Victor Răzmeriţă ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI€¦ · INTRODUCRE Aşa cum a fost el plămădit omul de la debutul său este un răzvrătit din fire, iar mie încă aşa mi-i prenumele,

Victor Răzmeriţă

ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI

EDITURA NICO

Victor Răzmeriţă

ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RĂZMERIŢĂ, VICTOR

Îmblânzirea tigroaicei/ Victor Răzmeriţă - Târgu-Mureş:

Editura Nico, 2010

I.S.B.N. 978-973-1728-62-9

821.135.1-31

Coperta de Nicolae Băciuţ Reproducere după Gustave Moreau (1826-1898)

Œdipe voyageur ou L'égalité devant la Mort, 1888

Metz, Musées de la Cour d'Or

EDITURA NICO

TÂRGU-MUREŞ,

str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2010

Copyright © Nicolae Băciuţ 2010

Pentru această ediţie

Toate drepturile rezervate

Lector Nicolae Băciuţ

Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ

Format 16/61x86, Coli tipo 9

Tiparul executat la

S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.

Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr.57

România

Victor Răzmeriţă

ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI

EDITURA NICO

INTRODUCRE Aşa cum a fost el plămădit omul de la debutul său este

un răzvrătit din fire, iar mie încă aşa mi-i prenumele, dar iată că

vine şi numele din urmă Biruitor. Deci sunt un răzvrătit contra

prostiei omeneşti şi la toate viciile aducătoare de nenorocire,

fiindcă dragele noastre valori, miracolele, lumile interioare îşi

pierd aripele şi se schimbă balansul, adică răul biruie binele .

Cu aceste nuvele cerc să revoluţionez gândirea oamenilor şi să

birui imbecilitatea şi restul viciilor distrugătoare de minte de

suflet şi de viaţă normală, depăşind curentul de mediocritate al

culturii actuale care e putredă cu totul, să demonstrez revelarea

unor forţe uriaşe care pot conduce omul spre

EXPANSIONAREA CONŞTIINŢEI care este antena lui

Dumnezeu pusă în fiecare individ.

De două mii de ani, Isus Hristos le-a lăsat copiilor Săi

un set de ,,semne” pe care ei să le descopere cu clarviziune, ca

pe nişte semne de avertizare readucând şi dirijând omul pe linia

binelui, a vieţii sale, ca astfel oamenii să vadă realitatea dincolo

de aparenţe (Matei 24,6-14) dar cu mintea îndobitocită,

mancurtizată este imposibil. Eu nu plec de la o idee strictă a lui

Dumnezeu care mi-ar oferi criteriile dogmatice ale binelui şi

răului, chiar de scuip pe mulţi popi. E vorba de a dezvolta în

sine şi în cititori o fineţe, o sensibilitate a cărei singura măsură

a calităţii constă în gradul de iubire, de bunul simţ şi de

gândire corectă.

Un învăţător al legii, ca să-L ispitească pe Isus, I-a pus

întrebarea următoare: „Învăţătorule, care este cea mai mare

poruncă din lege?” Isus I-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot

sufletul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă,

iar a doua asemenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe

tine însuţi”… iubirea naşte doar roadele dulci ale dreptăţii, dar

ale unei dreptăţi pozitive, câştigătoare şi nu a unei dreptăţi

severe, osânditoare. ,,Căci cine iubeşte pe alţii a împlinit

Legea” (Romani13,8).

Adevăraţii cucernici, care se apropie atât de mult de

poeţi, numesc această iubire spirit evanghelic care urmăreşte un

comportament paşnic, născut din uimire, bunul simţ al omului

şi sens al sacrului. Este o cultură a rugăciunii, o capacitate a

unui individ, a unei societăţi, a unei biserici de a vedea

lucrurile invizibile şi de a merge mai în profunzime decât ceea

ce se poate verifica la suprafaţă. Poeţii vorbesc de sensul

frumuseţii şi al misterului, oamenii de ştiinţă, de probitate

intelectuală iar ţăranii de dragostea de pământ de care sunt

legaţi cu sufletul, eu ca poet, scriitor, marinar, un conducător

spiritual am devenit un tot întreg cu a mea corabie, adică ţară,

şi-i simt orice scârţâitură şi durere. Singurul necaz al nostru al

creştinilor este că noi nu trăim învăţăturile noastre de a trăi

întru Hristos. Haina reprezintă viaţa şi caracterul lui Hristos:

Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos!” (Romani 13,14).

De când e lumea s-a format şi folclorul care este ştiinţa

poporului. Lipsiţi de cunoştinţele trebuincioase pentru a

pătrunde legile care cârmuiesc universul oamenii credeau în

toate fenomenele naturii crezând că este intervenţia unor puteri

supranaturale. Primii care au reuşit să răspundă la întrebări prin

explicaţii supranaturale au fost gânditorii greci, care au reuşit

să răspundă la toate întrebările, concepând o întreagă lumea

supranaturală a zeiţelor, zeilor cu calităţi şi manifestări

omeneşti, dar de intensităţi sporite. Primul care s-a abătut de la

această viziune a fost marele Thales din Milet, care a căutat

explicaţii naturale, devenind primul filosof materialist.

Filosofia lui Thales a generat şcoala din Milet, care a avut

reprezentanţi de marcă şi a constituit ulterior bazele ştiinţei

exacte şi ştiinţelor tehnico-inginereşti. Sub îndemnarea lui

Socrate, născut în jurul anului 470 î.e.n., o serie de filosofi

greci au abordat problemele comportamentului uman şi al

filosofiei morale. Socrate a fost dascălul lui Platon, care nu

credea în experienţele pur senzoriale. Platon credea într-o

realitate primară rezultată din sfera matematicii.

Aristotel, cel mai mare şi important filosof grec, s-a

ocupat simultan de natura fizică şi de cea umană. Aristotel cu

un intelect capabil să cuprindă arii largi a conceput un sistem

pentru a explica modul de funcţionare a tuturor elementelor

Universului. El considera că cea mai importantă ocupaţie a

omenirii este filosofia gândirii, care să caute cauzele naturale.

Filosofii de la început interesaţi de natura fizică a vieţii

materiale şi de natura vieţii umane au coexistat, au convieţuit

normal, într-un climat de discuţii elevate şi efervescente şi

probabil contradictorii fiindcă ne-au rămas memorii:

Empedocle (490-430 î.Hr.) a fost om de stat, filosof, medic,

educator poet şi mai cu seamă un mare mistic. Contemporanii

îl considerau cu adevărat divin. Aristotel îl proslăvea ca pe

inventatorul retoricii, Galen îl considera întemietorul medicinii

romane, Lucreţiu îi admira hexametrii…În urma unor revelaţii

şi ca să-i convingă pe ucenici de divinitatea sa, Emedocle a

chemat martorii pe vârful vulcanului Etna şi – cu toată credinţa

- s-a aruncat din vârf în craterul fumegând. Înainte, el

prorocise că vulcanul îl va arunca înapoi. Tradiţia confirmă:

într-adevăr, vulcanul a aruncat înapoi doar… numai sandalele

lui. A dat-o bine în bară numai noi trebuie să învăţăm din

greşelile altora şi ar trebui să convieţuiască în armonie azi

toate ştiinţele, filosofiile, artele şi religiile lumii. Însă în

mijlocul secolului 19 apare ruptura între lumea spirituală adică

umaniştii şi cea materială ştiinţele pragmatice industriale

precum progresul tehnico-ştiinţific.

Astfel intelectualii de natură umanistică au rămas

aruncaţi în afara vieţii şi au renunţat să perceapă legile

fundamentale ale naturii care guvernează în toate domeniile: fie

ale naturii fizice, fie ale naturii psihice. Depărtarea de

domeniile umaniste ale lumii ne-au îndepărtat pe toţi de

orizontul cunoaşterii afective cum ar fi: sensibilitatea la

frumos, emoţiile dragostei, emoţia artistică, lipsa de empatie,

cunoaşterea prin emoţie şi astfel întoarcem teoria lui Darwin la

180 de grade că omul a provenit de la maimuţă. Cât s-au

străduit învăţaţii de la Darwin încoace, mai ales cei comunişti

să prefacă din maimuţă om nu le-a reuşit dar iată că din om

maimuţă da. Omul a fost făcut de Dumnezeu şi cu timpul din

cauza intoleranţei şi a lipsei moralei se preface în maimuţă

tâmpită însă modernă care poate lucra chiar şi la calculator, iar

asta eu o dovedesc prin a mea carte. Iată un exemplu: care este

unitatea de măsura a frumosului? Criteriul de operare este

dictonul: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie,

adică frumosul este apreciat după mintea şi gustul fiecărui

individ, însă frumuseţea se mai vede şi cu sufletul,

sentimentele, cu ochiul minţii şi nu numai cu ochii obişnuiţi, şi

încă aceea plini cu ceaţă satanică.

Aceasta nu este o ştiinţă obiectivă, ci o apreciere, sau

referindu-se la durerea de cap, aceasta are foarte multe cauze.

Care medic în ziua de azi îţi poate spune care e cauza?

Înţelepţii străvechi le ştiau simţindu-le şi le preluau prin

empatie durerile sau chiar lecuiau şi de la distanţe mari de mii

de kilometri. Cel mai mare medic francez de origine evreiască

fiind Nostradamus (1503-1566). Ca el nu putem fi dar prin

gândirea lucidă şi dragoste putem lecui persoana iubită nefiind

medici dar cu ajutorul iubirii ,,Dumnezeu este iubire”. Izvorul

moralei este acela cu izvorul relaţiilor interumane:dragostea.

Când Isus a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din

toate poruncile, El a identificat principiul ,, să iubeşti”, ca fiind

esenţa moralei (Matei22,36-42), deci acest leac îl avem fiecare

numai că el este ca veninul şarpelui foarte veninos dar şi foarte

lecuitor. Această cunoaştere eu o numesc simţ poetic,

scriitoricesc, sentimentul misterului. Prin această atitudine eu

mă deschid către toate experienţele tuturor credinţelor

religioase şi tuturor formelor de umanism, acolo unde se

manifestă în om, în fiecare dintre noi în adâncul lumii noastre

interiore, această sensibilitate în faţa misterului ce poate fi

recunoscută oriunde în lume şi în istorie fiindcă misterul a

însoţit dintotdeauna viaţa omului.

Dumnezeu este cu toţi în clipele de mare cumpănă chiar

de oamenii se cred părăsiţi, de sunt atei, ortodocşi şi catolici,

ebraici şi musulmani, protestanţi şi adventişti, baptişti şi

tibetani, budişti şi şintoişti, liberi cugetători filosofi materialişti

sau filosofi umanişti. Chiar dacă pentru fiecare din credincioşi

El are nume diferite: Sovat, Yehova, Isus, Mahomed, Buda,

Şiva. Cel de Sus oricum este cu cel suferind, fiindcă sunt cu

toţii credincioşi, sunt oameni cu slăbiciunile şi păcatele lor.

