Feţele iubirii
Fetele iubirii
Vol.II
Aşteptarea - momentul cel mai greu
Pierderea unei vieţi, fie că este vorba de un părinte, un frate
sau o soră, un fiu sau o fiică, un soţ sau o soţie, un prieten, un
iubit, sau pur şi simplu o cunoştinţă, afectează pe fiecare om
într-o mai mică sau mai mare măsură, dar îl afectează şi aceasta
persistă în sufletul lui poate ani sau uneori o viaţă întreagă.
Sunt atâtea şi atâtea cazuri de mame care, după ce şi-au pierdut
fiul, şi-au continuat viaţa în plâns şi durere, îndoliate până la
ultima lor suflare, sau cazuri de femei care, rămânând văduve, se
descurcă aşa cum pot, fiindu-le destul de greu, trăind în suferinţă
dar, purtând de grijă copiilor rămaşi fără tată, luptă cu viaţa
până la sfârşit, sau continuă , chiar de taţi văduvi, deşi
îndureraţi, rămân devotaţi familiei, şi exemplele pot continua.
La fel de dureroase sunt şi momentele care te pun în situaţia de
a te gândi la posibilitatea pierderii unei fiinţe dragi. Într-o
asemenea situaţie se găseau toţi cei care o cunoşteau pe Cecilia,
acum când o ştiau în comă în urma acelui accident nenorocit de
maşină. Erau îngijoraţi prietenii ei, familia, până şi cei doi
copii, Florina şi Sorin, dar mai mult şi mai mult cel care suferea
era Matei, soţul său.
Ore în şir veghea la căpătâiul ei, nedormit, nemâncat,
îndurerat, întrebându-i pe colegii lui avizaţi sau mai puţin
avizaţi despre ce se va întâmpla, în speranţa că cineva îi va spune
că, până la urmă, totul va fi bine. Nu o dată au existat discuţii
de felul acesta cu Nistor Predescu, specialist în neurochirurgie,
care îi era foarte bun prieten, ca atunci când, la o contravizită,
Matei îl acostase:
– Nistore dragă, spune-mi tu ce se va întâmpla cu Cecilia, că ai
văzut-o cum arată conectată la aparate.
– Dragă Matei, ce pot eu să-ţi spun?
– Poţi, că ai mai văzut oameni în comă, care şi-au revenit sau
nu.
– Aşa ceva ai văzut şi tu.
– Dar eu nu sunt specialist în neurologie şi psihiatrie ca tine.
Dă-ţi o părere! Hai la mine în cabinet. Magda, te rog să aduci două
cafele pentru mine şi domnul doctor Predescu.
Mergând amândoi în cabinetul lui Matei, au discutat diferite
posibilităţi.
– Eu am să spun ce gândesc, chiar dacă într-un fel te va
dezamăgi.
– Sincer să-mi spui părerea ta, fiindcă îmi eşti prieten
adevărat, să ştiu la ce să mă aştept.
– Uite ce este, Matei, sunt mai multe posibilităţi. Încep cu ce
ar fi mar rău. S-ar putea ca Cecilia să nu-şi mai revină.
– Ce mă fac atunci? Izbucneşte în plâns Matei.
– Dacă nu eşti bărbat şi nu te potoleşti, n-are rost să mai
discutăm.
– Hai, continuă, trebuie să mă înţelegi şi tu de ce nu-mi pot
stăpâni sentimentele.
– Dar, să sperăm că, fiind tânără, voinică, o luptătoare, să-şi
revină.
– Să te-audă Dumnezeu!
Într-o fracţiune de secundă Matei îşi dă seama că, pentru prima
dată după mult timp, gândul i se îndreaptă spre Dumnezeu. El nu
este un bisericos, dar nici un ateu, fiindcă a intrat cu Cecilia în
biserică şi s-au rugat împreună încă de la începutul relaţiei lor
şi totul le-a mers bine până acum. Oare pentru că n-a perseverat să
fi uitat Dumnezeu de ei?! Îi venea să cadă chiar acum în genunchi
şi să se roage, dar se gândea la ce va spune Nistor. Din această
meditaţie îl trezesc cuvintele lui Nistor.
– Dar să punem răul în faţă, revenindu-şi, s-ar putea, din cauza
unor traumatisme să nu poată vorbi, să fie paralizată sau să fie
amnezică.
– Vai! vai! vai!, suspină Matei.
– Să fie o amnezie retrogradă.
– Dar şi amnezia retrogradă poate fi gradată temporal şi
limitată, afirmă Matei, încercând să se încurajeze singur,
gândindu-se la o formă mai uşoară de amnezie.
– Aşa este, îi întăreşte afirmaţia Nistor. Amnezia retrogradă
poate fi extinsă pe toată perioada vieţii, când pacientul nu-şi mai
aminteşte nimic despre viaţa lui.
– Sau poate să cuprindă doar o perioadă de câţiva ani.
– Trebuie luată în calcul şi amnezia selectivă, completează
Nistor.
– Care este o formă a amneziei disociative, intervine Matei.
– Când pacientul nu-şi poate aminti fragmente de informaţie
dintr-o perioadă circumscrisă în timp şi care survine după
evenimente traumatice, cum e şi cazul Ceciliei. O altă formă a
amneziei disociative este şi amnezia sistematizată, care se referă
la pierderea memoriei pentru anumite categorii de informaţie, ca de
exemplu informaţia legată de o persoană anume, explică în
continuare Nistor.
– Nu ştiu ce va fi, dar toate aceste posibilităţi de care am
vorbit sunt de neacceptat.
– Trebuie să aşteptăm şi să vedem cum răspunde Cecilia, şi numai
atunci ne putem da seama de adevărata ei stare. Până atunci ...,
sunt întrerupţi de o bătaie în uşă.
– Poftiţi! răspunde Matei.
– Bună! Deranjăm? Întreabă medicul Romulus Azap, căruia i se
alăturase Bogdan Sferdeanu, un alt medic, ambii prieteni cu
Matei.
– Deloc. Intraţi şi luaţi loc, poate mă ajutaţi şi voi cu o
părere, că mă simt atât de neajutorat în situaţia în care mă aflu,
îi invită Matei.
– Vorbeam despre Cecilia, că Matei, ca oricine într-un asemenea
impas, este foarte îngrijorat că nu ştie ce va urma, cum va
reacţiona ea, îi informează Nistor.
– Am convingerea că în curând Cecilia îşi va reveni, îşi spuse
opinia Romulus Azap, hotărât.
– Şi eu prevăd acelaşi lucru, fiindcă Cecilia este o femeie
tânără, puternică şi luptătoare, completează Bogdan Sferdeanu.
– Asta-i spuneam şi eu, adaugă Nistor Predescu, dar trebuie să
fim realişti şi să ne gândim dacă revenirea ei o va aduce la viaţă
aşa cum a fost înainte de accident, sănătoasă sub toate aspectele
fizice şi psihice, ori vor apărea unele deficienţe mai mult sau mai
puţin grave, de pildă să nu poată vorbi, să fie paralizată, să fie
amnezică.
– Ai dreptate, întăresc părerea lui Nistor ceilalţi medici. În
cazul unei paralizii să nu-şi mai poată mişca o mână, un picior,
sau să nu-şi mai simtă picioarele.
– O paralizie extinsă ar transforma-o într-o legumă, de-abia
poate vorbi Matei, înecat de lacrimile ce-i curg pe obraz.
– Nu trebuie să te gândeşti la ce-i mai rău, dragă Matei, noi
facem nişte supoziţii doar, îl consolează colegii.
– Chiar şi în cazul unei amnezii, nu trebuie neapărat să ne
gândim la cea mai gravă formă. Ar putea fi vorba de o amnezie
sistematizată, despre care vorbeam mai înainte cu Matei, care este
restrânsă şi poate fi doar pe o perioadă de timp.
– Dragă Matei, nu-ţi pierde firea până nu vedem ce se va
întâmpla. Cecilia va reveni curând la viaţă şi va fi cea dinainte
de accident, îl încurajează toţi, deşi în sinea lor au o oarecare
îndoială, şi pornesc spre salonul ei, pentru a o asista.
Toţi patru merg tăcuţi, în aşteptarea unui miracol. Ajungând în
salonul Ceciliei, o privesc cu atenţie, conectată la aparate, parcă
pentru prima dată, deşi zilnic trecuseră pe la ea. Nemişcată, cu
ochii închişi, palidă, această femeie minunată provoacă atâta
durere şi o linişte, lăsând doar gândurile să vorbească. Şi
opiniile pe care şi le exprimaseră în convorbirea anterioară
dispăruseră. O privesc toţi tăcuţi şi, mai tăcut, Matei care,
luându-i mâna în a sa, lasă lacrimile să-i umezească obrajii.
În acel moment intră Magda şi, observând atmosfera încărcată de
durere copleşitoare, mai ales pentru Matei, intervine :
– Domnilor doctori, nu observaţi o schimbare la doamna
Cecilia?
Toţi o privesc mai atent, că până aci priveau mai mult în podea,
spre deosebire de Matei, care o examina amânunţit, şi ridică din
umeri nedumeriţi.
– Faţa ei pare mai veselă. Nu vi se pare?
Medicii fac iarăşi un gest de nedumerire, necrezând-o pe
Magda.
– Uitaţi-vă, domnule doctor Matei, paloarea nu mai este atât de
pronunţată. Cel puţin mie aşa mi se pare. Am fost şi mai înainte la
dumneaei şi am văzut această schimbare. Am venit şi acum, ca să mă
conving, şi acelaşi lucru văd.
– Să fie cum zici tu , Magda, să fie bine, să avem această mare
bucurie.
Doctoriţa Sorana Milian, care intrase şi ascultase convorbirea
lor, intervine:
– Simţurile ne mai pot înşela, dar aparatele nu. La control am
văzut că starea Ceciliei este aceeaşi.
– Dar spuneţi dumneavoastră, doamna doctor, faţa ei nu este mai
veselă decât...?
– Magda, nu te contrazic, dar ceea ce trebuie să spun este că
aparatele nu arată nici o schimbare de ieri până azi, şi nu de
ieri, de-acum 6 ore, fiindcă este sub controlul meu în
permanenţă.
Medicii pleacă dezamăgiţi, dar Matei rămâne lângă Cecilia oftând
şi nelăsându-i mâna din mâna lui. Doctoriţa Sorana Milian se
apropie şi-i spune:
– Matei, poţi să pleci şi tu, fiindcă rămân eu cu ea pentru un
nou control. Te rog, du-te! îl îndeamnă ea. Nu vezi în ce hal ai
ajuns? Vrei să te distrugi? Dar eşti medic, şi ştii că trebuie să
învingi durerea şi, ca s-o învingi, nu poţi sta în permanenţă aici.
Hai! Te rog frumos, îl ia de mână şi-l conduce afară din salon.
– Sărut mâna! Abia îngaimă Matei, ieşind încet.
– Ai toată încrederea în mine, că fac tot ceea ce îmi stă în
putinţă.
–Ştiu că eşti un cadru medical cu multă responsabilitate. Din
punctul acesta de vedere nu-mi fac probleme. Mă gândesc însă ce ne
va rezerva soarta.
– Gândeşte pozitiv şi va fi bine.
– Sărut mâna!
–Numai bine îţi doresc! Dacă apare vreo schimbare te anunţ
imediat. Să fii fără grijă.
– Sărut mâna!
În această aşteptare stresantă, de nesuportat, nu se afla numai
Matei, ci toţi cei care o cunoşteau pe Cecilia, mai ales membrii
familiei, în special părinţii şi sora ei. Acasă numai despre starea
ei vorbeau.
–De ce a venit nenorocirea asta peste noi, Alexandre? Cu ce-am
greşit? Plângea Silvia, mama ei.
–Aşa a fost să fie, răspundea Alexandru, încercând să pară
consolat.
–Nu a fost de-ajuns cât m-am chinuit eu cu boala mea şi cât
v-aţi chinuit şi voi cu mine, şi-acum să avem acest necaz? De ce nu
m-o fi luat Dumnezeu atunci, ca să nu mai trec prin această
suferinţă? Să mă ia acum, că mi-am trăit viaţa şi s-o lase pe ea să
şi-o trăiască.
–Taci, mamă, nu mai spune vorbele astea, o liniştea Lenuş,
îmbrăţişând-o. Vrei să ţi se facă rău? Să leşini ca atunci când ai
auzit că Cecilia este în comă?
–Lenuş, Lenuş, la ce să mai trăiesc? Asta-i viaţă?
–Taci şi nu te mai tângui, măi femeie, că nu te alegi cu nimic.
