Subiectul I: p. 53-72 Scolia este un scurt comentariu făcut pe marginea unor texte greu de înţeles uneori. Ceea ce este adevărat pentru Sfânta Scriptură este, de asemenea, şi pentru tradiţia teologică a Bisericii. Toate cunoştinţele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este dincolo de ceea ce există. Procedând prin negaţii, ne ridicăm de la treptele cele mai de jos ale fiinţei până la culmile sale. Toma de Aquino făcea din cele două căi - catafatică şi apofatică - una singură, teologia negativă fiind o corectare a teologiei afirmative. În ordinea văzută, precum şi în cea inteligibilă, cele mai dumnezeieşti şi mai înalte obiectivări nu sunt decât raţiunile ipotetice ale atributelor Celui cu totul transcendent. Plotin, căutând să atingă dumnezeirea, îndepărtează însuşirile proprii ale fiinţei; dumnezeul conceput de el nu este prin fire de necunoscut; prin unirea ekstatică orice multiplicitate piere şi subiectul nu se mai deosebeşte de obiectul său. 1
39
Embed
amortek.files.wordpress.com · Web viewSubiectul I: p. 53-72 Scolia este un scurt comentariu făcut pe marginea unor texte greu de înţeles uneori. Ceea ce este adevărat pentru
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Subiectul I: p. 53-72
Scolia este un scurt comentariu făcut pe marginea unor texte greu de
înţeles uneori.
Ceea ce este adevărat pentru Sfânta Scriptură este, de asemenea, şi
pentru tradiţia teologică a Bisericii.
Toate cunoştinţele au drept obiect ceea ce este; ori Dumnezeu este
dincolo de ceea ce există. Procedând prin negaţii, ne ridicăm de la treptele
cele mai de jos ale fiinţei până la culmile sale.
Toma de Aquino făcea din cele două căi - catafatică şi apofatică -
una singură, teologia negativă fiind o corectare a teologiei afirmative.
În ordinea văzută, precum şi în cea inteligibilă, cele mai
dumnezeieşti şi mai înalte obiectivări nu sunt decât raţiunile ipotetice ale
atributelor Celui cu totul transcendent.
Plotin, căutând să atingă dumnezeirea, îndepărtează însuşirile proprii
ale fiinţei; dumnezeul conceput de el nu este prin fire de necunoscut; prin
unirea ekstatică orice multiplicitate piere şi subiectul nu se mai deosebeşte
de obiectul său.
După Dionisie Pseudo-Areopagitul, singura definiţie care se
potriveşte lui Dumnezeu este aceea că El nu poate fi cunoscut. Dumnezeu
nu este nici unul nici multiplul, ci El depăşeşte această antinimoie, fiind de
necunoscut în ceea ce este El.
Tot ce s-a spus despre platonismul Părinţilor se reduce de fapt la
asemănări din afară, care nu merg până în adâncul învăţăturii şi nu ţin decât
de un vocabular comun acelei epoci.
Origen a avut acele învăţături eretice, datorită unei anumite lipse de
sensibilitate a sa faţă de neputinţa cunoaşterii lui Dumnezeu; o atitudine
1
care nu era fundamental apofatică a făcut din el mai degrabă un filosof
religios decât un teolog mistic, în sensul tradiţiei răsăritene.
Cu Origen se caută introducerea elenismului în Biserică. Biserica a
luptat contra origenismului şi va lupta contra tuturor învăţăturilor care,
atentând la împosibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, înlocuiesc experienţa
adâncurilor nepătrunse ale lui Dumnezeu prin concepte filosofice.