Prin aceste nuvele îi chem pe toţi de toate confesiunile spre

toleranţă pe care se clădeşte binele lumii şi să meargă toţi pe

calea arătată de înţelepciunea dumnezeiască fiindcă ea este

liantul dintre identitatea noastră biologică şi cea metafizică,

dintre ceea ce este material şi ceea ce este divin. Un om evoluat

îşi controlează şi domină corpul fizic şi instinctele cu ajutorul

minţii, expansionând continuu câmpul conştiinţei.

Trebuie să aplicăm învăţăturile zi cu zi în viaţă pentru a

apropia raţiunea de spirit, mintea de corp şi ştiinţa de religie,

filosofia materială de cea spirituală. Unind, sau măcar

înţelegând profund, sau vieţuind toate acestea ele pot fi o

binecuvântare şi o salvare pentru întreaga omenire fiindcă în

ţesuturile creierului nostru, numit memorie, sau un coridor încă

neexplicat de nimeni între conştient şi inconştient, sunt stocate

miliarde de miliarde de informaţii chiar de la începutul lumii şi

care ca un râu curge prin laptele matern, pâinea mâncată şi

vinul băut, visele avute în timpul nopţii: cum ar fi obiceiuri,

instincte, capacităţi, dorinţe şi speranţe glasuri ale stră, stră,

strămoşilor noştri care sunt de acuma demult humă, deci

trebuie fiecare să ne aplecăm urechea unul asupra altuia şi

măcar să ne auzim şi înţelegem.

Cu ceea ce mi-au dat cărţile citite, lecţiile de istorie sau

experienţa umană, informaţia venită prin memoria lăsată de la

strămoşi, prin vinul pe care l-am băut şi pâinea pe care am

mâncat-o şi o mănânc am putut să mă înarmez psihologic şi

intelectual contra tuturor forţelor de intoleranţă, ale căror

manifestări se numesc în secolul nostru, rasism, fascism,

comunism, stalinism uciderea sufletului din om şi

transformarea lui în maimuţă nu dresată dar încă tâmpită,

mancurtizarea oamenilor. Toleranţa este o virtute, rezultatul

unui proces educator, de zi cu zi în primul rând aplicat sieşi

apoi celorlalţi, adică un instinct cultivat în individ, ca şi în

societate. Iată sfinţenia unui adevăr rostit de Giovanni Papini,

unul dintre idolii spirituali a lui Mircea Eliade filosoful nostru

român: „Dacă în viaţa omului va apărea ceva nou măreţ, va

apărea din spirit; dacă vrem să perfecţionăm omul, trebuie să

facem desăvârşit spiritul său. Toate valorile se află în el…

Dacă spiritul s-ar schimba ,s-ar schimba dintr-odată toată

viaţa…Toate chestiunile –naţionale, sociale, morale - sunt, în

fond, chestiuni sufleteşti, chestiuni spirituale. Schimbându-se

lăuntricul, se schimbă exteriorul, reînnoind sufletul, se

reînnoieşte lumea. Gândirea tupilată a omenirii deci ia apă de

peste tot şi încă binişor şi astfel riscăm să ne stingem misterios

ca civilizaţie pentru că n-am îndreptăţit încrederea superiorilor

cereşti. Iar în locul nostru, alte fiinţe cu nume noi se vor naşte

sau or sosi, încercând să ia o notă mai mare ca noi la

inteligenţă, înţelepciune şi cumsecădenie. Suntem astăzi

umiliţi, bolnavi de frică ce ne este masca vieţii când o

îmbrăcăm în fiecare dimineaţă după ce ne spălăm pe faţă, însă

se ştie că mai rea decât moartea este doar frica. Se ştie cât

valorează puritatea sufletului, roadele minţii noastre ale

intelectualilor acuma: şi nu ni se mai pretinde să fim salvaţi de

la naufragiu decât prin sentimentul creştin al culpabilităţii

noastre, de aceea cerc să fac şi eu ceva punând ,,umărul” de a

schimba conştiinţa umană a societăţii noastre câtuşi de puţin.

Aşa să ne ajute Dumnezeu dacă suntem vrednici de

a lui ajutor!!!

Repere biografice

15 septembrie 1970- Victor Răzmeriţă se naşte în satul

Găuzeni, raionul Şoldăneşti, Republica Moldova într-o

familie de ţărani, fiind al treilea din cei şase copii, ai lui

Pantelimon şi Anastasia Răzmeriţă.

1 septembrie 1977 - 25 mai 1985 - urmează Şcoala

Medie Moldovenească de 8 ani în satul natal.

1 septembrie 1985 – 25 iunie 1988 – este înscris la

Şcoala Profesională Tehnică N-2, satul Cuhureştii de Sus,

obţinând calificarea – electrician şi permis de tractorist

maşinist clasa a III-a.

17 noiembrie 1988 – se înrolează în armată în cadrul

Flotei Militare Maritime a fostei URSS cu gradul de marinar.

noiembrie 1988 – 22 aprilie 1989 – urmează cursurile

militare intense de rang I în oraşul Pinsc, Bielorusia obţinând

calificarea motorist, scufundător.

26 aprilie 1989 – 11 noiembrie 1991- continuă serviciu

militar în unitatea Statului Major pe corabia vedetă amiral

OKEAN şi corabia Şefului Statului Major în oraşul Riga,

Letonia având funcţia dublor al motoristului superior.

26 mai 1989 – este numit în funcţia motorist electrician

superior pe nava Şefului Statului Major cu grad de matroz;

7 iulie 1989 - primeşte calificarea maestru clasa a III-a;

3 decembrie 1989 – este avansat în grad de matroz

superior;

15 martie 1990 – devine maestru de clasa a II-a;

27 septembrie 1990 – este avansat la gradul de cartnic

categoria a II-a;

25 decembrie 1990 – primeşte calificarea maestru de

clasa I;

26 iulie 1991 – este numit comandantul grupului

profesional de motorişti pe corabia vedetă amiral OKEAN;

29 iulie 1991 – e ridicat la gradul de cartnic categoria I;

11 noiembrie – este trecut în rezervă, sfârşind stagiul

militar de 3 ani.

18 octombrie 1993 – 10 decembrie 1994 – lucrează ca

electrician în Colhozul Cepaev loc. Găuzeni.

15 decembrie 1994 – 10 februarie 2006 – este lăcătuş-

electrician în atelierele experimentale instructive la

Universitatea de Stat din Chişinău.

1999-2006 – urmează cursurile Universităţii de Stat din

Chişinău, Facultatea Filologie, Specialitatea Limba şi

Literatura Română.

10 februarie 2006 – prezent : lucrează ca inginer

categoria I, Catedra Biologie Umană şi Animală din cadrul

Universităţii de Stat, Chişinău.

1 februarie 2007 – prezent: lucrează în cadrul

Serviciului de Pază Paramilitară, funcţia gardian, grad

locotenent.

Cărţi publicate:

“Moda lui Skaraoţki”, Fundaţia Draghiştea, Chişinău,

februarie 2009;

“Cătuşele mancurtizării”, Editura Nico, Târgu-

Mureş, mai 2009.

Articole publicate în cotidianul mureşean Cuvântul liber,

redactor-şef, poetul Lazăr Lădariu:

Alegerile repetate din Republica Moldova,

Şobolanii roşii,

Trecerea “cortinei de fier” de pe Prut,

Ziua Limbii Române, 20 de ani la Chişinău.

Scrieri publicate: povestirea „La pescuit cu sacul”, în ziarul

Zidul, redactor-şef, poetul Cristian Bodnărescu.

E OARE LEACUL NEBUNILOR

ÎNSURĂTOAREA?

Însurătoarea dacă este leacul nebunilor, după cum se

spune la noi în popor, filozofia mea mie îmi spune că e o

închisoare, o gheenă dar care este necesară uneori, mai este şi

ruperea de sine a Eu-lui tău, deoarece ea te face să-ţi iei rămas

bun de la multe visuri, idealuri şi fantezii, ca şi de la libertatea

ta interioară şi să te înhami la jugul familial care consumă o

enormă cantitate de timp şi energie. Aşa că uneori e mai bine

să fii liber şi nebun, decât cumsecade şi captiv. ,,Să-ţi cucereşti

libertatea în fiecare zi”, zicea Faust, adică pentru libertate

trebuie să lupţi zilnic şi chiar în fiecare clipă, iar setea de

libertate dacă o ai sfarmă lanţuri grele, dacă nu…. La fel şi

Demnitatea cea care acordă dimensiune verticală fiinţei umane,

este mai tare ca moartea. Un vechi înţelept afirma că robia cea

mai gravă e cea în care robul începe să se simtă bine, adică la

fel porcul în coştereaţă numai că pe când să-ţi pună juvăţul în

gât nici nu te întreabă, adică sorta ta e în mâinile altora, iar tu

numai o fiinţă biologică necugetătoare fiindcă alţii gândesc şi

pentru tine. Aşa că binele însurătoarei îţi iese uneori pe ochi,

încât nu eşti bucuros de atâta bine, practicându-ţi meseria de

om însurat care este pentru majoritatea o dramă a existenţei

noastre şi nu un trai fericit după cum ar trebui să fie la oamenii

civilizaţi.

Prin luna iulie vinul la ţară la majoritatea e cam pe

sfârşite. Cine mai are îl vinde repede, fiindcă e sculat uneori şi

pe la miezul nopţii din somn ca să dea vin. Băutura e lucrul

dracului şi când o iei în cap, tot te poartă de chică la fel ca un

Aghiuţă pe unde nici tu nu ştii, iar a doua zi să-ţi spună alţii de

poznele tale făcute şi să te mustre groaznic conştiinţa, căindu-te

din adâncul sufletului în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei, mai

ceva ca în faţa popii la spovedanie. Pentru cine nu o are această

cunoştinţă e mai uşor, pe ceilalţi însă îi ţin ca într-un coşmar

gândurile, într-o mare frământare destul de tragică. Încă în

antichitate afirma şi înţeleptul Eschil, că ea, conştiinţa, este o

faclă ce luminează inima, dar e şi un factor neadormit, pe care

omul îl poartă întotdeauna cu sine şi trebuie păstrată intactă.

Acest ,,judecător neadormit” ar trebui să stea mereu de veghe

ca să-l mobilizeze şi să-l întărească în poziţia şi în convingerea

sa. Misiunea lui mai constă şi în a fi un iluminist al timpului

său, în a-şi asuma o datorie civică, un angajament social faţă de

conaţionalii săi, faţă de societatea, al cărei exponent este şi pe

care se cuvine s-o slujească cu devotament şi sacrificiu până la

ultima-i suflare. Acest judecător, însă, poate şi să te întunece

dacă trece în slujba Necuratului nu numai să te lumineze şi să

te condamne pe nedrept la ani grei de suferinţă. Pentru a-ţi

verifica credinţa şi tăria de caracter să vadă câtă suferinţă poţi

duce şi de eşti destoinic de a înfrunta şi mai mari obstacole în

cale vieţii, Dumnezeu te lasă precum mama pruncul de a face

singur primii paşi, iar când cazi îţi sare repede în ajutor.

