului. Durata acestei

stări depinde de diagnostic, de gradul de inacţiune,

de perioada impusă de tratamentul medical, dar şi de

componenta psihică a bolnavului.

În cazul bolnavilor cronici sau al celor greu

recuperabili, inactivitatea întârzie însănătoşirea,

duce la pierderea capacităţii de autoservire şi de

muncă. Persoanele cu afecţiuni cronice, cu deficienţe

motorii marcante, prin terapie ocupaţională şi

ergoterapie sunt ajutaţi să-şi dezvolte noi forţe, noi

îndeletniciri.

Bolnavii motori care devin inactivi pe o perioadă

lungă de timp, îşi pierd posibilităţile de a acţiona

fizic şi încrederea în vindecare şi redresare.

72

Infirmii motori ce beneficiază de terapie ocupaţională

şi ergoterapie, prin activităţile de muncă şi alte

ocupaţii diverse se clasifică după Louis Pierquin şi

colaboratorii, astfel:

- infirmi paraplegici şi tetraplegici (paralizia

membrelor inferioare sau a tuturor celor patru

membre);

- infirmi hemiplegici (paralizia pe o jumătate de

corp);

- infirmi motori cerebrali (afecţiuni neurologice

diverse);

- copii cu traumatisme craniene;

- afecţiuni traumatice ale membrelor superioare;

- afecţiuni traumatice ale membrelor inferioare;

- copii cu mari handicapuri motorii;

- adolescentul handicapat motor grav, în urma

poliradiculonevritelor, polinevritelor şi

neuropatiilor periferice.

73

În domeniul neurologiei, recuperarea vizează

readucerea bolnavului invalid în urma unei boli cu

acest specific, la o performanţă fizică şi psihică cât

mai aproape de normal, precum şi prevenirea şi

tratarea sechelelor tardive.

În situaţia bolnavilor paraplegici şi

tetraplegici, terapia ocupaţională şi ergoterapia,

încearcă reducerea deficitului motor rezultat din

leziunea sau întreruperea căilor medulare, cu ajutorul

mişcărilor şi gesturilor reeducative. Acolo unde

deficitul motor este irecuperabil, se recurge la

compensarea mişcărilor pierdute prin folosirea

aptitudinilor restante, la o adaptare fizică şi

psihologică la cerinţele vieţii de zi cu zi.

Dobândirea independenţei la aceşti bolnavi este primul

scop al terapiei de orice tip, inclusiv al terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei, uneori atins cu eforturi

imense, atât din partea pacientului cât şi a

terapeuţilor implicaţi în recuperarea lui.

74

Recuperarea bolnavului hemiplegic este deosebit de

mult ajutată de terapia ocupaţională şi ergoterapie,

prin antrenarea membrelor plegice după reguli

neurofiziologice. Acest tip de handicap beneficiază de

o solicitare din partea terapeutului prin care se

caută asigurarea independenţei pacientului faţă de

cerinţele cotidiene. În cazul hemiplegiilor vasculare,

un program de recuperare corect şi la timp aplicat,

conduce la o recuperare parţială sau integrală a cca.

o treime din cazuistica de acest profil, la o

autonomie existenţială la aproximativ jumătate din

numărul de cazuri, iar ortostatismul şi mersul este

redobândit aproape de toţi cei afectaţi de acest

factor morbid. Recuperarea hemiplegicului vascular

este în concordanţă cu gravitatea handicapului motor,

localizarea leziunii, natura şi vechimea bolii, vârsta

şi sexul bolnavului. Reeducarea handicapului motor

cerebral se realizează într-un centru de recuperare,

la ea contribuind o echipă de specialişti printr-o

75

muncă specializată, de lungă durată. Orice câştig pe

plan motor, spaţial, corporal, sunt fructificate,

devenind gesturi ce tind să confere bolnavului din ce

în ce mai multă independenţă.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în recuperarea

bolnavilor

cu afecţiuni ortopedico-traumatice ale aparatului

locomotor

Afecţiunile ortopedico-traumatice datorate în

principal accidentelor (de muncă, de circulaţie, etc.)

interesează atât capacitatea fizică cât şi psihică a

celor în cauză, uneori până la scoaterea lor din

activitate.

Frecvenţa acestora, în viaţa de zi cu zi este

însemnată, iar consecinţele destul de importante atât

prin gravitatea lor cât şi prin durata invalidităţii

pe care o antrenează.

76

Persoanele aflate într-o astfel de situaţie,

datorită scoaterii pe o perioadă de timp din

activităţile şi ocupaţiile lor, pe lângă suferinţa

fizică generată de traumatism pot avea tulburări ale

stării psihice, urmare a izolării ce rezultă din

invaliditatea respectivă.

Aspectul complicaţiilor survenite în cazul acestor

afecţiuni a căror recuperare este uneori de lungă

durată, sunt complexe: fizico-psiho-sociale.

Ele pot afecta viaţa de familie, profesională şi

socială a bolnavului respectiv.

Diminuarea acestor efecte cât şi scurtarea

perioadei de convalescenţă se poate realiza apelând în

paralel cu actul medical (în completarea acestuia) la

terapii recuperatorii care vizează în primul rând

autonomia bolnavului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în cazul

afecţiunilor traumatice completează efectele medicale

curative şi preventive, alături de celelalte metode de

77

reeducare (ortopedia, chirurgia plastică,

kinetoterapia).

Scopul urmărit este reîntoarcerea bolnavului cât

mai repede posibil la viaţa anterioară accidentului

(îmbolnăvirii) într-o stare fizică şi psihică bună.

Activităţile de terapie ocupaţională şi

ergoterapie sunt propuse de medicul specialist în urma

unor testări a bolnavului în privinţa potenţialului

său funcţional recuperat, cu participarea psihologului

şi a ergoterapeutului.

Particularităţile ergoterapiei la subiecţii cu traumatisme ale

membrelor

Recuperarea prin ergoterapie prezintă o importanţă

deosebită în cazul traumatismelor membrelor superioare

la care se urmăreşte redobândirea forţei, mobilităţii,

prehensiunii, coordonării, abilităţii, preciziei.

78

Un loc deosebit în obţinerea acestor calităţi îl

are exerciţiul fizic, mişcarea naturală, prin

activităţi normale.

Nu sunt excluse nici elementele de mecanică

(aparate, dispozitive) pentru a ghida şi susţine

mişcarea, dar numai acolo unde sunt cu adevărat

necesare.

Kinetoterapia este metoda de bază în recuperarea

traumatismelor membrelor, ergoterapia constituind o

prelungire a acesteia.

Dintre activităţile ergoterapeutice, ţesutul şi

tâmplăria permit o instruire destul de rapidă pentru

obţinerea unor obiecte.

Prin specificul lor, aceste acţiuni solicită

subiectului repetarea aceloraşi mişcări, dozarea lor

făcându-se în acord cu progresul realizat.

Dispozitivele de lucru în aceste domenii

(activităţi - ţesut, tâmplărie) au (în atelierele de

ergoterapie) posibilităţi de reglare, de adaptare la

79

posibilităţile pacientului, pe care ergoterapeutul le

poate utiliza în cazul în care observă oboseala

pacientului sau apare durerea.

Alegerea activităţii se face de comun acord cu

pacientul, căruia i se explică atât modul de acţionare

cât şi influenţa gesturilor asupra progresului

recuperării.

Instruirea se face treptat, în condiţii ce

respectă posibilităţile de moment ale pacientului,

urmărindu-se reantrenarea în muncă.

Exersarea acestor deprinderi se face după

programul kinetoterapeutic, timp de 1/2-1 oră,

consolidând efectele celorlalte metode de recuperare.

Pe lângă efectele terapeutice, aceste activităţi

au efecte benefice asupra stării psihice a bolnavului,

rol recreativ şi de destindere.

