UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIEold.unibuc.ro/prof/ene_m/docs/2013/noi/23_12_44_081_Tehnici_multimedia.pdf · 5 CUVÂNT ÎNAINTE Cartea de faŃă se vrea a fi,

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

TEHNICI MULTIMEDIA

Autor: Iulian SĂNDULACHE

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro



5

CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea de faŃă se vrea a fi, de fapt, suportul de curs pentru disciplina ”Tehnici multimedia şi mijloace foto”, din programa de învăŃământ pentru anul I, specializarea geografie din cadrul FacultăŃii de Geografie, Universitatea din Bucureşti.

De asemenea, prin adoptarea unui limbaj accesibil, am Ńintit să răspundem interesului publicului larg, mai precis al celor care doresc să-şi îmbunătăŃească tehnica fotografierii (pasionaŃii de fotografie) dar, prin exemplele numeroase legate de domeniul geografiei ne adresăm şi fotografilor profesionişti care intenŃionează să abordeze teme cu conŃinut geografic.

Considerăm că fotografiile, indiferent de felul lor (analogice sau digitale, diapozitive, pe hârtie sau în format electronic), fără a fi folosite în exces, sunt deosebit de utile în cercetarea şi elaborarea lucrărilor geografice, iar cunoaşterea unui minim de reguli şi cerinŃe în tehnica fotografierii pot ridica uneori considerabil valoarea unei lucrări (am întâlnit în activitatea profesională nenumărate teze de licenŃă, de dizertaŃie, chiar de doctorat precum şi cărŃi de specialitate bine documentate şi structurate dar cu material fotografic deplorabil).

Domeniul fotografiei, deşi de multe ori ajunge în sfera artelor, este unul tehnic şi, în mod necesar, este într-o permanentă evoluŃie, cunoaşte îmbunătăŃiri spectaculoase de la an la an, o dată cu dezvoltarea aparaturii specifice, chiar dacă filonul de bază ce Ńine de bunul simŃ estetic se păstrează; dar şi acesta este perfectat continuu de către fotografii consacraŃi (şi nu numai), ştiut fiind că în artă progresul nu este restricŃionat de anumite limite. De asemenea, rămân neschimbate regulile de bază ale fizicii optice şi mecanice de care depinde fotografia dar lucrul cu aparatura foto este în prezent mult uşurat şi îmbunătăŃit, fiind relativ accesibil oricui.

Referitor la posibilul succes al acestei cărŃi, ne bazăm în primul rând pe entuziasmul uneori fără margini, specific tinereŃii, pe care l-am constatat la foarte mulŃi dintre studenŃii mei. Este ştiut că tinerii sunt întotdeauna primii care îşi însuşesc tot ce apare nou în domeniul tehnicii şi totodată este plăcut să observi interesul pe care aceştia îl arată pentru a învăŃa lucruri noi care Ńin de fotografie, materializate deseori în imagini inedite, reuşite sau chiar de excepŃie.

Cu toate acestea, poate dintr-o doză de nostalgie a autorului, o parte importantă din curs se referă la fotografia clasică, analogică,



6

deocamdată încă superioară calitativ celei digitale, acesteia din urmă aparŃinându-i, însă, viitorul.

Dedicăm lucrarea tinerilor studenŃi geografi iubitori de natură şi de frumos, care, prin entuziasmul lor şi prin receptivitate suplinesc adesea lipsa posibilităŃilor financiare, din păcate atât de necesare achiziŃionării de aparatură foto performantă.

Autorul.



7

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

1.1. Lumina şi importanŃa ei în fotografie Cuvântul „fotografie” tradus ad literam din limba greacă înseamnă

„desen cu lumină”, „a scrie cu lumină”, de la „photos” = lumină şi „graphein” = a scrie, a desena. Lumina joacă, într-adevăr, un rol important în tot procesul conceperii şi realizării propriu-zise a fotografiilor dar şi în vizualizarea imaginilor captate cu camerele foto şi chiar în degradarea ulterioară a celor imprimate pe suport clasic (film, diapozitiv, carton, hârtie fotografică). În funcŃie de calitatea şi de intensitatea luminii din scena pe care dorim să o imortalizăm alegem tipul de film, setăm anumiŃi parametri ai aparatului foto (în primul rând sensibilitatea ISO, diafragma şi timpul de expunere). Lumina este cea care impresionează emulsia fotosensibilă bazată pe săruri de argint a filmelor negative în aşteptarea developării, dar şi senzorul de imagine al camerelor digitale, dotat cu minuscule circuite fotoelectrice. Tot cu ajutorul luminii se realizează aşa-numitul proces pozitiv (proiectarea filmului negativ pe hârtia fotografică şi trecerea acesteia, în continuare, prin revelator şi fixator, obŃinându-se astfel copia pozitivă adică fotografia propriu-zisă). Proiectarea diapozitivelor, fie ele clasice sau digitale, se realizează tot cu ajutorul unui flux luminos. InfluenŃa nefastă a luminii asupra materialelor fotografice (cu excepŃia celor în format electronic) constă în degradarea culorilor sau a tonurilor de gri o dată cu trecerea timpului (de obicei are loc o „stingere” a culorilor sau o îngălbenire a imaginii). Lumina este o radiaŃie electromagnetică a cărei undă se propagă în vid cu o viteză de 300.000 km/s. Este unanim acceptată natura duală a luminii – corpusculară adică flux de particule numite fotoni şi ondulatorie (undă). Spectrul luminos vizibil este alcătuit din şapte culori, fiecăreia corespunzându-i câte o lungime de undă. Acestea sunt:

• Roşu, 650 – 800 nm (nanometri, adică 10-7m); • Orange sau portocaliu, 590 – 640 nm; • Galben, 550 – 580 nm; • Verde, 490 – 530 nm; • Albastru, 460 – 480 nm; • Indigo, 440 – 450 nm; • Violet, 390 – 430 nm.



8

Acestea formează aşa-numitul „spectru vizibil”, iniŃialele celor şapte culori formând cuvântul ROGVAIV. Culorile roşu şi orange formează zona roşu, galbenul şi verdele formează zona verde iar albastrul, indigo şi violet alcătuiesc zona albastru. Prin urmare, există trei zone de culoare – roşu, verde şi albastru, numite „culori fundamentale”. Pe acestea se bazează obŃinerea imaginilor color indiferent de maniera folosită – clasică (pe film negativ sau diapozitiv) sau digitală (pe senzorul de imagine) cât şi imaginile mişcate (filmate), înregistrate cu camerele de filmat.

Un obiect este roşu pentru că absoarbe radiaŃia albastră şi pe cea verde şi o reflectă pe cea roşie. Un obiect este portocaliu pentru că reflectă o parte din radiaŃia roşie şi din cea galbenă şi le absoarbe pe celelalte. Un obiect este alb pentru că reflectă în mod egal toate cele şapte culori. Un altul este negru pentru că absoarbe în mod egal toate cele şapte culori. „Culoarea” gri este rezultatul reflexiei parŃiale dar uniforme a tuturor celor şapte culori. Când sunt reflectate integral toate culorile spectrului vizibil avem de-a face cu luciu metalic.

Se adaugă radiaŃiile ultravioletă (sub 400 nm) şi infraroşie (peste 750 nm), din imediata apropiere a spectrului vizibil, cu rol important de asemenea în fotografie – vezi capitolul 3.2. – „Filtrele”.

1.2. Principiul formării imaginii la aparatele foto

Acesta diferă la aparatele cu film faŃă de cele digitale. Astfel, la filmul negativ alb-negru, emulsia fotosensibilă de pe acesta

este alcătuită din săruri de argint (clorură, iodură, bromură de argint); în momentul fotografierii, lumina venită de la subiect ajunge la acestea şi le impresionează; la trecerea filmului prin revelator, sărurile de argint care au fost impresionate de lumină (areale albe în realitate) se transformă în argint metalic, perfect opac pentru lumină (areale întunecate, sumbre pe film); în timpul trecerii filmului prin fixator, de pe părŃile la care nu a ajuns lumină (corespunzătoare arealor întunecate ale subiectului fotografiat), sărurile de argint sunt îndepărtate, rezultând areale transparente adică albe, pe filmul negativ. Aşadar, ce este alb în realitate devine negru pe film iar ce este negru – devine alb, motiv pentru care filmul se numeşte „negativ”.

La filmul color, emulsia fotosensibilă este alcătuită din trei straturi, fiecare sensibil la câte o zonă de culoare – unul la roşu, altul la verde şi al treilea – la albastru. Prin urmare, developarea filmului constă în trecerea prin trei soluŃii de revelator – câte una pentru fiecare zonă de culoare, rezultând, practic, trei imagini suprapuse, pe care noi le percepem ca pe una singură, imaginea color – vezi capitolul 4.1. - „Filmele negative”.



9

La aparatele foto digitale există senzori de imagine alcătuiŃi din microcipuri (circuite electrice) sensibile la lumină; un senzor este alcătuit din foarte mulŃi pixeli specializaŃi pe cele trei zone de culoare: roşu, verde, albastru. Principiul este simplu: pixelii pentru roşu au plasate deasupra filtre care opresc radiaŃiile verzi şi albastre lăsând să ajungă la ei doar radiaŃiile roşii – portocalii, pixelii pentru verde au filtre pentru roşu şi albastru iar cei pentru albastru – filtre ce opresc radiaŃiile roşii şi verzi – fig. nr. 1. Aceasta este situaŃia la senzorii CCD („charge–coupled device”, adică „dispozitiv cuplat prin sarcină”) şi CMOS („complimentary metal oxide semiconductor” adică „semiconductor oxid metal complementar”). Senzorii de tip CCD prezintă avantaje în viteza de lucru; mai demult aveau un avantaj calitativ, ceea ce nu mai este valabil astăzi. Senzorii de tip CMOS necesită un proces de fabricaŃie mult mai ieftin şi tind să aibă un consum mult mai redus de energie.

Un tip aparte de senzor CMOS este cipul „Faveon X3” la care principiul formării imaginii color este asemănător cu cel de la filmul color adică straturi separate pentru fiecare din cele trei culori fundamentale. Teoretic, ar trebui să se obŃină culori mai curate. Deocamdată acest tip de senzor nu este prins în producŃia de aparate foto de pe piaŃă, fiind încă foarte scump.

Fig. nr. 1 – Principiul formării imaginii la aparatele foto digitale (după P.K. Burian şi R. Caputo, 2003)



10

CAPITOLUL 2 – APARATE FOTO Acestea sunt instrumente cu ajutorul cărora se înregistrează imagini

statice care interesează la un moment dat şi într-un anumit loc. Toate aparatele foto au în componenŃă cel puŃin următoarele patru părŃi de bază: corpul sau „body”, obiectivul, obturatorul şi vizorul. La aparatele digitale se adaugă microprocesorul de imagine (alcătuit din senzor şi diferite circuite), pe care se află instalat softul specific.