Înspăimântător de tragică este judecata de conştiinţă

care te ţine în agonie şi regrete prin diferite nevroze, suferind

exagerările închipuirilor, aşa cum pătimesc unii cai de nălucă

sau când dau peste locuri necurate. Nu poţi să te scuturi de ele

ca de scai, căci igiena noastră mintală este cu neputinţă de

obţinut fără gândire pozitivă dacă eşti nătâng la suflet, sau

prins în chingile blestemului, iar drumul spre normalitatea

moralei trece numaidecât prin bunul simţ şi ai de a alege căile

binelui sau răului fiindcă Dumnezeu dă cărările şi obstacolele

vieţii şi omului minte de a gândi pe care cărare să meargă şi să

rezolve problemele. Astfel moralul desemnează raportul corect

– sau condiţia corectă – al individului faţă de celelalte

persoane. Ce e bine şi ce e rău în relaţii interpersonale se poate

afla uşor, dacă aplicăm criteriul universal al ,,iubirii de

aproapele”, pe orice treaptă socială s-ar afla omul trebuie să-l

privească pe semen ca pe un frate. Izvorul moralei este acelaşi

cu izvorul relaţiilor interumane: dragostea. Când Domnul Isus

a fost întrebat care este ,,morala moralei” sau care este cea

mai mare poruncă din toate poruncile, El a identificat principiul

,,să iubeşti”, ca fiind esenţa moralei (Matei 22,36-42).

Într-o zi de vineri, după o beţie lată, eram canoniţi rău

de tot, căutam, cum caută tăunii sânge, să ne înfiripăm cumva

şi nu ne surâdea norocul, eram vreo patru handralăi, flăcăi ai

satului, după armată, şi ne osteneam mintea întrebându-ne ce-i

de făcut căci e mare ,,focul” şi ard intestinele. Era deja pe la

chindii iar noi ne vârcoleam ca şerpii, care caută vara răcoare,

câte unul mai vomita din adâncul măruntaielor tot veninul de se

întorceau intestinele pe dos, adică ,,jupuia cârlanul”.

- Ce ne facem băieţi? Cum să ne lecuim de mahmureală că e

culmea? Zice câte unul cu drojdiile în cap încă de aseară şi

despica văzduhul tăcerii cu câte o sudalmă, măcar aşa să-i mai

treacă din durere, sau altă vorbă scârnavă de om cu nările

umflate de băutură făcându-se cârlig! Căci turbez, zău că îmi

vine să fac moarte de om.

- Ajunge cât ţi-a fost şi bine! Ieri erai în culmea fericirii, iar

astăzi... ioc. Ieri ai cântat la armonică, acuma joacă dacă poţi.

Suntem lipsiţi de simţul măsurii. Le reproşez eu care nu eram

mai breaz ca toţi şi mă aşezam jos pe ciment de a-mi fi răcoare

căci era culmea.

- Văleu… Domne! Iarăşi tu cu nebuniile tale, idiotule! Noi

murim, da ţie îţi cântă sticleţii în cap, cărpănosule!

- Aprindem lumânările, punem mâinile pe piept şi gata fiindcă

de moarte tot timpul trebuie să fim gata, altă ieşire din situaţie

nu găsim. Atât, până aici a mers ostaşul cântând din armonică

toată noaptea prin sat, căci şi la cimitir iaca am ajuns, iar

strigoii pe care i-am tulburat nici de gând să ne cinstească, n-au

nici un pic de ruşine, trăsni-ar să-i trăsnească. De acuma iar

vom fi în prăjina satului, căci numai alde noi nişte haimanale,

ajungem pe la miezul nopţii la cimitir şi încă cu muzică şi alai.

Mai rar aşa strânsură de trăsniţi.

- Of! Of! Of! Dă-o dracului de lume! Ce am să mă cunun cu

ea? Dă altul glas.

- O! sare unul cu o idee. La mine, în mahala au venit două

domnişoare de la Chişinău le acostăm la al nostru chei şi găsim

şi de băut. Bunelul lor are un vin negru-puterea ursului. Eu

aranjez totul încât are să ne fie de pomină. Hai să-l însurăm pe

unul dintre noi şi aldămaşul e pe loc, adică pune căldarea cu

vin după cum e datina la noi în sat. E bună ideea, ai?

- E bună ideea, dar pe cine îl propunem ca mire?

- Pe cine? Cine e mai frumos? Victor.

- Ian duceţi-vă dracului, trăsniţilor voi aveţi ceva din gândirea

lui Michiduţă! Degeaba vă forţaţi norocul, numai mire nu am

fost! Vreţi să beţi pe seama mea? O brânză are să vă meargă

nătărăilor!

- Fii bărbat şi scoate-ne de la belea, tu doar eşti frumos. Eşti

cel mai bun de nadă, au să se prindă domnişoarele în cârlig ca

raţele cele mute, când le prindeam noi fiind nişte dihănii de

copii cu cârligul prins cu un fir pescăresc, ca apoi să le tragem

până la gard şi le suceam gâtul, apoi le jumuleam şi le coceam

la foc pe malul râpei de lângă sat, de ne lingeam degetele cât de

gustoase erau. Şi încă ce romantică superbă era! Eram ca

haiducii. Hai nu te alinta! Ce te costă pe tine?

- Ba e foarte bine, dar ce mă fac eu cu ruşinea conştiinţei mele,

judecata lumii şi a satului? Şi încă dacă le mai are pe alea cu

penicilina şi mă ,,decorează” cu un ,,buchet de floricele”

orăşenesc pentru părţile mele ruşinoase? Am rupt cuiul şi ajung

popă tuns de au să râdă şi câinii satului de mine şi încă cu

medicamentele e greu cu totul în fundătura noastră de sat! Aşa

că, lehamite!

- Dă-o dracului de ruşine, noi murim dar el îşi bate capul de

ruşine. Salvează oamenii acuma, când mor, că pe urmă... Lasă

ruşinea, împeliţatule! Ai să guşti carne de domnişoară de oraş,

noi îţi oferim şi una şi alta, adică băutură şi gustare şi încă sâni

de fată mare de la oraş. Nici n-ai visat aşa ceva!

- Nu fi ranchiunos şi fără obraz! zice altul cu capul cât burta

iepei.

- Ce să-i faci? Prietenii te îngroapă, prietenii te însoară.

Ne-am pornit noi mahmuri câine, câineşte cu toţii luând

dealul în piept spre gospodăria bunelului la care venise

nepoţelele, eu mire, altul staroste, ceilalţi doi ca muzicanţi şi

peţitori, totul mergea după plan şi ca pe unt. Domnişoara ce

mi-au oferit-o de mireasă, cam uşoară de minte s-a prins repede

la momeală, aşa că ei îi mai turnau vorbe, una mai deocheată

decât alta, ridicându-mă în slăvi, de îmi părea că sunt regele

dacilor de acuma. Două verişoare venite de la Chişinău la

bunici în vacanţa de vară, nici n-au visat aşa petrecere. Tobă

aveam, acordeon tot, aşa că a mai adus ea cu ajutorul

,,bolnavilor” o căldare cu vin şi am început încetişor să ne

lecuim. Un pic ne ,,aghesmuisem”, toţi eram bine dispuşi,

pluteam în inocentul vis al sincerităţii ascunse şi scoteam nişte

cântece din noi de ne părea că eram cei mai vestiţi lăutari. Apoi

iată că mai apare o pereche de verişori cu muzicanţii. Pricepând

care-i chestia, fără să mai crâcnească, s-au şi prins de naşi. Mă

rog, muzica atrage şi alţi oaspeţi, a mai apărut o pereche, de nu

ştiam pe care să-i iau de naşi şi încă se certau între ei, care şi

cât are ca să-mi pună mai mult pe masă, iar veselia era de

acuma în toi. Mesenii când cântau, când pălăvrăgeau toţi odată

şi aproape nimeni nu asculta, iar muzicanţii nu se dădeau nici

ei bătuţi şi storceau totul fără milă din instrumente. Nu mai

eram de acuma noi ,,bolnavi” ca muştele cele îngheţate, aburii

vinului ne dezgheţaseră şi ne dezlegaseră limbile, două doamne

şi trei domnişoare, iar noi şase bărbaţi, compania era superbă,

şi paharele cu vin se trăgeau unele pe altele să fie băute ca

fetele la joc.

Eu şi cu o domnişoara pretinsa mea mireasă eram

perechea petrecerii, în centrul atenţiei şi în iureşul toastelor,

care curgeau şuvoi, ne-au aşezat la mijloc, tot cântându-ne

cântece de nuntă şi veselie. Nici în poveste aşa peţitori şi naşi.

De acuma era miezul nopţii, iar noi nici de gând să ne liniştim,

deja consumasem căldarea, iar muzicanţii, mă rog, pe uscat nu

pot să cânte, aşa că au mai adus una din partea însurăţeilor, ca

să întărim căsnicia, căci altfel n-o să ţie mult. Într-un cuvânt,

ne-am făcut mai toţi turtă. Pe la ora patru dimineaţa văd că mi

se încleiau ochii de somn şi de paharele băute. Îmi cer scuze şi

le spun ,,nuntaşilor” că o iau la vale, încetişor, spre casă cât e

lucrul cu cinste.

- Bine, dar cu însurătoarea cum rămâne?

- Păi, cum să rămână? Dacă însurătoarea e leacul nebunilor…

eu încă nu am înnebunit să mă însor! Câinii latră, caravana

trece, iar când am să înnebunesc am să vă spun şi vouă şi

atunci am să mă lecuiesc prin însurătoare! Eu îmi cer scuze, că

sunt de acuma beat şi vorbesc cu morţii, însă mi-i în grijă să nu

fac vreo trăsnaie, adică să-mi iau după cap dracul, pe care voi

mi l-aţi adus cu cântece lăutăreşti, iar eu să nu-l pot lua de pe

capul meu decât când mi-a cânta popa prohodul. Suit să mă

vadă pe vatră la ea şi atât, mi-a pus jugul în gât şi fusta în cap.

Aşa că mai bine o iau valea, cât e lucru cu cinste. Cât nu sunt

beat criţă şi să nu ţin minte mâine ce prostie am făcut acuma

seara ca să-mi pară rău toată viaţa şi să-mi muşc degetele.

- Măcar fă o partidă de amor.

- Ia scuteşte-mă de asta să nu-mi pună mat pe toată viaţa!

Taman că nu vreau acuma beat ca apoi mâine să mă trezesc şi

să-mi pun mâinile în cap de cele făcute. Cu altă ocazie, când

am să fiu cu mintea limpede. O conduc frumos acasă, îmi cer

scuze şi atât.

- Vezi să nu-ţi pară rău că ai lăsat aşa vânat.

- V-am făcut pe plac, nătărăilor, ce mai vreţi? Iar pasiunea

carnală o lăsăm pe altă dată fiindcă în stare de ebrietate e

satisfacţie animalică, iar eu nu sunt sclavul instinctelor

animalice sau frustării sexuale, sunt înconjurat de sentimente şi

apoi pot să rămân eu singur un vânat pentru totdeauna nu ea.

- Aşa este, bucşitule de minte!

- Hai noroc şi ajunge, că mâine iar o să fim ca broscoii întinşi

pe burtă şi o să căutăm ,,leacuri”.

- Dar e păcat să rămână vinul în căldare.

