TEMA 1: Managementul social – factor determinant în furnizarea serviciilor sociale 1. Conceptul de managemet social. Managerul social: rolurile şi competenţele manageriale. 2. Funcţiile managementului social. 3. Caracteristica serviciilor sociale. Ofertanţii de servicii sociale. 1. Conceptul de management social. Managerul social: rolurile şi competenţele manageriale. Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient şi de a optimiza valorificarea tuturor resurselor, în vederea obţinerii succesului. El trebuie perceput ca ştiinţă şi artă laolaltă pentru că este posibilă acceptarea unor responsabilităţi economice, sociale, morale la cei care-l aplică. Responsabilităţile respective, antrenează selecţia în valori ce generează competenţa care menţine competiţiile pe toate planurile, acesta fiind singurul mod de obţinere a succesului. Managementul e un domeniu de cercetare cu caracter multidisciplinar. Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai managementului este WILIAM JACK DUNCAN. Lucrarea sa de referinţă este „Management evoluţia responsabilităţii în administraţie”. În această lucrare el defineşte managementul ca fiind un proces conştient prin care acţiunea individuală şi de grup e coordonată pentru a realiza obiectivele instituţiei. Managementul realizează sarcini şi obiective acceptate din punct de vedere al valorilor unei societăţi. 1
93
Embed
· Web viewRaportarea CSR la standarde intemationale se face de catre Global Reporting Initiative (GRI), pe baza unor indicatori de perfonnanta sociala, resurse umane, responsabilitate
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
TEMA 1: Managementul social – factor determinant în furnizarea
serviciilor sociale
1. Conceptul de managemet social. Managerul social: rolurile şi
competenţele manageriale.
2. Funcţiile managementului social.
3. Caracteristica serviciilor sociale. Ofertanţii de servicii sociale.
1. Conceptul de management social. Managerul social: rolurile şi competenţele manageriale.
Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce eficient şi de a optimiza valorificarea
tuturor resurselor, în vederea obţinerii succesului.
El trebuie perceput ca ştiinţă şi artă laolaltă pentru că este posibilă acceptarea unor
responsabilităţi economice, sociale, morale la cei care-l aplică. Responsabilităţile respective,
antrenează selecţia în valori ce generează competenţa care menţine competiţiile pe toate
planurile, acesta fiind singurul mod de obţinere a succesului.
Managementul e un domeniu de cercetare cu caracter multidisciplinar.
Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai managementului este WILIAM JACK
DUNCAN. Lucrarea sa de referinţă este „Management evoluţia responsabilităţii în
administraţie”. În această lucrare el defineşte managementul ca fiind un proces conştient prin
care acţiunea individuală şi de grup e coordonată pentru a realiza obiectivele instituţiei.
Managementul realizează sarcini şi obiective acceptate din punct de vedere al valorilor
unei societăţi.
În ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţiilor, evoluţia managerială este
caracterizată prin trecerea de la eficienţa economică şi socială localizată, la armonizarea
eficienţei economice cu componentele sociale şi apoi la încurajarea fluxului de informaţii
pentru optimizarea deciziilor cu finalitate macro şi microeconomică şi a deciziilor cu finalitate
socială.
Reuşita într-o competiţie este astfel influenţată de profesionalismul managementului.
Raportul UNIVERSALITATE – SPECIFICITATE în management.
UNIVERSALITATEA se caracterizează prin:
1. acceptarea managementului ca ştiinţă sau ca ştiinţă şi artă.
2. managementul este o resursă a dezvoltării bazată pe utilizarea inteligentă a
tehnologiei şi a capacităţii omului.
1
3. managementul are metode şi tehnici proprii ce se pot generaliza dar utilizează
şi metode şi tehnici din alte domenii făcând astfel din management o ştiinţă integratoare de
graniţă.
4. reuşitele din mediul economic pot fi extinse şi în alte domenii de activitate.
5. finalitatea managementului este EFICIENŢA ECONOMICĂ şi UTILITATEA
SOCIALĂ.
SPECIFICITATEA în management se caracterizează prin:
1. perfecţionism - fiind posibil prin valorile naţionale, cultură, tradiţie, resurse, stadiu
de dezvoltare;
2. abordările manageriale specifice susţin şi fundamentează unele priorităţi
naţionale;
3. fixarea şi perfecţionarea comportamentelor manageriale sunt strâns legate de
grupul de educaţie specific;
4. metodele şi tehnicile manageriale specifice precum şi tehnicile adaptate se pot
aplica cu mult succes;
5. specificitatea include procese de creativitate directe sau determinate de experienţe
evaluate;
6. creşterea ponderii elementelor de universalitate în problema managementului.
Managerul social:rolurile şi competenţele manageriale
Postul unui manager, vizează existenţa unor abilităţi conceptuale umane şi tehnice,
aceasta datorită faptului că managerii acţionează într-un mediu în care concurenţa este
primordială. Existând concurenţă există şi ostilitate între managerii concurenţi. Managerii
din domeniul asistenţei sociale transformă politicile sociale în servicii sociale. Serviciile
sociale se deosebesc de afaceri necesitând un management adecvat şi un manager
corespunzător.
Rolurile de conducere după Quinn:
1. Rolul de director: luarea iniţiativei, stabilirea scopurilor, delegarea eficace.
2. Rolul de producător: productivitate şi motivaţie personală, motivarea celorlalţi şi
managementul timpului şi al stresului
3. Rolul de coordonator : planificarea, organizarea şi întocmirea organigramei si
controlarea.
4. Rolul de monitor: reducerea încărcăturii informaţionale, analizarea informaţiilor cu o
gândire critică si prezentarea informaţiilor în situaţia lor reală şi concretă
2
5. Rolul de mentor: autocunoaşterea şi înţelegerea celorlalţi, comunicarea interpersonală
si formarea de formatori, dezvoltarea continuă a celor din organizaţia sa
6. Rolul de facilitator (mediator) formarea unei echipe, luarea deciziilor în mod
participativ, managementul conflictului
7. Rolul de inovator, cel ce gândeşte creativ : trăirea schimbării, gândire creativă,
managementul schimbării.
8. Rolul de broker: formarea şi menţinerea unei baze a puterii, negocierea contractelor
şi a implicării, prezentarea orală, eficace a ideilor manageriale
2. Funcţiile managementului social.Managementul social are funcţiuni similare cu cele ale managementului economic dar
prezintă şi particularităţi datorate scopului său nonprofit:
1) Funcţia de cercetare/dezvoltare aceasta reprezintă ansamblul activităţilor care se
desfăşoară în cadrul organizaţiei pentru realizarea obiectivelor din domeniului producerii de
idei noi şi transformarea lor în inovaţii utile precum servicii noi, programe speciale noi,
metodologii sau tehnologii noi, dezvoltare prin investiţii, dezvoltare prin strângere de fonduri,
metode noi de organizare.
2) Funcţia de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază auxiliare şi de
servire prin care se realizează obiectivele din domeniul producerii de servicii sociale. Pentru
ca această funcţie să fie completă e necesară realizarea calitativă, cantitativă şi la termen a
serviciilor sociale de bază, şi a celor auxiliare.
3) Funcţia de marketing şi comunicare externă cuprinde activităţi menite să ducă la
realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legăturii organizaţiei cu mediul extern.
4) Funcţia financiar-contabilă reprezintă totalul activităţilor prin care se realizează
obiectivele privind obţinerea mijloacelor financiare necesare organizaţiei. Avem în vedere
evidenţa în valoare monetară a patrimoniului mobiliar şi imobiliar. Această funcţie implică
activităţi:
- elaborarea bugetului şi analiza costului;
- planificarea campaniei de strângere de fonduri;
- realizarea acordului dintre dimensiunea financiară a cordului dintre capitolele
bugetului şi bugetul şi bugetul global al organizaţiilor;
- întocmirea de rapoarte financiar-contabile;
- revizii financiar-interne;
- revizii financiar-externe;
(curtea de conturi, garda financiară)
3
- eficacitatea controlului managerial;
- măsuri colective pentru remedierea problemei financiare;
5) Funcţia de personal, cuprinzând ansamblul activităţilor în cadrul organizaţiei pentru
realizarea obiectivelor din domeniul asigurării potenţialului uman necesar. Această funcţie
include:
a) recrutarea, selectarea, promovarea angajaţilor;
b) formarea şi perfecţionarea profesională;
c) organizarea unui sistem de evaluare a performanţelor;
d) organizarea unui sistem de cointeresare personalului angajat;
e) evaluarea gradului în care sunt luate în considerare resursele umane când sunt
aplicate decizii strategice.
Managementul social performant are următoarele caracteristici:
1) obiectivele sunt împărtăşite de majoritatea membrilor organizaţiei;
2) angajaţii se simt liberi să semnalizeze diferenţele organizaţionale când ele apar, şi
au un spirit optimist în rezolvarea lor;
3) luarea deciziilor este determinată de aptitudini, responsabilitate, ritm şi cerinţe
pentru dezvoltarea profesională şi managerială;
4) munca este efectuată în echipă în domeniul planificării, performanţei şi disciplinei.
Asumarea în comun a responsabilităţii;
5) observaţiile oamenilor din partea inferioară a ierarhiei sunt repetate şi luate în
considerare când este cazul;
6) problemele individuale şi sentimentele personale ale oamenilor sunt incluse în
problemele managementului general;
7) colaborarea se manifestă cu uşurinţă deşi individul şi grupul concurează între ei,
oamenii sunt gata să ceară ajutorul şi doresc să ofere ajutor;
8) apariţia unei crize duce la implicarea rapidă a oamenilor până la dispariţia acesteia;
9) conflictele sunt tratate eficace şi deschis, oamenii spun ceea ce vor şi aşteaptă ca şi
conducerea să facă acelaşi lucru;
10) perfecţionarea şi învăţarea se desfăşoară la locul de muncă si se bazeaza pe voinţa
de a dezvolta continuu organizaţia respectivă.
În asistenţa socială natura serviciilor sociale implică relaţii între oameni. Asistenţa
socială este o „afacere cu oameni” în care indivizii (asistenţii sociali) deservesc alţi
indivizi (clienţi, beneficiari).
4
Clienţii evaluează asistenţii sociali nu numai după nivelul pregătirii profesionale şi a
titlurilor ştiinţifice obţinute ci mai ales după comportamentul acestuia şi personalul asociat.
3. Caracteristica serviciilor sociale. Ofertanţii de servicii sociale. Definiţia unanim recunoscută a serviciilor sociale este dată în 1982 de Institutul
Naţional de Asistenţă Socială din Marea Britanie. Conform acesteia expresia servicii sociale
înseamnă „toate acele servicii de stat şi voluntare (non profit, ONG) înţelese în mod curent ca
esenţiale pentru supravieţuire şi dezvoltare personală într-o societate civilizată.
În general în serviciile sociale sunt incluse:
- asigurarea de locuinţe
- securitatea socială
- sănătatea
- educaţia
- angajarea în muncă
- servicii de recreere
În sens mai larg, noţiunea servicii sociale include şi următoarele:
- securitatea publică
- prevenirea delicvenţei
- serviciile de reabilitare
- reintegrarea socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate.
Serviciile sociale în Republica Moldova sunt asigurate de următorul sistem de stat al
asistenţei sociale:
Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.
Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului.
Ministerul Justiţiei.
Ministerul Afacerilor Interne.
Administraţia Publică Locală (Secţiile raionale de asistenţă socială şi protecţia
familiei; Casele Teritoriale de Asigurări Sociale).
Sistemul Organizaţiilor Neguvernamentale care oferă servicii sociale, începînd cu
conducerea activităţilor şi sfîrşind cu furnizarea efectivă de servicii.
Ofertanţii de servicii sociale.
Ofertanţii – sunt organizaţiile, instituţiile şi sistemele comunitare acestea din urmă doar
pentru proprii lor membrii.
5
Instituţiile sunt „Societăţi sau corporaţii care au în special un caracter public”.
Instituţiile asigură servicii de un fel sau altul pentru societate.
Exemple de organizaţii ce oferă servicii sociale: bisericile, spitalele, clinicile, instituţiile
de învăţământ, centrele de plasament, cantinele sociale, organizaţii de cartier, cluburile de
tineret.
Organizaţiile şi instituţiile au o misiune şi un scop. Pentru a putea vorbi despre
afirmarea unei misiuni organizaţionale trebuie să facem referire la următoarele dimensiuni:
1. Scopul global care este indicator major al sistemului social;
2. Identitatea în care organizaţia sau instituţia se autocaracterizează;
3. Valorile care înseamnă afirmarea filosofiei pentru care militează sistemul
social;
4. Politica majoră care înseamnă afirmarea valorilor expuse de sistem.
Politica indică modul în care sistemul îşi urmăreşte scopurile.
„Scopurile sunt rezultate specifice sau realizări înspre care sunt direcţionate energiile
sistemului”.
Trăsăturile organizaţiilor de servicii sociale sunt următoarele:1. serviciile sociale se fac direct pentru oameni şi intervin asupra acestora. Efectele
serviciilor sociale sunt judecate în termeni ai evoluărilor umane dar şi în termeni
instrumentali. Componenta umană a serviciilor sociale derivă din faptul că acestea au
consecinţe morale asupra indivizilor, familiilor, comunităţilor.
2. Activităţile primordiale ale substituţiilor de serviciile sociale implică tranzacţii
interactive între membri personalului şi utilizatorii serviciilor. Rezultatul acestei tranzacţii
este coprodus deoarece atât ofertantul de servicii sociale cât şi beneficiarul deţin roluri critice
în producerea şi modelarea rezultatului, de aceea rezultatele serviciului luat în arte pentru că
ofertantul de servicii nu poate controla în întregime caracteristicile participării beneficiarului.
3. Tehnologiile folosite în serviciile sociale sunt nedeterminate de aceea existând puţine
certitudini privind rezultatele finale. Rezultatele finale pot fi afectate indiferent de structura
programului social furnizat, datorită faptului că există influenţe din partea altor indivizi, dar şi
datorită faptului că la om comportamentul este imprevizibil. Calitatea serviciului depinde de
raţionamentul şi de deprinderile individuale ale persoanelor care oferă servicii.
4. Organizaţiile şi instituţiile de servicii sociale se bazează numai pe serviciile
profesioniştilor în domeniu. Aceşti profesionişti (asistenţi sociali) au în moduri diferite
loialităţi duale faţă de organizaţia în care lucrează si faţă de profesia lor.
Între cele două entităţi pot apărea conflicte de valori.
6
5. Organizarea de servicii sociale este dependenta de mediu.Mediul extern al oricărei
organizaţii ce oferă servicii sociale este incert din cauza schimbărilor economice şi sociale.
Ceea ce se întâmplă într-o organizare de servicii sociale este adesea determinată mai mult de
ceea ce se petrece în mediul său extern decât faţă de deciziile interne care au fost luate.
TEMA 2: Sistemul de protecţie socială.
1. Asistenţa socială - componentă a sistemului naţional de protecţie
socială.
2. Sistemul de asistenţă socială – principii generale.
3. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în R.M.
1. Asistenţa socială - componentă a sistemului naţional de protecţie
socială. Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, în cadrul
căruia statul şi societatea civilă se angajează să prevină, să limiteze sau să înlăture efectele
temporare sau permanente ale unor evenimente considerate drept riscuri sociale, care pot
genera marginalizarea ori excluderea socială a persoanelor şi a familiilor aflate în dificultate.
