Zeii-egipteni

Zeii egipteni

Timp de aproape 3000 de ani (3200-30 î.Hr) civilizaţia egipteană a înflorit într-un

ţinut deşertic, în valea îngustă a apelor Nilului. Mitologia egipteană sau religia

egipteană este numele dat unor serii de credinţe ale locuitorilor din Egiptul antic,

înainte de apariţia creştismului şi islamului. Mitologia egipteană este mai veche şi

diferită de mitologia romană şi mitologia greacă, ultimele două inspirându-se şi din

ea.

În Egipt se obişnuia adorarea diferitelor divinităţi, unele sub forma umană, altele

cu înfăţişare animală, altele hibride (om şi animal). Chiar şi corpurile cereşti

puteau fi considerate divinităţi. O zeitate putea apărea în mai multe forme,

manifestându-se sub mai multe aspecte ale ba (elementul care oferea zeilor

capacitatea de a avea mai multe înfăţişări).

În Egiptul acelor vremuri, oraşele puternice erau reunite sub autoritatea Faraonului.

Fiecare oraş, fiecare regiune avea un zeu protector. Însuşi Faraonul era considerat

un zeu în viaţă. Totuşi, zeii cei mai importanţi erau cunoscuţi de toţi.

Ammon sau Amon-Ra, Tatăl şi Regele Zeilor

Iniţial a fost zeu obscur al vântului. Cultul său apare în Regatul Mijlociu şi se

dezvoltă repede (mai ales în Regatul Nou), compunând o divinitate a aerului şi

fecundităţii.

Cele două zeităţi Ammon (zeul taur al vântului) şi Ra (zeul soare) se contopesc

într-o singură divinitate, Amon-Ra al cărui cult începe să ia amploare, astfel

Amon-Ra devine cel mai puternic zeu egiptean. Ammon, "cel ascuns", rege al

zeilor, în principal în timpul dinastiei XI, a apărut pe inscripţiile incintelor funerare

încă din timpul dinastiei V. Pentru ptolemeici el este asociat cu Zeus. Sub numele

de Amun Kematef a fost una din cele opt divinităţi străvechi. Era un zeu creator,

capabil să se readucă singur la viaţă. Nubienii îl venerau în mod special,

considerând că a fost născut în Sudan. Ammon, sau Amon (confundat cu Ra din

cauza numelui Amon-Ra), zeul suprem al preoţilor tebani şi venerat în oraşul Teba,

era reprezentat cu un cap de berbec, sau ca un bărbat purtând o tiară cu pene.

Anubis

, Zeul Ţinutului Sfânt, zeul ce ghida spiritele morţilor în lumea de dincolo

Anubis (găsit şi sub numele de Inpew, Yinepu sau Anpu) este numele zeului ce

ghida spiritele morţilor în lumea de dincolo. Acesta este supranumit "Zeul

Ţinutului Sfânt". Deoarece egiptenii credeau că Valea morţilor se află spre vest,

aceştia îl denumesc de altfel şi Regele Vestului. Venerarea lui Anubis pare a exista

din cele mai vechi timpuri ale Egiptului Antic, posibil chiar mai veche decât cea a

lui Osiris acest fapt fiind confirmat de asocierea sa cu Ochiul lui Horus şi de către

textele inscripţionate în mormântul faraonului Unas. În textele mormântului lui

Unas se precizeată următoarele "Unas alăturându-se spiritelor, acestea trei fiind,

Anubis, apoi Amenti şi apoi Osiris". Ca protector al necropolelor, zeul apărea şi pe

sigiliile care închideau porţile mormântului. Tot legat de tărâmul morţilor e şi rolul

lui Anubis din timpul cântăririi sufletului. Zeul conducea ritualul în Sala celor

Două Adevăruri. Aici trebuia să cântărească sufletul şi să vadă dacă e la fel de uşor

ca statuia-imagine a zeiţei Maat. Lângă Anubis apărea şi Thot care îl asista, notând

rezultatul cântăririi.

Anubis este deseori descris ca fiind un bărbat de culoare neagră cu cap de şacal sau

ca fiind un şacal negru. Egiptologul Flinders Petrie consideră conceptul lui Anubis

astfel: egiptenii observând şacalii pe lângă morminte, au asociat şacalul cu omul

creându-l astfel pe zeu. Pentru a arăta importanţa sa în lumea morţilor, capul său

era pictat cu negru, dar şi ca reprezentare a fertilităţii. Anubis era considerat pe

lângă ghidul sufletelor decedaţilor ca fiind zeul îmbălsămării şi paznicul

mormintelor.

Când egiptenii au început să îl venereze mai mult pe Osiris decât pe Anubis,

acestuia i sau retras multe dintre muncile sale precum ghid al spiritelor sau

paznicul morţilor, rămânând a fi zeul îmbălsămării. Când o înmormântare avea loc,

preotul ce urma să mumifice decedatul purta o mască în formă de şacal, fiind astfel

denumit "Supravegetorul misterelor" sau "hery seshta" simbolizând astfel

întruparea zeului în preot. Anubis este fiul lui Nephthys şi Seth sau al lui Nephthys

şi Osiris acest lucru fiind incert însă. Există de asemenea varianta în care acesta a

fost dat în creştere de către Isis lui Osiris datorită posibilităţii uciderii sale de către

Seth, soţul lui Isis. Egiptenii de asemenea credeau că Anubis avea o fiică numită

Kebechet descrisă ca fiind un şarpe sau ştruţ. Aceasta era considerată zeiţa

purificării şi prospeţimei. Kebechet îl ajuta pe tatăl său la îmbălsămări aducându-i

apă sfântă pentru ca acesta să poată termina procesul de mumificare, pe lângă

aceasta ea păzea corpul împotriva forţelor negative pentru ca sufletul ka să rămână

proaspăt. Soţia lui Anubis pare a fi Anput deoarece deasupra capului are şacalul

deasupra casei sale. Aceasta este posibil să fie şi mama lui Kebechet.

Apis, zeu al fecundităţii

În mitologia egipteană, Apis a fost un zeu din Memfis, asociat cu Ptah pentru

celebrarea unui cult al fecundităţii. Apis este reprezentat printr-un taur alb cu pete

negre.

Apophis, zeul egiptean antic al răului şi distrugerii

Apophis (cunoscut şi ca Apep sau Distrugătorul) era spiritul antic al răului şi

distrugerii, zeul demon-şarpe în mitologia egipteană, care locuia în întunericul

etern. Zilnic, aştepta să distrugă Barca Solară a lui Ra care plutea deasupra

cerurilor. Rolul primordial al lui Ra era să-l învingă pe Apophis şi să-l oprească de

la distrugerea bărcii. Uneori, Apophis reuşea să învingă, iar lumea se cufunda în

întuneric (eclipsă solară). Dar Ra şi însoţitorul său, Mehen, despicau pântecele lui

Apophis permiţând Bărcii Solare să scape. Apophis comanda o armată de demoni

care distrugeau omenirea. Oamenii puteau învinge aceşti demoni doar dacă îşi

puneau credinţa în zeii luminii.