- Îl lingem şi pe acela şi ne-am împrăştiat, că ne prind zorii şi

are să ne huiduiască mahalaua că nu mai au linişte să doarmă

din pricina noastră.

Am condus ,,mireasa” acasă i-am furat vreo câteva

sărutări la portiţă şi ajunge. La noi lumea deprinsă cu furatul de

la colhoz şi mintea colhoznică de aveam şi cântece de mândrie

// La colhoz pe dealul mare // cine fură acela are // Deci totul

era din furat şi chiar sentimentele, iar dacă nu furai erai luat

drept un tâmpit, un ciumat al societăţii de care se fereau toţi.

Iar de fete erai considerat un nebărbat şi impotent, dacă nu o

constrângeai şi o ,,ardeai” chiar şi violând-o, te alegeai cu

ciuca, adică nu mai primeai răspuns la ale tale sentimente

umane ci erai numai şmecherit, deci cu cât erai mai rău cu atât

erai mai bun, ca şi cum câinele rău e cel mai bun. Aceasta se

cheamă dragoste în stil sovietic, iar dacă o foloseau bărbaţii în

grup se numea ,,colhoz” ,,Viaţa nouă”.

Trecere la fete aveau şi mai au şi acum, mediocrii,

jigodiile, docilii, hoţii, răpănoşii, adică oamenii deveniţi

maimuţoi tâmpiţi şi împuţiţi, cu sentimentul dragostei atrofiat

sau în ciubote şi care se dirijează numai de instincte animalice.

Astfel în perioada odiosului regim comunist în capul mesei se

pomenise nu Omul intelectual ci cel adevărat sovietic, adică

maimuţoiul tâmp fără nici o spoială de minte şi cultură,

corupţia, trădarea, ticăloşia, lăcomia, mândria goală şi toate

viciile distrugătoare de viaţă normală, de minte şi de suflet ba

chiar şi de natură şi univers. De exemplu totul se făcea şi se

mai face de mântuială a lehamite şi cu nepăsare fiindcă era la

colhoz şi nu-i durea în cot pe nimeni, adică scuipau în fântâna

din care apoi beam apă toţi.

Un loc de muncă bine plătit trebuie să-l cumperi acum

cu bani grei, tot aşa şi notele la examene şi susţinerea

colocviilor în instituţiile de învăţământ, se lua şi încă se mai ia

mită, iar multe fete achitau taxa cu servicii sexuale. Mi se

rupea inima de milă când auzeam că fetele pe care le iubeam şi

cărora le scriam versuri, cu mine se purtau şi se arătau sfinte de

leşinau la un sărut de al meu, însă contrariul era că erau bătute

apoi regulate în acest mod animalic şi sadic. Paradoxul era că

le plăceau fetelor aşa fel de dragoste fiindcă se complăceau a fi

cucerite şi dominate fiind mândre de asta şi avându-se foarte

întrebate.

Eu cu inteligenţa mea eram socotit un om prăpădit şi de

nimica bun. Această violenţă, ignorare, sadism fizic şi

psihologic am mai văzut-o de mic copil în familie şi m-am

jurat că nu am sa fiu un aşa fel de animal şi iată că şi acum

pătimesc pierzând iubite una după alta, dar nu mă las de

jurământul depus în faţa lui Dumnezeu, de a fi om cu onoare.

Onoarea presupune înzestrarea omului cu o serie de calităţi

admirabile precum corectitudinea, curajul, demnitatea, cinstea,

vitejia, bunătatea, respectul, toleranţa, generozitatea

sufletească, onestitatea, gloria, loialitatea, iubirea faţă de

Dumnezeu de oameni, soţie şi familie, înţelepciunea altruismul,

simţul datoriei şi responsabilităţii de tot ce-l înconjoară, grija

faţă de cei în etate, politeţea, răbdarea, virtuozitatea, faima,

meritele şi realizările în sprijinul comunităţii naţionale,

regionale şi modestia. Onoarea poate fi o posesie a persoanei,

profesiei, unui segment – al familiei, societăţii naţionale,

conţinutul, calitatea, cumpătarea şi măsura tuturor lucrurilor.

Onoarea depinde de nivelul educaţiei, lumea interioară,

particularităţii psihice, capacitatea persoanei şi a societăţii de a

aprecia obiectiv trecutul şi prezentul valorilor naţionale şi

general umane. Onoarea este un diamant spiritual, care

străluceşte atâta timp cât este întreg şi respectiv, este apreciat

diferit atunci când este ştirbit. La noi din păcate acuma onoarea

nu mai este o virtute, şi nu o au chiar nici popii în biserici, nici

acei ţărani, nici acei profesori comunişti care se duc la biserică

ci, dimpotrivă este un defect, un motiv de a te călca în picioare

îndobitociţii până în vârful unghiilor.

- Mai departe ce facem? Mă întrebă ea.

- Eu acuma plec acasă, că sunt beat ciotcă şi de nimica nu-s

bun, iar mâine o să mai vedem cum va mai bate vântul. La

revedere.

Am luat-o la picior ca nu cumva s-o fac prea lată. A

doua zi curgeau întrebările gârlă:

- Ce, măi, am auzit că te-ai însurat?

- Bravo ţie că ai auzit, că iată eu încă nu am auzit nimica.

Totuşi ne-am făcut prieteni cu ,,mireasa”, iar ei

mahalagiii ei, pe obrazul meu se tot dregeau când după o beţie,

când după alta. Lucrând în sat electrician după serviciu mai

trăgeam şi eu pe la ea cu piciorul, mai primblam iar ulciorul, de

se mira toată mahalaua mea de unde avem în toiul verii de

băut. Timp de vreo lună şi ceva, bunelul, care se lăuda la tot

satul cu nepotul pe care o să-l aibă de ajutor la bătrâneţe a

terminat vinul... şi, gata, ni s-a înţărcat bălaia. Odată când eram

rău canoniţi de băutură a adus nişte cireşe în socul lor, căci era

culmea cu noi, urlau intestinele. Iată că aude de isprava noastră

mahalaua mea şi mă scoală într-o dimineaţă mama cu o vecină

din somn şi s-au pus ciocan pe capul meu.

- Măi dracilor măi, bătu-v-ar Dumnezeu să vă bată, voi v-aţi

băut şi omenia împreună cu vinul moşneagului! Iar dacă îi

moare baba, care e pe dric, cu ce are s-o îngroape? V-aţi gândit

la asta?

-A vrut să-şi mărite nepoata, ce pot să-i fac eu? Eu şi aşa mă

gândesc cum să scap de nepoată şi îmi ostenesc mintea iar

mata cică să mă gândesc încă şi la baba lui. Gândească-să

moşneagul şi Cea cu Coasa poate s-o mai aştepte până la

toamnă când a fi vin nou.

- Idioţilor, are să mă râdă lumea în sat. Începe şi mama să mă

,,descânte”. Aşa fată bună şi frumoasă, iar voi v-aţi bătut joc

de ea, şi de bătrân. Aţi băut vinul şi nici de gând văd că nu ai ca

să iei fata de nevastă.

- Auzi? Însoară-te mata mamă cu dânsa, că chiar îţi seamănă

leit când erai fată iar mie dă-mi pace să dorm! Fata frumoasă

este nenorocire la casă dacă încă şi proastă mai este alt blestem

pe capul tău nu-ţi mai trebuieşte.

Iar în gând: Vă pare vouă că e cu ruşinea lui Dumnezeu,

nu sunt orb să nu văd cu cine mă bag în plug. De aţi şti voi că e

rea de muscă şi se dă în bărci cu mulţi din sat până ce odată au

,,întins-o” chiar vreo opt şi au făcut-o poştă. Această boală

curvia nu are leac decât în pământul galben de aceea se spune

că prostituţia este cea mai veche profesie din lume şi că s-au

schimbat numai paturile cu timpul dar curvele nu. Acuma eu să

mă însor cu ea? Ferească Sfântul de aşa pacoste! Nu vreau să

fiu domnul cu fusta în cap şi coarne mari ca ale cerbului şi încă

împodobite ca pomul vieţii cu toată colecţia de acte sexuale ale

soţiei mele pe ele. Mai cornorat ca dracul şi cerbul numai

bărbatul curvii poate fi. Cum să ieşi cu ea în lume? Nu vreau

să fiu cel mai ingrat încornorat, de mă îngrozeşte numai

gândul. Mai mare ruşinea, căci te şuşotesc toţi pe la spate: ,,Pe

asta eu am avut-o, şi eu tot... Iar boul ăsta cu urechi de elefant a

luat-o de nevastă! I-o mai prindem noi în a noastră plasă cu altă

ocazie şi ne facem mendrele cu ea”.

Dacă ai căzut în mocirla nimicniciei, dar cine greşeşte şi

nu cade? Şi te-a luat satul înainte de om de nimica nu te mai

poţi ridica în acest spaţiu blestemat decât să fugi din sat. Acesta

este cel mai mare blestem al satelor când eşti judecat după

conştiinţa becisnică a sătenilor care după atâta comunism s-au

satanizat şi scrântit cu totul. Este cu totul pusă la pământ

gândirea omului astfel votează comuniştii fiindcă le-au băgat în

cap că comuniştii sunt mai sfinţi ca sfinţii şi chiar de văd albul

zic că-i negru, adică ei te văd nu în realitate cine eşti ci după

cine eşti în judecata conştiinţei lor tupilate chiar şi poreclit cu

nuanţă părintească.

Dacă de exemplu m-a ,,botezat” satul pe mine Vichişor

şi la o sută de ani tot Vichişor am să fiu, aşa e psihologia

ţăranilor şi de aceea risipiţi prin lume tinerii se pot manifesta

altfel clădindu-şi demnitatea care o merită nu care le-o

,,încleie” şi numele, iar satele blestemate au rămas pustii cu

bătrânii pe care nu are cine îi duce măcar la groapă. Avem ţara

pe care o merităm, noi singuri ne-am creat acel pustiu spiritual

şi material pe această gură de rai, prin prostie, lipsa de

responsabilitate, distrugere a tot şi a furtului generalizat şi

degeaba dăm vina pe Dumnezeu că s-a întors cu faţa de la noi.

Dacă Moise şi-a condus poporul său 40 de ani prin pustie

pentru a curăţa conştiinţele, nouă nu ştiu câţi ani are să ne

trebuiască pentru a ne recrea ca fiinţe a lui Dumnezeu precum

de la începuturi şi nu satane comuniste.

Încornoraţi de fapt sunt toţi bărbaţii însuraţi fiindcă ei

nu sunt decât ceea ce vor nevestele lor să-i aibă, dar nu chiar

până la absurd de să ajung de râsul satului din pricina ei şi nu te

mai speli toată viaţa, aşa că ferească Sfântul de aşa căsătorie. Şi

mai suntem încornoraţi toţi locuitorii acestei aşchii de ţară

fiindcă nu suntem ceea ce suntem adică creştini adevăraţi ci

ceea ce ne vor comuniştii, o turmă bleagă, fără Dumnezeu,

mancurtă şi cuminte aservită comuniştilor adică Partidul

Dracilor Împeliţaţi.