Sfântul Vasile cel Mare spune: “nici măcar fiinţele create nu ar
putea fi exprimate prin concepte; contemplând obiectele, noi analizăm
însuşirile lor, ceea ce ne îngăduie formarea conceptelor: Totuşi această
analiză nu va putea niciodată să epuizeze conţinutul acestora; mereu va
rămâne un “rest iraţional”, care nu va putea fi exprimat în concepte;
aceasta este adevărata lor fiinţă, care nu poate fi definită.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune că orice concept privitor la
Dumnezeu este un simulacru, un chip cioplit, un idol. Un singur nume
poate exprima pe Dumnezeu: uimirea ce cuprinde sufletul care se gândeşte
la Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nazianz zice: “Este cu neputinţă să exprimi
natura lui Dumnezeu, dar este şi mai puţin posibil să o cunoşti.”
Clement Alexandrinul: “Noi îl putem atinge pe Dumnezeu nu în
ceea ce este, ci în ceea ce El nu este.”
Sfântul Grigorie de Nyssa spune: “Dumnezeu se găseşte acolo unde
cunoştinţele noastre nu pot ajunge.”
Sfântul Grigorie de Nazianz: “Nu am putut contempla firea cea cea
dintâi şi preacurată care nu poate fi cunoscută decât de ea însăşi, adică de
Treimea cea sfântă.”
Sfântul Ioan Damaschin afirma: “Dumnezeirea este infinită şi
incomprehensibilă. Şi singurul lucru pe care îl înţelegem cu privire la
sfinţia Sa este faptul că Ea este nemărginită şi cu neputinţă de înţeles. Tot
2
ceea ce noi putem spune în termeni pozitivi despre Dumnezeu nu indică
firea, ci cele care se găsesc în legătură cu firea Sa. Dumnezeu nu e nimic
din felul fiinţelor, şi aceasta nu pentru că El nu ar fi Fiinţă, ci că El este mai
presus de toate fiinţele.
Sfântul Grigorie Palama: “nici în veacul acesta, nici în cel viitor nu
este nume spre a numi firea dumnezeiască.”
Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “A vorbi despre Dumnezeu
este un lucru mare, dar este un lucru şi mai mare a te curăţi pentru
Dumnezeu.”
Nu există teologie în afară de trăire; trebuie să te schimbi, să
devii un om nou.
Nu eşti teolog, dacă nu urmezi calea unirii cu Dumnezeu.
Sfântul Grigorie de Nazianz arată că cel care, urmând calea
teologiei, îşi închipuie la un moment dat că că L-a cunoscut pe Dumnezeu,
acela are mintea stricată.
Orice teololgie adevărată este în mod absolut o teologie apofatică.
Calea catafatică este o scară a “teofaniilor” sau a arătărilor lui
Dumnezeu în creaţie.
Această scară, care ne dezvăluie numele dumnezeieşti scoase
îndeosebi din Sfintele Scripturi, constituie o serie de trepte care trebuie să
servească drept sprijin contemplării.
Din sec. IV, Părinţii au început să folosească în loc de “ensarkosis”
(întrupare) pe cel de “enanthropisis” (în-omenire), considerând că e mai
potrivit a se zice că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, nu a luat un simplu
trup, evitând astfel pericolul ereziei nestoriene.
Speculaţia cedează locul contemplaţiei, cunoaşterea raţională se
şterge din ce în ce în faţa experienţei.
3
Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “oamenii neputincioşi pentru
teologie să nu atace cu furie dogmele, ci să se depărteze de munte cât mai
mult, altminteri vor fi ucişi cu pietre...”
Sfântul Grigorie de Nyssa zice că Dumnezeu însuşi stă ascuns în
Sfintele Scripturi, ca după un zid, sub expresia verbală a Revelaţiei.”
Apofatismul pune oprelişte gândirii noastre de a-şi urma căile sale
naturale şi de a forma concepte care să înlocuiască realităţile duhovniceşti,
deoarece creştinismul nu este o şcoală filosofică pe marginea conceptelor
abstracte, ci înainte de toate, este o împărtăşire din Dumnezeul Cel viu.
Platon nu este mai creştin decât Aristotel.
Incognoscibilitatea nu înseamnă agnosticism sau refuz de a cunoaşte
pe Dumnezeu.