Atum, zeul creator

Atum este totul, autocreatorul şi sursa tuturor în mitologia egipteană, preexistă din

el însuşi viaţa masculină - Ankh şi justiţia, adevărul feminin - Ma’at. Prin spirit sau

prin masturbare el creează aerul curat, răsuflarea, Shu şi pe Tefnut, sora şi soţia sa,

umezeala. Din ei apare pământul Geb şi sora şi soţia lui, Nut, cerul. Geb şi Nut

sunt despărţiţi de Shu. Din pământ şi cer se nasc Osiris, Isis, Nefertum şi Seth.

Atum este zeul creator al Heliopolisului. El poartă coroană dublă, simbolul

Egiptului de Sus şi Egiptului de Jos, iar imaginea sa este asociată cu leul, taurul,

şopârla, şarpele sau scarabeul.

Bastet, zeiţa lunii şi a fecundităţii

În mitologia egipteană, Bastet a fost zeiţa lunii şi a fecundităţii, ocrotitoarea

femeilor gravide, şi zeiţa felinelor, reprezentată fie într-o formă hieratică, de

femeie cu cap de leoaică, fie popular, ca o femeie cu cap de pisică, sau numai ca un

cap de pisică (pisica sălbatică a fost venerată în Egipt sub dinastia a II-a, în jurul

anului 3000 î.Hr.). Bastet a fost sora lui Ra, uneori considerată şi soţia acestuia,

alteori, fiica lui. În unele variante este considerată sora zeiţei Isis. Bastet mai era şi

zeiţa ocrotitoare a pisicilor. În Valea Regilor s-au găsit mii de mumii de pisici, dar

arheologii nu le-au dat importanţa. În Egiptul Antic, oricine ucidea o pisică, primea

pedeapsa capitală.

Bes, ocrotitorul familiilor şi al oamenilor contra duhurilor rele şi animalelor

periculoase

În mitologia egipteană Bes era un zeu foarte urât, însă binefăcător, reprezentat ca

un pitic care se schimonoseşte (cap mare, trup uniform, ochi bulbucaţi, limba

scoasă, barbă de câlţi şi pe corp piele de leu şi pene de pasăre).

Geb, un zeu antropomorf, personificând Pământul

Geb, fiul zeiţei Tefnut şi al zeului atmosferic Shu, e despărţit violent de către tatăl

său, de soţia sa Nut (zeiţa cerului), cu care a avut patru copii: Osiris, Isis, Seth şi

Nephthys. În unele imagini, trupul său este acoperit de pete verzi (vegetaţie). După

un mit heliopolitan a fost primul rege de pe pământ (din dinastia regilor).

Hathor, zeiţa feminităţii, dragostei, a familiilor şi a recoltelor

Hathor era o zeiţa celesta şi conform unui mit, ea s-a născut în acelaşi moment în

care Ra a devenit zeul Soare. Hathor era reprezentată şezând lângă Ra în barca

solară. Ea era şi protectoarea dragostei, a muzicii şi a dansului, fiind venerată de

artişti. Uneori aceasta era asociată cu Sekmet, zeiţa răzbunării, întruchipată ca fiind

o femeie cu cap de leu. Alteori, Hathor este identificată cu zeiţa cerului, a soarelui,

a lunii, a fertilităţii şi a agriculturii. Hathor era şi zeiţa bucuriei, maternităţii şi

iubirii. Era considerată a fi protectoarea femeilor însărcinate. Dar Hathor a fost

prin excelenţă, patroana tuturor femeilor, indiferent de statutul lor. Ca zeiţă a

fertilităţii, era asociată şi pusă în legătură cu revarsările Nilului. Mai târziu, când

cultul osirian a câştigat mai multă popularitate şi mai mulţi adepţi, rolul său s-a

schimbat. Conform noului statut, Hathor primea decedaţii în lumea de jos, oferind

sufletelor apă şi hrană. În perioada târzie, femeile decedate erau identificate cu

Hathor, aşa cum bărbaţii decedaţi erau identificaţi cu Osiris.

Ca mod de reprezentare, la început, Hathor era adorată în forma unei bovine. Mai

târziu, este reprezentată ca o femeie cu cap de vacă şi în final cu un cap uman, deşi

uneori este reprezentată cu urechi şi coarne similare cu cele ale bovinelor.

Reprezentarea cea mai întâlnită este aceea în care Hathor are două coarne cu discul

lunar în mijloc.Templele dedicate lui Hathor prezintă o particularitate: capitelurile

cu capul zeiţei cu urechi de vacă, animalul său sacru. Sunt deci considerate

„capiteluri hathorice”, pe care le găsim în temple ca Deir el-Bahri şi Abu Simbel.

Heket, zeiţa-broască a naşterii, a creaţiei şi a fertilităţii

Puterile dătătoare de viaţă a lui Heket au făcut ca ea să fie adoptată ca o zeiţă

binevoitoare, demnă de a-l însoţi pe Osiris, în al cărui templu de la Abydos ea

primeşte vin de la regele Seti I (dinastia a XIX-a) şi este denumită „Stăpână a celor

Două Ţări”. La Qus, în Egiptul de Sus, există ruinele unui templu închinat lui

Hekhet, unde zeiţa este considerată soţia lui Haroeris.

Hnum, divinitate primordială, creatorul zeilor, a făurit şi omul pe o roată de olărit

Hnum, Khnum sau Khnemu, divinitate primordială din mitologia egipteană.

Traducerea numelui său este "a crea". Khnum stăpân al apelor reci, este considerat

creatorul tuturor lucrurilor care au fost, sunt şi vor fi. A creat toţi zeii şi a făurit

omul pe o roată de olărit şi este considerat ca fiind primul care a domesticit

berbecul. Imaginea sa este în strânsă legătură cu revărsarea anuală a Nilului şi cu

pământul fertil, care simbolizează renaşterea. Este reprezentat ca un om cu cap de

berbec. Consoarta sa este Menhyt. La Esna este considerat creatorul universului.

Lui i se aduceau ofrande pe timpuri de foamete datorate inundaţiilor produse de

Nil.

