,, Cu mâne zilele-ţi adaugi/Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/De-a pururi ziua cea de azi” Revistă semestrială a elevilor de la Liceul Tehnologic‘’ Vasile Netea” din Deda Anul XXI Nr. 1 (41) Decembrie 2017 Vasile Netea – in memoriam Orice localitate îşi are „oamenii” săi cu care se mândreşte şi care o reprezintă în orice împrejurare. Oameni de bună credinţă există pretutindeni, oameni „de seamă” de asemenea, dar important este ca aceştia să fie conştienţi de rostul şi rolul lor, de menirea pe care o au în colectivitatea pe care o reprezintă. Un asemenea OM a fost şi Vasile Netea, fiu al satului Deda, om de mare acţiune culturală, preocupat permanent de prezenţa activă a intelectualului în procesul de educaţie, aflat în strânsă legătură cu tradiţiile şi interesele satelor noastre româneşti. A văzut lumina zilei, la 1 februarie 1912, într-o familie de ţărani modeşti. Tatăl, Grigore Netea, era originar din Deda, iar mama sa, Lucreţia, născută Onigaş, era din Gledin, o localitate din apropiere, care aparţine comunei Monor din judeţul Bistriţa – Năsăud. Casa în care s-a născut Vasile Netea era una veche, ţărănească, având “un târnaţ şi două camere”. Copilăria i-a fost tulburată din cauza Primului Război Mondial, când toţi bărbaţii au fost nevoiţi să plece pe front pentru a apăra libertatea poporului român şi a realiza unitatea naţională a tuturor românilor. Şi tatăl lui Vasile, ca toţi ceilalţi, a plecat la război, iar mama sa, rămasă singură, a trebuit să fugă din calea urgiei, astfel că a plecat la Gledin, ducând copilul cu ea, unde avea o soră. S-a întors abia la terminarea războiului , când Grigore Netea a venit acasă teafăr, spre a-şi continua viaţa împreună cu familia sa. A început să înveţe la şcoala din Deda unde era învăţător Ioan Borşianu, reputatul dascăl al Văii Mureşului şi participant la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. A urmat apoi cursurile Şcolii Normale din Târgu Mureş, la Blaj şi la Cluj a făcut diferenţa de liceu, respectiv cursurile universitare în cadrul Şcolii Normale Superioare, după care a studiat la Facultatea de Litere şi Filosofie din București.
16
Embed
Vasile Netea in memoriam final.pdf · În toamna anului 1918, pe fondul dezmembrării Austro-Ungariei, provinciile româneşti aflate ... se găsește în ghicitori, ea trebuie trăită.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
,, Cu mâne zilele-ţi adaugi/Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/De-a pururi ziua cea de azi”
Revistă semestrială a elevilor de la
Liceul Tehnologic‘’ Vasile Netea” din Deda
Anul XXI Nr. 1 (41) Decembrie 2017
Vasile Netea – in memoriam Orice localitate îşi are
„oamenii” săi cu care se mândreşte şi
care o reprezintă în orice împrejurare.
Oameni de bună credinţă există
pretutindeni, oameni „de seamă” de
asemenea, dar important este ca aceştia să fie conştienţi de rostul şi rolul lor, de
menirea pe care o au în colectivitatea pe
care o reprezintă. Un asemenea OM a
fost şi Vasile Netea, fiu al satului Deda,
om de mare acţiune culturală, preocupat
permanent de prezenţa activă a
intelectualului în procesul de educaţie,
aflat în strânsă legătură cu tradiţiile şi
interesele satelor noastre româneşti. A
văzut lumina zilei, la 1 februarie 1912,
într-o familie de ţărani modeşti. Tatăl, Grigore Netea, era originar din Deda, iar
mama sa, Lucreţia, născută Onigaş, era
din Gledin, o localitate din apropiere,
care aparţine comunei Monor din
judeţul Bistriţa – Năsăud. Casa în care
s-a născut Vasile Netea era una veche,
ţărănească, având “un târnaţ şi două camere”.