Calea apofatică nu duce la un gol, la un vid absolut, căci
Dumnezeul nostru nu este cel impersonal al filosofilor, ci este Sfânta
Treime.
Subiectul II: p. 75-117
Sfântul Grigorie de Nazianz - “cântăreţul Sfintei Treimi” - spune:
“Treimea este principiul a tot ceea ce se află aici jos, despărţit de cele de
sus prin timp.”
Principiul însuşi al fiinţei create este schimbarea. Treimea este o
statornicie absolută; Ea este dincolo de antinomia necesarului şi a
contingentului.
S-ar putea ca făpturile să nu existe, şi totuşi Dumnezeu ar fi Treime,
Tată, Fiu şi Sfânt Duh, căci creaţia este un act de voinţă, iar purcedrea
persoanelor este un act “după fire” - kata fisin.
4
Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “Nici nu am început să cuget la
Unitate şi Treimea mă şi scaldă în slava Sa. Când aduni pe Cei Trei în
aceeaşi cugetare, văd o singură flacără, fără a putea împărţi sau analiza
lumina unificată...triada se închide în desăvârşire; astfel dumnezeirea nu
rămâne limitată şi nici nu se risipeşte la nesfârşit.”
În Dumnezeu, desăvârşirea depăşeşte multiplicitatea a cărei
rădăcină este dualitatea.
Sfântul Vasile cel Mare spune: “Noi nu numărăm (persoanele) în
sensul că, pornind de la unitate ajungem la pluralitate, pentru că nu zicem:
unu, doi şi trei, nici primul, al doilea şi al treilea.”
3=1, numărul trei nu este o cantitate cum înţelegem în mod obişnuit:
el vădeşte ordinea cea negrăită din dumnezeire.
Biserica a apărat cu tărie taina Sfintei Treimi împotriva pornirilor
fireşti ale raţiunii omeneşti care se străduiau să o suprime reducând
Treimea la unitate.
“Omousios” arată identitatea tainică a monadei şi a triadei. E mare
diferenţa între doctrina ortrodoxă şi ce spunea Plotin: triada ar fi ca o
ierarhie, care descreşte şi se împlineşte datorită scurgerii fără încetare a
ipostasurilor care trec unul în altul şi se oglindesc unul în altul.
Apofatismul creştin a transformat speculaţia raţională într-o
contemplare a tainei Treimii.
Sfântul Ioan Damaschin definea: “ousia este lucrul care există prin
sine însuşi şi care nu are nevioe de un altul pentru subzistenţa sa. Ea este
tot ceea ce subzistă prin sine însuşi şi nu are fiinţa de la altul.”
Teodoret al Cyrului arăta că: “pentru filosofia profană nu este nici
o deosebire între usia şi ipostas, căci usia înseamnă ceea ce este, iar
ipostasul, ceea ce subzistă. După Părinţi, diferenţa între cele două este ca
deosebirea între comun şi particular.”
5
Latinii au exprimat taina Treimii, pornind de la fiinţa “una” spre a
ajunge la trei persoane, iar grecii au preferat ca punct de plecare concretul,
adică cele trei ipostasuri şi au văzut în ele o singură natură.
Persoana umană nu poate exprimată în concepte.
Persoana poate fi prinsă numai în viaţă printr-o intuiţie directă sau
poate fi tradusă printr-o operă de artă.
Filioque a fost singura raţiune dogmatică, motivul primordial al
separării dintre Răsărit şi Apus, celelalte nepotriviri doctrinare nefiind
decât consecinţe ale acestuia.
Firea e cu neputinţă, după Părinţii răsăriteni, de conceput în afară
de persoane, sau anterioară celor trei persoane, fie chiar în ordinea logică.
La apuseni, în loc de a fi însuşiri ale ipostasurilor, relaţiile se
identifică cu acestea.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune: “Trei Sfinţenii adunate într-o
Stăpânire şi dumnezeire unică.”