2.1. Corpul

Corpul este partea cea mai mare, pe care şi în care se află fixate toate

celelalte mecanisme şi dispozitive. La exterior se află:

• Obiectivul (detaşabil la modelele SLR, fix – la modelele compacte şi ultracompacte);

• Butonul detaşare obiectiv (doar la modelele SLR); • RotiŃa de selectare a modului de lucru (doar la aparatele SLR

şi la unele din cele compacte), pe aceasta fiind înscrise opŃiunile: „A” – „auto” (fotografiere complet automată), „M” – „manual” (fotografiere cu setarea manuală a sensibilităŃii, balansului de alb, timpului de expunere şi diafragmei), „Av” – „aperture value” adică valoarea diafragmei (fotografiere cu setarea

Fig. nr. 2 – Tambur selectare mod de lucru la un aparat digital SLR



11

manuală doar a diafragmei, aparatul alegând singur ceilalŃi parametri, funcŃie de aceasta), „Tv” – „time value” adică valoarea timpului de expunere (fotografiere cu setarea manuală doar a timpului de expunere, aparatul alegând singur ceilalŃi parametri, funcŃie de acesta), „A – Dep” – „profunzimea câmpului automată” (aparatul va alege valoarea cea mai mică posibilă a diafragmei, pentru o cât mai mare zonă de profunzime, ceilalŃi parametri fiind ajustaŃi funcŃie de aceasta), „P” – „program auto-expunere” (aparatul alege automat doar timpul de expunere şi diafragma, pentru o expunere cât mai corectă), „portret” (aparatul alege singur toŃi parametrii astfel încât să scoată fundalul cât mai neclar, estompat şi nuanŃele pielii şi ale părului subiectului cât mai omogene), „peisaj” (de asemenea, aparatul alege singur toŃi parametrii, astfel ca zona de profunzime să fie cât mai mare şi nuanŃele de verde şi albastru – cât mai vii), „sporturi” (aparatul realizează mai multe fotografii – rafale – dacă Ńinem apăsat continuu declanşatorul, cu scopul de a surprinde în fotografie un subiect care se mişcă repede), „ fotografie nocturnă”, „macro” etc – fig. nr. 2, 3;

Fig. nr. 3 – Aparat foto SLR cu film – vedere de sus



12

• Vizorul – la aparatele ultracompacte, plasat de obicei în partea de sus a corpului;

• Ocularul vizorului – la aparatele cu vizare prin obiectiv (dotat uneori cu reglaj pentru dioptrii);

• Capacul posterior (doar la aparatele cu film), dotat cu o plăcuŃă de presare a filmului şi, uneori, cu un geam prin care se văd marca, felul şi sensibilitatea filmului montat în aparat;

• Bli Ńul incorporat (la marea majoritate a aparatelor moderne); • Sania pentru bliŃ – pe placa superioară (doar la aparatele

SLR şi la unele din cele compacte, mai evoluate); • Ecranul LCD posterior – doar la digitale; la unele modele,

LCD – ul este rabatabil, fiind foarte util la fotoreportaje şi macro;

• Ecranul LCD de afişare a parametrilor – la unele aparate moderne cu film sau digitale;

• Contorul de imagini – la modelele cu film mai vechi (Praktika, Zenit, Smena, Fed, Pentax, Olympus, Fujika, Nikon etc; la aparatele moderne, atât cu film cât şi digitale numărul de fotografii ce mai pot fi efectuate este afişat pe display);

• Becul pentru autofocus sau pentru corectare efect „ochi roşii”;

• Mecanismul de ajustare a timpului de expunere (la modelele vechi – un tambur, la cele noi – o rotiŃă);

• Inelul de ajustare a deschiderii diafragmei, situat pe cămaşa obiectivului sau pe montura obiectivului, la modelele analogice mai vechi, la cele noi fiind aceeaşi rotiŃă cu care se reglează şi timpul de expunere şi sensibilitatea ISO;

• Butonul pornire–oprire aparat – doar la digitale; • Declanşatorul (de obicei, la ½ cursă aparatul focalizează, la

cursă întreagă declanşează; la unele modele SLR mai vechi, de exemplu Zenit 11, Zenit TTL, la ½ cursă închide diafragma iar la cursă întreagă declanşează);

• Diverse butoane, pentru: – autodeclanşare („self – timer”); – activare/dezactivare bliŃ – doar la aparatele cu bliŃ

incorporat; – afişare fotografii (doar la digitale);



13

– afişarea gradată a tuturor parametrilor cu care lucrează aparatul la acel moment sau a tuturor informaŃiilor despre fotografia vizualizată – doar la digitale;

– Av – „aperture value” – reglarea deschiderii diafragmei (doar la aparate SLR);

– AF/MF – „auto focus/manual focus” = focalizare automată/focalizare manuală – doar la aparatele SLR;

– Rafale (fotografii succesive realizate printr-o apăsare continuă a declanşatorului) – doar la aparatele avansate;

– Ştergere fotografii – doar la aparatele digitale; – Zoom electric optic – doar la aparatele ultracompacte şi compacte;

– Zoom electric digital – doar la aparatele digitale, pe modul „vizualizare poze”;

– Balansul de alb – doar la digitale; – Sensibilitatea ISO – doar la digitale; – Intrarea în şi ieşirea din „menu” – doar la digitale –

fig. nr. 3. În interior există:

•••• Camera obscură (spaŃiul dintre obiectiv şi planul filmului sau al senzorului, prin care lumina pătrunde doar în timpul fotografierii propriu – zise, când obturatorul aparatului este deschis); aceasta se termină spre planul filmului sau senzor cu

•••• Formatul imaginii, acel cadru dreptunghiular care decupează din imaginea circulară creată de obiectiv doar porŃiunea care ajunge pe film sau senzor; la aparatele cu film de 35 mm, de exemplu, formatul imaginii este 24 X 36 mm; la un aparat digital „Sony Cyber-Shot, seria H1 – H50, formatul imaginii este de 6 X 9 mm. „Mărimea” formatului imaginii se exprimă, ca şi la televizoare, LCD-uri sau desk-top-ul calculatoarelor, prin lungimea diagonalei; în funcŃie de aceasta, mai bine zis de raportul care se stabileşte între aceasta şi distanŃa focală, obiectivele se clasifică în: normale, superangulare şi teleobiective (vezi cap. 2.2.2.);

•••• Obturatorul (perdele sau plăcuŃe metalice, lamele etc) – vezi cap. 2.3.

•••• Oglinda vizorului – doar la modelele SLR;



14

•••• Pentaprisma vizorului – în partea de sus, deasupra oglinzii, doar la aparate SLR;

•••• SpaŃiile pentru caseta filmului (de obicei în partea stângă) şi pentru mosorul care trage filmul (în dreapta) – doar la modelele analogice;

•••• Mosorul – un ax care trage filmul, de obicei plasat în dreapta – doar la modelele analogice;

•••• PlăcuŃa de presare a filmului – pe capacul posterior, doar la aparatele cu film;

•••• Senzorul de imagine – doar la digitale, plasat în spatele formatului imaginii (în planul focal); are dimensiunile egale cu ale formatului imaginii;

•••• Acumulatori, baterii AA sau baterii „ foto” (nu şi la modelele mecanice cu film – „Zenit”, „Praktica”, „Nikon”, „Pentax”, „Smena” etc);

•••• Circuitele procesorului de imagine, care susŃin softul aparatului – doar la digitale şi la unele aparate moderne cu film.

Iată, în continuare, câteva dintre avantajele şi dezavantajele mai importante ale aparatelor foto digitale faŃă de cele pe film (analogice).

Avantaje: – Vizualizare imediată a fotografiilor pe display; nu mai

aşteptăm foarte mult timp, până la terminarea filmului din aparat, apoi, până la deplasarea la centrul de procesare şi developarea acestuia;

– Este o fotografie mult mai ieftină; nu mai avem nevoie de filme, nu mai plătim nici costul developării peliculei;

– Fotografiile greşite pot fi şterse de pe cardul de memorie fără nicio problemă, în timp ce pe film, ceea ce s-a expus o dată rămâne pentru totdeauna pe peliculă;

– Capacitate foarte mare de înmagazinare pe cardurile de memorie (chiar şi mii de fotografii);

– Avantajul descărcării lesnicioase în computer şi posibilităŃi infinite de prelucrare în acesta;

– O nouă eră pentru balansul de alb („white ballance”) – vezi subcap. 7.2.3;



15

– La multe din aparatele digitale compacte vedem „live” cât de expusă este o scenă chiar înainte de declanşare;

– Cu excepŃia aparatelor SLR, marea majoritate a digitalelor pot să şi filmeze.

Dezavantaje: – Calitatea imaginii este inferioară celei obŃinute pe film

negativ sau diapozitiv (în general, de 5 – 10 ori mai slabă, atât ca rezoluŃie cât şi în ce priveşte acurateŃea şi strălucirea culorilor, numărul de nuanŃe etc);

– Consumă foarte mult curent electric, fiind necesară „ înarmarea”cu suficienŃi acumulatori sau baterii atunci când nu avem acces la o sursă de electricitate timp mai îndelungat (multe din modelele pe film nu consumă absolut nici un minivolt, funcŃionarea lor bazându-se exclusiv pe principii mecanice iar la cele moderne cu baterii foto, acestea sunt suficiente pentru realizarea a cel puŃin 20 – 25 filme);

– Zgomot de imagine („noise”), adică paraziŃi, pixeli care nu fac parte din subiectul fotografiat, mai ales la sensibilităŃi mari şi la senzorii cu dimensiuni reduse;

– Un aparat digital performant, cu multe funcŃii şi reglaje, este cu mult mai scump decât omologul său pe film.

AplicaŃii: 1. Dacă dispuneŃi de un aparat foto digital SLR,

detaşaŃi obiectivul şi identificaŃi apoi: oglinda vizorului, camera obscură, formatul imaginii, obturatorul; apoi, fixând timpul de expunere la valoarea 30 s sau B (nelimitat) declanşaŃi şi observaŃi, dincolo de camera obscură, senzorul de imagine. 2. Dacă dispuneŃi de un aparat foto SLR pe film, detaşaŃi obiectivul şi identificaŃi: oglinda vizorului, camera obscură, formatul imaginii, obturatorul. Apoi, deschizând capacul posterior (evident, fără a fi film în aparat), încercaŃi să apreciaŃi funcŃionarea corectă a obturatorului la diferiŃi timpi de expunere (veŃi declanşa, pentru început, la T = 1/ 15 s, apoi la 1/ 60 s, apreciind dacă la a doua declanşare lumina zărită prin camera obscură durează mai puŃin decât la prima declanşare; veŃi continua cu T=1/250 s, apoi cu 1/1000 s, încercând să apreciaŃi acelaşi lucru – o diminuare a duratei pentru care se zăreşte lumină prin camera obscură).



16

2. 2. Obiectivul 2.2.1. GeneralităŃi

Obiectivul este, pe scurt, un sistem optic alcătuit din mai multe lentile prinse într-un cilindru confecŃionat din metal sau plastic rezistent, cu ajutorul căruia imaginile ce urmează să devină fotografii sunt proiectate pe peliculă sau senzor.