Copilăria i-a fost tulburată din
cauza Primului Război Mondial, când
toţi bărbaţii au fost nevoiţi să plece pe
front pentru a apăra libertatea poporului român şi a realiza unitatea naţională a
tuturor românilor. Şi tatăl lui Vasile, ca
toţi ceilalţi, a plecat la război, iar mama
sa, rămasă singură, a trebuit să fugă din
calea urgiei, astfel că a plecat la Gledin,
ducând copilul cu ea, unde avea o soră.
S-a întors abia la terminarea războiului ,
când Grigore Netea a venit acasă teafăr,
spre a-şi continua viaţa împreună cu
familia sa. A început să înveţe la şcoala
din Deda unde era învăţător Ioan Borşianu, reputatul dascăl al Văii
Mureşului şi participant la Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
A urmat apoi cursurile Şcolii
Normale din Târgu Mureş, la Blaj şi la
Cluj a făcut diferenţa de liceu, respectiv
cursurile universitare în cadrul Şcolii
Normale Superioare, după care a studiat la Facultatea de Litere şi
Filosofie din București.
După obţinerea licenţei, s-a
înscris la cursurile de doctorat, pe care
le-a urmat cu aceeaşi perseverenţă în
muncă, cu aceeaşi seriozitate şi cu
acelaşi deosebit talent al său. În 1948
a absolvit aceste cursuri cu “Magna
cum laudae”, teza de doctorat având
titlul “George Bariţiu. Viaţa şi
opera”. Această
lucrare a fost
premiată de
Academia Română
în anul 1968.
În 1929 a
fost numit învăţător
la şcoala din comuna
Teaca, judeţul
Bistriţa – Năsăud,
unde a funcţionat
până în 1930, iar în
următorii doi ani a
profesat această
nobilă meserie la
şcolile din Icland şi
Lunca Bradului. După satisfacerea
stagiului militar (1933 – 1934) şi-a
continuat activitatea în domeniul
învăţământului, fiind învăţător câte un
an la şcolile din Sânişor, Ierbuşi şi
Deda . Anul 1937 reprezintă un
moment de cotitură în viaţa lui Vasile
Netea, deoarece s-a căsătorit cu
Lucreţia Cazan, fiica vestitului preot
ortodox din Filea, Gheorghe Cazan,
care era preşedintele Cercului cultural
Filea din cadrul Despărţământului
Reghin al Astrei. În perioada 1938-
1940 a funcţionat ca învăţător la
Târgu-Mureş şi Deda, după care a
urmat perioada refugiului, la
Bucureşti. În această perioadă a
participat la luptele pentru eliberarea
Transilvaniei primind decretul de
veteran în războiul antifascist. A fost
angajat până în 1947 în cadrul
Ministerului Învăţământului Public,
trecând din nou apoi la catedră până
în 1952, funcţionând la diferite şcoli
din Bucureşti, când a fost arestat şi
întemniţat pentru prima dată (1952 –
1955). La ieşirea din
închisoare a adus
acasă cămaşa sa de
puşcăriaş, cu 31 de
petice, care acum se
găseşte la Muzeul
Naţional de Istorie
din Bucureşti.
După câţiva ani,
timp în care a
funcţionat ca
profesor în
Bucureşti, a fost din
nou arestat şi închis
(1959 - 1963). În
total, a fost privat de
libertate 8 ani, trecând prin închisorile
din Malmaison, Jilava, Bragadiru,
Râmnicu Sărat şi Botoşani. După ce a
fost graţiat, în 1963, a fost numit
cercetător principal la Institutul de
Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei,
unde a activat până în 1975, perioadă
în care a beneficiat de mai multe
călătorii de studii în Ungaria,
Cehoslovacia, Germania şi Italia. A
fost secretar de redacţie al publicaţiei
“Revue Roumaine d’Histoire”,
membru al Societăţii de Ştiinţe
Istorice şi al Uniunii Scriitorilor din
România. A colaborat la principalele
publicaţii istorice şi literare româneşti,
distins de Academia Română în două
rânduri : Premiul “Gheorghe Asachi”
(1944) şi Premiul
“N.Bălcescu” (1967).