Îţi faci numai ţie rău. Crezi că mie nu mi se rupe sufletul, dar
tac şi rabd, şi tac şi rabd şi rabd, rabd şi rabd, este gata să
izbucnească în plâns Alexandru.
Într-o seară îi sună Filip Ardelean din Germania, şi-i răspunde
Lenuş.
–Alo, Silvia, tu eşti? Sunt Filip.
– Sărut mâna, unchiule, sunt Lenuş.
–Ce faceţi? Bine? Am aşteptat veşti de la voi, dar pauză, şi de
aceea v-am sunat. Ce mai este pe acolo? Ce face Cecilia?
–Nu e bine, caută să fie reţinută Lenuş, pentru a nu-l îngrijora
pe Filip.
– Ce s-a întâmplat?
– A avut un accident de maşină şi este internată în spital.
– Doamne fereşte! Este grav?
–Este sub supravegherea medicilor, răspunde Lenuş în doi peri,
ca să-l scutească pe Filip de suferinţă.
– Cum aşa?
– Nu ştiu să-ţi spun mai mult, unchiule!
– Silvia este acasă?
– Da! Răspunde ea cu jumătate de gură, ştiind că o va chema la
telefon şi se va dezvălui adevărata situaţie, şi iar plânsete şi
vaiete.
– Dă-mi-o, te rog!
– Mamă, vină repede la telefon, că unchiul Filip din Germania
vrea să-ţi vorbească.
–Au! Au! Au!, vai de capul meu! Se îndreaptă Silvia spre telefon
şi ia receptorul din mâna lui Lenuş.
– Au! Au! Au! Filipe dragă, a dat nenorocirea peste noi,
izbucneşte în plâns Silvia.
– Silvia, linişteşte-te şi fă-mă să înţeleg ce s-a
întâmplat.
– Cecilia a avut un accident şi este în spital.
– Îmi spuse Lenuş, dar de ce plângi? Este în stare gravă?
–Nu ştiu ce să-ţi spun, este sub îngrijirea medicilor, caută şi
Silvia să-l menajeze, spre satisfacţia lui Lenuş.
–Să ştii că eu am avut o presimţire. Ceva mă neliniştea în
ultima vreme de câte ori mă gândeam la voi. Nu am luat în seamă la
început, dar în ultimele zile, orice făceam, orice nu făceam,
gândul meu se îndrepta mereu spre voi şi, de fiecare dată, mă
cuprindea o nelinişte neexplicată. Mi-am zis că poate mi se apropie
sfârşitul şi voi veţi fi departe de mine în acel moment, de aceea
neliniştea mea. M-am hotărât să vă sun, că voi nu v-aţi învrednicit
s-o faceţi.
– Numai la asta nu ne-am mai gândit, prin ce trecem noi.
– Lasă, că dacă este sub tratament, se va face bine Cecilia.
– Să dea Dumnezeu!
– Dar să nu mă anunţaţi voi şi pe mine. Asta chiar că mă supără.
Are telefonul cu ea?
– Nu-l are.
– Să i-l duceţi ca s-o sun şi pe ea.
– N-o mai suna!
– De ce?
– Nu le place medicilor.
– Doar nu fac nimic rău.
– Las-o să stea liniştită!
– De ce s-o las?
– Nu poate vorbi.
– Şi tu eşti încăpăţânată, Silvia! De ce nu poate vorbi?
– Fiindcă este în comă, Filipe, şi nu ştim dacă mai scapă sau
nu, izbucneşte în plâns Silvia.
– Aoleu! De ce nu mi-ai spus de la început? Ce spun medicii?
– Ce să spună. Aşteaptă şi ei ca şi noi toţi, dar nu sunt siguri
de nimic.
– Şi nu se mai poate face ceva?
– Ce să se facă? Este alimentată artificial, conectată la
aparate, sub supravegherea lor, aşteptăm şi aşteptăm cu toţii o
minune.
– Silvia, dacă-i aşa, iau avionul şi sosesc urgent acolo.
– Nu te mai pune pe drumuri. Stai până îţi spunem noi ce se
întâmplă.
– Vă voi suna zilnic. Alexandru ce face? Dă-mi-l să vorbesc şi
cu el.
– Nu este acasă. S-a dus la spital la Cecilia, că în permanenţă
este câte unul din noi lângă ea, ca să nu fie singură, când va da
Dumnezeu să-şi revină. Bietul Matei e acolo zi şi noapte. Este
distrus, săracul.
– Bine! Noapte bună! şi nu vă pierdeţi nădejdea , că bun este
Dumnezeu.
– Noapte bună, Filipe, şi ai grijă de tine.
– Până la urmă tot i-ai spus că Cecilia este în comă.
–Ce să fi făcut, Lenuş? M-a luat cu atâtea întrebări, încât n-am
mai rezistat cu ocolişurile, şi i-am spus pe şleau ceea ce trebuia
să ştie. Tot afla cândva. Mai bine că ştie de acum care este
situaţia, ca să nu se mai scalde şi el în ape tulburi, că va fi
aia, că va fi cealaltă.
– Mamă, dacă tata ne aduce o veste bună, acum când se întoarce
de la spital?
– Ne-ar intra bucuria în casă şi-ar alunga tristeţea asta
nesuferită.
De această tristeţe nu erau scutiţi nici cei din familia lui
Virgil Zamfirescu, tatăl lui Matei. Chiar şi pe stradă, Virgil
Zamfirescu era oprit de cunoscuţi, care-l întrebau despre Cecilia.
Într-o zi s-a întâlnit cu profesorul Ilarie Popovici.
– Bună ziua, domnule Zamfirescu! Mă scuzaţi că vă opresc, dar
vreau să vă întreb, cum se mai simte nora dumneavoastră? Este
adevărat că se află în comă?
– Este adevărat, domnule Popovici.
– Ce întâmplare nenorocită. Medicii ce spun?
– Nu ştiu să dea acum un verdict. Sunt şi ei în aşteptare.
– Din câte am auzit, vinovat de accident n-ar fi acocatul
Sebastian Avramescu.
– Vinovatul este cel care a intrat în el cu maşina.
–M-am gândit că nu putea fi Sebastian Avramescu, fiindcă îl ştiu
un om calculat şi responsabil. Necazul este că dintre cei din
maşină, nora dumneavoastră a fost cea mai grav accidentată.
– Matei, fiu-meu, este distrus.
– Cred. Îl compătimesc. Ei se iubesc foarte mult şi tocmai
această iubire mare le doresc să-i aducă din nou împreună, mai ales
că au şi doi copii de crescut.
– Vă mulţumesc!
– Mă scuzaţi că v-am oprit.
– Nu-i nimic.
– Multă, multă sănătate doamnei Cecilia!
– Mulţumesc. Salut!
Acasă, de asemenea, în permanenţă se discuta despre cazul
Ceciliei.
– Abia aştept să-şi revină Cecilia, să-i pregătesc mâncărurile
care-i plac ei, să i le duc şi s-o pun cât mai repede pe picioare,
îşi exprimă dorinţa Ştefania.
– Crezi că Cecilia are acum nevoie de mâncarea ta? Îi trebuie un
noroc, o şansă, un miracol, afirmă Virgil.
– Poate că le va avea pe toate, că mare este Dumnezeu. Mă
cuprinde jalea când o văd sub aparatele alea, nemişcată. Mi-e milă
şi de ea şi de bietul Matei.
– Ce noroc a mai avut şi frate-meu, intervine Tiberiu.
– Nu gândeşti bine, îl dojeneşte Virgil. A avut mare noroc. Are
o profesie frumoasă, s-a căsătorit cu o fată deosebită, se iubesc
foarte mult, au doi copii frumoşi. Ce mai vrei?
– Nu la astea mă refeream, ci la necazurile lor. Ştii cât de
mult timp au stat despărţiţi până a se căsători, iar acum sunt în
impasul acesta.
– Viaţa are şi bune şi rele, adaugă Ştefania. Nimeni nu trăieşte
numai pe roze.
– Eu m-aş duce mai des să stau cu Cecilia, dar mai ales noaptea,
când e linişte şi o privesc, îmi vine să plâng. Nu mi-e nici soţie,
nici soră, dar mă cuprinde o milă de nedescris, care îmi face atât
de rău, încât nici nu vă închipuiţi. Dacă nu şi-ar reveni, eu aş
pleca din oraş.
– Eşti şi tu sensibil ca şi frate-tău. Îţi închipui ce s-ar
întâmpla atunci cu Matei? îl întreabă Virgil.
– Nici nu vreau să mă gândesc, răspunde Tibi. Când o mângâi pe
faţă, o iau de mână, nu este rece!
– Nu este rece fiindcă are funcţiile vitale, doar nu este
moartă, Doamne fereşte! îi explică Ştefania.
Tot oraşul vuia despre starea Ceciliei, fiindcă mulţi o
cunoşteau şi pe ea şi pe Matei, dar cei mai afectaţi erau
logodnicii care mereu se duceau la spital să o mai vadă, să mai
audă câte ceva, în speranţa că vor afla despre semne îmbucurătoare
privind îmbunătăţirea stării ei.
După una din aceste vizite, au mers acasă şi au discutat
îndelung.
– Ei, ce mai zici acum, Leontino, sau mai bine zis îţi spune
inima că totul se va termina cu bine, cum susţineai sus şi tare? Ai
văzut-o întinsă sub aparate, nemişcată, cum arăta? Se îmbrăţişează
amândoi şi plâng ca doi copii. Şi-i vorbeai ţinând-o de mână, ca şi
când ea te-ar fi auzit: „ Cecilia, întoarce-te la noi, întoarce-te
la soţul tău Matei, care te iubeşte atât de mult, întoarce-te la
Florina şi la Sorin, copiii tăi dragi, cărora le este dor de tine
şi vor să te vadă, să te îmbrăţişeze, să te sărute, că nici nu
ştiu, de fapt, ce s-a întâmplat, dar văd că nu mai vii acasă.
Fie-ţi milă de ei, de Matei, de noi toţi cei care te iubim, şi
întoarce-te la noi. Întoarce-te ca să ne dovedeşti că ne iubeşti,
cum te iubim şi noi pe tine, draga noastră, draga noastră
Cecilia!”
– Îmi pare atât de rău de ea, reuşeşte Leontina să-şi
stăpânească plânsul, să se desprindă din braţele lui Gelu. Totuşi
trebuie să-şi revină, vreau să-şi revină. Nu se poate s-o pierdem,
Gelule, susţine ea cu încăpăţânare.
– Vreau şi eu acest lucru, spune Gelu. Mă doare sufletul când mă
gândesc la starea în care este şi la bietul Matei, că este de
nerecunoscut, în ce hal de disperare a ajuns. Nici nu ştiu ce să-i
spun, când mă întâlnesc cu el. Să-l întreb despre Cecilia, ce să-l
întreb? că doar ştiu situaţia şi i-aş spori suferinţa. Să nu-l
întreb, poate ar crede că nu-mi pasă. Zău că nu ştiu cum să
procedez, şi mă întâlnesc foarte des cu el.
– Ei şi tu, Gelule, cum nu ştii să-l iei. Vorbeşte-i ca de la
bărbat la bărbat, încurajează-l, dă-i speranţe.
– Este uşor de zis, Leontino, dar greu de pus în practică.
– Să ştii că nici mie nu mi-e totuna, dar am impresia că după ce
vorbesc cu el, pare mai liniştit. Trebuie să fim alături de el,
că-i suntem cei mai buni prieteni.
De fapt avea dreptate Leontina, fiindcă Matei se simţea mai
liniştit, mai optimist alături de ei. Nu trecea zi ca să nu se
vorbească de Cecilia şi la tribunal, unde lucra ea, şi la şcoala
unde învăţau Florina şi Sorin, şi pe stradă, când se întâlneau
prieteni sau cunoscuţi de-ai lor, iar la spital tot personalul era
în aşteptare.
Când Sebastian Avramescu a fost externat din spital şi s-a
întors la serviciu, toţi au năvălit cu întrebări:
– Cum s-a întâmplat, Sebastiane? erau curioşi să afle.
– Cum să se întâmple? Un zăpăcit neatent s-a aventurat într-o
depăşire, când nu era cazul, şi ca să-l evite pe cel care-i venea
din faţă, şi având şi o mare viteză, a intrat în mine şi s-a produs
accidentul.
–- Ne-am speriat când am auzit că tu ai fost la volan,
considerându-te vinovat şi gândindu-ne la pedeapsa ce ţi s-ar fi
dat.
– Eu de la început am ştiut că nu puteai fi tu vinovatul,
fiindcă ştiu cât de atent şi cât de sigur pe tine conduci, îşi
exprimă părerea avocatul Panaitescu.
– Ai avut mari emoţii, nu? îl întreabă avocata Simona
Ionescu.