Asistenta sociala cuprinde prestaţiile şi serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării
capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea
calităţii vieţii şi promovarea unei societăţii incluzive si coezive. Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a fost mult mai dificilă decât în
alte state ex-socialiste central-europene. Trecerea bruscă de la sistemul de comandă la cel de
piaţă, a condus într-o primă etapă la adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor
structurale, datorate de insuficienta pregătire a clasei politice, a conducătorilor, şi în general a
populaţiei pentru a acţiona în condiţiile democraţiei şi a mecanismelor de piaţă. Astfel, doar
abia din anul 2003, în Republica Moldova s-a decis elaborarea unei legi-cadru a asistenţei
sociale, act normativ ce a fost definitivat prin adoptarea Legii asistenţei sociale nr. 547-XV
din 25.12.2003. Prezenta lege are drept scop determinarea principiilor şi obiectivelor
asistenţei sociale, stabilirea dreptului la asistenţă socială, prestaţiilor şi serviciilor de asistenţă
socială, categoriilor de beneficiari ai acesteia, precum şi a cerinţelor faţă de personalul din
sistemul de asistenţă socială.
7
Componentele ce se referă direct la domeniul asistenţei sociale sunt variate şi pot fi
exprimate prin următoarele noţiuni de bază:
Risc social – pericol pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele
economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social (boală,
Venit global al unei persoane (constituie o parte din venitul global al familiei) – sumă
a mijloacelor băneşti provenite din activitatea salarizată şi din activitatea de întreprinzător,
care include, de asemenea, veniturile din comercializarea producţiei agricole din gospodăria
auxiliară, veniturile provenite din proprietate, prestaţiile sociale în bani, prestaţiile sociale în
natură şi alte venituri curente, calculată pentru o persoană;
Asistent social – persoană cu studii speciale în domeniu, care prestează servicii
specializate persoanelor şi familiilor care, temporar, se află în dificultate şi care, din motive de
natură economică, socială, fizică sau psihologică, nu sînt în stare să îşi realizeze, prin mijloace
şi eforturi proprii, un nivel decent de viaţă;
Lucrător social – persoană cu instruire specială sau fără instruire specială, dar care a
frecventat cursurile de pregătire profesională şi care prestează persoanelor asistate servicii de
necesitate primară;
Anchetă socială – act care constată situaţia materială şi socială actuală a persoanei sau
a familiei, ce solicită asistenţă socială, şi care conţine date referitoare la persoană sau la
membrii familiei (vîrstă, ocupaţie, venituri), la locuinţă şi la bunurile pe care le posedă, la
problemele cu care se confruntă aceştia;
Persoană şi familie defavorizată – persoană şi familie socialmente vulnerabile, aflate
în situaţii care împiedică activitatea normală a acestora din punct de vedere economic,
educativ, social etc.;
Beneficiar de asistenţă socială – persoană sau familie defavorizată căreia, în temeiul
cererii, anchetei sociale şi al actelor constatatoare, i se acordă prestaţii şi/sau servicii sociale;
Dependenţă socială – stare a persoanei care, din cauza pierderii independenţei fizice,
psihice sau intelectuale, are nevoie de asistenţă socială pentru îndeplinirea funcţiilor curente
de importanţă vitală;
8
Plasament familial – formă de ocrotire a minorului rămas fără supravegherea
părinţilor sau ai cărui părinţi se află în situaţie de risc sau în altă situaţie care necesită
instituirea tutelei;
Reintegrare socială – reabilitare a funcţiilor de bază (economică, educativă, socială
etc.) ale unei persoane sau familii, care permite acestora să participe la viaţa socială;
Familie cu mulţi copii – familie cu 3 şi mai mulţi copii.
2. Sistemul de asistenţă socială – principii generale. În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare,
sistemul de asistenţă socială se întemeiază pe următoarele principii generale:
a) recunoaşterea independenţei şi autonomiei personalităţii, respectarea demnităţii
umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii;
b) universalitatea dreptului la asistenţă socială, garantarea accesibilităţii acesteia,
potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;
c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea
persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii
sociale;
d) flexibilitatea măsurilor de asistenţă socială, aducerea lor în concordanţă cu
necesităţile reale ale persoanei sau ale familiei aflate în dificultate;
e) parteneriatul social ca mijloc de realizare şi evaluare a măsurilor de asistenţă
socială, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, instituţiile de drept
public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cult recunoscute de lege
cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
f) responsabilitatea personală a beneficiarului de asistenţă socială, potrivit căruia
beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de acordare
a acestora;
g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a
administraţiei faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la
procesul de luare a deciziilor;
h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială se
realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV ori apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt
9
criteriu care are ca scop sau efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Bazîndu-se pe principii bine determinate, asistenţa socială are ca temei şi anumite
obiective. Obiectivele asistenţei sociale constau în :
(1) Depăşirea stării de dependenţă socială sau în înlăturarea stării de dificultate a
persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului
autonomiei.
(2) Reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat şi orientarea
spre restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.
Pentru realizarea obiectivelor asistenţei sociale este importantă aplicarea unei politici în
domeniul asistenţei sociale. Astfel:
(1) Politica de asistenţă socială se realizează consecvent şi cu prioritate în favoarea
persoanelor şi familiilor social-dependente sau susceptibile de a deveni social-dependente şi
are drept obiective:
a) prevenirea sau reducerea dependenţei sociale şi atenuarea consecinţelor acesteia;
b) menţinerea unui nivel decent de viaţă al persoanei sau familiei;
c) acordarea unui sprijin suplimentar, temporar sau permanent, prin prestaţii şi servicii
sociale.
(2) Politica de asistenţă socială are drept scop orientarea măsurilor politice şi
socioeconomice spre asigurarea de posibilităţi egale atît pentru membrii societăţii, cît şi
pentru sistemele instituţional-administrative organizate la nivel local şi central.
(3) Măsurile de asistenţă socială se realizează prin programe şi acţiuni personalizate,
preventive sau curente, organizate şi garantate de autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi de alte organe sau organizaţii ale societăţii civile.
(4) Programele de asistenţă socială se elaborează de către autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale şi se coordonează cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. La elaborarea
acestor programe sînt antrenate, în calitate de parteneri sociali, organizaţiile
neguvernamentale, persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, instituţiile de cult
recunoscute în Republica Moldova şi reprezentanţii societăţii civile.
(5) Coordonarea activităţii de asistenţă socială, realizate în cadrul sistemului naţional de
protecţie socială, revine autorităţii administraţiei publice centrale cu atribuţii în domeniu.
10
Dreptul la asistenţă socială(1) De asistenţă socială beneficiază cetăţenii Republicii Moldova în funcţie de nivelul
venitului global al unei persoane. Cuantumul venitului global al unei persoane, care acordă
dreptul de a beneficia de o formă sau alta a asistenţei sociale, se reglementează prin actele
legislative şi alte acte normative corespunzătoare.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii domiciliaţi în Republica Moldova beneficiază de
protecţie socială în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Beneficiarii de asistenţă socială. Categoriile de beneficiari De asistenţă socială beneficiază persoanele şi familiile care, din cauza unor factori de
natură economică, fizică, psihologică sau socială, nu au posibilitate să îşi asigure un nivel
decent de viaţă, şi anume:
a) copiii şi tinerii ale căror sănătate, dezvoltare şi integritate fizică, psihică sau morală sînt
prejudiciate în mediul în care locuiesc;
b) familiile care nu îşi îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea,
întreţinerea şi educarea copiilor;
c) familiile fără venituri sau cu venituri mici;
d) persoanele fără familie, care nu pot gospodări singure, care necesită îngrijire şi
supraveghere sau sînt incapabile să facă faţă nevoilor sociomedicale;
e) copiii cu disabilităţi pînă la vîrsta de 18 ani;
f) familiile cu mulţi copii;
g) familiile monoparentale cu copii;
h) persoanele vîrstnice;
i) persoanele cu disabilităţi;
j) alte categorii de persoane şi familii aflate în dificultate.
Formele asistenţei sociale
1) Asistenţa socială se acordă sub formă de:
a) prestaţii în bani (alocaţii, compensaţii, indemnizaţii etc.) sau prestaţii în natură;
b) servicii sociale.
2) Asistenţa socială poate fi acordată şi indirect, inclusiv sub formă de gratuităţi sau de
reduceri la procurarea unor bunuri sau la plata unor servicii curente ce ţin de locuinţă, sub
formă de scutiri sau reduceri de impozite.
11
3) Autorităţile administraţiei publice locale, în funcţie de posibilităţile financiare reale, pot
institui şi acorda persoanelor şi familiilor aflate în dificultate, pe lîngă formele de asistenţă
socială stabilite prin prezenta lege, şi alte forme de asistenţă socială.
4) Alocaţiile, compensaţiile, indemnizaţiile, ajutoarele şi alte prestaţii acordate în bani sau în
natură, temporar sau permanent, sînt considerate, conform legislaţiei, venituri la stabilirea
dreptului la asistenţă socială.
Serviciile sociale1) Serviciile sociale reprezintă activităţi specializate desfăşurate în favoarea beneficiarilor de
asistenţa socială.
2) Serviciile sociale sînt complementare celor de asistenţă medicală care se acordă conform
legislaţiei.
3) Calitatea serviciilor sociale se asigură prin respectarea standardelor de calitate stipulate în
contractele încheiate cu furnizorii de servicii.
4) În categoria serviciilor sociale se includ şi serviciile acordate în instituţiile specializate
(centrele sociale de zi sau de noapte, azilurile pentru bătrîni, centrele de reabilitare, protezare
şi recuperare), plasarea în instituţiile de asistenţă socială, serviciile acordate de către secţiile
de deservire socială la domiciliu, examinarea la domiciliu de către consiliile de expertiză
medicală a vitalităţii.
5) Autorităţile administraţiei publice locale organizează prestarea de servicii sociale în funcţie
de problemele sociale existente în aria teritorială.
Acordarea prestaţiilor şi a serviciilor sociale1) Acordarea prestaţiilor şi a serviciilor sociale se face la cererea scrisă a solicitantului sau,
după caz, a reprezentantului legal al acestuia ori a altei persoane a cărei legitimitate este
justificată prin actele prevăzute de legislaţia în vigoare.
2) Beneficiar de prestaţii şi/sau de servicii sociale destinate pentru creşterea şi educarea
copiilor poate fi unul dintre părinţi sau reprezentantul legal al copilului.
3) Beneficiarii de prestaţii şi de servicii sociale au dreptul de a fi informaţi asupra condiţiilor
de acordare a acestora, asupra rezultatelor anchetelor sociale efectuate, asupra datei
constituirii dreptului la asistenţă socială şi asupra modalităţii de primire a ei.
4) Serviciile sociale se acordă la domiciliu sau în cadrul instituţiilor specializate gratuit ori cu
plată parţială sau integrală.
12
5) Acordarea de servicii sociale în instituţiile specializate se efectuează în cazuri excepţionale,
deoarece îngrijirea în familie se consideră mai eficientă.
3. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în R.M. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asistenţă socială în Republica Moldova se
efectuează la nivel central şi la nivel teritorial.
Asistenţa socială la nivel central
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale este autoritatea din cadrul administraţiei publice
centrale care coordonează activitatea de acordare a asistenţei sociale şi evaluează funcţionarea
sistemului de asistenţă socială. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale exercită următoarele
atribuţii principale:
a) elaborează politica de asistenţă socială şi strategia naţională de dezvoltare a acesteia şi
exercită controlul asupra realizării lor;
b) pregăteşte proiecte de acte normative, de norme metodologice şi propuneri cu privire la
ameliorarea funcţionării sistemului de asistenţă socială;
c) elaborează standardele de calitate pentru serviciile sociale;
d) elaborează metodologia de acreditare şi criteriile de evaluare a instituţiilor de asistenţă
socială, publice şi private, precum şi a organizaţiilor neguvernamentale care activează în
domeniu, organizează procesul de acreditare şi de evaluare a acestora în conformitate cu
legislaţia;
e) dezvoltă relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii internaţionale analoage, încheie
convenţii de colaborare cu acestea.
La elaborarea politicii de asistenţă socială, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale se consultă
cu reprezentanţii societăţii civile.
Departamentul asistenţă socială, care funcţionează pe lîngă Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale, realizează politica de asistenţă socială. Departamentul asistenţă socială
exercită următoarele atribuţii principale:
a) coordonează şi evaluează activitatea direcţiilor municipale asistenţă socială şi a secţiilor
raionale asistenţă socială şi protecţie a familiei;
b) dezvoltă sistemul de servicii sociale, promovează alternativele instituţionalizării;
c) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu reprezentanţii societăţii
civile;
d) creează sistemul informaţional în domeniu.
13
În subordinea autorităţilor administraţiei publice centrale pot funcţiona instituţii de asistenţă
socială specializate, înfiinţate prin hotărîre de Guvern, precum şi unităţi de cercetări ştiinţifice
în domeniu.
Asistenţa socială la nivel teritorial
La nivel teritorial funcţionează direcţii municipale asistenţă socială şi secţii raionale
asistenţă socială şi protecţie a familiei, constituite de consiliile raionale (municipale)
corespunzătoare, de comun acord cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, şi subordonate
autorităţilor respective ale administraţiei publice locale şi Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale prin intermediul Departamentului asistenţă socială.
Direcţiile municipale asistenţă socială şi secţiile raionale asistenţă socială şi protecţie a
familiei, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi în colaborare cu
reprezentanţii societăţii civile, realizează politica de asistenţă socială şi asigură aplicarea
a) coordonează şi evaluează activitatea direcţiilor de sector asistenţă socială şi
protecţie a familiei;
b) asigură acordarea de servicii sociale în funcţie de specificul local;
c) creează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de municipiu;
d) generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială şi analizează
eficienţa acesteia la nivel de municipiu;
e) informează populaţia municipiului despre situaţia în domeniul asistenţei sociale,
despre modul de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale.
Secţia raională asistenţă socială şi protecţie a familiei exercită următoarele atribuţii
principale:
a) relevă problemele sociale locale, organizează şi acordă asistenţă socială în funcţie de
solicitările locale;
b) elaborează, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu antrenarea
reprezentanţilor societăţii civile, programe locale de dezvoltare a asistenţei sociale şi exercită
controlul asupra realizării acestora;
c) evaluează situaţia persoanei sau familiei ce solicită asistenţă socială prin întocmirea
anchetei sociale şi propune căi de soluţionare a problemelor sociale;
14
d) creează sistemul informaţional în domeniul asistenţei sociale la nivel de raion;
e) generalizează şi sistematizează informaţia privind asistenţa socială şi analizează eficienţa
acesteia la nivel de raion;
f) informează populaţia raionului despre situaţia în domeniul asistenţei sociale, despre modul
de acordare a prestaţiilor şi a serviciilor sociale;
g) colaborează cu unităţile de asistenţă socială din raza teritorială în care activează,
supraveghează activitatea acestora şi înaintează primarilor propuneri în vederea optimizării
acesteia.
