Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

1

LITERATURA ROMÂNĂ ŞI LITERATURA PENTRU COPII

TEMATICA SUPORTULUI DE CURS

1. CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII.

Definiții. Caracteristici fundamentale. Serii celebre. Opere fundamentale ale

literaturii pentru copii. Autori români care au scris poezie pentru copii. Personaje.

Autori români de proză pentru copii. Autori români care au scris literatura pentru

adolescenți.

2. SPECII LITERARE ACCESIBILE PREŞCOLARILOR ŞI ŞCOLARILOR MICI

ȘI VALORILE FORMATIVE ALE TEXTELOR LITERARE DESTINATE

COPIILOR DE CICLU PRIMAR.

Generalități. Principalele genuri şi specii literare, accesibile preşcolarilor şi

şcolarilor mici.

3. MITURILE.

Definiția mitului. Trăsături. Funcţiile mitului. Mitologia şi literatura.

Valoarea instructiv-educativă a miturilor. Mitologia românească. Elemente din

mitologia românească.

4. BASMUL. Definiția basmului. Clasificarea basmelor. Tema şi subiectele basmelor. Personajele.

Compoziţia şi stilul basmelor. Valenţele educative ale basmelor.

5. LEGENDA.

Definiția legendei. Clasificarea legendelor. Legende din litaretura universal.

Legende româneşti.

6. FABULA

Definiția fabulei. Structura fabulei.

7. POEZIA LIRICĂ. POEZIA EPICĂ.

Despre poezia lirică. Cântecul de leagăn. Doina. Pastelul.

Despre poezia epică. Balada.

8. COPILĂRIA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ.

Concepte operaţionale: acţiune, antiteză, autor, basm popular / cult, comparaţie, ficţiune, final,

gen literar, hiperbolă, imagine artistică, legendă populară/ cultă, moduri de expunere (naraţiune,

monolog, dialog, descriere), momentele subiectului, narator, personaj literar, personificare,

repetiţie, temă, titlu, versificaţie (strofă, vers, rimă).

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

2

LITERATURA ROMÂNĂ ŞI UNIVERSALĂ PENTRU COPII

SUPORTUL DE CURS

1. CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII.

Definiții. Caracteristici fundamentale. Serii celebre. Opere fundamentale ale

literaturii pentru copii. Autori români care au scris poezie pentru copii. Personaje.

Autori români de proză pentru copii. Autori români care au scris literatura pentru

adolescenți.

Definiții Prin literatura pentru copii înţelegem operelor accesibile micilor cititori, indiferent dacă

au fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi apreciată în

funcţie de criterile estetice ale acestuia. Ca sfera de cuprindere a literaturii pentru copii putem să

includem aici basmele şi poveştile, legendele şi miturile popoarelor, poezia şi chiar dramaturgia

pentru copii.

Literatura pentru copii cunoaşte adevărata ei înflorire în secolul al XIX- lea şi importante

au fost în primul rând operele scriitorilor francezi. (ex: Victor Hugo)

În literatura română copilăria a apărut ca temă a operelor scriitorilor de la 1848 (Costache

Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo şi Ion Ghica). Ea a continuat strălucit să apară în epoca

marilor clasici prin operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă sau George Coşbuc.

Literatura pentru copii este un gen literar care se adresează unui anumit segment de

vârstă, respectiv celor aflați la anii copilăriei sau ai adolescenței (de la 1 an până la 18 ani). Este

un gen literar care s-a născut în secolul al XIX-lea și a cunoscut o extindere abia în secolul al

XX-lea.

Prima specie a acestui gen o constituie basmele. Ele au circulat, inițial, pe cale orală, fiind

apoi culese, și, după modelul celor populare, au fost scrise basmele culte. Primele scrieri pentru

tineret, cum erau cele ale lui Charles Perrault (1628 - 1703), se adresau, în același timp,

adolescenților și adulților. Jeanne Marie Leprince de Beaumont a scris opere în mod special

pentru acest public receptiv.

În aceeași epocă, publicul tânăr și-a însușit cărți care nu fuseseră inițial scrise pentru el,

precum Călătoriile lui Gulliver, Don Quijote și, desigur, Robinson Crusoe, recomandat copiilor

de cătreJean-Jacques Rousseau.

Datorită dificultății în definirea literaturii pentru copii, este de asemenea dificil de urmărit

istoria literaturii pentru copii până în punctul precis de început. În 1658 Jan Ámos Komenský a

publicat prima carte informațională cu ilustrații Orbis Pictus;se consideră că aceasta este prima

carte cu ilustrații publicată special pentru copii. Publicarea cărții lui John Newbery în 1744

intitulată A Little Pretty Pocket-Book, care se vindea cu o minge pentru băieți sau o perniță de

ace pentru fetițe, este considerată a fi un punct de reper pentru începutul cititului din plăcere mai

ales pentru copii. Precedent lui Newbery, literatura pentru copii era destinată pentru informarea

celor tineri, deși exista o vastă tradiție de transmitere a poveștilor pentru copii și adulți prin viu

grai, și multe povestiri au fost considerate mai apoi inadecvate pentru copii, cum ar fi povestirile

lui Charles Perrault, care puteau fi considerate prea familiare. În plus, o parte din literatură care

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

3

nu se adresa cititorilor copii era dată copiilor de către adulți. Printre cele mai timpurii exemple în

limba engleză a acestor ficțiuni pentru adulți se numără operele Thomas Mallory Morte

d'Arthur și poveștile lui Robin Hood.

Caracteristici fundamentale Există câteva dezbateri referitor la ce cuprinde literatura pentru copii. Există unele opinii

conform cărora literatura pentru copii este literatură scrisă special pentru copii, deși multe cărți

care erau destinate inițial publicului adult sunt acum catalogate ca lucrări pentru copii, de

exemplu operele lui Mark Twain, Prinț și cerșetor sau Huckleberry Finn. Se manifestă de

asemenea și tendința contrară, în care lucrări de ficțiune, inițial scrise sau prefabricate pentru

copii, sunt considerate ca fiind cărți pentru adulți. Ca martor la aceste lucruri, în anii următori,

prestigioasele premii Whitbread Awards au fost acordate de două ori unor cărți ce erau destinate

inițial copiilor: lucrarea lui Philip Pullman, The Amber Spyglass, și a lui Mark Haddon, The

Curious Incident of the Dog in the Night-time. Premiul Nobel pentru literatură a fost de asemenea

acordat unor autori care au adus mari contribuții literaturii pentru copii, cum ar fi Selma

Lagerlöf și Isaac Bashevis Singer. Deseori este dificil de răspuns la întrebarea dacă o anumită

carte este o carte destinată copiilor sau nu, de exemplu, Hobbitul de J. R. R. Tolkien.

Pe deasupra, există anumite dezbateri dacă non-ficțiunea este sau nu literatură (și o

dezbatere separată conform căreia non-ficțiunea ar trebui să fie numită non-

ficțiune sau informațională). În timp ce ALSC (Association for Library Service to Children) are

un premiu special pentru non-ficțiune, numit Sibert Medal, cărțile non-ficționale au câștigat

ocazional premiul Newbery Medal, primul premiu pentru cărțile adresate copiilor din Statele

Unite (de remarcat lucrarea lui Russell Freedman din 1988, Lincoln: A Photobiography).

Mulți autori sunt specializați în cărți pentru copii. Alți autori sunt bine-cunoscuți pentru

lucrările lor pentru publicul adult, dar au scris, de asemenea, și cărți pentru copii, cum ar fi

operele lui Aleksei Nicolaevici Tolstoi, Cheița de aur sau aventurile lui Burratino, și ale lui Carl

Sandburg Povestirile Rootabaga. În unele cazuri, cărți destinate publicului adult, cum este

lucrarea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, au fost editate (sau bowdlerizate) în așa fel

încât să pară mult mai adecvate pentru copii.

O tentativă de a identifica caracteristicile unei lucrări numite 'literatură pentru copii' a

condus la o linie călăuzitoare generală. Nu există o regulă perfectă și, pentru fiecare trăsătura

identificatoare, există multe excepții, ca și multe cărți pentru adulți care împărtășesc aceste

caracteristici.

Editorii au încercat să împartă literatura pentru copii în subdiviziuni corespunzătoare

pentru diferite vârste. În Statele Unite, aceste subdiviziuni au fost marcate ca lucrări pentru pre-

cititori, cititori timpurii, cărți divizate pe capitole și tineri adulți. Acestea sunt estimativ

echivalente grupelor de vârstă cuprinse între 0-5, 5-7, 7-11 ani ( câteodată subdivizate în alte 2

grupe, cea cuprinsă între 7-9 ani și pre-adolescenții), și cărți pentru adolescenți. Totuși, criteriile

pentru care sunt astfel divizate sunt la fel de vagi și problematice ca și criteriile pentru definirea

cărților pentru copii, în aspectul lor general. O distincție clară este ceea a cărților pentru copii de

vârste mai fragede, care tind să conțină ilustrații, dar Cărțile ilustrate și trăsăturile acestora

vizează toate nivelurile de vârstă și ambele sexe. Ca o regulă generală, implicitul cititor al unei

cărți pentru copii este cu 1-3 ani mai mare decât protagonistul acesteia. (Exemple contrare: opera

lui Orson Scott Card, Jocul lui Ender, nu neapărat scrisă pentru copii, dar cooptată de publicul

tânar.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

4

Serii celebre Succesul unei cărți pentru copii impulsionează deseori autorul să prelungească povestea

printr-o continuare a acesteia, sau chiar să lanseze o întreagă serie de cărți. Unele lucrări sunt

concepute de la origine ca o serie: J. K. Rowling a declarat întotdeauna în interviuri că planul ei

original era să scrie nu mai puțin de șapte cărți despre Harry Potter, iar câțiva autori, ca prolificii

Enid Blyton și R. L. Stine, păreau incapabili să scrie o singură carte de bază, fără ca aceasta să nu

aibă urmări. În câteva cazuri, seriile au supraviețuit autorilor lor, fie pentru că editorii, în mod

public, au angajat noi autori care să continue seriile după moartea creatorului original (cum a fost

cazul când Reilly și Lee au angajat pe Ruth Plumly Thompson să continue Seria cărților

Vrăjitorul din Oz, după decesul autorului original L. Frank Baum), fie pentru că numele sub care

scria autorul original era reținut ca un brand-nom-de-plume pentru serii (cum a fost cazul lui

Franklin W. Dixon și seriei Băieții Hardy, Carolyn Keene și seriilor lui Nancy Drew, și V. C.

Andrews și seriilor Florile din Mansardă).

Opere fundamentale ale literaturii pentru copii Colecțiile de basme sunt una din cele mai timpurii forme ale ficțiunii publicate, care nu și-

au pierdut niciodată efectul magic pe care îl au asupra copiilor, deși câteva din poveștiile clasice

sunt înfiorătoare și nu au fost inițial culese pentru copii. Faimoși culegători și repovestitori ai

basmelor sunt Charles Perrault, frații Grimm, Hans Christian Andersen și Andrew Lang.

Orbis Pictus (1658) de Jan Ámos Komenský: Cea mai timpurie carte cu ilustrații.

Călătoria pelerinului de John Bunyan (1678); numeroase povestiri pentru copii au fost

modelate conform alegoriei creștine

A Little Pretty Pocket-Book|O drăguță cărticică de buzunăraș (1744) de John Newbery: Cea

mai timpurie carte pentru plăcerea de a citi

Struwwelpete (1845) de Heinrich Hoffman (publicată în engleză ca Slovenly Peter): Unul din

cele mai timpurii exemple ale umorului grotesc și de asemenea a design-ului modern al

carților cu ilustrații

Alice's Adventures in Wonderland|Alice în Țara Minunilor (1864) de Lewis Carroll:

Suprarealism timpuriu și roman plăcut non-didactic pentru copii.

Micuțele femei (1868) de Louisa May Alcott.

Max și Moritz (1865) de Wilhelm Busch.

Pinocchio (1880) de Carlo Collodi.

Vrăjitorul din Oz (1900) de L. Frank Baum, ulterior extins într-o serie de cărți care erau

extraordinar de populare în America, în prima jumătate a secolului XX. Una din cele mai

timpurii fantezii pentru copii.

Peter și Wendy (1911) de J. M. Barrie (cunoscut drept Peter Pan)

Ursulețul Winnie (1928) de A. A. Milne.

Pünktchen und Anton (1931) de Erich Kästner.

Hobbitul sau Acolo și Iar Înapoi (1937) de J. R. R. Tolkien

Micul Prinț (1943, în engleză The Little Prince) de Antoine de Saint-Exupéry

Pippi Longstocking (1944) de Astrid Lindgren.

The Lion, the Witch and the Wardrobe|Leul, Vrăjitoarea și Șifonierul (1950) de C. S. Lewis

Pisica din Pălărie (1957) de Dr. Seuss: Prima carte de o înaltă calitate cu un vocabular

limitat, scrisă pentru cititorii timpurii

Să ucizi o pasăre cântătoare (1962) de Harper Lee: Premiul Pulitzer pentru carte destinată

copiilor; de asemenea o lucrare inițiatică despre rase

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

5

Unde Lucrurile Sălbatice Sunt (1964) de Maurice Sendak

Charlie și Fabrica de Ciocolată (1964) de Roald Dahl

Vrăjitorul mărilor (1968) de Ursula K. Le Guin, și continuările.

Annie în Mintea Mea (1982) de Nancy Garden

Harry Potter și Piatra Filozofală (1997) de J. K. Rowling, și continuările; un fenomen

global, una din cele mai bine-vândute cărți din toate timpurile și una din cele mai traduse

cărți literare pretutindeni. Popularitatea globala a cauzat renașterea interesului în privința

literaturii pentru copii.

O Serie de Evenimente Nefericite (1999) o lucrare de o sclipire uimitoare, semi-ficțională

clasică, scrisă în 13 volume de Daniel Handler, sub numele de Lemony Snicket.