Fig. nr. 4 – Montura internă a unui obiectiv detaşabil şi imaginea creată de acesta

La obiectivele cu zoom optic acŃionat electric se adaugă un motoraş care reglează şi menŃine o anumită distanŃă între lentile, în timp ce la cele cu zoom optic manual – un sistem gen filet care, de asemenea, reglează o anumită distanŃă între lentile. Aproape toate obiectivele au înglobate un sistem numit „diafragmă”, cu ajutorul căruia se reglează cantitatea de lumină ce pătrunde prin ele. Imaginea formată de obiectiv pe film sau senzor este întotdeauna micşorată şi

răsturnată – fig. nr. 4. Obiectivele pot fi fixe (nedetaşabile) şi respectiv interschimbabile (pot fi detaşate de aparat şi înlocuite cu altele). În ultimul caz, pot fi ataşate pe sistem de filet (la Zenit, multe modele de Praktica etc) sau pe sistem „baionetă” (majoritatea aparatelor SLR moderne). Cele pe baionetă au un mecanism alcătuit dintr-un buton, şanŃuri şi un orificiu care ajută la fixarea pe aparat, respectiv la detaşarea de acesta în timp ce la cele pe filet sistemul se bazează doar pe închilarea dintre obiectiv şi corp.

Obiectivele interschimbabile de la aparatele SLR moderne cu reglaj electronic al diafragmei, timpului de expunere şi focalizării beneficiază şi de un sistem electric (vizibil pe montura interioară sub formă de mici lamele metalice) care le racordează la procesorul din corpul aparatului ce ajustează parametrii menŃionaŃi – fig. nr. 4.



17

Obiectivele scumpe şi performante de la unele firme (Canon, Nikon, Lumix ş.a.) au integrate anumite mecanisme care fac imaginile obŃinute cât mai clare (stabilizator optic de imagine) care, printr-un buton plasat de asemenea pe obiectiv, pot fi activate sau oprite. Pe multe obiective de la aparatele SLR există şi un buton pentru selectare focalizare automată/ focalizare manuală (AF/MF).

2.2.2. Caracteristicile obiectivelor – sunt înscrise pe montura frontală şi pe suprafaŃa cilindrului, de regulă în jumătatea superioară, dar pot apare şi pe corpul aparatelor (la modelele ultracompacte şi compacte). De ele depind în mare măsură calităŃile şi felul imaginilor obŃinute. A. Cea mai importantă caracteristică, care le determină şi pe celelalte, este distanŃa focală, notată prescurtat cu F sau f. Ea reprezintă distanŃa (în

Fig. nr. 5 – Formarea imaginii la aparatele foto milimetri) dintre centrul optic şi focar. (De ex. F=58 mm, sau F=18 – 55 mm).

În funcŃie de distanŃa focală (mai exact, de raportul dintre aceasta şi diagonala formatului imaginii) obiectivele se împart în: normale, superangulare (wide) şi teleobiective. Astfel, la aparatele cu film (diagonala formatului imaginii este de 43,26 mm) situaŃia este următoarea:

- superangular (F < 40 mm); - obiectiv normal (F = 40...60 mm); - teleobiectiv (F > 60 mm).



18

Pe scurt, ce înseamnă fiecare din cele 3 categorii? Superangular sau wide este un obiectiv care micşorează obiectele

din scenă, pentru a prinde un câmp cât mai larg. Obiectiv normal este acela care nici nu micşorează nici nu măreşte ci

fotografiază obiectele aproximativ la dimensiunea percepută de către ochiul uman.

Teleobiectivul este un obiectiv care măreşte uneori foarte mult obiectele din câmpul de fotografiere, făcându-le să pară mult mai aproape decât le percepem cu ochiul liber.

Din figura nr. 5 (“Formarea imaginii”) se deduce cu uşurinŃă că între distanŃa focală şi mărimea cadrului fotografiat (situat în planul focal sau planul filmului) există o relaŃie strânsă. Astfel, dacă la un cadru de 36 x 24 mm (ca în cazul aparatelor cu film) o distanŃă focală de 50 mm este normală, la un senzor de 6 x 8 mm (ca la Sony „Cyber–Shot” seria H1, H5, H7 etc), aceasta desemnează un teleobiectiv puternic (echivalentul a 291 mm la aparatele cu film). Cu alte cuvinte, cu cât formatul imaginii este mai mare, cu atât avem nevoie de obiective mai lungi (mai mari) şi, cu cât suprafaŃa care înregistrează

Tabelul nr. 1 – Unghiul de poză al obiectivelor la diferite valori ale distanŃei focale pentru formatul imaginii 24 x 36 mm.

imaginea este mai mică, obiectivele pot fi mai scurte, pentru aceleaşi efecte. Se deduce că, în cazul aparatelor digitale compacte care, în general, au senzor mic şi zoom, este uşor să se obŃină distanŃe focale mari (zoom optic mare, de 12 x, 15 x, chiar 18 x) cu obiective relativ scurte.

S-a convenit pe plan mondial de către producătorii de aparate foto ca, pe obiectiv să fie trecută distanŃa focală efectivă, deşi puŃini cumpărători ştiu să aprecieze categoria în care se încadrează aceasta (wide, normală sau tele). De exemplu, la camerele digitale Sony Cyber Shot H1, distanŃa focală este de la 6 la 72 mm. Dacă ne raportăm la ceea ce ştim de la aparatele foto cu film de 35 mm, ar însemna o plajă de la un super wide la uşor tele. În realitate, însă, este vorba de un obiectiv cu zoom de la wide moderat la super tele, echivalentul pentru formatul pe film fiind 35 – 420 mm. Aceasta, întrucât la respectivul aparat senzorul de imagine este de numai 6 x 8 mm,

DistanŃa focală (mm)

Unghiul de poză (o sexagesimale)

15 110 28 75 50 46 105 23 200 12 600 4



19

având o suprafaŃă de 18 ori mai mică decât cea a unui cadru de film. Pentru a nu deruta cumpărătorii, unii comercianŃi afişează (în folosul lor şi al clienŃilor) echivalentul cu distanŃa focală de la aparatele cu film sau cel puŃin coeficientul cu care trebuie să fie înmulŃită distanŃa focală de la respectivul aparat pentru a afla echivalentul în formatul 24 x 36 (de exemplu, la aparatele SLR de la Canon, acesta este de 1,6 x, echivalentul unui obiectiv de 17 – 85 mm fiind, pentru formatul cu film, unul de 27,2 – 135 mm).

La achiziŃionarea unui aparat compact (cu film, dar mai ales, digital) se pune frecvent întrebarea „care este zoom-ul optic al acestuia?”, puŃini cumpărători ştiind, însă ce reprezintă acest parametru. Este vorba, de fapt, despre raportul dintre distanŃa focală maximă şi cea minimă din plaja zoom-ului respectiv. De exemplu, la un obiectiv cu distanŃa focală de la 6 la 72 mm, zoomul optic este de 12 x, întrucât 72 / 6 = 12.

B. Unghiul de poză sau unghiul câmpului de fotografiere este unghiul format de razele extreme ce trec prin centrul optic şi care limitează imaginea. Este invers proporŃional cu distanŃa focală: la o distanŃă focală mică, unghiul este mare şi invers – la distanŃe focale mari, unghiul se micşorează – vezi tabelul nr. 1.

Prin urmare, dacă fotografiem un subiect din acelaşi punct, cu acelaşi aparat dar cu obiective cu distanŃe focale diferite, vom constata că, utilizând superangularul putem prinde în poză întreg subiectul, cu obiectivul normal

Fig. nr. 6

prindem o parte relativ mare din acesta iar cu teleobiectivul nu putem fotografia decât o porŃiune restrânsă, chiar dacă, în compensaŃie, avem iluzia că obiectele fotografiate sunt foarte aproape de noi. – fig. nr. 6. Datorită acestei proprietăŃi, cu cât distanŃa focală creşte, mişcarea care poate afecta



20

obiectivul în momentul declanşării (tremuratul mâinilor etc) are efecte negative tot mai mari asupra calităŃii fotografiei (obiectele apar neclare, cu dâre), motiv pentru care, la teleobiective se impune fie utilizarea trepiedului sau cel puŃin a monopodului fie folosirea unui timp de expunere scurt (1/500, 1/1000, 1/2000 s). Acest efect este tot mai slab la obiectivele normale până la insesizabil la superangulare, încât la aceste categorii putem utiliza timpi de expunere mai lungi (până la 1/15 s) fără să avem nevoie de trepied. În ultimii ani s-au produs tot mai multe modele de aparate sau de obiective cu stabilizator electronic respectiv optic de imagine (vezi cap. 7.3.1.). Chiar şi utilizând un astfel de mecanism, la distanŃe focale lungi, pentru a evita „mişcarea” fotografiei se impune folosirea de timpi de expunere cât mai scurŃi.

Fig. nr. 7 – PărŃile componente şi caracteristicile înscrise pe partea frontală a unui

aparat digital compact (Sony Cyber – Shot H 50)

C. Luminozitatea este o caracteristică foarte importantă a obiectivului, indicând cantitatea maximă de lumină ce poate trece prin acesta.



21

Luminozitatea (L) depinde în primul rând de distanŃa focală (f) şi diametrul deschiderii maxime a obiectivului (Φ), fiind, de fapt raportul dintre acestea: L = Φ/f. Prin urmare, acest parametru este direct proporŃional cu diametrul obiectivului şi invers proporŃional cu distanŃa focală. Astfel, un teleobiectiv cu un anumit diametru este mai întunecos decât un obiectiv normal sau un superangular cu acelaşi diametru. De asemenea, un obiectiv cu o anumită distanŃă focală (de exemplu 135 mm) şi diametru mare este mai luminos decât unul cu aceeaşi distanŃă focală dar mai strâmt (cu diametrul mai mic). De aceea, obiectivele cu zoom au înscrise pe ele, pentru luminozitate, două valori – una pentru distanŃa focală minimă (valoarea este mare) şi alta pentru distanŃa focală maximă (valoarea este mică) – de exemplu 1/2,8 – 1/4 sau 1/3,5 – 1/5,6 etc – fig. nr. 7. Iată alte valori ale acestui parametru la diferite obiective cu distanŃă focală fixă: la „Smena”, 1/4; la multe din modelele „Zenit” (obiective „Helios”), 1/2; la obiectivul normal „Pentacon” de la „Praktika”, 1/1,8; la superangularul „Pentacon” de 28 mm de la „Praktika”, 1/2,8.

Cu un obiectiv luminos se pot realiza cu uşurinŃă fotografii bune chiar în condiŃii de lumină puŃină, în timp ce unul întunecos poate fi utilizat cu succes doar la scene bine iluminate (în condiŃii de lumină slabă şi obiectiv întunecos fie folosim sensibilitate ISO mare, cu pierderea calităŃii imaginii, fie mărim mult timpul de expunere, cu utilizarea trepiedului).