Rolul autorităţilor administraţiei publice locale în organizarea asistenţei sociale la nivel
local
1. Autorităţile administraţiei publice locale analizează problemele sociale, iniţiază
studierea şi analiza situaţiei în sfera socială pe teritoriul subordonat şi, în baza rezultatelor
obţinute şi pornind de la posibilităţile financiare reale, adoptă şi dezvoltă strategii locale de
sprijin al persoanelor şi familiilor defavorizate, aprobă programe de asistenţă socială şi
exercită controlul asupra realizării acestora, asigură resursele umane, materiale şi financiare
necesare pentru soluţionarea problemelor sociale stringente.
2. Autorităţile administraţiei publice locale pot înfiinţa, independent sau în parteneriat cu
reprezentanţii societăţii civile, instituţii şi servicii specializate de asistenţă socială.
3. Consiliul local instituie, în limitele statelor de personal ale aparatului primăriei şi ale
posibilităţilor financiare existente, o unitate de asistent social, subordonat atît primăriei, cît şi
secţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei, care asigură medierea dintre solicitanţii de
asistenţă socială şi secţia menţionată sau alte instituţii şi organizaţii prestatoare de servicii
sociale.
PERSONALUL DIN SISTEMUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Acţiunile de asistenţă socială se realizează de asistenţii sociali şi lucrătorii sociali.
Formarea personalului pentru activitatea în domeniul asistenţei sociale este asigurat de
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în comun cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul
Sănătăţii. În scopul ridicării nivelului profesional al asistenţilor sociali şi al lucrătorilor
sociali, se organizează cursuri de perfecţionare a calificării.
Ministerul Educaţiei, în comun cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, asigură
elaborarea şi aprobă programe de pregătire a unui personal calificat în domeniul asistenţei
sociale.
15
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, în comun cu autorităţile administraţiei publice
locale, determină efectivul necesar de cadre în domeniul asistenţei sociale.
Atestarea personalului
Pentru desfăşurarea activităţii de asistenţă socială, personalul format în acest domeniu este
atestat de o comisie competentă, care funcţionează în cadrul secţiilor (direcţiilor) asistenţă
socială şi protecţie a familiei. Modul de atestare este stabilit prin regulamentul aprobat de
către Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.
Asistentul social
Asistent social poate fi persoana care:
a) este cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliul în teritoriul ei;
b) are studii speciale în domeniu;
c) este aptă, conform unui certificat medical, pentru exercitarea atribuţiilor de asistent
social.
Nu poate fi asistent social persoana:
a) privată de dreptul de a lucra în domeniu pe durata stabilită prin hotărîre judecătorească
definitivă sau prin sancţiune disciplinară;
b) care are antecedente penale nestinse.
Lucrătorul social
Atribuţiile lucrătorului social pot fi exercitate atît de persoanele cu pregătire teoretică şi
practică în acest domeniu, cît şi de membrii familiei, de vecini sau de alte persoane capabile
să presteze servicii de primă necesitate persoanelor specificate ca fiind benificiari ai asistenţei
sociale.
Formarea profesională a lucrătorului social trebuie să asigure adaptarea acestuia la orice
situaţie în care se poate afla persoana asistată, să asigure educarea acestuia în spiritul
respectului demnităţii persoanei asistate şi al responsabilităţii pentru sănătatea fizică şi psihică
a ei.
Obligaţiile personalului
1) Asistentul social şi lucrătorul social sînt obligaţi:
a) să respecte normele eticii profesionale şi legislaţia privind problemele sociale;
b) să respecte confidenţialitatea informaţiilor obţinute prin exercitarea profesiei;
c) să respecte dreptul de a alege al persoanei sau familiei asistate;
16
d) să manifeste competenţă la soluţionarea problemelor sociale ale persoanei sau
familiei;
e) să apere persoana asistată de abuzul de încredere;
f) să dea dovadă de onestitate în exerciţiul funcţiunii;
g) să conştientizeze problemele şi interesele persoanei asistate pentru asigurarea
autonomiei acesteia şi implicarea activă a ei în societate;
h) să sprijine persoanele şi familiile aflate în dificultate prin mobilizarea resurselor
materiale şi umane existente.
Activitatea desfăşurată de asistentul social şi lucrătorul social este evaluată anual, pe
baza datelor din rapoartele acestora, de către conducerea persoanei juridice, cu care
asistentul sau lucrătorul a încheiat contract individual de muncă.
Comisia disciplinară
În cadrul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale se înfiinţează o comisie disciplinară,
care funcţionează pe baze obşteşti şi de a cărei competenţă ţine analiza abaterilor săvîrşite
de asistenţii sociali şi lucrătorii sociali. În cazul depistării unor încălcări grave ale
normelor eticii profesionale şi ale normelor moralei de către asistentul social sau lucrătorul
social, comisia disciplinară poate propune suspendarea din funcţie sau concedierea
acestuia.
TEMA 3: Management social – deontologie profesională.
1. Deontologia profesională a managerilor sociali.
2. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional.
3. Codul deontologic a managerului social – necesitatea, importanţa,
caracteristica.
1. Dentologia profesională a managerilor sociali. Deontologie – morală profesională; teoria drepturilor şi a ansamblului de reguli ce
conduce conştiinţa morală în exercitarea unei profesii.
Profesia de manager social se caracterizează printr-o bază echilibrată de teorie şi
experienţă profesională practică, decurgând din valorile care dau însăşi natura acestei profesii:
o profesie înalt umanistă, cu responsabilităţi deosebite faţă de natura umană şi destinul
unor vieţi omeneşti.
17
Asistenţa socială este, în primul rând, o artă, este, de asemenea, o ştiinţă şi este, cu
siguranţă, o profesie. Ideea este susţinută de teoreticieni de valoare, specialişti în domeniu
care au adus contribuţii importante la dezvoltarea conceptelor teoretice ale asistenţei sociale.
Este o artă deoarece presupune din partea celui care o practică o serie de calităţi personale,
aptitudini deosebite, care prin educaţie dezvoltă deprinderi şi abilităţi, formează talentul
necesar pentru a acţiona într-o mare diversitate de situaţii, pentru a-i putea înţelege pe oameni
şi a-i ajuta pe aceştia să se ajute singuri; este o ştiinţă pentru că a dezvoltat, în timp idei,
principii şi concepte operaţionale proprii; în fine, este o profesie pentru că presupune şi ţine
seama de toate atributele unei profesii: deţine un corpus sistemic, organizat teoretic de
cunoştinţe de specialitate, operează cu valori şi simboluri comune, este o activitate pe termen
lung pusă în slujba nevoilor sociale, are instituţii academice, se bazează pe un sistem
legislativ şi o dimensiune etică proprii, deţine un profil profesional specific pentru a servi
persoana în dificultate, în particular, şi totodată pentru bunul mers al societăţii, în sens larg.
Asistenţa socială modernă s-a dezvoltat pornind de la nevoia oamenilor de a se sprijini
unii de alţii, de a se ajuta în momente dificile, dar şi cu ajutorul oamenilor de ştiinţă
“sensibilizaţi la problemele umane”.
Ca activitate practică, cu largă aplicabilitate în sfera protecţiei sociale, asistenţa socială
are la bază trei premise fundamentale:
a) prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatea ei, la
necesitatea menţinerii acestei condiţii fără ca persoana să decadă sau să abdice de la
condiţia umană;
b) a doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, colectivitatea sau
comunitatea pot avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi: probleme de
dezadaptare la mediul social din care face parte, modificări ale mediului social, care poate
deveni nepotrivit sau chiar ostil, ori modificări simultane, în ambele sensuri, atât dinspre
mediu spre individ, cât şi ale individului la mediul său de viaţă;
c) în fine, datorită unei virtuţi cu care a fost înzestrată nativ fiinţa umană de a dezvolta
sentimente de grijă şi a-şi ajuta semenii – “homo ad juventus paratus” (H. Soydan, 1993),
oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea vieţii
semenilor lor; fiecare individ trebuie să-şi asume responsabilităţi familiale şi sociale, dar are
şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membrii ai societăţii atunci când este află în situaţii dificile
din punct de vedere emoţional, fizic ori material, cărora nu le poate face faţă singur prin forţe
proprii, în numele justiţiei sociale prin solidaritate umană.
18
Toate acestea se constituie în argumente pentru a susţine că pentru managerul social
devine imperios necesar a-şi onora profesia printr-o conduită profesională adecvată, în
respectul datorat atât în relaţia cu persoana, colectivitatea sau comunitatea pentru care
lucrează, cât şi în relaţia cu comunitatea profesională proprie, cu echipa în care lucrează, cu
propria instituţie şi cu toate celelalte instituţii cu care trebuie să colaboreze. Asumarea
multitudinii de roluri şi responsabilităţi ce-i revin managerului social în dezvoltarea tuturor
acestor relaţii presupune nu numai temeinicie în cunoaşterea teoretică, stăpânirea abilităţilor şi
deprinderilor practice corespunzătoare, dar şi respect pentru valorile şi standardele de profil
cuprinse în codul deontologic al profesiei de manager social.
În funcţie de particularităţile fiecărei situaţii în care se află persoana asistată şi de
contextul istoric, geografic, economic, social şi cultural în care trăieşte, managerul social
trebuie să construiască o strategie de intervenţie pe baza celor două dimensiuni ale sistemul
social de ajutoare: sistemul formal, compus din instituţii guvernamentale şi agenţii
nonguvernamentale şi sistemul informal, compus din membrii familiei, prieteni, vecini etc.
Modul în care managerul social se orientează în lucrul cu cele două sisteme şi adoptarea
conduitei potrivite faţă de persoanele aflate în nevoie sunt decise de către managerul social, în
consens cu codul deontologic al profesiei. Codul deontologic îl ghidează pe managerul social
în varietatea rolurilor şi relaţiilor, la nivele diferite de responsabilitate, în raport cu situaţiile în
care intervine.
2. Etica şi deontologia în context internaţional şi naţional.În 1994, în Colombo, Sri Lanka, a avut loc întâlnirea specialiştilor la nivel internaţional
care au încercat definirea ariei operative a managerului social în cadrul programelor de
protecţie socială. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali a adoptat, la această
întâlnire, “Etica Asistenţei Sociale. Principii şi standarde”, cuprinsă în două documente:
Declaraţia Internaţională a Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale şi Standardele Etice
Internaţionale ale Asistenţilor Sociali.
Acest document, bazat pe “Codul Internaţional al Eticii pentru Asistentul Social
Profesionist” adoptat de Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali în 1976, conţine
principiile etice de bază ale practicii asistenţei sociale şi procedurile recomandate în relaţiile
individuale ale managerului social cu clienţii, colegii şi alţi specialişti.
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali recunoaşte necesitatea stabilirii unor
principii generale de orientare a managerului/asistentului social în relaţie cu problemele
19
individuale şi sociale care intră în sfera asistenţei sociale şi recomandă procedurile necesare
care trebuie urmate când munca managerului social prezintă dileme etice.
Standardele Etice Internaţionale ale managerilor sociali au fost stabilite în consens cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu alte convenţii care derivă din acestea.
Plecând de la principiul de bază al profesiei de manager social, potrivit căruia acesta intervine
pentru creşterea bunăstării individuale, Standardele Etice Internaţionale ale managerilor
sociali reglementează relaţiile dintre:
managerul social şi problematica socială, în care sunt prevăzute standardele
referitoare la identificarea, înţelegerea şi interpretarea nevoilor individuale şi sociale;
manager social şi client, referitoare la principiile de colectare şi utilizare a
informaţiei privind situaţia clientului şi modalităţile de lucru cu clientul;
managerul social şi organizatia în care lucrează, privind problemele referitoare la
aspecte ce ţin de procedurile şi practicile adecvate serviciilor oferite de organizatie;
managerul social şi colegii, în care sunt prevăzute standarde referitoare la
susţinerea oportunităţilor de informare şi experienţă între specialişti şi reglementează situaţiile
în care este încălcată etica profesională;
managerul social şi profesie, referitoare la modalităţile de menţinere şi aplicare a
valorilor profesionale în practica managementului social.
Problematica socială porneşte de la premise diferite de spaţiu geografic, condiţii
istorice, economice, sociale şi culturale care se regăsesc în strategiile guvernamentale din
sfera politicii sociale. Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociale încurajează specialiştii
fiecărui stat să discute şi să clarifice problemele particulare relevante pentru fiecare ţară.
Astfel, Federaţia Internaţională a Asistenţei Sociale recomanda “Etica Asistenţei Sociale.
Principii şi Standarde” ca un ghid general pe baza căruia specialiştii fiecărui stat membru îşi
pot stabili principiile profesionale proprii.
Făcînd referire la nivelul naţional cu privire la existenţa unui asemenea ghid sau cod
general al asistentului social, privind etica profesională, în Republica Moldova acesta nu se
găseşte, decît doar se întîlnesc Coduri deontologice particulare sau specifice ale asistenţilor
sociali pe anumite specialităţi. Spre exemplu, Congresul Avocaţilor din Republica Moldova
şi-au elaborat Codul deontologic al avocaţilor din R.M. ce include următoarele părţi
componente: principii generale despre independenţa, încrederea şi integritatea morală;
secretul profesional; publicitatea personală; interesul clientului; relaţiile cu clienţii; conflictul
de interese; stabilirea onorariilor; relaţiile cu instanţele de judecată, autorităţile publice,
raportul dintre avocaţi.
20
3. Codul deontologic a managerului social – necesitatea, importanţa, caracteristica.
Necesitatea existenţei la nivelul naţional al oricărei ţări, inclusiv a Republicii Moldova, a
Codului deontologic a managerului social poate fi exprimată prin promovarea asistenţei
sociale mai eficientă şi cu rezultate mult mai bune pentru întreaga societate.
Importanţa Codului deontologic a managerului social poate fi văzută prin analiza
caracteristicilor de bază a părţilor componente a acestuia, şi anume:
A. Principii etice
Fiecare fiinţă umană este o valoare unică, ceea ce implică respect necondiţionat.
Fiecare persoană are datoria să contribuie după posibilităţi la bunăstarea societăţii şi
dreptul de a primi suportul deplin din partea acestuia.
Fiecare persoană are dreptul să se autorealizeze în măsura în care nu afectează
autorealizarea celorlalţi.
Managerul social are obligaţia să respecte şi să promoveze principiile eticii şi justiţiei
sociale.
Managerul social are responsabilitatea să-şi folosească la maximum calităţile umane şi
cunoştinţele profesionale pentru a ajuta indivizii, grupurile, comunităţile, societatea în
dezvoltarea lor şi în soluţionarea conflictelor la nivel personal şi la nivelul societăţii.
Managerul social trebuie să acorde asistenţa cea mai bună posibil oricărei persoane
aflată în dificultate, fără a face nici un fel de discriminări (în funcţie de sex, vârstă, rasă,
naţionalitate, apartenenţă etnică sau religioasă etc.).
În activitatea sa, managerul social trebuie să respecte drepturile persoanelor, specificul
grupărilor şi comunităţilor, având în vedere prevederile cu privire la drepturile şi valorile
stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în alte convenţii internaţionale, cât şi
în legislaţia naţională; drepturile persoanei umane sau prioritare.
Managerul social trebuie să se bazeze pe principiile respectului apărării intimităţii,
confidenţialităţii şi utilizării responsabile a informaţiilor obţinute în actul exercitării profesiei.