În ultima parte a vieţii, Vasile Netea s-a
îmbolnăvit grav de
diabet, boală care i-a afectat la început
inima, iar apoi şi
ochii. După grele
suferinţe, cărturarul, istoricul şi profesorul
Vasile Netea a trecut
la cele veşnice în dimineaţa zilei de 6
martie 1989, lăsând în urma sa un
gol deosebit în sufletele celor care
l-au cunoscut. Corpul său neînsufleţit a fost depus la biserica
Boteanu din Bucureşti, după care a
fost adus și înmormântat în grădina bisericii la Deda. A fost condus pe
ultimul drum de către întreaga
comunitate dedeană, precum și de scriitori, oameni de cultură, prieteni
veniți din toate colțurile țării.
Privind retrospectiv asupra
vieţii lui Vasile Netea, putem spune că a trăit în condiţii destul de
vitrege. S-a impus în primul rând ca
om, iar apoi ca intelectual al neamului nostru. Vasile Netea a
trecut în eternitate, dar memoria sa
este cinstită aşa cum se cuvine de către obştea dedeană. Liceul din
localitate îi poartă numele, elevii au
iniţiat în anul 1996 o revistă,
"Vanet”, care fiinţează şi astăzi, al cărei redactor – şef este profesorul
de limba şi literatura română,
Gheorghe Dărăban, iar anual se organizează în liceu “Zilele şcolii
dedene” în prima săptămână din
luna februarie. Este o
mică contribuţie întru
cinstirea memoriei lui Vasile Netea, alături de
manifestările
organizate de factorii locali şi judeţeni în
cadrul simpozionului
anual intitulat
„Tradiţie şi continuitate cultural –
istorică pe Valea
Superioară a Mureşului”, al cărui
iniţiator a fost Vasile Netea.
Vasile Netea a cunoscut
toate vicisitudinile vieţii, dar după fiecare lovitură a reuşit să se ridice
deasupra lor, să se impună şi să
devină un om de valoare al acestei ţări, un om de cultură, un adevărat
cărturar român. A avut foarte mulţi
prieteni, a ştiut să facă, dar şi să păstreze prietenii prin
comportamentul său, prin maniera sa
de a fi, impunându-se ca un model
de om. A ştiut să se facă respectat, respectându-i pe ceilalţi, a iubit pe
cei din jur, ca să fie iubit la rândul
său de către aceştia, a apreciat ca să fie apreciat, a muncit serios pentru a
se realiza pe plan intelectual şi a
făcut-o cu un deosebit succes. Vasile Netea reprezintă pentru obştea
dedeană un punct de referinţă, tinerii
dedeni fiind mândri de ilustrul lor
înaintaş. Vasile Netea a murit, dar numele său va dăinui veşnic în
conştiinţa oamenilor de suflet din
Deda şi din întreaga ţară.
Prof. Gheorghe Dărăban
Unirea a fost visul de veacuri
al românilor, care din cauza
împrejurărilor externe nefavorabile au
trăit despărţiţi în mai multe state. Cu
toate acestea, românii şi-au păstrat
fiinţa naţională şi niciodată ţările
noastre n-au fost transformate în
paşalâcuri turceşti, aşa cum s-a
întâmplat cu alte teritorii. Mihail
Kogălniceanu spunea: „Unirea este cheia de boltă a unei naţiuni”; de
aceea Unirea din mai 1600 şi cea de la
1859 au fost premisele Marii Uniri.
În toamna anului 1918, pe
fondul dezmembrării Austro-
Ungariei, provinciile româneşti aflate
sub dominaţie străină şi-au exprimat
dorinţa de unire cu patria mamă,
primul teritoriu care s-a unit cu
România fiind Basarabia, iar al doilea
– Bucovina.