Alte opere:

Aventurile baronului Munchausen, Rudolf Erich Raspe

Bețișorul năzdrăvan, V. Suteev

Minunatele aventuri ale lui Nils Holgerson, Selma Lagerlöf

Poveste fără sfârșit, Momo, Michael Ende

Ultima licornă, Peter Beagle

Autori români care au scris poezie pentru copii

Ion Agârbiceanu, Cuibul cu soare

Ion Anton, Bună dimineața, ziuă!, Garderoba veselă, Cuibul soarelui

Vasile Alecsandri

Tudor Arghezi, Zdreanță, Cântec de adormit Mitzura, volumul Cartea cu jucării

Ion Barbu,După melci

Ana Blandiana, creatoarea motanului Arpagic

Constanța Buzea

Nina Cassian, Povestea lui Mură-n Gură

Otilia Cazimir, Baba Iarna intră-n sat

George Coșbuc

Leonid Dimov

Victor Eftimiu, Înșir-te mărgărite

Mihai Eminescu, Somnoroase păsărele

Elena Farago, Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit

Octavian Goga

Gellu Naum, Apolodor și A doua carte cu Apolodor (poeme epice)

Emilia Plugaru'

Ion Slavici, Puișorii

Pavel Șușară

George Topîrceanu (Neghiniță)

Petre Crăciun: Basme, Taina ghemului de ață (versuri) Cruciada pisicilor (versuri), Floarea

intelepciunii si iarba puterii (basme), Cândva mă chema Codiță (povestire)

Personaje

Gianni Rodari, Gelsomino în țara mincinoșilor

Wilhelm Hauff, Povestea lui Muck cel Mic

Frații Grimm, Croitorașul cel viteaz

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

6

Anamaria Șmigelschi, Luna Betiluna și Dora Minodora, Dora Minodora și Pește Mămăligă

Prăpădește

Doctorul Au Mă Doare

Nikolai Nosov, In țara lui Habarnam

Charles Perrault, basmul cu uriașul Periferigerilerimini

Autori români de proză pentru copii

Mircea Cărtărescu- Enciclopedia zmeilor

Iordan Chimet - Închide ochii și vei vedea orașul

Constantin Chiriță - ciclul Cireșarii

Vladimir Colin - Basme, Basmele omului, Legendele Țării lui Vam

Ion Creangă- Amintiri din copilarie

Mihai Eminescu- Basme: Făt Frumos din lacrimă

Petre Ispirescu (Basme: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Ileana

Simziana, Aleodor Împărat, Broasca țestoasă cea fermecată, Lupul cel năzdrăvan și Făt-

Frumos, Prâslea cel voinic și merele de aur)

Alexandru Mitru - Legendele Olimpului, În țara legendelor

Fănuș Neagu - Caii albi din orașul București

Tudor Opriș - cărți de popularizare în domeniul botanicii sau zoologiei

Cezar Petrescu - Fram, ursul polar

Sînziana Popescu- Andilandi

Răzvan Rădulescu- Teodosie cel Mic

Mihail Sadoveanu- Dumbrava minunată

Mircea Sântimbreanu- Mama mamuților mahmuri

Barbu Ștefănescu Delavrancea- Neghiniță și alte povestiri, Domnul Vucea

Radu Tudoran - Toate pânzele sus!, Ultima poveste

Grigore Vieru

Elena Zafira Zanfir- Basme: Codrin și Codrina, Frumoasa de pe planeta fără nume, Viteazul

Sarmi și domnița Zegetusa

Ion Anton - "Zodia Zimbrului", povestire istorică

Autori români care au scris literatura pentru adolescenți

Mircea Eliade - Jurnalul adolescentului miop

Ionel Teodoreanu - La Medeleni

Mihail Drumeș - Invitație la vals, Elevul Dima dintr-a șaptea

George Șovu - seria Liceenii

Simona Popescu - Exuvii

Ovidiu Verdeș - Muzici și faze

Grigore Popescu-Băjenaru - Cișmigiu et comp., Buna dimineața, băieți!

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

7

2. SPECII LITERARE ACCESIBILE PREŞCOLARILOR ŞI ŞCOLARILOR MICI

ȘI VALORILE FORMATIVE ALE TEXTELOR LITERARE DESTINATE

COPIILOR DE CICLU PRIMAR.

Generalități. Principalele genuri şi specii literare, accesibile preşcolarilor şi

şcolarilor mici.

Generalități Asimilarea optimă a unui text literar impune familiarizarea elevilor din clasele primare cu

unele noţinui elementare de teorie literară. Formarea fondului primar al noţiunilor de teorie

literară prin lecţiile de citire la clasele II – IV este absolut necesar. Chiar şi la clasele primare

aceste noţiuni, în general abstracte, pot deveni, prin intuiţie, instrumente sine qua non ale

discutării şi receptării unui text literar. Lecţiile de citire şi de lectură ar fi de neînţeles dacă s-ar

omite din ele cuvinte ca: poezie, vers, strofă, autor, povestire, basm, personaj etc. Astfel, ori de

câte ori se iveşte prilejul, elevii vor fi stimulaţi să folosească, atât în scris cât şi oral, aceste

noţiuni.

Ponderea cea mai mare în manualele şcolii primare o au textele ce aparţin genului epic.

Disciplina literatura pentru copii, alături de limba şi literatura română, are un rol deosebit

de important în formarea personalităţii elevilor din filiera vocaţională, profilul pedagogic,

specializarea învăţători-educatoare, în formarea unor deprinderi şi abilităţi necesare „pentru a

face faţă cerinţelor societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere şi pentru a le facilita accesul post-

şcolar la învăţarea pe toată durata vieţii“ (Memorandumul asupra învăţării permanente, 2002).

Achiziţia, actualizarea continuă şi ridicarea nivelului de cunoaştere, a deprinderilor şi a

competenţelor sunt considerate o condiţie preliminară pentru dezvoltarea tuturor cetăţenilor în

vederea implicării acestora în societatea învăţării, de la cetăţenia activă la integrarea pe piaţa

muncii (cf. European Report on Quality Indicators of Lifelong Learning - Fifteen Quality

Indicators, 2002, Comisia europeană; Olivier de Schutter, Notis Nebessis, John Paterson, La

gouvernance dans l’Union européenne, 2001). Pe parcursul învăţământului liceal (segment

aparţinând învăţământului post-obligatoriu), elevii trebuie să-şi consolideze competenţele de

comunicare, indispensabile în lumea contemporană, pentru orice tip de activitate profesională: să

se exprime corect, clar şi coerent în limba maternă, să asculte, să înţeleagă şi să producă mesaje

orale şi scrise, în diverse situaţii de comunicare.

Literatura pentru copii contribuie la formarea unei personalităţi autonome a elevilor,

capabile de discernământ şi de spirit critic, apte să-şi argumenteze propriile opţiuni, dotate cu

sensibilitate estetică, având conştiinţa propriei identităţi culturale şi manifestând interes pentru

varietatea formelor de expresie artistică.

Principalele genuri şi specii literare, accesibile preşcolarilor şi şcolarilor mici

Studiul literaturii pentru copii impune studierea principalelor genuri şi specii literare,

accesibile preşcolarilor şi şcolarilor mici. În alegerea textelor, se ţine seama de următoarele

criterii generale: accesibilitate, atractivitate, valoare, varietatea autorilor selectaţi.

Se recomandă studiul integral al textelor de mici dimensiuni, recurgându-se la fragmente

doar în cazul speciilor literare de mari dimensiuni.

Sunt selectați autori consacraţi din literatura română şi universală.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

8

1. Creaţia populară.

Sugestii:

legenda (Condeiele lui Vodă, Babele etc.);

basmul (Greuceanu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi

merele de aur, etc.);

snoava (Ciclul lui Păcală)

2. Creaţia cultă.

a. Genul epic.

Sugestii:

fabula (Grigore Alexandrescu – Câinele si căţelul; Jean de La Fontaine – Greierele si

furnica etc.);

legenda (Vasile Alecsandri – Legenda rândunicăi, Legenda ciocârliei, Călin Gruia –

Povestea florii-soarelui, Alexandru Mitru – Legendele Olimpului, Dimitrie Bolintineanu – Muma

lui Ştefan cel Mare, Preda Buzescu etc.);

basmul (Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă; Ion Creangă – Fata babei şi fata

moşneagului; Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Neghiniţă, Saint-Exupéry – Micul prinţ; Fraţii

Grimm – Albă ca zăpada; Charles Perault – Scufiţa Roşie, Vladimir Colin – Fata de fum; etc.);

snoava (Petre Dulfu – Isprăvile lui Păcală, Ioan Slavici – Păcală în satul lui etc.);

povestirea şi schiţa povestiri şi schiţe despre vieţuitoare (Emil Gârleanu – Căprioara, Gândăcelul; Ioan

Alexandru Brătescu-Voineşti – Moartea lui Castor, Privighetoarea, Puiul, Minunea; Ion

Agârbiceanu – File din cartea naturii; Hans Christian Andersen – Povestea lebedelor, Răţuşca

cea urâtă, Privighetoarea etc.)

povestiri şi schiţe despre copilărie (Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată;

I.L.Caragiale – D-l. Goe…, Vizită…, Bubico; Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre; Hans

Christian Andersen – Degeţica, Mica sirenă, Fetiţa cu chibriturile; Barbu Ştefănescu-

Delavrancea – Bunicul, Bunica etc.)

povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric (Eusebiu Camilar – Stejarul din Borzeşti;

Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Cuza Vodă; Dumitru Almaş –

Buzduganul cu trei peceţi etc.)

romanul pentru copii şi despre copii (Ion Creangă – Amintiri din copilărie; Ionel

Teodoreanu – La Medeleni; Cezar Petrescu – Fram, ursul polar; Constantin Chiriţă – Cireşarii;

Radu Tudoran – Toate pânzele sus; Charles Dickens – David Copperfield, Oliver Twist; Mark

Twain – Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn; Hector Malot – Singur pe lume, Daniel

Defoe – Robinson Crusoe; Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver; Jack London – Colţ Alb;

Rudyard Kipling – Cartea junglei, A doua carte a junglei, Jules Verne – 20. 000 de leghe sub

mări, Castelul din Carpaţi, Michael Ende – Poveste fără sfârşit etc.)

b. Genul liric.

Sugestii:

poezia religioasă (Mihai Eminescu – Rugăciune etc.)

poezia despre copilărie (George Coşbuc – Iarna pe uliţă; Tudor Arghezi – Cântec de

adormit Mitzura,, Buruieni, Mărţişoare, Ana Blandiana – Întâmplări din grădina mea, Alte

întâmplări din grădina mea, Întâmplări de pe strada mea; Nina Cassian – Între noi, copiii; etc.)

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

9

poezia despre natură şi vieţuitoare (Vasile Alecsandri – Bradul, Miezul iernei, Lucian

Blaga – Cărăbuşul de aramă, Tudor Arghezi – Zdreanţă, O furnică; George Topârceanu –

Rapsodii de toamnă, Balada unui greier mic; George Coşbuc – Povestea gâştelor, Mâţişorii;

Elena Farago – Căţeluşul şchiop, Gândăcelul, Motanul pedepsit, Bondarul leneş etc.)

poezia despre patrie şi eroi (Lucian Blaga – Părinţii; Ioan Neniţescu – Ţara mea; Vasile

Alecsandri – Sergentul, Peneş Curcanul etc.)

c. Teatrul pentru copii

Sugestii: Victor Eftimiu – Înşir’te mărgărite; Vasile Alecsandri – Sânziana şi Pepelea etc.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

10

3. MITURILE.

Definiția mitului. Trăsături. Funcţiile mitului. Mitologia şi literatura.

Valoarea instructiv-educativă a miturilor. Mitologia românească. Elemente din

mitologia românească.

Definiția mitului

Termenul românesc de mit provine din cuvântul francez „mythe” şi din cuvântul

neogrecesc „mythos”, care înseamnă povestire sau legendă. Este un concept polisemantic. Mircea

Eliade a analizat în cartea sa „Aspecte ale mitului” variate înfăţişări ale acestuia. În concepţia sa:

„Mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial,

timpul începuturilor. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor

supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un

fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna

povestea unei faceri: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbeşte

decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele

miturilor sunt fiinţe supranaturale.” (Mircea Eliade: Aspecte ale mitului, Editura Univers,

Bucureşti 1978, pag. 5-6)

Trăsături

Din definiţia de mai sus se pot extrage căteva trăsături ale mitului:

1. Mitul este o „istorie” a unui eveniment creator petrecut la începutul lumii.

2. Din perspectivă temporală mitul se plasează în vremea originilor, de aceea se vorbeşte de

timp mitic, un fel de structură permanentă, care înglobează trecutul, prezentul şi viitorul,

disociat de ceea ce numim timp istoric sau cronologic. De exemplu vom spune că vremea

cuplului primordial Adam şi Eva aparţine timpului mitic, pe când domnia lui Ştefan cel

Mare aparţine timpului istoric.

3. Personajul miturilor deşi este de provenienţă sacră(zeii, semizeii, eroii), precum

Prometeu, Strigoiu, Meşterul Manole, etc. el se poate identifica fie cu întreaga

colectivitate, fie cu unul din membrii acestea. Majoritatea cercetărilor sunt de acord, că

miturile conţin ceva din mentalitatea arhaică a popoarelor, în sensul exprimării unor

psihologii colective, structuri arhetipale sau voci individuale rămase necunoscute. În

filozofia lui Platon „arhetip” denumea modelul prim, originar, ideal, al obiectelor

sensibile.

Funcţiile mitului

Vorbind de funcţiile mitului, vom menţiona valoarea lor explicativă. Ele reprezintă prima

treaptă a cunoaşterii, chiar dacă aceasta e naivă, neştiinţifică. Cunoaşterea mitică se bazează pe

intuiţii. Prin mituri colectivităţile arhaice şi-au exprimat în mod figurat sentimentele

fundamentale (dragostea şi ura), au scos în evidenţă elementele naturii(ciclul anotimpurilor,

apariţia unor munţi, văi, insule, etc.) sau realităţi sociale(apariţia unor aşezări omeneşti, a unor

popoare).