– Ce emoţie, am avut un şoc puternic, fiindcă nu atât la cauza
accidentului mă gândeam, ştiindu-mă nevinovat, dar mă mustra
conştiinţa că am luat-o pe Cecilia cu mine şi cu Camelia. Nu ştiu,
parcă ceasul rău m-a îndemnat s-o chem să meargă cu noi la cioban
după brânză, că puteam să i-o aducem acasă.
– Din punctul acesta de vedere bine ai făcut, ca să vadă şi ea
ce cumpără.
– Aşa mi-am zis şi eu, dar cine se gândea la această
nenorocire.
– Tu cu Camelia aţi avut noroc că nu aţi fost răniţi grav.
– Când am văzut-o pe ea inconştientă, plină de sânge, eu m-am
speriat atât de tare, că nu mai puteam vorbi, şi nici să le spun
celor care mă tot întrebau, cum s-a întâmplat, iar Camelia a
început să tremure toată şi să se pipăie pe tot corpul, să vadă
dacă este întreagă.
– Au!, Au!, Au!, prin ce clipe aţi trecut! exclamă toţi.
– Am trecut şi trecem, că atât eu, cât şi Camelia, ne gândim la
starea Ceciliei. Cât am fost în spital, ne tot duceam s-o vedem,
deşi medicii nu ne prea lăsau.
– Cum arată Cecilia acum, că am fost şi eu zilele trecute, şi nu
am putut să nu plâng când am văzut-o conectată la aparatele
alea?
– Doamnă Simona, este tot aşa.
– Of, Doamne! Doamne! aş vrea să se trezească, să-şi revină
odată.
– Eu, poate mai mult decât toţi, doresc acest lucru, că atunci
m-aş elibera de mustrarea conştiinţei mele, că, vrând nevrând, sunt
implicat în această nenorocire.
În toiul discuţiei intră procurorul Iulian Protopopescu.
– Bună ziua!
– Să trăiţi!
– Te-ai întors la muncă, Avramescule?
– Da, domnule procuror.
– Cum te simţi după toate prin câte ai trecut?
– Împovărat, dezamăgit, domnule procuror.
– Bine că n-ai fost tu vinovatul, că îmi făceam griji că tocmai
noi am fi fost puşi în situaţia de a te judeca şi de a te condamna,
ceea ce nu mi-ar fi plăcut absolut deloc.
– Ne este greu când judecăm pe alţii, dar mai mult şi mai mult
când trebuie să-i judecăm pe-ai noştri, completează toţi.
– Aşa este, dar legea-i lege şi, cum se spune „Unde-i lege, nu-i
tocmeală.”
– Aveţi dreptate, domnule procuror.
–Care mai este starea doamnei Sătmăreanu? este curios să afle
procurorul.
–Aceeaşi, răspunde Avramescu.
–Tot în comă?
– Da.
– Ce întâmplare nenorocită! exclamă procurorul.
La şcoală, cadrele didactice, de asemenea, se întrebau ce va fi
cu Cecilia. Până şi copiii erau curioşi şi-i întrebau despre mama
lor pe Florin şi pe Sorin. Într-o zi, în recreaţia mare, colegele
Florinei au observat că ea nu-şi luase pacheţelul cu mâncare. Toate
înfulecau şi Florina, pauză.
–Tu nu mănânci? o întreabă Silvana, buna ei prietenă şi colegă
de bancă.
– Nu mi-e foame.
– Ţi-ai uitat pacheţelul cu mâncare în clasă?
– Nu mi-am luat, o minte Florina, fiindcă Silvia, bunică-să,
nu-i lăsa până nu le dădea cu ei sandviciuri, fructe, prăjituri
sau, în lipsa acestora, bani, să-şi cumpere de la chioşcul de la
poarta şcolii.
– Ia de la mine, o îndeamnă Silvana.
– Mulţumesc, dar nu mi-e foame.
– Hai! Florina, că şi eu am luat de la tine de câte ori.
– Nu! Nu! Nu mănânc!
– Hai să cumpărăm ceva bun de la chioşc, insistă Silvana.
– Nu mi-am luat bani cu mine.
– Îţi dau eu, că şi tu mi-ai dat. Hai! Să mergem să vedem ce
găsim. Hai! o trage după ea pe Florina.
– Eşti ca râia, nu te laşi de pe pielea omului, se duce Florina,
trasă de colega ei.
Şi-au luat câte o ciocolată fiecare, pe care le-a plătit
Silvana. În timpul acesta, Florina scoate bani din buzunarul
rochiei şi vrea să-i plătească datoria colegei sale.
– Mincinoaso, ai spus că n-ai bani. Ştrengăriţo, n-am să te mai
cred altă dată. De ce m-ai minţit?
De-abia apucaseră să ia o muşcătură din ciocolată când lacrimile
îi brăzdau Florinei obrajii.
– Ce ai, se îngrijorează Silvana, ţi-e rău, te doare ceva?
– Nu mă doare, plânge şi mai tare Florina.
– Vino aici, se aşează pe o bancă retrasă din grădina şcolii, să
nu te vadă copiii că plângi, că râd de tine.
– De ce plângi? o îmbrăţişează Silvana când s-au aşezat pe
bancă.
– De mama.
– Ce-i cu mama? se face Silvana că nu ştie, deşi prin şcoală se
vorbea, dar colegii Florinei şi ai lui Sorin fuseseră avertizaţi să
nu discute problemele legate de starea în care se găsea mama lor,
ca să-i protejeze.
– Ce, tu nu ştii că este în spital în stare gravă, că a avut un
accident de maşină?
– Am auzit, dar se va face bine, nu mai plânge!
– Cum să nu mai plâng, că în pauza dinainte am auzit că este în
comă.
–De unde ştii? caută să-i ascundă adevărul Silvana.
– De la Sonia.
– Da pe naiba, Sonia de unde ştie? Este doctoriţă să ştie
ea?
– Ştie de la soră-sa Georgeta, care este doctoriţă.
– N-o lua în seamă! Cine ştie ce a auzit şi le înfloreşte. Nu
mai plânge! o linişteşte Silvana.
– Ai mei nu mă duc nici pe mine nici pe Sorin la mama la spital
s-o vedem! Zic că nu-i lasă directorul spitalului. Mi-e dor de
ea.
– Când se va face bine, ai s-o vezi.
– Când?
– Aşteaptă! Ai răbdare. Ai să vezi că totul va fi bine, o
prinsese mila şi pe Silvana, care gândea:„Ce-am să-i fac
nesuferitei de Sonia! Ce s-a apucat ea să pălăvrăgească, doar ne-a
spus doamna dirigintă să nu trăncănim. Nesimţita, am s-o bat, am
s-o bat.”
Sorin, băiat fiind, nu era atât de sensibil, şi el a reacţionat
firesc la întrebările colegilor. Le-a spus celor care le scăpaseră
să-l întrebe, deşi fuseseră avertizaţi să-l lase în pace, că nici
el nu ştie care este situaţia, de fapt.
– Cum nu ştii, că doar este mama ta, ripostau curioşii.
– Dar ce, eu sunt medic?
– Medicii ce spun?
– Întrebaţi-i pe ei, se enerva Sorin, din cauză că nici el nu
era în clar cu situaţia mamei.
– Hai, măi, Sorine, ce eşti aşa? De ce te superi pe noi?
– Nici ei nu ştiu deocamdată nimic precis. Aşteaptă să vadă ce
se va întâmpla. Ei aşteaptă, noi aşteptăm, toţi suntem în
aşteptare, îi îmbunează Sorin.
Tristeţea a urmărit-o în toată ziua aceea pe Florina, după ce
colega ei îi spusese că mamă-sa este în comă. Abia aştepta să se
termine orele de curs şi să meargă acasă, să se lămurească. S-ar fi
dus direct la tată-său, la spital, să-l întrebe, dar ştia că nu
poate merge fără voia lui, că-i spusese că nici directorul
spitalului nu-i de acord să-şi primească acolo copiii, aşa că s-a
îndreptat spre casă, la bunică-sa Silvia, unde locuiau după
accidentul Ceciliei.
Cum a intrat pe uşă, şi-a lăsat ghiozdanul jos, şi a întrebat-o
pe Silvia, care o întâmpina.
– Sărut mâna, buni!
– Să trăieşti, draga mea!
– Te rog să-mi spui care este starea mamei.
– Este aceeaşi, fata mea, aşteptăm din zi în zi să se facă mai
bine.
– Cum să se facă bine, dacă este în comă, începe să plângă
Florina.
– Vai de mine, de unde ai mai scos-o şi pe asta?
– Toată lumea ştie, numai noi nu.
– Cine ţi-a spus?
– Sonia, colega mea.
– De unde ştie ea?
– De la Georgeta, sora ei, care este doctoriţă.
– Să-şi ţină gura, să nu mai trăncănească atâta, că nu ştie ce
vorbeşte.
– Buni! o ia pe Silvia cu amândouă mâinile, te rog frumos, o
implora Florina cu lacrimi în ochi, spune-mi adevărul, te rog mult
de tot! Impresionată de suferinţa nepoatei, Silvia nu se mai poate
abţine, şi-i mărturiseşte.
– Florina, scumpa mea, într-adevăr mama este într-o stare gravă,
dar doctorii spun că fac tot posibilul s-o readucă la viaţă.
– Este în comă?
– Da! însă cum spun ei, se va trezi, trebuie să avem răbdare, să
aşteptăm.
– Noi de ce nu putem s-o vedem?
–Tocmai pentru că acum doarme. Nu vă poate nici vedea, nu puteţi
nici să staţi de vorbă cu ea.
– Chiar! dar s-o vedem.
– Ce rost are?
– Ne este dor de ea, buni!
– Mai aveţi răbdare!
– Voi toţi vă duceţi la ea şi pe noi nu ne luaţi.
– Noi suntem mai bătrâni şi reacţionăm altfel decât voi, copiii.
Nu i-ar face bine mamei tale să vă ştie acolo suferind,
plângând.
– Am sta mai departe de ea, ne-am uita de la distanţă, nici n-ar
şti că suntem acolo, dacă ai spus că doarme.
– Să ne rugăm lui Dumnezeu să-şi revină, şi atunci va fi totul
bine.
–Mi-e atât de dor de ea, suspină Florina, încercând să accepte
interdicţia de a merge la spital s-o vadă pe Cecilia.
Când a venit şi Sorin acasă, Florina l-a întâmpinat:
– Sorine, ştii că mama este în comă?
– Ştiu, răspunde dezbrăcându-şi haina, că toată şcoala
vuieşte.
– Nu ţi-e dor de ea?
– Mi-e dor, dar ce-mi pui atâtea întrebări, că m-au zăpăcit la
şcoală colegii, tot cerându-mi explicaţii. Hai să mâncăm, că mi-e o
foame, de nu te văd, caută să se abţină a-şi da pe faţă suferinţa
şi s-o încurajeze şi pe Florina.
– Hai să mâncaţi, copii! îi strigă Silvia.
– Ce ne-ai făcut bun azi, bunico?
– Ce-aveţi în farfurii.
– Ah! chiar că-mi pace, soarbe Sorin cu poftă ciorba de găină cu
tăiţei.
Uitând pentru un moment de suferinţa care îi apăsa, încep să
relateze întâmplări hazlii de la şcoală, din acea zi. Se antrenează
într-un dialog vioi şi hazliu chiar, la care participă cu multă
plăcere şi Silvia. Se creează în felul acesta o atmosferă de
bucurie, linişte, veselă şi hazlie, care este foarte benefică
pentru ei. Aşa îi găseşte Alexandru, bunicul lor, când vine acasă.
Asemenea atmosferă îl determină să-şi lase gândurile negre la uşă,
ca să fie în ton cu ei, mai ales că, totodată, apare şi Lenuş, care
trecuse pe la spital. Deşi venise cu gândul să-i informeze despre
starea de ultimă oră a Ceciliei, renunţă, văzându-i atât de
destinşi şi veseli.
– Ce sunteţi aşa în vervă? îi întreabă, gândindu-se că o
asemenea atmosferă este foarte benefică pentru ei toţi, care de la
un timp erau cuprinşi de tristeţe.
– Ne povesteau ăştia mici năzbâtii de pe la ei, de la şcoală, că
ne-au făcut să râdem cu hohote.
Aşa se întâmplă cu oamenii, care fiind în situaţie grea,
saturaţi până la refuz, îşi caută scăparea într-o atmosferă de
pace, de linişte, de veselie, chiar exagerând manifestările lor de
bucurie, ca o dorinţă a reprimării durerii lor sufleteşti
anterioare. De aceea întâmplările relatate de Sorin şi Florina
căpătau dimensiuni ale umorului mult mai mari decât în realitate,
antrenându-i pe toţi la râs şi voie bună, ca o descărcare a stării
lor sufleteşti de tot ceea ce o împovărase în ultima vreme.