În cazul traumatismelor cu necesitatea amputării

unor segmente, terapia ocupaţională şi ergoterapia au

rolul de a-l educa pe invalid în vederea reluării

80

activităţilor specifice autoservirii, a recâştigării

independenţei în viaţa cotidiană.

Ulterior acesta va urmări recuperarea sub aspect

socio-profesional adaptată posibilităţilor restante.

Forme de aplicare a ergoterapiei în traumatismele aparatului

locomotor

Activităţile de ergoterapie în traumatismele

(afecţiunile) aparatului locomotor trebuie folosite

cât mai precoce, incluse în complexul tratamentelor

recuperatorii, adaptate stării generale a bolnavului,

stadiului şi formei leziunilor suferite.

Ele respectă anumite scheme de tratament şi sunt

aplicate de specialişti, încercând să dezvolte

calităţi şi deprinderi cu un scop precis, motivat.

Obţinerea mişcărilor poate fi ajutată de mecanisme

concepute special pentru o anumită mişcare, iar

instrumentele sunt reglate sau modificate după nevoie.

81

Desfăşurarea activităţii de terapie ocupaţională

şi ergoterapie poate începe încă din faza în care

bolnavul este “la pat”, când nu se poate deplasa în

atelierul de ergoterapie, prin adaptări speciale, în

scopul îndepărtării monotoniei, oferindu-i o

preocupare cu efecte terapeutice asupra segmentului

lezat, dar şi de întreţinere a întregului organism.

Dintre acestea amintim:

- jocuri terapeutice (manuale: şahul, ţintarul sau

adaptate pentru picior: jocul de minifotbal,

etc.);

- ţesutul la război sau gherghef;

- modelaj în plastilină;

- decupaje;

- desen, pictură;

- diferite împletiri de fire, de sfoară, şnur,

trestie, papură;

- dactilografie recreativă;

- activităţi utilitare şi gospodăreşti.

82

Pe lângă acestea se urmăreşte reeducarea

autoservirii: mâncatul, îmbrăcatul şi dezbrăcatul,

spălarea, bărbieritul.

Orientarea şi reorientarea profesională a pacienţilor cu

traumatisme ale aparatului locomotor

În cazul unor traumatisme grave, recuperarea

integrală a deficitelor nu este întotdeauna posibilă,

fiind necesară orientarea sau reorientarea

profesională a persoanelor în cauză.

Activităţile în aceste situaţii trebuie alese în

conformitate cu infirmitatea sau deficienţa lor, cu

aptitudinile fizice şi intelectuale ale pacientului.

Analizarea fiecărei situaţii va urmări:

- atitudinea caracteristică, poziţia şi durata

solicitată în activitatea respectivă;

- mişcările, amplitudinea, forţa şi ritmul

solicitate;

- solicitarea sub aspectul percepţiilor senzoriale

şi ale reflexivităţii;

83

- contraindicaţii ale mediului sau materialelor cu

care vine în contact.

În cadrul orientării şi reorientării profesionale

trebuie urmăriţi cei patru parametri vitali ai

fiecărui individ; capacitate morfofuncţională, stare

psihică, pregătire profesională şi conduită socială,

care trebuie să obţină valori optime.

Complexul terapeutic în cazul persoanelor care au

suferit traumatisme ale aparatului locomotor includ

terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode

terapeutice preţioase, experienţa acumulată pe plan

mondial dovedind acest fapt.

84

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

AFECŢIUNILE OSTEOARTICULARE,

REUMATISMALE ŞI TRAUMATICE

Consecinţele acestor afecţiuni, sub aspect

funcţional sunt asemănătoare, ele depinzând mai mult

de localizarea leziunilor care determină pierderea sau

limitarea mobilităţii corporale.

Dintre acestea, unele afecţiuni reumatice duc la

invalidităţi mari.

Specific afecţiunilor reumatice, articulaţiile

sunt dureroase, umflate, rigide, deformate, terapia

ocupaţională constituind o formă specifică de

reeducare funcţională.

Alături de tratamentul medical, terapia

ocupaţională şi ergoterapia sunt metodele importante

85

care sunt puse în practică corelate cu mecanismele

deformaţiilor articulare.

La fel ca şi în afecţiunile ortopedico-traumatice

care pot surveni în unele domenii de activitate,

afecţiunile reumatice pot avea consecinţe importante

sub aspect fizic şi psihic, uneori până la scoaterea

din activitate. Durata bolii sau a invalidităţii pe

care o antrenează, imposibilitatea continuării

activităţii şi ocupaţiei avute anterior îmbolnăvirii,

duc la pierderea forţei fizice, iar sub aspect psihic

pot duce la apatie şi indiferenţă.

Pierderea capacităţii de muncă înseamnă o pierdere

a respectivului capital de muncă pe care îl reprezintă

fiecare persoană, în urma căreia este afectată atât

persoana respectivă cât şi societatea.

Deficienţele fizice şi psihice de această natură

pot fi corijate şi depăşite iar capacitatea de efort

şi muncă poate fi recuperată, deşi există şi riscul

recidivei. Din acest motiv respectivii bolnavi trebuie

86

urmăriţi continuu, tratamentul să se desfăşoare pe

etape, până când bolnavul depăşeşte pericolul şi poate

fi integrat în activitatea normală de muncă.

În toate cazurile de afecţiuni osteoarticulare şi

reumatismale, când începe să apară remisiunea bolii,

când durerea nu mai împiedică reeducarea funcţională,

terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin mijloace

specifice pot fi aplicate, nefiind necesare poziţiile

de repaus şi de strictă imobilizare.

Acestea urmăresc prin ocupaţie şi muncă,

corectarea defectelor de execuţie a mişcărilor, a

gesturilor.

Principalele obiective ale terapiei ocupaţionale

şi ergoterapiei în afecţiunile respective sunt:

- tonifierea musculaturii şi obţinerea unei stări

generale bune;

- prevenirea deformaţiilor, anchilozelor,

atrofiilor musculare;

- readaptarea sau reorientarea profesională.

87

Pentru abordarea acestui grup de afecţiuni,

terapeutul trebuie să aibă în vedere o anumită

succesiune a metodelor de reeducare, legate de

activităţile necesare bolnavului de la primele ore ale

zilei (ridicarea din pat, igiena, gimnastica,

îmbrăcarea, manevrarea unor obiecte de toaletă, de

comunicare, etc, apoi utilizarea aparatelor de uz

casnic, până la cele profesionale).

Trebuie combătută înclinaţia bolnavilor cu astfel

de afecţiuni de a sta cât mai mult în pat sau în

fotoliu.

Specific acestor afecţiuni, handicapul fizic este

resimţit intens de către bolnav.

Echipa terapeutică urmăreşte ameliorarea stării

fizice prin diferite mijloace, între care cele ale

kinetoterapiei, terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

prin diferite prestaţii şi prin realizarea de obiecte,

manual, fac ca bolnavul să accepte recuperarea care,

88

deseori durează mult şi este dureroasă, cu o evoluţie

dificilă.

Aspectul esenţial în recuperarea bolnavului

traumatic şi reumatic este câştigarea amplitudinii

mişcărilor şi a forţei musculare, dar şi obţinerea

adeziunii sale de a contribui activ la recâştigarea

utilităţii pentru el şi pentru cei din jur.

Ergoterapia urmăreşte prin mijloacele sale

obţinerea unor efecte importante ca:

- efecte preventive - evitarea evoluţiei deformaţiilor,

apariţiei anchilozelor şi a contracturilor;

- efecte recuperatorii - redarea tonusului muscular

normal, menţinerea articulaţiilor într-o stare

normală, care să asigure executarea mişcărilor

libere;

- efecte educative - bolnavul este informat asupra

stării sale, scopului terapeutic şi rezultatelor

care se pot obţine.

