Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017 1 EDITORIAL UNIREA CU „ŢARA” – ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN DREPT ISTORIC ŞI O VOINŢĂ NAŢIONALĂ * n Vechiul Regat și dincoace de munți, în Transilvania și Banat, în Crișana și Maramureș, în Basarabia și Bucovina, a dominat și a biruit gândul venit din toată istoria românilor, brăzdată de o neîn- cetată luptă pentru independența noastră națională și statală. Purtăto- rul de cuvânt al acestui curent a fost istoricul și omul politic Nicolae Iorga. Oamenii politici, de știință și cultură i s-au asociat. Împreună au format elita ce a văzut în unirea cu Țara un drept istoric. Gândul lor era și cel al mulțimii, al poporului. Era o voință națională unirea tuturor românilor într-un stat unitar și suveran. Nu putem înțelege această concepție a lui Nicolae Iorga – și nu numai a lui – fără a urmări trăsăturile esențiale ale gândirii sale istorice privitoare la români, concepția sa istorică în general. Ea a do- minat în deceniile unu și doi ale veacului nostru și a fost o replică dată ideii federaliste. Se cere subliniat, în primul rând, caracterul concepțiilor sale politice, de viață în general, profund patriotice, dar și cu largi deschi- deri spre universalitate. Este una din laturile fundamentale ale întregii sale activități. Este seva lor. Iorga a cuprins ca nimeni altul până la el și ca nimeni altul după el, toate sferele vieții spirituale românești și universale. Și-a privit țara ca o parte a unui întreg ce se numește istoria universală. Neamul românesc a fost – în aceeași concepție – armonios integrat în rândul popoarelor civilizate contemporane. I-a simțit spiri- tualitatea și i-a recunoscut valorile datorită cărora românii au urcat în istorie prin credință în Dumnezeu și muncă pașnică, creatoare de bine și de progres. În întreaga sa viață Nicolae Iorga a apărat ființa națională și granițele României moderne. A militat, cu perseverență de tribun, pentru o armonie socială în interiorul țării, prin înfrățire între clase, etnii și confesiuni, ca supremă garanție a drumului României spre pro- gres și modernitate. A luptat din toate puterile sale pentru relații prie- tenești cu vecinii, cu toate popoarele iubitoare de pace, apropiate și îndepărtate, într-o vreme în care, în multe locuri, lumea era pornită pe gâlceavă și război. A simțit marile pericole interne și externe și a aver- tizat lumea despre consecințele lor. Nicolae Iorga a trăit primul război mondial și a fost martorul pregătirii și pornirii celui de al doilea. A trăit sublima fericire a popo- rului român din martie, noiembrie și decembrie 1918, dar și marea dramă a României Mari din iunie – august 1940. A fost un ostaș al românismului, în cea mai pură și demnă concepție. A fost un cetățean de onoare al lumii contemporane. Întâiul merit al lui Iorga, ca istoric, este că a vorbit și a scris – asemenea lui Șincai, dar depășindu-l, despre toți românii, fie ei din Ardeal, din Banat, Crișana și Maramureș, din Vechiul Regat din Ba- sarabia și Bucovina, înainte de a ne aduna toți la un loc, într-o singură țară, ca un unic și vrednic neam ce suntem. Viața lui Nicolae Iorga s-a identificat, mai întâi, cu lupta po- porului român pentru afirmarea ființei sale naționale la sfârșit de veac nouăsprezece, apoi cu lupta pentru întregirea neamului românesc prin Unirea cea Mare din 1918. Cuvântul său și scrisul său au pregătit această luptă, Nicolae Iorga înscriindu-se astfel printre cei mai de seamă cărturari ai neamu- lui românesc din toate timpurile. Dar Nicolae Iorga nu este numai ma- rele cărturar român, nu este numai marele istoric al tuturor românilor, înainte ca aceștia să fi hotărât la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia unirea lor cu România, ci este și marele luptător pentru tot ceea ce a însemnat și înseamnă cauza românească, și aceasta în întreaga sa viață. * Idei și fragmente în Marcel Știrban, Din Istoria României. 1918- 1921. Probleme ale vieții politice, economice și sociale. Vol. I. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987. A scris și a predat studenților săi istoria fiecărei provincii ro- mânești, după ce a cercetat în hrisoavele vremii și după ce a străbătut, cu pasul, fiecare bucată de pământ românesc, – și aceasta înainte de 1918. A cunoscut istoria și a înțeles sufletul și vrerile neamului său. Drumeț în Țara Ardealului, cu popasuri stăruitoare în casele oamenilor de aici și în așezămintele lor de cultură, Iorga este istorio- graful lor, așa cum este al tuturor românilor. El a înfățișat de fiecare dată, precum odinioară Bălcescu, frumusețile tuturor locurilor româ- nești, bogățiile sufletești ale muntenilor și moldovenilor, ale ardeleni- lor, basarabenilor și bucovinenilor și, mai ales, dorința lor de unire cu Țara. Acestui ideal și-a consacrat toată viața. „Lăsați să vie către voi – spunea ardelenilor la ceasul Marii împliniri – și înduioșatul glas al cuiva care o viață întreagă a urmărit, pas cu pas, fiecare din aceste silințe și dureri și s-a împrietenit în gândul său cu toți aceia dintre voi, care, ca și dânsul, au muncit și au crezut în unire …” În fiecare rând dedicat istoriei românilor, din toate timpurile, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, Basarabia și Buco- vina își au locul lor firesc. Este marea calitate – una din marile calități ale istoricului Nicolae Iorga și ale operei sale. Pe români, el nu i-a despărțit niciodată, nici în scrierile sale și nici în inima sa, pentru că spunea cu mândrie: „suntem un singur trup, tot acest neam … Suntem un trup și ne înfățișăm toți laolaltă ca un mândru și roditor pom care se înalță în mijlocul livezii”. El nu este numai un mare istoric al tuturor românilor, ci și „un învățător de ideal național”, omul care s-a pus – asemenea lui Ghe- orghe Lazăr – în slujba „răspândirii credințelor despre un viitor ro- mânesc al tuturor românilor”. Este ideea ce străbate și caracterizează întreaga sa gândire din anii premergători împlinirii marelui ideal nați- onal. Unirea era, pentru Nicolae Iorga, în 1915, „o necesitate istorică fundamentală a patriei noastre”, el chema întreg poporul la realiza- rea acelui „mare curent de solidaritate națională care își are întot- deauna de jos puterea și care întotdeauna duce la scopul dorit”. Problema națională era – pentru marele istoric – problema „ro- mânilor ne liberi care trebuie să fie încorporați, fără zăbavă, la Româ- nia, fără care orice interes pentru această problemă trebuie să se pi- ardă. „Hotarele noastre – afirma Iorga în 1910 – trebuie întregite dintr-o zi pe alta cu Ardealul, părțile ungurești locuite de români, cu Basarabia, cu Bucovina… „. Chiar mai înainte, în 1907, Iorga afirma cu tărie dreptul românilor la întregirea statului lor. „Cel mai drept și mai sfânt decât orice este dreptul fiecărui neam de a trăi pe pământul său, cu legea sa, cu rostul său”. Pe ce se întemeia această convingere? Întâi de toate, pe în- treaga istorie a lumii moderne, cunoscută bine de Iorga, și deopotrivă pe întreaga istorie a poporului român, la fel de bine știută. „Cred în națiune. În omenire, desigur, dar prin națiune, forma concretă a ei – spunea Iorga în prefața lucrării sale „Viața românească în Ardeal” – N-am înțeles niciodată că statul/fie el austro-ungar sau rusesc/o poate înlocui și împiedica. De aceea am privit neamul nostru ca /un/ întreg, peste hotare și peste clase”. Era aceasta nu numai convingerea istoricului, ci a unei întregi națiuni, la care s-a ajuns prin meritul co- vârșitor al Bisericii și al Școlii, despre care Iorga nu va înceta să vor- bească toată viața, dar și al oamenilor politici români din Vechiul Re- gat și al celor din Ardeal și Banat, din Crișana și Maramureș, din Bu- covina și Basarabia. Marcel ŞTIRBAN Î
80
Embed
UNIREA CU „ŢARA ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN ... · gâlceavă și război. A simțit marile pericole interne și externe și a aver- tizat lumea despre consecințele
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
1
EDITORIAL
UNIREA CU „ŢARA” – ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN DREPT ISTORIC ŞI O VOINŢĂ NAŢIONALĂ*
n Vechiul Regat și dincoace de munți, în Transilvania și Banat, în
Crișana și Maramureș, în Basarabia și Bucovina, a dominat și a
biruit gândul venit din toată istoria românilor, brăzdată de o neîn-
cetată luptă pentru independența noastră națională și statală. Purtăto-
rul de cuvânt al acestui curent a fost istoricul și omul politic Nicolae
Iorga. Oamenii politici, de știință și cultură i s-au asociat. Împreună
au format elita ce a văzut în unirea cu Țara un drept istoric. Gândul
lor era și cel al mulțimii, al poporului. Era o voință națională unirea
tuturor românilor într-un stat unitar și suveran.