Respectarea confidenţialităţii trebuie să fie necondiţionată; ea continuă chiar şi după decesul
persoanei asistate.
B. Standarde
21
Managerul social trebuie să menţină în cadrul colectivităţii un înalt standard al condiţiei
sale morale. Este inacceptabilă orice formă de manipulare; managerul social trebuie să
respecte libertatea de opţiune a fiecărui individ, grup, colectivitate.
Managerul social trebuie să apere persoana asistată de a fi abuzată datorită unei situaţii
dificile în care se află.
Managerul social trebuie-şi practice profesia cu probitate morală, demnitate, onestitate
şi competenţă.
Profesia de manager social fiind condiţionată de încredere şi prestigiu personal,
managerul social trebuie să evite în viaţa sa privată tot ceea ce ar dăuna imaginii sale
profesionale.
Managerul social trebuie să fie activ în depistarea problemelor, să folosească toate
cunoştinţele sale profesionale pentru a asista persoanele, grupurile sau colectivităţile aflate în
dificultate să atingă un prag acceptabil de normalitate.
Managerul sociale trebuie să protejeze interesele persoanelor asistate, susţinându-le în
luarea propriilor decizii în deplină cunoştinţă de cauză.
Managerul social trebuie să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională (prin
lecturi de specialitate, cursuri de perfecţionare, participare la manifestări ştiinţifice), cât şi
deprinderile şi abilităţile pentru practicarea meseriei; trebuie să contribuie la dezvoltarea unui
climat stimulativ pentru perfecţionare în cadrul comunităţii profesionale.
C. Responsabilităţi
Responsabilitatea primară a managerului social se referă la persoanele aflate în
dificultate; totodată, profesia sa îi impune o înaltă responsabilitate faţă de societate.
Managerul social are datoria de a sprijini persoanele asistate să se integreze în viaţa
socială şi culturală, de a restabili relaţiile cu familia şi societatea, de a reduce dependenţa
socială, de a-l face pe asistat conştient nu numai de drepturile sale, dar şi de datoriile sale
sociale.
Aderând complet la valorile democraţiei, care presupun crearea unei societăţi
echilibrate în care toate segmentele ei să se accepte, să se recunoască şi să se sprijine reciproc,
managerul social are datoria să înţeleagă şi să respecte cultura, experienţa istorică, opţiunile
fundamentale ale comunităţii în care lucrează.
TEMA 4: PROMOVAREA SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ1. Integrarea socială – părţi componente şi caracteristici.
22
2. Responsabilii politicii sociale europene şi fondul social european.
1. Integrarea socială – părţi componente şi caracteristici.
Integrare socială - procesualitatea interacţiunilor dintre individ sau grup şi mediul social
specific sau integral, prin intermediul căreia se realizează un echilibru funcţional al părţilor.
Integratul poate fi o persoană cît şi un grup de persoane, o categorie socială, o organizaţie, o
comunitate teritorială, un subsistem social etc. Se vorbeşte astfel de o I. profesională, socio-
profesională, urbană, rurală, culturală, educaţională etc. Dacă elementele care se integrează
sînt subsisteme ale sistemului social global, I. este societală.
I. reprezintă o relaţie, o interacţiune dinamică între sistemul care se integrează şi sistemul
care integrează. În cursul acestui proces, atît în sistemul care se integrează cît şi în cel ce
integrează au loc mutaţii. În funcţie de caracterul activ al primului şi de capacitatea de răspuns
a mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea, adaptarea,
participarea şi integrarea propriu-zisă care, de multe ori, poate fi o sinteză diferită în
comparaţie cu componentele iniţiale. De ex. procesul de i. a unei persoane într-o organizaţie
economică presupune o fază de acomodare al cărei conţinut este dat de informarea reciprocă
asupra obiectivelor şi caracteristicilor, activarea modelelor integrative care să-i permită celui
venit învăţarea rolului ce decurge din poziţia pe care o ocupă în sistemul în care se integrează.
În faza de adaptare, relaţiile multiple care se stabilesc fac ca sistemul care se integrează (deşi
cu o identitate separată) să capete cunoştinţele şi deprinderile necesare rezolvării situaţiilor
impuse de mediu şi să răspundă pozitiv cerinţelor acestuia. Asumarea rolurilor şi promovarea
iniţiativelor personale marchează faza participării. Ultima fază presupune transformarea
integrantului în element funcţional, în subsistem integrat al organizaţiei respective. Se pot
astfel desprinde două tipuri limită: a) i. prin asimilare a culturii sistemului în care se
integrează; b) i. prin schimbare reciprocă - două unităţi se transformă prin interacţiune în
vederea unei acţiuni optimizante.
Integrarea socială poate fi realizată prin următoarele căi:
1.1. Asigurarea locurilor de muncă
Problema combaterii şomajului se află în centrul dezbaterilor europene, fapt bine şi
clar conturat în cadrul reuniunilor ce au loc între ţările Uniunii Europene: începând cu Carta
Alba a Competitivităţii, Creşterii şi Ocupării Forţei de Muncă, continuând cu deciziile
Consiliului European de la Essen (1994) şi cu Tratatul de la Amsterdam şi terminând cu
Summitul special asupra locurilor de muncă de la Luxemburg. Astfel, statele membre s-au
23
angajat să creeze şi să realizeze programe politice pe termen lung în vederea combaterii
şomajului.
În cadrul Summitului de la Amsterdam din iunie 1997 a intrat în vigoare un nou Titlu
privind locurile de muncă.
În Tratatul de le Amsterdam s-a convocat un Consiliu European extraordinar pe
problema locurilor de muncă.
La Summitul dedicat locurilor de muncă, Consiliul a adoptat Instrucţiunile privind
politica locurilor de muncă pentru 1998. Ele se bazează pe cele patru elemente:
disponibilitatea pentru angajare, antreprenoriat, adaptabilitate şi egalitatea şanselor:
a) Disponibilitatea pentru angajare – calităţile celor care caută de lucru. Principalele
obiective sunt:
- tuturor tinerilor ar trebui să li se ofere pregătire şi postpregătire, sau o perioadă de
practică înainte de a înregistra şase luni de şomaj;
- şomerilor adulţi ar trebui să li se ofere un nou început, mai ales printr-o pregătire
suplimentară şi prin orientare profesională înainte de a înregistra 12 luni de şomaj.
Guvernele statelor membre pot atinge aceste obiective doar dacă organizaţiile patronale şi
sindicale ajung la înţelegeri privind creşterea numărului de programe de pregătire, a
posibilităţilor de perfecţionare profesională şi a altor abilităţi de acumulare a calităţilor
profesionale.
b) Antreprenoriatul. Intenţia statelor membre este de a simplifica procedura înfiinţării
de noi afaceri şi de sprijinire a celor care vor să-şi deschidă propria afacere, prin :
- identificarea obstacolelor existente la crearea de întreprinderi mici şi mijlocii;
- reducerea taxelor şi a contribuţiilor împovărătoare;
- stabilirea numărului de locuri de muncă care pot fi create în sfera socialului.
c) Adaptabilitatea. Companiile şi angajaţii trebuie să accepte schimbarea. Procesul de
adaptare ar trebui să fie facilitat de:
- dezvoltarea strategiilor de realizare a practicilor de lucru moderne şi flexibile în
colaborare cu partenerii sociali;
- analizarea formelor de angajare;
- introducerea stimulentelor pentru pregătire individuală şi a pregătirii în cadrul
companiei.
d) Şanse egale. Statele membre acordă o mare importanţă asigurării oportunităţilor
egale de a face carieră atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, precum şi îmbunătăţirii
24
integrării persoanelor cu handicap pe piaţa muncii. Astfel, s-a decis adoptarea măsurilor
necesare pentru ca mai multe femei să poată fi angajate şi să aibă acces la ramurile şi
profesiile dominate anterior de bărbaţi.
1.2. Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare
Obiectivul principal al Comunităţii constă în stimularea statelor membre pentru ca
partenerii economici şi sociali să lucreze împreună şi să implementeze măsurile de interes
comun ale UE.
1.3. Implementarea libertăţii de mişcare
Această libertate fundamentală implică ideea că fiecare cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene are dreptul de a merge în alt stat membru pentru a locui şi a munci acolo.
De asemenea, are dreptul de a rămâne în acel stat până la sfârşitul contractului său de muncă.
Pentru a asigura libertatea de mişcare, Uniunea Europeană a emis mai multe reglementări:
Recunoaşterea reciproca a titlurilor şi diplomelor;
Securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul U;
Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă (AELM).
Acest program ajută cetăţenii să beneficieze de dreptul la libertatea de mişcare, şi prin
aceasta contribuie la dezvoltarea pieţei europene a forţei de muncă.
1.4. Promovarea educaţiei şi a pregătiriiCel mai popular mijloc de intervenţie socio-politic îl reprezintă programele educaţionale
finanţate de UE, precum LEONARDO pentru învăţământ profesional şi calificare şi
SOCRATES pentru învăţământ general şi învăţământ superior.
1.5. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei
Pentru această problemă au fost emise următoarele acte legislative:
Directiva privind salarii egale pentru bărbaţi şi femei –principiul salarizării egale;
Directiva privind tratamentul nediferenţiat – interzice orice discriminare în
funcţie de sex în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă;
Directiva privind implementarea treptată a principiului tratamentului
nediferenţiat pentru bărbaţi şi femei în probleme de securitate socială – permite fiecărui
stat membru să stabilească diferite vârste de pensionare pentru bărbaţi şi femei;
Directiva privind concediul parental – părinţii au dreptul la minimum trei luni de
concediu fără plată în cazul naşterii sau adopţiei unui copil;
25
Directiva privind furnizarea dovezilor în cazul unei discriminări – defineşte
noţiunea de discriminare indirectă şi susţine înlăturarea responsabilităţii de a furniza dovezi
de către persoana discriminată.
1.6. Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
UE a adoptat o legislaţie privind următoarele domenii care au o importanţă aparte atât
pentru patroni, cât şi pentru salariaţi:
Timpul de lucru. Timpul mediu de lucru pe săptămână este redus la 48 de ore. Durata
minimă a concediului plătit este de 4 săptămâni;
Obligaţia patronilor de a informa angajatul cu privire la condiţiile valabile pentru
contractul de muncă;
Protecţia drepturilor angajaţilor în cazul transferului de sarcini, îndatoriri sau o parte a
unei îndatoriri. Comunitatea a urmărit să asigure locuri de muncă în condiţiile restructurări;
Armonizarea legilor din statele membre care au legătură cu protecţia angajaţilor în cazul
insolvabilităţii patronilor lor;
Armonizarea legilor din statele membre cu privire la concedierile în masă – proprietarii
de companii cu un anumit număr de angajaţi trebuie să se consulte cu sindicatul angajaţilor,
dacă intenţionează să facă concedieri în masă;
Înfiinţarea unui Consiliu European al Muncii cu scopul de a informa şi consulta
angajaţii – oferă angajaţilor şansa de a primi informaţii despre planificări şi decizii adoptate
de către conducătorii grupurilor din străinătate;
Integrarea lucrătorilor nerezidenti în cadrul sistemului de ocupare a forţei de muncă –
asigură faptul că salariaţii care merg să lucreze temporar în alte state membre ale Uniunii se
supun – din prima zi – aceloraşi condiţii privind salarizarea şi concediile ca şi cei provenind
din ţara în chestiune;
Locuri de muncă fără norma întreagă – înlăturarea discriminării celor ce nu lucrează cu
normă întreagă, îmbunătăţirea calităţii slujbelor fără normă întreagă;
Întărirea măsurilor de îmbunătăţire şi îngrijire a sănătăţii angajaţilor – patronii sunt
obligaţi să facă o evaluare a riscurilor fiecărei slujbe şi să ia măsuri de reducere a pericolelor.
1.7. Promovarea sistemului de protecţie socialăSistemul de protecţie socială oferă indivizilor securitate şi contribuie la stabilitatea
socială şi politică, precum şi la succesul economic. Beneficiile includ tratament în cazul
bolilor profesionale şi al accidentelor de muncă, asigurarea unui venit stabil după pensionare
şi acordarea ajutorului de şomaj.
26
Totuşi, sistemul de protecţie socială din statele membre este serios pus la încercare ca
urmare a tendinţelor demografica. Ţările UE se confruntă, aşadar, cu sarcina de a-şi reforma
sistemele de protecţie socială astfel încât să rămână viabile financiar, dar să-şi păstreze şi
eficienţa.
Organizarea sistemului de protecţie socială este responsabilitatea fiecărui stat
membru.
Reforma sistemului de protecţie socială are un rol important şi în legătură cu
strategia de angajare. Statele membre încearcă să contribuie activ la îmbunătăţirea gradului
de angajabilitate a cetăţenilor lor. Comisia propune o strategie de modernizare a protecţiei
sociale, luând în calcul şi interesul persoanelor în vârstă. Pentru sprijinirea statelor membre,
UE a înfiinţat programul MISSOC, un sistem mutual de informare asupra protecţiei sociale în
Uniunea Europeană, care colectează, analizează şi publică date referitoare la politicile de
protecţie socială din toate statele membre.
1.8. UE şi persoanele în vârstăNevoile şi temerile persoanelor în vârstă devin din ce în ce mai importante. Pensionarea
timpurie nu a dus la o creştere importantă a mediei gradului de angajare în statele UE.
Comisia Europeană este dornică să dezvolte proiecte, în colaborare cu partenerii sociali
şi cu organizaţiile non-guvernamentale, pentru o tranziţie făcută pas cu pas de la muncă la
pensionare, combinată cu perspective realiste pentru vârsta a treia, astfel încât bătrâneţea să
merite să fie trăită.
1. Lupta împotriva discriminării şi excluderii
Discriminarea are multe forme: xenofobia, antisemitismul – afectează drepturile
fundamentale ale persoanei.
Toate statele membre ale UE au prevederi privind combaterea discriminării, stipulate în
constituţii sau în legislaţiile lor.
2. Responsabilii politicii sociale europene şi fondul social european.
A. Principalele instituţii oficiale ale Uniunii Europene sunt: Consiliul European,
Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie şi Comitetul
Economic şi Social.
B. Există şi alte instituţii cu rol consultativ în politica socială, pe domenii precise :
Agenţii:
27
- Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă;
- Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă;
- Observatorul European pentru Rasism şi Xenofobie.
Comitete consultative:
- Comitetul pentru securitate socială a muncitorilor migranţi;
- Comitetul pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Piaţa Muncii.
Parteneri sociali - sindicatele şi organizaţiile profesionale care au un rol
important, contribuind la conturarea politicilor sociale europene.
Cei mai importanţi parteneri sociali sunt:
Confederaţia Europeană a
Sindicatelor (1973) – 68 de confederaţii naţionale din 29 de ţări;
Uniunea Angajatorilor din Industrie şi Comerţ (1958) – organizaţii ale
angajatorilor din 22 de ţări;
Centrul European pentru Întreprinderi Publice (1961) – promovarea dialogului
social;
Un număr de 28 de organizaţii care activează în diferite ramuri industriale.
Primul acord semnificativ semnat de către partenerii sociali a fost în legătură cu
concediul parental (1995).
Un al doilea acord se referă la munca cu jumătate de normă (part-time).
Un alt acord se referă la contractele pe termen limitat.