Horus, zeu protector al Egiptului şi al faraonului

Horus este fiul lui Isis şi al lui Osiris, şi este reprezentat cu un cap de şoim. Horus

a fost născut de zeiţa Isis, după ce ea a adunat toate părţile dezmembrate ale

corpului soţul ei ucis, Osiris, cu excepţia penisului, care a fost aruncat în Nil şi

mâncat de un peşte. Ea şi-a utilizat puterile magice pentru a-l reînvia pe Osiris şi a

creat adorarea unui falus de aur, pentru a-l concepe pe fiul ei. Într-o altă versiune a

poveştii, Isis a rămas însărcinată cu ajutorul focului divin. Odată ce Isis ştia că este

însărcinată cu Horus, ea a fugit în mlaştinile din Delta Nilului ca să se ascundă de

fratele ei Seth, cel care l-a ucis pe Osiris din gelozie şi care vroia să-l omoare şi pe

fiul lor. Astfel Isis a născut un fiu divin, pe Horus. În epocile timpurii, Horus a fost

adorat vreme îndelungată ca zeu al libertăţii spaţiilor aeriene; devenit mai târziu

Zeul-soare, începe să fie socotit domnitor peste cer şi aştri; apoi ajunge protectorul

personal al faraonului sau chiar se confundă cu faraonul însuşi. Recunoscut ca zeu

suprem, acesta a fost considerat „Marele Zeu”. Pentru egipteni faraonul era Horus,

şoimul ceresc ai cărui ochi reprezentau soarele şi luna. Egiptenii venerau şoimii

pentru maiestuozitatea, forţa şi capacitatea de a zbura la mari înălţimi. Ochiul lui

Horus (anterior numit Wadjet sau Udjat), este un simbol antic egiptean, de

protecţie şi de putere regală. Acest simbol sacru se regăseşte pe aproape toate

operele de artă. Era considerat o sursă de fluid magic, ochiul-lumină purificator.

Imhotep, om zeificat, arhitect regal, a construit prima piramidă (în trepte)

Imhotep a fost o persoană despre care multă vreme istoricii s-au întrebat dacă a

fost reală sau este un zeu. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că

Imhotep a existat cu adevărat. A fost arhitectul regal al regelui egiptean

Djeser/Joser(Zoser) şi a construit prima piramidă (în trepte) la Saqqara/Sakkarah,

până la el regii fiind îngropaţi în mastabe, uriaşe ridicături facute din cărămizi de

lut.

Graţie talentelor sale multiple, nu doar a ajuns pe culmile puterii, dar a şi rămas în

istorie drept primul arhitect din lume, pionier al medicinei, poet şi astrolog, fiind

considerat primul geniu al planetei. Deşi se cunosc atât de multe lucruri despre

ceea ce a făcut în timpul vieţii sale, datele sale biografice sunt extrem de

controversate.

Deşi avea un rang înalt, Imhotep este descris ca un om modest, înfăţişat cel mai

adesea ca un scrib aşezat pe un scaun simplu, fără bijuterii sau haine somptuoase,

ţinând un papirus pe genunchi. După dispariţia lui (căci nu i s-a găsit mormântul şi

nu există vreo înregistrare scrisă a morţii sale), a fost zeificat graţie numeroaselor

cunoştinţe pe care le-a adus egiptenilor (printre care şi în medicină). Este

considerat echivalentul aproximativ al lui Asclepios/Esculap, din mitologiile

greacă/romană.

Arta construirii piramidelor al cărei inovator a fost Imhotep a continuat şi s-a

dezvoltat, atingând culmile perfecţiunii o dată cu Marea Piramidă a lui Keops, dar

ulterior s-a renunţat la aceste monumente funerare, faraonii fiind înmormântaţi

apoi în cripte săpate în piatră, în Valea Regilor.

Isis, zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei

În mitologia egipteană, Isis este zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, simbolul

armoniei matrimoniale şi fidelităţii femeii faţă de soţ. Soţia şi sora a lui Osiris,

fiica zeilor Geb şi Nut şi mama lui Horus, Isis este una din principalele divinităţi

venerate de vechii egipteni. Ea aparţine Eneadei de la Heliopolis, iar în epoca

elenistică a devenit protectoarea marinarilor. Numele ei s-ar putea traduce prin

"Regina tronului", ea fiind chiar o personificare a tronului faraonului şi a puterii

regale. Cu toate acestea, hieroglifa ei însemna la început "muritoare" şi e posibil ca

zeiţa să fie o sinteză a mai multor regine egiptene deificate.

Originile zeiţei Isis sunt necunoscute, deşi se crede că ar proveni de la egiptenii din

Delta Nilului. Spre deosebire de celelalte zeităţi egiptene, Isis nu are un cult

centralizat într-o zonă anume. Prima menţiune a zeiţei a apărut în timpul celei de-a

Cincea Dinastie a Egiptului atunci când primele texte literare sunt găsite, dar cultul

ei devine proeminent în istoria Egiptului Antic mai târziu, când Isis începe să

absoarbă elemente de la alte zeiţe din Orient. În cele din urmă, în perioada elenistă,

cultul lui Isis s-a răspândit peste graniţele Egiptului către Orientul Mijlociu şi

Europa. Se mai poate ca Isis să fi fost o fecioară numită Io, care a fost răpită de

soţia lui Zeus, Hera şi trecând prin multe peripeţii, aceasta a ajuns în Egipt, unde s-

a căsătorit cu regele Osiris. După un mit circulând în Regatul Nou (1580-1100 î.C.)

Isis a izbutit să afle numele secret a lui Ra, dobândind astfel puteri nemărginite

asupra universului.

În artă, Isis este înfăţişată ca o femeie îmbrăcată cu o rochie lungă şi încoronată cu

semnul hieroglific pentru tron. Uneori ea ţine un lotus. Isis apare câteodată şi cu

nişte aripi desfăcute deasupra şi în jurul lui Osiris, ca şi cum ar vrea să îi

încălzească şi să îi protejeze trupul. Din acest punct de vedere, Isis se aseamnănă

foarte bine cu zeiţa Maàt, diferenţa fiind că Maàt poartă pe cap o pană de struţ, iar

Isis simbolul tronului regal. După asimilarea lui Hathor, podoaba capului se

schimbă coroana fiind înlocuită cu două coarne de vacă între care se află discul

solar. Isis este astfel uneori simbolizată de o vacă sau de capul unei vaci. De multe

ori, Isis apare împreună cu fiul ei, Horus sau, sub formă de uliu, deasupra corpului

lui Osiris. Fiind şi o zeiţă a cerului, Isis este reprezentată stând pe o jumătate din

lună, simbol al luminii nocturne.

Isis ţine în mână simbolul vieţii, ankh, dar poate avea şi unul din obiectele

specifice zeiţei Hathor, cum ar fi sistrum-ul sacru (un fel de instrument muzical) şi

colierul menat aducător de belşug şi fertilitate.

Maat, zeiţa adevărului, a dreptăţii şi a armoniei cosmice

Zeiţa Dreptăţii era înfăţişată sub chipul unei femei cu o pană de struţ. În mitologia

egipteană, Maàt era zeiţa adevărului, a dreptăţii şi a armoniei cosmice,

personificarea ordinii divine. Considerată fiica lui Ra, zeul Soare, Maat apărea în

spatele tatălui său în barca ce îi purta în fiecare noapte în lumea de dincolo. Avea

de asemenea un rol major în cultul funerar şi în judecarea decedatului la Curtea

Dreptăţii dominată de Osiris. Se spune că, obişnuia să pună o pană în balanţă cu

inima decedatului. Dacă acesta trăise conform legilor zeitei Maat, inima era uşoara

şi nu atârna în balanţă. Dacă decedatul nu trăise în adevar şi armonie, pe placul

zeiţei Maat, balanţa se înclina în defavoarea lui. Inima sa urma să fie devorată de o

fiinţă malefică monstruoasă - Ammut. Maat este reprezentată ca o femeie care

poartă în păr pene ale adevărului. În unele reprezentări ea este îngenuncheată cu

braţele larg deschise precum nişte aripi. În perioada Noului Regat, faraonii au

început să încorporeze numele zeiţei Maat titlului lor şi să susţină că viaţa lor se

desfăşoară conform regulilor zeiţei Maat.