Silvia, cu înţelepciunea pe care i-o dădea vârsta, se gândea la
cât de bine se simte împreună cu ei acum: „ Doamne, ce bine este
când sufletul ţi-e liniştit. Ne-ai dăruit acest moment care să
aducă pace în inimile noastre îndurerate. Ai milă de noi şi de
copiii ăştia care sunt prea fragezi pentru a îndura loviturile
vieţii. Ai milă şi de fata mea, care este între viaţă şi moarte.
N-o lua, Doamne! Ajut-o să-şi trăiască viaţa, să-şi crească copiii.
Ai milă, Doamne, şi de Matei, care numai el ştie ce se petrece în
sufletul lui, şi cât de greu îi este. Ajută-ne, Doamne, suntem
păcătoşi, dar iartă-ne şi nu ne părăsi. Tu eşti nădejdea noastră.
Ajută-ne să trecem cu bine peste acest impas. Ajută-ne, Doamne! se
trezeşte spunând cu voce tare Silvia ultimele cuvinte, fără să-şi
dea seama.
– Ce-ai spus, buni? o întreabă Florina şi Sorin.
– Ştie ea ce-a spus, le răspunde Alexandru, care bănuise gândul
Silviei.
– Ce-ai spus? De ce-ai spus ajută-ne, Doamne?, n-o lasă ei cu
întrebările.
– Pentru ca să ne ajute Dumnezeu s-o vedem pe mamă-ta
sănătoasă.
– A! Am uitat să vă spun că a dat unchiul Filip din Germania
telefon, fiind foarte îngrijorat. M-a întrebat dacă Ceci a ieşit
din co... - pardon, se bate Lenuş cu mâna peste gură, continuând,
dacă se simte mai bine.
– De unde să iasă? sar copiii.
– Din co..., din coşmarul prin care trece, caută să-i mintă,
neştiind că ei aflaseră că Cecilia este în comă.
– Nu te mai preface, Lenuş, că ştim că mama este în comă.
– Cum aţi aflat, măi iscoditorilor? face nişte ochi mari, cu
priviri întrebătoare, Lenuş. Cine v-a spus?
– La noi la şcoală se ştie.
– Doamne, ce lume! Trebuia să vă spună vouă, se îmbufnează
Lenuş.
– Lasă, Lenuş, o mângâie Silvia, că până la urmă aflau şi ei. Nu
le-au spus-o cu răutate, le-a scăpat. Secretele, cât de păstrate ar
fi, în final, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, tot se divulgă.
– Trebuie să vorbesc şi cu Matei, să-i spun să nu-i mai
aburească, fiindcă ei deja au aflat, îi şopteşte Lenuş Silviei. Tot
mă duc la spital să văd ce mai este.
Nerăbdătoare, Lenuş, după ce a mâncat, s-a îmbrăcat şi a
plecat.
– Unde mergi, Lenuş? au fost curioşi Florina şi Sorin.
– Până la magazin, c-au adus marfă nouă, să văd dacă găsesc ce
mi-ar plăcea, răspunde Lenuş, ascunzându-le adevărul, ca să n-o mai
asalteze să-i ia şi pe ei la spital.
Pe drum, Lenuş se ruga s-o găsească pe Cecilia trează, să nu mai
fie în comă, să poată sta de vorbă cu ea: „ Ce bine ar fi ca azi să
pot vorbi cu Ceci, să mă strângă în braţe tare, cum obişnuia ea,
de-mi pocneau încheieturile, să ne sărutăm, să povestim, să ne
tachinăm, cum ne era obiceiul. Ah! ce bine ar fi! Ajută-ne, Doamne!
Ajută-ne!” Cu aceste gânduri a ajuns la spital şi, mai întâi, a
întrebat de Matei. Sigur că nu-l putea găsi decât în salonul
Ceciliei, aşa cum au informat-o toţi. Intrând acolo, Matei s-a
bucurat, şi această bucurie, într-un fel, a atenuat suferinţa.
– Ai venit, Lenuş?
– S-o văd pe Ceci şi să vorbesc cu tine. Ce poţi să-mi mai spui
despre starea Ceciliei?
– Medicii se arată mai optimişti.
Lenuş se apropie de Cecilia, o ia de mână.
– Ceci, Ceci! doream să te găsesc trează. Vreau să te trezeşti.
Nu-ţi pare rău de noi, de Florina şi de Sorin. Să ştii că au aflat
că dormi mereu şi sunt atât de trişti. Nu-i mai face să sufere,
dragă Ceci! Trezeşte-te!
Matei o desprinde de lângă Cecilia şi, îngrijorat, o
întreabă:
– Copiii au aflat că Cecilia este în comă?
– Da! asta am vrut să-ţi spun.
– Cum s-a întâmplat?
– Matei, trebuia să ne aşteptăm la lucrul acesta, şi să le fi
spus de la început. Hai să spunem că nu chiar în ziua accidentului,
dar, după aceea, tu trebuia să vorbeşti cu ei şi să le explici
situaţia ca medic şi ca tată. Când tot oraşul vuieşte, când la
şcoală, de asemenea, toată lumea ştia, cum se putea ca ei să nu
afle?
– M-am gândit să-i protejăm.
– I-am protejat până acum. Gata! De aceea am venit să-ţi spun ca
să nu mai încerci să-i abureşti, că ai deveni ridicol. Să le
comunici şi alor tăi.
– Ce ţi-e cu copiii! exclamă îngăduitor Matei. Fac ei ce fac şi
scot adevărul cum ai scoate apa chiar din piatră seacă. Au o
curiozitate extraordinară şi nu se lasă până nu şi-o satisfac.
– Ei! parcă tu nu ştii. Noi n-am fost ca ei! poţi să te mai duci
şi tu pe-acasă, că mai stau şi eu cu Cecilia.
– Mă întorc peste două ore. Este mult? Poţi să stai atât?
– Cum nu? Du-te fără grijă!
– Mai poţi ieşi pe coridoare, pe terasă, dar să treci din când
în când pe la ea, că dacă-şi revine, să fim aici. De fapt şi
surorile vin des. Important este să fim prezenţi în momentul
revenirii ei.
– Bine! Nu-ţi face probleme!
Ieşind din clădirea spitalului, Matei se întâlneşte în curte cu
Nataliţa, verişoara Leontinei, care avea un buchet mare de
flori.
– Ce faci, Nataliţo?
– Bine, domnule doctor.
– Nu te-am mai văzut de multă vreme.
– V-aţi necăjit destul cu mine când am venit la spital, după ce
mă pusese naiba să mă urc în cireş şi-am căzut.
– Am avut dreptate când ţi-am spus că vei putea merge din
nou?
– Am crezut atunci, domnule doctor, că rămân oloagă.
– Uite că n-a fost aşa. Te-ai căsătorit cu Aurel al tău?
– Nu m-am căsătorit încă, fiindcă ştiţi că v-am rugat să ne fiţi
naş, şi-acum se întâmplă necazul ăsta al doamnei Cecilia. Aşteptăm
să se facă sănătoasă.
–Hmmm! respiră adânc Matei, abia aştept, Nataliţo, minunea
aceasta.
– Dar unde mergi cu buchetul acesta atât de frumos? Ai pe cineva
în spital?
– Pe cine să am, domnule doctor, la cine să merg, Doamne
iartă-mă?, la doamna Cecilia.
– Du-te, Nataliţo, dar ea nu-l va vedea.
– Ştiu că este în comă, şi mai ştiu că îşi va reveni, şi atunci
va da cu ochii de el. Îi plăceau foarte mult florile. Am vrut săi
fac o bucurie. Oare mă lasă să intru la ea?
– Dacă nu te lasă, spui că te-am trimis eu. O vei găsi acolo şi
pe soră-sa Lenuş, că numai ce a venit şi stă până mă întorc eu.
– Bine, domnule doctor. Sănătate!
– La revedere, Nataliţo.
– Sper că nu vă răzgândiţi să ne fiţi naşi.
- Nici vorbă, numai să se facă Cecilia bine.
– Se va face. Nu vom porni nunta până doamna Cecilia nu se va
însănătoşi. Se va însănătoşi. Ascultaţi ce vă spun, domnule doctor.
Simt acest lucru. Doresc acest lucru şi se va împlini. Matei ridică
din umeri, neştiind ce să zică.
– Să nu vă îndoiţi! Vom mai vorbi noi şi veţi vedea că am
dreptate. Cât de curând ne veţi cununa şi vom juca la nuntă.
– Îmi doresc nespus de mult. La revedere!
– Multă sănătate!
Despărţindu-se de Nataliţa, Matei este surprins de optimismul
ei. Se miră cât de hotărâtă este în afirmaţii această fată, parcă
ea ar fi stăpână pe situaţie şi ar dirija-o după bunul ei plac. „
Asta înseamnă să gândeşti pozitiv”, este convins el.
Între timp, Natalia intră în clădirea spitalului fără să-i
interzică cineva, că portarul nu era momentan şi, întrebând pe
prima soră pe care o întâlneşte, ajunge la salonul Ceciliei, care
era vegheată de Lenuş.
– Lenuş, mă întâlnii cu domnul doctor Matei, şi îmi spuse că te
găsesc aici.
– Apropiaţi-vă, doamnă Natalia, o invită Lenuş, fiindcă o
cunoştea de la Leontina, ştiind că logodnicii sunt bunii prieteni
ai lui Matei.
Văzând-o pe Cecilia sub aparate, Natalia rămâne încremenită, cu
buchetul de flori în mână. Era prima dată când venea aici. Auzise
că Cecilia a fost accidentată grav, că este în comă, dar nu şi-o
închipuia în starea în care o vedea acum.
– E prima dată când vin s-o văd pe doamna Cecilia. I-am adus
flori, cu toate că ştiam că nu se poate bucura de frumuseţea lor
acum.
– Sunt foarte frumoase, le aşează Lenuş într-o vază cu apă.
– Sper însă, şi cred, că-şi va reveni.
– Nu ştiu ce să zic, doamna Natalia, dar eu, de câte ori vin, de
fiecare dată, am impresia că, măcar cu un milimetru, s-a
îmbunătăţit starea ei, de la o zi la alta, dar s-a îmbunătăţit.
– Când am văzut-o prima dată, a fost de groază. Poate eram şi eu
şocată, luată pe nepregătite, vedeam lucrurile toate în negru. Nu
ştiu de ce, dar acum mi se pare altfel.
– Eu nu pot să fac o comparaţie între cum arăta înainte şi cum
arată acum, dar, cum îi spusei şi domnului doctor Matei, simt, cred
că se va face bine, şi se va face.
– Să-aveţi gura aurită, doamna Natalia!
– Doresc din tot sufletul, şi nu se poate să nu-şi revină. Nu se
poate. Cred că ţi-a spus domnul Matei că vrem să-i punem naşi la
nunta mea cu Aurel.
– Zău?!
– Da! Îi sunt foarte recunoscătoare pentru cât m-a ajutat în
recuperarea mea, când am căzut din cireş, şi credeam că rămân
oloagă. Câte antrenamente a făcut cu mine, cât m-a încurajat, nu
sunt în stare să-i mulţumesc pe măsură. Acum îl întrebai dacă-şi
ţine promisiunea de a ne cununa.
– Ce spuse, este de acord?
– Aşteaptă să se facă doamna Cecilia bine, şi ne cunună. Iată de
ce spun că vreau să se însănătoşească, atât pentru fericirea lor şi
a voastră, a noastră, a tuturor celor care îi cunoaştem şi le
suntem aproape, cât şi pentru a-i avea naşi, ca să putem face şi
noi nunta.
A plecat foarte răvăşită de la spital Natalia, dar cu credinţa
că Cecilia îşi va reveni. În drum spre casă, trecând pe lângă
biserica „ Sfântul Gheorghe”, n-a putut să nu intre, să aprindă o
lumânare şi să se roage pentru sănătatea Ceciliei la icoana Maicii
Domnului. Rugându-se, i-a revenit în minte visul pe care l-a avut
într-o noapte, când a fost internată în spital, după ce căzuse din
cireş. Acum, ca şi atunci, au cucerit-o cuvintele „ Credinţa te va
mântui!”
Îngenunchiată fiind, a început să şoptească : „Maică Preacurată,
cum m-ai ajutat pe mine atunci, ajut-o, te rog şi pe doamna
Cecilia. Adu-o din nou la viaţă, de dragul copiilor ei. Iartă-ne,
că suntem pline de păcate, dar cu mila ta nemărginită, ajută-ne!