89

Recuperarea bolnavilor cu afecţiuni reumatice

urmăreşte obţinerea autonomiei maxime pentru

activităţile zilnice, prin efort propriu sau prin

recurgerea la aşa-zisele “mijloace tehnice auxiliare”

(accesorii simple sau automatizate).

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu au în

vedere numai bolnavii spitalizaţi, ele au rol

important şi în recuperarea bolnavilor ambulatori şi a

celor imobilizaţi la domiciliu. Astfel, pe lângă

terapia medicamentoasă, hidroterapia, kinetoterapia,

psihoterapia, etc. ergoterapia recurge la

gestualitatea specifică muncii artizanale şi a celei

din viaţa cotidiană, la mijloacele de joacă şi

sportive, la cele recreative, ca metode de recuperare

fizică şi psihică.

Echipa terapeutică în serviciile de reumatologie

este constituită din medic, psiholog, kinetoterapeut.

Colaborarea între kinetoterapie şi ergoterapie se

impune, ergoterapia fiind metoda care consolidează

90

efectele kinetoterapiei prin realizări de obiecte în

care gestualitatea este repetată şi finalizată, dar şi

motivată. Poziţia subiectului în care efectuează munca

este foarte importantă, mai importantă decât munca în

sine, de asemenea efortul solicitat şi tehnica

aplicată trebuie să prevină apariţia durerii şi a

oboselii.

Recuperarea mâinii reumatice este anevoioasă şi

necesită timp. Dintre ocupaţiile şi lucrul obişnuit în

terapia ocupaţională şi ergoterapie pentru recuperarea

mâinii reumatice amintim pentru poliartrita reumatoidă:

- diferite jocuri cu mingea de tenis, pe care

bolnavul o prinde în mână efectuând diverse

mişcări de extensie, flexie, rotaţie;

- cititul şi răsfoitul unor albume (manevrând cu

degetele filele acestora ţine policele în

abducţie maximă);

91

- confecţionarea unor biluţe din hârtie (mărgele)

prin rulare pe o andrea sau rularea unei hârtii

folosind ambele mâini;

- rularea unei feşe sau alte materiale în direcţie

radială;

- imprimarea unor modele folosind un rulou sau o

ştampilă;

- confecţionarea unor obiecte artizanale (flori

artificiale, coşuleţe, cutii, jucării);

- folosirea unor jucării (titirobil, învârtind

sfârleaza în sens radial);

- jocuri cu bile de diferite mărimi în care

solicită fiecare deget pe rând pentru manevrarea

acestora;

- cusutul, brodatul, împletitul;

- modelarea plastilinei, a lutului.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia în poliartrita

reumatoidă urmăreşte, prin mişcările respective,

întărirea aparatului extensor al degetelor, întărirea

92

interosoşilor şi lombricalilor, opozantului auricular

şi policelui. Un loc important îl are reeducarea

prehensiunii.

Pentru recuperarea artrozelor mâinii terapia

ocupaţională şi ergoterapia recomandă gesturi şi

mişcări ca:

- strângerea repetată a unor obiecte elastice în

mână (mingi, jucării gonflabile);

- modelarea unor materiale semimoi (antrenează

numeroase grupe musculare şi diferite tipuri de

prehensiune);

- manevrarea unor obiecte mici (mărgele, bile,

construcţii din beţe de chibrit, împletituri din

fire, broderii, desen, pictură, căntat la pian,

fluier, etc.).

Mişcări folosite în cadrul terapiei ocupaţionale

şi ergoterapiei pentru recuperarea articulaţiei cotului şi

umărului:

93

- jocuri şi activităţi care antrenează concomitent

mâna, cotul şi umărul;

- periatul unor obiecte;

- lustruirea unor suprafeţe orizontale şi

verticale;

- mânuirea fierăstrăului;

- înşurubarea şi deşurubarea unor becuri,

siguranţe, robinete;

- jocul de cărţi;

- cusutul pe gherghef;

- jocul cu mingea (lovirea de sol şi de perete a

mingii şi reprinderea ei);

- călcatul rufelor;

- cusutul la maşina manevrată manual.

Pentru afecţiunile reumatice ale piciorului, ergoterapia,

până la un punct, foloseşte aceleaşi mijloace ca şi

kinetoterapia:

- bicicleta ergometrică;

94

- exerciţiul de apucare a unui prosop cu degetele

piciorului;

- rularea piciorului pe un cilindru pe care îl

deplasează înainte-înapoi;

- lansarea unei bile de pe picior prin extensia

degetelor şi dorsiflexia acestora;

- folosirea maşinii de cusut cu pedală.

În activitatea de terapie ocupaţională şi

ergoterapie la bolnavii reumatici se impune

respectarea principiului “de la uşor la greu”, “de la

simplu la complex”, pentru a nu depăşi pragul durerii

şi al oboselii.

95

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CARDIO-VASCULARI

În cazul afecţiunilor cardio-vasculare, terapia

ocupaţională şi ergoterapia includ activităţi de

kinetoterapie, playterapie, artterapie, meloterapie,

ca terapii instructiv-recreativ-distractive, dar nu

este exclusă practicarea ergoterapiei în unele

situaţii.

Reantrenarea la efort, stimularea aptitudinilor şi

posibilităţilor pentru activităţile cotidiene sunt

scopurile esenţiale ale recuperării bolnavilor cu

aceste suferinţe.

Ca în toate cazurile, medicul terapeut solicită

din partea pacientului un efort liber consimţit,

natural şi utilitar.

96

Modalitatea de acţionare, intensitatea şi durata

efortului necesită respectarea unor reguli care se

impun prin specificul afecţiunii, dar efortul depus

este efectuat în mod liber. Acesta constă în gesturi

utile care îmbină activitatea fizică şi psihică în

scopul angajării în activităţi creative.

La indicaţia medicului specialist, activităţilor

de antrenare fizică propriu-zisă, pe măsura diminuării

afecţiunii psihice care survine în situaţia bolnavului

coronarian, se poate recomanda exersarea gesturilor şi

deprinderilor de lucru.

Terapeutul ocupaţional trebuie să cunoască foarte

bine aspectul recuperării cardiologice pentru a putea

doza corect intensitatea efortului, a sesiza semnele

de intoleranţă.

De asemenea este necesară cunoaşterea situaţiei

fiecărui subiect, a particularităţilor sale de

adaptare la solicitarea propusă.

97

La această categorie de bolnavi se vor evita

eforturile mari şi de durată, preferându-se

activităţile uşoare, cu efort minim, cele care

solicită îndemânarea (din domeniul artistic şi

intelectual). Se recomandă activităţi desfăşurate în

seră, în aer liber, în grădină, spaţii care oferă

climat sedativ, optimist (îngrijirea florilor, lucrul

de mână pentru femei, artizanatul, pictura, care pun

în evidenţă disponibilităţile artistice, decorative,

de care dispune persoana respectivă).

Menţinerea exerciţiului intelectual al acestor

bolnavi se realizează prin antrenarea lor în

activităţi cu nivel adecvat, legate de bibliotecă, de

munca de birou, unde ei vor fi eventual cooptaţi

alături de personalul angajat.

Obiecivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

în bolile cardio-vasculare cele mai invalidante cum

sunt: cardiopatia ischemică, hipertensiunea arterială,

valvulopatiile, vasculopatiile periferice, sunt de

98

recuperare sub aspect funcţional, psihologic şi socio-

profesional, aspecte care apar simultan şi sunt

intercondiţionate.

Acestea, de multe ori necesită spitalizare de

lungă durată, se manifestă prin incapacitate temporară

de muncă şi reîncadrare întârziată în activitatea

socială.