Luminozitatea obiectivului poate fi reglată cu ajutorul diafragmei. Aceasta este un dispozitiv plasat în obiectiv, între lentile, care determină cantitatea de lumină ce va ajunge la peliculă sau senzor. La aparatele mai vechi (prima jumătate a secolului XX), diafragma era constituită dintr-o plăcuŃă cu mai multe orificii cu diferite diametre, care se puteau roti, ajungând pe rând în centrul obiectivului. În timpurile mai recente, până în prezent, dispozitivul de diafragmă se bazează pe lamele metalice sau din plastic rezistent care se apropie sau se depărtează unele de altele, formând astfel între ele un orificiu care se închide sau se deschide (orificiu numit „iris”).

Valorile diafragmei indică, de fapt, valori ale luminozităŃii obiectivului la un moment dat. Treptele clasice de diafragmă sunt următoarele: 1/1,8; 1/2, 1/2,8, 1/4, 1/5,6, 1/8, 1/11, 1/16, 1/22, 1/32. Pentru a uşura mult gravarea pe aparat, afişarea pe LCD precum şi citirea valorilor, majoritatea fabricanŃilor de aparate foto folosesc pentru diafragmă doar cifra de la numitor, utilizatorii ştiind că, spre exemplu, 4 reprezintă de fapt 1/4 sau 11 este, în realitate, 1/11 ş.a.m.d.. În acest fel simplificat, scara clasică a diafragmelor este: 1,8; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32, în care valorile mici reprezintă diafragme mari iar cele mari – diafragme strânse. Aceste valori



22

indică, de fapt, dublarea cantităŃii de lumină la fiecare treaptă. Spre exemplu, 22 oferă o cantitate dublă de lumină faŃă de 32; 16 – dublu faŃă de 22; 11 – dublu faŃă de 16 ş.a.m.d.. Multe din aparatele analogice sau digitale actuale oferă, însă şi valori intermediare de diafragmă (4,5; 5; 6,3; 7,1; 9; 10; 13; 14; 18; 20; – la modelul SLR „Canon 400 D”), mai ales că acestea afişează pe modul de lucru manual în permanenŃă nivelul de expunere pentru valorile setate de diafragmă şi timp de expunere (nu mai este nevoie a se şti că fiecare treaptă oferă cantitate dublă de lumină faŃă de cea imediat inferioară de pe scara „clasică”).

La modelele SLR cu film mai vechi, diafragma se potrivea rotind un inel plasat pe obiectiv; la unele („Zenit E”), era nevoie să fie acŃionat un al doilea inel care, după potrivirea valorii, închidea propriu-zis irisul la valoarea setată; la modelele mai avansate („Zenit 11”, „Praktika” etc), a doua operaŃie nu mai era necesară, irisul închizându-se automat în momentul declanşării. În prezent, aparatele cu film şi digitale (cu excepŃia celor complet automate) au, pentru diafragmă, o rotiŃă plasată de obicei în zona superioară – dreapta a corpului (la marea majoritate) sau pe partea posterioară („Sony” DSC „H 7”, „H 9”, „H 50”). Dacă se setează opŃiunea „ reglare prioritară a diafragmei” – „A” (de la „aperture” = diafragmă, în limba engleză) şi se mişcă acea rotiŃă, valoarea diafragmei se schimbă până la valoarea dorită.

Evident că obiectivele mai luminoase (1,8; 2; 2,8; 4) oferă fotografului posibilitatea de a folosi un timp de expunere cât mai scurt, cu care poate „îngheŃa” mişcarea (vezi capitolul 5.9.), motiv pentru care astfel de obiective mai sunt numite şi rapide (viteza de închidere a obturatorului este mare, la timpi scurŃi).

D. Profunzimea câmpului sau zona de claritate reprezintă spaŃiul din câmpul de fotografiere cuprins între o limită interioară şi una exterioară pe axa optică a obiectivului, în care obiectele apar redate clar. Aşadar, aşa–numita „claritate” nu vizează doar un obiect, sau o anumită distanŃă fixă (3 m sau 1 m etc) faŃă de aparat ci o zonă (între 2 şi 5 m – pentru un subiect aflat la 3 m distanŃă faŃă de aparat, între 0,5 şi 2 m – pentru un subiect aflat la distanŃă de 1 m ş.a.m.d.) în limitele căreia subiectul apare clar.

Zona de claritate este mai mare la obiectivele cu distanŃă focală scurtă şi se micşorează mult la teleobiective. De asemenea, creşte cu cât distanŃa până la subiect creşte (de exemplu, la o fotografie macro, la care subiectul se află la 10 cm de lentila exterioară a obiectivului, zona de claritate este cuprinsă între 7 şi 15 cm, aşadar are o valoare de numai 8 cm, în timp ce o persoană aflată la 5 m depărtare, va fi „prinsă” într-o zonă de profunzime de la 4 m la 7,5 m, deci cu o valoare de 3,5 m; în cazul unui



23

arbore aflat la 10 m distanŃă, zona de profunzime poate să fie de la 8 m la infinit).

Din exemplele de mai sus deducem că profunzimea câmpului este mai mare în spatele subiectului şi mai mică în faŃa acestuia.

În sfârşit, este foarte important de ştiut că zona de claritate se poate ajusta cu ajutorul diafragmei – cu cât diafragma este mai strânsă, cu atât profunzimea creşte.

Prin urmare, dacă dorim să obŃinem o zonă de profunzime mare, folosim o distanŃă focală cât mai scurtă şi strângem cât mai mult diafragma.

La aparatele cu film mai vechi, pe obiectiv (în partea de sus a acestuia) era gravată scala profunzimii, în funcŃie de distanŃe şi diafragmă.

E. Puterea de separaŃie – este proprietatea obiectivului de a reda pe fotografie linii paralele şi puncte ce compun subiectul. Ea se determină în laborator, fotografiind mire cu linii negre şi albe. Puterea de separaŃie este maximă în centru şi scade spre periferie. Se apreciază că este bună când dimensiunea liniară a celui mai mic element observabil din imagine are o valoare de 1/1000 – 1/2000 din distanŃa focală (M. Ielenicz, 1989). Este evident că vizibilitatea liniilor şi punctelor pe fotografie depinde şi de alŃi factori: calitatea peliculei sau a senzorului, numărul ISO al acestora, calitatea procesării fotografiei, mărimea şi numărul de pixeli ale monitorului etc. De aceea este bine a se consulta valoarea acestui indicator din prospectul tehnic al aparatului sau din revistele de specialitate, valoare stabilită de firma producătoare.

2.2.3. Alte elemente de pe obiectiv: La multe din aparatele SLR, pe obiectiv (de obicei în lateral – partea

stângă) există un buton cu ajutorul căruia se selectează modul de focalizare: automat (AF) sau manual (MF).

La unele obiective (în general scumpe) există stabilizator optic de imagine (un sistem complicat de inele şi alte piese prinse în obiectiv şi care fac posibilă captarea la momentul declanşării a unei imagini clare, mai ales când folosim timpi de expunere lungi şi/sau distanŃe focale lungi); acesta poate fi activat sau dezactivat printr-un buton aflat, de obicei, lângă butonul AF/MF.

La mărcile care produc aparate SLR atât pe film cât şi digitale, pe obiectiv este înscrisă printr-un semn felul aparatului la care se potriveşte respectivul obiectiv (de exemplu, pe obiectivele pentru „Canon EOS” – bulină roşie înseamnă „obiectivul se potriveşte şi la aparat analogic şi la digital”, pătrăŃel alb desemnează „obiectiv care se potriveşte doar la aparate digitale”).



24

DistanŃa minimă la care respectivul obiectiv poate focaliza, sub forma: „0,38 m - " sau „macro 0,38 m” sau simbolul pentru „macro” – o floare, lângă care apare valoarea (0,38 m, de exemplu).

Diametrul deschiderii obiectivului, (sub forma „Φ 58 mm”), important de ştiut pentru utilizarea filtrelor sau a convertoarelor.

Marca obiectivului: „Carl Zeiss”, „Leica”, „Canon Zoom Lens” etc. Uneori, Ńara în care a fost fabricat (cel mai frecvent – Japonia) – fig.

nr. 7. 2.2.4. Iată în continuare principalele proprietăŃi ale celor trei

categorii de obiective în funcŃie de distanŃa focală şi de unghiul de poză. • Obiectivele normale – au distanŃa focală egală sau uşor

superioară diagonalei formatului imaginii. La aparatele cu film (diagonala formatului imaginii este de 43 mm), distanŃa focală normală este cuprinsă între 40 şi 60 mm iar unghiul de poză – între 37o şi 55o.

Acest fel de obiective se pretează, practic, la toate genurile de fotografie. Principalul său avantaj este că nu distorsionează liniile de perspectivă, imaginea captată fiind identică sau aproape identică celei percepute cu ochiul liber. Un dezavantaj al distanŃei focale normale pentru subiectele aflate la distanŃe mari (peisaj, arhitectură) este că, în multe din situaŃii, subiectul nu intră în întregime în acelaşi cadru, fiind necesară fie depărtarea de acesta (dacă este posibilă) fie prinderea lui în mai multe clişee care ulterior vor fi lipite (panoramare sau colaj).

Înainte de extinderea obiectivelor cu zoom, majoritatea aparatelor SLR (evident, analogice) erau vândute cu un obiectiv de 50 mm. Unii fotografi îl mai utilizează încă, fiind uşor, accesibil ca preŃ, util în situaŃii de iluminare redusă şi asigurând o calitate excelentă a imaginii. Şi în prezent, în epoca fotografiei digitale, multe firme de aparatură foto au lansat pe piaŃă obiective normale cu distanŃă focală fixă, care se potrivesc fie la aparate cu film fie la camere digitale şi care prezintă avantajele enunŃate mai sus.

• Obiectivele superangulare oferă o imagine mai largă, unghiul de fotografiere este larg, deschis, obiectele fotografiate părând a fi mai mici decât le percepem cu ochiul liber. Aşadar, principalul avantaj este că poate prinde în acelaşi cadru un ansamblu mare, fără a fi necesară depărtarea de acesta. Dezavantajul major constă în deformarea uneori puternică a liniilor de perspectivă (de exemplu, o clădire fotografiată de la bază, cu obiectivul îndreptat uşor în sus dă impresia că va cădea pe spate, efect numit „boltire” ) fapt nedorit, de exemplu, la fotografia ştiinŃifică; alt dezavantaj este că obiectele din plan apropiat par a fi enorme comparativ cu cele din planele îndepărtate, care apar mici şi înghesuite, fiind „împinse



25

înapoi”; de asemenea, obiectele de la marginile cadrului par alungite şi înclinate către centrul fotografiei.

Un alt avantaj important al superangularelor este zona de profunzime foarte mare oferită (mai ales în condiŃii de diafragmă mult strânsă) – vezi subcapitolul 2.2.2. – D.

• Teleobiectivele sunt obiective cu distanŃa focală mai mare decât a celor normale şi care măresc, apropie (uneori foarte mult) obiectele aflate la anumite distanŃe de aparat.