Mircea Eliade arată că funcţia dominantă a mitului este de a înfăţişa „modelele exemplare

a tuturor riturilor”, fie ele legate de naştere, căsătorie, muncă, fie de educaţie, înţelepciune, etc.

De aceea insistă asupra funcţiei modelatoare, etice a mitului. Mitul sau istoria povestită constituie

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

11

o cunoaştere „ezoterică” întrucât, ea este secretă şi se transmite prin ceremonialul unei iniţieri,

această cunoaştere fiind însoţită de o putere magică-religioasă.

Pentru civilizaţiile primitive, mitul modifică credinţele, principiile morale, ceremoniile

rituale, avertizându-l pe omul modern de existenţa lor şi lărgindu-i totodată orizontul cunoaşterii.

Se afirmă că funcţiile mitului sunt multiple, astfel:

1. Mituri care explică fenomene ale naturii(Mitul lui Prometeu)

2. Mituri care exprimă neîndeplinirea unor aspiraţii umane(Mitul lui Icar)

3. Mituri care conţin dorinţa omului de a atinge perfecţiunea într-un domeniu(Mitul

sfiinţilor/al unor personalităţi mitizate: Joana D’Arc)

4. Mituri care simbolizează aptitudini epice(Mitul modestiei răsplătite)

5. Mituri escatologice(cuvântul grecesc „escatos”=ultim) se referă la destinele finale ale

omenirii, la sfârşitul lumii şi judecata de apoi(Mitul potopului universal, Mitul

Atlantidei)

De obicei definirea mitului este raportată la societăţile arhaice, sacrul fiind un element

definitoriu a noţiunii de mit. Însă mituri se nasc în toate epocile. De pildă mitul lui Faust, axat pe

motivul pactului cu Diavolul s-a constituit în secolul al XVI-lea, pornind de la un personaj real,

atestat istoriceşte.

Născut în Saxonia, 1480 şi mort în 1540, Faust ar fi fost, după mărturisiri legende şi

fabulaţii, un medic, care practica magia, un om de ştiinţă sau un şarlatan, chiar un aventurier. Cu

timpul însă acest mit a constituit un motiv literar care a stat la baza unor opere însemnate din

literatura universală, cum e capodopera lui Goethe: Faust. Aşadar miturile nu sunt structuri

închise. Ele se schimbă, pot căpăta semnificaţii diferite, în funcţie de fizionomia şi idealurile unei

epoci.

Mitologia şi literatura

În general miturile diferitelor popoare s-au transmis prin tradiţie orală ori fragmentar ca

părţi ale unor opere literare culte. Putem aminti Epopeea lui Ghilgamesh la asiro-babilonieni,

Mahabharata şi Ramayana la indieni, Iliada şi Odiseea de Homer, Teogonia lui Hesiod la greci,

Eneida lui Vergiliu la romani, Vechiul Testament în literatura ebraică, etc. La acestea putem

adăuga dialogurile platoniciene şi scrierile istoricului Herodot. Miturile indiene ale creaţiei

cosmice sunt cuprinse în cele patru Vede.

Multe mituri îi au în vedere pe zeii, care sunt numeroşi în legendele politeiste. Aici se

observă o ierarhizare, deasupra se află zeii supremi: Zeus la greci, Ra la egipteni, Brahma la

indieni, etc. Urmează zeii care personifică diferite aspecte ale realităţii cosmice (lumina,

întunericul, timpul, moartea), componente ale vieţii sociale(justiţia, războiul, artele, comerţul) sau

alţii care simbolizează sentimente omeneşti, precum dragostea, speranţa, etc. Există o categorie

aparte formată din personaje ridicate din rândul oamenilor la rang de zeitate pentru merite

deosebite: descoperitorii unor secrete ale naturii, ai unor elemente de civilizaţie, cum sunt focul,

scrisul, roata, etc. Din rândul acestora fac parte Prometeu, Hercule, etc. Pe de altă parte, mulţi

scriitori folosesc în operele lor figuri sau fapte mitice drept simboluri literare. De exemplu

Orpheu (cântăreţ trac cunoscut pentru dragostea lui pentru soţia sa Eurydiche) a devenit simbol al

puterii creatoare şi al iubirii. Meşterul Manole simbolizează jertfa necesară oricărei creaţii.

În peisajul literaturii române cel care a observat şi a argumentat pentru prima dată

prezenţa mitrulor a fost George Călinescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini

până în prezent”. Criticul remarcă faptul că, în lipsa a unei tradiţii culte, literatura veacului al

XVIII-lea s-a sprijinit pe folclor şi anume pe acele teme şi motive care pot constitui o tradiţie

autohtonă.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

12

Astfel Călinescu distinge patru mituri fundamentale al poporului român:

1. Traian şi Dochia sau mitul etnogenezei româneşti, el simbolizând constituirea fiinţei noastre ca

popor.

2. Mitul existenţei pastorale al poporului român numit şi mitul mioritic sau mitul reintegrării prin

moarte în natură.

3. Mitul estetic sau mitul creaţiei ca rod al suferinţei şi al sacrificiului individual este cunoscut şi

ca mitul jertfei pentru creaţie care stă la baza baladei Meşterul Manole.

4. Mitul erotic sau al zburătorului.

Aceste patru mituri, spune George Călinescu, înfăţişează patru probleme fundamentale:

naşterea poporului român; situarea cosmică a omului; problema creaţiei în termenii culturii;

iubirea.

Pe lângă miturile amintite încearcă să ridice şi altele, de exemplu mitul marii călătorii sau

al marii treceri, mit care simbolizează o posibilă punte între două ipostaze antinomice ale omului:

viaţa şi moartea.

Asemănător altori literaturi, miturile româneşti s-au păstrat fragmental circulând pe cale

orală, în colinde sau în balade în creaţia lirică sau epică. Ele configurează elemente din

spiritualitatea poporului nostru. Astfel în balada Traian şi Dochia Gheorghe Asachi

fundamentează mitul genezei etnice, văzut ca o contopire a latinităţii cuceritorului cu dacismul

supuşilor. În spiritul romantic al vremii sale autorul vă prezintă pe Dochia, fiica lui Decebal,

stăpână peste păstori şi turmele lor. Urmărită de Traian, care se îndrăgosteşte de ea, această zână

a munţilor nu îi cedează şi se transformă într-o stană de piatră, devenind un simbol al statorniciei

poporului român pe aceste meleaguri.

Mitul originii etnice va fi dezvoltat şi în poemele lui Eminescu „Povestea Dochiei şi

ursitoarele” şi „Muşatin şi codrul” sau de Dimitrie Bolintineanu în „Traianiada”. George

Coşbuc a surprins în opera sa momente semnificative din viaţa satului: ceremonialul nunţii

ţărăneşti şi străvechiul ritual al învoluntării în creaţiile sale „Nunta Zamfirei” şi „Moartea lui

Fulger”.

Mitul mioritic a fost cel mai discutat în litaratura română, el fiind contopit adeseori cu cel

al „marii călătorii”. Componente ale acestuia în urmă se găsesc în cântecele populare care conţin

ceremonialul sătesc de înmormântare: cântecul bradului, cântecul mare de petrecut, zorile, etc.

Contopirea a celor două mituri se regăseşte în romanul lui Sadoveanu „Baltagul”(1930). Găsim

aici tema din balada „Mioriţa”. Ciobanul Nechifor Lipan este ucis de tovarăşii săi păstori pentru

a-i prăda turma. În creaţia populară există tema măicuţei bătrâne care îşi caută fiul ucis.

Asemănător, în roman aflăm tema căutării soţului ucis de către Vitoria, soţia ciobanului. Aceasta

veghează la respectarea ritului funerar arhaic pe care îl dorea ciobanul din Mioriţa. În Mioriţa

moartea păstorului constituie un punct terminus, în roman moartea lui Lipan constituie firului

epic. Conform altei ipoteze, romanul e considerat „antimioritic”, el reflectând nu mitul din

Mioriţa, ci mitul egiptean al uciderii lui Osiris(zeul egiptean) şi căutarea trupului său dezmembrat

de către zeiţa Isis.

Mitul erotic al zburătorului se regăseşte în balada Zburătorul al lui Ion Heliade

Rădulescu, în poemul eminescian Călin (file din poveste), căpătând conotaţii mitologice mai

ample în poemul Luceafărul.

Valoarea instructiv-educativă a miturilor

Asemănător basmelor, miturile au o certă valoare instructiv-educativă. Ele lărgesc şi

aprofundează orizontul de cunoştinţe al copiilor, punându-i în contact cu popoare şi civilizaţii,

mentalităţi şi obiceiuri pe care lecţiile de istorie nu ne pot mijlocii într-o formă atrăgătoare. În al

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

13

doilea rând, povestire sau citirea lor le oferă modele de urmat ori de respins în viaţă, exemple de

conduită, pe lângă întărirea unor convingeri şi sentimente morale. În sfârşit naraţiunea miturilor

captivează şi întreţine atenţia şi interesul copiilor, stimulându-le gustul estetic în formare. Uneori

limbajul acestor naraţiuni e arhaic, criptic (secret) şi astfel inaccesibil copiilor. De aceea sunt

preferabile şi recomandabile miturile repovestite, prelucrate şi adaptate de scriitor la nivelul de

înţelegere al copiilor. Astfel de cărţi sunt: Legendele Olympului, Zeii şi eroii, sau Din marile

legende ale lumii rescrise şi povestite de Alexandru Mitru.

Mitologia românească

Românii au avut din toate timpurile, o multitudine de biceiuri, basme și poeme referitoare

la dragoste, credință, regi, prințese, și vrăjitoare. Etnologiști, poeții, scriitorii și istorici au încercat

de secole să colecționeze și să păstreze basmele, poemele, baladele și au încercat să descrie cât

mai bine posibil obiceiurile și tradițiile legate de diferite evenimente din an. Tradiții legate de

perioade fixe din an sunt colindele - de Crăciun, sorcova - de Anul Nou sau mărțișorul, obicei

legat de venirea primăveriisărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-

creștine, ca Paparuda, ritualul de evocare a ploii vara, sau teatrul folcloric cu măști

sau Ursul și Capradin iarnă.

Probabil cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion

Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viața unor povești acum clasice ca Harap

Alb sau Fata babei și fata moșului. De asemenea poetul Vasile Alecsandri a publicat cea mai de

succes variantă a baladei Miorița, un poem trist,filozofic, centrat în jurul unei intrigi simple:

complotul a doi ciobani de a-l omorî pe un al treilea din cauza invidei ce i-o poartă pe starea

materială. Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul

XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr larg de nuvele scurte și

basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos,

prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeu sau Căpcăun, dragonul Balaur sau creaturi fantastice

ca buna Zână și malefica Muma Pădurii.

Elemente din mitologia românească

Ființe fabuloase.

Balaur, Blajinii, Căpcăun, Corcoaia, Iele, Luceafăr, Moroi, Muma Pădurii, Pasărea

Măiastră, Pricolici, Samca, Sâmedru, Sânziene, Sânicoară, Scorpie, Spiriduș, Solomonar,

Stafie, Strigoi, Știma Apelor, Uriaș, Ursitoare, Vasilisc, Vârcolac, Zână, Duh, Sfânta

Duminică, Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri, Regina furnicilor, Regina albinelor, Zgripsor,

Zmeu, Zorilă, Stea-logostea (o stea vorbitoare)

Eroi.

Baba Dochia, Făt-Frumos, Greuceanu, Iana Sânziana, Ileana Cosânzeana, Iovan Iorgovan,

Păcală, Bulă, Pintilie Călătorul, Prâslea, Harap Alb, Omul spân, Împăratul Verde,

Împăratul Roșu, Tândală

Sărbători și ritualuri.

Ignat, Crăciunul, Boboteaza, Dragobete, Mărțișor, Babele, 1 Aprilie - Ziua Păcălelilor,

Floriile, Paștele, Paparude, Călușarii, Arminden, Caloianul, Sânziene, Rusaliile

Mituri.

Miorița (mitul existenței pastorale), Meșterul Manole (mitul estetic), Roman și Vlahata,

Traian și Dochia (mitul etnogenezei românilor), Zburătorul (mitul erotic)

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

14

4. BASMUL. Definiția basmului. Clasificarea basmelor. Tema şi subiectele basmelor.

Personajele. Compoziţia şi stilul basmelor. Valenţele educative ale basmelor

Definiţia basmului

În general, basmul este definit drept o creaţie epică, de origine populară în care

elementele realului se îmbină cu cele fantastice. După George Călinescu „basmul e un gen vast,

depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, epică, ştiinţă, observaţie morală...”

Basmul cuprinde naraţiunea unor întâmplări ale unor personaje imaginare (zâne, feţi-

frumoşi, animale năzdrăvane) angajate în luptă cu forţe nefaste ale naturii (zmei, balauri,

vrăjitoare) pe care le vor birui, pentru a evidenţia victoria binelui asupra răului.

Clasificarea basmelor

În funcţie de structură, personaje şi caracteristici ale naraţiunii, distingem trei mari grupe

de basme:

1. Basme considerate fantastice- în care dominant este elementul miraculos

2. Basme nuvelistice- în care atmosfera este mai aproape de realităţi concrete ale vieţii rurale

3. Basme animaliere- dezvoltate din vechile legende totemice (totem= animal sau plantă

considerat la unele popoare arhaice obiect de cult)

Între basme şi poveşti nu există deosebiri esenţiale, doar că în primele predomină

fantasticul. În basme deşi caracterul dominant este fantasticul, iniţial motivele de inspiraţie au

fost aspectele vieţii, de aceea basmele au izvorât din năzuinţa omului spre mai bine, din dorinţa

de a învinge răul şi greutăţile provocate fie de forţele naturii, fie de cele sociale. În general

basmele sunt expresia dorinţei de dreptate şi de libertate, de bine şi de frumos.