- Iată, cumătră de unde veneau ei, împeliţaţii, mai în toată seara

,,aghesmuiţi”. Să-ţi dea prin cap aşa ceva? Abia găseşti un litru

de vin în acest timp pe astă arşiţă da ei, poftim, ce veselii

întindeau! Nu mai ştiu de amar, au să trăiască cât cioara,

faraonii. O să vă dea la biserică la 40 de slujbe, tâmpiţilor,

pentru aşa păcate şi Dumnezeu are să vă osândească în

împărăţia întunericului.

- Care păcate? Uitaţi-vă la voi că dis-de-dimineaţă, azi

duminică în loc să vă duceţi la biserică, staţi cu paharul în

mână şi bârfiţi într-aiurea, când popa e în slujbă.

Doamna care de acuma mi se dădea drept soacră, într-o

seară îmi spune:

- Victore, ascultă-mă, ştiu că eşti bun gospodar şi te isprăveşti

cu toate, ies din casă şi îţi dau cheile numai căsătoreşte-te cu

fiică-mea, sau dacă vrei, la raion am apartament, vi-l dau vouă.

Alege unde vreai!

- Nu, mă scuzaţi dar nu renunţ la menirea mea pe pământ, nu

pot să-mi trădez scopul existenţei cu infinita mea pasiune

pentru cunoaştere în schimbul fiicei matale. Sunt călăuzit de

lumina dumnezeiască pentru misiunea mea pe care mi-a

încredinţat-o Dumnezeu, misiune care este să mă duc în lume,

de a mă arunca în valurile, în furtunile acestei vieţi, să sufăr şi

să rezist cu dârzenie sălbăticiei lor. Sufletul omului este mereu

în căutarea unui echilibru moral, psihologic şi sufletesc, pentru

a se şti împăcat cu sine, de aceea trebuie să dau sens vieţii şi

să-mi împlinesc destinul. Aici în sat să stau, să-ţi pasc oile

matale nu e de mine, nici la raion să-mi întunec visurile nu

vreau şi nu pot trăi în bezna neştirii fiindcă o femeie proastă îţi

întunecă minţile până te face să înnebuneşti. Fiecare are dreptul

de a face ce vrea cu viaţa lui şi nimănui nu-i voi permite să se

amestece în modul meu de existenţă. Zilele mele nu-mi pot fi

închise de fiica matale, care se vrea a mea soţie, libertatea

aparţine celor ce se vor liberi, iar eu nu mă dau priponit . Ce

pot să-mi fac dacă aşa îmi este firea de hoinar şi nu poate să mă

priponească până când nici o domnişoară nu tocmai fata

matale.

- Cum, măi? O mulţime de bărbaţi îmi vor fata, care e cu stare,

cu gospodărie, iar tu ce te crezi mai cu moţ ca ei şi scuipi pe

fiica mea, pe mine şi tot neamul nostru?

- Nu mă cred buricul pământului! Însă soarta, înţelegi? Ironia

sorţii nu-mi permite aşa ceva. Destinul unui om este deosebit

de complex, încât nimeni nu-l poate pătrunde sau descifra.

Destinul nu poate fi schimbat. I te poţi opune doar într-o

măsură oarecare şi rar când îl poţi învinge ca pe un taur, mai

des eşti burduhănit şi nimicit de destin. De fapt în aceasta şi

constă măreţia omului – a se opune, a lupta împotriva

destinului, a-l apuca de coarne ca pe taur şi de acum vezi cine

pe cine poate birui. Pentru avere materială nu prea îmi ,,rup

gâtul”, caut avere şi lumină spirituală, aşa că să mă scuzaţi, nu-

i de mine nici fata matale, nici bogăţia voastră. Îmi pare rău că

v-am supărat dar îmi iau tălpăşiţa, cât nu m-am înglodat mai

adânc în fundătura de sat şi problemele voastre.

- Am mai văzut proşti, dar chiar aşa ca tine nu. Să-i dai toate

celea, care eu şi părinţii mei le-am muncit şi agonisit o viaţă

întreagă, copila mea şi el să refuze!...

- Bine, uitaţi-vă la mine, că cine ştie când o să mai vedeţi aşa

raritate de prost. Tinerii ar trebui să se aleagă unul pe altul

după gradul libertăţii interioare şi nu după bogăţia, prin care

voi vreţi să mă lipsiţi de libertatea interioară şi exterioară.

Fiecare clipă trăită este ca o răscruce, o alegere, iar ispita de

fiecare dată are înfăţişarea unor bunuri materiale, unor

facilităţi, care parcă te-ar face fericit, dacă le-ai poseda. Şi

această luptă contradictorie, care stă în fiecare din noi, de a

alege între bine şi frumos, este cea mai mare dramă, pe care o

trăim în fiecare clipă. Aşa că eu aleg frumosul artei şi nu binele

burţii. Chiar de sunt sărac, nu mă duceţi pe mine în ispită cu a

voastră bogăţie. Spăl putina şi gata! Mă duc în lume să dau

sens vieţii şi să-mi împlinesc destinul pe care mi l-a încredinţat

Dumnezeu.

- Tu curat că eşti Necuratul!

- Foarte bine şi mulţumesc de apreciere, văd că eşti gata de a

mărita fata şi cu Necuratul. Viaţa privată a fiecăruia din noi e

drama şi fericirea fiecăruia, dar dacă credeţi că viaţa mea e la

voia altora, eu mai bine mi-aş da cu ceva în cap şi aş muri. Eu

înţeleg că e la voia mea şi lupt pentru ea, dar nu o dau pe mână

străină, ca să-mi trageţi voi destinul pe roată. Pentru gura

satului fata matale e gata să devină sclavă să facă dragoste cu

mulţi, să facă mulţi copii, bucătărie şi gospodărie. Eu las altora

acest privilegiu cu tot cu fata matale care este nenorocire de

care voi vreţi să scăpaţi împingând-o cui a fi numai să scăpaţi

de ea văzând-o măritată. Aici în sat nu-i de mine. Eu vreau

viaţa să mi-o trăiesc şi nu numai să figurez şi să trec ca un

chiot de nebun prin lume lăsând urma raţei mute pe cer şi atât,

dar să o las pe cea de Om. E mai bine să nu fi trăit niciodată

decât să nu laşi nici un semn al existenţei tale pe acest pământ

şi încă trebuie numai semne bune. Să fiu ca un răţoi bine

îndopat de voi, iar când să mă jumuliţi să decideţi voi dar nu

eu, fără să mă întrebaţi pe mine măcar, chiar bogdaproste dar

nu e de mine acest ,,bine” al vostru.

Ispitele care ne lovesc constant dacă ştim cum să le

primim şi înfruntăm şi să le facem să alunece pe lângă noi ne

stimulează de a le spune ,,NU”. Fiecare ispită biruită reprezintă

o fibră de putere de caracter. Am stârnit furtuna satanică

împotriva mea, ştiu că am fost bârfit şi am câştigat multe

blesteme şi mi-au turnat şi multe farmece în băutură ca să mă

priponească . Numai eu unul şi Dumnezeu ştie cât am suferit

din cauza farmecelor ei spurcate. Iar dacă au văzut că nu pot să

mă priponească, măcar de ciudă şi să-mi fie de învăţătură

măcar să mă smintească, aşa că am suportat cu ajutorul lui

Dumnezeu făcutul lor ajungând până în pragul nebuniei de nu

mă recunoşteam singur pe mine şi totuşi m-am rupt din

încătuşarea făcutului, dar blestemele m-au urmat încă muţi ani.

Peste vreo două luni am scuipat pe toate şi am plecat la

oraş aruncându-mă temerar ca de pe o stâncă în valurile turbate

ale vieţii în căutarea propriului meu nume de Răzmeriţă

(Răsculător) şi prenumele Victor adică (Biruitor), în căutarea

adevărului, libertăţii şi dreptul de a fi om şi trăi cu demnitate,

nu numai maşină biologică şi atât. La altfel de viaţă, liberă, dar

sărăcăcioasă şi umilitoare satanic la nivel psihologic. Însă

ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară

pentru dezvoltarea curăţirea sufletului şi a tăriei de caracter.

După ce am terminat şi o facultate de Filologie la

universitate, unde şi lucram altfel mă simţeam, mai om măcar

că am suferit mult cât am învăţat. Erau la putere guvernanţii

comunişti şi s-au apucat şi de capul nostru ca să schimbe

denumirea facultăţii din română în moldoveneasca. Eu m-am

ridicat şi am spus la toţi colegii ca am dat documentele la

Facultatea de LIMBĂ ROMÂNĂ şi de LIMBĂ ROMÂNĂ am

să le iau, nu mă mai potcovesc pe mine spurcăciunile de

comunişti fiindcă eu mă consider un român cu rădăcini de la

începuturi, pui de geto-dac, roman, de al marelui Ştefan, român

basarabean şi nu pui de drac comunist de când Lenin Tartorul

comuniştilor care mi se pretinde că îmi este şi tată şi bunelul

meu, mai sus decât Dumnezeu.

Totul la noi se cumpără cu bani şi de aceea învăţătura

era după cum am numit-o eu ,,punere în galoş” şi stresuri după

stresuri orice examen sau colocviu. Un loc de muncă bine plătit

se cumpără cu bani grei dar mai ales o cameră în cămin, tot aşa

şi notele la examene în instituţiile de învăţământ se lua şi se

mai ia mită chiar şi pentru examenele de bac. Sper că de când

au venit liberalii la putere 29-august-2009 şi au căzut

comuniştii ca nişte izmene împuţite din cui să se schimbe

această tâlhărie diabolică la noi în aripa asta de ţară numită

Republica Moldova.

Am tras-o şi eu pe pielea mea şi la examenul de Stat la

Limba română în mai 2005 am căzut. Din grupa de vreo şaizeci

de studenţi la fără frecvenţă ne-au dat pe cinci jos. Eu ca eu,

mai treacă meargă, am învăţat în limba moldovenească, apoi în

armată în limba rusă. Dar un student din România adică de

peste Prut, care cunoaşte mai bine gramatica decât profesorii

noştri, de ce a căzut? Asta mă râcâia la ficaţi şi da mult de

gândit că ceva nu e curat la mijloc. Iar la mijloc a fost o ceartă

între profesorul care ne-a învăţat şi cel altul care ne-a primit

examenul şi încă principalul motiv erau banii, de a ne jumuli

pe cât mai mulţi. Pentru vreo opt persoane care erau prăvălite şi

căutau orice ieşire din situaţia şi numai că banii era soluţia, pe

o notă de trecere 5 se cerea 100 de dolari. Banii la vreo opt

persoane pentru o notă trecătoare de 5 câte 1200 lei

moldoveneşti au trecut pe la mine prin mână. Eu colaborator al

universităţii, puteam să apelez la toate cunoştinţele mele ca

oricum pe parcursul studenţiei am scos multe ,,cozi” de ale

colegelor dar nu am făcut-o. Prietenilor când le-am spus care-i

situaţia mă sunau şi-mi spuneau că-mi aduc ei bani să dau şi să

scap de examen, să nu fiu nebun să refuz.