În figura următoare am prezentat schematic modul în care se desfăşoară dialogul social:
- Dialogul macroeconomic. Un dezavantaj al instituţiilor europene vine din faptul că
politica monetară se află în responsabilitatea Băncii Centrale Europene.
- Procesul de extindere a UE – scopul de a impulsiona dezbaterile privind rolul
partenerilor sociali în procesul de extindere a Uniunii.
Fondul social european
- a fost creat o dată cu Tratatul de la Roma. Scopul său general este de a îmbunătăţi
şansele cetăţenilor prin intermediul unor politici sociale.
Nucleul politicii sociale europene este format de două scopuri specifice:
- Sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a crea politici active şi sisteme pentru
a face faţă efectelor şomajului şi pentru a îmbunătăţi calificarea angajaţilor;
28
- Oferirea de sprijin unor regiuni care au anumite probleme specifice de natură socială.
Fondul Social European va finanţa acţiuni ale statelor membre în cinci domenii
prioritare:
a) Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa forţei de muncă;
b) Promovarea unor şanse egale în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, în special
pentru cei expuşi excluziunii sociale;
c) Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a politicii de
formare continuă;
d) Promovarea unei forţe de muncă înalt calificate, instruite şi adaptabile, a inovaţiei şi
adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea unor
condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului
uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie;
e) Promovarea unor măsuri specifice care să îmbunătăţească accesul şi participarea
femeii la piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea unei cariere, accesul la noi oportunităţi de locuri
de muncă şi de demarare a unei afaceri şi care să reducă segregarea pe piaţa muncii, pe
verticală şi pe orizontală, din diferenţelor de sex.
Cetăţenii beneficiază de sprijinul Fondului Social European prin participarea la
programe de pregătire sau la alte activităţi organizate la nivel local. Acestea sunt conduse de
diferite organizaţii publice sau private, cum ar fi: instituţiile de învăţământ şi pregătire,
organizaţiile de voluntari, sindicatele, asociaţiile profesionale şi companiile.
Accesul la Fondul Social European se face pe principiul cofinanţării. Pentru orice
proiect prezentat de către orice stat membru este necesară cofinanţarea de la bugetul naţional
de stat, local sau privat.
Viitorul politicii sociale
Politica socială este, în primul rând, problema fiecăreia dintre statele membre şi ar trebui
să rămână aşa.
Totuşi, numărul problemelor care necesită o rezolvare europeană este din ce în ce mai
mare:
Problema finalizării pieţei unice şi a Uniunii Economice şi Monetare – se
urmăreşte asigurarea unor condiţii egale de competiţie;
Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea ce priveşte locurile de
muncă şi mai ridicate în ceea ce priveşte şomajul;
Toate ţările UE se confruntă cu faptul ca societăţile lor îmbătrânesc. În acest
domeniu există un schimb de experienţă şi de informaţie la nivel european;
29
Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a schimbat radical
societăţile Europei şi le-a transformat în societăţi bazate pe informaţie;
Diviziunea globală a munci, globalizarea financiară şi efectele folosirii de noi
tehnologii vor duce, în cele din urmă, la o schimbare masivă a muncii în Europa;
Summitul UE din martie 2000 de la Lisabona referitor la reforma economica şi la
coeziunea socială a determinat elaborarea unei noi strategii economice şi sociale pentru
începutul noului mileniu. Şefii de state şi de guverne au convenit asupra unui nou obiectiv
strategic pentru UE în următoarea decadă: să devină cea mai competitivă şi dinamică
economie bazată pe informaţii din lume, capabilă să susţină creşterea economică cu mai
multe locuri de muncă şi cu o coeziune socială mai mare.
DIVERSITATEA SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ
1. Noţiuni introductive
Originea europeană comună, pe de o parte, şi diversitatea evoluţiilor naţionale, pe de
alta au fost în mod egal recunoscute atât de cercetătorii politicilor sociale cât şi de
documentele oficiale ale Uniunii Europene. În schimb, ponderea exactă a diferenţelor şi
similitudinilor, dar mai ales semnificaţia lor pentru realizarea convergenţei proiectate de
organismele europene au continuat să alimenteze o dezbatere deopotrivă intelectuală şi
politică.
Literatura de specialitate utilizează o serie de noţiuni care, în funcţie de context, sunt
fie interşanjabile, fie complementare: protecţie socială, politică socială, stat al bunăstării.
Trebuie subliniat că accepţiunea acestor termeni poate varia de la o ţară la alta, ceea ce face
mai dificilă abordarea comparativă. Astfel, termenul german de politică socială (sozialpolitik)
este utilizat de obicei la singular, dar se specifică diferitele domenii sau regimuri particulare
(politica sănătăţii, securitatea socială a persoanelor vârstnice, politica familială, etc). Politica
în domeniul educaţiei nu este subsumată conceptului de politică socială, pe când în Marea
Britanie ea este inclusă în conceptul de servicii sociale (social services). Reglementarea
condiţiilor de muncă constituie o parte esenţială a politicii sociale atât în Germania cât şi în
Franţa, dar ea lipseşte în abordarea anglo-saxonă (Kaufmann, 1990, p.19). Deşi analiza
acestor variaţii terminologice depăşeşte cadrul volumului de faţă, pentru a facilita înţelegerea
temelor care fac obiectul acestui capitol sunt prezentate principalele contribuţii la definirea
conceptelor menţionate.
30
2. Definiţii ale conceptelor utilizate
A. Protecţia socială
Protecţia socială include pensiile de bătrâneţe, îngrijirea sănătăţii, ajutoarele de boală
şi invaliditate, ajutorul de şomaj şi serviciile publice pentru ocuparea forţei de muncă,
alocaţiile pentru familie, ajutoarele de maternitate şi cele pentru locuinţă (Social Protection in
Europe, 1995, p.59).
B. Politica socială
1. "Politica socială" nu este un termen tehnic cu un înţeles exact (...) el se referă la
politica guvernelor cu privire la acţiunea care are un impact direct asupra bunăstării
cetăţenilor, prin acordarea de servicii sau venit. Nucleul central constă (...) din asigurări
sociale, asistenţă publică (sau naţională), servicii de sănătate şi bunăstare, politica în domeniul
locuinţelor"
2. Politica socială reprezintă "acele modalităţi, modele şi mecanisme care vizează
distribuţia resurselor în acord cu un anumit criteriu al nevoii" (Mishra, 1977, p.xi).
3. Din punct de vedere analitic se poate considera ca politică socială totalitatea actelor
politice şi administrative care urmăresc să influenţeze structurile sociale ca şi condiţiile vitale
şi modul de viaţă al diferitelor grupări sociale (Kaufmann, 1990, p.19).
4. Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale
caracteristice unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de
către actorii politici a fi dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi
redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări
colective (Zamfir, 1995, p.22).
C. Statul bunăstării
31
1. Pentru a înţelege sensul termenului de "stat al bunăstării", "trebuie să includem toate
măsurile (...) adoptate fie pentru a influenţa, fie pentru a interfera sau pentru a se substitui
jocului liber al mecanismelor de piaţă, în interesul bunăstării" (Marshall, 1961, p.288).
2. Un "stat al bunăstării" este un stat în care puterea este folosită în mod deliberat (prin
politică şi administraţie) în efortul de a modifica jocul forţelor de piaţă în cel puţin trei
direcţii: în primul rând, prin garantarea unui venit minim indivizilor şi familiilor, independent
de valoarea de piaţă a muncii sau a proprietăţii lor; în al doilea rând, prin limitarea
insecurităţii pe calea sprijinirii indivizilor şi familiilor pentru a face faţă anumitor
"contingenţe sociale" (de exemplu: boală, bătrâneţe şi şomaj) care altfel ar conduce la crize
personale sau familiale; şi în al treilea rând, garantând tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
status sau clasă, cele mai înalte standarde existente în cadrul unei game acceptate de servicii
sociale (Briggs, 1961, p.228).
3. Statul bunăstării este rezultatul instituţional al asumării de către societate a
responsabilităţii legale şi deci formale şi explicite pentru nivelul de bază al bunăstării tuturor
membrilor săi (Girvetz, 1968, p.512).
4. Esenţa statului bunăstării constă din existenţa unor standarde minime protejate de
guvern în privinţa venitului, nutriţiei, sănătăţii, locuinţei şi educaţiei, asigurate fiecărui
cetăţean ca un drept politic şi nu ca un act de caritate (Wilensky, 1975, p.1).
5. (...) ocuparea deplină a forţei de muncă (reglementarea economiei de piaţă într-un
mod care să menţină un grad înalt şi stabil de ocupare a forţei de muncă), servicii sociale
universale (în special educaţie, siguranţa venitului, îngrijire medicală şi locuinţă ca şi o
combinaţie de servicii sociale personale pentru a satisface nevoile de bază ale cetăţenilor într-
o societate complexă, aflată în schimbare) şi asistenţă socială (bazată pe testarea veniturilor
sau mijloacelor pentru a face faţă în cazurile excepţionale de nevoie sau pentru a diminua
sărăcia) au dat expresie concretă ideii de responsabilitate colectivă pentru menţinerea unui
standard minim de viaţă ca o problemă de drept social (Mishra, 1990, pp.18-19).
6. Edificarea şi dezvoltarea statelor bunăstării în Europa poate fi descrisă în primă
instanţă ca fiind stabilirea şi diferenţierea succesivă a politicilor sociale dintr-o anumită ţară
(Kaufmann, 1990, p.21).
7. În sens îngust, statul bunăstării se poate referi la măsurile de acordare a serviciilor
sociale cheie (de obicei, limitate la sănătate, educaţie, locuinţă, menţinerea venitului şi
serviciile sociale personale). Într-un sens mai larg, statul bunăstării defineşte (1) o formă
particulară de stat, (2) o formă distinctă de politică sau (3) un tip specific de societate
(Pierson, 1991, p.7).
32
3. Originile diversităţii
Asemeni statului naţiune, democraţiei de masă şi capitalismului industrial, statul
modern al bunăstării este o invenţie europeană (Flora, 1987, p.xii). Originile comune şi-au
pus amprenta asupra evoluţiilor ulterioare, dar nu au împiedicat apariţia unor diferenţe de
natură structurală şi culturală între sistemele de protecţie socială. În opinia lui Flora (1987),
teoria lui Stein Rokkan despre dezvoltarea politică europeană este deosebit de utilă în
explicarea variaţiilor existente între statele bunăstării. Plecând de aici, autorul german
identifică principalele "surse ale diversităţii": 1. Variaţiile instituţionale între statele bunăstării
din Europa pot fi înţelese ca rezultate ale unor diferenţe structurale mai vechi, cele mai
importante fiind procesele formării statului şi naţiunii, dar şi diferenţele în evoluţia ulterioară
a democraţiilor de masă; 2. Diversitatea statelor bunăstării este rezultatul unei etapizări
diferite în crearea instituţiilor majore, mai ales în ceea ce priveşte procesul industrializării
unde nivele diferite au fost legate de presiunea unor probleme diferite şi de constelaţii variate
ale actorilor colectivi; 3. Multe dintre variaţiile instituţionale importante datează din fazele
timpurii ale dezvoltării statelor bunăstării, adesea anterioare Primului Război Mondial. După
această perioadă, schimbările semnificative au avut loc numai în împrejurări excepţionale
(război sau crize economice) (Flora, 1986, pp.xvi-xvii).
Diversitatea care prezintă interes este aceea cu caracter persistent şi structural pentru
că numai ea este relevantă pentru "viitoarea adaptare instituţională a statelor bunăstării din
Europa la noile provocări". În acest context, trebuie reţinute două dintre dimensiunile
infrastructurii instituţionale: 1. gradul în care statul central a "penetrat" instituţiile bunăstării
sau "statalitatea" statului bunăstării, care defineşte spaţiul de manevră al structurilor
intermediare; 2. gradul în care instituţiile bunăstării reflectă diferenţierea socială, cu alte
cuvinte "fragmentarea" statului bunăstării, care defineşte potenţialul său de conflict sau
schimbare (Flora, 1986, p.xvii).
Punctul de vedere exprimat de Flora (1986) a fost împărtăşit de un alt cercetător
german, Franz-Xaver Kaufmann (1990). Şi pentru el, variabilitatea structurilor naţionale de
protecţie socială se explică prin câteva "diferenţe primordiale". Prima se referă la gradul de
etatizare a organismelor însărcinate cu acordarea prestaţiilor sau serviciilor prescrise de lege.
Cea de-a doua este identificată în planul ideilor, al definiţiilor date problemelor şi modului în
care au fost concepute soluţiile. În sfârşit, efectul cumulativ al proceselor socio-politice din
fiecare ţară reprezintă a treia diferenţă cu efecte asupra evoluţiei statului bunăstării. Ideea este
completată cu observaţia că "intervenţiile socio-politice iniţiale au avut adesea un efect
33
permanent asupra definiţiilor date anumitor probleme sociale şi asupra dezvoltării structurilor
administrative care se ocupă cu aceste probleme" (Kaufmann, 1990, pp.23-24). O teză
asemănătoare a fost susţinută de F-X. Merrin (1990) care se referea în articolul său Statele
bunăstării: amprenta originilor la faptul că "totul se petrece (...) ca şi cum problemele,
obiecte ale protecţiei sociale, ar fi fost reprezentate şi instituţionalizate diferit în fiecare ţară"
(p.47). Trecând de la discutarea originilor la analiza perioadei contemporane, se poate
constata persistenţa diversităţii politicilor sociale naţionale în ciuda convergenţelor existente
în plan economic şi politic. Chiar dacă statele membre au adoptat, în grade diferite, politici în
domeniul sănătăţii, pensiilor, familiei sau şomajului, analizele pun în evidenţă diferenţe
importante între sistemele lor de protecţie socială. Acestea, apreciază Merrin (1990), arată că
"naţiunile care posedă sisteme politice foarte asemănătoare şi nivele comparabile de
dezvoltare nu stabilesc aceleaşi priorităţi în materie de politică socială şi nu pun în aplicare
politici publice identice" (p.47). Metodele noii sociologii istorice comparatiste îl conduc pe
autorul francez la concluzia că există "state ale bunăstării" profund diferite prin istoria lor,
tipul de relaţie dintre societate şi protecţia socială, locul acordat statului şi, mai general, prin
"paradigma care susţine acţiunea în materie de politică socială" (Merrin, 1990, p.43). Având
ca termen de referinţă "politica socială", Kaufmann (1990) adoptă o poziţie similară:
"politicile sociale din fiecare ţară au propria lor istorie precum şi structuri, legitimări şi efecte
particulare" (p.18).
4. Modele de protecţie socială
Explicarea diversităţii în domeniul protecţiei sociale a presupus căutarea principalele
aspecte sau criterii de diferenţiere şi, nu în ultimul rând, construirea de tipologii care, în
funcţie de preferinţa autorilor pentru un concept sau altul, au vizat fie politicile sociale, fie
statele bunăstării. Preocuparea pentru identificarea unor tipuri, modele sau regimuri,
manifestată iniţial în anii '60, s-a accentuat în următoarele decenii, ceea ce i-a determinat pe
unii autori să o asocieze dezbaterii privind dimensiunea socială a integrării europene
(Hantrais, 1995, p.28).
În ordine cronologică, prima clasificare a politicilor sociale i se datorează lui Richard
Titmuss. El a identificat trei modele, care au rămas repere intelectuale importante în
cercetarea de specialitate.