Principalul avantaj constă în aceea că putem fotografia subiecte aflate la distanŃă, de care nu ne putem apropia (animale sălbatice, fază dintr-un meci de fotbal, detalii din faŃada unei clădiri, erupŃia unui vulcan etc) şi care, cu obiective normale sau superangulare ar apărea mici, nesemnificative în poză (cu obiectiv tele acestea vor umple cadrul, părând a fi mult mai aproape decât le percepem cu ochiul liber).

Dezavantajele teleobiectivelor sunt: unghiul de vizare este mic (între 3o şi 35o); obŃinerea de imagini „mişcate” adică neclare dacă folosim timpi de expunere mai lungi de 1/250 s şi nu fixăm aparatul pe trepied; perspectiva pare să fie comprimată, adică se pierde din efectul de volum, de tridimensionalitate; zonă de profunzime mică (se recomandă închiderea cât mai mult a diafragmei).

2.3. Obturatorul

Este mecanismul care, practic, „face poza”. Este format, de obicei, din plăcuŃe, lamele metalice sau perdele din pânză neagră cauciucată plasate în corpul aparatului, care se deschid şi apoi se închid, lăsând lumina să treacă până la film sau senzor. Timpul pentru care lumina ce vine de la obiectiv ajunge la senzor sau peliculă este întotdeauna bine determinat şi se numeşte timp de expunere. Acesta se poate alege de către fotograf (pe modurile „M” adică „manual” şi „Tv” adică „time value”) sau poate fi ales automat de aparat în funcŃie de cantitatea de lumină din scenă dar şi de felul programului cu care se lucrează (pe modul „sporturi” aparatul va alege un timp de expunere cât mai scurt, pa modul „peisaj”, va alege o diafragmă cât mai strânsă şi, din această cauză, un timp de expunere mai lung etc).

Sunt două tipuri de obturatoare: de tip central şi de tip perdea. Obturatorul de tip central este plasat în obiectiv, între lentile sau

imediat în spatele obiectivului, fiind alcătuit din lamele (din plastic sau metal subŃire) care se deschid şi se închid în momentul declanşării, lăsând prin orificiul creat lumina să pătrundă prin camera obscură, spre senzor sau film. Acest fel de obturator este întâlnit la aparatele cu film şi digitale



26

compacte, ultracompacte şi alte tipuri decât SLR (de exemplu modelul „Smena”, pe film).

Avantajul acestui tip de obturator sunt dimensiunile reduse, modul simplu de funcŃionare dar prezintă dezavantajul că imaginile obŃinute vor fi mai luminoase în centru şi mai întunecate spre periferie.

Obturatorul de tip perdea este plasat în planul focal sau planul filmului, adică în spatele camerei obscure. Este format din perdele negre de pânză cauciucată (la „Zenit”, „Fed” ş.a.), plăcuŃe metalice subŃiri (la „Praktika” şi alte modele SLR mai vechi precum „Fujica”, „Pentax” etc), plăcuŃe subŃiri din plastic rezistent perfect opac – la modelele SLR mai noi. Perdelele sau plăcuŃele se deplasează în lateral şi sus – jos, lăsând între ele o fantă care „baleiază” suprafaŃa clişeului de film sau a senzorului, impresionându-l pe acesta, după care revin la poziŃia de dinainte de declanşare. La modelele mai vechi, mecanice („Zenit”, „Praktika” ş.a.), revenirea perdelelor sau a plăcuŃelor la poziŃia iniŃială se face prin acŃionarea unei manete, operaŃia numindu-se „armarea obturatorului”. Marele avantaj al acestui tip de obturator constă în expunerea uniformă, egală, a întregii suprafeŃe a senzorului sau clişeului de film.

Timpul de expunere se măsoară în secunde, indiferent dacă este supraunitar (1 s; 1,5 s; 2 s; 10 s etc) sau subunitar (1/2 s; 1/4 s; 1/30 s etc). Valorile „clasice” ale acestuia, pentru care cantitatea de lumină ce ajunge la peliculă se înjumătăŃeşte la fiecare treaptă, sunt următoarele: 1, ½, ¼, 1/8, 1/15, 1/30, 1/60, 1/125, 1/250, 1/500, 1/1000, 1/2000. Pentru a se uşura mult gravarea pe aparat, afişarea pe display dar şi citirea de către utilizatori, fabricanŃii de aparate foto au convenit, ca şi la valorile de diafragmă, timpii de expunere să fie înscrişi numai prin valoarea de la numitor: 1, 2, 4, 8, 15, 30, 60, 125, 250, 500, 1000, 2000, fotografii ştiind că, de exemplu, 500 reprezintă de fapt 1/500 s, 60 = 1/60 s, 15 = 1/15 s etc şi că un timp de expunnere de 1000 este mai scurt decât unul de 125 şi mult mai scurt decât valoarea 15.

Aşadar, pentru treptele clasice de timpi de expunere, la trecerea de la o treaptă inferioară (125, de exemplu) la una imediat superioară (60), cantitatea de lumină ce ajunge la peliculă se dublează. Multe din aparatele moderne, însă, au posibilitatea să declanşeze obturatorul şi la valori intermediare de timpi de expunere. De exemplu, la modelul pe film „Canon EOS 3000 N”, scara timpilor de expunere subunitari (sub o secundă) este următoarea: 1; 0,7; 2; 3; 4; 6; 8; 10; 15; 20; 30; 45; 60; 90; 125; 180; 250; 350; 500; 750; 1000; 1500; 2000, aşadar 23 trepte, spre deosebire de cele clasice în număr de numai 12. Pe aparatele care au şi timpi de expunere supraunitari (mai mari de o secundă), valorile acestora sunt gravate cu o altă



27

culoare decât la cei subunitari sau, dacă au display, afişează pe acesta timpul sub forma „4s”, 15s”, 20s” etc în timp ce la timpii subunitari se afişează doar numărul, fără adaosul „s”.

Aparatele SLR pe film sau digitale au o plajă uneori foarte largă de timpi de expunere, de la foarte scurŃi (1/4000 s) la nelimitat. Această ultimă opŃiune (timp nelimitat) se referă la expunerea peliculei sau a senzorului atâta timp cât declanşatorul este apăsat, fiind foarte utilă la fotografia nocturnă sau a subiectelor întunecoase. În această situaŃie, se impune fixarea aparatului pe trepied şi utilizarea declanşatorului flexibil sau a telecomenzii pentru a se evita mişcarea aparatului. Putem fotografia cu timp nelimitat sau cel puŃin de câteva secunde şi cu aparatul Ńinut în mână şi mişcat în mod deliberat, obŃinând în acest fel efectul de mişcare a subiectului (subiect cu dâre) – vezi şi capitolul 5.9; o altă manieră este să modificăm distanŃa focală (să zoom-ăm), aparatul fiind îndreptat spre acelaşi subiect, la un timp de expunere de asemenea de câteva secunde, obŃinându-se efectul de mişcare convergentă către centrul subiectului ş.a.m.d.

2.4. Vizorul

Este un component foarte important al aparatului foto, făcând

posibilă încadrarea, adică stabilirea limitelor cadrului fotografiat. Sunt mai multe tipuri de vizoare, deosebindu-se, totuşi, trei categorii

principale: vizor optic cu geam, vizor de tip LCD şi vizor optic reflex (cu vizare prin obiectiv).

A. Vizorul optic cu geam apare îndeosebi la aparatele ultracompacte digitale sau pe film dar şi la unele modele compacte pe film, automate sau cu reglaje manuale (Smena, Fed, Zorki ş.a.).

Fig. nr. 8 – Principiul vizorului cu geam



28

Principalul dezavantaj al acestui tip de vizor vine de la neconcordanŃa dintre ceea ce vizăm şi ceea ce fotografiem, el fiind un sistem optic plasat deasupra obiectivului sau în partea de sus – lateral a aparatului, între axa sa optică şi cea a obiectivului formându-se un unghi, numit unghi de paralaxă. Este ca şi cum ne-am uita la un obiect doar cu ochiul stâng şi apoi doar cu ochiul drept, constatând că în ultimul caz respectivul obiect apare mai la dreapta decât în prima situaŃie – fig. nr. 8.

Un alt dezavantaj constă în faptul că nu ne oferă posibilitatea să vedem dacă subiectul vizat va ieşi clar pe poză, întrucât vizarea nu se face prin obiectiv.

Vizorul cu geam prezintă avantajul (pe care celelalte două tipuri nu-l oferă) că nu întrerupe vizarea în timpul declanşării obturatorului.

B. Vizorul de tip LCD – este caracteristic doar aparatelor digitale şi anume celor compacte şi unora din cele ultracompacte. Este vorba, de fapt, de display-ul cu cristale lichide al aparatului care ne arată live (în direct) imaginea care va deveni fotografie, la unele aparate existând posibilitatea comutării imaginii de la LCD la „ finder” (vizor), care oferă o mai bună vizibilitate în condiŃii de lumină ambiantă puternică. Marele avantaj al acestui gen de vizor este că ne arată în timp real nivelul de expunere al scenei care va fi fotografiată, astfel că vom şti înainte de declanşare cât de luminoasă sau de întunecată va fi fotografia, în funcŃie de parametrii setaŃi; în felul acesta este foarte uşor să alegem sensibilitatea ISO, timpul de expunere şi diafragma, având la îndemână feed-back-ul oferit de LCD. Dezavantajul major constă în slaba vizibilitate a LCD-ului afară la lumină puternică, inclusiv uitându-ne prin finder (vizor), acesta fiind de fapt tot un LCD (protejat de ocularul vizorului) şi nu un sistem eminamente optic, ca la tipul reflex cu vizare prin obiectiv.

La unele modele digitale ultracompacte, singura modalitate de încadrare este vizualizarea LCD-ului aparatului, fără opŃiunea „finder”, cu dezavantajul prezentat mai sus.

C. Vizorul optic reflex (cu vizare prin obiectiv) – este cel mai performant tip de vizor, întrucât ne oferă exact imaginea care va apărea pe fotografie şi, în plus faŃă de tipul LCD, cadrul ce va fi fotografiat este mult mai vizibil, sistemul acesta fiind unul optic şi nu unul electronic. De asemenea, cu ajutorul său se poate verifica focalizarea corectă (automată sau manuală) pe obiectul dorit.

Vizorul reflex se întâlneşte doar la aparatele SLR („single lens



29

Fig. nr. 9 – Principiul vizorului de tip reflex cu vizare prin obiectiv

reflex”). El este alcătuit din: obiectiv, oglindă, pentaprismă şi ocular. Imaginea venită de la obiectiv este reflectată de oglindă şi pentaprismă la ocular – fig. nr. 9.