O luptă apocaliptică se ducea în mine, adică între

demonul şi îngerul pe care îl are fiecare om în el, să dau sau să

nu dau bani? Probabil aceasta a fost cel mai mare test în viaţa

mea pentru mine, dacă în accidente înfruntam moartea, cred că

era mai uşor, fiindcă conştiinţa demnitatea este mai grea decât

moartea. Luat pe sus de furtuna gândurilor, ispitelor,

cunoscând adevărul care le explică pe toate, şi iată crezul că

adevărul şi demnitatea trebuie puse în slujba omului ca port

drapel al unei corăbii, astfel am ajuns la cea mai importantă

hotărâre aceea de a fi om şi să nu rămân cu conştiinţa pătată

pentru totdeauna în faţa colegilor ca să mă privească când am

să mă întâlnesc cu ei chiar şi la adânci bătrâneţe, ca pe o

scârnăvie ticăloasă. Cu mare greu am pus diavolul din mine

după gratii şi urmând glasul conştiinţei şi al îngerului am ajuns

la ce mai importantă hotărâte şi mi-am zis: ,,Nu şi gata”, aşa

am rămas să susţin examenul pe la anul viitor.

Eu as al marinei sovietice unde ne învăţau în Şcoala

Superioară maritimă de I rang de la guard până la ofiţeri cu

gradul de căpitan de rangul III şi învăţam numai pe note înalte

numai că eram luminat în toate mai mult decât şi unii profesori,

am fost lovit crunt în esenţa esenţei de aceşti moşnegoi savanţi

de îmi părea că am să turbez din cauza neoamenilor profesori

care sunt şi dascălii noştri şi au lăsat în conştiinţa noastră o

urmă ticăloasă şi durabilă pentru toată viaţa. Modelatorii de

suflete şi caractere, profesorii au luat-o prin păpuşoişte de astă

dată dar îmi pare că şi mai des până la noi, uitând de menirea

lor în lume că e aceea de a învăţa şi a fi de folos altora

impunând caracterul şi demnitatea lor dar nu ticăloşia, banul şi

mizeria sufletească.

Cred că sunt aceşti savanţi nu pe luminare dar pe

întunecarea minţilor şi dascăli care ne duc pe drumul

nimicniciei şi pierzaniei să nu ştim de unde venim şi unde ne

ducem prefăcându-ne în bună parte într-o turmă de fiinţe fără

demnitate omenească şi conştiinţă naţională în acest ţarc numit

Republica Moldova. Precum diavolul nu se va călugări

niciodată aşa şi aceste satane comuniste pline de mizerie

sufletească nu-şi vor curăţa sufletul şi schimba năravul decât în

pardesiul de scânduri şi în plapuma galbenă a pământului. Ei,

aceşti ucigaşi, nimicitori de suflete tinere, demult ieşiţi la

pensie ar trebui să facă precum a făcut împăratul roman Nero,

care s-a dus la una din vilele sale să crească varză, ei însă

merită să crească şi capre ca să le pupe pe bot, dacă se bat cu

pumnii în piept şi se cred urmaşi ai romanilor declarându-se cei

mai cristalini moralişti şi apărători şi dascăli ai limbii române,

însă eu cred ca numai ai banilor fiindcă faptele lor

demonstrează contrariul: că sunt nişte criminali psihologici şi

te constrâng în aşa fel că trebuie vrei nu vrei să dai banul.

Cu ce ochi am să mă uit eu la ei când am să mă

întâlnesc în incinta universităţii? Răsplata pentru sacrificiile

adevăratului profesor cu harul de a ridica lumea spre lumină

are să-mi fie respectul, iar pentru ăst soi de profesori cu

lăuntricul nespălat ca al fariseilor, care şi-au bătut joc de

sinceritatea mea intrând cu cizmele murdare în suflet şi lăsând

pete care nu se şterg niciodată, astfel devenind ucigaşii liniştii

mele pe tot parcursul studenţiei mele, merită dispreţul

respingător. Pe aşa savanţi i-aş îmbrăca în costumul nu de

honoris cauza în care au fost îmbrăcaţi ci în costumul de

scafandru şi i-aş plimba pe la fund de mare să le demonstrez ce

înseamnă înţelepciune adevărată şi cum se predă lecţii.

Sunt şi adevăraţi apostoli cu demnitate nişte ,,modele-

imitaţie” care se bazează pe principiul pedagogic fundamental

pe care se întemeiază învăţarea de când lumea, iar noi le

savuram cuvintele încântaţi de chipurile lor şi feţele aureolate

de o lumină lăuntrică plină de căldură sufletească,

dumnezeiască fiindcă nici un profesor adevărat nu predă doar

ceea ce presupune materia, el e un model, este o călăuză care

îndrumă şi ghidează precum spunea Edward Bulwer- Lytton: ,,

Cel mai bun profesor e cel care sugerează, nu dogmatizează, ci-

i inspiră pe ascultători cu dorinţa lui de a se autoeduca” spre

calea iubirii, a cunoaşterii de sine şi aşa cum i-am filmat pe ale

noastre pelicule ale conştiinţelor o să-i purtăm în sufletele şi

conştiinţele noastre aşa precum s-au purtat cu noi ca

adevăratul Hristos, iar eu cred că este pentru ei cea mai mare

onoare din partea noastră.

Era toată facultatea în şoc şi clocot, toţi mă întrebau

cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Prietenii au rămas

întristaţi ştiind că vâslesc eu prin toate nevoile dar nu accept

căile ticăloase însă neprietenii mă luau în derâdere. Cum măi tu

colaborator a Universităţii, ai cunoştinţe peste tot, parcă te

aveam şi te ţineai deştept şi ai picat ,,românule”? Puteau să

moară toţi duşmanii mei de bucurie când au auzit fiindcă la toţi

le dovedeam că sunt român şi nu moldovean imbecil, la ţară mă

luam şi la bătaie de eram în stare să mănânc gâtiţa celui care

atentează la demnitatea de intelectual şi de român, iar acum

chiuiau de bucurie toţi.

Am făcut oleacă de gălăgie dar am înţeles că am dat

peste sistemul sovietic în care cadrele didactice au tot minţit

pe parcursul a 50 de ani care au făcut special ca examenul să

fie la sfârşit de săptămână şi până luni să fie date documentele

la minister pentru a nu se face contestare la lucrări. Nu e

frumos să scuturăm păduchii în public după cum spunea

Napoleon Bonaparte dar prin aceste dezvăluiri vreau să mai

însănătoşesc învăţământul fiindcă această boală este ca o

caracatiţă cu zeci de tentacule veninoase care se predă de la

tinereţea acestor savanţi comunişti până la adâncul bătrâneţii,

astfel ei au crescut şi educat, modelat alţi ,,savanţi” mediocri ca

V. Stati cu dicţionarul lui debil moldovenesc-român. Surcica

nu sare departe de trunchi! Rămaşi fără propria demnitate acel

foc sacru ce-l deosebeşte pe om de animal în ultima instanţă s-

au adus prin tortură până la limita puterii omeneşti ca să-ţi rupă

firul voinţei precum eram noi verificaţi în armată de ne pot

frânge până şi ultima flăcăruie de demnitate iar cu mine nu le-a

reuşit şi astfel am fost respectat până la urmă, individul frânt

devine o foarte reuşită potenţială lichea. Adică un servil, om

fără verticalitate, o slugă imbecilă devotată regimului

comunist restaurat prin forţă şi minciună la putere.

Odată ne întorceam de la ţară cu o maşină, fratele la

volan cu ifose de mare ştiutor şi aere de superioritate, cu

concubina lui o târfă peticită care se dă drept mironosiţă,

mârşavă la suflet de proporţii cosmice şi proastă ca ciubota dar

cu aere de mare filosoafă, sora noastră cea mai mare cu minte

în cap cât nuca şi eu singurul intelectul nătărău în acest spaţiu

blestemat al familiei mele. Două lumi puse faţă în faţă ca două

talazuri ce se izbesc unul în altul, eu inteligent şi ei cu tărâţa în

cap şi ura în dinţi adică proşti dar mulţi, care mă iau toţi la trei

parale tăbărând în haită ca potăile asupra mea, încolţindu-mă

psihologic de inimă şi suflet şi lovindu-mă crud în esenţă.

Acesta este instinctul sovietic de turmă. Aroganţa şi ignoranţa

sunt departe de a fi un capriciu, ele sunt o maladie incurabilă şi

duc la confruntări, dacă nu în nicăieri, iar înţelepciunea este

luată în derâdere de ei şi majoritatea populaţiei noastre de la

ţară. Deci sora mă întreabă iar ceilalţi râd în batjocură

susţinându-i isonul şi tot îmi aruncă spini în inimă prin diferite

vorbe insultătoare şi ironice.

- Că prost mai eşti măi frate, ce fată ai avut cu gospodărie,

capre, oi şi multe altele şi iată acuma ai rămas neînsurat, vai de

capul tău, nătărăule prăpădit ce eşti!

Am rămas trântit şi nemişcat ca un scuipat. Cea mai

înaltă realizare umană este aceea de a se crea pe sine conştient

şi prin multă muncă spirituală mie mi-a reuşit să depăşesc

curentul de mediocritate a culturii actuale a moldovenismului

primitiv şi poftim acum părerile. Ştiu că strâmbătatea,

tâmpenia, idioţenia la noi se dă drept rost al existenţei şi de

aceea chiar de mă ard cuvintele cu foc în aceste ciocniri de

mentalitate găsesc glume cu multe sensuri de a respinge

atacurile la persona mea şi-i fac să rămână în suspans de am

vorbit serios sau glumit, făcându-şi diferite păreri de mine cât

mai deocheate după mintea lor docilă. Forţa personalităţii

însemnă perseverenţă în perfecţionarea acţiunilor şi călire a

caracterului ca să nu-mi fie frică de eşec şi să mă închin în faţa

ticăloşilor. Nu poţi lupta cu timpul, dar dacă nu eşti o ,,raţă

mută”, ci un ,,vultur” poţi lupta cu viiturile lui satanice care vin

peste tine şi să nu te laşi duse de ele ca un putregai. Mereu îmi

pare că am fost furat de timpul meu din cauza societăţii

imbecile care mă ţine în al ei spaţiu mediocru ca într-o cameră

de cauciuc şi nu m-am putut manifesta spiritual şi apoi să-mi

fac şi o familie cum se cade, intelectuală, şi numai că pierderea

timpului este dureroasă la nivel psihologic, iar ei încă îmi

toarnă sare pe rană.

Conştiinţa de sine, face parte din condiţia intelectualului

adevărat şi nu conştiinţa burţii. Dezvoltarea capacităţii

intelectuale este cheia de boltă a dezvoltării cunoaşterii,

învăţând, citind, meditând şi aprofundând domeniile cele mai

variate ale culturii. Plasând aceste cunoştinţe la locul potrivit,

descoperi că fiecare din ele are o cauză, un efect, aşa că nu pot

eu să nu găsesc răspuns pentru aceste cuvântătoare

necugetătoare care nu au citit un ziar nu tocmai o carte în viaţa

lor şi nu ştiu a citi cu litere latine măcar mesajele de pe

telefonul mobil.