Tema şi subiectele basmelor

Se afirmă în general că tema basmelor este lupta între bine şi rău care se termină

totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că în basm sunt înfăţişate cupluri de opoziţii ca:

bunătate-răutate, frumuseţe-urăţenie, adevăr-minciună, curaj-laşitate, modestie-îngâmfare, etc.

Aşadar tema este reflectarea unui aspect general al realităţii, surprins artistic în opera literară. De

exemplu: dragoste, natura, destinul, etc. Subordonat temei este motivul, de exemplu: motivul

mărul de aur sau cifrele simbolice (3,7,...). Aceste motive pot fi dinamice (schimbă situaţia

eroilor) şi motive statice care nu influenţează povestirea.

Subiectul este construirea artistică şi înlănţuirea evenimentelor în opera literară.

Subiectele basmelor sunt variate şi bogate. În basmele diferitelor popoare se găsesc subiecte şi

personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedeşte apropierea spirituală a popoarelor,

identitatea lor de aspiraţii de-a lungul veacurilor şi circulaţia liberă a motivelor folclorice. De

exemplu: aceleaşi motive şi aceleaşi personaje care apar în povestea „Motanul încălţat”,

prelucrată de Ch. Perrault după un basm popular francez, se găsesc şi în povestea populară

rusească „Kuzma cel peste noapte îmbogăţit”. Personajul „Cenuşăreasca” îl aflăm la francezul

Perrault, la Fraţii Grimm, la povestitorii ruşi. Deci asemănarea subiectelor şi prezenţa aceloraşi

personaje, chiar dacă au alte nume, dovedesc universitatea basmelor.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

15

Personajele

Personajele basmelor sunt în majoritate, învestite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate

în două categorii: unele reprezintă forţele binelui şi altele forţele răului. Specificul lor constă în

faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroşată la maximum.

Fiind dotate cu însuşiri excepţionale, unele sunt personificări ale bunătăţii, dreptăţii,

frumuseţii, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fătărniciei, ale urăţeniei, ale

răutăţii sau laşităţii.

Caracterul eroilor şi acţiunile lor sunt delimitate cu stricteţe: nu existe luptă între

sentimente diferite în sufletul aceluiaşi personaj. Personaje intermediare nu există, ele fiind ori

pozitive, ori negative, iar victoria va fi întotdeauna de partea binelui.

Basmele înfăţişează o lume exotică, de tipuri umane de o frumuseţe ideală, de un rar simţ

cavaleresc, dar creează şi tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi.

Referitor la clasificarea personajelor studiile moderne au trecut de la clasificarea simplistă

(în pozitive şi negative) la una bazată pe esenţa fiinţei umane şi a caracterului, nu după rang

social, ci după starea biologică.

După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în:

a) Grupa seniorilor

b) Grupa eroilor activi

c) Grupa opozanţilor

d) Grupa actanţilor

a) Grupa seniorilor

Cuprinde personajele bătrâne caracterizate prin pasivitate. Acestea sunt: împăraţi,

împărătese, moşneag, babă sau fraţi mai mari ai eroului. Împăraţii bătrâni suferă pentru că nu au

copii; funcţionând după regula pasivă, ipostaza împăratului este ştearsă, el nehotărând nimic, nici

chiar când este vorba despre familia sa. Rolul împăratului este decorativ, formal, el limitându-se

la declanşarea acţiunii basmului. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de

vitejie, cursul evenimentelor fiind schimbat de feciorul cel mic.

În unele naraţiuni împăraţii se prefac în urşi sau balauri pentru a testa curajul feciorului

sau fetei hotărâţi să plece în lume.

În basmele româneşti de multe ori ei sunt denumiţi prin culori: Roşu-Împărat, Verde-

Împărat, etc. Numele nu are corespondenţe cu anumite valori morale, poate avea însă valori

simbolice. Nici împărătesele şi nici fraţii mai mari ai eroului nu au roluri active în desfăşurarea

acţiunii.

b) Grupa eroilor activi

Din această grupă fac parte cei cu iniţiativă, caracterizaţi prin spirit de aventură şi curaj.

Personajul sau eroul central al basmului este fiul cel mic(prâslea) caracterizat prin antiteză cu

fraţii săi mai mari. De obicei el este numit Făt-Frumos (bărbat tânăr). Opus fraţilor mai mari şi

adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înţelepciune, curaj, calităţi pe care le

dovedeşte treptat, trecând anumite probe. În incipitul naraţiunii, viitorul erou apare total lipsit de

trăsături eroice menit să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab, neajutorat, chiar

„prostănac” de care râd fraţii şi părinţii. În societate patriarhală, la moartea tatălui, fiul cel mare

devine capul familiei, cu drepturi nelimitate asupra celorlalţi fraţi. Datorită acestui obicei, fiul cel

mic este o victimă, deci simpatiile se îndreaptă pe el şi basmul îl transformă în erou. În basmul

fantastic există şi alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou. Reuşita lui depinde de o

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

16

serie de condiţii ca o naştere neobişnuită, calităţile lui pozitive, ajutorul actanţilor sau forţa

adversarului.

Naşterea lui Făt-Frumos este ilogică din punct de vedere raţional, însă tocmai prin

neobişnuitul ei, faptele lui Făt-Frumos sunt justificate. După naştere, le fel de miraculoasă este şi

dezvoltarea viitorului erou, care creşte într-un an cât alţii în zece. Toţi eroii basmelor pleacă într-

o călătorie, fie pentru a-şi căuta norocul, viitoarea soţie, pentru a elibera fete răpite de zmei,

pentru a ajuta un împărat, etc.

Drumul devine un parcurs ai iniţierii. Eroul trebuie să treacă de nişte probe sau trepte

până a dovedi că este un personaj care şi-a desăvârşit personalitatea. Singur, Făt-Frumos nu

poate înfăptui nimic, în ascensiunea sa; până în momentul când devine împărat el este ajutat de

confidenţi care îi dau sfaturi bune, de animale care îl ajută pentru că şi el a fost generos şi de

obiecte miraculoase (paloş, suliţă, bici, etc.). El e conceput la dimensiunile reale ale

pământenilor, adică nu este dotat cu o forţă fizică supraomenească, ci îşi învinge adversarii fie

prin isteţime, fie cu ajutorul actanţilor.

Eroina în basmul românesc este fata de împărat, care cel mai des se numeşte „Ileana

Cosânzeana”. Calitatea dominantă a erionei este frumuseţea strălucitoare, comparată cu astrul

zilei: „la soare te puteai uita, iar la dânsa ba”. Ea locuieşte într-un loc inaccesibil pentru un om

obişnuit: „în lumea de dincolo”, „în căsuţa din vârful copacului cu crengile în cer”, sau „în stâna

de piatră”. De cele mai multe ori este prizoniera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ţine captivă.

Când nu are origine împărătească, eroina se aseamănă cu fata din popor, săracă dar harnică şi

modestă, îndurând suferinţe multe din partea mamei vitrege sau a unei stăpâne bogate şi rele. Prin

modestie, perseverenţă şi isteţime, învinge toate greutăţile şi este fericită alături de soţul ales. În

principal eroina basmului fantastic este simbolul ideii de „frumuseţe râvnită”. Personajele de

acest gen sunt de obicei „pasive” şi există pentru a fii răpite de zmei, iar apoi să fie salvate de

erou.

În basmele fantastice apar ca antiteză a zmeilor, zânele. Acestea sunt: fiinţe cu farmec, cu

calităţi morale ideale. Cuvântul „zână” în limba română derivă probabil din Diana, zeiţa, care în

mitologia romănâ era considerată simbol al luminii şi ocrotitoare a vânătorii. În basmele

fantastice zânele pot apărea metamorfozate în broaşte sau păsări, care au puterea miraculoasă de a

se da de trei peste cap, devenind frumoase şi putând deveni soţii ale fiilor de împărat. În alte

basme zânele se însoţesc cu muritorii, pierzându-şi calitatea de nemuritoare.

c) Grupa opozanţilor sau adversarilor

Îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor activi: zmei, balauri, diavoli, scorpii, Muma-

Pădurii. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă şi conflict. Eroilor le stau în cale

opozanţii.

Zmeii cunosc diferite ipostaze, el este de cele mai multe ori un monstru, făptură

pluricefală(3,6,9 capete). Apoi zmeu este o făptură zburătoare care poate sufla flăcări pe nări şi

pe gură. Ca trup, este de dimensiunea uriaşilor: „o falcă îi ajunge la răsărit, una la opus”. În basm

cititorul întâlneşte pe zmeul „răpitor” – care răpeşte fete de împărat – pe zmeul „ameninţător” şi

„asediator” – care asediează un oraş pentru a i se dă o fată ca să o ia de nevastă sau să o mănânce

– pe zmeul „păzitor” al hotarelor de pe tărâmul celălalt, sau pe zmeul „devorator”, dornic mereu

să-l înghită pe erou. De felul său zmeul e nemuritor şi invincibil, fiind înzestrat cu putere

herculeana cu simţ olfactiv foarte dezvoltat, violent şi crud, având porniri canibalice; urmărindu-l

pe erou el se poate metamorfoza în balaur, pom, floare, fântână, ca mijloc de apărare. Cu toată

forţa lui fizică supranaturală zmeul este fricos, lipsit de facultatea de a raţiona, nătâng, fapt pentru

care poate fi păcălit şi omorât de un pământean isteţ.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

17

Mai rele decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaica bătrână îşi iubeşte cu patimă feciorii,

răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâţi. Ea are puteri uriaşe: zboară, se caţără pe munţi, îi

împietreşte pe duşmani, mănâncă pomii, găureşte piatra, etc.

Balaurul este un duşman des întâlnit în basme. Este monstruos prin dimesiuni, putere şi

vitalitate, crescându-i la loc capetele tăiate. În basmul românesc balaurii sunt de mai multe feluri:

unii cu aripi, aruncă pe gură foc şi smoală, au până la 12 capete. El este distrugător şi rău,

reprezentând piedică în drumul spre restabilirea dreptăţii, pe care merge Făt-Frumos.

Diavolul. În basmul fantastic românesc diavolul este un personaj complex. El poate

întruchipa chipul Satanei, ca duşman al omului care fură fete sau le chinuie, dar adesea poate fii

uşor păcălit. Două personaje cu apucături malefice sunt Gheonoaia şi Scorpia. Ele sunt de obicei

surori şi personifică femeia rea, urâcioasă şi cicălitoare. Ele stăpânesc moşii întinse şi pedepsesc

pe oricine care le calcă.

Muma-Pădurii este la fel de fioroasă, rea dar poate fi învinsă de Făt-Frumos.

d) Grupa actanţilor

Actanţii sunt agenţi narativi, adică procedee declanşatoare de episoade, de ivire a noi

evenimente. Aceştia sunt obiecte miraculoase(numite auxilia), personaje cărora li se

destăinuie(confidenţi) şi fiinţe fără de care nu poate reuşi(adjuvanţi).

Obiectele care sunt în categoria auxiliilor îl ajută pe erou în luptele sale cu opozanţii.

Acestea pot fi: paloş, suliţă, arc şi săgeţi, buzdugan, cuţit, perie, etc. Aceste obiecte se fac simţite

în relaţia basm - element miraculos. Obiectele acestea sunt fermecate, acţionează la porunca

omului şi contribuie la reuşita eroului. Trăsătura lor carecteristică constă în faptul că ei nu aduc

efectul dorit dacă au căzut în mâinile unui personaj nepriceput, leneş, lacom sau necinstit. Ele

slujesc unui om drept, harnic şi cinstit, cu ajutorul lor eroul basmului învinge piedicile puse

înaintea sa. Când posesorul lor e deposedat de acele obiecte, eroul îşi pierde puterile şi rămâne la

discreţia opozantului. În concluzie obiectele miraculoase încifrează idei morale şi sociale, deci

valori simbolice.

Confidenţii dau sfaturi eroului şi îi arată drumul cel bun. Acestea pot fi: un moş sau o

babă, un câine, calul năzdrăvan, Sfânta Lună, Sfântul Soare, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri sau

Sfânta Duminică. Calul năzdrăvan e sfetnicul şi prietenul cel mai apropiat al lui Făt-Frumos. El

trece de multe ori din sfera confidenţilor în cea a adjuvanţilor. La începutul naraţiunii în general

calul e slab şi bolnav, însă mănâncă jar şi devine năzdrăvan, putând să zboare „ca vântul şi ca

gândul”. El fuge cu eroul din faţa zmeoaicei şi are în ureche tot feluri de obiecte trebuincioase:

gresie care se preface şi munte de piatră, perie care se transformă în pădure deasă, inel, săgeţi,

arc, etc. Calul vorbeşte, dă sfaturi, uneori se substituie lui Făt-Frumos. El are roluri multiple, în

special cel de a străbate fulgerător spaţiul şi de a-l purta pe erou unde doreşte.

Adjuvanţii eroului formează o clasă bogată şi diversă, pentru că săvârşesc acte generoase

pentru tovarăşii de drum. Pentru binele făcut fiinţelor umile, ele îi fac drept recompensă daruri şi

la nevoie îl ajută. Din rândul adjuvanţilor fac parte animale şi păsări (furnică, albină, corb) sau

personaje cu însuşiri supranaturale (Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Gerilă sau Păsări-Lăţi-Lungilă).