Fiind personificarea justiţiei şi responsabila ordinii din Univers, Maat a fost

considerată protectoarea judecătorilor. Pentru a fi în stare să-şi exercite datoria în

mod demn judecătorii purtau la gât o amuletă a acestei divinităţi.

Min, zeul fertilităţii masculine, protector al minelor şi al agriculturii

Min apare încă din perioada predinastică. Uneori este considerat fiul lui Isis, alteori

consortul ei şi tatăl lui Horus. În cinstea lui erau ţinute festivaluri, pentru a asigura

potenţa masculină. Grecii l-au asociat cu Pan.

Neith, zeiţa creatoare a lumii, mama zeului soare

Neith sau Nekhbet este zeiţa creatoare a lumii conform textelor gravate în templul

din Esna. Ea este mama zeului soare şi poartă pe cap coroana Egiptului de Sus. În

mitologia egipteană, Nekhbet (cunoscută şi sub numele de Nechbet sau Nekhebit)

a fost zeiţa ocrotitoare a oraşului Nekheb. În decursul timpului ea a devenit zeiţa

protectoare a întregului Egipt de Sus şi una din cele două zeităţi protectoare ale

Egiptului (după unificarea acestuia). Preotesele zeiţei Nekhbet se numeau muu

(mame) şi purtau robe făcute din pene de vultur.

Nephthys, zeiţa protectoare a morţilor

Nephthys, era soţia lui Seth, mama lui Anubis, sora lui Isis şi Osiris, protectoare a

morţilor şi a zeului cu cap de babuin Hapy. Cei morţi trebuie să scape de bandajele

cu care au fost mumificaţi (părul ei) pentru a ajunge la viaţa de apoi. Originală din

Heliopolis, nu a avut temple dedicate exclusiv ei, dar stă alături de Isis şi de Osiris

la Ultima Judecată. A fost de asemeni asociată cu zeiţa Anuket. Deşi soţie a zeului

demonic Seth, în lupta lui fratricidă, Nephtys este mereu de partea victimei

(Osiris). În această împrejurare, neavând copii de la soţ, îşi arată nestăpânita

dorinţă de a avea un copil de la Osiris; de aceea, fie că îl îmbată, fie că se

deghizează ca Isis (cu care era geamănă), zeiţa reuşeşte să îşi împlinească dorinţa şi

astfel îl naşte pe Anubis. De frica răzbunării lui Seth, îşi părăseşte copilul imediat

după naştere, acesta fiind adoptat de Isis. Nephtys a fost adorată în special în

perioada heliopolitană, însă în rest rămâne o prezenţă mitologică enigmatică.

Nun, zeul apelor

Nun este numit „Tatăl zeilor”, dar acest titlu subliniază doar vechimea sa

necontestată ca element al cosmosului egiptean - ca importanţă el este depăşit de

zeul-soare creator Atum. Nun are o existenţă continuă, neafectată de mitologie sau

evenimente, şi nu participă la ritualurile religioase, neavând temple sau cler

propriu. În reprezentările sale pe pereţii mormintelor sau în papirusurile religioase,

braţele lui Nun împing soarele pe orizont, în cea de-a douăsprezecea oră a nopţii,

pentru a-şi începe călătoria în barca zilei (vezi Khepri şi Ra). Lacurile sacre din

incinta templelor (de pildă la Karnak sau Dendera) simbolizau apele primordiale,

ceea ce mărea funcţia practică în abluţiunile clerului. Deşi nu este supus ordinii

cosmice (Maàt), haosul de apă al lui Nun este considerat benefic. Amenhotep III a

construit la Theba un bazin care l-a încântat pe zeul Nun (adică apa lacului).

Uneori, zeul poate reprezenta Nilul, ca într-un imn către Khnum unde se spune că

oamenii şi zeii se ospătează cu peştii lui Nun.

Nut, zeiţa cerului

Nut (sau Nuit) era zeiţa cerului în mitologia egipteană, fiind fiica lui Shu şi a lui

Tefnut, sora şi soţia lui Geb, mama lui Isis, Osiris, Seth şi Nephthys. Grecii l-au

considerat şi pe Horus ca fiind fiul ei. Aşa cum soarele apare pe cer în fiecare zi,

Nut a fost asociată cu renaşterea. A fost blestemată de Ra să nu poată naşte 360 de

zile pe an, dar Thot a intervenit şi a adăugat anului încă 5 zile.

Osiris, zeul vieţii de apoi, al lumii de dincolo şi al morţilor

Osiris a fost un rege legendar al Egiptului, celebru prin vigoarea şi dreptatea cu

care îşi guverna ţara. Seth, fratele său, a fost gelos pe el şi i-a întins o cursă,

reuşind să-l asasineze. Soţia lui Osiris, zeiţa Isis, reuşeşte să rămână însărcinată cu

Osiris mort. După ce l-a îngropat pe Osiris, Isis se refugiază în delta Nilului; acolo

îl aduce pe lume pe Horus, care, ajuns adult, îşi face recunoscute drepturile în faţa

zeilor Enneadei şi îl atacă pe Seth. Horus îl va învinge pe Seth în luptă, dar îşi va

pierde un ochi, pe care i-l oferă lui Osiris care astfel îşi recapătă viaţa. Seth va fi

condamnat de zei să-şi poarte propria victimă (fiind transformat în barca ce-l

transportă pe Osiris, pe Nil). Astfel, Osiris devine un exemplu pentru toţi cei care

vor să înfrângă moartea. Cultul său a fost răspândit în Noul Regat, perioadă în care

a devenit divinitatea principală a panteonului. Deoarece se crede că Osiris a avut

un trecut regal, el este înfăţişat cu un sceptru legat şi cu bici. Sanctuarul său

principal se găsea în Abydos, în Egiptul de Sus. Osiris fiind judecătorul morţilor,

conducea judecata sufletului, petrecută în Sala celor Două Adevăruri.