Ei care îmi argumentează mie că limba română şi

românii ne-au adus toate nenorocirile peste ţară şi că ea limba

română este un simplu cod de comunicare ,,în condiţii de

bucătărie sau de veceu precum era la noi în armată” că nu este

o armă sau suportul gândirii, partea vizibilă a aisbergului care

formează şi veghează conştientul şi subconştientul colectiv şi

individual. Ca operă, muncă spirituală a zeci, sute şi mii de

generaţii, limba a devenit o adevărată arhivă, un tezaur

folcloric în care s-a stratificat mentalitatea, spiritul şi istoria

poporului nostru scrisă cu vieţile omeneşti perindate până la

noi şi osemintele care stau în morminte, transmisă de la o

generaţie la alta nu numai prin cărţi ci şi prin vinul care-l bem

şi pâinea pe care o mâncăm. Condiţionând în mare parte

percepţia noastră despre lume, limba este cea mai importantă

instituţie pentru naţiune şi pentru identitatea ei. De aici şi

concluzia: limba română trebuie să fie cultivată, îngrijită,

protejată şi promovată, chiar şi de aşa persoane înguste la

minte care spun că principalul este să ai ce pune pe limbă,

adică limba este pentru ei doar lopata care împinge halca de

carne şi paharul de vin în stomac.

Deci eu sunt singurul care nu accept această stare

tâmpită de lucruri şi primesc loviturile de mic copil şi chiar de

mai cădeam uneori de îmi luam lumea în cap, iar odată am

ajuns la a unsprezecea treapta a păcatului, tot nu mă frângeau

ca să mă omoare moral cu totul. Omul rău şi invidios este

asemenea cărbunelui, dacă nu te poate arde te înnegreşte, adică

când nu poţi distruge persoana autoritară, mai degrabă reuşeşti

să o afectezi, contrafăcându-i sau ştirbindu-i imaginea. Dar mă

întreb de la primele licăriri ale minţii: de unde atâta răutate într-

un om şi poate să încapă în unul cât într-o sută? E vai de tine

de nimereşti pe mâna ăstor soi de oameni, cârpă te fac şi te

aduc în pragul nebuniei osândindu-te la muţenia întunericului

şi te ţin în groapa disperărilor. Glumele mele şi încă cu multe

sensuri tot timpul mi-au fost colacul de salvare din orice

situaţie tâmpită, lamă de brici ce taie tâmpenia cea mai tâmpită,

cu fâlfâit de portdrapel, cu vâjâit de săgeată şi ştiu cum să torn

gaz pe foc ca flacăra glumei şi inteligenţei să lumineze, să

încălzească şi să ardă când trebuie prostia până o face cenuşă.

- Iaca na! Îţi închipui? Trăieşti pe lume şi să fii aşa de prost

încât să nu ştii că eşti prost dar să-ţi spună alţii. Asta-i viaţă?

Acesta-i trai? Fir-ar să fie! În mentalitatea de astăzi la noi a fi

necăsătorit înseamnă a fi nerealizat, tâmpit şi ceva nu e în

regulă cu capul şi ,,izvorul regenerării omeneşti”. Nimeni nu-

mi poate spune cum să-mi trăiesc viaţa. Fiecare cu principiile

sale de viaţă, cu umbra sa legată de picior. Căsătoria îi poate

mulţumi pe unii, dar pe alţii nu. Un om se poate căsători şi să

fie fericit toată viaţa, iar altul poate găsi în aceasta o tortură pe

care eu mi-o vedeam destul de satanică dacă mă căsătoream cu

ea şi căzând în capcana dependenţii urmând apoi dezastrului

crizei interioare. Câte familii chiar şi tu soro de eşti măritată şi

ai copii sunteţi singuri deşi trăiţi împreună de mulţi ani? După

a ta minte de raţă mută e corect. Însă când îţi este încătuşat

sufletul nu te poţi manifesta în deplină măsură. Cât de lung

mi-a fi priponul tot vreau să fiu liber. Dacă mă căsătoream cu

ea, îi păşteam caprele şi oile, îmi făceam turme mari, îţi

dădeam poate şi ţie vreo capră-două, dar aşa ce pot să-ţi dau

acuma? Un sac de ,,buchii”, ce le-am ,,făcăluit” şi ,,molfăit”

şase ani la facultate?

Vederea mea exagerată îmi arată defectele şi sluţia

sufletelor radiografiind lăuntrul arătându-mi câtă mocirlă şi

gunoi, ticăloşenie şi monstruozitate pot să ascundă o ,,mască

umană” de mă sperii, depăşeşte imaginea cea mai fantezistă, e

de necuprins cu mintea şi dacă ai filma pe o peliculă privind

rămâi mut de aşa spectacol, te ia groaza ca în cel mai straşnic

coşmar. Niciodată dintr-o femeie cu minte de oaie nu poţi face

o filosoafă. Nu ştiu ei că în Biblie scrie: Cei* ce vor să se

îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ** şi în multe

pofte nesăbuite şi vătămătoare, cari cufundă pe oameni în

prăpăd, şi pierzanie. *Fac.28.20.Evr.13.5. Căci* iubirea de bani

este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au

rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de

chinuri. *Cap.1.19.

În fiecare din noi oamenii este în afară de un diavol sau

animal adormit mai este un artist care joacă diferite roluri, de

exemplu rolul omului de mare importanţă. Omul din noi este

talentat, schimbător, nestatornic şi trufaş mai ceva ca o curvă.

Joacă rolul omului plin de importanţă, dar aceste persoane nu

au simţul realităţii, iar importanţa de sine cu cât este mai mare

în grad cu atât este mai lipsită de valoare şi cu atât mai

orgolioasă şi îşi dă mai multe aere persoana. Prostului nu-i stă

bine dacă nu e şi fudul, spune înţelepciunea populară ! Dar din

păcate noi uităm rolul de a fi Om şi nu bestie. Nu înţeleg

această lume în care trăiesc şi eu, chiar nici pe fraţii şi surorile

mele nu le înţeleg, iar ei pe mine nici cât e negru sub unghie.

Este turmentată de sărăcie, avidă nesăţioasă, lacomă, hulpavă,

josnică pidosnică, vede peste tot bani, satanizată cu totul de

comunişti, scrântită cu totul la minte, cu sufletele grele şi

puturoase tăbăcite în lucruri rele. Nici un bun simţ, nici un

respect pentru roadele minţii mele, căci am absolvit totuşi

universitatea şi sunt citit peste usnă, care, din păcate, în lumea

noastră pârloagă spiritual şi material, cu oamenii buruiene, este

o înspăimântătoare înstrăinare spirituală chiar şi între fraţi şi

surori.

Hrana avarilor sunt banii la care se închină şi dispreţul

ce-l împrăştie în jur adică toţi sunt proşti numai ei deştepţi,

adică cu cât sunt la minte mai uşori cu atâta se cred şi se dau cu

aere de oameni mari şi a toate ştiutori. Sunt sărac lipit

pământului o târâi cu greu din viaţă dar nu devin un dobitoc să

calc totul în picioare chiar şi onoarea, demnitatea mea care sunt

mai tari decât moartea pentru fericirea animalului din mine,

fiindcă nimic nu este ascuns de Dumnezeu, iar în imensul

,,ecran virtual” ni se văd cărţile fiecărui individ şi filmul vieţii

şi… nu numai cu faptele dar şi cu gândurile şi emoţiile. Film

pe care-l priveşti şi carte pe care o citeşti la Judecata de Apoi

împreună cu Dumnezeu şi eşti îndreptat la locul de veci

binemeritat, adică în rai sau în iad. Mântuirea nu e dată ca o

plată contra nici unui palmares realizat pe pământ. Ea este

darul lui Dumnezeu. Versetul 22: Morala este că fericirea sau

nenorocirea de după moarte sunt determinate de condiţia

dinaintea morţii. O, cât de încărcată de semnificaţii sunt pentru

slăbănogii de minte, farisei şi păgâni aceste descrieri.

Nici o spoială de omenie în ei! Nişte descompuneri

umane care duc lipsă de sentimentul moral, iar valoarea omului

şi moralitatea o stabilesc după ce are, nu după ce este. Mă prind

la gândul că ei sunt mai dotaţi decât în realitate, iar pe cei

intelectuali din jur îi văd mai proşti fiindcă nu fură acumulând

valori materiale ci îşi bagă minte în cap şi credinţă în suflet. În

loc să se mândrească cu mine, doar numai eu din neamul meu

am reuşit să învăţ atât de mult de m-am ridicat la studii

universitare, iar de-i ascultam pe ei şi cei mulţi trebuia să fiu

cioban în sat, o maşină biologică şi atât, ei însă te fac prost,

oameni cu cutiile craniene deşarte, certaţi serios cu gramatica şi

logica. Ce să le faci? Obezitatea omului în ziua de azi la noi

vizează numai condiţiile materiale şi nu spirituale care sunt

adevăratele bogăţii ce se ascund înăuntrul nostru. Bani să iasă

chiar şi din însurătoare, ,,rânză” şi atât!... Obraz de scoarţă şi

altceva nimica. De aceea spuneau atât de des anticii: tată,

mamă n-am, frate, soră n-am, am numai singurul adevăr. Însă

el, din păcate, este o povară foarte grea şi o târâi până m-oi

frânge cu totul, dar nu o fac pe voia lor. Acela care se

conformează din oportunism părerilor, convingerilor altora,

dacă acestea nu corespund convingerilor sale, o astfel de

confirmare îl conduce la pierderea personalităţii şi atunci eu nu

mai sunt eu ci sunt ei.

Zeiţa înţelepciunii îmi este tot neamul, dar în astă lume

deocheată nu este mai mare blestem decât a fi om intelectual şi

cinstit. Am impresia că am nimerit într-o mlaştină lacomă şi

nesăţioasă care mă trage la fund, port în mine o pustietate

nemărginită, ce îmi ruinează sufletul, îmi usucă inima ca pe-o

iască fiindcă suntem totuşi fraţi de sânge. O, goliciunea

aceasta, goliciunea sufletelor, cât de dureroasă e ! Oamenii,

însă, nu sunt de vină că s-au născut acolo unde s-au născut şi

nu pot să-şi alegă părinţii, fraţii şi surorile după bunul plac. Dar

Dumnezeu îmi vede sufletul zbuciumat şi cred că mă îndreaptă

pe calea cea dreaptă.

Te gândeşti, ce-şi poate dori omul în viaţă? O familie, o

soţie iubitoare lângă care să vibrezi de dorinţă, lângă care să

redevii bun şi blând ca un copil şi nu un nebun spumegând de

furie când flirtează cu alţii aţâţându-ţi gelozia, alături de care să

pot să-mi realizez idealul în viaţă, copii pe care să-i pot educa

normal ca să ajungă ceva, nu cineva: un ,,cineva” fără

plenitudine psihică, fără caracter, căruia îi e frică de el şi de

viaţă, care are o viziune deformată asupra relaţiilor dintre

oameni, casă normală nu castel, automobil, bani...? Ce altceva?

Şi carieră! Toate aceste ingrediente pot duce la sentimentul de

împlinire morală şi fizică a unui homo-sapiens şi evident că le

vreau şi eu, să ajung tată şi să-mi cresc copiii, să trăiesc cât de

cât bine şi frumos în rând cu lumea, dar daca Dumnezeu mi-a

binecuvântat aşa destinul de pusnic spiritual dar în public, nu

am ce face decât să merg ca ostaşul înainte înfruntând

obstacolele vieţii.