Trebuie menŃionat că mărimea imaginii oferită de vizorul reflex este funcŃie de formatul imaginii; la majoritatea aparatelor digitale SLR, formatul imaginii este mai mic decât 36x24 mm (cât este la modelele cu film de 35 mm), astfel având impresia că imaginea vizată este mai mică decât ceea ce vedem cu ochiul liber. Există însă şi aparate digitale ”full frame” (mai scumpe), la care formatul imaginii este acelaşi ca la aparatele pe film de 35 mm. AplicaŃii: 1. RealizaŃi trei fotografii din acelaşi loc, spre acelaşi subiect, cu acelaşi aparat dar cu distanŃe focale diferite (superangular, normal şi tele), utilizând acelaşi timp de expunere (1/30 s), aceeaşi diafragmă (1/5,6 sau 1/8 etc, funcŃie de cantitatea de lumină din scenă) şi aceeaşi sensibilitate ISO (nu mai mult de 200 ISO), Ńinând aparatul foto în mână (neutilizând trepied). ComparaŃi apoi rezultatele, încercând să



30

observaŃi, în primul rând dacă există diferenŃă în ce priveşte claritatea pe cele trei fotografii. 2. RealizaŃi trei fotografii cu acelaşi subiect, aceeaşi distanŃă focală, acelaşi aparat dar utilizând perechi diferite ale diafragmei şi timpului de expunere cu condiŃia ca acestea să dea aceeaşi valoare a expunerii (de exemplu 1/30 s cu 1/22, apoi 1/250 s cu 1/8, apoi 1/2000 s cu 1/2). ÎncercaŃi să observaŃi dacă zona de profunzime este mai mare la diafragma 1/22 faŃă de 1/8 şi cu mult mai mare decât la 1/2.



31

CAPITOLUL 3 – ACCESORII FOTO Aparatul foto şi obiectivele sunt esenŃiale în fotografiere, de

asemenea – filmele, cardurile de memorie însă, pentru a reuşi fotografii bune sau chiar profesioniste în cele mai variate condiŃii de lucru sunt necesare o serie de accesorii. În această categorie intră trepiedele, filtrele, bliŃul electronic ş.a.

3.1. Trepiedele

Sunt dispozitive alcătuite dintr-un cap, un ax vertical şi trei picioare

telescopice, pe care aparatul foto poate fi fixat, cu scopul de a se asigura susŃinerea fermă a acestuia.

SusŃinând cu fermitate aparatul foto, trepiedul elimină vibraŃiile, obŃinându-se, astfel, fotografii mai clare. Vom putea folosi, în aceste condiŃii, orice tip de film dorim, orice sensibilitate ISO a senzorului, orice deschidere a diafragmei şi timp de expunere care se potrivesc cu subiectul, fără a avea probleme cu neclaritatea dată de mişcarea aparatului foto mai ales la expunerile lungi (din această cauză utilitatea maximă a trepiedului cel puŃin pentru amatori este la fotografia nocturnă, la care timpul de expunere ajunge şi la 30 – 40 secunde).

Un trepied permite un studiu atent al compoziŃiei pe ecranul LCD al aparatului digital sau chiar privind prin ocularul vizorului (la aparatele cu film sau la cele SLR). Putem regla înălŃimea aparatului, unghiul format de axul optic cu orizontala locului (de fapt, îl putem mişca pe toate direcŃiile), şi putem continua cu mici ajustări până ce avem încadrarea dorită.

CalităŃile unui trepied sunt cu atât mai bune cu cât acesta este mai mare (dar şi mai greu), situaŃie în care va fi folosit mai ales în studio. Pentru deplasări lungi, uneori chiar cu rucsacul în spate, evident că vom folosi un trepied mai mic şi uşor, care însă nu va asigura fixarea fermă mai ales a aparatelor grele, cu teleobiective mari. În astfel de situaŃii ne vom folosi cu mult succes de aparatele foto compacte, mai uşoare şi mai scurte decât SLR-urile.

Iată, în continuare, câteva sfaturi utile la achiziŃionarea unui trepied: • Trepiedele ale căror picioare sunt formate din câte trei

secŃiuni vor fi mai rigide decât cele cu patru secŃiuni. • Modelele realizate din Ńeavă metalică au o rigiditate mai

mare decât cele din profil în ”U”.



32

• Trepiedele care oferă posibilitatea reglării individuale a unghiului picioarelor sunt foarte practice în condiŃii de teren denivelat (situaŃie frecvent întâlnită la fotografii geografi).

• Deşi sistemul de blocare a picioarelor cu pârghii este mult mai uşor de manevrat, unii fotografi preferă, pentru siguranŃă maximă, sistemele cu filet.

3.2. Filtrele

Sunt, practic, bucăŃi circulare de sticlă tratată, cu anumite

proprietăŃi optice de a opri unele radiaŃii sau de a le accentua pe altele. Importantă pentru achiziŃionarea unui filtru este cunoaşterea

diametrului obiectivului sau al adaptorului pe care acesta se ataşează (58 mm, 67 mm etc).

3.2.1. Filtrul pentru radiaŃ ia ultravioletă este, probabil, cel mai folosit, chiar şi de către amatori, el fiind confecŃionat dintr-o sticlă specială perfect transparentă şi din această cauză este utilizat şi pe post de geam de protecŃie pentru obiectiv.

RadiaŃia ultravioletă influenŃează emulsia fotografică şi senzorii CCD sau CMOS, pentru că este o radiaŃie cu lungime de undă din afara spectrului vizibil şi este considerată (din punct de vedere fotografic) radiaŃie parazită, trebuind să fie eliminată. Fiind o radiaŃie din imediata apropiere a spectrului vizibil, emulsia fotosensibilă şi senzorii CCD sau CMOS o captează. InfluenŃele sunt vizibile şi "remarcabile", dacă nu chiar dezastroase: culori spălăcite, contraste scăzute, voaluri albe pe imagine etc. Depinde de gradul de radiaŃie din ziua respectiva (e variabilă ca intensitate în timp), depinde de orientarea aparatului foto (o fotografie făcută cu un subiect aflat complet în umbră nu va fi parazitată de prea multă radiaŃie uv). În plus, prin folosirea filtrului uv, calitatea fotografiei nu scade absolut deloc; este un filtru inert, fără influenŃe negative.

Imaginea "parazită" produsă de radiaŃiile cu lungimi de undă mai scurte decât radiaŃia vizibilă (deci gama uv) se formează la aprox. 0,01mm în faŃa planului senzorului sau planului filmului (distanŃa este variabilă în funcŃie de lungimea de undă şi de indicele de refracŃie al sticlei obiectivului), fapt care duce la "mânjirea" contururilor şi la "spălarea" culorilor (prin alterarea radiaŃiilor din spectrul vizibil).

Prin urmare, folosind un viltru uv vom obŃine imagini mai bune, cu culori mai precise şi contururi mai clare decât în varianta nefolosirii acestuia.



33

3.2.2. Filtrul de polarizare, nefiind un filtru colorat, este la fel de util în fotografia alb-negru cât şi în cea color. Prin blocarea luminii polarizate arbitrar ce se reflectă din picăturile de ploaie şi din particulele din aer, el va genera o imagine mai bogată (închisă) a cerului senin (efectul este maxim atunci când între axul optic al aparatului şi direcŃia soarelui se formează unghi de 90o), va reduce strălucirea suprafeŃelor lucioase (sticla, apa, frunzişul ud, suprafeŃele vopsite) dar şi a unora mai puŃin reflectante, cum ar fi stâncile sau solul. Ca urmare, culorile obŃinute vor fi mai bogate, mai vii, fiind scoase la iveală mai multe detalii. De asemenea, efectul de aer ceŃos (pâclă) va fi substanŃial atenuat prin folosirea polarizatorului.

3.2.3. Filtrele colorate sunt folosite pentru modificarea temperaturii de culoare a luminii din scenă. Spre exemplu, un filtru portocaliu pal folosit la o oră după răsăritul soarelui va putea restaura ceva din căldura ce ar fi apărut în mod natural cu puŃin timp mai devreme. Dacă facem un portret la apus de soare şi nu este de dorit o redare prea caldă (faŃă roşie), un filtru albastru pal va produce un aspect mult mai natural. De asemenea, dacă lucrăm în condiŃii de cer noros sau în umbră în aer liber cu film de exterior, tentele de culoare vor fi foarte spre albastru, reci, fiind nevoie de un filtru portocaliu mediu, care contracarează lumina cu tentă albastră. În ultima situaŃie rezolvarea la aparatele foto digitale este setarea balansului de alb, nemaifiind nevoie de filtru.

3.2.4. De asemenea, multe filtre pot fi utilizate în fotografia alb-negru pentru întărirea, accentuarea, deschiderea sau închiderea tonului de gri al anumitor suprafeŃe sau obiecte din poză. De exemplu, pentru închiderea (uneori dramatică) a tonului unui cer senin se va folosi filtru galben (culoare opusă albastrului); pentru deschiderea tonului de gri al unor trandafiri roşii (şi, în acest fel, evidenŃierea lor în fotografie) se va folosi un filtru de aceeaşi culoare cu a florilor respective.

3.3. BliŃurile

Sunt dispozitive electronice uneori incorporate aparatului, alteori ataşate

de acesta sau chiar detaşate de aparat, care generează o lumină albă, de intensitate mai mare sau mai mică.

Pentru fotografiile de interior importanŃa unei surse puternice de lumină este evidentă; ea va permite realizarea de imagini de luminozitate mare, pline de culoare, lipsite de zgomotul vizibil îndeosebi la fotografiile subexpuse (sau lipsite de granulaŃia vizibilă a unui film de sensibilitate mare) şi fără necesitatea utilizării unui trepied. Această sursă portabilă de lumină este utilizată din ce în ce mai mult atât pentru fotografii de interior



34

cât şi în aer liber, ca sursă de iluminare suplimentară, pentru a crea imagini mai interesante.

La utilizarea bliŃului, în primul rând este necesr să introducem bateriile, după care acesta va fi ataşat aparatului foto. Cuplarea se face de obicei cu ajutorul unui sistem de prindere ce integrează contacte care asigură declanşarea bliŃului concomitent cu deschiderea obturatorului.

La pornirea bliŃului, timp de câteva secunde se produce încărcarea electrică a unui condensator. Pe carcasa aparatului se va aprinde un led la terminarea încărcării.

Apoi reglăm deschiderea diafragmei şi timpul de expunere, în conformitate cu valorile înscrise pe spatele bliŃului; cu cât distanŃa până la subiect este mai mare, valoarea expunerii va fi mai mare şi invers.

Când fotograful va declanşa, bliŃul va lumina pentru un timp foarte scurt (între 1/1000 şi 1/40000 s) la momentul deschiderii obturatorului, ducând la impresionarea senzorului sau a filmului.

BliŃul ataşat aparatului foto şi îndreptat direct asupra subiectului nu va realiza imagini plăcute privitorului, întrucât lumina directă din faŃă elimină orice umbră. În acelaşi timp, ea va crea umbre puternice pe peretele din spatele subiectului. Ambele probleme pot fi rezolvate prin îndreptarea bliŃului spre un perete lateral sau spre tavan (de unde lumina să se reflecte spre subiect), recomandat fiind ca ambele să fie albe. Pentru aceasta, însă, este nevoie de un bliŃ cu cap rabatabil (pentru reflectare din tavan) sau cu cap pivotant (pentru reflectarea dintr-un perete lateral).