Cum pe mine dintr-o paralizată m-ai făcut să merg pe picioare, aşa,
Sfântă Fecioară, ridic-o pe doamna Cecilia din patul suferinţei, şi
dă-i sănătate şi ani de viaţă frumoşi!”
A plecat mai liniştită din biserică şi, cu multă speranţă, dar
totuşi abătută, stare pe care au observat-o şi ai ei, când a ajuns
acasă.
– Parcă nu eşti în apele tale, Nataliţo, i s-a adresat Suzana,
mamă-sa.
– Chiar că nu sunt, mamă, a oftat Natalia.
– De ce?
– Ce-ai mai făcut? se îngrijorează Andrei, tată-său, gândindu-se
la posibilitatea vreunui fapt necugetat al ei.
– Nu despre mine este vorba, ci despre soarta noastră, a
tuturor, care ne pocneşte când ţi-e lumea mai dragă, când nici nu
te aştepţi.
– Ce s-a întâmplat? se uită amândoi la ea, foarte curioşi.
– Ah! respiră adânc Natalia, parcă adunându-şi forţele să le
spună. Am fost la doamna Cecilia Sătmăreanu la spital. M-a răvăşit
starea ei.
– Ei! se aşează amândoi în jurul Nataliei să asculte.
– Ce-a fost cu mine, când am căzut din cireş, e o nimic toată,
pe lângă cum arată ea.
– Nu mai spune!
– Este ca moartă, doar aparatele o ţin în viaţă.
– Săraca de ea!
– Întinsă, nemişcată, cu ochii închişi, ce să vă spun. M-a
cuprins jalea.
– Va avea şanse să scape?
– Medicii speră. Să ştiţi că, chiar dacă am văzut-o în starea
asta, eu cred că se va face bine, că, uitându-mă la faţa ei, arată
ca un om viu.
– Păi doar nu este moartă, explică Andrei.
– Am auzit că atât de mult se iubesc oamenii ăştia, ea cu
doctorul, cum rar soţi se întâlnesc, şi uite, ca să nu le fie bine,
ce-a dat peste ei. Ce zice bărbatu-său? întreabă Suzana.
– Ce să zică? Speră. Eu l-am încurajat şi l-am întrebat dacă îşi
menţine promisiunea de a ne cununa.
– Şi el ce-a spus?
– Ne va cununa de îndată ce doamna Cecilia se va face bine.
– Auzi, fata mea, să dea Dumnezeu să se facă bine cât mai
repede, dar cum nu putem ştii ce va fi, voi să vă căutaţi alţi
naşi.
– Ce spui, tată?
– Chiar dacă se face bine, poate tratamentul mai durează…
– Nici nu mă gândesc. Pe ei i-am ales naşi, ei vreau să-mi pună
pirostriile. Numai eu ştiu cât m-a ajutat domnul doctor Matei, când
credeam că rămân şchioapă sau oloagă. Când eram în culmea
disperării, el m-a încurajat, s-a purtat frumos cu mine, dându-mi
speranţe, căutând să mă înveselească. N-am să-l uit toată viaţa,
cât bine mi-a făcut.
– Aurel mai are răbdare să aştepte?
– Mă înţeleg eu cu el, se ridică Natalia şi merge în camera
ei.
În timp ce-şi aranja lucrurile se gândea că nu-i va fi chiar
atât de simplu să-l înduplece pe Aurel, care mereu îi spunea de
nuntă. Făcându-şi planul cum să procedeze, reflecta: „ Nu ştiu şi
băiatul ăsta ce-i aşa nerăbdător! Cum a stat până acum necăsătorit,
nu mai poate amâna un pic? Să zic eu, că sunt fată, ar trebui să mă
grăbesc, să nu treacă anii şi să nu mă mai ia nimeni, să rămân fată
bătrână, dar el, flăcău, ce-l apucă grija? Parcă-i nebun. Toată
ziua mă întreabă de data nunţii. Ce-o să zică, dacă aude că trebuie
să vedem ce se întâmplă cu doamna Cecilia? E în stare să mă bată.
A! numai să îndrăznească. Nici nu mă mai mărit atunci cu el. Cu
cine mai îmi leg capul? Mai găsesc altul atât de bun ca Aurel? Mă
iubeşte foarte, foarte mult, şi eu de asemenea îl iubesc, chiar
dacă uneori, când mă supără, îmi vine să-i crăp capul. Îmi dau
seama că sunt o proastă. Apoi ce-ar zice părinţii mei şi ai lui
când, dintr-un moft al meu cu naşii, aş rupe relaţia cu el. Dar
nu-i moft. Este dorinţa mea de a avea naşi pe doamna Cecilia şi pe
domnul Matei. Ştie şi el asta şi a fost de acord cu mine, şi dacă a
fost de acord, trebuie să fie până la capăt. Că ne vom cununa acum,
peste o lună, un an, nu contează. Dacă mă iubeşte, trebuie să
accepte. Să mă gândesc cum am să-l iau, ca să nu dau greş.”
Este întreruptă meditaţia ei de telefonul lui Aurel.
– Bună, Nataliţo!
– Bună, dragul meu, chiar mă gândeam la tine.
– Serios? se miră Aurel că i se adresează atât de mieros, cum nu
prea obişnuia Natalia.
– Mă bucur că te-ai gândit la mine, probabil ţi-era dor să mă
vezi.
– Îmi era dor, dragule, îi răspunde Natalia, deşi nu acesta era
motivul, dar vroiam să-ţi spun ceva.
Nerăbdător să afle despre ce este vorba, şi mai ales de ce se
poartă atât de drăguţ cu el, o invită la cofetărie.
– Vin să te iau peste o jumătate de oră, sau mai mult?
– Nu, scumpule, vino peste o jumătate de oră. Te aştept! Te
sărut! Moa! Moa!
Atitudinea binevoitoare a Nataliei îl pune pe gânduri pe Aurel.
„ Ce-o fi păţit Nataliţa? Nu-i prea sta în fire să fie atât de
binevoitoare. Mai mult îi plăcea să mă repeadă, să fie pusă pe
harţă, să strige la mine ca o nebună, când avea toane rele. Este
foarte imprevizibilă fiinţa asta, dar tocmai pentru aceasta o
iubesc atât de mult. Sunt curios să văd ce-a apucat-o.
Cu gândurile acestea a ajuns la casa Nataliei, strigă la poartă.
Se iveşte Suzana, dar Natalia se grăbeşte s-o ia înaintea mamei şi
să-l întâmpine pe Aurel.
– Sărut mâna, doamnă Suzana!
– Să trăieşti, Aurel mamă, hai înăuntru.
Aurel ar fi voit să intre, dar Natalia îl ia de braţ, luându-şi
rămas bun de la mama, căreia nu voia să-i dea ocazia să vorbească
ceva cu Aurel despre nuntă, şi să-l convingă să o amâne din cauza
bolii Ceciliei.
– Sărut mâna, mamă! Am plecat cu Aurel.
– Sărut mâna, doamnă Suzana.
– Mergeţi cu bine! le urează Suzana, luată prin surprindere de
repeziciunea cu care acţionează Natalia.
Pe drum, şi la cofetărie, Natalia este foarte afectuoasă.
– Ce prăjituri ne alegem? îl întreabă Natalia pe Aurel,
ţinându-l de mână şi uitându-se prin galantare.
– ?!?
– Stai că ştiu ce-ţi place. Două savarine, vă rog, două sucuri
de portocale şi… două cafele, comandă Natalia şi dă să
plătească.
– Nataliţo, fata mea, cine a făcut invitaţia la cofetărie?
– Tu!
– Păi atunci lasă-mă pe mine să plătesc.
– Ieşim din tiparniţa bunelor maniere, fiindcă tot tu ai cam
plătit consumaţiile, pe la cofetărie, pe la restaurant, pe la
cafe-bar.
– Nu se poate, nu se poate, scoate portmoneul Aurel.
– Te roog, Aurel, te roog frumos, lasă să plătesc şi eu o dată,
insistă Natalia, sărutându-l pe obraz.
Din nou se miră Aurel, ce-a apucat-o dragostea manifestată atât
de insistent şi o lasă să-şi împlinească dorinţa, că n-are ce face.
Se duc la masă şi Aurel o întreabă:
– Ai spus că vrei să-mi spui ceva.
– Da, dragul meu. Ştii unde am fost azi?
– Dacă-mi spui…
– La doamna Cecilia, la spital.
– Cum se mai simte?
– Nu este bine! Am întâlnit-o la ea şi pe soră-sa, care-l
înlocuia pe domnul Matei, care numai ce plecase. Am vorbit puţin şi
cu el. Ce să-ţi spun? m-a cuprins jalea când am văzut-o pe doamna
Cecilia sub aparatele alea, nemişcată, cu ochii închişi, că ziceai
că-i moartă.
– Este în comă, nu? întreabă Aurel.
– Da! însă toţi trag nădejde că-şi va reveni. Eu vreau să-şi
revină. Tu nu?
– Doamne, Nataliţo, ce întrebare îmi pui? Sigur că vreau, că şi
cei care n-o cunosc, dar au auzit ce i s-a întâmplat, îi doresc să
se facă sănătoasă.
- Am vorbit cum îţi spusei, şi cu domnul Matei, şi l-am întrebat
dacă-şi menţine promisiunea de a ne cununa, că ştii că i-am ales pe
ei.
–Ştiu, dar acum că s-a întâmplat această nenorocire cu doamna
Cecilia…
– Ce dacă s-a întâmplat, ne vor cunun când se va face bine.
– Măi Nataliţo, eu îi doresc să se facă mâine bine, dar când se
va face, numai Dumnezeu ştie, şi-atunci noi nu putem aştepta.
– De ce nu?
– Poate dura luni, sau, Doamne fereşte! dacă nu-şi mai
revine?
– Nu vorbi aşa, dragule! Îmi spune inima că în curând îşi va
reveni.
– Ascultă, Nataliţo, tu ştii că eu, de la început, am grăbit
nunta, aşa că asta este situaţia, găsim alţi naşi. Uite, putem să-i
punem pe…
– Nu te grăbi, Aurele! Mi-e ruşine de domnul doctor Matei. Dacă
am vorbit cu el, vorbă rămâne!
– Atunci ne căsătorim la Paştele cailor?
– Dar de ce te grăbeşti aşa? Cum ai stat până acum, nu mai poţi
aştepta?
– Nu mai pot, că stau ca pe ghimpi până nu mă ştiu la casa mea
împreună cu tine.
– Acum nu suntem împreună?
– Dar nu ca soţi.
– Ca prieteni, ca iubiţi.
– Nu-i totuna.
– Nu te încăpăţâna, dragul meu, fii şi tu o dată de acord cu
mine, îl sărută mieroasă Natalia.
– A! ăsta era motivul! Mă miram eu de ce eşti azi atât de
drăgăstoasă, de binevoitoare! Urmăreai acordul meu pentru amânarea
nunţii, îi cuprinde Aurel mâinile şi i le sărută pe rând.
– Hî! Hî! Hî! râde cu poftă Natalia.
– Am dreptate?
– Hî! Hî! Hî! nu se poate opri din râs Natalia, că Aurel îi
ghicise intenţia.
– Ştrengăriţo! Dacă amânăm nunta şi te pierd, te omor.
– Cum să mă pierzi?
– Mâine, poimâine ţi se scurg ochii după altul, şi…
– Ţie, poate, urâciosule, ţi se scurg după alta.
– Nu mă face urâcios, o strânge de obraz Aurel, că încă nu m-am
hotărât dacă să amânăm sau nu nunta.
– Frumosul meu, dragul meu, scumpul meu, …
– Hai, mai spune, mai spune, ca să mă convingi.
– Simpaticul meu, iubitul meu, nepreţuitul meu, adoratul meu,
…
– Ce mă fac eu cu tine, Nataliţo, pot să te refuz?
– Nu poţi! Nu poţi! Nu poţi! îl îmbrăţişează cu drag pe Aurel,
bucuroasă că l-a determinat să amâne nunta.
– Nu pot! N-am ştiut că ai atâta talent de a convinge
oamenii.
– Vezi? Să mai spui că n-am calităţi, îi spune Natalia
triumfătoare.
– Am văzut eu, de când am venit acasă, să te iau la cofetărie, o
schimbare în atitudinea ta. O schimbare totală. Nu înţelegeam de
ce?! Acum văd că tu ai urmărit acest scop. Măi Nataliţo, ai luptat
cu atâta zel şi-ai jucat atât de bine teatru, încât nu te-ai lăsat
până nu ţi-ai atins scopul. Pentru aceasta meriţi să-ţi mai cumpăr
o ciocolată. Eşti foarte, foarte imprevizibilă.