Ptah, patronul spiritual al meşteşugarilor, zeu creator, treptat devine o zeitate

funerară

Ptah e zeul care a creat lumea, de aceea a fost numit Ptah Ta-Tenen, adică zeul care

are legătura cu pământul. Patronul spiritual al meşteşugarilor, se extinde în a fi zeu

creator, lumea născându-se din gândurile şi cuvintele lui. Zeul Ptah era reprezentat

ca un om cu aspect de mumie. Şi Ptah a fost asociat altor divinităţi. Zeul a primit

aspect de şoim şi a început să fie asemănat cu zeul morţilor, Sokar. Aşa a fost creat

zeul Ptah-Sokar. Începând cu perioada Noului Regat a fost asemănat cu Osiris şi

aşa a devenit zeul Ptah-Sokar-Osiris, judecătorul morţilor. S-a sugerat că prin

grecizarea numelui templului său, Hwt-ka-Ptah în Aiguptos a deviat numele actual

al ţării, Egipt.

Ra, personificarea soarelui, cel mai puternic din toţi zeii

Ra este un zeu egiptean reprezentând o personificare a soarelui, fiind cel mai

puternic din toţi zeii. Era venerat la Heliopolis (Cetatea Soarelui). Reprezentarea

obişnuită era a unui om cu un cap de şoim şi cu un disc solar deasupra capului.

Călătorea prin lumea subterană în fiecare noapte în nava sa, şi era protejat Mehen.

Se spune că atunci când Ra sfârşea călătoria subterană soarele răsărea din nou pe

cer, dar Seth, stăpân al deşertului, trimitea mereu un şarpe care să împiedice acest

fapt. Simbolurile lui Ra sunt discul şi cercul cu un punct înăuntru.

Sekhmet, zeiţa leoaică, luptătoare, protectoare a faraonului, creatoarea deşertului

Zeiţa Sekhmet a fost iniţial zeiţa luptătoare a Egiptului de Sus. Sekhmet, „Cea

puternică” este întruchiparea puterii zeităţii feminine. Soţia lui Ptah, mama lui

Nefertem, fiica lui Ra, era respiraţia de foc a Ochiului lui Ra. Unii faraoni din

perioada dinastică timpurie erau consideraţi a fi concepuţi de Sekhmet. Mitologia

tebană o asimilează laturii agresive a zeiţei Mut. Ea este descrisă ca având trăsături

de leu, cel mai crud prădător cunoscut de către egipteni. Se spunea că respiraţia ei a

creat deşertul. Ea a fost văzută ca protectoare a faraonului, ea fiind cea care îl

ghida în război. Sakhmet era reprezentată cu un disc solar şi un uraeus, în forma

unei leoaice sau unei femei cu cap de leoaică. Sekhmet simboliza flăcările solare.

Funcţia ei era de a distruge duşmanii zeului Ra.

Seth, zeu malefic, stăpân al deşertului şi al dezordinii

Seth (scris şi Sutekh, Setesh, Seteh, Seti), este cunoscut drept fiu al lui Geb şi al lui

Nut, fratele lui Isis, Nephthys şi Osiris, este un zeu malefic, stăpân al deşertului,

reprezentat cu trup de ogar cu coada despicată şi cu botul prelung.

La început a fost considerat constructor de cetăţi, apoi zeul viguros al violenţei,

răului şi dezordinii, iar la un moment dat şi zeu al războiului (grecii îl identificau

cu Typhon). Seth dorea mult să conducă Egiptul şi s-a luptat cu fratele său Osiris.

L-a înecat în Nil şi i-a tăiat corpul în mii de bucăţele şi le-a aruncat în Egipt. Isis a

adunat toate bucăţile soţului ei şi l-a mumificat ca sa treacă în viaţa de apoi. Fiul

lui Osiris, Horus s-a luptat cu Seth ca să-şi răzbune tatăl. În timpul luptei, Seth a

luat forma unui hipopotam şi l-a atacat pe Horus, dar acesta l-a nimerit în inimă cu

săgeata şi l-a omorât, răzbunându-şi tatăl. Înfrânt de Isis şi de fiul său, zeul şoim

Horus, Seth devine un spirit liber, un hoinar pe pământ şi, după exilul său forţat,

zeul singurătăţii pustii. Ca şi o răzbunare pentru această înfrângere Seth îl trimite

pe Apofis în fiecare să-l împiedice pe Ra să termine călătoria nocturnă a Soarelui.

Pentru că dacă soarele nu străluceşte pe cer, Seth poate ieşi la suprafaţa.

Cultul lui Osiris s-a folosit de această înfrângere pentru a-i discredita pe adepţii lui

Seth care acum este considerat fratele diabolic. Povestea susţine că Seth a fost rău

de la naştere, când a sfâşiat pântecul mamei sale. Egiptenii antici credeau despre el

că reprezintă diavolul. Seth, după anumite legende este înfăţişat ca fiind zeul

morţilor.

Sobek, zeul apelor, al inundaţiilor, cel care irigă câmpurile, al fertilităţii

Sobek este fiul zeiţei apelor Neith, statutul său de zeu al apei şi al inundaţiei au

făcut să fie venerat în toată delta Nilului, la Fayum şi, mai ales, la Kom Ombo

(unde era sanctuarul principal), unde o avea ca soţie pe Hathor. El este înfăţişat cu

corp de om, cap de crocodil şi coroană cu coarne răsucite, pene şi uraeus. Conform

unor legende, era creatorul lumii, ieşit din apele haosului sau Nun. Fiind crocodil

el era un zeu pozitiv dar şi negativ. În textele sarcofagelor crocodilul apare ca

demon a lumii de apoi, care trebuia distrus. Fiind stăpânul apelor, zeul care irigă

câmpurile, este asociat şi fertilităţii. Cultul zeului Sobek era localizat în Kom

Ombo şi Shedyet (mai târziu numit Crocodilopolis) în regiunea Fayum. Templele

conţineau bazine cu crocodili şi multe mumii ale acestora. Regii i-au luat numele,

iar mai târziu a devenit Sobek-Ra. A fost asociat de greci zeului Helios.

Shu, zeu al aerului şi al răsăritului

Shu, în mitologia egipteană era Cel care răsare. El separă cerul de pământ şi

aducea soarele la viaţă în fiecare dimineaţă, iar noaptea îl păzeşte. Shu are formă

umană, cu o pană (hieroglifa numelui său) pe cap şi cu braţele ridicate, sprijinindu-

o pe zeiţa-cer Nut, pe care el o ţine despărţită de soţul ei, zeul-pământ Geb. El este

una dintre cele două prime zeităţi create de Atum. S-a născut la fel ca şi soţia-soră

a sa, Tefnut, din sămânţa lui Atum; ca o explicaţie alternativă care implică un joc

de cuvinte, Shu a apărut din mucusul pe care Atum l-a strănutat din nările sale.

În Textele Piramidelor, oasele lui Shu, probabil norii, sunt folosite de către rege

pentru a urca la cer. Lacurile lui Shu (poate ceaţa ce se adună deasupra Nilului) îl

purifică pe monarh. Shu ca zeu al luminii solare este atestat pentru prima oară în

Regatul Vechi, când era responsabil cu aducerea la viaţă în fiecare zi a lui Ra şi a

regelui.