Pentru a putea folosi bliŃul detaşat de aparatul foto este nevoie de un cablu de conexiune între aparatul foto şi bliŃ. La aparatele SLR moderne producătorul oferă de obicei şi un cablu adaptor TTL pentru a putea extinde posibilităŃile aparatului; un capăt al cablului se va conecta la culisa (sania) pentru papucul bliŃului de pe aparat iar celălalt capăt (care are forma culisei de pe aparat) va fi cuplat la bliŃ - sau la mai multe bliŃuri, funcŃie de construcŃie, în felul acesta având posibilitatea de a poziŃiona sursa de lumină exact în locul dorit.

Efectul de ochi roşii apare când bliŃul luminează fundul de ochi al subiectului. Pentru a evita acest efect avem la dispoziŃie următoarele soluŃii: depărtăm bliŃul de aparat; dirijăm lumina bliŃului spre un perete lateral sau spre tavan; fotografiem cu un obiectiv cu distanŃă focală mai mică şi ne apropiem de subiect; mărim luminozitatea ambiantă din cameră prin aprinderea mai multor lumini; cerem subiectului să nu privească direct spre aparatul foto; utilizăm facilităŃile de reducere a efectului de ochi roşii oferite de aparatul foto (ce fac ca pupilele să se închidă înainte de realizarea expunerii).



35

De asemenea, trebuie să poziŃionăm subiectul astfel încât să nu existe în cadru nici un obiect care ar reflecta în mod nedorit lumina bliŃului: un geam, o oglindă, un tablou înrămat cu sticlă etc.

De multe ori bliŃul este necesar şi la fotografierea în aer liber. Iată, în continuare, câteva situaŃii de genul acesta:

• Pentru a înmuia umbrele puternice (cum ar fi umbra lăsată de borurile pălăriei pe faŃa subiectului) ce pot estompa complet detalii importante. BliŃul poate umple, de asemenea, orbitele întunecate ale ochilor cauzate de iluminarea de sus într-o zi însorită la amiază (mai ales vara, când soarele urcă mult pe cer).

• În cazul unei iluminări puternice din spate, o expunere fără bliŃ va avea un contrast puternic, astfel că filmul sau senzorul nu vor putea reŃine detalii atât din fundalul luminos cât şi de pe subiectul mult mai întunecat, decât dacă folosim bliŃul cu rol de lumină de umplere.

• În bătaia vântului iarba şi florile se mişcă şi vor ieşi neclare în fotografie dacă nu folosim bliŃul; dacă îl folosim, însă, lumina acestuia care, aşa cum arătam anterior, se descarcă într-un interval de timp extrem de scurt, stabilizează mişcarea, subiectul fiind redat clar în poză.

O atenŃie deosebită trebuie acordată, la lucrul cu bliŃul în aer liber, balansului de alb, întrucât temperatura de culoare a luminii acestuia diferă de cea a luminii de la soare sau nori. La unele aparate digitale (în special compacte şi ultracompacte), chiar dacă lucrăm afară (la lumină naturală), o dată ce activăm bliŃul, balansul de alb va fi setat automat de către aparat la temperatura de culoare a luminii acestuia. La aparatele SLR, dimpotrivă, putem lucra cu bliŃul la ce temperaură de culoare dorim, acest lucru fiind util atunci când lumina de la bliŃ este folosită doar ca lumină de umplere sau pentru obiecte aflate în prim plan, în timp ce mare parte din poză nu este afectată de acŃiunea acestuia.

O altă problemă ce apare la folosirea bliŃului în aer liber este subexpunerea subiectului în comparaŃie cu un fundal luminos; rezolvarea constă în mărirea expunerii, astfel că subiectul va fi suficient de luminos, în timp ce fundalul va fi supraexpus.



36

CAPITOLUL 4 – MATERIALE FOTOSENSIBILE

În această categorie intră filmele negative, filmele diapozitive, hârtia fotografică. Primele două categorii se folosesc, evident, doar cu aparate foto analogice (cu film).

4.1. Filmele negative

Pot fi alb/negru şi respectiv color. Se numesc ”negative” întrucât redau realitatea fotografiată în culori complementare, opuse (de exemplu, roşul este redat prin verde şi invers, verdele prin roşu, albastrul prin galben şi invers). Pe filmul alb/negru, albul din realitate este redat prin negru şi invers, negrul – prin alb. La acest fel de film, obiectele de anumite culori sunt redate doar prin tonuri de gri, având pe film strălucire tot mai mare (spre alb) cu cât sunt mai închise la culoare şi tot mai mică (spre negru) cu cât, în realitate, ele sunt mai deschise.

Fig. nr. 9 – SecŃiune prin filmul negativ alb-negru

4.1.1. Filmul negativ alb-negru se obŃine pe baza principiului

fotosensibilităŃii halogenurilor de argint (bromură, clorură, iodură de argint). Acestea fac parte din emulsia fotosensibilă a filmului în pondere de 35...38 %, alături de gelatină (52 %), apă (10 %). Cristalele de săruri de argint au

diametre microscopice (0,2 – 5 µ) iar emulsia care le conŃine are grosime de 8 – 15 µ - fig. nr. 9.

Expunerea la lumină a emulsiei produce transformări fizice şi chimice la nivelul sărurilor de argint, ceea ce duce la realizarea unei imagini ce devine vizibilă numai după developare (după M. Ielenicz, 1989). Ce se



37

întâmplă de fapt ? La declanşare, obturatorul aparatului lasă lumina de la subiect să pătrundă prin camera obscură, până la film, impresionând emulsia acestuia. Vorbim, la acest moment, de o imagine latentă, întrucât, dacă scoatem filmul din aparat (ceea ce ar fi o greşeală) nu vedem nimic pe acesta. Abia la trecerea filmului prin revelator, în condiŃii de întuneric perfect, sărurile de argint la care a ajuns lumină în diferite proporŃii la fotografiere, se transformă în argint metalic, care este perfect opac pentru lumină (areale întunecate pe film). Sărurile de argint la care nu a ajuns lumină (corespunzând obiectelor întunecate din scena fotografiată) sunt îndepărtate de pe peliculă la trecerea acesteia prin fixator, astfel că aceste areale sunt, dacă privim filmul în lumină, albe (sărurile au fost îndepărtate, rămânând, prin urmare, doar suportul, care este transparent). 4.1.2. La filmele negative color, principiul obŃinerii imaginii constă, de fapt, în suprapunerea a trei imagini distincte, câte una pentru complementara fiecăreia din cele trei culori fundamentale. Aceste trei imagini rezultă din impresionarea fiecărui strat de emulsie de pe film (sunt trei straturi de emulsie, unul pentru albastru, unul pentru verde şi al treilea – pentru roşu) – fig. nr. 10. Fiecare strat de culoare conŃine câte o substanŃă (pigmenŃi coloraŃi) care, prin developare, produce culoarea în stratul respectiv. Fig. nr. 10 – SecŃiune prin filmul negativ color Stratele de culoare sunt aplicate, ca şi la filmul alb/negru, pe un suport transparent şi flexibil. Fiecare strat este format dintr-o emulsie de gelatină conŃinând o halogenură de argint. Pe lângă aceasta există în fiecare strat câte o substanŃă care, prin procesul de developare va da naştere unui pigment colorat în una din cele trei culori fundamentale. În figura nr. 10 este redată schematic o secŃiune prin pelicula color. Pe suportul de 0,12 mm



38

grosime, fabricat dintr-un material flexibil, transparent şi neinflamabil, sunt aplicate straturile de emulsie şi straturile ajutătoare. Stratul exterior (I) este alcătuit dintr-o emulsie fotosensibilă care conŃine halogenură de argint şi o substanŃă de natură organică cu structură complicată, care va produce în acest strat, prin procesul de developare, un colorant galben. Acest strat este sensibil la radiaŃiile treimii de spectru care conŃine culoarea albastră. Culoarea galbenă care va rezulta după developare în acest strat este, deci, complementară radiaŃiilor care acŃionează asupra ei. Între straturile I şi II se găseşte un strat ajutător extrem de subŃire din argint coloidal, care joacă rolul unui filtru galben. Scopul său este de a opri treimea albastră a spectrului care a acŃionat asupra stratului I, astfel ca straturile II şi III să fie impresionate numai de celelalte două treimi ale spectrului. Stratul II este format dintr-o emulsie care conŃine, pe lângă halogenura de argint, o substanŃă care, prin developare, va genera un colorant purpuriu. Acest strat este sensibil la treimea de spectru vizibil care conŃine culoarea verde. Colorantul purpuriu produs prin developare este complementar culorilor spectrului faŃă de care stratul este sensibil. Stratul III este impresionat de ultima treime a spectrului, aceea care conŃine culoarea roşie. Emulsia acestui strat cuprinde, alături de halogenură de argint, o substanŃă care prin procesul de developare va genera un colorant verde-albastru, culoarea complementară a treimii de spectru care acŃionează asupra stratului – după Adrian Steclaci, 1967. Pe acelaşi principiu se obŃin şi filmele diapozitive cât şi hârtia fotografică color.

4.2. Diapozitivele (filmele pozitive)

Până la apariŃia şi scoaterea pe piaŃă pentru publicul larg a

videoproiectoarelor, după anul 2000, care fac posibilă proiecŃia pe ecrane mari a oricăror informaŃii dintr-un computer (inclusiv a fotografiilor), diapozitivele clasice erau cele mai bune imagini statice posibile pentru proiecŃie, fiind foarte apreciate şi folosite de către geografi. Şi în prezent, mai ales cu ajutorul aspectomatelor (diaproiectoarelor) tot mai performante şi mai accesibile ca preŃ, imaginile obŃinute prin proiectarea diapozitivelor clasice sunt superioare calitativ slides-urilor digitale.

Imaginile create prin proiecŃia diapozitivelor sunt deosebit de frumoase, prin culorile vii, strălucitoare, oferind şi impresia de tridimensionalitate, perspectivă şi, dacă se foloseşte un film cu sensibilitate mică sau medie şi reglajele au fost bine făcute la fotografiere, ne înfăŃişează



39

un număr impresionant de detalii la o scară destul de mare. Calitatea deosebită a diapozitivelor clasice vine şi din faptul că ele sunt vizionate prin lumină transmisă, nu prin lumină reflectată, ca în cazul fotografiilor pe hârtie.

Dar ce sunt diapozitivele clasice ? Ele sunt bucăŃi de film foarte asemănătoare cu filmul negativ,

singura deosebire constând în aceea că, prin developare dau o imagine pozitivă, identică cu ceea ce vedem cu ochiul liber şi nu una negativă, ca pe filmul obişnuit. Prin urmare, rolele cu film diapozitiv se cumpără din magazine specializate, se montează în aparat la fel ca şi cele negative, se expun (clişeu cu clişeu), exact după aceleaşi reguli ca cele negative, după care se dau la developat (centrele care developează diapozitive sunt mult mai puŃine decât cele care procesează negative). După developare, pur şi simplu se taie filmul cu o foarfecă sau gilotină clişeu cu clişeu, bucăŃile rezultate aşezându-se una câte una în rame speciale cu dimensiuni standard. Ramele se aşează, de obicei, în cutii de plastic în poziŃie verticală pentru a se manipula uşor şi acum sunt gata de a fi utilizate.