Mai pot să fie uriaşi sau forţe personificate ale naturii(crivăţul, vântoase, etc.). O reminiscenţă din

mitologia romanilor sunt ursitoarele care apar la naştere şi sunt prevestitoare bune sau rele ale

vieţii omului. Toţi aceştia au rolul de a înlătura piedicile din calea eroului, simbolizând ideea de

prietenie şi ataşament.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

18

Compoziţia şi stilul basmelor Compoziţia basmelor se distinge în primul rând prin acele formule tradiţionale pe care nu

le întâlnim în alte opere literare. Acţiunea e plasată într-un timp mitic, neverosimil, imposibil

pentru logica raţiunii obişnuite: „când curgea râul de lapte”, „când umbla Dumnezeul cu Sfântul

Petru pe pământ”, „când toate animalele trăiau laolaltă”. La fel de neverosimil e spaţiul

întâmplărilor din basme: „într-o pădure fără copaci”, „într-un sat fără case”. Spaţiul poate fi

subpământean, adică „tărâmul celălalt”, dar şi pământean, însă plasat departe de cel în care

vieţuiesc povestitorul cu ascultătorii săi: „peste nouă mări şi nouă ţări”. Acestea se numesc

formele introductive sau iniţiale. Ele transpun cititorul în atmosfera feerică a basmului, în lumea

irealului şi îi captivează atenţia. Timpul vag şi locul unde petrec faptele din poveste („A fost

odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”), ca şi tenta ironică îi sugerează cititorului că

lumea ficţiunii e de scurtă durată şi nu este obligat să-l crede cu totul pe povestitor („când se

potcovea purecile”, „când porcii vorbeau în versuri”, „când găinile aveau dinţi”, „unde se bat

munţii în capete”, etc.).

Formulele mediane sau de mijloc au funcţia de liant între diferite epizoade ale naraţiunii

sau între narator şi cititor: „un tăciune şi un cărbune, spune poveste, spune...”, „hai înainte cu

poveste, că înainte mult mai este...”.

Formulele finale au rolul de a-l reduce pe cititor din planul ficţiunii în cel real, din lumea

fantasticului în aceea în care vieţuieşte: „şi-am încalecat pe o şah şi v-am spus povestea aşa”, „am

încălecat pe o căpşună şi v-am spus o gogonată minciună”, „şi trăiesc şi astăzi, dacă nu au murit

încă”.

Pe lângă aceste formule basmul are ca specific stilistic repetiţia. Eroii şi acţiunea sunt

grupate pe principiul trinităţii: ei luptă cu trei zmei, eliberează pe cele trei fete, există trei palate,

trei probe, dar şi şapte inimi nouă mări şi nouă ţări. Pe lângă repetiţie naratorul foloseşte alte două

figuri de stil: antiteza, pentru a sublinia lupta cu opozanţii şi hiperbola, pentru a scoate în

evidenţă trăsăturile excepţionale ale erolilor.

Valenţele educative ale basmelor Valoare formativă a basmelor constă în faptul că ele stimulează procesele cognitive şi

afective ale copiilor, contribuind la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter. Conţinutul lor

impresionează prin problematica majoră a existenţei, prezentată într-o formă accesibilă: naşterea

şi moartea, căsătoria şi fericirea, bogăţia şi sărăcia, timpul şi spaţiul, valoarea conduitei morale,

etc. Citind basme copiii îşi formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie,

perseverenţă, hărnicie. Desfăşurarea evenimentelor dintr-un basm le dezvoltă atenţia şi memoria,

imaginaţia şi spiritul de observaţie. În basm, ca şi în joc copilul îşi satisface nevoia de acţiune. De

multe ori în lumea din basm copilul caută şi găseşte un mediu compensatoriu, în care

evenimentele şi personajele îi fac să fie fericit.

Din perspectivă formativă, conţinutul basmului şi mai ales eroii săi imprimă copiilor

împlinirea imitativă. La o anumită vârstă basmul ajută la formarea gustului estetic şi dezvoltarea

limbajului copiilor. Spre sfârşitul copilăriei îşi dau seama că nu există nici balaur, nici zmei, nici

Făt-Frumos şi recunosc situaţiile şi personajele din basm ca pe o convenţie, deci se produce în

percepţia lor un proces de „demitizare” a lumii încorporate în basmele pe care le părăsesc pentru

alte lecturi.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

19

5. LEGENDA.

Definiția legendei. Clasificarea legendelor. Legende din litaretura universal.

Legende româneşti

Definiția legendei

În limba latină termenul de legenda „-ae” însemna poveste sfântă, naraţune în care se

povestesc faptele sfinţilor, al eroilor mitici sau mitizaţi. Legenda e definită ca specie a literaturii

populare, în versuri, dar mai ales în proză redusă ca dimensiune în care prin evenimente

miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicaţie cauzată unor fenomene, întâmplări,

caracteristici al plantelor, animalelor, omului etc.

Elementele fantastice şi miraculoase din legende sunt axate pe fondul real al unor

întâmplări istorice sau pe miezul imaginar al unei închipuiri mistice. Legendele nu erau

considerate ficţiuni ca basmele, ci erau crezute ca adevăruri suficiente de natură cvasiştiinţifică

pentru înţelegerea şi explicaţia fenomenelor naturale şi sociale.

În general legendele transmit informaţii despre momentele şi împrejurările în care au luat

naştere o cetate, un oraş, o vieţuitoare sau o plantă, despre evenimente istorice deosebite ori

despre fapte ieşite din comun al unor personalităţi, fapte care au căpătat „aură de legendă”. Din

diferite motive s-au ţesut adevărate legende în jurul unor personalităţi ca: Isus Cristos, Alexandru

Macedon, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dragoş Voda, Vlad Ţepeş, etc. Mult timp legendele

au circulat pe cale orală, apoi scriitorii l-au preluat amplificând singurele de adevăr şi au creat

legenda cultă.

Problematica abordată e diversă. Ea are o sferă de cuprindere foarte largă, de la elemente

cosmice şi sociale la tradiţii şi nivele de civilizaţie, de la forme de cultură şi evenimente istorice

la credinţe şi virtuţi general umane. Temele cele mai frecvente sunt: dragostea pentru vatra

strămoşească, prietenia, sentimentul iubirii, sacrificiul pentru binele celor mulţi, admiraţia şi

preţuirea marilor personalităţi pentru faptele lor exemplare.

Clasificarea legendelor

După conţinut există patru categorii de legende: mitologice; religioase; istorice;

geografice.

Legendele mitologice sunt naraţiuni aprobiate de basm prin elementele fantastice

prezente. Ele au rostul de a explica originea, existenţa şi caracteristicile fenomenelor naturale

(geneza cosmosului, a pământului, a astrelor, etc.) prin puterile miraculoase a unor făpturi

imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea legendele mitologice au mai fost numite etilogice

sau cauzale(B. P. Haşdeu l-a numit „deceuri” pentru că ele răspund unor întrebări de genul „De

ce nu se întâlneşte Soarele şi Luna?”). În această categorie intră marile legende ale lumii, unde

mitologia se împleteşte cu istoria, mai când momente semnificative din destinul şi psihologia

omului şi a neamurilor, concepţiile acestora cu privire la originea cosmosului, la marile probleme

ale existenţei.

Legendele religioase sunt naraţiuni axate pe fapte, mituri, întâmplări şi personalităţi

extrase din Biblie. Cele mai multe legende din această categorie evocă personalităţile

Creştinismului: Isus Cristos, Sfânta Maria, apostolii, însăşi personalităţi din Vechiul Testament

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

20

cum sunt David, Solomon, etc. Legendele religioase conţine pilde de bună purtare, adevăruri

exprimate aforistic cu privire la sensul vieţii şi relaţia omului cu divinitatea.

Legendele istorice deşi apelează la miraculos, ele îşi grupează conţinutul unui personaj

real, în jurul unei întâmplări petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul,

etc.

Legendele geografice dau informaţii toponimice (denumiri geografice): Babele, Povestea

Vrancei, etc. Înrudite cu acestea sunt legendele care înfăţişează caracteristicile unei vieţuitoare

sau plante: Legenda ciocârliei, Povestea florii-soarelui, etc.

De orice fel ar fi, legenda se deosebeşte de basm şi mit prin destinaţia ei explicativă. Ea

individualizează sau localizează un fapt, care contribuie la precizarea unor origini: originea unei

construcţii, a particularităţilor unei persoane, forme de relief, stânci, izvoare sau a unor obiceiuri

populare. Dimpotrivă, acţiunea basmului sau a mitului se plasează oriunde, ea păstrând un

caracter vag cu privire la spaţiul şi timpul celor povestite.

Legende din litaretura universală

Majoritatea legendelor mitologice au fost traduse, prelucrate sau povestite în limba

română de scriitori. Cele mai cunoscute sunt Legendele Olimpului. Legenda mitologică legată de

numele lui Prometeu constituie o ipostază a eroului din basm care luptă cu forţe antagonice

pentru a impune în principiu moral favorabil oamenilor obişnuiţi. Prometeu e un titan, un

semizeu care s-a revoltat împotriva lui Zeus şi a furat focul din vatra lui Hephaistos, pentru a-l

aduce pe pământ şi a-l dărui oamenilor care au putut trăi astfel mai uşor. Îndrăzneala lui a fost

aspru pedepsită de stăpânul Olimpului, care porunceşte să fie legat de o stâncă a Munţilor

Caucazi, unde e trimis un vultur pentru a-i mânca ficatul. Cum trupul său se regenera peste

noapte şi era din nou sfâşiat de vultur, Prometeu era sortit unui chin veşnic, însă Hercule îl

eliberează rupându-i lanţurile şi ucigând vulturul cu o săgeată. În explicarea mitului prometeic se

porneşte de la etimologia greacă a termenului, unde Prometeu înseamnă „previziune”. Fiind

descendent al titanilor, el va fi mereu marcat de gândul răzvrătirii, al revoltei spiritului care vrea

să devină egalul inteligenţei supreme. El doreşte statornicirea unei noi condiţii umane. Prometeu

e deci un arhetip, astfel că legenda se bazează pe un mit. Dar prin felul cum naraţiunea explică

originea unui fenomen, focul, şi e localizată spiritual în Grecia Antică şi geografic în Munţii

Caucaz, ea e o legendă.

Dintre legendele religioase cele mai multe se referă la Isus Cristos. Ele conţin o mulţime

de pilde de conduită morală, prilej de formare a unui caracter bazat pe naraţiunile de cinste şi

adevăr, de respect şi de ajutorare a semenilor. Cea mai cunoscută lucrare pare a fi „Legende

despre Isus” de Selma Lagerlöf. Cele mai reuşite sunt legendele: Fuga din Egipt, Fântâna celor

trei magi, Copilul din Bethleen, În Nazaret.

În Fântâna celor trei magi apare un personaj Seceta, întruchipare a răului, care din

instinct malefic seacă toate fântânile din preajma cetăţii Iudeei şi se opreşte pe marginea „fântâna

înţelepţilor” sau „a celor trei magi”. Aici o apucă înserarea şi vede în halucinaţiile ei sosirea unei

caravane cu trei bărbaţi. Seceta le relatează călătoria celor trei magi spre Bethleen. Cât aceştia se

închină pruncului Isus, fiul Mariei pune mâna pe capul lor şi „bătrânul întineri, leprosul se

vindecă, arabul se albi”. Abia la sfârşitul povestirii Seceta îşi dă seama că oamenii din faţa sa sunt

cei trei crai sosiţi cu cămilele pentru a umple din nou vestita fântână cu apă din paradis. De aceea

pleacă îngrozită, fără să poate seca ultima fântână din pustiul Iudeei. Această legendă oferă o

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

21

explicaţie unui mit care a intrat în colindele şi obiceiurile de Crăciun ale tuturor popoarelor

creştine.

În legende istorice eroii sunt prezentaţi cu trăsături preţuite de popor: dragostea de ţară,

eroism, cultivarea prieteniei către oameni, etc. În cazul acestor legende localizarea în timp şi

spaţiu e mai aproape de adevărul istoric. Astfel Cântecul lui Rolland relatează fapte legate de

personalitatea împăratului francilor, Carol cel Mare. Evenimentele din această legendă se petrec

în secolele XVI-XVII deşi evenimentele reale au avut loc în secolul VIII. Învingător al maurilor

din Spania, Carol cel Mare trimite pe contele Ganelon ca sol la regele Saragozei, singura cetate

maură care mai rezistă şi se împotriveşte. Ganelon îşi trădează regele, dar Rolland luptă cu

eroism şi în pragul morţii sună din cornul său fermecat pentru a chema în ajutor armata. Când

soseşte, Carol îl găseşte pe Rolland mort. El îl învinge pe mauri şi îl pedepseşte pe Ganelon.

Impresionează, din legendă, cultul onoarei ilustrat de Rolland şi este condamnată trădarea, care

prin personajul Ganelon nu ţine seama de crediinţă, jurăminte sau prietenie.

Legende româneşti

Literatura română e bogată în legende populare şi culte, multe dintre ele cu subiecte

religiose, istorice şi geografice. În literatura română legenda istorică a fost impusă de Dimitrie

Bolintineanu. Volumul său „Legende istorice” aduce în scenă personalităţi precum: Mircea cel

Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Negoe Basarab, Petru Rareş, Mihai Viteazul, etc. În

literatura română contemporană s-a continuat tradiţia cultivării acestei specii în special a legendei

istorice şi geografice. Dintre scriitori cunoscuţi îi amintim pe Dumitru Almaş, Călin Gruia şi

Alexandru Mitru. În volumul „În ţara legendelor” Alexandru Mitru publică legende care explică

denumirea unor locuri, izvoare, râuri, obiceiuri din Transilvania şi din Munţii Apuseni. În

legenda Cei trei fraţi Criş este relatată povestea celor trei râuri: Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul

Repede din Vestul Transilvaniei. Fraţii Criş se luptă cu uriaşii şi străpung munţii pentru ca

bogăţiile furate de aceştia să fie înapoiate oamenilor. Sacrificiul fraţilor e suprem, fiind

metamorfozaţi în cele trei râuri, însă locuitorii munţilor au putut să se bucure pentru totdeauna de

comorile acestora.