În Lumea de Dincolo, Shu este un zeu periculos care aduce o bandă de călăi şi al

cărui butuc de tăiere constituie un mare pericol pentru cel decedat. Dar el poate fi

şi un protector împotriva zeului-şarpe distrugător Apophis. În mod similar pe

pământ, puterea otrăvurilor lui Shu este invocată în descântece pentru a putea

îndepărta ameninţarea îndreptată asupra organelor interne ale unei persoane de

către Akhu sau Samana (demoni răuvoitori originari din Orientul Mijlociu).

Tefnut, zeiţa umezelii şi a aerului cald şi umed

Este imaginată ca fiind o femeie culcată pe orizontală, despărţind atmosfera de

Pământ. Câteodată este imaginată ajutându-şi soţul Shu să o "ridice" pe Nut (zeiţa

cerului). Alături de fratele şi soţul ei Shu, Tefnut a fost prima zeitate creată de

Atum prin masturbare. Ulterior, Atum a fost asociat cu Ra, astfel Ra devenind tatăl

lui Tefnut. Conform unui mit, Tefnut s-a înfuriat pe tatăl ei Ra şi a fugit din Nubia,

o zonă din sudul Egiptului şi nordul Sudanului. Doar zeul Thot a reuşit să o

convingă se se întoarcă. Alte imagini ale zeiţei Tefnut fac referire la o femeie care

poartă discul solar înconjurat de două cobre.

Thot, zeu al cifrelor, inventator al scrisului

Thot era zeul scrierii, ştiinţei, aritmeticii, al limbii şi stăpânul cuvintelor divine.

Era reprezentat ca un bărbat cu cap de ibis sau de babuin. În general el era simbolul

înţelepciunii. Lui Thot i-a fost atribuită ca soră zeiţa Sesat, "stăpâna cărţilor". În

mitologia heliopolitană este considerat şi "inima lui Ra", personificând deci

cunoaşterea divină şi esenţa gândirii creatoare, care transmite cuvântului forţa

adevărului, puterea de a crea realitatea. Este gardianul morţilor şi intermediarul lor

în faţa zeilor. A fost asociat de greci zeului Hermes.

Personaje mitologice mesopotamiene

ENKIDU

Personaj întruchipînd forţa şi puritatea omenească primară, reluat, după sumerieni,

în literatura mitografică babiloniană şi akkadiană. Creat din lut de zeiţa Aruru,

sălbaticul Enkidu este iniţiat în dragoste de curtezana Shamhat, care-i îmblînzeşte

moravurile animalice. Este învăţat să bea şi să mănînce după obiceiul cetăţii şi, în

cele din urmă, se descoperă pe sine şi descoperă plînsul. Împrietenindu-se cu

Ghilgamesh, contra căruia fusese asmuţit de zei, ia parte la expediţia acestuia

împotriva monstrului Huwawa. După victorie, zace din pricina unei boli ciudate,

tulburat de vise oraculare care îi prevestesc moartea. După moartea sa, Ghilgamesh

îl plînge şi îi face funeraliile, apoi (după o versiune interpolată a mitului) îl

vizitează în infern. Mitul lui Enkidu pare a simboliza destinul omenirii, eroul fiind

omul prin excelenţă, care, după concepţia antropogonică a întregii Mesopotamii, e

plămădit din lut de zei, străbate treptele obligatorii ale evoluţiei de la viaţa inocentă

printre fiare, trecînd prin erotism, viaţa pastorală, prietenie umană, traiul civilizat

de cetate, eroism, boală şi moarte.

ISHTAR

Sub numele său sumerian de Inanna sau sub cel akkadian de Ishtar, ea este pe

bună dreptate cea mai celebră dintre zeiţele Mesopotamiei. Numele de Ishtar este

clar semitic şi se leagă de formele vestice care desemnează zeiţa sub numele de

Attar, Astar(a)t şi Astarte. Identificată cu planeta Dilbat (Venus), „Luceafărul“,

Ishtar era simbolizată prin numărul 15 (adică jumătate din numărul 30, atribuit

tatălui său, Sin). Zeiţa hurrită Sauska a fost, de asemenea, asimilată lui Ishtar la

Ninive, la mijlocul mileniului II. Locul important ocupat de Ishtar în panteonul

feminin a condus în cele din urmă la desemnarea zeiţelor, în general, sub numele

comun de Ishtaratu.

Au fost repertoriate cel puţin 35 de locuri de cult ale lui Inanna/Ishtar în

Babilonia. Cele mai importante par să fi fost Eulmaş la Agade, Ehursagkalamma la

Kish, Eanna la Uruk şi Eturkalamma la Babilon.

Ca divinitate majoră a panteonului mesopotamian, Ishtar posedă o mulţime de

puteri şi înfăţişări. După cum arată povestirea despre Inanna şi Ebih, în faţa ei se

pleacă zeii cei mai mari, precum şi munţii cei mai înalţi. I se atribuie feminitatea,

diferitele aspecte ale dragostei, rolul de stăpînă a animalelor, suveranitatea şi

activităţile războinice. Rămîne greu de ştiut dacă este vorba de un sincretism

instalat foarte devreme între mai multe zeiţe locale distincte sau despre îmbogăţirea

în timp a unei figuri originale unice.

Ne putem gîndi că Inanna, cea din ţara Sumerului, al cărei simbol de origine era o

trestie cu o buclă în vîrf, era mai ales axată pe aspectele feminine şi pe cele legate

de dragoste, în timp ce Ishtar, cea din ţara Akkad, adesea reprezentată de o figură

feminină înarmată, însoţită de un leu, comportă mai ales aspecte războinice şi este

legată de dezvoltarea puterii Lugalurilor: găsim la Kish, apoi la Akkad, apoi la

Babilon, figuri suverane numite „Ishtar Kisitum“, „Ishtar din Akkad“, „Ishtar din

Babilon“. Blestemul din Akkad povesteşte astfel cum, după ce favorizase cariera

lui Sargon, pe care îl îndrăgise, tînăra zeiţă devenise protectoarea noii sale capitale,

care îi făcea sacrificii din abundenţă, dar că ea nu primise din partea zeului Enlil

autorizaţia de a le accepta şi trebui, pînă la urmă, să renunţe la protejarea oraşului.

Dar nu putem împinge prea departe opoziţia Sumer/Akkad căci acest aspect major

este la fel de important la Uruk: Ishtar Urka’Itu (mai apoi Aska’Itu) este adevărata

regină a oraşului, aşa cum ne arată ciclurile epice din Ennerkar şi Lugalbanda. Ea

locuieşte în Eanna şi o parte din puterea ei lumească este delegată marelui preot En

din Uruk. Dezvoltarea inevitabilă a puterii regale şi preluarea atribuţiilor suverane

ale zeiţei transpar din relaţiile proaste ale acesteia cu Ghilgamesh, regele din Uruk

(Epopeea lui Ghilgamesh). Ea este totuşi cea care îi primeşte la sînul ei şi îi creşte

pe viitorii regi, aşa cum arată Stela Vulturilor privitor la Eannatum. Totodată,

Inanna/Ishtar păstrează în urma căsătoriei sacre un rol fundamental în legitimarea

suveranului, aşa cum o arată, la sfîrşitul mileniului III şi începutul celui de al II-lea,

importanţa acestui rit practicat de regii din Ur III, apoi din Isin. În acea epocă, rolul

marelui preot En al lui Ishtar era destul de important în Uruk pentru ca instalarea

lui să dea numele anului. În mileniul I, Ishtar din Uruk este ajutată de zeiţe care par

s-o dubleze: Nanaia, Ushur-Amassu, Belti-Sa-Res etc. Dar numai ea are dreptul la

titlul de „doamnă a Urukului“.