Nu putem înțelege această concepție a lui Nicolae Iorga – și
nu numai a lui – fără a urmări trăsăturile esențiale ale gândirii sale
istorice privitoare la români, concepția sa istorică în general. Ea a do-
minat în deceniile unu și doi ale veacului nostru și a fost o replică dată
ideii federaliste.
Se cere subliniat, în primul rând, caracterul concepțiilor sale
politice, de viață în general, profund patriotice, dar și cu largi deschi-
deri spre universalitate. Este una din laturile fundamentale ale întregii
sale activități. Este seva lor. Iorga a cuprins ca nimeni altul până la el
și ca nimeni altul după el, toate sferele vieții spirituale românești și
universale. Și-a privit țara ca o parte a unui întreg ce se numește istoria
universală. Neamul românesc a fost – în aceeași concepție – armonios
integrat în rândul popoarelor civilizate contemporane. I-a simțit spiri-
tualitatea și i-a recunoscut valorile datorită cărora românii au urcat în
istorie prin credință în Dumnezeu și muncă pașnică, creatoare de bine
și de progres.
În întreaga sa viață Nicolae Iorga a apărat ființa națională și
granițele României moderne. A militat, cu perseverență de tribun,
pentru o armonie socială în interiorul țării, prin înfrățire între clase,
etnii și confesiuni, ca supremă garanție a drumului României spre pro-
gres și modernitate. A luptat din toate puterile sale pentru relații prie-
tenești cu vecinii, cu toate popoarele iubitoare de pace, apropiate și
îndepărtate, într-o vreme în care, în multe locuri, lumea era pornită pe
gâlceavă și război. A simțit marile pericole interne și externe și a aver-
tizat lumea despre consecințele lor.
Nicolae Iorga a trăit primul război mondial și a fost martorul
pregătirii și pornirii celui de al doilea. A trăit sublima fericire a popo-
rului român din martie, noiembrie și decembrie 1918, dar și marea
dramă a României Mari din iunie – august 1940. A fost un ostaș al
românismului, în cea mai pură și demnă concepție. A fost un cetățean
de onoare al lumii contemporane.
Întâiul merit al lui Iorga, ca istoric, este că a vorbit și a scris –
asemenea lui Șincai, dar depășindu-l, despre toți românii, fie ei din
Ardeal, din Banat, Crișana și Maramureș, din Vechiul Regat din Ba-
sarabia și Bucovina, înainte de a ne aduna toți la un loc, într-o singură
țară, ca un unic și vrednic neam ce suntem.
Viața lui Nicolae Iorga s-a identificat, mai întâi, cu lupta po-
porului român pentru afirmarea ființei sale naționale la sfârșit de veac
nouăsprezece, apoi cu lupta pentru întregirea neamului românesc prin
Unirea cea Mare din 1918.
Cuvântul său și scrisul său au pregătit această luptă, Nicolae
Iorga înscriindu-se astfel printre cei mai de seamă cărturari ai neamu-
lui românesc din toate timpurile. Dar Nicolae Iorga nu este numai ma-
rele cărturar român, nu este numai marele istoric al tuturor românilor,
înainte ca aceștia să fi hotărât la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia unirea
lor cu România, ci este și marele luptător pentru tot ceea ce a însemnat
și înseamnă cauza românească, și aceasta în întreaga sa viață.