Legendele populare sau culte constituie o lectură formativă pentru şcolarii mici, ele

mijlocesc trecerea de la o literatură bazată pe fantastic şi miraculos, la una de inspiraţie istorică şi

de aventuri. Fiind scurte ca structură compoziţională, limitată la un singur episod imaginat în

jurul unui element real pe care vrea să-l explice, legendele sunt accesibile ca lectură şi înţelegere.

Personajele sunt puţine, concepute în manieră clasică, prin sublinierea unei singure trăsături de

caracter, purtătoare ale unui mesaj civic şi patriotic. Alte legende îi pregătesc pe copii pentru

înţelegerea şi interpretarea unei tradiţii şi credinţe populare, legate de felul cum au luat naştere

anumite vieţuitoare sau plante.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

22

6. FABULA

Definiția fabulei. Structura fabulei

Definiția fabulei Etimologic, cuvântul „fabulă” provine din limba latină unde înseamnă povestire scurtă,

alegorică, în proză sau versuri prin care erau satirizate anumite forme de comportament şi unde

acţiunea era pusă pe seama animalelor, plantelor sau obiectelor.

Specia literară a fost creată de ESOP în secolul VII-VI. Î. Hr. La romani Esop e imitat de

Phedru care a trăit în timpul împăraţilor August şi Nero şi a scris 123 de fabule. Este cel mai de

seamă fabulist al literaturii latine. În perioada clasicismului francez creaţia de acest gen ajunge la

apogeu prin fabulistul La Fontaine. În literatura engleză sunt cunoscuţi fabuliştii Johnson şi

Moore, în literatura germană Lessing, iar în literatura rusă Krâlov.

Dintre fabuliştii români se detaşează prin creaţiile lor Grigore Alexandrescu, Anton Pann,

Alecu Donici, Tudor Arghezi şi Aurel Baranga.

Structura fabulei

Structura compoziţională a fabulei se distinge prin două părţi: prima este dezvoltată şi

cuprinde relatarea evenimentelor din lumea animalelor, fiind o povestire alegorică; partea a doua

cuprinde morala sau învăţătura care se desprinde din povestire. Dacă în prima parte scriitorul este

narator, în cealaltă el devine un moralist care meditează asupra întocmirii strâmbe a lumii pe care

o satirizează. Cele două părţi nu au o succesiune fixă. De exemplu: fabulele lui Alexandrescu se

termină cu morala, pe când unele din fabulele lui La Fontaine încep cu morala sub forma unui

enunţ, care apoi este ilustrat printr-o povestire.

Povestirea imaginată din lumea animalelor surprinde aspecte ale universului uman, prin

alegorie surprinzându-se calităţile, defectele, viciile ca zgârcenie, laşitate, răutate, timiditate,

prostie, orgoliu, etc. Unele din aceste trăsături la care se face aluzii sunt prezente şi în fabulele

francezului: „Greierele şi furnica”, „Corbul şi vulpea”, „Lupul şi mielul”, etc.

Fabula „Greierele şi furnica”a fost interpretată ca o satiră îndreptată contra leneşului care

nu se îngrijeşte să-şi adune cele necesare traiului şi contra celor zgârciţi care refuză să-i ajute pe

cei lipsiţi.

În fabula „Corbul şi vulpea” sunt ridiculizate câteva defecte: lăcomia şi viclenia vulpii,

naivitatea şi plăcerea de a se lăsa linguşit în ceea ce priveşte pe corb.

Alte fabulă „Lupul şi mielul”, începe cu morala: „dreptatea e de partea celui din doi tare”,

iar păţania mielului ilustrează această idee. Fabula condamnă viclenia şi cruzimea lupului,

scoţând în evidenţă nevinovăţia mielului.

Fabulistul român cu cea mai consistentă operă este Grigore Alexandrescu care prelucrează

fabulele clasice. El pune accent pe caracteristicile tipului simbolizat şi pe verosimilului

întâmplărilor imaginate. Cea mai cunoscută fabulă e „Câinele şi căţelul” în care autorul îi

satirizează pe demagogi. Aceştia sunt reprezentaţi prin Samson, dulăul de curte, care ţine un

discurs despre egalitate şi îşi exprimă adeziunea la acest principiu. Când însă căţelul Samurache

îşi exprimă bucuria faţă de cele susţinute de Samson, dulăul îl repede pe căţelul naiv, susţinând că

voia egalitate cu cei mari, dar nu cu cei mici. Samson e un modest prefăcut, care se laudă cu

principiile sale înaintate, dar e dispreţuitor cu cel care e mai slab ca el. Samurache simbolizează

pe oamenii mici, care nu sunt luaţi în seamă şi nici nu sunt consultaţi în afacerile publice.

Alte fabule remarcabile sunt „Boul şi viţelul”, Vulpea liberată”, „Lupul moralist”,

„Dreptatea leului” sau „Toporul şi pădurea”.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

23

7. POEZIA LIRICĂ. POEZIA EPICĂ.

Despre poezia lirică. Cântecul de leagăn. Doina. Pastelul.

Despre poezia epică. Balada.

Despre poezia lirică

Prin poezia lirică eul creator îşi exprimă în mod direct gândurile şi sentimentele, reacţia

faţă de fenomenele lumii exterioare şi faţă de propriile metamorfoze interioare. E genul de pozie

cel mai subiectiv, care face cunoscut trăirile intime prin procedee de simbolizare şi metaforizare.

Din perspectiva gramaticală, trăsătura caracteristică esenţială a poeziei lirice o constituie

persoana întâi, rareori alte persoane. Versificaţia nu e definitorie pentru că ea apare şi la unele

opere etice(balada sau fabula), precum şi în cele aparţinând genului dramatic(tragedia clasică şi

drama romantică).

În poezia lirică domină „eul poetic”, o astfel de creaţie nu comunică „o idee” despre

lucruri şi despre univers, ci „un sentiment, o stare de suflet în faţa lucrurilor, a

universului”(Ştefan Augustin Doinaş: Poezia ca univers), deci substanţa lirismului e o emoţie

aparte, ordonată în jurul unui nucleu. Forţa poeziei lirice nu constă într-o înlănţuire a

evenimentelor, ci în dezvoltarea temei verbale, expresive. De obicei, în construcţia poeziei lirice

se disting mai multe părţi: enunţarea temei, dezvoltarea acesteia şi partea finală care cuprinde

concluzia emoţională, sub forma unor sentinţe, comparaţii, metafore, etc.

Nu există nici un fel de norme restrictive a motivelor şi de alegere a temei lirice. Se spune

că operele lirice sunt acelea în care poetul „vorbeşte” în numele său, exprimându-şi viziunile,

sentimentele şi aspiraţiile cele mai intime. Însă poetul liric, autentic exprimă nu numai „eul

individual”, ci şi stări sufleteşti „general-umane”. De aceea modalităţile lirice sunt configurate în

variante diferite: lirica eului; lirica obiectivă; lirica măştilor.

Problema esenţială pentru vârstele şcolare mici este unde se situează poezia lirică pentru

copii. După părerea noastră acest tip de lirică se află între lirica eului şi cea obiectivă. Aceasta

pentru că registrul afectiv exprimat are de obicei un mic sâmbure anecdotic-fabulativ, adică nişte

indici temporali şi spaţiali, o succesiune de întâmplări sau momente care însoţesc sentimentul

dominant exprimat.

Cântecul de leagăn

Prin cuvinte şi modul de adresare cântecul de leagăn este de provenienţă maternă, el are

aspect de incantaţie şi de urare, versurile au un anumit ritm şi melodie pentru a transmite liniştea

momentului. Cântecul de leagăn are funcţia „terapeutică” a unei incantaţii magice, menite să

adoarmă pe copii. Textele fac în general cunoscută viziunea folclorică asupra vieţii. Se sugerează

un sentiment al predestinării, parcurgerea unor norme de conduită şi praguri ale vieţii, cu

condiţionările lor sociale. I se doreşte copilului creştere uşoară, sănătate, să ajungă şcolar, să ajute

la treburile casei, să fie logodit, apoi însurat la casa lui.

Caracteristicile cântecului de leagăn din punctul de vedere al formei sunt: versurile scurte,

melodioase, repetiţiile, diminutivele, invocaţiile şi refrenul. Pe lângă prezenţa în cântecul de

leagăn a unui refren specific(în general „nani-nani”) menţionăm o altă trăsătură diferenţială şi

anume, ampla referinţă animalieră. Prezenţa în cântecul popular de leagăn a unor animale sau

păsări se explică prin nevoia ca acestea să ocrotească de toate relele, copilul. Pentru poeţii români

cântecul de leagăn a constituit un model. De exemplu Ştefan Octavian Iosif în creaţia sa „Cântec

de leagăn” invocă pe lângă păsărele, ajutorul îngerilor pentru a-l mângâia pe gene şi a mijloci

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

24

somnul lin copilului. Se remarcă prezenţa diminutivelor şi a repetiţiilor. Poeta Elena Farago

amplifică forma versului popular, adoptă rima îmbrăţişată şi apelează la elemente de basm, nu

pentru a crea o atmosferă idilică, ci pentru a-şi exprima durerea la gândul că există copii

„legănaţi” de frig şi foame ca în basmul lui Andersen. O altă poetă fidelă cântecului popular atât

în sentimentele exprimate cât şi în versificaţie e Otilia Cazimir. În poezia „Cântec de leagăn”

copilul e îndemănat să adoarmă după exemplul vietăţilor din natură.

Doina

Este creaţia lirică populară cea mai cunoscută din folclorul românesc. Creatorul anonim

îşi exprimă prin doină o mare varietate de stări sufleteşti: sentimente de dor, de dragoste, de jale,

de revoltă, etc. De aceea li se mai spune şi „cântece”. După criterii tematice şi după sentimentele

pe care le exprimă, folcloriştii au clasificat doinele în doine de dragoste şi dor, de înstrăinare, de

haiducie, de cătănie, de ciobănie, de revoltă socială. În aceeaşi doină pot apărea mai multe motive

tematice: iubirea, dorul, înstrăinarea, etc.

În doine se reflectă o anumită viziune asupre naturii şi a cadrului social, bucuriile şi

durerile individuale, un anumit sentiment al muncii şi unul de revoltă faţă de nedreptăţile sociale,

viaţa sentimentală a îndrăgostiţilor, jalea înstrăinatului sau a flăcăului plecat la oaste,

amărăciunea omului lipsit de noroc, dorul după cei dragi. În doinele populare există dese

corespondenţe între trăirile umane şi fenomenele naturale, freamătul naturii reflectând freamătul

sufletului omenesc. Acestea sunt exprimate în cântecul liric prin comparaţii şi metafore accesibile

copiilor. Termenii poetici sunt luaţi din fondul principal de cuvinte, cu care copiii sunt

familiarizaţi. Versurile sunt scurte, compuse în ritmul trohaic, cu rimă împerecheată care

înlesneşte armonia şi muzicalitatea doinei cântate. Pădurea devine de cele mai multe ori martorul

împlinirii sau neîmplinirii sentimentelor flăcăului sau fetei.

Creaţia populară e axată de multe ori pe paralelismul dintre caracterul etern al existenţei

codrului(regenerat de rotaţia anotimpurilor) şi caracterul efemer al vieţii omului. De aici şi

sentimentul de jale care îl însoţeşte. Pofunzimea unor sentimente exprimate în doinele populare

anticipează stratul filozofic existenţial al creaţiei culte, în special al celei eminesciene.

După modelul doinelor populare, scriitorii romăni au creat doina cultă. Primul poet care

îşi orientează poezia spre izvoarele specificului naţional este Vasile Alecsandri. El scrie un ciclu

de poezii de inspiraţie folclorică numit „doine”. Temele principale sunt: dragostea de viaţă a

haiducului, a ţăranului sau a fetei îndrăgostite, integrarea firească a omului în natură, degajând

elan şi optimism. Poeziile conţin un firav scenariu epic susţinut de un lirism obiectivat.

Vocabularul abundă în diminutive, versurile sunt scurte, dar poetul compune combinaţii strofice

şi ritmice mai variate şi mai subtile, îndepărtându-se astfel de stereotipia producţiilor folclorice.

Mai târziu George Coşbuc personifică doina sub chipul unei copile care exprimă

sentimentele bucuriile şi durerile unui neam întreg. Pentru poet, doina e cântec de dragoste, de

jale, de cătănie, de haiducie, de amar şi revoltă, de alinare a durerii şi suferinţelor celor mulţi,

astfel ocrotindu-i pe aceştia, doina e de neînlocuit.

Un alt poet ardelean contaminat de poezia populară, Ştefan Octavian Iosif, e autorul

câtorva poezii în care cântă satul românesc tradiţional, casa bătrânească, icoana bunicii sau

peisajul rural. Capodopera poetului e considerată poezia „Doina” care face parte din ciclul

„Icoane din Carpaţi”, prin conţinut încadrabilă în doina de haiducie. Tonalitatea şi situarea în

peisaj a haiducilor îi conferă trăsături proprii unui „pastel elegiac”. Cadenţa versurilor şi

sobrietatea imaginilor sugerează viaţa zbuciumată a haiducilor. Aceştia sunt văzuţi panoramic, de

departe topindu-se ca nişte umbre în codrul înviorat de prezenţa lor. Predomină imagini vizuale şi

auditive. Octavian Goga compune o doină caracterizată ca elegie eroică, pentru că el se

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

25

solidarizează în poeziile sale cu suferinţele şi aspiraţiile celor mulţi şi umiliţi. Poeziile sale au o

construcţie comună: jale şi plâns în prima parte, nelinişte şi revoltă în partea a doua. Natura în

poezia sa e puternic umanizată, ea devenind prin personificare şi metaforă personaj

simbolic(bătrânul Olt, străvechiul cadru).