34
Modelele de politică socială (R.M. Titmuss)
1. Modelul protecţiei reziduale (residual welfare model): "are la bază premisa că
nevoile individuale sunt satisfăcute în mod adecvat prin cele două canale "naturale" (sau date
în plan social): economia privată de piaţă şi familia. Instituţiile de protecţie socială (social
welfare) ar trebui să intre în joc, şi atunci doar pe timp limitat, numai când acestea (piaţa şi
Deşi relativ diferite prin fundamentarea teoretică şi mai ales prin metodele utilizate,
tipologiile lui Titmuss (1974) şi respectiv Andersen (1990) prezintă elemente de convergenţă.
Este vorba în principal despre paralelismul existent între tipurile identificate: modelul
bunăstării reziduale şi statul liberal al bunăstării; modelul realizării/performanţei economice şi
statul conservator/corporatist al bunăstării; modelul instituţional redistributiv şi statul social-
democrat al bunăstării.
Cele trei clasificări menţionate anterior au în comun câteva caracteristici. În primul
rând, ele nu au vizat în mod specific spaţiul Uniunii Europene şi nu au avut în vedere
armonizarea sau convergenţa politicilor sociale. În al doilea rând, nu au inclus ţările din sudul
Europei (Grecia, Portulgalia, Spania), care au aderat la UE în anii '80. Mai recent,
tipologizarea politicilor sociale a fost abordată în contextul integrării europene. Sunt de
remarcat în acest sens contribuţiile lui Stephan Leibfried (1993) şi Linda Hantrais (1995).
Leibfried (1993) a adoptat o perspectivă diferită de cea a predecesorilor săi, axându-se
pe componentele marginale ale statului bunăstării şi nu pe cele care domină din punct de
vedere cantitativ sistemul de protecţie socială (de ex. asigurările sociale). Mai precis, analiza
sa a avut în centru "interfeţele dintre sărăcie, asigurări sociale şi politica în domeniul
sărăciei". În acest cadru au fost examinate consecinţele introducerii venitului de bază, ca o
modalitate de a ilustra "importanţa practică a diferenţelor" dintre regimurile tipice din
Comunitatea Europeană. Autorul a optat pentru politicile din domeniul sărăciei pentru că
acestea indică limitele şi conţinuturile cetăţeniei sociale. Totodată, diferenţele dintre
38
componentele marginale ale statelor bunăstării sunt cele care pot obstrucţiona cel mai mult
crearea de "jos în sus" a Europei sociale (Leibfried, 1993, p.139).
Tipuri de state europene ale bunăstării (S.Leibfried)
1. Modern: accentul este pus pe dreptul fiecărui cetăţean la muncă şi nu pe
transferurile obligatorii de venit. Trăsătura dominantă este universalismul, dar el
caracterizează în primul rând sfera muncii şi mai puţin redistribuirea venitului în afara muncii.
Statul bunăstării de acest tip este patronul principal (employer of first resort), îndeosebi
pentru forţa de munca feminină. Subvenţionarea "intrării" sau "non-ieşirii" de pe piaţa muncii
reprezintă o strategie care exprimă noţiunea instituţionalizată de cetăţenie socială. Dezbaterea
referitoare la venitul de bază poate oferi argumente suplimentare pentru menţinerea unei
"societăţi centrate pe muncă" de tip universalist. Este posibilă, de asemenea, dezvoltarea
sistemului în următoarele direcţii: îmbunătăţirea "pachetului de venituri"; îmbunătăţirea
redistribuţiei pe scară largă în domenii particulare (ex. alocaţia pentru copii); dezvoltarea
componentelor marginale pentru a le face să corespundă standardelor din modelul
instituţional. Întrucât opţiunea pentru ieşirea din “societatea muncii" ca strategie generală nu
va fi încurajată, asigurarea venitului de bază nu va reprezenta o componentă importantă a
statului modern al bunăstării.
Exemple tipice: ţările scandinave
2. Instituţional: strategia fundamentală este aceea a "compensării" problemelor sociale,
a subvenţionării "ieşirii" sau chiar a "non-intrării" pe piaţa muncii concomitent cu o politică
de puternică dezvoltare economică. Prin "strategiile compensatorii" dreptul la muncă este
înlocuit cu dreptul la securitate socială. Statul bunăstării este compensatorul principal
(compensator of first resort) şi nu patronul principal, modificând în acest sens şi noţiunea
instituţionalizată de cetăţenie socială. Ţările cu un asemenea regim nu au o tradiţie explicită a
universalismului, dar "promisiunile instituţionalizate de ocupare deplină a forţei de muncă" şi
"practicile" adoptate pe piaţa privată a muncii în perioada 1950-1970 au creat o "tradiţie
fragilă de universalism virtual". Dezbaterea privind venitul de bază ar putea accentua opţiunea
pentru compensare şi ieşire sau non-intrare pe piaţa muncii. De asemenea, este posibilă
evoluţia spre o abordare a nevoilor de tip universalist şi non-rezidual, care să fie tot mai puţin
restrictivă în testarea mijloacelor şi care să fie orientată spre individ, nu spre gospodărie.
Exemple tipice: ţările "Bismarck" (Germania, Austria)
39
3. Rezidual: Statul bunăstării este conceput ca un mecanism de întărire a motivaţiei
pentru muncă. "Intrarea" pe piaţa muncii este determinată prin metode coercitive şi mai puţin
prin subvenţionare sau prin politica de formare şi calificare. Orientarea dominantă este
selectivismul, statul bunăstării fiind un compensator de ultimă instanţă (compensator of last
resort). Modelul rezidual se află la o distanţă mare atât de "regimul compensator" al tipului
instituţional cât şi de "regimul societăţii de muncă" al tipului modern. În consecinţă,
"cetăţenia socială" este mai degrabă o temă de interes ştiinţific decât un principiu al politicii
sociale. Dezbaterea asupra venitului de bază nu va conduce la "opţiunea pentru ieşirea din
societatea muncii", ci mai probabil la evoluţia către un "sistem normal de bunăstare", în
sensul modelului scandinav. În contextul modelului rezidual, aceasta va însemna introducerea
unui sistem de protecţie universal şi nu a unuia care tratează în mod diferenţiat categoriile
sociale ("categorial"). Atribuirea unui rol mai important programelor publice de creare de
locuri de muncă, cu scopul integrării pe piaţa primară a muncii, ar conduce statul rezidual al
bunăstării la dezvoltarea unor trăsături mixte, aflate între modelul "Bismarck" şi cel
scandinav.
Exemple tipice: ţările anglo-saxone (Marea Britanie, SUA, Australia, Noua Zeelandă)
4. Rudimentar: dreptul la protecţie sau bunăstare socială nu este garantat. Accentuarea
de facto a rezidualismului şi "intrării" forţate pe piaţa muncii conferă acestui regim
caracteristici asemănătoare modelului anglo-saxon. Totuşi, existenţa unei puternice tradiţii în
acordarea protecţiei sociale de către Biserică (Biserica catolică, mai ales) marchează o
diferenţă importantă în raport cu modelul rezidual, dar şi cu cel modern (scandinav). Anumite
programe de securitate socială au rolul de a acorda un venit de bază, deşi scopul pentru care
au fost proiectate este altul (pensiile pentru persoanele cu disabilităţi, în unele ţări din sudul
Europei). În plus, sectorul agrar şi economia de subzistenţă, deosebit de importante în statele
cu acest regim, au configurat piaţa muncii într-un mod care le deosebeşte radical de celelalte
ţări europene. Spre deosebire de ţările scandinave, tradiţia ocupării depline a forţei de muncă
şi în mod particular a celei feminine lipseşte aici. De fapt, statul bunăstării nu are la bază o
concepţie diferită de cele precedente, ci se distinge prin absenţa implementării legislative,
instituţionale şi sociale a unor principii specifice regimului "modern" al bunăstării, deşi
acestea au garanţii constituţionale. În consecinţă, este vorba despre un stat al bunăstării
caracterizat prin promisiunea instituţionalizată (institutionalised promise). Deşi consecinţele
dezbaterii privind venitul de bază sunt greu de anticipat, cele mai probabile evoluţii sunt cele
către varianta germană (tipul instituţional) sau cea scandinavă (tipul modern) a modelului
"normal" de bunăstare.
40
Exemple tipice: ţările "cercului latin" (Grecia, Portugalia, Spania, partea sudică a
Italiei)
Sursa: Leibfried, 1993, pp.140-142
În clasificarea propusă de L.Hantrais (1995), diferenţierii pe baza unor caracteristici
ale sistemelor de protecţie socială îi corespunde o delimitare a ţărilor pe arii geografice şi
valuri ale aderării la Uniunea Europeană, ultimele două criterii suprapunându-se aproape în
totalitate. Construcţia europeană şi în mod particular politica socială europeană reprezintă, de
această dată, puncte de referinţă explicite în analiza modelelor de bunăstare. Ipoteza autoarei
este că "expansiunea Comunităţii a complicat procesul de armonizare şi a îndepărtat
perspectivele realizării convergenţei", făcând-le însă probabil şi mai necesare (Hantrais, 1995,
p.30).
Modele de state ale bunăstării (L.Hantrais)
1. Modelul continental. Sistemul de protecţie socială derivă din modelul etatist şi
corporatist al lui Bismarck, bazat pe principiul că statusul de angajat reprezintă condiţia atât
pentru obţinerea salariului cât şi pentru prestaţiile sociale. Finanţarea prestaţiilor este realizată
în primul rând sau exclusiv prin contribuţiile angajatorului şi angajatului, ca parte a costurilor
forţei de muncă. Prestaţiile sunt strâns legate de câştigurile anterioare ale persoanei, în
conformitate cu sistemul de asigurări contractuale.
Sistemul perpetuează efectele inegalităţii existente pe piaţa muncii, redistribuţia
veniturilor între diferitele segmente ale populaţiei fiind redusă.
Dezvoltarea protecţiei sociale a început cu domeniile accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale, s-a extins apoi la boală şi maternitate, bătrâneţe şi invaliditate, iar în final la
şomaj şi alocaţiile familiale. Îngrijirea medicală se realizează, de asemenea, în regim de
asigurări în toate ţările aparţinând grupului "continental", cu excepţia Italiei.
Componenta non-contributivă (asistenţa socială), şi ea prezentă, este finanţată de stat
pe baza impozitelor generale, constituind o plasă de siguranţă pentru cei care nu îndeplinesc
condiţiile sistemului de asigurări.
41
Ţările modelului continental se caracterizează printr-un volum ridicat al cheltuielilor
sociale, proporţia acestora din PIB fiind în general mai mare decât în cazul altor state
membre.
Modelul continental este comun statelor fondatoare ale Comunităţii Europene: Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.
2. Modelul nordic şi anglo-saxon au la bază ideea de cetăţenie socială. Atât în sistemul
bunăstării sociale proiectat de Beveridge cât şi în cel social-democrat, dezvoltat în
Danemarca, dreptul la pensie, îngrijire medicală şi alocaţii familiale este garantat în virtutea
condiţiei de cetăţean. Spre deosebire de modelul continental, calitatea de angajat dă dreptul
numai la salariu, în timp ce prestaţiile sociale sunt distribuite tuturor cetăţenilor în mod egal,
indiferent de statusul lor ocupaţional. Aşadar, trăsătura distinctivă a sistemelor nordic şi
anglo-saxon este preferinţa pentru finanţarea prin impozite şi acordarea universală a îngrijirii
medicale, prin contrast cu finanţarea prin contribuţii şi prestaţii legate de venit. În cazul
Danemarcei, accentul cade pe menţinerea venitului pe când în Irlanda şi Marea Britanie
mijloacele de subzistenţă sunt asigurate fie prin plăţi forfetare, fie prin asistenţa bazată pe
testarea mijloacelor.
Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, ţări care au aderat la Comunitatea Europeană în
al doilea val (1973), ilustrează acest al doilea model de protecţie socială.
3. Modelul sud-european. Sistemul de securitate este mai puţin avansat şi mai lipsit de
coerenţă decât cel specific modelelor anterioare. Formele tradiţionale bazate pe familie şi
relaţii de rudenie continuă să deţină un rol important în realizarea protecţiei sociale. Biserica
şi comunităţile locale sunt, de asemenea, surse majore de prestaţii şi servicii sociale.
Corporatismul caracteristic modelului continental, este prezent şi aici, angajatorii fiind cei
care suportă proporţia cea mai mare a costului prestaţiilor. Spre deosebire de sistemele de
asigurări sociale din ţările "continentale", cele din zona Europei de sud sunt însă mai puţin
cuprinzătoare sau nu au un caracter general (naţional). Deşi în majoritatea ţărilor membre
cheltuielile publice au fost diminuate în anii '90, statele din Europa de sud au mărit proporţia
sumelor cu destinaţie socială pentru a finanţa extinderea sistemelor lor de protecţie socială.
Modelului sud-european îi corespund cele trei ţări care au aderat la Comunitatea
Europeană în anii '80: Grecia, Portugalia şi Spania.
Sursa: Hantrais, 1995, pp.32-34
Cel de-al doilea Raport al Comisiei Europene referitor la convergenţa obiectivelor şi
politicilor sociale propune propriile sale criterii pentru identificarea diferenţelor şi
42
similitudinilor dintre sistemele de bunăstare socială. Autorii documentului intitulat Social
Protection in Europe consideră că principiul pe care se bazează dreptul la protecţie socială nu
reprezintă factorul de diferenţiere cel mai potrivit în analiza statelor bunăstării de la mijlocul
acestui deceniu. Deşi contrastul dintre tipul "Bismarck" (contribuţia la sistemul de asigurări)
şi tipul "Beveridge" (calitatea de cetăţean şi nevoia de protecţie) corespunde unei "diviziuni
istorice importante în formarea statelor europene ale bunăstării", el este prea imprecis pentru a
descrie în mod adecvat configuraţia lor actuală. Conform raportului, toate sistemele europene
de protecţie socială prezintă astăzi elemente aparţinând fiecăruia dintre cele două tipuri de
bază (European Commission, 1995a, p.27). În consecinţă, clasificarea sistemelor de protecţie
socială este realizată în funcţie de acele aspecte care au maximum de relevanţă analitică şi
practică. În opinia Comisiei Europene (1995a), acestea sunt următoarele: a) gradul de
acoperire a situaţiilor de risc şi eligiblitatea; b) structura prestaţiilor; c) reglementările
financiare (mărimea cheltuielilor, modul de finanţare, modul de cheltuire) şi d) formulele
organizaţionale (pp.27-28). Pe baza acestor criterii sunt identificate patru grupuri "geo-
sociale", care au tradiţii şi caracteristici instituţionale comune.
Grupurile "geo-sociale" din Uniunea Europeană (Comisia Europeană)
1. Primul grup este grupul ţărilor scandinave (Danemarca, Finlanda, Suedia). Protecţia
socială constituie un drept cetăţenesc, cu o cuprindere universală. În cazul în care apare un
"risc", fiecare persoană este îndreptăţită la o aceeaşi "sumă de bază", dar angajaţii pot obţine
venituri suplimentare de la sistemele ocupaţionale obligatorii. Impozitul general reprezintă
modalitatea preponderentă, deşi nu exclusivă, de finanţare. Multitudinea funcţiilor protecţiei
sociale sunt integrate într-un cadru administrativ unitar şi autorităţile statale (centrale şi
locale) au responsabilităţi directe în acordarea prestaţiilor şi serviciilor. Asigurarea de şomaj
are un caracter voluntar şi este administrată de sindicate, fiind singurul program care nu face
parte din componenta publică a protecţiei sociale. Chiar şi în acest caz subvenţiile acordate de
stat sunt importante.