– Ai avut prilejul să cunoşti şi altă caracteristică a mea. Aşa
că e binevenită amânarea nunţii, ca să mă poţi cunoaşte mai
bine.
– Înseamnă că atunci, luându-mă după căpşorul ăsta al tău
mintos, nu putem fixa data nunţii până nu vedem ce se întâmplă cu
doamna Cecilia.
– Aşa este.
– Şi eu speram că până la sfârşitul verii să ne căsătorim…!
Cecilia revine la viaţă
Au trecut zile apăsătoare pentru cei din familia Ceciliei, dar
mai ales pentru Matei. Toţi încercau o stare de spirit ciudată. Pe
deoparte parcă durerea îi învăţase cu ea, îi învăţase s-o accepte
şi, în felul acesta, le era mai suportabilă decât în primele
momente după producerea accidentului. Pe de altă parte, odată cu
trecerea timpului, îi apăsa şi le strivea inimile.
Cel mai afectat era Matei, poate că era mai mult timp alături de
ea, făcându-şi serviciul la spital, poate că o iubea foarte mult,
poate că era şi o fire mai sensibilă. Îi veneau în minte atâtea şi
atâtea secvenţe din viaţă, când se bucurau împreună, când treceau
prin momente mai grele, dându-şi seama că fără ea n-ar fi reuşit să
aibă o familie atât de frumoasă. Se gândea că fără Cecilia viaţa
pentru el s-ar fi oprit în loc. Nu ar mai avea dorinţa şi forţa de
a merge mai departe şi, chiar dacă ar merge, acest lucru se va
întâmpla ca şi când o frunză ar fi dusă de apă. N-ar mai avea rost
iniţiativele, ţelurile, efortul de a le îndeplini. Ar trăi, că ar
trebui să trăiască, dar fără nicio aspiraţie, fără nicio bucurie în
urma unei realizări, în urma unui succes în activitatea de
medic.
Uneori se condamna pe el, spunându-şi că n-are rost să-şi mai
dea silinţa în salvarea vieţii oamenilor, dacă n-a fost în stare să
facă nimic pentru iubirea vieţii lui, aşa cum o considera şi o
simţea pe Cecilia. Această nenorocire îl demoralizase până la
negativism.
Sunt oameni şi oameni. În faţa unui obstacol grav din viaţă,
unii reacţionează acceptând situaţia, alţii, luptând să-l
depăşească, animaţi de o ambiţie acerbă, iar alţii depunând armele,
devenind pesimişti, negativişti. Matei gândea în acest moment la
fel ca cei din urmă, deşi, în alte împrejurări, s-a dovedit a fi un
luptător pentru înfăptuirea lucrurilor bune. Câte vieţi nu salvase
ca medic chirurg bine pregătit şi cu drag de meseria sa. Durerea
care-l dusese până la stadiul demoralizării nu-i dădea
posibilitatea de a pune în balanţă succesele lui, ci doar de a lua
în considerare că, de această dată, n-a putut face nimic,
găsindu-şi un soi de vină pe care de fapt n-o avea, fiindcă nici nu
era în specialitate în acest domeniu şi chiar cel mai bun
specialist ce ar fi putut să facă, decât să aştepte cum evoluează
reacţiile Ceciliei.
Într-o noapte, fiind de gardă, îi spuse Magdei, care şi ea se
nimerise a fi de gardă:
– Magda, am mers prin saloane după contravizită şi m-am asigurat
că nu este nimic deosebit. De aceea eu n-am să stau la camera de
gardă. Mă voi duce la Cecilia.
– Sigur, domnule doctor.
– Dacă va veni vreo urgenţă, acolo mă găseşti.
– Bine! domnule doctor.
– Să-mi faci tu, te rog, o cafea, până se linişteşte toată
lumea.
– Cu cea mai mare plăcere, dar la ora asta?
– Da!
– Nu vă veţi odihni, că nu veţi putea dormi.
– Tocmai! De obosit ce sunt, s-ar putea să dorm buştean şi să nu
fiu pe fază cu posibile reacţii ale Ceciliei.
– Vin eu să stau pe-aproape.
– Lasă, că şi tu eşti epuizată. După ce faci injecţiile celor
din salonul 3, care le iau din şase în şase ore, te poţi culca, că
am vorbit cu asistenta Malvina să supravegheze ea totul.
– Este şi ea în tură?
– Da! şi ea.
Întrând în salon, la Cecilia, a privit-o, i-a simţit respiraţia
uşoară, a controlat funcţionarea aparatelor la care era conectată,
apoi s-a aşezat la măsuţa de lângă ea, pe un fotoliu în care dormea
de ori câte ori o veghea. Neputând să doarmă, a început să
răsfoiască revistele pe care şi le adusese. Era interesat cum se
manifestă coma, de aceea citea diferite articole despre cazuri de
pacienţi care s-au aflat în comă de diferite grade, unii
revenindu-şi, alţii fiind înfrânţi. Aspectele acestea le urmărea şi
pe internet. Dăduse peste un articol pe care l-a citit cu atenţie.
Era vorba despre diagnosticarea stării de comă, fiindcă sunt
persoane care, deşi sunt diagnosticate ca fiind în stare de comă
vegetativă, ele nu se află în această stare. Sunt la graniţa dintre
viaţă şi moarte, au totuşi un grad de conştienţă minimă. Un pacient
cu o stare de conştienţă minimă este păstrat în viaţă cu ajutorul
aparatelor pentru o perioadă nedefinită de timp, cazul Eluanei, o
tânără italiancă, al cărui deces a avut loc după 17 ani de comă,
caz care, în Italia a relansat dezbaterea în privinţa dreptului de
a muri. Familia a dus o lungă luptă juridică pentru deconectarea
tinerei femei de la aparate şi lupta politică între susţinătorii şi
opozanţii dreptului de a muri, a dezvăluit vidul juridic din jurul
morţii din acea ţară.
Scriitorul Umberto Eco publică un articol în ziua în care a fost
înmormântată Eluana, în care revendică dreptul de a-şi alege
moartea. „ Acum că tânăra a murit, ( spune el), se poate vorbi
despre aceste probleme, fără teama de a ne comporta precum un şacal
în aprropierea unui corp în suferinţă.”
Cu toate acestea, gândindu-se la propria-i persoană, Umberto Eco
nu este pentru prelungirea tratamentului în cazul în care ar fi
victima unui accident de viaţă suspendată. Iată ce spune el : „…
doresc să nu fie continuat tratamentul pentru a se evita
tensiunile, disperarea, falsele speranţe, traumatismele şi (
permiteţi-mi) cheltuielile insuportabile ale apropiaţilor mei. Cine
sunt eu să distrug viaţa uneia, a două, trei sau mai multe persoane
pentru posibilitatea îndepărtată de a avea câteva clipe sau câţiva
ani de paradis virtual?”
Articolul citit de Matei sublinia că, în cazul în care un
pacient este în stare de comă vegetativă, aparatele pot fi oprite
imediat. Problema este că nu pot face diferenţa dintre o stare de
comă sau alta, decât medicii şi, uneori nici ei. Cercetătorii de la
Universitatea din Liege recomandă Scala J.F.K. a Revenirii din Comă
ca pe un nou instrument ce constă în peste 20 de teste clinice.
Aceasta permite doctorilor nu numai să facă diferenţa între
pacienţii aflaţi în stare vegetativă şi cei cu o conştienţă
minimală, dar îi ajută şi la identificarea celor care s-au aflat
anterior într-o conştienţă minimală, ieşind ulterior din respectiva
stare, aşa cum s-a întâmplat în unele cazuri când, cu toate că
medicii nu observaseră acest lucru, pacienţii erau acum capabili să
comunice.
Matei, în căutările lui de informaţii, mai dăduse şi peste un
caz, când un pacient a trecut din comă de gradul III în comă de
gradul II, dar mama sa era nemulţumită că nu vedea schimbări în
bine. Bineînţeles că aceste schimbări nu înseamnă că cel în cauză
se ridică din pat şi vorbeşte, ci se citesc pe aparate. Acum o
înţelegea Matei, spre bucuria lui, pe doctoriţa Sorana Milian, care
se ocupa de Cecilia, că, în ultimul timp, era mai senină când
vorbea cu el, decât la început, când se arăta foarte preocupată. Îi
tot spunea: „ E mai bine! E mai bine!” după ce pleca de la Cecilia,
deşi Matei n-o vedea pe soţia lui, decât ca şi până atunci, întinsă
la pat, nemişcată. Înţelegea acum că evoluţia spre bine este doar
la nivelul aparatelor, ceea ce, ca medic, îşi dădea seama, dar
parcă tot nu credea. Citind, îşi amintea şi de alte cazuri de
oameni în comă, şi de fiecare dată făcea comparaţii cu starea
Ceciliei.
Îi tot revenea în minte cazul unui soţ de 33 de ani, care, după
un accident rutier, a stat în comă profundă trei săptămâni. Nu a
avut operaţii pe creier, cum nu a avut nici Cecilia, doar creierul
i-a fost zdruncinat, ca în cazul ei. Medicii nu i-au dat nicio
şansă, fiind într-o comă profundă, care, obişnuit, este
ireversibilă, dar s-a făcut bine. În cazul Ceciliei, medicii au
fost optimişti, de aceea Matei credea cu disperare că-şi va reveni.
Acel soţ care s-a făcut bine a rămas însă cu o hemipareză dreaptă,
dar, după tratament mergea aproape perfect, era însă foarte
depresiv. Soţia lui, îngrijorată, întreba dacă se va reface psihic,
fiindcă după un an a început să delireze şi să-şi piardă minţile.
Femeia simţea pe propria-i piele ce înseamnă coma, că soţul ei va
suferi toată viaţa, şi ea, de asemenea, iar omul care a fost nu va
mai fi aşa, şi avea doar 34 de ani.
Se gândea că, dacă Cecilia se va face bine, şi se va face, îşi
spunea el, dar dacă va rămâne paralizată, sau şi mai rău, dacă-şi
va pierde şi ea minţile? Nu putea să accepte o asemenea situaţie.
N-o vedea pe Cecilia decât aşa cum a fost.
Cu toată faţa lui negativă, acest caz al soţului, care şi-a
revenit din coma profundă, îl făcea pe Matei să spere. Coma
profundă este cea mai gravă, fiindcă se manifestă prin pierderea
totală a conştienţei şi a flectivităţii la excitanţii externi, spre
deosebire de precoma sau subcoma cu reacţie la excitanţi şi de
vigila în care este păstrată sensibilitatea dureroasă. De aceea,
asemenea comă este obişnuit ireversibilă; şi totuşi în unele
cazuri, cum s-a văzut, se întâmplă minunea de a reveni la viaţă.
Mai citise şi despre un copilaş în comă de gradul 2-3, după ce a
suferit un traumatism cranio-cerebral grav. El strângea pe mamă-sa
de mână, sau mişca uneori capul, şi mama lui se întreba dacă sunt
reacţii normale, sau reflexe, atunci când ea îl striga.
Matei, de multe ori, se adresa Ceciliei: „ Cecilia, draga mea,
trezeşte-te”, dar n-a observat nicio manifestare din partea ei. Se
gândea că fiecare om, într-o asemenea situaţie, reacţionează
diferit. Ce l-a atras mai mult şi mai mult dintre toate aceste
cazuri, a fost acela al trezirii din comă cu un sărut. După două
săptămâni de şedere la căpătâiul soţiei, un britanic îşi pierduse
speranţa. Medicii nu-i mai dădeau şanse. Atunci el i-a pus
înregistrări cu fiica lor, care striga: „ Trezeşte-te, mami!”.
Degeaba. Disperat, s-a aplecat şi a sărutat-o, spunându-i: „ Emma,
dacă mă auzi, te rog sărută-mă!”. Femeia şi-a întors capul spre el
şi l-a sărutat.
Matei o sărutase şi el pe Cecilia, dar nu s-a bucurat de
revenirea ei. Se gândea la faptul că nu toţi pacienţii reacţionează
la fel, cum s-a arătat mai înainte, sau poate, supărată fiind, că
n-a însoţit-o când a plecat în ziua accidentului să ridice brânza
de la cioban, n-a dorit să-i răspundă. Posibilitatea aceasta îl
cutremura. „ Dacă supărarea aceasta a rămas în subconştientul ei,
pentru că a plecat cu ea de-acasă? Dacă acest sentiment va fi
prezent în clipele trezirii? Cu ce ochi se va uita la mine? Ce va
trebui să fac eu? Bineînţeles că voi fi în culmea fericirii, o voi
săruta şi-o voi săruta de drag, de bucurie. Dacă ea va fi
rezervată, distantă şi chiar mă va respinge? Aş fi distrus la
gândul că într-un moment atât de important nu i-am putut oferi un
stâlp solid, de care să se agaţe cu încredere, pentru a-şi continua
viaţa, să-i dau siguranţa că sunt alături de ea, că iubirea noastră
este mai puternică decât oricând. Atunci eu mă voi simţi absolut
inutil. Groaznic! Nici nu vreau să mă mai gândesc la aşa ceva”, îşi
întrerupe Matei brusc gândurile, ridicându-se de pe scaun şi
apropiindu-se de patul în care era imobilizată Cecilia.