În Transilvania era o stare de
încredere şi entuziasm, încurajată prin
diverse modalităţi: învăţătorii
organizau coruri unde erau învăţate
cântece naţionale, preoţii introduceau
în slujbele religioase rugăciuni pentru
unire; sătenii dădeau semnale prin
sunete şi clopote, vestind apropierea unirii, arborând
tricolorul şi panglici tricolore.
Această atmosferă era şi pe
Valea Mureşului superior. La Reghin
s-a înfiinţat un consiliu local şi o
gardă naţională, iar în satele Deda,
Ruşii Munţi, Pietriş, Vătava,
Dumbrava şi alte localităţi s-au
înfiinţat gărzi naţionale. Au fost aleşi
delegaţi pentru a participa la Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia.
Poetul Lucian Blaga spunea
despre entuziasmul românilor astfel:
„era o roire de necrezut, pe câmp se
înălţau ici – colo tribunele, de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe atunci nu
erau microfoane, încât oratorii, cu
glas prea mic pentru atâta lume, treceau pentru multiplicarea ecoului de la o tribună la alta. În ziua aceea
pe care nu le poți uita niciodată, fie ele amuzante sau triste. Când aud „amintiri”,
primul lucru care îmi trece prin minte sunt
amintirile din copilărie, dar nu cele scrise de
Ion Creangă, ci cele ale mele, care nu au fost scrise pe foaie, ci doar foarte bine tipărite în
memorie.
Amintirile unui om pot fi de la cele banale până la unele mărețe. Ca exemplu, de la dăruirea unei
păpuși pentru o fată, până la nuntă sau alte întâmplări. Una dintre
amintirile mele triste ar fi faptul că escaladam Munții Apuseni cu tatăl meu. Până într-o zi, când o căzătură care a provocat
ruperea piciorului de la șold era să
îmi fie fatală. Ceea ce i-a
mirat pe toți a fost faptul că eu nu m-am
speriat (nu am
lăsat să se vadă că sunt speriată),
priveam totul cu
capul sus. După puțin timp de la
incident eu m-am făcut
bine și în ciuda tuturor m-am
apucat din nou de escaladat munții. De atunci nu îmi mai este frică să escaladez, întotdeauna dau totul
din mine. Precum am și spus, amintirile sunt de două feluri: frumoase și
urâte. Această amintire a fost una urâtă, dar pe care am privit-o ca fiind una frumoasă, dându-mi mai multă încredere și curajul pe care întotdeauna îl am
și o să-l am. Îmi doresc ca și tu cel care citești să nu uiți amintirile câtuși de
mărunte. Poate te vei întreba „de ce?”. Pentru că numai ele sunt, vor fi și vor
rămâne să îți aline rănile adânci și greu de suportat. Prețuiește amintirile și privește-le pozitiv!
Captiv 15 iulie. Azi am fost singur în casă, încă de dimineață și nimic nu mi se
pare mai voluptuos decât să prelungesc singurătatea asta până diseară și poate multe zile, chiar luni sau ani de aici încolo. De fapt, mi-am iubit întotdeauna singurătatea.
A fost mereu singurul meu confident. Încă mă tem... că ar putea să se întoarcă...o
parte din mine îl vrea departe, dispărut, însă cealaltă îl vrea înapoi pentru câteva
minute, să-l facă să plătească. Însă mereu îmi reamintesc că m-am schimbat. Că am
câștigat războiul cu el. Am reușit. Însă a fost prea târziu. Ei au plecat. Au plecat de
20 de ani. De 20 de ani trăiesc cât toată omenirea la un loc. Îndur greutățile pe care
le-ar întâmpina toți oamenii în viețile lor. Unii spun că timpul vindecă orice, însă eu
sufăr de o boală pentru care nu există tratament.