Pentru recuperare, serviciul respectiv necesită

amenajarea şi dotarea unui compartiment de terapie

ocupaţională şi ergoterapie.

În medicina modernă, practica terapeuticii în

afecţiunile cardio-vasculare de natură coronariană, a

înlocuit repausul absolut şi prelungit care era

recomandat în trecut, cu reantrenarea la efort.

Această metodă a condus la obţinerea unor rezultate

bune, în special pe linia reintegrării sociale. În

acest scop, odată cu aplicarea primelor măsuri

terapeutice, se aplică şi primele măsuri de readaptare

funcţională.

99

Actul medical terapeutic care vizează simultan

aspectul funcţional, psihologic şi socio-profesional,

în fiecare caz în parte urmăreşte activarea şi

reactivarea bolnavului astfel:

- în cazul aspectului funcţional, terapia ocupaţională

prin activităţi cu intensitate progresivă atent

supravegheate, urmăreşte execuţia, aspectele neplăcute

(durerea, oboseala) sunt prevenite de către medic şi

terapeut;

- în cazul aspectului psihologic se urmăreşte ameliorarea

anomaliilor psihologice de comportament (anxietatea,

pesimismul, cât şi cele de hiperactivitate

dăunătoare). Disciplina personală este un remendiu

important. Alimentaţia corectă şi adaptată

diagnosticului, suprimarea tutunului, a alcoolului,

sunt remedii ce se pot obţine prin activitatea

acceptată, supravegheată, dar şi prin contribuţia

pacientului, prin voinţa lui de a-şi adapta corect

modul de viaţă;

100

- în cazul aspectului socio-profesional - întreaga echipă

terapeutică are datoria de a participa la munca

pedagogică pentru instruirea bolnavului în privinţa

cunoaşterii situaţiei sale, atât în ce priveşte

organizarea, sarcinile de lucru, cât şi a petrecerii

timpului liber. Munca propriu-zisă trebuie îmbinată cu

exerciţiile fizice în vederea antrenării pacientului

pentru sarcini sociale şi profesionale.

În funcţie de starea de sănătate de moment, în

cadrul terapiei ocupaţionale se vor alege iniţial

ocupaţii simple, bine motivate în privinţa valorii lor

utilitare, estetice. Activitatea propusă trebuie să-l

determine pe bolnav să-şi aprecieze posibilităţile,

să-l antreneze într-un ritm de execuţie normal ca

rapiditate şi intensitate a mişcărilor, să-l

obişnuiască să accepte pauze frecvente.

Experienţa arată că aceste activităţi sunt

acceptate şi bine desfăşurate de către bolnavii

cardiaci. Cu toate acestea, în cadrul terapiei

101

ocupaţionale şi ergoterapiei, supravegherea trebuie să

fie destul de strictă pentru a oferi siguranţă

deplină. În acelaşi timp activitatea trebuie să fie

liberă pentru a nu provoca anxietatea bolnavului şi a

nu antrena dependenţa acestuia faţă de terapeut.

Ocupaţia la bolnavii cardiaci este mai mult decât

necesară pentru obţinerea echilibrului vital şi

petrecerea activă a timpului liber. Ocupaţia trebuie

să fie adecvată persoanei cardiace, gravităţii bolii

şi fazei de boală în care se află. Spre exemplu, în

afecţiunile cardiace minime, respectivul bolnav poate

să-şi conducă propriul autoturism, dar nu trebuie

asumate riscuri majore pentru securitatea publică, în

unele meserii cum ar fi cea de pilot, conducător de

autobuz, locomotivă, mijloace de trasport public.

102

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

LA BOLNAVII CU AFECŢIUNI ALE

APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator, prin suferinţele pe

care le provoacă celor în cauză cât şi celor din

anturajul lor, constituie o problemă de sănătate

publică, inclusiv sub aspect economic.

Numărul bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului

respirator este mare şi se preconizează o creştere a

acestuia prin:

- creşterea numărului de îmbolnăviri de cancer

pulmonar mai ales prin creşterea consumului de

tutun;

- creşterea numărului de îmbolnăviri de bronşită

cronică datorită poluării aerului.

103

Pe de altă parte se poate vorbi de o creştere a

speranţei de viaţă a celor cu insuficienţă

respiratorie datorită progreselor terapeutice care

încetinesc evoluţia acestor boli şi a depistării lor

precoce.

Consecinţele acestor boli sub aspect economic

trebuie să ia în considerare atât costul medical şi al

pierderilor de producţie legate de acestea, de

asemenea importantul impact asupra modului de viaţă al

bolnavului şi a celor din jurul său.

Aceste afecţiuni nu sunt generate de o cauză unică

ci pot fi generate de un complex de condiţii de

existenţă care constituie factori de risc. Expunerea

în timp la anumite condiţii ce constituie factori de

risc poate duce la apariţia unor perturbări grave, cu

manifestări diferite, pe plan social şi economic,

variind în funcţie de invalid (copil sau adult).

Copiii cu deficienţe respiratorii pot fi scoşi din

mediul familial prin spitalizări repetate, de durată,

104

în sanatorii, ceea ce înseamnă şi o întrerupere a

şcolarizării, o rămânere în urmă, limitându-le

posibilităţile de alegere a unei viitoare meserii.

La adult, impactul cu boala poate însemna

întreruperea prelungită a muncii, ceea ce poate

însemna pierderea locului de muncă, o reorientare

profesională sau, în cazuri mai grave, nu va mai putea

presta nici o muncă.

În aceste situaţii de boală (în care repausul este

necesar) ergoterapia îşi are locul determinat prin

posibilitatea de a-l sustrage pe bolnav de la starea

apăsătoare a suferinţei sale. Problema reinserţiei

sociale şi recuperarea profesională a celor vindecaţi

constituie obiective ale echipei terapeutice formată

din: medic, kinetoterapeut, ergoterapeut, psiholog.

Principiile care stau la baza terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei în cadrul afecţiunilor respiratorii sunt:

- înfiinţarea şi funcţionarea unor ateliere cu

activităţi terapeutice de diferite profile

105

adecvate, pentru ca bolnavii să poată depăşi

starea de oboseală şi deprimarea psihică;

- programele de recuperare a rezistenţei la efort

să se aplice numai în faza stabilă a bolii;

- prudenţa deosebită a terapeutului în

activităţile care vizează rezistenţa la efort

(evitarea oboselii exagerate);

- evitarea inhalării de substanţe iritante pentru

căile respiratorii;

- educaţia sanitară a acestor bolnavi este

necesară, în sensul convingerii de a renunţa la

fumat, a prevenirii şi tratării precoce a

episoadelor infecţioase, combaterii exceselor

ponderale, a informării bolnavului cu privire la

stadiul bolii sale, a cooperării pentru

recuperarea sa prin respectarea prescripţiilor

medicale;

- necesitatea supravegherii permanente a

bolnavului pentru prevenirea unor incidente şi

106

pentru a regla permanent efortul, pentru a-l

aprecia sub aspectul posibilităţilor şi al

calităţii activităţii prestate, în scopul

includerii în cadrul unei grupe de lucru;

- efectuarea controalelor medicale periodice şi de

laborator, în scopul adoptării celei mai

eficiente terapii medicale şi de activitate;

- în aceste activităţi nu vor fi cuprinşi bolnavii

cu forme grave de tuberculoză activ-evolutivă,

cu BK prezent în spută, cei hemoptici, cu

insuficienţă cardiacă accentuată, cu

insuficienţă respiratorie importantă, nici cei

cu alte boli asociate care nu permit solicitarea

fizică (diabet, insuficienţă hepatică sau

renală, SIDA, etc.).