Trecuse de miezul nopţii, când Magda a venit să ia ceaşca de
cafea pe care i-o adusese lui Matei, şi să vadă dacă nu cumva a
adormit ca să mai stea în preajma Ceciliei.
– Domnu’ doctor, încă nu v-aţi culcat? îl întreabă văzându-l
lângă patul Ceciliei.
– Nu pot să dorm, Magda.
– V-am spus eu că de vină va fi cafeaua.
– Nu asta e cauza, ci necazul ăsta care s-a abătut asupra
mea.
– Vă înţeleg, dar trebuie să gândiţi că, până la urmă, totul va
fi bine.
– Nu ştiu, dar am aşa o nelinişte, o stare pe care nici eu nu
mi-o pot defini. Mă simt aşa ca niciodată.
– Să nu vă îmbolnăviţi şi dumneavoastră, îi pune Magda mâna pe
frunte. Nu aveţi temperatură.
– Nu am, că nu am frisoane, dar nu ştiu ce-i cu mine!
– Dacă vreţi, duceţi-vă la camera de gardă şi odihniţi-vă, că
rămân eu aici.
– Nu!
– Vă rog, domnu’doctor!
– Mulţumesc pentru bunăvoinţă, ştiu că mai m-ai înlocuit, dar
acum nu pot pleca de lângă ea, spune el hotărât, parcă presimţea că
ceva rău sau bine se va întâmpla.
Îl cuprinsese o temere neînţeleasă.
– Dacă e ceva, mă anunţaţi! îi spuse Magda ieşind pe uşă.
– Bine, Magda! îi răspunde Matei care, deşi trecuse de miezul
nopţii, nu-i venea să aţipească măcar puţin, cum se mai întâmplase
în alte dăţi.
Controlează funcţionarea aparatelor, se aşează la măsuţa de
lângă canapea, mai frunzăreşte revistele, din care nu mai avea ce
informaţii să desprindă, fiindcă de cu seara şi până acum le
parcursese de la un capăt la altul. Se aşează iar lângă patul
Ceciliei şi, luându-i mâna, ca de fiecare dată, i-o sărută. Deodată
simte că degetul ei mic îi apasă palma lui, aproape imperceptibil.
Nu-i vine să creadă, îşi deschide palma, şi urmăreşte mişcarea
foarte înceată, tremurândă a degetului ei. Văzând că nu s-a
înşelat, îi sărută mâna, mai ales degetul mic, plângând de
bucurie.
–Cecilia! Cecilia! Trezeşte-te, draga mea! Trezeşte-te, scumpa
mea Cecilia! o strigă, gândindu-se dacă această mişcare este o
reacţie normală a ei, sau doar un reflex ca în cazul copilului la
care se gândise cu câteva ore înainte, care o strângea pe mamă-sa
de mână, sau întorcea capul când era strigat, fiind în comă.
O strânge şi mai tare de mână şi, simţind o uşoară strângere şi
din partea ei, o priveşte curios, cu nerăbdare, în timp ce Cecilia,
deschizând ochii încet, ce păreau obosiţi, foarte obosiţi, dar al
căror albastru nu-şi pierduse farmecul, îl priveşte nedumerită pe
Matei.
– Iubitule! Ce-i cu mine? întreabă ea uimită, cu un glas
stins
– Iartă-mă, draga mea! o sărută pe obraji, pe frunte, Matei.
– Unde-ai fost, dragul meu? constată absenţa lui Matei, fără
să-şi dea seama că ea a fost în comă.
– Aici! Cecilia mea scumpă, nu conteneşte Matei de a o
săruta.
– De ce n-ai fost cu mine? se simte Cecilia singură. Ce s-a
întâmplat? ce-i cu mine? se simte şi mai singură.
– Iartă-mă, Cecilia mea scumpă, sunt aici cu tine, îşi
reproşează lui însuţi faptul că n-o însoţise pe Cecilia când a
plecat cu maşina în ziua accidentului. Iartă-mă! Iartă-mă!
– Unde sunt eu? Ce-i cu mine? de-abia mai poate spune Cecilia şi
intră în şoc.
– Cecilia! Cecilia! Draga mea! Iese repede pe coridor şi strigă
disperat după Magda.
Strigătele lui pun tot personalul medical în alertă, care se
îndreaptă spre salonul Ceciliei.
– Telefonaţi, vă rog să vină urgent doamna Sorana Milian. S-o
aducă salvarea, le spune el, dacă nu este în spital.
Silviu Tomescu, medic psihiatru, îi roagă să iasă din salonul în
care dăduseră năvală, şi rămâne numai el cu Matei şi cu Magda, care
controlează pulsul Ceciliei.
– Ce s-a întâmplat, Matei? era nerăbdător să afle Silviu
Tomescu.
– Fiind lângă patul ei, am luat-o de mână, ca de obicei, şi,
deodată, am simţit că mişcă degetul mic în palmă la mine. Am
deschis palma să văd dacă nu mă înşel şi am văzut aceeaşi mişcare
tremurătoare a degetului ei. Am strigat-o, fiind foarte surprins şi
bucuros în acelaşi timp. Am strigat-o de mai multe ori şi tot
ţinând-o de mână, am simţit că şi ea a răspuns gestului meu.
– Te-a strâns şi ea?
– Da! foarte uşor. Atunci m-am uitat la ea şi am văzut cum a
deschis încet, încet ochii. Părea foarte obosită, şi m-a întrebat:
„ Iubitule! Ce-i cu mine?” În timp ce eu o sărutam, mă tot întreba
unde am fost, de ce n-am fost eu cu ea şi eu i-am spus să mă ierte,
că sunt aici cu ea.
– De ce i-ai spus să te ierte?
– Domnule doctor, am înţeles că se simţea singură, fiindcă eu
n-am fost cu ea în timpul acestei experienţe din viaţă prin care a
trecut, cât a fost în comă, pe deoparte, şi pe de altă parte că,
atunci când a plecat de-acasă cu maşina, înainte de accident, a
mers tot singură. Într-un fel mă consideram vinovat. Ea a mai
întrebat: „ Ce s-a întâmplat? Ce-i cu mine?”. A închis ochii şi n-a
mai zis nimic, intrând în starea în care se află acum.
Imediat a sosit şi doctoriţa Sorana Milian, care a început s-o
controleze pe Cecilia şi să-i ceară lui Matei să-i relateze
amănunţit situaţia. Toţi se mirau cum de s-a întâmplat ca, după
trezire, Cecilia să recadă în comă. Silviu Tomescu l-a luat pe
Matei deoparte şi i-a spus:
– Matei, te rog să-mi spui amănunţit şi sincer cum s-au petrecut
lucrurile puţin înainte de a pleca Cecilia de-acasă. Am impresia că
ceva a nemulţumit-o, şi acel ceva care i-a rămas în inconştient, a
ieşit la suprafaţă în momentul trezirii.
– Într-adevăr am avut o discuţie neplăcută, fiindcă, deşi
promisesem că merg cu ea, cu maşina, împreună cu Sebastian
Avramescu…
– Avocatul?
– Da! avocatul, să ridicăm brânza de la un cioban, nu m-am mai
dus, că am vrut să văd meciul de fotbal care tocmai atunci se
transmitea la televizor. Parcă a fost ceasul rău. Ea, pe bună
dreptate, s-a supărat, a trântit uşa şi a plecat atât de repede că,
deşi am strigat-o, n-am mai putut-o opri. După puţin timp am fost
sunat la telefon şi mi s-a spus că ea a fost accidentată. De aici
ştiţi ce s-a întâmplat.
– Acum îmi explic şocul ei care a readus-o în comă. Nu trebuia
să-ţi ceri iertare. Faptul că ai procedat aşa, i-ai scos din
inconştient supărarea pe care i-ai cauzat-o, făcând-o să retrăiască
momentele dinainte şi din timpul accidentului, pe care nu le-a mai
putut suporta, şi a intrat în şoc.
– Mă simţeam vinovat că nu mi-am respectat promisiunea, că nu am
mers împreună cu ea, domnule doctor.
– Te înţeleg, deşi nu trebuie să te consideri cauza
accidentului. Dacă ar fi condus ea maşina, atunci era altceva,
fiindcă supărarea produsă de tine ar fi influenţat-o, i-ar fi
distras atenţia, favorizând producerea accidentului. Greşeala ta
este că nu trebuia să-ţi ceri iertare, fiindcă readucând-o prin
aceasta la clipele stresante şi groaznice din timpul accidentului,
ea s-a simţit fără apărare, de aceea ţi-a spus că se simte singură
şi te-a întrebat unde ai fost şi de ce n-ai fost cu ea.
– Îmi pare atât de rău! Ce se va întâmpla? Îşi va reveni,
totuşi?
– Fii liniştit că-şi va reveni.
– Voi sta în continuare lângă ea zi şi noapte, numai să-şi
revină. Să-ţi spun ceva. Am presimţit că în noaptea asta va fi o
schimbare, fiindcă eram neliniştit. Aveam o stare pe care n-am mai
avut-o până acum. Aşteptam ceva să se întâmple, dar nu ştiam ce, de
aceea nici nu m-am dus să mă odihnesc în camera de gardă, deşi
Magda mi-a spus că va sta ea în locul meu. I-am răspuns că nu mi-e
somn şi rămân, ca nu cumva să nu fiu aici în posibilul moment al
trezirii. Am fost, şi, din prea mare dragoste pentru ea, am greşit,
cerându-mi iertare. De unde era să ştiu că nu fac bine? Am greşit!
Am greşit!... îşi dă cu pumnii în cap Matei.
–Faptul este consumat, îl linişteşte Silviu Tomescu. Problema
care se pune acum este cum va reacţiona Cecilia când se va trezi
din nou şi te va vedea.
– Mă va urî? este îngrijorat Matei.
– Trebuie să fiu sincer cu tine Matei, şi să-ţi explic nişte
lucruri pentru a te pune în gardă, ca să ştii ce atitudine să iei.
Şocul acesta, nu numai că i-a readus din subconştient momentele
grele trăite, atât înainte, cât mai ales în timpul accidentului ci
a determinat-o să facă o asociere între acestea şi persoana ta.
Inconştientul ei luptă să le uite dar, uitându-le, s-ar putea să te
uite şi pe tine. Când te va revedea, poate nu te va mai
cunoaşte.
– Aoleu! este vorba de amnezie.
–Da! depinde ce formă de amnezie, şi cât de gravă va fi.
–Acelaşi lucru mi-a spus şi doctorul Nistor Predescu.
– Este şi el specialist în acest domeniu şi un specialist
bun.
– Am discutat despre multe aspecte şi într-un fel a căutat să mă
pregătească la ce să mă aştept. Cum să procedez dacă nu mă va
cunoaşte?
– Asta e! Să nu-ţi mai ceri iertare, zâmbeşte Silviu
Tomescu.
– Am învăţat lecţia. Dacă ai şti cât de mult regret că am
procedat aşa.
– Vei intra în jocul minţii ei, adică te vei comporta nu ca
soţul, pentru care momentan subconştientul ei păstrează o
îndepărtare, o nerecunoaştere, o uitare, ci ca o persoană cu care
să-i facă plăcere să stea de vorbă şi care, în ultimă instanţă s-o
recucerească.
– Vreţi să spuneţi că trebuie să mă dau drept prietenul ei?
– Chiar iubitul ei. Nu îţi este greu, că ştiu că vă iubiţi
foarte mult.
– Greu nu-mi este, că o iubesc ca pe ochii mei, dar să nu fac
iarăşi vreo imprudenţă, să-i amintesc despre mine ca despre soţul
ei.
– Dragă Matei, trebuie să dai dovadă de mult tact, multă răbdare
ca s-o recucereşti. Numai aşa ea te va accepta şi-şi va reaminti de
tine.
– Va fi foarte dificil ca eu, soţul ei iubitor, să apar ca
prietenul ei iubitor, sau ca iubitul ei.
– Vei avea un rol greu de jucat, dar de talentul tău, sau mai
degrabă de înţelepciunea ta va depinde regăsirea voastră, fericirea
voastră.
– Şi toată viaţa să fie aşa? Să trăim în minciună, de fapt să
acoperim adevărul cu minciună?
– Deocamdată aşa va trebui să procedezi. Mai târziu se va vedea
cum va mai reacţiona Cecilia.