Pastelul

Ca poezie lirică pastelul a fost impus în literatura română de către Vasile Alecsandri. El

preia de la poezia descriptivă a vechilor romantici ideea corespondenţei dintre sentiment şi

tabloul de natură, precum şi aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mişcător al anotimpurilor,

care îl luminează şi îl însufleţeşte mereu de viaţă. Ca terminologie pastelul e legat de artele

plastice, el însemnând un desen în creion moale, uşor colorat. Termenul e preluat de la scriitori

francezi care înţelegeau prin pastel o anumită tehnică picturală al limbajului, aplicabilă în

zugrăvirea naturii şi în evocarea oamenilor. Corespondenţa sentiment-natură e realizată diferit de

către autorii de pasteluri prin prezenţa umană care animă peisajul. Alecsandri se distanţează de

această prezenţă, contemplând priveliştea cu ochii unui spectator din afară. El a cântat natura în

toate anotimpurile, dar a preferat peisajul de iarnă. El descrie peisajul familiar de la Mirceşti, o

zonă cuprinsă între deal şi câmpie, pe malul Siretului. Compoziţional, pastelurile sunt construite

după aceeaşi schemă: patru catrene în care domină imaginile vizuale, având un final cu elemente

de surpriză: o notă de umor, prezenţa omului, un sunet neaşteptat într-un peisaj tăcut, etc. Liniile

peisajului sunt esenţializate, culorile sunt puţine şi pure: alb şi argintiu iarna, verde şi auriu vara.

Versurile se disting prin cursivitate şi limpezime, epitetul şi comparaţia fiind mijloacele

predilecte ale poetului.

Faţă de Alcsandri, George Coşbuc practică în pastelurile sale un lirism obiectiv pentru că

tablourile povestesc momente eterne ale satului. Peisajul e văzut de poet ca mediul unei sărbători

în care e exprimată bucuria de a trăi. Omul îşi face simţită prezenţa în natură prin muncă, prin

iubire, prin veselie. Peisajul lui e unul solar, anotimpul preferat de el fiind vara, căci soarele

înseamnă viaţă şi vitalitate. Sentimentele degajate de pastelurile sale sunt cele de calm, fericire

deplină, plinătate a vieţii.

Poezia anotimpurilor ocupă un loc central în creaţia lui George Topârceanu. Volumul se

intitulează „Balade vesele şi triste” iar poeziile sunt „rapsodii”, pasteluri în sensul larg al

termenului, unde plante, păsări şi gâze se mişcă într-un univers feeric, văzut miniatural şi descris

graţios în versuri jucăuşe. Poeziile degajă, umor şi voioşie(rapsodii de primavară, rapsodii de

vară, rapsodii de toamnă). De exemplu, primăvara e anotimpul învierii întregii naturi, vara

reprezintă refugiul în natura bogată şi înfloritoare, iar toamna nu sugerează sentimente de tristeţe,

ci un sentiment tonic de bună dispoziţie şi de amuzament.

În poezia modernă nu mai domină descriptivul peisajului, pentru că frumuseţea unui

anotimp sau al unui colţ de natură e subordonată unor reflecţii existenţiale. Putem exemplifica cu

poeziile Anei Blandiana: Pastel, Sat, Eu cred că norii, Revin în toamnă, Cântec, etc. Acestea sunt

atât pasteluri cât şi meditaţii şi elegii prin care poeta caută răspunsul la întrebările

problematizante pe care şi le pune eul liric. De exemplu în poezia Pastel ideea de părăsire, de

desfrunzire a naturii şi de plecare a păsărilor călătoare în anotimpul toamnei e susţinută de

elementele specifice acestui anotimp(fructe, frunze, păsări). Abandonând natura, ele lasă în urma

lor locul gol, provocând în registrul afectiv golul sufletesc pe care-l încearcă fiinţa umană părăsită

de cei dragi. Metaforele personificatoare accentuează sentimentul de tristeţe şi de melancolie.

Mai accesibile copiilor sunt pastelurile din volumele „Întâmplări din grădina mea”, „Alte

întâmplări din grădina mea”, „Întâmplări de pe strada mea”. În creaţiile sale pentru copii, poeta

simte mereu dorinţa de a se juca, simte plăcerea travestiului într-un omuleţ care are plăcerea

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

26

jocului şi a cunoaşterii lumii vegetale. Portretul verii se recompune în pastelul „Cine poate ştii?”

din câteva elemente specifice: copilăria la bunici, poveştile, fructele, gâzele, mirosul de fân,

frumuseţea copilului e asemănată cu frumuseţea florilor(poezia: „Minune”).

Copiii sunt chemaţi din poezia Anei Blandiana să descopere intimitatea florilor, faţa

ascunsă a acestora, „grădina lirică” a scriitoarei fiind un adevărat paradis al florilor şi legumelor.

Prin joc imaginativ copiii sunt chemaţi să privească modul cum răsar, cum cresc, ce culoare şi ce

gust, ori miros, au violetele şi prunele, căpşunile şi morcovii, strugurii şi castraveţii, pepenii şi

pătrunjeii(poezia: „Jocuri”).

Despre poezia epică

Poezia epică este o poezie în care se narează o acţiune realizată de un personaj. În text pot

exista replici ale personajelor şi şi secvenţe din cares e deduce naratorul.

Specile literare ale genului epic versuri sunt balada, fabula, legenda, poemul epic,

epopeea etc.

Balada

Balada populară

În evul mediu, la popoarele romanice, balada era considerată o poezie lirică cu formă fixă,

însoţite de melodie şi dans. Balada e considerată un poem narativ, un subiect fantastic sau

legendar, istoric sau familial. Pe tărâm românesc termenul de baladă a fost încetăţenit de Vasile

Alecsandri prin colecţia sa de „Poezii popoarele – Balade (cântice bătrâneşti) din 1852-1853.” În

concepţia folcloriştilor moderni, eposul popular se distinge prin trei caracteristici:

• Cântec

• Povestitor

• Ascultători

sau în teoria literară apare distincţia : Naraţiune; Narator; Naratar.

În timp ce „cântecul liric” are un caracter individual, intim, cel epic presupune prezenţa

unei colectivităţi umane, căreia îi face cunoscut un model de comportament care influenţează

destinul omului.

Dintre clasificările baladelor reţinem:

1. Balade fantastice: „Soarele şi Luna”

2. Balade legendare: „Meşterul Manole”

3. Balade eroice: „Gruia lui Novac”

4. Balade istorice: „Constantin Brâncoveanu”

5. Balade haiduceşti: „Toma Alimoş”

6. Balade păstoreşti: „Mioriţa”

7. Balade familiale: „Ghiţă Cătănuţă”

În general firul epic al baladei ţine de un strat vechi. Prin el se relatează conflictul dintre

un mod de viaţă patriarhal, cu reguli de convieţuire bine stabilite şi un tânăr îndrăzneţ care

încarcă aceste reguli. În privinţa eroului, putem observa deosebiri între cântecul epic eroic (sau

vitejesc) şi cel din balada haiducească. În cazul cântecului eroic şi (Gruia lui Novac)

comportamentul personajului respectă nişte regului impuse de mentalitatea şi conflictele epocii

feudale, cu lupte şi izbucniri violente. Însuşirile eroului sunt puterea fizică ieşită din comun,

curajul şi grandoarea, dârzenia, cinstea şi mândria, iscusinţa şi chiar un simţ estetic al luptei.

Aceste calităţi sunt sintetizate în limbajul popular românesc prin cuvinte precum „voinic” sau

„viteaz”. Datorită acestor calităţi eroul iese învingător. Conflictele sunt angajate între eroii care

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

27

întruchipează aspiraţiile mulţimii şi asupritorii turci şi tătari. Novac şi Gruia sunt personaje

prezente în 15 subiecte româneşti de baladă eroică.

Cântecul epic haiducesc reflectă o etapă nouă în evoluţia eposului folcloric. Haiducia a

fost o formă de rezistenţă împotriva oprimării sociale şi a nedreptăţii. Ea viza predarea celor

bogaţi şi ajutarea celor săraci. În baladele haiduceşti protagoniştii nu sunt imaginari, precum cei

din cântecele eroice. Haiducii reali sunt atestaţi în documente. Numărul lor e mare pentru că

fiecare regiune avea haiducul sau haiducii ei(de exemplu Iancu Jianul în Oltenia sau Pintea

Viteazul în nordul Transilvaniei, adică Maramureş).

Structura compoziţională a baladei haiduceşti se distinge prin nucleul narativ axat pe

confruntarea haiducului cu trădarea, prinderea ţi întemninţarea, apoi uciderea. În timp ce în

balada eroică eroul este victorios, în balada haiducească eroul cunoaşte un sfârşit tragic. Portretul

haiducului este în general idealizat: el este înfrăţit cu codrul, cu calul, cu armele sale, este un

adevărat erou.

Balada istorică

Relatează evenimente cu caracter senzaţional. De exemplu în „Constantin Brâncoveanu”

se relatează despre uciderea acestuia de către turci, iar evenimentele sunt însoţite de sentimentele

de groază, milă, deznădejde.

Baladele nuvelistice, numerite şi familiale sunt axate pe teme din viaţa cotidiană: relaţiile

de familie, relaţii erotice, tema fraţilor regăsiţi, a soţiei necredincioase, tema soacrei rele, a

logodnicilor nefericiţi. Şi acest tip de balade au un sfârşit tragic.

Din punctul de vedere al stilisticii baladele, indiferent de tip au la bază hiperbola. Funcţia

epică a hiperbolei este de a contura chipul eroului ideal, dotat cu forţă fizică supraumană, cu

caracter extraordinar, astfel mijlocindu-se reuşita lui.

Balada „Novac şi corbul” porneşte de la fapte reale şi anume lupta novăceştilor de la

sfârşitul secolului XVI pentru apărarea ţării împotriva asupritorilor turci. Autorii faptelor de

vitejie sunt Baba-Novac şi fiul său Gruia. Începutul baladei reprezintă dialogul dintre tată şi fiul.

Gruia este sfătuit de părintele înţelept să se lase de băutură pentru că va cădea în mâna turcilor.

Gruia nu-l ascultă pe Novac şi acţiunea baladei cuprinde următoarele momente: sosirea lui Gruia

la Ţarigrad; cheful lui la birtul împăratului; trădarea lui de către Aniţa; prinderea şi întemniţarea

eroului pentru şapte ani; motivul corbului, care face legătura dintre părinte şi fiu; travestiul în

călugăr a lui Novac pentru a pătrunde în Ţarigrad; lupta celor doi eroi cu turcii şi eliberarea lui

Gruia; ospăţul prin care eroii sărbătoresc victoria asupra turcilor.

Balada cultă

Reprezentanţi: George Coşbuc, Ştefan Octavian Iosif, George Topârceanu, Ion Barbu,

George Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş.

George Coşbuc a prelucrat numeroase motive epice preluate din balada populară, din

basme, din mituri, din istorie. Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger dezvoltă motivul nunţii şi pe

cel al ceremonialului de înmormântare. La fel de cunoscute sunt baladele sale istorice: Paşa

Hassan, Decebal către popor, Moartea lui Gelu.

În Moartea lui Gelu apare motivul mortului eroic care se va ridica din mormânt în ceasul

luptei finale. Gelu este mai puţin un personaj istoric, mai mult un simbol. El simbolizează

rezistenţa eroică în faţa cotropitorilor, jertfa propriei vieţii înclinate pământului şi neamului său,

neînclinate libertăţii. Firul epic al baladei e limitat la deznodământ, adică la stingerea eroului, iar

testamentul acestuia apropie poezia de meditaţia romantică.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

28

Ştefan Octavian Iosif este un „povestitor” în versuri, alegând epizoade caracteristice

baladei împletite cu basmul: Novăceştii, Pintea, Gruia. Iosif nu posedă însă imaginaţia epică a lui

Coşbuc şi nici nu aprofundează motivul preluat din basm sau mit.

În timp ce personajele din balada populară precum şi cele din poeziile lui Coşbuc sunt

angrenate în lupte îndârjite cu duşmanii, sfârşind în mod tragic în baladele lui Iosif, eroii participă

la foarte puţine fapte vitejeşti, relatate cu veselie şi cu accente umoristice. Comicul rezultă din

contrastul dintre forţa fizică şi morală a eroilor şi laşitatea adversarilor caricaturizaţi.

George Topârceanu este autor de balade, dar deosebite de cele populare.

Volumul cel mai cunoscut se numeşte „Balade vesele şi triste” care cuprinde poezii ce

contrazic în bună parte specia baladei:

Balada morţii

Balada munţilor

Balada chiriaşului grăbit

Balada unui greier mic

Autorul le numeşte balade, insă poeziile au o dimensiune epică redusă, naraţiunea este

înlocuită cu descrierea, iar personajele nu au statura eroilor de baladă, fiind oamenii simpli, prilej

pentru poet de a-şi dovedi arta de fin portretist.

Balada munţilor dezvoltă în versuri mai mult descriptive, decât narative, motivul

transhumanţei. Sunt înfăţişate pregătirile ciobanului cu oile şi măgarii săi pentru a coborâ de pe

munte la câmpie, pentru iernat. Accentul cade pe surprinderea semnelor toamnei şi ale

începutului de iarnă, poezia fiind frumoasă prin succesiunea tablourilor de natură şi prin repetarea

mereu aceeaşi rotire a anotimpurilor.

Balada morţii a fost considerată de critica literară a cea mai reuşită creaţie a lui

Topârceanu. Tema baladei e destinul unui drumeţ anonim, „muncitor cu sapa” care îşi află

sfârşitul la marginea unui sat, fiind îngropat în pădure. Ideea reintegrării cosmice al omului prin

moarte este similară cu aceea din balada Mioriţa. În câteva strofe se simt ecouri ale motivului

„fortuna labilis”, Topârceanu accentuând contrastul dintre caracterul efemer al vieţii omului pe

pământ şi veşnicia naturii.