În panteonul mesopotamian, Inanna/ Ishtar, fiica zeului lunii, Sin (Nanna în

sumeriană), şi a soţiei sale, Nikkal, are drept frate pe zeul soarelui, Shamash (în

sumeriană Utu), şi drept soră pe zeiţa infernului, Ereshkigal. O altă tradiţie pune

accentul pe relaţiile sale privilegiate cu zeul Anu, cealaltă mare divinitate a

Urukului, căreia îi este ba fiică, ba soţie. Accentul pus pe feminitatea încarnată de

Ishtar face ca ea să fie adesea reprezentată ca o fată necăsătorită. Tradiţia îi atribuie

drept soţ pe Dumuzi, dar această căsătorie este doar temporară, din moment ce

Dumuzi va fi apoi omorît.

Ishtar este totodată cunoscută ca avînd şi alte legături amoroase. Dar fie ei soţi sau

amanţi, cei pe care ea îi alege vor sfîrşi cu toţii prin avea o soartă tragică, aşa cum

îi aminteşte, fără menajamente, Ghilgamesh, cînd ea i se oferă.

De multe ori Ishtar este zugrăvită ca o zeiţă răzbunătoare: în Coborîrea lui Ishtar

în infern, în Inanna şi Bilulu sau în Inanna şi Sukaletuda, unde ea încearcă să se

răzbune pe un păstor care a jignit-o, şi mai apoi în imnul epic al lui Agusaya. Dar

tot ea este şi o fată îndrăgostită, cu accente pătimaşe, pe care le exprimă în toată

literatura poetică, în jurul căsătoriei sale cu Dumuzi, iar apoi în cadrul căsătoriei

sacre. Asocierea aspectelor amoroase şi luptătoare ale lui Ishtar nu este chiar atît de

ciudată cum pare. Pe de o parte, ambele decurg din puterea ei de regină, statut pe

care îl revendică cu tărie în Inanna şi Ebih, putere care o face să devasteze cu

sălbăticie muntele care i se opune.

Reprezentată adesea de asirieni cu atribute războinice (arme ce îi ies din umeri) şi

înzestrată cu o aureolă terifiantă, care aruncă la pămînt inamicii, cînd ea se luptă

alături de rege, Ishtar era totodată stăpîna fiarelor şi este adesea reprezentată

împreună cu un leu. Regele Nabonide se laudă că a reconstituit, la începutul

domniei sale, atelajul autentic al lui Ishtar din Uruk, format din 7 lei. Popularitatea

lui Ishtar reiese din faptul că i s-au consacrat numeroase opere literare: în afară de

imnuri, ea figurează în mai multe cicluri mitologice sau epice, cum ar fi Inanna şi

Sukaletuda, Inanna şi Enki, Inanna şi Ebih şi mai ales în Coborîrea lui Ishtar în

infern. Ea mai este celebrată în Exaltarea lui Ishtar sub domnia lui Nabucodonosor

I, cînd ea se autoproclamă stăpîna lumii.

ANU

Zeul cerului în mitologiile din Mesopotamia. Se spune că atunci cînd cerul (An) s-

a despărţit de pămînt (Ki), lui Anu i-a fost atribuită regiunea cea mai înaltă a

eterului. Miturile babiloniene îl considerau părinte al zeilor, creator al vînturilor. În

mitologia akkadiană, Anu este zeul suprem şi iniţiator antropogonic. Relaţiile de

familie stabilite între Anu şi ceilalţi zei exprimă mai ales diversitatea tradiţiilor

sumeriene de origine: el este uneori soţul zeiţei pămîntului (Ki, devenită Antu în

panteonul asiro-babilonian), din unirea lor născîndu-se un număr de demoni şi de

zei infernali. După alte tradiţii, soţia lui ar fi fost Ishtar (în Exaltarea lui Ishtar, de

exemplu). Dacă el este părintele zeilor şi al zeiţelor în general, i se atribuie mai

ales paternitatea zeilor Sin şi Ishtar. Relaţia privilegiată a lui Anu cu această zeiţă,

prezentată cel mai adesea drept fiica sa, apare în Epopeea lui Ghilgamesh, în care,

la cererea lui Ishtar, el creează Taurul Cerului pentru a-l pedepsi pe Ghilgamesh.

De asemenea, în versiunea sumeriană a Coborîrii lui Ishtar în Infern, An este

primul care se adresează zeului Ninsubur pentru a salva pe zeiţa prizonieră în Iad.

În Epopeea Creaţiei, locul ocupat de Anu apare mai limpede, avînd în vedere că

este primul zeu veritabil, produs de perechea de entităţi divine Ansar şi Kisar; din

el decurg toţi zeii cei mari, pe primul plan situîndu-se Ea, sub înfăţişarea lui

Nudimmud, fără să ni se explice însă cum produce Anu această descendenţă.

Epopeea Creaţiei menţionează fără a insista că Anu l-a procreat pe Nudimmud

după chipul şi asemănarea sa, aşa cum el însuşi fusese făcut după chipul lui Ansar.

HUWAWA

Cunoscut sub numele vechi de Huwawa cît şi sub cel recent de Humbaba, acest

personaj îngrozitor este jumătate om, jumătate zeu, chiar dacă numele său este

adesea însoţit de semnul distinctiv al numelor divine. Deşi este considerat un fel de

căpcăun monstruos, el nu are aspectul hibrid al de-monilor mesopotamieni.

Huwawa a fost crescut de zeul Shamash şi nu i se cunosc părinţii decît sub forma

de entităţi ale muntelui (prăpăstii sau peşteri). Huwawa este mai ales menţionat în

epopeea lui Ghilgamesh, unde îl înfruntă pe erou în episodul semnificativ din

pădurea de cedri.

Huwawa este căpcăunul-paznic al Pădurii cedrilor, aceasta din urmă fiind

identificată cu Libanul şi Anti-Libanul; conform vechii versiuni a lui Ghilgamesh,

zeii Wer şi Adad îl numiseră în această funcţie; în versiunea clasică, mai recentă, el

ar fi fost numit de zeul Enlil. Pădurea de cedri este un loc sacru şi tainic, interzis

oamenilor. Pătrunzînd în ea şi tăind cedrii, Ghilgamesh si Enkidu o desacralizează,

dar numai după ce îl înfruntă şi îi vin de hac redutabilului ei paznic, figură

emblematică a dragonului care păzeşte o comoară ascunsă. Episodul executării lui

Huwawa cunoaşte mai multe variante, conforme diverselor variante ale ciclului lui

Ghilgamesh, care atribuie victoria ba unei şmecherii, ba unei lupte corecte, sau fac

din Huwawa o victimă a lui Ghilgamesh ori a lui Enkidu. Totuşi, acesta din urmă

este întotdeauna prezentat drept răspunzător pentru moartea lui Huwawa, fapt

pentru care va plăti mai apoi.