– Pe ceilalţi membrii ai familiei, cunoscuţi, rude, îi va
recunoaşte?
– Probabil că da. Pe tine, după părerea mea, în mod cert nu te
va recunoaşte.
– Ce mă fac?
– Îţi iei rolul de prieten iubitor în serios.
– Ce ţi-e şi cu psihicul ăsta al omului?! reflectează Matei
dezamăgit.
– Trebuie să-i informezi şi pe-ai tăi despre rolul ce-ţi revine,
ca nu cumva să te trădeze. Întâi să vedem ce se întâmplă când îşi
va reveni. Fii tare, Matei!
După asemenea discuţie, Matei rămâne pe gânduri. Le va explica
părinţilor, socrilor, prietenilor, cum stă situaţia, dar ce le va
spune copiilor? Până la urmă va trebui să le spună adevărul, că ei
tot îl vor afla, cum au aflat că Cecilia este în comă. De aceea
este mai bine să ştie de la început. Era curios cum va reacţiona
Cecilia când îi va revedea pentru prima dată. Se va bucura enorm şi
poate că această bucurie va fi benefică pentru grăbirea
însănătoşirii ei.
În ziua aceea, după trezirea Ceciliei, doctoriţa Sorana Milian
n-a mai plecat acasă. Ştia că, prin ceea ce îi administrase ea, se
va retrezi mai repede de cum se întâmplase prima dată. Cel mai
îngrijorat rămânea tot bietul Matei, fiindcă nu ştia cum va
reacţiona Cecilia, cu ce atitudine îl va surprinde, şi cum va
trebui să acţioneze el, ca să nu mai facă vreo greşeală.
Cecilia, după revenire, chiar dacă intrase în alt şoc, a fost
scoasă de sub aparate, pentru că funcţiile vitale erau normale.
Doctoriţa i-a mai inoculat un uşor calmant cu glucoză, şi a lăsat-o
să doarmă liniştită.
În spital numai despre acest eveniment se vorbea, şi ceea ce-i
şocase pe toţi, era faptul că Cecilia intrase din nou în şoc, după
ce schimbase câteva vorbe cu Matei.
– Magda, cum a fost? o întrebau surorile şi celelalte
asistente.
– Nu ştiu să vă spun prea multe, că eu n-am fost acolo în
momentul trezirii ei. Am auzit cum domnu’ doctor Matei mă striga
disperat. Am alergat, dar când am ajuns acolo, doamna Cecilia era
în şoc. Domnu’ doctor mi-a povestit cum s-a întâmplat, însă eu n-am
fost de faţă.
– Ce ţi-a spus?
Magda le-a povestit amănunţit cele relatate de Matei, după care
ele îşi dădeau părerea:
– Doamne! de ce-o fi intrat în şoc? că doar îl văzuse pe domnu’
doctor. Se iubesc atât de mult.
– În loc să se bucure să-şi revină pe deplin…
– Este epuizată, dragă, după zilele astea de comă.
– N-ai văzut, că boleşti o zi şi, când te ridici din pat, eşti
ameţită, te simţi ca o găină beată, dar ea, săraca, după atâta
suferinţă, cum să nu fie dărâmată?!
– Apoi, emoţia care a avut-o când, după atâta stare de neştire,
s-a pomenit într-un pat de spital.
– O fi crezut că delirează, săraca!
– Bine! Bine! dar l-a văzut pe domnu’ doctor acolo.
– Ce dacă? tot nu-şi explica de ce este în spital.
– Poate că-i spusese domnu’ Matei.
– N-a apucat să-i spună, că a intrat în şoc, le întrerupe Magda,
că de aceea s-a speriat şi domnu’ doctor. Îmi face impresia că
starea doamnei Cecilia este mai complicată din câte am înţeles eu,
continuă ea.
– De ce?
– Domnu’doctor Tomescu l-a luat deoparte pe domnu’ doctor
Zamfirescu şi au discutat mult, le informează Magda. De unde să
ştiu? Că doar n-am asistat la discuţie, dar de pe feţele lor şi din
ce am mai tras cu urechea, îmi dau seama că sunt nişte lucruri
serioase privind situaţia doamnei Cecilia.
– S-ar putea să moară?
– Nu! Asta nu! că şi doamna doctor Sorana a spus că funcţiile ei
vitale sunt normale şi cât de curând se va trezi din nou. A şi
deconectat-o de la aparate.
– Să n-o fi deconectat-o văzând că nu mai au ce să-i facă?
– Da’ de unde? Vorbiţi şi voi aiurea, le înfruntă Magda. Nu v-am
spus că funcţiile ei vitale sunt normale?
– Să dea Dumnezeu să scape, că este o femeie tare cumsecade.
Vorbeşte frumos cu toată lumea.
– Este şi drăguţă şi manierată, politicoasă.
– Bună la suflet.
– S-a potrivit cu domnu’ doctor Matei, că şi el este un om bun.
Se iubesc foarte mult.
– Ştiţi ce-am auzit? Înainte de a se căsători, ea a mai avut un
prieten cât a stat în Germania, spune una dintre ele. Era
neamţ.
– O fi avut, ca fiecare. Câte fete n-au mai mulţi prieteni şi,
până la urmă, aleg unul dintre ei, cu care se căsătoreşte şi-şi şi
trăieşte viaţa. Înseamnă că l-a iubit pe domnu’ doctor Matei mai
mult şi cu el s-a şi căsătorit.
– Nu vă aduceţi aminte cât de întristat era domnu’ doctor Matei
cât timp a fost doamna Cecilia în Germania? Se gândea că poate o
pierde.
– Nu-i adevărat, replică Magda. era necăjit că nu erau împreună.
Când era nevoit să meargă la vreo petrecere, trebuia să meargă
singur şi, de aceea nici nu se prea ducea. Când avea ceva pe
suflet, simţea nevoia să se destăinuie şi n-avea cui. Vouă vă este
totuna când nu sunteţi, sau când n-aţi fost cu iubiţii voştri
împreună? Aşa şi el, îi simţea lipsa doamnei Cecilia. Hai la
treabă! că ne ia la rost şefu’, le îndeamnă Magda. Gata cu
taclalele.
– Ai dreptate, răspund celelalte. Pe director l-am văzut umblând
prin spital. Acum este în curte. Nu ştim ce tot inspectează.
Aşa cum prevăzuse doctoriţa Sorana Milian, Cecilia se va trezi
chiar în după amiaza zilei în care intrase din nou în şoc. Sorana
Milian şi psihiatrul Silviu Tomescu s-au nimerit să fie ambii în
acel moment în salonul Ceciliei. Se aşezaseră la măsuţa pe care
erau încă revistele răsfoite de Matei în noaptea precedentă. Pe
când discutau despre situaţia Ceciliei, au simţit un geamăt uşor.
Imediat s-au apropiat de ea, fără să spună nimic. Ea s-a frecat cu
mâinile la ochi, i-a deschis, surprinsă că nu ştia unde se află,
s-a uitat prin salon până în sfârşit, a dat cu ochii de cei doi, pe
care-i ştia, că venea des pe la Matei, la spital.
– Doamna Sorana! Domnule Tomescu! Ce faceţi aici? îi întreabă cu
o voce stinsă Cecilia.
– Bine, doamna Cecilia, îi răspund ei bucuroşi, văzând că-i
recunoaşte, scoţând din calcul posibilitatea amneziei.
– Dar eu ce fac aici?
– Te odihneşti.
– Unde sunt?
– La spital, după cum vezi, răspunde doctoriţa Sorana
Milian.
– De ce?
– Ţi-a fost rău, ai leşinat şi-ai fost dusă aici, o informează
doctorul Tomescu, pentru a nu-i aminti de accident, atitudine pe
care o înţelege şi doctoriţa Sorana Milian.
– De mult sunt aici?
– Nu de multă vreme.
– Pot să plec acasă? încearcă Cecilia să se ridice,
nesimţindu-se confortabil cu poziţia ei în pat.
– Stai! se apropie amândoi, o sprijină şi-i pun perna la spate,
ajutând-o să se ridice.
– Vai! parcă sunt o varză, o curcă beată.
– Îţi va fi mai bine, îi spun amândoi, bucuroşi că Ceciliei îi
revine umorul.
– Ce naiba sunt atât de ameţită?
– Fiindcă ai stat mult culcată (nu-i spun ei despre comă).
– Şi confuză. Parcă vin din altă lume. Ce-i cu mine?
– Eşti bine! Chiar foarte bine. Vei mânca ceva bun, vei dormi la
noapte profund, şi mâine dimineaţă vei fi ca nouă, o încurajează
doctorul Tomescu.
– Voi putea merge acasă?
– S-ar putea. Trebuie să-i anunţăm pe-ai tăi. Pe cine să
anunţăm? conduce doctorul Tomescu discuţia pentru a cerceta
evoluţia Ceciliei.
– Pe mama, o indică Cecilia, după un moment de gândire… că tata
este la serviciu de dimineaţă, sau pe soră-mea, că mi-e atât de dor
de ea, rămâne gânditoare Cecilia.
– Dar dacă nu-i găsim, pe cine altcineva să anunţăm, încearcă
doctorul Tomescu să-i forţeze memoria, să vadă dacă îşi aduce
aminte de Matei.
– A! pe Florina şi pe Sorin, dragii mei, scumpii mei, vrea să
plângă Cecilia, dar doctorul Tomescu intervine imediat.
– Dacă ei sunt la şcoală, pe cine mai putem anunţa?
Cecilia ridică din umeri, ţinteşte privirea în tavan, stând
multă vreme nedumerită, apoi, oftând, spune:
– Nu ştiu!
Pentru amândoi medici era clar că de Matei nu-şi mai
amintea.
– Bine, doamna Cecilia, acum să încerci să mănânci, să te
odihneşti, ca să fii forte, n-o mai oboseşte doctorul Tomescu cu
întrebările. Mai stai ridicată sau te aşezăm?
– Mă aşez, că am obosit.
– Bine! o ajută să se aşeze în poziţie orizontală şi ei se
îndreaptă spre ieşire.
– Nu mai staţi? Mă lăsaţi singură?
– Nu te lăsăm, ne întoarcem imediat. Până atunci va veni o soră
aici.
Ieşind, doctorul Tomescu îi spune Soranei Milian.
– De ce m-am temut s-a confirmat.
– Cecilia nu-şi duce aminte de Matei.
– Înseamnă că are amnezie sistematizată. O asemenea formă de
amnezie presupune pierderea memoriei pentru anumite categorii de
informaţie, ca de exemplu informaţia legată de o persoană anume, în
cazul de faţă de Matei.
– Bine că n-a fost el prezent aici când şi-a revenit
Cecilia.
– Trebuie să-l avertizăm, să nu vină la ea decât în prezenţa
noastră, ca să vedem cum reacţionează Cecilia, şi să-l ajutăm, să-l
integrăm într-un anumit rol.
– Cum adică? este curioasă Sorana Milian?
– Rolul de soţ cade, fiindcă Cecilia nu-l acceptă. Rolul de
prieten ar fi potrivit, ca s-o poată recuceri.
– Matei s-apară ca prieten?!! se miră şi mai mult Sorana
Milian.
– Ca prieten, mai târziu ca iubit, de ce nu?
– ?!?!
– Până îşi recucereşte soţia. Altă soluţie nu văd.
Sacrificiul suprem în numele iubirii
Ieşind din salon, Sorana Milian şi Silviu Tomescu o cheamă pe
Magda şi o trimit să stea cu Cecilia, avertizând-o că, atunci când
soseşte Matei, să nu-l lase să stea de vorbă cu Cecilia, până nu
vine la ei.
– Ai auzit, Magda? îl trimiţi la noi. Sub nicio formă nu-l laşi
să intre la ea!
– Bine! Am înţeles, este foarte nedumerită Magda. Când a intrat
în salon, Cecilia deja adormise, fiind obosită de discuţia ce-o
avusese cu Sorana Milian şi cu Silviu Tomescu. Magda rămâne mirată,
văzând-o pe Cecilia deconectată de la aparate, cu o respiraţie
ritmică, uşoară şi cu faţa mai înviorată. „ Şi-a revenit, săraca,
gândeşte Magda. Bine că au fost ei aici. Ce păcat că domnul Matei
n-a prins momentul. Va regreta enorm. De ce mi-or fi spus să nu-l
las să intre până nu stă de vorbă cu ei? De ce să n-o vadă? Doamna
Cecilia doarme liniştită, a scăpat de aparate, faţa îi este
înviorată, arată destul de bine. Care-i motivul? Le-o fi spus ceva
doamna Cecilia? Poate nu doreşte să fie văzută pe patul de spital,
boln