Neavând toate acestea, te zbaţi te frămânţi în groaznica

sărăcie ca pasărea în ghearele uliului, care este dureroasă la

nivel psihologic. Şi încă pierderea frumoşilor ani de viaţă îţi

ruinează sufletul cu totul, iar oamenii, certaţi serios cu logica,

cu diaree mintală, te insultă şi te umilesc, arătându-te cu

degetul cât de prost eşti după mintea lor bolnavă, în loc să

cerce a-ţi înţelege sufletul şi a respecta, ei vor numai să te

domine chiar şi cu prostia lor asupra înţelepciunii. Ei nu înţeleg

codul profesional al onoarei, dacă nu pot aduce folos - să nu

dăuneze măcar, să nu-ţi toarne venin în suflet. Iată aşa rămâi în

afara lumii, dacă nu te poţi asemui cu ea, cu a ei mizerie şi

cauţi acea societate pentru care eşti destinat, înţeles şi respectat

la justa-i valoare. Poate am greşit şi eu că nu mai sunt chiar

lemn de cruce şi păcătuiesc şi eu ca toţi alţii că sunt doar om cu

slăbiciuni, dar cine în a lui viaţă nu a fiert în ,,cazanul

amorurilor ruşinoase”? Cine nu păcătuieşte? Sunt conştient de

ale mele păcate şi numai eu unul singur şi nu altul, pot să mi le

ispăşesc într-o oarecare măsură şi tot eu am să dau socoteală

pentru ele în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu o poate face nimeni

în locul meu.

15.04.2008 – 19.11. 2009

ÎMBLÂNZIREA TIGROAICEI I

Având curajul de a dezvălui apocalipsa lăuntrică,

individuală a mea, adică de a aşterne pe hârtie tot ce am

asimilat, ce momente de mare cumpănă am acumulat pe

parcursul anilor, plutind prin vâltoarea evenimentelor,

plângând şi urlând uneori în suflet ca un câine turbat, astfel

opera mea este o expresie a patimii omeneşti. Durerea care nu

se sfârşeşte decât în cer, am înăbuşit-o temporar în paginile de

trăire intensă adunate în această nuvelă.

Zbuciumul şi necontenita căutare a adevăratei valori

pentru un creator reprezintă esenţa unui anotimp, a unui an, sau

a întregii vieţi. Întotdeauna un scriitor se infiltrează în diferite

situaţii de a se inspira căutându-şi personajele şi situaţiile

pentru a face o capodoperă, eu am norocul şi nenorocul de a mă

găsi ele singure pe mine, dar şi nebunia de a spune lucrurilor pe

nume.

Fericirea, aşa cum este concepută ea pentru mulţi dintre

noi, e pentru un explorator al frumosului un dar al sorţii, o

blagoslovire precum şi nefericirea fiindcă în creaţie nu se dă

ajutor... căci mulţi şi-ar cumpăra catalizator de spirit, de

imagine, de opusuri! În creaţie se dă suferinţă, iar eu am avut

din plin parte de ea. Trecutul nu întotdeauna depozitează în

memorie clipe fericite, dar pe cele nefericite care când nici nu

te gândeşti atunci te trântesc, fără să vrea individul, se filmează

ele singure pe răboj şi asta m-a făcut ca întâmplările din Anul

Porcului 2007 să le prefac în cuvinte. Îmi tot frământam

mintea întrebându-mă: Anul Porcului, oare porc să fie cu mine,

sau eu cu el? Ce şi cam cât are să-mi mai râme oare porcul prin

a mea soartă? Însă trebuie să fim oameni şi să nu scăpăm în

grădină porcii chiar de sunt şi anii, că râmă totul, astfel nu pot

fi râmătorii.

După ce am stat la masa de revelion la catedră, am

trecut şi pe la prieteni din fostul colectiv unde mai organizasem

o masă mult mai bogată în bucate şi băuturi. Când am intrat

erau de acuma toţi bine ,,aghesmuiţi” şi m-au luat la bombardat

cu glume şi cu paharele peste gât. Am hotărât ca să plec la ţară.

Pe la vreo cinci vine o soră pe la mine cu cumnatul şi trei copii.

Eu de acuma mi-am permis să ridic mai multe păhărele la bord.

Vin în cabinet să ne pornim, ea sună la nănaşa ei care o cheamă

la ea şi cică ne întâlnim la gară. Mi-a sărit ţandăra parcă ne-am

pornit împreună şi voi îmi umblaţi cu fofârlica. Nu că trebuie

să ne ducem. Numai bine a venit şi un cumătru la mine, ne-am

pornit încetişor la gară dar am mai trecut pe la ,,punct” şi am

luat o ploscă de un litru jumate cu ţuică pentru a o lua la ţară şi

numai că am mai ridicat la mustaţă câte o sută de grame.

Alcoolul ocupant obraznic mi-a dat mintea afară din cap şi s-a

urcat el la volan şi de acuma l-am rugat pe cumătru să-mi ţie el

timona ca să nu eşuez într-un ,,val” de zăpadă. Picioarele

sunt în legătură cu destinul. Ajunşi la gara de nord picioarele

au început să nu asculte ocupantul. De ar fi toţi basarabenii ca

picioarele mele? Vai, cât de bine am trăi! Autobuzul l-am

scăpat şi cu chiu cu vai am luat-o înapoi dealul. Trecând de

podul circului cumătrul m-a lăsat şi s-a dus să-l cheme pe alt

cumătru care locuia în apropiere de a mă culca la el. Când a

venit a văzut o maşină de a poliţiei care s-a îndepărtat şi atât.

M-au primblat oleacă mi-au luat banii şi telefonul mobil, ce-i

drept sunt cu obraz căci mi-au lăsat un leu pentru troleibuz şi

nu trei pentru rutieră, şi documentele. M-au aşezat oleacă mai

la dos în plapuma de puf de lebădă a zăpezii. După vreo oră în

braţele gerului, alcoolul a capitulat şi am început să mă

orientez în spaţiu unde mă aflu şi cum am ajuns aici, apoi după

ce m-am dezmetecit, mahmur şi amărât iau cursul spre

Universitate. Ajung lângă ambasada americană, un carabinier

îmi pune mâna îmi piept şi mă opreşte.

- Ce vreai? Îl întreb pe un ton acru.

- Eşti beat.

- Şi dacă sunt băut? Du-te la mama dracului. Cu Noul

An şi La mulţi ani!

Am mers mai departe şi nu m-a ajuns din urmă după

cum mă aşteptam. Ei unde dracul s-o ei în toiul nopţii de

acuma la ora 23.00? Da, treaba e cam slută! Fac un cerc în jurul

Universităţii şi totuşi, bat la uşa blocului. Mi-au deschis şi am

intrat, apoi le-am rugat să-mi dea voie că eram îngheţat cu totul

şi am intrat în cabinet înjurându-mă de mama focului. Nu a fost

un an să nu păţesc vreo peripeţie. A doua zi mă sună cumătrul

şi îmi spune situaţia şi că geanta e la el. Bine că mai aveam o

sută de lei de rezervă în cabinet. A venit cumătrul aproape de

masă şi trăgându-mi mâţa pe spate, de îmi venea să plâng de

ruşine, am fost la punct şi ne-am îndreptat cu câte o sută de

grame şi am luat-o la gară.

Ajuns la o soră foc şi pară, unde erau toţi grămadă le-

am povestit păţania luându-i la trei parale. Dacă ne-am pornit

trebuia să mergem toţi la gară şi nu s-ar fi întâmplat nimic. Însă

o vorbă din popor spune ,,dacă o ai de tras o tragi, sau să fugi,

sau să stai?! Bun venit anul porcului în viaţa mea, căci bună

festă de acuma mi-ai făcut! Cică cine gustă prea mult peste

măsură din aromele trecutului alunecă în nebunie, iar eu taman

gust din ele de a nu mă prăbuşi psihologic şi sufleteşte în

prăpastia deznădejdii satanice care poate să te scoată din minţi,

scrisul fiindu-mi leacul interior şi revărsarea amarului. În afara

memoriei nu există trecut, nu există viitor, nu existăm noi aşa

cum am fost, uitarea este echivalentă cu pierderea identităţii.

Nu sânt puţini oamenii care consideră memoria drept pavăză

împotriva ispitei de a recidiva, un factor de prevenire a repetării

răului. Arta este, un univers spiritual, dar şi ne poate servi drept

refugiu, de aceea chiar de este dramatic, trebuie să scriem

adevărul amar şi să nu facem din ea un drag al dulce-i

minciuni, o adevărată maculatură şi otravă pentru popor.

O vedeam adesea ori prin oraş dar mai des pe teritoriul

Universităţii de Stat din Moldova. Prin şuvoaiele de oameni,

profesori, studenţi şi mulţi alţii, uneori vezi mai mult chipuri

frumoase dar şi suflete slute, calicite, chiar şi moarte. Rămâi

mut când vezi câtă mocirlă şi gunoi pot să ascundă o ,,mască

umană”, depăşind imaginea cea mai fantezistă! Toate aceste

maşini biologice sunt încadrate în lupta numai pentru existenţă,

pentru o notă mai mare la examen, care pentru a fi mai mare

banalele făpturi biologice foloseau orice şirleticuri şi călcau

totul în picioare, demnitate, obraz şi bunul simţ omenesc. Şi

iată prin aceste soiuri de puhoaie de oameni vedeam un suflet

răstignit, bătut de soartă care se lupta cu aceste puhoaie

mergând împotriva lor şi evadat în lumea sa interioară. Vedeam

în astă mândreţe de femeie, un suflet mare care sta încătuşat în

micul şi plăpândul ei trup şi se zbate ca broasca în gura

şarpelui. Vedeam în privirile ei o durere imensă, care o apăsa şi

tortura întruna, ca săgeata în coastă pe Domnul nostru Isus

Hristos.

Pe faţă i se citea o suferinţă constantă, care făcea într-

atât parte din ea încât când schiţa un zâmbet, chipul îi părea

parcă torturat, iar destinul tras pe roată, îi ghiceai cu uşurinţă

dorinţa izbitoare de a se agăţa de vreo amintire ca de o funie

salvatoare de a ieşi din această crudă şi demonică realitate.

Avea o senzaţie de teamă, dezgust şi slăbiciune, de mi se

strângea inima când o vedeam. Odată întâmplător i-am prins

privirea înfundată în alte timpuri, destul de dramatice şi vrând-

nevrând se filmau în subconştientul meu. În această privire

purta povara unei scârbe şi asta satanic mă mai punea pe

gânduri, o vedeam ca o păpădie în mijlocul câmpului suflată de

toate vântoaicile, şi iată-iată să se frângă, ca să fie suflată, dar

mai caută salvare în ceva, îi licărea un piculeţ de speranţă şi că

totuşi o va găsi. Sufletul omului este mereu în căutarea unui

echilibru, psihologic şi al vieţii, pentru a se şti împăcat cu sine,

şi iată acel echilibru mă vedeam, simţeam,