Ştefan Augustin Doinaş are o serie de balade scrise între 1942-1945 şi continuând până

spre 1958. Cea mai cunoscută baladă este „Mistreţul cu colţ de argint”. Balada preia din poezia

populară, tema jertfei pentru creaţie, a sacrificiului creatorului care atinge un ideal doar de el

văzut „mistreţul cu colţ de argint” plătind cu viaţa îndrăzneala sa. Balada e astfel mai mult o

parabolă cu tentă de artă poetică. Putem trage concluzia că Ştefan Augustin Doinaş modernizează

specia literară a baladei culte, apropiind-o de poezia modernă.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

29

8. COPILĂRIA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ.

Copilăria este perioada cea mai frumoasă din existenţa fiinţei umane, ca atare nu există

personalitate marcată din toate domeniile de activitate care să nu fi scris măcar câteva rânduri

despre clipele minunate petrecute în primii ani de viaţă.

Unul dintre scriitorii care au evocat într-un mod magistral anii copilăriei este marele

nostru povestitor Ion Creangă, care în capodopera sa literară „Amintiri din copilărie” realizează o

veritabilă definiţie artistică a copilăriei de pe aceste plaiuri mioritice, dar şi a copilăriei

universale.

Una dintre caracteristicile copilăriei, aşa cum reiese din opera celebrului humuleştean,

este lipsa de griji, idee ce se desprinde din următoarea afirmaţie a naratorului: „Ce-i pasă

copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii; la ce poate să le aducă ziua de

mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire” (Creangă, Ion, Poveşti, povestiri,

amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, pagina179).

O altă trăsătură a copilăriei, în opinia lui Creangă, este jocul, ce devine activitatea

cotidiană a copilului, domeniul în care îşi manifestă spiritul creativ, de aceea jocurile şi

activităţile evocate de autor sunt multiple şi variază în funcţie de anotimp şi de vârstă.

El, împreună cu fraţii săi şi alţi copii din sat, se juca de-a mijoarca, imita activitatea

preotului din biserică, îşi confecţiona coifuri şi alte obiecte de recuzită specifice, încăleca pe un

băţ îmaginându-şi că acesta este un cal nărăvaş pe care-şi vărsa necazul, dacă se întampla să cadă.

Iarna, se bucură de tăierea porcului, mergea cu pluguşorul pe la casele sătenilor sau se

desfăta pe gheaţă şi la săniuş.

Vara, mergea la scăldat în apă Ozanei” cea frumos curgătoare şi lipede ca cristalul”, fura

cireşe de la mătuşa Mărioara sau fura pupăza ce-l trezea cu noaptea-n cap şi pe care încearcă să o

vândă la iarmaroc, spre a scăpa de pedeapsă.

Când merge la şcoală, prinde muşte cu ceslovul în lipsa dascălului sau fuge de

„procitanie”pentru a nu fi urcat pe „Calul Bălan”şi mângâiat cu „Sfântul Niculai”.

Autorul afirmă că în această etapă a vieţii a fost „vesel ca vremea cea bună şi sturbulatic şi

copilăros ca vântul în tulburea sa”, că „aşa au fost toţi copiii, de când e lumea asta şi pământul,

măcar să zică cine ce-a zice”.

Gândindu-se, peste ani, la aceste clipe fericite, autorul e copleşit de emoţie şi de nostalgie

şi regretă că a trecut această etapă din viaţa lui, când toată lumea era a lui : „ Nu ştiu alţii cum

sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul

hornului unde lega mama o sfoară cu motocei, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul

vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel [...] şi la alte jocuri şi

jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”.

Această imagine luminoasă a copilăriei apare şi în opera de început a celui mai mare poet

al poporului român, Mihai Eminescu.

În poezia”Fiind băiet păduri cutreieram”, autorul suprinde cu talent şi cu sensibiliate

aceste clipe, când se bucură din plin de farmecul dulce al doinelor naturii, de cântecul dulce al

doinelor şi-al baladelor strămoşeşti, de strălucirea basmelor populare:

„ Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

30

Şi un miros venea adormitor.

Astfel ades eu nopţi întregi am mas

Blând îngânat de-al valurilor glas” (Eminescu, Mihai, Poezii, Bucureşti).

Asemenea prietenului său Creangă, şi Eminescu regretă că au trecut anii inocenţei şi-ai

fericirii şi că a devenit matur, când necazurile, greutăţile şi nedreptăţile i-au copleşit existenţa.

Deznădăjduit de viaţă şi de semenii săi, poetul ar vrea să redevină copil şi se întreabă

retoric:

„Unde eşti copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”

Prin intermediul poeziilor dedicate copiilor, aceştia sunt puşi în contact cu realitatea

înconjurătoare, cunosc viaţa şi lumea, află informaţii despre mediul plantelor şi-al animalelor.

Astfel, poezia „Jocuri” scrisă de Ana Blandiana îi familiarizează pe copii cu lumea

legumelor din grădină, cu trăsăturile acestora şi cu etapele evoluţiei lor. Copiii află că, pentru a

deveni căpşuni roşii, dulci şi aromate, acestea trebuie mai întâi să răsară, să facă frunze şi flori,

iar apoi să se coacă”de plăcere”.

De asemenea, tot această poezie le oferă copiilor date despre morcovi, care sunt „

portocalii”, despre pătrunjel, care sunt „ albi şi dulci”, desre pepeni, care sunt galbeni cu miez „

portocaliu” şi despre lubeniţe ce au „dungi verzi şi lucioase” şi miez „roşu”.

Din alte poezii, precum : „Omul de zăpadă” şi „Săniuţa”, de Mălina Cajal, „Omul de

zăpadă”, de Maria Prindaru, copiii află informaţii esenţiale despre anotimpul iarna, care vine cu

„nori grei de nea”, din care cad „agale roiuri de petale”, când cerul este”ca o pâslă, gros”, când

sămânţele zboară pe”mantia pufoasă” de zăpadă şi când copiii construiesc, din bulgări mari,

oameni de zăpadă pe care-i împodobesc, după gustul şi imaginaţia lor, cu „lulea”şi cu „ochi de

tăciune”.

Poeziile pentru copii constituie un mijloc important pentru a cultiva în sufletele acestora

cele mai nobile principii morale, sentimente înalţătoare şi simţul estetic.

Din poezii, ca :”Ce ştia un prichindel”, de Crişan Constantinescu, „Să fim politicoşi”, de

Elena Farago, „Plângăreaţa”, de Stelian Filip, „Lăudărosul”, de Sanda Sfinchi sau „Ce se

întâmplă cu copacii”, de Ana Ruse, preşcolarii învaţă să fie politicoşi, bine crescuţi, să-i salute pe

cei cunoscuţi, să mulţumescă pentru binele făcut de cei din jur, să nu facă mofturi la mâncare, să

nu fie lăudăroşi şi să spună întotdeuna adevărul, să respecte regulile de circulaţie, să iubească şi

să ocrotească natura, să-i ajute pe cei aflaţi în impas, să-şi respecte părinţii şi bunicii.

Lumea copilăriei, aşa cum este surprinsă, în proză şi în versuri, de scriitorii clasici sau

contemporani, este o lume minunată, o lume cu „zmeie de hârtie şi creioane colorate”, cu „cer de

pace”, cu „glas de păsări”, şi „flori de vară, brâu de ape cristaline, zbor de harnice albine”, o

lume cu jocuri şi cântece vesele, cu soare ce o „scânteiază”, cu „plai de dor”, după cum afirmă

Elena Farago în poezia „Lumea ta, copilăria”.

Pe lângă toate acestea, lumea copilăriei este o lume plină de taine, de mistere, de

necunoscute, de întrebări ce aşteaptă răspunsuri corespunzătoare, „copilul se naşte curios de lume

şi nerăbdător de a se orienta în ea”, după cum afirmă criticul literar George Călinescu.

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

31

Referinţe bibliografice şi webgrafice selective

*** Antologia basmului cult, Vol. II., Editura pentru Literatură, Bucureşti,1968;

*** Antologia descântecelor populare româneşti, Editura “Grai şi suflet – Cultura Naţională”,

Bucureşti, 1998;

*** Antologie de lirică populară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1980;

*** Antologie de literatură populară, Vol. I, Poezia, Editura Academiei Republicii Populare

Române, Bucureşti, 1953;

*** Balade populare româneşti, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964;

*** Dicţionar de idei literare, Editura Academiei R.S.R., 1976 ;

*** Dicţionar de termeni literari, Ed. Academiei, Bucureşti , 1976;

*** Din legendele românilor, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1990;

*** Ghicitori, Editura Minerva, Bucureşti, 1991;

*** Istoria literaturii române, vol. I - 1964, II - 1968, III - 1973, Ed. Academiei, Bucureşti;

*** Literatura pentru copii şi tineret – pentru institutori, învăţători şi educatoare -, Dacia

Educaţional, Cluj-Napoca, 2003.

*** Meşterul Manole, Studiu, antologie şi note de Maria Cordoneanu, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1980;

*** Mîndră floare-i norocu: Doine şi cîntece, Editura Minerva, Bucureşti, 1980;

*** Mioriţa: balade păstoreşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;.

*** Mioriţa: balade populare, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2004;

*** Proverbe şi ghicitori, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1973;

Alecsandri, Vasile – Poezii populare ale românilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966;

Amzulescu, Al. – Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare, Ed. Minerva, Bucureşti,

1989;

Andrei, Al. – Valori etice în basmul fantastic românesc, Societatea literară “Relief românesc”,

Bucureşti, 1979;

Anghelescu, Mircea; Ionescu, Cristina; Lăzărescu, Gheorghe – Dicţionar de termeni literari,

Editura Garamond, Bucureşti, f.a.;

Bîrlea, Ovidiu - Folclorul românesc, Vol.I-II., Editura Minerva, Bucureşti,1983;

Călinescu, George – Estetica basmului, E.P.L., Bucureşti, 1965;

Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,

Bucureşti, 1980;

Cândroveanu, Hristu, Literatura română pentru copii. Scriitori contemporani, Bucureşti, Editura

Albatros, 1988.

Chevalier, Jean ; Gheerbrant, Alain - Dicţionar de simboluri, vol. I-III, Ed. Artemis, 1995 ;

Costea, Octavia ş.a. – Literatura pentru copii, manual pentru clasa a XIII-a - şcoli normale,

EDP, Bucureşti, 1995;

Crăciun, Gheorghe – Introducere în teoria literaturii, Ed. Magister, Bucureşti, 1997;

Eliade, Mircea – Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Bucureşti, 1978;

Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Ghenghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul

Daciei şi Europei Orientale, Traducere de Maria şi Cezar Ivănescu, Ed. Humanitas, 1995 ;

Gheorghe, Gabriel – Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice: studiu comparativ,

Editura Albatros, Bucureşti, 1986;

Ghiţă, Gh. ; Fierăscu, C. – Dicţionar de terminologie poetică, Ed. a II-a, Ed. Ion Creangă, 1974 ;

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, extensia Satu Mare Literatura română şi literatura pentru copii Anul universitar 2014-2015 Lector dr. Ioan P. Orha Semestrul al II-lea

32

Goia, Vistina, Literatura pentru copii şi tineret. Modele formative, Napoca Star, Cluj-Napoca,

2000;

Hobana, Ion - Literatura de anticipaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986 ;

Kernbach, Victor - Dicţionar de mitologie generală, Postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 ;

Manolescu, Nicolae - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, vol. I-III, Editura Minerva,

Bucureşti, 1980, 1981, 1983;

Marino, Adrian - Dicţionar de idei literare, vol.I (A-G), Editura Eminescu, 1973;

Negrilă, Iulian - Literatura pentru copii, Editura Multimedia, Arad, 1996 ;

Niţu, George – Elemente mitologice în creaţia populară românească, Ed. Albatros, Bucureşti,

1988;

Papadima, Ovidiu - Literatura populară română: Din istoria şi poetica ei, Editura pentru

Literatură, Bucureşti, 1968;

Papahagi, Tache - Poezia lirică populară, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967;

Parfene, Constantin – Literatura în şcoală, EDP, Bucureşti, 1977;

Parfene, Constantin – Teorie şi analiză literară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993;

Pascadi, I. – Nivele estetice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;

Pop, Mihai; Ruxăndoiu, Pavel – Folclorul literar românesc, EDP, Bucureşti, 1995;

Propp, V.I. – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, , 1973;

Propp, V.L. - Morfologia basmului, Traducere de Nicolae Roşianu, prefaţă de Radu Niculescu,

Editura Univers, Bucureşti, 1970 ;

Roşianu, Nicolae - Stereotipia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1973 ;

Stoica, Cornelia; Vasilescu, Eugenia – Literatura pentru copii, manual pentru clasa a XII-a –

şcoli normale, EDP, Bucureşti, 1995;

Şăineanu, Lazăr – Basmele române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;

Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1997.

Mituri istorice românești, Lucian Boia, Editura Universității București, 1995

Istorie și mit în conștiința românească, Lucian Boia, Editura Humanitas, 1997, 2000, 2002, 2005,

2010, 2011, 2012

Două secole de mitologie națională, Lucian Boia, Editura Humanitas, 1999, 2002, 2005, 2008,

2011

Mitologie românească, Tudor Pamfile, ISBN 973-571-219-9

Dicționar de mitologie: greco-romană și românească: zei, eroi, legende, Maria Cordoneanu,

Radu Cordoneanu, Editura Viitorul Românesc, 1998

Legendele românilor: Legendele faunei, Tony Brill, Editura "Grai și Suflet -- Cultura Națională",

1994

Panteonul românesc: dicționar, Ion Ghinoiu, Editura Enciclopedicǎ, 2001

Mitologie românească: cu desene și xilogravuri de autor, Marcel Olinescu, Editura 100+1

Gramar, 2004

Mitologie Română, Romulus Vulcănescu, Editura Acad. Rep. Soc. România, 1985

Mitologie românescă, Simion Florea Marian, Antoaneta Olteanu, Editura Paideia, 2000

http://ro.wikipedia.org/