Cred că ar trebui să clarific situația. Mă numesc Silviu. Până acum 21 de
ani aveam o viață normală, o familie minunată, cu doi copii adorabili și o soție
frumoasă. Meseria mi-a permis să le ofer cele mai bune condiții și să trăim fericiți. Nu am bănuit niciodată că totul avea să dispară, iar lipsa lor să mă doboare mai mult
decât m-a doborât el. Eram și încă sunt, în pofida celor întâmplate, un om cu
mustrări de conștiință, un om pragmatic. De la o vreme
simțeam că ceva nu era în regulă. La serviciu
nimeni nu îndrăznea să bată vreun
apropo sau să-mi reproșeze ceva,
deoarece toți colegii îmi
purtau un deosebit
respect. În grupul meu de
prieteni mă atenționase
doar Tudor, un bun prieten
din copilărie, cum că ceva părea diferit, dacă nu bizar
în
comportamentul meu. În familie,
soția mea, Mara, nu semnalase
nimic. Cel puțin atunci. Am trecut
cu vederea, punând cele întâmplate pe
seama stresului cotidian. Au trecut câteva
săptămâni, iar situația mea începea să se înrăutățească.
Tot mai multe persoane încercau să mă atenționeze asupra a ceea ce făceam, însă
exista încă o problemă: nu-mi aminteam nimic din cele spuse de persoanele
respective, practic nu-mi aminteam ce făcusem. Am luat atitudine și am decis să aflu care era sursa tuturor acestor
ciudățenii. Pe 24 mă programasem la psihiatru. Așezat pe canapea în biroul lui, i-am
explicat situația. M-a supus la niște analize și proceduri, iar după două ore m-a
trimis acasă. Urma să primesc rezultatele pe e-mail. După trei zile, mai spre seară
sună telefonul. Nu cunoșteam numărul, și aveam foarte mult de lucru pentru
serviciu, așa că nu am răspuns. Acesta sună, sună de vreo patru ori consecutiv și
(continuare din pagina a 15-a) Din păcate, această formă de
manifestare nu face decât să te izoleze de restul persoanelor, să te transforme într-o persoană nedemnă de titlul de om. Pentru a fi om trebuie să dai dovadă de rațiune, de sentimente, iar violența face ca aceste însușiri să fie cufundate în întuneric. Violența te face să îți înlături orice urmă de umanitate, urmând să preia controlul asupra
propriei persoane. Violența te face să îți creezi propriul abis, unde întreaga umanitate iți e cufundată, făcându-te să trăiești într-o lume în care predomină gustul amar al propriei vieți. Violența este doar o ,,substanță toxică” ,
care te ține capturat în ,,cușca eternă a suferinței”. În urma acestei acțiuni reușești doar să te distrugi emoțional, reușești doar să te înjosești pe tine ca persoană.
În concluzie, violența reprezintă doar o slăbiciune a persoanelor, o acțiune care te face să iți uiți propriile principii, o
acțiune care pune stăpânire a supra întregii tale ființe, ce reușește doar să te îndepărteze de cei din jur. Nu te lăsa pradă acestei slăbiciuni, nu o lăsa să te conducă, nu o lăsa să te țină capturat în întuneric. Spune stop violenței!
******************
Primii fulgi
Fulgii care au căzut, Eu din prima i-am văzut Și din câți eu am văzut, Mie unul mi-a plăcut. Și când primul se topea,
Eu văd mii în fața mea, Prin păduri și prin câmpii, Mii de stele aurii. Iar vacanța așteptată, Sosește bine delimitată, Așteptată de copii, Pentru șotiile hazlii.
Iar când seara-ncet se lasă, Toți copacii luminează, De la fulgii de zăpad,
Care stau din cer sa cadă. Toate străzile sunt colorate, De Crăciun sunt decorate, Instalații, luminițe, Care bat și-n poenițe.
Iar când Moșul vrea să vină,
Toți copii sunt de vină, Dar cum Moșul înțelege, Pe copiii îi răsplătește. Derdelușu-i pregăt,
De copii bătătorit, Cu sacul sau cu sănioara,
De dimineața până seara
Pentru cine o iubește, Iarna este de poveste, Cu fulgi albi și cristalini Și cu jocuri de lumini. Și natura cea frumoasă, Îmbrăcată în Crăiasă, Intr-o liniște deplină,
Ca o apă cristalină. Primăvara vrea să vină Cu o pătură divină, Iar când totul se topește Iarna pleacă din poveste