Bolnavii de tuberculoză cronică şi cei cu diferite

grade de insuficienţă respiratorie vor fi supuşi unui

efort dozat, diferenţiat, în aşa fel încât să nu

107

provoace dezechilibrul stării de sănătate pe care o

au.

Obiectivele ergoterapiei la bolnavii cu afecţiuni

ale aparatului respirator vizează următoarele aspecte:

- reeducarea funcţională;

- psihoterapia;

- preorientarea profesională.

Reeducarea funcţională în bolile aparatului

respirator se impune la fel ca şi în celelalte grupe

de afecţiuni. Aceasta priveşte antrenarea în

activităţi de ergoterapie a bolnavilor afebrili, cu

stare generală bună, cu tuse şi expectoraţii reduse,

cu leziunile în faza de involuţie (examen radiologic).

Activităţile propuse vor urmări obţinerea unei

senzaţii de bine, de scădere a dificultăţilor

respiratorii la efort, de reducere a anxietăţii prin

creşterea capacităţii de efort.

108

Efectul psihoterapic al ergoterapiei este

important şi trebuie luat în consideraţie, ştiut fiind

impactul pe care îl are boala asupra psihicului uman.

Aplicarea unor forme de ergoterapie urmăreşte

înlăturarea crizei (stării depresive) de adaptare la

situaţia dată. Activităţile fizice şi intelectuale

recomandate urmăresc antrenarea bolnavului în limitele

posibilităţilor sale pentru a-şi descoperi noi

aptitudini şi pentru a-şi depăşi psihozele asociate.

La copilul cu afecţiuni ale aparatului respirator

urmările bolii pot fi mult mai ample, spitalizarea de

lungă durată frânează dezvoltarea lui intelectuală,

poate duce chiar la regres prin apariţia unui blocaj

afectiv determinat de lipsa mediului familial şi

social anterior, a lipsei mişcării. În cazul

adolescentului cu astfel de boli, inactivitatea poate

modifica negativ personalitatea acestuia conducând la

manifestări comportamentale deviate.

109

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

ÎN RECUPERAREA VÂRSTNICILOR

Recuperarea geriatrică presupune un concept bine

delimitat, numărul vârstnicilor fiind mare iar

independenţa acestora constituind o problemă

primordială.

Infirmităţile datorate îmbolnăvirii organismului

cât şi cele rezultate din afecţiunile apărute pe

parcursul vieţii se cumulează, se agravează şi se

multiplică în perioada de îmbătrânire. În această

perioadă, capacitatea de raţionament şi de adaptare se

degradează punându-şi anprenta asupra vieţii

psihologice şi sociale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează

recuperarea complexă a vârstnicului, avându-se în

vedere şi alte situaţii specifice, particulare, cu

110

care se confruntă acesta: anxietatea, dezorientarea,

dependenţa.

Anxietatea se datorează grijii persoanei în vârstă

în privinţa securităţii existenţei sale, fapt care

generează o nelinişte accentuată.

Dezorientarea survine în urma deficienţelor de

adaptare la exigenţele şi schimbările mediului său de

viaţă.

Dependenţa exprimată printr-o atitudine pasivă

raportată la activităţile de zi cu zi este urmare a

pierderii iniţiativei şi conştientizării faptului că

este un întreţinut, uneori o povară.

Aceste caracteristici sunt variabile depinzând de

personalitatea fiecărui vârstnic, de starea de

sănătate a acestuia, de condiţiile de mediu şi

ajutorul social de care beneficiază.

Implicaţiile medicale, psihologice, familiale şi

economice legate de îngrijirea şi asistenţa

persoanelor în vârstă sunt importante. În acest sens

111

se impune combaterea tendinţei persoanelor în vârstă

spre sedentarism, “subsolicitarea dovedindu-se a fi

mult mai nocivă decât suprasolicitarea”.

Vârstnicul trebuie să fie supus permanent unui

exerciţiu critic, psihic şi intelectual, angajarea lui

în activităţi în cadrul unei terapii ocupaţionale şi

“ergoterapii de susţinere” fiind benefică pentru

păstrarea autonomiei în ce priveşte activităţile

zilnice şi gestualitatea habituală.

În situaţii legate de anumite îmbolnăviri,

kinetoterapiei i se asociază aşa-zisa terapie

ocupaţională de funcţie, care vizează recuperarea

funcţională şi redobândirea gestualităţii pierdute.

Deprimarea survenită în anumite situaţii legate de

suferinţe de lungă durată necesită intervenţia unor

specialişti în geropsihologie, psihoterapia susţinând

astfel recuperarea realizată prin celelalte metode

amintite: kinetoterapie, terapie ocupaţională,

eventual ergoterapie.

112

De cele mai multe ori după anumite îmbolnăviri

care necesită îngrijiri medicale în unităţi

specializate, vârstnicul îşi reia locul în familie,

viaţa lui continuând în mod firesc. Alteori însă, în

lipsa acesteia, este inclus într-un cămin de bătrâni

sau cămin-spital unde beneficiază de îngrijire

păstrându-şi totuşi o suficientă independenţă.

Geriatria, medicina vârstnicului, include diverse

domenii ale patologiei cum sunt: medicina internă,

psihiatria, reeducarea funcţională şi readaptarea

socială.

Tot mai mult câştigă teren ca metode cu eficienţă

probată şi accesibile vârstnicilor, terapia

ocupaţională şi ergoterapia.

Conceptul de recuperare în geriatrie implică

aspecte complexe medico-biologice, psihologice şi

sociale, iar aceste metode kinetologice tind să se

extindă în acest domeniu prin eficienţa pe care o au

din acest punct de vedere.

113

Caracteristicile morfofuncţionale şi psihologice

ale organismului vârstnicului impun exigenţe

particulare în privinţa metodologiei de aplicare a

acestor metode.

Întreaga activitate terapeutică în acest context

trebuie orientată în funcţie de următoarele principii:

- cunoaşterea particularităţilor biologice,

psihologice şi de morbiditate ale vărstnicului

stă la baza organizării, prescrierii şi

aplicării activităţilor de terapie ocupaţională

şi ergoterapie;

- organizarea activităţilor se face în mod

individualizat şi este supravegheată îndeaproape

de către echipa terapeutică pluridisciplinară;

- activităţile de terapie ocupaţională şi

ergoterapie trebuie să fie recomandate cât mai

curând posibil după îmbolnăvire simultan cu

activităţile zilnice de autoservire şi cele de

kinetoterapie;

114

- recomandarea activităţilor practice trebuie

corelată cu particularităţile deficienţei

generale şi a celei speciale a pacientului,

urmărindu-se efectul terapeutic al acestora;

- activităţile alese să respecte ideile şi

gusturile persoanei, experienţa sa, fapt ce va

susţine motivaţia şi reuşita execuţiei pe un

fond psihic favorabil;

- activităţile de ergoterapie nu trebuie să fie

neapărat cele anterioare îmbolnăvirii pentru a

nu crea sentimentul de nereuşită, să nu fie prea

grele pentru starea actuală a pacientului, dar

nici puerile pentru a nu crea complexe de

inferioritate;

- în alegerea activităţilor se va ţine cont de

particularităţile vârstei (uneori spiritul mai

puţin ager, memoria alterată, înţelegerea mai

greoaie, rezistenţa la efort mai mică);

115

- evitarea automatismului (reduce participarea

voluntară), activităţile să aibă o succesiune

logică, firească;

- în execuţie nu se va trece brusc de la o

activitate la alta pentru a nu dezorienta şi

diminua concentrarea asupra activităţii;

- aparatele, sculele, utilajele vor fi adaptate

posibilităţilor de mânuire ale persoanelor, cu

acordul şi în prezenţa subiectului care devine

astfel mai cooperant;

- factorii de ambianţă fizică, psihică şi socială

să fie menţinuţi la un nivel corespunzător,

pentru a susţine capacitatea de muncă a

pacientului.