* Idei și fragmente în Marcel Știrban, Din Istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieții politice, economice și sociale. Vol. I. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
A scris și a predat studenților săi istoria fiecărei provincii ro-
mânești, după ce a cercetat în hrisoavele vremii și după ce a străbătut,
cu pasul, fiecare bucată de pământ românesc, – și aceasta înainte de
1918. A cunoscut istoria și a înțeles sufletul și vrerile neamului său.
Drumeț în Țara Ardealului, cu popasuri stăruitoare în casele
oamenilor de aici și în așezămintele lor de cultură, Iorga este istorio-
graful lor, așa cum este al tuturor românilor. El a înfățișat de fiecare
dată, precum odinioară Bălcescu, frumusețile tuturor locurilor româ-
nești, bogățiile sufletești ale muntenilor și moldovenilor, ale ardeleni-
lor, basarabenilor și bucovinenilor și, mai ales, dorința lor de unire cu
Țara. Acestui ideal și-a consacrat toată viața. „Lăsați să vie către voi
– spunea ardelenilor la ceasul Marii împliniri – și înduioșatul glas al
cuiva care o viață întreagă a urmărit, pas cu pas, fiecare din aceste
silințe și dureri și s-a împrietenit în gândul său cu toți aceia dintre voi,
care, ca și dânsul, au muncit și au crezut în unire …”
În fiecare rând dedicat istoriei românilor, din toate timpurile,
Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, Basarabia și Buco-
vina își au locul lor firesc. Este marea calitate – una din marile calități
ale istoricului Nicolae Iorga și ale operei sale. Pe români, el nu i-a
despărțit niciodată, nici în scrierile sale și nici în inima sa, pentru că
spunea cu mândrie: „suntem un singur trup, tot acest neam … Suntem
un trup și ne înfățișăm toți laolaltă ca un mândru și roditor pom care
se înalță în mijlocul livezii”.
El nu este numai un mare istoric al tuturor românilor, ci și „un
învățător de ideal național”, omul care s-a pus – asemenea lui Ghe-
orghe Lazăr – în slujba „răspândirii credințelor despre un viitor ro-
mânesc al tuturor românilor”. Este ideea ce străbate și caracterizează
întreaga sa gândire din anii premergători împlinirii marelui ideal nați-
onal. Unirea era, pentru Nicolae Iorga, în 1915, „o necesitate istorică
fundamentală a patriei noastre”, el chema întreg poporul la realiza-
rea acelui „mare curent de solidaritate națională care își are întot-
deauna de jos puterea și care întotdeauna duce la scopul dorit”.
Problema națională era – pentru marele istoric – problema „ro-
mânilor ne liberi care trebuie să fie încorporați, fără zăbavă, la Româ-
nia, fără care orice interes pentru această problemă trebuie să se pi-
ardă. „Hotarele noastre – afirma Iorga în 1910 – trebuie întregite
dintr-o zi pe alta cu Ardealul, părțile ungurești locuite de români, cu
Basarabia, cu Bucovina… „. Chiar mai înainte, în 1907, Iorga afirma
cu tărie dreptul românilor la întregirea statului lor. „Cel mai drept și
mai sfânt decât orice este dreptul fiecărui neam de a trăi pe pământul
său, cu legea sa, cu rostul său”.
Pe ce se întemeia această convingere? Întâi de toate, pe în-
treaga istorie a lumii moderne, cunoscută bine de Iorga, și deopotrivă
pe întreaga istorie a poporului român, la fel de bine știută. „Cred în
națiune. În omenire, desigur, dar prin națiune, forma concretă a ei –
spunea Iorga în prefața lucrării sale „Viața românească în Ardeal” –
N-am înțeles niciodată că statul/fie el austro-ungar sau rusesc/o
poate înlocui și împiedica. De aceea am privit neamul nostru ca /un/
întreg, peste hotare și peste clase”. Era aceasta nu numai convingerea
istoricului, ci a unei întregi națiuni, la care s-a ajuns prin meritul co-
vârșitor al Bisericii și al Școlii, despre care Iorga nu va înceta să vor-
bească toată viața, dar și al oamenilor politici români din Vechiul Re-
gat și al celor din Ardeal și Banat, din Crișana și Maramureș, din Bu-
covina și Basarabia.