2. Cel de-al doilea grup se compune din Marea Britanie şi Irlanda. Cuprinderea
protecţiei sociale este de tip universalist, dar există şi o serie de limite. În Marea Britanie,
grupurile aflate la periferia sau în afara pieţei muncii pot fi excluse de la anumite prestaţii, iar
în Irlanda eligibilitatea deplină la serviciul naţional de sănătate are la bază nevoia economică.
Sumele de bază corespunzătoare prestaţiilor sunt mai reduse decât cele din statele scandinave
şi recursul la testarea mijloacelor financiare este mai frecvent. Ocrotirea sănătăţii este
43
finanţată prin impozite, dar contribuţiile joacă un rol important în finanţarea prestaţiilor în
bani. Cadrul administrativ este, ca şi în Scandinavia, integrat şi are în centru autorităţile
publice. Sistemele britanic şi irlandez nu presupun, ca în cazul primului grup de ţări,
implicarea semnificativă a partenerilor sociali în managementul politicii sociale.
3. Al treilea grup cuprinde Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda şi Austria.
În aceste ţări, cuprinderea în programele de menţinere a venitului ca şi în sistemele de ocrotire
a sănătăţii are la bază statusul de angajat sau statusul familial, conform tradiţiei bismarckiene.
Prin integrarea unor programe cu caracter universalist, Olanda reprezintă o abatere parţială de
la tradiţia amintită. Prestaţiile sunt dependente de câştiguri şi stabilirea lor are la bază
principiul asigurării. Finanţarea, în principal prin contribuţii, implică aplicarea unor
reglementări diferite în funcţie de grupul ocupaţional. Sistemul de asigurări sociale este
extins, dar anumite grupuri rămân totuşi în afara lui. Protecţia acestora este realizată prin
programele de asistenţă socială, care sunt deosebit de dezvoltate. Corpurile profesionale şi
partenerii sociali joacă un rol important în administrarea protecţiei sociale.
4. Al patrulea grup se compune din Italia, Spania, Portugalia şi Grecia. Proiectul
instituţional al sistemelor de protecţie sociale din aceste ţări prezintă un pattern "mixt". Pe de
o parte, există sisteme foarte fragmentate de menţinere a venitului, care se bazează pe
asigurări şi care permit obţinerea unor pensii mari. Spre deosebire de grupurile 1-3, categoriile
necuprinse de aceste programe sunt însă mai numeroase şi nu beneficiază de forme de
protecţie socială de tipul venitului minim naţional. Pe de altă parte, aceste ţări au optat pentru
sisteme naţionale de sănătate cu cuprindere universală, dar realizarea acestora nu este încă
deplină în Spania, Portugalia şi Grecia. În cazul asistenţei medicale, finanţarea prin impozit
înlocuieşte treptat contribuţiile. Fondurile ocupaţionale şi partenerii sociali au un rol
semnificativ în programele de menţinere a venitului, dar nu şi în celelalte.
Sursa: European Commisson, 1995, pp.33-
44
POLITICA SOCIALĂ A U.E.
1. Concepte de bază privind politica socială
Termenul de politici sociale se referă la activităţile desfăşurate prin intermediul statului
(strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea
individului, familiei sau comunităţii într-o societate.
Evident, politicile sociale europene sunt acelea promovate de către Uniunea
Europeană ca instituţie suprastatală, dar şi cele promovate de fiecare dintre statele
Europei, cel mai adesea numite în literatura de specialitate «state ale bunăstării sociale».
Pierson distinge trei tipuri de bunăstare :
bunăstarea socială – furnizarea sau primirea colectivă a bunăstării;
bunăstarea economică – bunăstarea asigurată prin intermediul mecanismelor pieţei sau
ale economiei oficiale;
bunăstarea de stat – asigurarea bunăstării sociale prin intermediul statului.
Statul bunăstării desemnează statul capitalist de după cel de-al II-lea război mondial, care
s-a constituit într-o modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea
eficienţei sistemului economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale
redistributive.
Nicholas Barr considera că există trei probleme care generează complicaţii în cazul
termenului de stat al bunăstării :
prima problemă - bunăstarea indivizilor derivă şi din alte surse decât statul. Barr
enumeră pe lângă stat:
- piaţa, care furnizează bunăstare «ocupaţională» prin intermediul veniturilor primare;
- acumulările individuale, care, prin intermediul asigurărilor individuale private şi
economiilor furnizează bunăstare;
- bunăstarea voluntară, pe care o plasează atât în organizaţiile voluntare, cât şi în
familie.
Modalităţile de furnizare a bunăstării sunt, de asemenea, multiple.
Există servicii şi beneficii care satisfac nevoile indivizilor, deci le furnizează bunăstare, finanţate
si produse de către stat, dar pot fi finanţate de către stat şi produse de/prin sectorul privat;
45
Limitele, «graniţele» statului bunăstării nu sunt clar definite.
Bazat pe principiul subsidiarităţii, sistemul de protecţie socială are ca obiectiv satisfacerea
nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean. Aceasta presupune atât complementaritatea măsurilor de
protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţii comunitare caritabile, stat şi, în ultima vreme,
instituţii supranaţionale (Uniunea Europeană), sau internaţionale (FMI, Banca Mondială) cât şi o
coerenţă şi complementaritate între instituţiile statului, pe axa central-local, în furnizarea
serviciilor sociale şi între Uniunea Europeană şi guvernul din fiecare stat membru.
Se poate vorbi, deci de două tipuri de subsidiaritate:
a) pe orizontală, în privinţa relaţiei piaţă- familie – comunitate – stat. După stat, putem
adăuga şi instituţiile transnaţionale, care intervin indirect, prin influenţarea pieţei, a
organizaţiilor societăţii civile şi statului, dar care în situaţii de calamităţi naturale, războaie,
intervin direct.
b) Pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate: nivel comunitar – naţional- regional –
local.
Rolul statului în această “ecuaţie” a subsidiarităţii este acela de a prelua, ca o ultimă
“plasă de siguranţă”, pe cei care “scapă” plaselor de protecţie ale celorlalte instituţii
amintite. Aceasta face ca toate segmentele sociale, toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, în
virtutea drepturilor lor de cetăţeni, cel puţin un nivel minim de satisfacere a nevoilor.
Există mai multe tipuri de beneficii de tip social :
a) în funcţie de natura beneficiului:
- beneficii în bani – formează sistemul de securitate socială;
- beneficii în natură – în bunuri sau servicii.
b) în funcţie de natura dreptului de a beneficia:
- beneficiile contributorii – cele acordate doar pe baza unei contribuţii anterioare a
beneficiarului la un fond anume ( pensiile, ajutorul de şomaj, asigurări pentru accidente de
muncă, asigurări de sănătate). Ele se numesc în general asigurări sociale;
- beneficii necontributorii – cele acordate fără plata unei contribuţii prealabile şi se
acordă de la bugetul de stat pe baza drepturilor de cetăţean. Unele se acordă tuturor cetăţenilor şi
sunt beneficii universale (educaţia gratuită, alocaţia pentru copii, servicii medicale de urgenţă
care sunt gratuite) sau asistenţă socială – beneficiul se acordă tuturor indivizilor aflaţi în situaţii
de risc (ajutor social pentru cei săraci, burse sociale pentru studenţi, forme de ajutorare a
persoanelor cu handicap).
46
2. Istoricul politicii sociale europene
Câteva evenimente au marcat istoria integrării europene din cea de-a doua jumătate a
secolului XX:
- 1950 – Declaraţia Schumann a dus la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului care promova ideea pieţei comune. Principala temere se referea la apariţia «dumping-
ului». Factorii care puteau conduce la dumping social erau:
a) nivelul scăzut al contribuţiilor la sistemul de securitate socială;
b) faptul că în unele ţări femeile erau plătite mai puţin, comparativ cu bărbaţii, pentru
aceeaşi muncă.
Astfel nu se putea crea o piaţă comună fără armonizarea securităţii sociale şi
înlăturarea inegalităţii de plată a femeilor şi bărbaţilor.
- în Tratatul de la Roma (1957) progresul social era văzut ca rezultat natural al dezvoltării
economice. Scopul economiei era acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale
muncitorilor. Obiectivul principal era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în ceea ce-i
priveşte pe muncitori.
- Regulamentul nr. 3 , adoptat în ianuarie 1958, prevedea crearea unui Fond Social
European;
- Actul Unic European (1986) conţinea directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de
muncă;
- Carta Europeană privind Drepturile Fundamentale ale muncitorilor (decembrie
1989) a fost primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor;
- Tratatul de la Maastrich (1992) prevedea:
a) «atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă»;
b) realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre;
c) Semnarea unui protocol social;
- Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:
Reintegrarea în tratat a Protocolului Social de la Maastrich;
47
Integrarea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a
ocupării forţei de muncă;
Recunoaşterea, pentru prima dată în istoria Comunităţii, a drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor.
În momentul de faţă, există patru provocări comune la care sunt supuse toate ţările
membre ale Uniunii Europene:
Îmbunătăţirea performanţelor privind ocuparea forţei de muncă (în Uniune ca întreg,
doar aproximativ 60% dintre persoanele cuprinse în intervalul de vârstă 15-65 de ani sunt
ocupate pe piaţa muncii, comparativ cu SUA – 74% şi Japonia – 75%);
Reconcilierea dintre imperativul competitivităţii economice şi cel al bunăstării
sociale;
Adaptarea la progresul tehnic (restructurare industrială şi organizarea optimă a muncii);
Rezolvarea dezechilibrelor create de procesul de îmbătrânire a populaţiei.
La nivelul Uniunii Europene putem vorbi despre trei imperative importante, şi anume :
Construirea unei Europe pentru cetăţeni. Drepturile fundamentale ale cetăţenilor
reprezintă elementul cheie al identităţii europene;
Succesul extinderii UE prin ajutorul acordat ţărilor candidate care trebuie să se
apropie cât mai mult de «Modelul Social European»;
Reconcilierea Uniunii Economice şi monetare cu coeziunea economică şi socială.
3. Obiectivele şi instrumentele politicii sociale europene
Obiectivele şi instrumentele politicii sociale sunt:
Asigurarea locurilor de muncă- prevederile care vizează locurile de muncă din Tratatul de la Amsterdam;
- Fondul Social European.
- Iniţiativele comunitare şi măsurile inovatoare;
Implementarea libertăţii de mişcare:
- recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi perioadelor de studiu;
- securitatea socială a persoanelor care se deplasează în cadrul UE;
- Agenţia Europeană a Locurilor de Muncă.
48
Promovarea învăţământului şi pregătirii- programul de pregătire LEONARDO DA VINCI;
- programul de pregătire SOCRATES.
Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei- directiva referitoare la salarizarea nediferenţiată;
- directive privind tratamentul nediferenţiat;
- tratamentul nediferenţiat în domeniul social;
- concediu de maternitate/paternitate;
- povara dovezii.
Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă- organizarea timpului de lucru;
- documente scrise privind drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de la locul de
muncă;
- drepturile salariaţilor în momentul schimbării locului de muncă;
- protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii patronilor lor;
- directive privind excesul de personal;
- Consiliul European al Muncii;
- integrarea lucrătorilor;
- slujbele fără normă întreagă;
- siguranţa şi protecţia sănătăţii la locul de muncă.
CE ESTE RESPONSABILITATEA SOCIALA CORPORATIVA (CSR)?
Exista mai multe acceptiuni ale conceptului: Consiliul Mondial al Afacerilor pentru Dezvoltare Durabila (WBCSD) considera CSR drept "angajamentul permanent al companiilor de a se comporta in mod etic si de a contribui la dezvoltarea economica imbunatatind, in acelasi timp, atat calitatea vietii salariatilor si a familiilor acestora, cat si a comunitatilor locale si a societatii in ansamblul ei. "
In urma dezbaterilor la care a fost supusa aceasta definitie, prin intermediul unui program al WBCSD a rezultat urmatoarea definitie:
CSR reprezinta angajamentul companiilor de a contribui la dezvoltarea economica durabila, lucrand cu salariatii, familiile acestora si societatea in ansamblul sau pentru a imbunatati calitatea vietii acestora.
49
In cadrul Comisiei Europene este agreata definitia ca CSR este "un concept prin care companiile integreaza preocuparile sociale si de mediu in activitatile lor comerciale si in interactiune cu factorii implicati, pe 0 baza voluntara. " Pentru 0 firma este vorba, in primul rand, despre oportunitati si nu despre noi reguli sau obligatii. Responsabilitatea Sociala Corporativa (CSR) poate adauga 0
valoare suplimentara unei firme, daca se analizeaza cu atentie si aspectele sociale si cele de mediu. Campania de constientizare privind CSR, sustinuta de Comisia Europeana, se incadreaza intr-un obiectiv mai larg al UE de promovare a competitivitatii economice, odata cu protectia si imbunatatirea calitatii vietii si a muncii.
In martie anul 2000, sefii de state si de guveme au stabilit la Lisabona, 0 strategie pentru a face ca economia UE sa fie mai dinamica si mai competitiva. Prin aceasta strategie, 0 economie putemica ar stimula crearea de locuri de munca pe baza unor politici sociale si de mediu ce asigura dezvoltarea si includerea sociala. Promovarea unei mai bune constientizari a CSR in Europa este unul din modurile de a contribui la atingerea acestor scopuri.
Acceptiunea cu privire la una dintre cele trei definitii este influentata de modul III care organizatiile se raporteaza la nevoile si cerintele societatii in ansamblul ei.
Problematicile atinse de acest concept vizeaza: locuri de munca (instruire, oportunitati egale etc.), drepturile omului, impactul firmei respective in comunitate, reputatia, notorietatea, brand-ul, investitia in etica, mediul inconjurator, etica si conducerea corporativa, sanatatea si securitatea. RSC este esentiala pentru prosperitatea pe termen lung a companiilor si pune in lumina dimensiunea umana a afacerilor, reprezentand 0 legatura vitala cu societatea, in general, si cu comunitatea in care afacerea este localizata, in particular.
Responsabilitatea sociala a companiilor sau desfasurarea de catre acestea a unei activitati responsabile nu este ceva nou: majoritatea intreprinderilor, in special cele mici, au fost intotdeauna aproape de comunitati si au cautat sa fie buni "cetateni" corporativi, inca de la inceputurile activitatii lor. De fapt, multi intreprinzatori stiu instinctiv ca "a face ceea ce trebuie" - a deservi clientii, a avea grija de moralul personalului, a fi atenti fata de fumizori, a fi buni vecini si a proteja mediul - inseamna bun-simt comercial.
CSR este definita de modul in care mediul de afaceri isi aliniaza valorile si asteptarile, cu nevoile si cerintele societatii, in care intra nu numai clientii sau investitorii, dar si angajatii proprii, fumizorii, comunitatea, legislatorul, grupuri cu interese speciale, cu alte cuvinte, societatea in intregul ei. CSR este de fapt, masura in care mediul de afaceri isi ia angajamentul de a se alinia orizontului de asteptare al societatii .