Indiferent de formatul lor (film îngust, de 35 mm, film lat, de 6 cm etc), diapozitivele sunt numite de producători cu sufixul „chrome”, cum ar fi „Ektachrome”, „Fujichrome” ş.a.m.d. Nu există un temei tehnic pentru aceasta, dar termenul este folosit de mulŃi ani şi s-a încetăŃenit.

Prezentăm în tabelul de mai jos calităŃile, argumentele pro şi contra ale folosirii diapozitivelor versus filme negative, după P. K. Burian şi R. Caputo, 2003 cu completări.

Tabel nr. 2 –Filme diapozitive versus filme negative (după P.K. Burian şi R. Caputo, 2003 cu completări)

Diapozitive Fotografii color

Costul de procesare este de obicei mai redus Dacă este necesar să realizaŃi fotografii, ele vor fi realizate mai ieftin de pe filmul negativ

Proiectarea diapozitivelor poate fi mai frumoasă întrucât ele sunt vizionate prin lumină transmisă (nu prin lumină reflectată)

Este mai uşor să se realizeze fotografii excelente de pe filmul negativ. Nu este necesar proiectorul sau ecranul.

La achiziŃionarea pentru publicare sunt preferate diapozitivele

PuŃini fotografi realizează fotografii pentru publicaŃii; cei care vând fotografii lucrează de obicei cu negative

Imagine de o calitate superbă la un film ISO 50 – 100 Calitate superbă până la ISO 400, opŃiuni mai multe

Poate fi procesat suplimentar, la un tarif adaptat Latitudine de expunere mai mare; se pot realiza fotografii bune chiar şi după filmele supraexpuse sau subexpuse cu două trepte de diafragmă

Notă: Diapozitivele necesită o expunere corectă, pentru a evita o imagine care este prea întunecată sau are accente prea luminoase. Este nevoie de un aparat foto cu un exponometru mai sofisticat iar în unele cazuri este nevoie să intervenim peste reglajele aparatului. PuŃine din aparatele ieftine, compacte, sunt construite pentru a da rezultate excelente cu diapozitive, întrucât rareori au posibilitatea de a regla timpul de expunere.



40

4.3. ProprietăŃile materialelor fotosensibile

4.3.1. Sensibilitatea – este proprietatea principală a materialelor fotosensibile, întrucât de ea depind toate celelalte. Până în anii ’90 – 2000, se măsura în unităŃi americane „ASA” cât şi în unităŃi germane – „DIN” – vezi tabelul nr. 3. Şi mai demult (anii `50 - `80 ai secolului XX) se foloseau şi unităŃi ruseşti (sovietice) – „GOST”.

Sensibilitatea desemnează viteza de reacŃie a emulsiei fotosensibile la lumină, adică la o anumită expunere. Ea depinde de raportul dintre gelatină şi halogenurile de argint precum şi de mărimea cristalelor acestora din urmă. Cu cât procentul de săruri de argint este mai ridicat sau dimensiunile cristalelor acestora sunt mai mari cu atât sensibilitatea emulsiei este mai mare (după Mihai Ielenicz, 1989). Cu cât valoarea unităŃii este mai mare, cu atât sensibilitatea este mai ridicată şi, în consecinŃă, şi expunerea trebuie să fie mai mică. În sistemul german (DIN), bazat pe unităŃi logaritmice, dublarea sensibilităŃii se realizează la fiecare 3o. În sistemul american (ASA), similar cu cel actual (ISO, de la „International Standards Organization”=„OrganizaŃia InternaŃională de Standardizare”), dublarea sensibilităŃii corespunde dublării unităŃilor de măsură (sistem aritmetic). Mai trebuie precizat că, la fiecare treaptă de sensibilitate parcursă în sens descrescător, valoarea expunerii trebuie dublată faŃă de cea folosită la sensibilitatea imediat superioară; invers, la fiecare treaptă în sens crescător, expunerea trebuie să fie la jumătate faŃă de cea utilizată la sensibilitate imediat mai joasă. De exemplu, dacă la un film de 100 ISO utilizăm T = 60 şi D = 8, în aceleaşi condiŃii de iluminare şi pentru aceleaşi rezultate, la un film de 200 ISO, reducem expunerea cu o treaptă, adică T = 125 şi D = 8 sau T = 60 şi D = 11. De asemenea, pentru un film de 50 ISO, în aceleaşi condiŃii, creştem expunerea tot cu o treaptă: T = 30 şi D = 8, sau T = 60 şi D = 5,6.

Tabel nr. 3 – Valorile sensibilităŃii materialelor fotosensibile în cele trei sisteme de

măsurare (după Mihai Ielenicz, 1989, cu completări)

Grade în sistem

U n i t ă Ń i d e s e n s i b i l i t a t e

Sensibilitate mică Sens. Medie

Sensibilitate mare

DIN 6 9 12 15 18 21 24 27 30 33 ASA/ISO 3 6 12 25 50 100 200 400 800 1600 3200 6400

GOST 6 13 25 52 100 205 370 700



41

4.3.2. GradaŃia sau contrastul reprezintă diferenŃa de strălucire (intensitate a luminii) dintre arealele luminoase şi cele întunecoase din imagine. Un material fotosensibil este considerat că prezintă contrast ridicat dacă raportul dintre zonele luminoase şi cele întunecoase este ridicat. GradaŃia sau contrastul depinde, în primul rand, de sensibilitatea filmului; astfel, cu cât sensibilitatea este mai mare, contrastul este şi el ridicat.

4.3.3. GranulaŃia este rezultatul aglomerării particulelor de argint înegrite în timpul procesului de developare; este un efect nedorit, de granule mici care, de fapt, nu fac parte din imaginea fotografiată, fiind un „efect secundar” al folosirii filmului. GranulaŃia depinde direct de mărimea medie a cristalelor sărurilor de argint din emulsie, deci, de sensibilitatea acesteia; prin urmare, la sensibilităŃi mari, şi granulaŃia este mare. Efectul de granulaŃie este nedorit, datorită lui unele contururi şi linii apărând pe poză neclare, şterse. La camerele digitale, echivalentul granulaŃiei este zgomotul senzorului – vezi capitolul 2.1.

Pentru geografi o mare importanŃă o au peisajele la care acurateŃea redării realităŃii pe fotografie este foarte necesară, detaliile din poză având dimensiuni foarte mici. Pentru acest motiv recomandăm la peisaj filmele cu sensibilitate mică sau cel mult medie (25, 50, 100 ISO).

4.3.4. Latitudinea de expunere este proprietetea filmelor de a „corecta” greşelile de expunere făcute de fotograf (imagini subexpuse, respectiv supraexpuse). Aceasta este mai mare la filmele puŃin sensibile, pe când la cele cu sensibilitate mare, este redusă. Aceasta înseamnă că, la utilizarea unui film de sensibilitate mică nu este atât de grav dacă am setat la aparat o expunere mai mare sau mai mică decât cea ideală, filmul oferindu-ne, totuşi, o imagine rezonabilă, în timp ce folosind un film mai sensibil avem voie să greşim foarte puŃin la expunere sau deloc.

4.3.5. Puterea de separaŃie constituie proprietatea emulsiei de a reda clar şi separat detaliile. Se exprimă prin numărul de linii albe şi negre egale ca lăŃime dintr-un milimetru (M. Ielenicz, 1989). Această caracteristică este mai mare cu cât sensibilitatea filmului este mai mică şi invers. Pe filmele negative puterea de separaŃie maximă este de 50 linii/mm la cele de 200 ISO, 60 – 70 linii/mm la sensibilitate de 100 şi 50 ISO, 111 linii/mm la 25 ISO (L. Diko şi E. Iofis, 1961, citaŃi de M. Ielenicz, 1989). Aceste valori scad în condiŃiile expunerii scurte sau prea lungi a subiectului precum şi prin nerespectarea timpului de developare a filmului.



42

CAPITOLUL 5 – GENURI DE FOTOGRAFIE

5.1. Peisajul

Peisajul interesează în mod deosebit pe geografi dar şi pe cercetătorii din alte domenii precum geologia, biologia, silvicultura, ecologia etc. Prin peisaj înŃelegem orice scenă în care se redă o parte din mediul geografic natural, antropizat sau antropic, în care elementele ce-l compun sunt distribuite pe mai multe planuri. Din acest motiv, şi la peisaj un rol important îl joacă perspectiva, profunzimea. Iată câteva reguli ce trebuie respectate la peisaj: • DistanŃa focală, de obicei trebuie să fie normală sau mică (între 60 şi 28 mm).

Dezavantajele superangularului (F sub 40 mm) sunt că deformează mult liniile de perspectivă (arborii din extremităŃile pozei vor părea înclinaŃi către centrul acesteia) şi micşorează obiectele aflate în plane îndepărtate, acestea părând înghesuite; marele avantaj, însă, este că în vederea proiectării imaginii (diapozitiv – clasic sau digital) acesta oferă privitorului şansa de a

Fig. nr. 11 – Peisaj realizat cu obiectiv superangular

(F = 28 mm – echivalent la format 24x36 mm)



43

observa în aceeaşi fotografie un ansamblu mare. Un alt avantaj al distanŃelor focale mici este posibilitatea prinderii unei părŃi mari de cer, care poate crea valenŃe artistice mai ales dacă este de un albastru intens sau cu nori frumoşi (impresie de grandios, măreŃ) sau a unor elemente de profunzime (în prim plan) în întregime (tufe cu flori, lampadare etc) – fig. nr. 11.

DistanŃa focală normală oferă avantajul că redă peisajul în perspectivă corectă, nedeformată, însă pentru surprinderea unui ansamblu, de multe ori, este necesară compunerea imaginii din mai multe fotografii care se asamblează (panoramare).

Fig. nr. 12 – Versant afectat de avalanşe în MunŃii Parâng, fotografie realizată cu distanŃă focală de 465 mm echivalent la format 24x36 mm

Teleobiectivul se utilizează la peisaj atunci când scena este depărtată şi nu se poate ajunge în apropierea ei (o avalanşă în stadiu incipient, o ravenă situată pe versantul opus) sau când se doreşte proiectarea pe film sau pe senzor a subiectului în perspectiva comprimată oferită de acest gen de obiectiv (un cătun văzut de pe munte, oraşul Bacău văzut de pe Dealul Măgura etc) – fig. nr. 12. • A se folosi diafragme cât mai strânse (mai mici de 1/8), care asigură o claritate bună pe un spaŃiu cât mai mare (zonă de profunzime mare).



ERROR: ioerrorOFFENDING COMMAND: image

STACK:



UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIEold.unibuc.ro/prof/ene_m/docs/2013/noi/23_12_44_081_Tehnici_multimedia.pdf · 5 CUVÂNT ÎNAINTE Cartea de faŃă se vrea a fi,

Documents