Scopul şi obiectivele terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei la vârstnici

116

Terapia ocupaţională şi ergoterapia au drept scop

să ajute vârstnicul să-şi menţină sau să-şi recapete

maximul de independenţă fizică, psihică şi socială (C.

Taneborne). Orientarea lui către lumea exterioară este

necesară. Geriatria urmăreşte prin intervenţia sa

menţinerea nivelului fizic prin suplinirea deficitului

senzorial şi motor, a nivelului psihic prin

influenţarea relaţiei bolnav-boală şi a relaţiei

bolnav-mediu înconjurător.

Starea fizică a vârstnicului, starea de sănătate

somatică, se raportează în primul rând la bătrâneţea

în sine. Din acest punct de vedere, organsimul uman

suferă modificări multiple. Atrofia musculară,

deteriorarea cartilajelor, fatigabilitatea, diminuarea

îndemânării, durerile reumatice, tulburările

funcţionale cardio-vasculare, pulmonare, diminuarea

acuităţii auditive, vizuale, tulburările sfincteriene,

ameţelile, pierderea mobilităţii, sunt cele mai

117

importante deteriorări la care este supus organismul

vârstnicului.

Pe acest fond, uneori pot apărea accidente sau

îmbolnăviri mai grave de ordin fizic sau psihic. În

acest context, persoana în vârstă poate fi de la caz

la caz supraprotejată sau persecutată în funcţie de

mediul familial şi social în care trăieşte.

Întregul complex de măsuri care vizează

recuperarea vârstnicului urmăreşte prevenirea

degradării sale fizice, psihice şi sociale, să-i redea

independenţa funcţională, demnitatea umană, să

împiedice izolarea acestuia.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia vizează:

- recuperarea motricităţii (completează terapia

globală şi kinetoterapia);

- reluarea activităţilor de zi cu zi pentru

redobândirea autonomiei;

- o psihoterapie specială (geropsihologie) care

conduce la o colaborare activă a vârstnicului în

118

vederea acceptării unei activităţi rentabile sub

aspect material dar care totodată combate apatia

şi deprimarea;

- socioterapia - munca în grup, în atelier, are

efecte benefice în socializarea persoanelor în

vârstă;

Obiectivele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei la

vârstnici pot fi considerate:

- prevenirea şi întârzierea proceselor de

îmbătrânire;

- reantrenarea prin mijloace diverse, în condiţii

fiziologice, a funcţiilor diminuate sau

pierdute;

- stimularea capacităţii de adaptare la noi

situaţii;

- preîntâmpinarea desocializării (aspect legat de

pensionare, scăderea performanţelor fizice şi

intelectuale cât şi de bolile care survin);

119

- stimularea activităţii pe măsura posibilităţilor

personale, în vederea distragerii atenţiei de la

aspectele negative legate de fenomenul

îmbătrânirii (singurătate, infirmitate, boală);

- restructurarea personalităţii care tinde să se

diminueze.

Forme şi activităţi de terapie ocupaţională şi

ergoterapie la vârstnici

În abordarea acestor două metode, terapia

ocupaţională şi ergoterapia, la persoanele în vărstă

trebuie avută în vedere delimitarea celor două noţiuni

stabilite prin definiţiile prezentate iniţial

(capitolul I).

Unii autori consideră că ergoterapia este mai

puţin potrivită pentru vârstnici şi că terapia

ocupaţională este forma de activitate cea mai indicată

pentru această categorie de subiecţi. Acest fapt se

120

datorează posibilităţilor fizice reduse la aceată

vârstă, la care sunt recomandate activităţi uşoare dar

susţinute, antrenante şi recreative.

Specialiştii în geriatrie au stabilit că evaluarea

funcţiei la vârstnici este diferită de cea a

persoanelor tinere, proces influenţat de mai multe

elemente:

- vârstnicii sunt supuşi unor deficienţe multiple;

- starea lor fizică, mintală şi socială sunt

strâns intercondiţionate, fiind necesară

evaluarea multidimensională;

- indicatorii generali cei mai utili sunt

măsurarea stării funcţionale care analizează

capacitatea de independenţă a subiectului

afectat de boală (deficienţă fizică, mintală şi

a privaţiunilor sociale).

Ergoterapeuţii folosesc tehnici speciale pentru

aprecierea funcţiei la vârstnici (instrumente şi

metodologie de evaluare). În funcţie de rezultatele

121

evaluării funcţiei fizice, mintale şi sociale,

persoana va fi antrenată în activităţi de susţinere

care împreună cu kinetoterapia urmăresc autonomia

activităţilor zilnice şi a gestualităţii habituale,

activităţi de ergoterapie de funcţie.

Ca particularitate metodică, tehnicile de

ergoterapie nu diferă decât sub aspectul adaptării la

vârsta pacientului. Activităţile pot fi împărţite în

funcţie de locul şi momentul aplicării lor astfel:

activităţi zilnice, munca în atelier, adaptări la

domiciliul pacientului, activităţi în centrul de zi,

activităţi distractive şi ocupaţii utilitare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu se

adresează numai vărstnicilor în anumite situaţii de

îmbolnăvire (fizică, psihică, organică), efectele

profilactice ale acestor metode fiind bine cunoscute.

Acest aspect este particular terapiei ocupaţionale

geriatrice, metoda integrând categoria populaţiei

vârstnice sănătoase, prevenind şi întârziind procesul

122

de îmbătrânire. Este ştiut că anumite tulburări ale

stării de sănătate prezente la persoanele în vârstă se

datorează unei activităţi fizice reduse, pasivităţii

şi inerţiei. Ocupaţia şi munca, relaţiile sociale şi

familiale, cu mediul înconjurător întreţin sănătatea,

întreţin viaţa. Modul de viaţă activ, dinamic are o

importanţă deosebită în special pentru creier. Din

experienţă se spune că persoanele care practică

exerciţiile fizice pot “întineri” cu 40 de ani, că o

persoană “activă” la vârsta de 70 de ani poate arăta

ca o persoană “neactivă” de 30 de ani.

Activităţile utilitare şi cele distractive se

adresează deopotrivă vârstnicilor valizi cât şi celor

recuperaţi şi instituţionalizaţi din motive sociale în

cămine sau cămine-spital. Dintre activităţile

recomandate în funcţie de starea şi posibilităţile

fizice ale fiecărui vârstnic se recomandă:

- activităţi la pat - croşetatul, cusutul,

confecţionarea unor obiecte de artizanat;

123

- activităţi la sală - ţesut, artă culinară;

- munca în sere de flori, în curţi, grădini,

parcuri;

- participarea la activităţi artistice, culturale,

frecventarea cluburilor, cinematografelor,

vizitarea muzeelor, sărbătorirea unor

evenimente.

Unele forme de activitate pot fi încadrate în

ergoterapie dar la vârstnicii bolnavi este dificilă

departajarea acestora. Pentru unii o activitate poate

urmări reeducarea funcţională, pentru alţii poate avea

un caracter profesional.

Aspecte particulare ale muncii cu persoanele în vârstă

Particularităţile vârstei înaintate sunt diverse,

afecţiunile fiind de ordin fizic, psihic şi organic,

făcând dificilă adeseori munca de recuperare.

Deficienţele aparatului cardio-vascular, tulburările

124

psihice (scleroza, senilitatea, tulburările de

memorie, senzoriale) reduc adesea posibilităţile de

recuperare prin metodele de terapie ocupaţioanlă şi

ergoterapie.