Punctele-cheie ale CSR indud: managementul afacerii, allantului de aprovizionare, protectia mediului inconjurator, standardele referitoare la relatiile cu angajatii, cu comunitatea din care facem parte, drepturile omului si echitatea sociala.
CSR nu inseamna doar indeplinirea unei datorii fata de societate; ea poate aduce si un real avantaj comcurential. Astfel, prin intermediul unui program eficient de responsabilitate sociala, companiile pot beneficia de urmatoarele avantaje:
optimizarea sanselor de acces la capital; imbunatatirea imaginii de marca; sporirea vanzarilor; atragerea, retinerea, motivarea si dezvoltarea angajatilor;
50
imbunatatirea procesului decizional; imbunatatirea managementului de risc si reducerea costurilor.
De exemplu, Guvemul Marii Britanii vorbeste despre RSC ca despre "modul in care companiile iau in considerare influenta pe care 0 exercita asupra mediului economic, social si ambiant ca rezultat al activitatii, maximizand beneficiile si minimizand pierderile".
Raportarea CSR la standarde intemationale se face de catre Global Reporting Initiative (GRI), pe baza unor indicatori de perfonnanta sociala, resurse umane, responsabilitate fata de produs, responsabilitate fata de mediu, performanta economica si drepturile omului. Principalele 7 criterii urmarite sunt:
1. transparenta, 2. comumcare, 3. guvemare corporativa, 4. relatiile cu partile interesate (stakeholderi), 5. responsabilitate fata de mediu, 6. responsabilitate economica, 7. responsabilitate fata de societate, 8. responsabilitate fata de resurse umane.
RSC este deci un concept care incurajeaza companiile sa-si desfasoare activitatea, tinand cont de interesele societatii si asumandu-si responsabilitatea impactului activitatii sale sub toate aspectele: in relatiile cu angajatii, clientii, actionarii, comunitatea sau comunitatile in care companiile actioneaza si mediul inconjurator. Aceasta abordare reprezinta mai mult decat 0 activitate confonn prevederilor legislative, fiind legata de capacitatea voluntara a organizatiei de a imbunatati calitatea vietii angajatilor sai, a familiilor acestora, precum si a societatii in ansamblu.
CONTINUTUL ACTIVITATILOR SOCIAL RESPONSABILE ALE COMPANIILOR
Termenul de responsabilitate sociala corporativa (RSC) se refera la comportamentul etic, legal $i filantropic la locul de munca, pe piata $i in comunitate. Astfe1 respectul pentru angajati, comunitate $i mediu este extrem de important pentru conceptul de RSC. Aceasta notiune a aparut ca rezultat al observarii rncute conform careia nu doar persoane1e cu interes major intr-o organizatie ar putea beneficia de pe urma activitatii acesteia, ci comuntatea in sensul eel mm largo Acest fapt insearnna ca multe initiative RSC sint concepute $i realizate pentm a satisface nevoile la nivel de comunitate
DE CE ORGANIZATIILE AR TREBUI SA MANIFESTE 0 ORIENTARE SPRE RSC
Pentru orice tip de organizatie este important sa con$tientizeze $i sa valorifice ideea conform careia persoanele $i alte entitati ce sint influentate de activitatea respectivei organizatii constituie valoarea de baza a respectivei organizatii. Orientarea spre RSC contribuie, inainte de toate, la durabilitatea fmanciara pe termen lung a respectivei organizatii prin faptul ca promoveaza sau este preocupata de comunitati mai prospere $i de 0
economie mai stabila.
EXEMPLE DE ACTIVITATI CE DENOTA PRACTICAREA PRINCIPIILOR RSC
Politici $i practici la locul de munca avi nd 0 evidenta componenta sociala Donatii de mijloace fmanciare Munca de voluntariat, efectuata in folosul comunitatii, din partea reprezentantilor
51
organizatiei implicate in activitati RSC Contributii / donatii nefinanciare Campanii de lobby pentru apararea unei cauze Programe de sponsorizare Programe de instrIDre la nivel de comunitate Initiative de protejare a mediului
AVANTAJE ALE ACTIVITATILOR RSC
Spore$te con$tientizarea unor probleme importante pentru comunitate Spore$te re1atiile pozitive din interiorul comunitatii $i participarea membrilor
comunitatii Contributii corporative $i donatii fmanciare pe termen lung Contributii sub forma de competente $i expertiza Donatii sau inchirieri de resurse materiale $i nemateriale (echipament, facilitati, instruire, voluntari,
etc.) Posibilitatea de a stabili relatii de parteneriat pe tennen lung dintre organizatie $i comunitate.
In cele din mIDa, beneficiile de pe urma orientarii companiilor spre activitati de RSC pot fi masurate cu u§urinta. Asemenea beneficii ar putea fi:
Costuri de operare mai reduse 0 imagine mai pozitiva §i un prestigiu la nivel de comunitate mai inalt Un volum de vinzari mai inalt §i 0 loialitate a c1ientilor mai mare Capacitate mai mare de a atrage §i a mentinefoqa de munca calificata Publicitate ~i imagine publica mai pozitiva de pe urma activitatilor efectuate
Din cele mentionate mai sus reiese ca organizatiile ce practica 0 orientare RSC elaboreaza proiecte §i activitati in domenii precum relatiile cu angajatii, dezvoltare comunitara, grija pentru mediu, responsabilitate fiscala, comportament etic la nive1 de afacere, etc.
CARACTERISICILE ORGANIZATIILOR RESPONSABILE DIN PUNCT DE VEDERE SOCIAL
Un devotament evident pentru valorile ce fundamenteaza comportamentul orientat spre dezvoltarea comunitatii
Dorinta de a contribui semnificativ la progresul comunitiitii in care activeaza Intelegerea §i acceptarea interdependentei dintre organizati ~i mediul in care activeaza 0 viziune pe termen lung bazata pe responsabilitatea pentru generatiile viitoare Un mod precaut de a lua decizii importante ce ar afecta viata comunitatii 0 practica constanta de a dialoga §i de a se consulta cu partile preocupate de 0 problema anume,
inc1usiv asupra problemelor dificil de solutionat Transparenta in activitate §i dorinta de a informa Capacitatea de a avea responsabilitatea cu privire la consecintele directe §i indirecte ale activitatii
sale.
Toate acestea nu inseamna ca organizatia incearca sa-§i «cosmetizeze» activitatea, sa 0 prezinte intr-un mod favorabil pentru opinia publica. RSC presupune 0 autentica preocupare pentru comunitatea in care activeaza organizatie respectivii §i 0 integrare a acestei preocupari in strategia §i practicile organizatiei.
RESPONSABILITATEA SOCIALA CORPORATIVA - UN MOD DE A REZOLVA PROBLEMELE LOCALE
Cind organizatiile incep sa se implice in probleme1e comunitatii ei pot deveni 0 foqa reala in rezolvarea
52
problemelor locale. Printr-o planificare, cercetare §i activitate coordonata, reprezenatii acestor organizatii pot realiza ceea ce singuri, in mod individual, nu ar reusi. In momentul in care oamenii se hotarasc sa contribuie la gasirea unei solutii, problemele locale incep deja sa se rezolve.
BENEFICII ALE PROGRAl\1ELOR DE CSR
Activitatile de CSR ale unei companii aduc beneficii la doua niveluri: al societatii si al companiei. Cele mai usor de intuit sunt beneficiile de la nivelul societatii. Ele tin de binele si de interesul public.
In schimb, acest material se concentreaza pe beneficiile care pot fi obtinute la nivelul companiei. Cunoasterea acestor beneficii si urmarirea lor, inclusiv prin strategia generala de afaceri, sunt esentiale pentru ca procesul de adoptare al CSR de catre companiile romanesti sa ia amploare.
Mai jos sunt listate 0 serie de beneficii generale. Poti descoperi alte beneficii specifice in paginile fiecarui tip de program in parte.
1. Programele de CSR te ajuta sa te diferentiezi de concurenta si sa obtii loialitate fat a de brand
Sunt doi factori care fac din CSR, la ora actuala, 0 arma redutabila in constructia unui brand:
consumatorii au devenit mai informati, mai capabili sa-si exprime opiniile si mai preocupati de subiecte care tin de sanatate, de mediu sau de problemele sociale,
piata a devenit din ce in ce mai aglomerata, iar brand-urile au fost fortate sa gaseasca metode noi si relevante pentru a construi legaturi emotionale cu publicul.
Pentru ca raspund tocmai unor astfel de nevoi emotionale, programele de CSR sunt 0 buna oportunitate de a comunica valorile brandului tau intr-un mod memorabil.
Studiu de caz - Avon . Din 1992, compania Avon desfasoara programul "Cruciada impotriva cancerului la san". In cei 14ani,reprezentantele Avon au strans peste 400 de miloane de dolari, bani care au fast donati pentru eradicarea acestei afectilfni. Datorita notorietatii spectaculoase a programului, compania a reusit sa isi asigure pozitionarea pe care si-a dorit-o: "Avon - the company for women".
Studiile au aratat de asemenea ca atunci cand trebuie sa aleaga intre produse similare, preferintele consumatorilor se indreapta catre brand-urile percepute ca fiind "responsabile". Astfel:
70% dintre consumatorii europeni considerau ca responsabilitatea unei companii este importanta in decizia de a cumpara un produs sau un serviciu (sursa: MORI 2000),
86% dintre americani erau inclinati sa schimbe un brand in favoarea altuia similar,
ins a implicat intr-o cauza sociala (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship STudy).
2. Programele de CSR te ajuta sa imbunatatesti reputatia companiei tale
La ora actuala, succesul companiilor depinde in mod direct de increderea pe care le-o acorda comunitatea in care activeaza, autoritatile, mass-media sau partenerii.
Fara aceasta incredere, compania se supune mai multoI' riscuri. Spre exemplu de vine vulnerabila in fata unor gesturi de protest din partea unor grupuri sau organizatii de activisti. Isi pericliteaza relatia
53
cu autoritatile sau cu partenerii, care nu vor dori sa-si puna in pericol imaginea publica asociindu-se cu 0 companie ale carei practici sunt discutabile. Nu in ultimul rand jurnalistii si liderii de opinie vor tinde sa fie mai virulenti si mai sensibili la atacurile (cateodata intentionate si false) la adresa companiei.
Pe de alta parte, in cazul in care 0 companie isi demonstreaza responsabilitatea fata de comunitate, beneficiile care tin de buna reputatie au consecinte imediate. Astfel:
61 % dintre liderii de opinie din lumea intreaga sunt dispusi sa recomande produsele unei companii responsabile (sursa: The Insightpoll.com Opinion Elite Panel 2004),
84 % dintre americani considera ca responsabilitatea sociala este importanta atunci cand se gandesc la companiile pe care sunt de acord sa le vada operand in comunitatea lor (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship Study).
De asemenea, sustinerea unei cauze sociale este un bun prilej de a intra in parteneriate cu alte companii, autoritati pub lice sau institutii media. Daca e vorba de cauze sociale care sunt importante si pentru acestia, compania ta le va castiga increderea si respectul.
3. Programele de CSR te,ajuta sa cresti vanzarHe si cota de piata a companiei tale
Acest lucru e valabil mai ales pentru campaniile de marketing legat de 0 cauza (Cause Related Marketing).
Studiu .de caz - American Express Multi considera campania American Express pentru restaurarea Statuii Libertatii, de la inceputuLanilor '80, ea/iind punctuLde· inceput al succesului pe care I-a cunoscutulterior marketingullegat de 0 cauza.
Pentru jiecarecard nou, facut la American Express, compania dona 0 suma intr-un fond destinat restaurarii [ui "Lady Liberty". Acelasi lucruse ·intampla si de jiecare data cand un client isifolosea cardulpentru ooperatiune. Astfel, compania a colectat 1,7 miloane de dolari in sprijinul cauzei. In acelasi timp a obtinut 0 crestere cu 27 % a utilizarii cardurilor si 0 crestete cu 10 % a numarului de noi card uti.
Contributia CSR-ului la succesul de piata al unei companii, poate fi detenninata si atunci cand nu e vorba de 0 campanie, ci de un angajament pe tennen lung. Desi exista inca putine date in acest sens, cifrele sunt spectaculoase. Astfel:
In 2000, volumul vanzarilor de "produse etice" atingea in Marea Britanie 13,4 miliarde de lire sterline. In perioada 1999-2001 ritmul de crestere al acestei piete a fost de 18, 2% - de sase ori mai mare decat ritmul general de crestere al pietei britanice (sursa: Ethical Purchasing Index 2001).
Tot in 2000, analistii au aratat ca programele de CSR au avut 0 contributie directa de 20% in cresterea profitabilitatii Co-operative Bank. De asemenea activitatile de CSR au avut 0
contributie de 25 % la impactul pozitiv asupra satisfactiei c1ientilor companiei British Telecom (sursa: CSR Europe).
4. Programele de CSR te ajuta sa atragi si sa-i pastrezi pe angajatii valorosi
Pentru orice companie care lucreaza intr-un mediu putemic concurential, atasamentul fata de brand al angajatilor este esential. Iar atasamentul nu se obtine doar prin salarii ci mai ales prin accentul pus pe valorile brandului.
Din ce in ce mai mult, angajatii resimt nevoia de a fi mandri de compania la care lucreaza. Astfel:
54
78% dintre angajatii americani prefera sa lucreze la 0 companie perceputa ca fiind etica si cu 0 buna reputatie decat sa aiba un salariu mai mare (sursa: The Cherenson Group, 2001),
pentru 81 % dintre americani, responsabilitatea unei companii este un factor important de decizie atunci cand isi aleg locul de munca (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship Study).
Modulul ll. Procesul de elaborare a actiunilor de Responsabilitate SociaUi Corporativa
1. Erorile ~i riscurile in solutionarea problemelor sociale la nivel corporativ
Pentru a realiza cu succes activitatile de RSC, politica In domemul responsabilitatii sociale tl"ebuie sa fie bine
organizata, fiind depuse eforturi In vederea evitarii gre~elilor tipice ill acest domeniu. Exista mai multe
gre~eli, din cauza carora e~ueaza programele sociale ale illtreprindetilor (societatea nu le trateaza ca pe
manifestari ale businessului social responsabil).
Una dintre gre;;elile tipice, comise de compauiile, care doresc sa mauifeste 0
responsabilitate in fata societatii: reacpa la problema, dar nu la
soluponarea ei. Inlocul achitiirii taxelor pentru poluarea mediului ambiant,
firmele ar fi putut modifica tehnologiile existente.
Pntin eficiente, din acest punct de vedere, sunt proiectele bazate pe 0
urmare oarba a indicatiilor autoritaplor locale (In loc de a analiza care
directii cu siguranta necesita sa fie sustinute, compauiile ajuta pe acei, care
sunt indicati de functionati).
La fel, este putin utila pentru crearea reputatiei frrmei Iipsa de transparenta
a activitap.i sociale, dind nu este elar cui, cum ~i pentru ce fac donatii
unele compauii.
Si ultima gre~eala - fmantarea obiectelor, $i nu a programelor. Deseori,
In loc de a sustine, de exemplu, programele de lupta cu saracia, compauiile