Redutabila putere a lui Huwawa constă în posesia a şapte „spaime“ (puluhtu),

descrise ba ca nişte raze de lumină (namirru), ba ca nişte crengi sau ramuri, legate

de trupul său. Huwawa este prezentat, în general, ca un personaj ce inspiră groază

prin simpla sa prezenţă. Versiunea sumeriană a lui Ghilgamesh compară gura lui

Huwawa cu botul unui balaur şi chipul său cu cel al unui leu: versiunea akkadiană

îi asociază răgetul cu cel al uraganului şi suflarea cu un foc pustiitor.

Dacă menţionarea amănunţită a lui Huwawa este de cele mai multe ori legată de

povestea lui Ghilgamesh, constatăm, în general, în Mesopotamia succesul temei

figurative a „capului lui Huwawa“: el este reprezentat cu nişte ochi imenşi,

bulbucaţi, un nas turtit şi o barbă în zigzag în jurul gurii. Huwawa apare şi într-o

anume literatură de specialitate, unde se vorbeşte de noi născuţi cu „cap de

Huwawa“, ceea ce este urmat, în general, de o dezvoltare favorabilă. Găsim, de

asemenea, în intestinele animalelor oferite ca sacrificiu o aşezare numită „cap de

Huwawa“. Ea este descrisă astfel: „dacă circumvoluţiunile intestinale formează

capul lui Huwawa, este vorba de o profeţie a lui Sargon din Akkad, care a guvernat

întreaga ţară“. În ciuda aspectului său de monstru şi de căpcăun, Huwawa nu era

deci un personaj negativ, nici demoniac: la Tell Rimah (Qattara) s-au găsit măşti

reprezentîndu-l pe Huwawa, a căror funcţie era de a proteja porţile de intrare, prin

evocarea rolului său fundamental de paznic împotriva intruşilor.

ERESHKIGAL

Zeiţa sumeriană a infernului, „Doamna (Eresh) marelui tărîm (Klgal)“, este regina

lumii morţilor, concepută ca o vastă stepă, sumbră şi dezolantă, în centrul căreia s-

ar afla o cetate-stat, numită Ganzir, în sumeriană, şi căreia Ereshkigal îi este

suverană. Accesul în cetate se face prin şapte porţi succesive păzite de portarul-şef

Nedu. Ereshkigal locuieşte în „palatul de lapis-lazuli“ şi este ajutată de vizirul ei,

Namtar, şi de scribul infernului, Gestinanna, sora lui Dumuzi şi soţia lui Giszida.

Conform mitului Ereshkigal şi Nergal, aceasta se îndrăgosteşte de Nergal, zeul

războiului, trimis să o omoare, căsătorindu-se cu acesta, unica divinitate cu care a

acceptat să împartă lumea morţilor.

SHAMASH

Zeu babilonian complex, al fertilităţii solare, al legislaţiei şi al justiţiei, al

divinaţiei, patronînd oracolele, profeţii şi prezicătorii. În epoca de ascensiune a

cultului său, legată de statornicirea economiei agrare în Mesopotamia, Shamash

este adorat ca divinitate a soarelui binefăcător, a luminii şi a căldurii utile a

soarelui (în opoziţie cu ipostaza solară şi toridă, deci nefastă).

În Mesopotamia pastorală, Shamash fusese un zeu de importanţă secundară, adorat

ca subaltern al zeului-lună (Nannar sau Sin), nomadismul caracteristic acelor

vremuri fiind legat mai mult de lună: orientarea, popasurile, calendarul. Importanţa

lui creşte odată cu dezvoltarea agriculturii, fiind învestit de către teologi cu atribute

plurale: Zeul-soare, al divinaţiei, zeu oracular, zeu al fulgerului, zeu al viitorului,

zeu al justiţiei (prin scoaterea adevărului la lumină) şi al echităţii. Vestitul cod de

legi al regelui Hammurabi se declară inspirat sau revelat direct de Shamash.

În epoca culminantă a cultului său, el face parte din triada supremă: Sin, Shamash

şi Ishtar (înlocuind triada Anu, Bel şi Ea), care simbolizează forţele fundamentale

ale naturii în concepţia babiloniană: luna, soarele şi forţa vitală a pămîntului.

Shamash era reprezentat de obicei antropomorfic (adesea şezînd pe tron şi

înmînîndu-i sulul legislativ regelui Hammurabi, care stă în picioare); emblema sa

era un disc solar ridicîndu-se dintre doi munţi.

ARURU

Zeiţă akkadiană, creatoare a oamenilor care, din porunca zeului Anu, a modelat

din argilă un bărbat: pe Enkidu. Această formă antropogonică are la bază un

prototip generalizat în Mesopotamia: zeiţa modelează omul din lut, iar zeul îi

insuflă viaţă.

NINSUN

Zeiţă adorată în Akkad şi Babilon, mama lui Ghilgamesh numită adesea cu

epitetul Bivoliţa din ţarc (ţarcul presupunîndu-se a fi fost zidul defensiv din Uruk).

ETANA

Rege mitic a cărui ascensiune în ceruri, pe un vultur, o narează poemul babilonian

Mitul lui Etana. În acest mit, Etana acceptă să hrănească un vultur muribund,

ajutîndu-l să iasă din scorbura sa, cu condiţia să-l călăuzească în căutarea plantei

zămislirii, necesare soţiei sale care nu născuse nici un moştenitor. Aşadar, vulturul

îl poartă pe aripi, însă, ajungînd în cerul reşedinţă a zeilor, se pare că regele

renunţă să urce mai sus, iar vulturul îl aduce înapoi pe pămînt. Partea mitologică

cea mai interesantă este însă ascensiunea treptată, cu imaginea aparentă a

Pămîntului care scade treptat: cît un munte, apoi cît un deal, pentru ca, în cele din

urmă, să nu se mai zărească deloc, moment în care Etana îi cere vulturului să-l

aducă înapoi pe pămînt.

ENLIL

Zeul sumerian al atmosferei, apoi şi al pămîntului, care, în actul cosmogonic, şi-a

despărţit părinţii: pe An (Anu), cerul de Ki, glia; întrucît An ia cerul cu sine, Enlil

se împreunează incestuos cu mama sa, Ki, dînd naştere universului şi, implicit,

vieţii vegetale, animale şi umane.

–––––––––––––––––––

Dictionnaire de la Civilisation Mésopotamienne, Éditions Robert Laffont, Paris,

2001.