Terapeutul trebuie să dea dovadă de o bună

înţelegere a acestor aspecte, să adopte o atitudine

potrivită fiecărui caz în parte. Se pot întâlni

diferite situaţii faţă de care terapeutul trebuie să

acţioneze în consecinţă urmărind:

- acordarea consideraţiei şi respectul cuvenit

pentru ceea ce a făcut în viaţă persoana

respectivă, ascultându-l cu răbdare;

- comportarea adecvată (autoritară sau mai puţin

autoritară) a terapeutului faţă de bătrân, în

aşa fel încât să nu-i lezeze personalitatea dar

nici să nu ducă la refuzarea tratamentului;

- cooperarea pacientului vârstnic cu terapeutul;

125

- abordarea unei atitudini optimiste care să

insufle pacientului vârstnic speranţa de viitor,

curaj, interes pentru activităţile propuse.

126

INSTRUIREA PERSONALULUI DE SPECIALITATE

Aplicarea terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în

unităţile sanitare şi de asistenţă socială este

condiţionată de o dotare tehnică corespunzătoare,

modificarea opticii omului bolnav faţă de munca

prescrisă în scop medical şi existenţa unui personal

pregătit pentru aceste activităţi.

Pregătirea personalului de specialitate pentru

acest domeniu se poate realiza prin:

a) organizarea unor cursuri de scurtă durată; personalul

pregătit prin cursuri de scurtă durată poate fi din

următoarele domenii:

- asistente şi surori medicale, sociale sau de

ocrotire;

- infirmieri, maiştri, muncitori calificaţi pentru

diferite meserii;

127

- personal pentru activităţi de administraţie care

pot fi implicaţi în desfăşurarea activităţilor

de ergoterapie.

Prin cursurile de scurtă durată pentru aceste

persoane se pregătesc instructori de ergoterapie care

pot lucra sub directa îndrumare a medicilor,

kinetoterapeuţilor sau ergoterapeuţilor formaţi prin

cursuri de lungă durată. Sunt propuse pentru

organizare următoarele tipuri de cursuri de scurtă

durată:

- instruire în ergoterapie, durata cursului de 4

săptămâni;

- competenţă în ergoterapie, durata cursului 6

luni, pentru persoane care vin din alte sectoare

de activitate decât cel sanitar sau de asistenţă

socială;

- cursuri organizate sub formă de studii şi stagii

în unităţi medicale.

128

b) organizarea unor cursuri de lungă durată - special

înfiinţate în majoritatea ţărilor în scopul formării

şi perfecţionării cadrelor de specialitate în domeniu.

Exemple de forme de învăţământ de lungă durată

pentru domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei:

- Canada - Universitate de terapie ocupaţională şi

ergoterapie;

- Olanda - în cadrul Şcolii superioare există un

“Departament de terapie ocupaţională şi

ergoterapie”;

- S.U.A. - la Universitatea din Boston, studenţii

acestei forme superioare de pregătire trebuie să

aibă o practică de cel puţin un an în unităţile

sanitare şi de protecţie socială;

- Israel - în cadrul Facultăţii de medicină există

un “Departament de terapie ocupaţională -

ergoterpie”;

- Anglia - studiile de terapie ocupaţională şi

ergoterapie durează 3 ani.

129

- Franţa - aceeaşi organizare ca în Anglia;

- România - Învăţământul superior de kinetoterapie

cuprinde în planurile de învăţământ disciplina

“Terapia ocupaţională şi ergoterapia”.

Conţinutul pregătirii adaptat la condiţiile ţării

noastre, trebuie să se axeze pe următoarele aspecte:

- studiul organismului uman la nivel somatic

(anatomie şi fiziologie);

- studiul organismului uman la nivel psihic şi

intelectual (dezvoltare psihomotorie, funcţii

mentale, viaţa de relaţie şi comunicarea);

- studiul omului în activitate;

- cunoaşterea componentelor kinetice şi

biomecanice ale diverselor activităţi;

- învăţarea şi antrenarea în unele tehnici

profesionale - competenţa practică şi

posibilitatea de a experimenta şi aplica diverse

activităţi;

130

- studiul diferitelor patologii şi handicapuri

(fizice, psihice, organice);

- cunoaşterea tehnicilor de îngrijire şi reeducare

pe care le presupun aceste metode;

- cunoaşterea persoanei cu handicap în mediul său;

- cunoaşterea şi folosirea aparaturii, cât şi

însuşirea tehnicii de confecţionare a unor

dispozitive ajutătoare (orteze, ajutor tehnic).

Aceste noţiuni obligatorii pentru un specialist în

domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, în

forma studiilor de lungă durată se pot realiza prin

cursuri, activităţi practice şi stagii clinice.

131

ORGANIZAREA ATELIERELOR DE TERAPIE

OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIE

Terapia ocupaţională şi ergoterapia ca metode de

tratament prin ocupaţie şi muncă, componente ale

procesului complex de recuperare ce utilizează toate

formele de activitate recreativă sau productivă

prescrise de medic în scop terapeutic, sunt reglate ca

mod de organizare prin “Normele tehnice privind

organizarea activităţilor de ergoterapie în unităţile

sanitare”.

Împreună cu kinetoterapia, hidroterapia,

electroterapia, masoterapia, psihoterapia, ortezarea

şi protezarea, terapia educaţională, logopedia,

profesionalizarea sau reprofesionalizarea, terapia

ocupaţională şi ergoterapia reprezintă forme de

integrare în cadrul asistenţei instituţionale cu

132

multiple aspecte profilactice, terapeutice, socio-

familiale, culturale şi economice.

Atenţia factorilor de decizie şi a celor medicali

trebuie îndreptată spre organizarea acestei activităţi

sub aspectul diversificării atelierelor, alegerea şi

dozarea metodelor, cât şi a posibilităţii de a stabili

unele gradaţii şi eşalonări a muncii de la simplu la

complex şi invers.

Organizarea activităţii în funcţie de priorităţi

sau metode are în vedere următoarele aspecte: studiul

locurilor de muncă, a utilajelor, amplasarea în

funcţie de suprafaţa disponibilă şi realizarea

planurilor de muncă.

Pentru buna desfăşurare a activităţii în

atelierele de ergoterapie trebuie avute în vedere

măsuri ce au drept scop folosirea raţională din punct

de vedere al tratamentului medical, al posibilităţilor

de realizare, al efortului bolnavului participant la

procesul de recuperare.

133

Diviziunea muncii se realizează în mai multe

feluri:

- diviziunea muncii pe operaţii;

- diviziunea muncii pe obiecte;

- diviziunea muncii în funcţie de calificare.

Diviziunea muncii pe operaţii solicită din partea

executantului o singură operaţie sau un număr mic de

acţiuni asemănătoare, la un singur tip de unealtă sau

maşină.

Diviziunea muncii pe obiecte presupune efectuarea unor

lucrări în funcţie de posibilităţile fizice şi psihice

ale pacientului, conducând la însuşirea în scurt timp

a unui meşteşug folositor (posibil cel avut anterior

îmbolnăvirii).

Diviziunea muncii pe calificări presupune valorificarea

gradului de calificare al pacientului, anterior

îmbolnăvirii sale.

134

Condiţii ergonomice pentru atelierele de terapie

ocupaţională şi ergoterapie

Organizarea muncii într-un atelier presupune ca o

componentă importantă organizarea locului de muncă.

Sub acest aspect trebuie să se ţină seama de

asigurarea factorilor de ambianţă fizică, psihică şi

socială. Numai în condiţiile unui microclimat şi a

unei ambianţe psihice şi sociale corespunzătoare,

capacitatea de muncă a bolnavului poate fi solicitată

în limite fiziologice.

Calitatea şi cantitatea muncii depind de

condiţiile în care bolnavul este solicitat, ele

constituind stimuli pozitivi sau negativi (iluminarea,

cromatica, spaţiul în sine, liniştea, condiţiile

igienice).