Părintele de Regnon remarcă: “filosofia latină înfăţişează natura în
ea însăşi şi continuă până la fundament; filosofia greacă înfăţişează mai
întâi temelia şi pătrunde apoi în ea spre a da de natură. Latinul priveşte
personalitatea ca un mod al naturii, în timp ce grecul priveşte natura ca pe
un conţinut al persoanei.”
Pentru apuseni, relaţiile diversifică unitatea primordială; pentru
răsăriteni, ele înseamnă deodată deosebire şi unitate, deoarece el se
raportează la Tatăl, Care este atât principiul cât şi recapitularea Treimii. În
acest sens Sfântul Athanasie cel Mare spunea: “noi întindem unitatea în
Treime fără să o împărţim şi apoi recapitulăm Treimea în unitate fără să
o micşorăm.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Tatăl este Cel care distinge
ipostasurile într-o veşnică mişcare de dragoste.”
6
Sfântul Vasile cel Mare zice: “Nu se poate să ne gândim la Fiul fără
să fim iluminaţi de Duhul.”
Faptul că Fiul este Fiu Unic este însuşirea proprie, care Îl deosebeşte
de Tatăl şi de Sfântul Duh şi care Îl pecetluieşte în chip personal.
Necognoscibilitatea lui Dumnezeu apare ca Treime.
Părintele Paul Florenski spune: nu avem altă alegere decât
Treimea sau iadul ! Dogma treimică este o cruce a gândirii omeneşti.
Suişul apofatic este un suiş pe Golgota.
Subiectul IV: p. 121-140
Universul creat e neplinătate şi în el însuşi ne-nfiinţă. Creaţia lumii
nu este un adevăr de ordin filosofic, ci un articol de credinţă.
Demiurgul lui Platon nu e un Dumnezeu creator, ci mai degrabă un
orânduitor al universului, un meşter, un făuritor al “cosmosului” (κοσμος =
orânduire, podoabă).
“Fiinţă”, în spiritul gândirii greceşti, înseamnă “a fi” în chip ordonat,
a avea o fiinţă. Materia este, în sine, o pură posibilitate de a fi, de a deveni
ceva; ea este “μη ον”, care nu este însă neantul absolut “ουκ ον.”
Filaret al Moscovei – “Făpturile sunt aşezate pe Cuvântul cel de
viaţă făcător al lui Dumnezu ca pe un pod de diamant, sub prăpastia
infinitului dumnezeiesc, deasupra prăpastiei propriului lor neant.”
Prin creaţia ex nihilo, Dumnezeu dă naştere la ceva în afară de El
însuşi, El aşează acest “în afară” alături de plinătatea Sa. El dă naştere unui
subiect care e în mod absolut altul, îndepărtat de El în mod infinit, “nu prin
loc, ci prin fire.” (Sf. Ioan Damaschin)
Creaţia este o lucrare a voinţei şi nu a firii.
7
Sfântul Ioan Damaschin – opune facerea lumii naşterii Cuvântului.
“Creaţia este lucrarea voinţei, deci nu este din eternitate.” E o lucrare care a
început, ori începutul înseamnă schimbare, trecerea de la nefiinţă la fiinţă.
Dumnezeu nu a fost împins de vreo necesitate oarecare să creeze.
Creatura putea tot atât de bine să nu existe.
Intenţia însăşi a voinţei divine, atunci când Dumnezeu vrea, devine
lucrare şi voinţa Sa se împlineşte.
Sf. Grigorie de Nyssa – înfăptuirea voinţei divine este fiinţa creată.
În gândirea Părinţilor greci, ideile divine au un caracter dinamic.
Ele nu-şi au locul în fiinţă, ci în “ceea ce este după fiinţă”, în energiile
create.
Dacă ideile ar fi din fiinţa lui Dumnezeu, s-ar ajunge la două
posibilităţi: lumea creată nu are valoare, căci nu este o lucrare plină de