Condiţiile privind utilarea depind de numărul de

persoane incluse în activitate, sarcinile propuse

135

pentru a fi rezolvate, tipul de handicap ce urmează a

fi tratat şi nu în ultimul rând de posibilităţile

financiare.

Plasarea pacientului într-o anumită formă de

activitate se face ţinând cont de opţiunea acestuia,

de posibilităţile lui prezente, de calificarea

profesională, vechimea în muncă, debutul bolii, tipul

de deficit, evoluţia medicală obţinută. Odată plasat

conform acestor criterii obiective (fişa personală cu

aceste date), pacientul va fi supravegheat în

activitatea prestată de către ergoterapeut şi

psihoterapeut, fiind dirijat metodic până la obţinerea

unei autonomii în activitatea prestată şi până la

obţinerea unor rezultate bune.

Ergonomia studiază permanent relaţia om-muncă,

ameliorarea condiţiilor de muncă fiind benefică atât

în direcţia adaptării muncii la om cât şi a omului la

munca sa.

136

Condiţiile ergonomice pentru persoanele cu

handicap au în vedere adaptarea la situaţia fizică şi

psihică a acestora, fiind apropiate sau asemănătoare

celor create pentru persoanele fără probleme de

sănătate.

Ergonomia este definită ca “studiul ştiinţific al

relaţiei dintre om şi mediul său de muncă. În acest

sens, mediul include nu numai mediul înconjurător în

care lucrează, dar şi sculele şi materialele, metodele

sale de lucru şi organizarea activităţii sale, fie ca

individ, fie ca membru al unui colectiv de muncă.

Toate acestea sunt corelate cu natura omului însăşi,

cu abilitatea, capacitatea şi limitele sale” (K.F.H.

Murrel).

Adaptarea muncii la om (la posibilităţile sale),

înlăturarea cauzelor care conduc la un grad ridicat de

oboseală, este cu atât mai importantă în situaţia

persoanelor cu un potenţial biologic redus, temporar

sau definitiv.

137

“Cunoaşterea solicitărilor omului în muncă este

necesară tuturor acelora care proiectează şi

construiesc instalaţii, utilaje, dispozitive, scule,

cât şi celor care conduc şi organizează munca” (V.

Anghelescu)

138

EPILOG

Prezentarea domeniilor medicale în care terapia

ocupaţională şi ergoterapia sunt necesare ca metode

terapeutice care au la bază ocupaţia şi munca, conduc

la ideea valorii lor în completarea actului medical

recuperator.

În prezent în România sunt puţine servicii de

terapie ocupaţională şi ergoterapie şi acelea sunt

organizate în spitalele cu profil psihiatric şi în

unele unităţi medicale pentru bolnavii somatici.

Există interes şi încercări de organizare a unor

cercuri de ergoterapie pentru vârstnicii aflaţi în

tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi

asistenţă socială pentru bătrâni.

O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei este cea inclusă în

planurile de învăţământ în şcolile speciale în care

139

sunt curpinşi copiii şi adolescenţii cu diferite

afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).

Aria largă de aplicabilitate a acestor metode

kinetologice au condus la formularea unor clasificări

raportate în principal la scopul şi obiectivele care

se obţin în urma aplicării lor.

În lucrarea “Terapia ocupaţională şi ergoterapia”

Al. Popescu arată că “deosebirea între terapia

ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea

formelor, lărgimea sferei de aplicabilitate şi

adresabilitate a celor două metode în care îngrijirea

medicală ajută bolnavul să se realizeze ca element

folositor societăţii”. Acelaşi autor afirmă că “în

terapia ocupaţională, ocuparea timpului liber are

menirea să deştepte interesul bolnavului pentru

activităţi oarecare, pe acest principiu edificându-se

playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia,

etc.” şi că “în ergoterapie - care are la bază

semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate în

140

procesul de reinserţie profesională şi socială a

bolnavului - acesta participă la activităţi ca:

ţesutul, confecţionarea unor obiecte, activităţi agro-

zootehnice, cultura plantelor şi florilor, etc.”.

T. Sbenghe arată că “ergoterapia se preocupă de

integrarea familială, socială şi profesională a

handicapaţilor, este o metodă specială a

kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere

o participare comandată şi întreţinută psihic”, iar

“terapia ocupaţională este metoda care face

indisolubilă legătura dintre recuperarea medicală şi

recuperarea socio-profesională”.

Analizând aceste păreri putem constata că

obiectivele şi scopurile stabilite nu diferă, că

finalitatea este aceeaşi, aria largă de tehnici

folosite fiind greu de împărţit, cei doi termeni

practic definind acelaşi lucru.

O altă clasificare acceptată şi în alte ţări este

următoarea:

141

1. Ergoterapia recreativă - cuprinde o serie de activităţi

atractive, mai mult sau mai puţin complexe,

clasificate în:

- tehnici de exprimare (desen, pictură, scris,

sculptură, mânuirea păpuşilor);

- tehnici sportive (diferite jocuri sau părţi ale

jocurilor sportive);

- tehnici recreative (jocuri distractive adaptate

posibilităţilor persoanelor cu handicap -

fotbal, popice, şah, ţintar).

2. Ergoterapia funcţională - o formă de ergoterapie dirijată

în care se urmăreşte executarea anumitor mişcări în

cadrul unor activităţi de muncă sau ocupaţie cum ar

fi:

- tehnici de bază (gestualitatea în prelucrarea

materiei prime - lut, lemn, fibre naturale, în

activităţi ca olăritul, tâmplăria, ţesutul);

142

- tehnici complementare - totalitatea

activităţilor lucrative umane (ex. marochinărie,

tipografie, dactilografie, cartonaj, etc.).

3. Ergoterapia profesională - practicată în centre de

recuperare special utilate, spitale cu profil

ergoterapeutic, şcoli profesionale speciale (ateliere

şcoală).

În cadrul acestei forme de ergoterapie

profesională se disting două subcategorii:

- ergoterapia pregătitoare pentru activitatea

şcolară şi orientarea profesională a copiilor;

- ergoterapia de reprofesionalizare sau

profesionalizare a adulţilor (pentru

reintegrarea în munca practicată anterior

îmbolnăvirii sau a reorientării profesionale).

Specifică acestei forme de ergoterapie, pe lângă

tehnicile de bază şi cele complementare este folosirea

unor “tehnici de readaptare”, tehnici care adaptează

143

mediul ambiant al persoanelor cu handicap la

capacităţile lor funcţionale.

4. Ergoterapia retribuită - care poate completa din toate

punctele de vedere pierderile materiale datorate

pensionării medicale timpurii, prin reîncadrarea

bolnavului în circuitul economico-social normal.

144

BIBLIOGRAFIE

1. Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si

postoperatorie, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1981.

2. Brânzei P. - Consideraţiuni cu

privire la scopul şi metodologia

activităţii de recuperare în

unităţile sanitare, prin

intermediul psihoterapiei //

Iaşi, 1976.

3. Coroi V., Gorgos C. - Medicina socială, Ed.

Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti,

1980.

4.Encyclopedie medico-chirurgicale, 1977.

5. Mârza D. - Ergoterapie - note de

curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.

145

6.Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi

aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1982.

7. Perquin L. şi colab. - Ergothérapie, Ed. Masson,

Paris, 1980.

8. Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi

ergoterapie vol. I, Ed. Cerna,

Bucureşti, 1993.

9. Sbenghe T. - Kinetoterapie

profilactică, terapeutică şi de recuperare,

Ed. Medicală, Bucureşti, 1987.

10. Taneborne C. - Ergoterapia în geriatrie,

Médicine et Hygiène // nr. 1446,

1981.

11. Zaharia C. - Elemente de patologie a

aparatului locomotor,

Ed. Paideia, Bucureşti, 1994.

146