Marcel ŞTIRBAN
Î
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
2
ISTORIE ŞI CULTURĂ
TRAIAN GHERMAN ŞI „COMOARA” LUI FOLCLORICĂ
bsolvent al studiilor teologice de la Blaj
(1887-1903), apoi al Facultății de Științe de la
Budapesta, Traian Gherman a fost toată viața
profesor de matematică și fizică, petrecând ultimii ani la
Cluj, unde a profesat la Liceul de elită „G. Barițiu”
(1936-1940). Anterior a funcționat ca director al Școlii de
fete din Blaj, apoi ca inspector școlar în
aceeași localitate, fiind legat prin mii de
fire de viața intelectuală a orășelului de pe
Târnave, unde și-a petrecut cei mai fru-
moși ani, Traian Gherman a lăsat urme du-
rabile în istoria culturală a acestuia, cea
mai de preț moștenire fiind revista „Co-
mora satelor”(ianuarie 1923-martie-aprilie
1927). Se împlinesc prin urmare 90 de ani
de la sistarea revistei sale, revistă care este
considerată de majoritatea cercetătorilor în
domeniu una dintre cele mai bine făcute și
în perfect acord cu cerințele epocii mo-
derne (Radu Niculescu, Ion Taloș). Re-
vista are meritul de a fi resuscitat interesul pentru folclor,
cu scopul de a servi „ca material de utilizat pe seama celor
care vor să scrie istoria neamului”. Scopul principal al re-
vistei era prin urmare unul cu caracter colector, acela de
a pune la dispoziția celor care iubesc și se interesează de
folclor un mijloc de conservare și de studiu aprofundat.
În anunțul inserat de ziarul „Unirea poporului” din ianu-
arie 1923, se specifica: „Comoara satelor” se numește o
revistă care a ieșit la Blaj...Scopul ei este să adune de prin
sate neprețuitele comori de cântece, doine, povești, ghici-
tori, datini, obiceiuri, frânturi de limbă, îngânări, amintiri
ale bătrânilor și să le tipărească spre a nu se pierde și uita
fiindcă în acelea se oglindește toată viața poporului nostru
di vremuri și de astăzi...Îndemn pe toți cei care au adunat
orice fel de producte ale literaturii poporane ca doine, obi-
ceiuri, zicăli, zicători, rugăciuni și jocuri copilărești și al-
tele de acest fel, să le trimită la „COMOARA
SATELOR”, în Blaj, care le va alege și tipări cu numele
culegătorului și cu numele satului cu tot.” Anunțul este
repetat în mod insistent și de alte publicații blăjene, astfel
că în cele din urmă alături de el au venit un număr însem-
nat de colaboratori, cum ar fi: Ion Moldovan, Al. Lu-
peanu-Melin, Teodor Mureșanu, Ion Bianu, A. Lupescu,
Ștefan Pop, G.T. Kirileanu, Lucian Costin, Ștefan Pașca
etc., care au semnat contribuții importante la zestrea arha-
ică, nefalsificată a tradițiilor populare. Dacă în primul nu-
măr el a făcut o trecere în revistă a ceea ce s-a realizat mai
important în materie de folclor, ulterior el vine cu preci-
zări legate de tehnica culegerii și transcrierii textelor, in-
sistând asupra fixării locului și momentului în care se
practică respectivul obicei, cu specificarea datelor legate
de o bună identificare. A și dat exemple convingătoare
din lucrările lui Sim. Florea Marian, T. Burada, N. Păscu-
lescu, A. Viciu, T. Pamfile etc., dovedind el însuși că
poate să pună în valoare aspecte noi, nere-
levate până atunci, legate în special de me-
teorologia populară, cum ar fi Ploaia în
credințele populare (1924), Fulgerul în
credințele populare (nr. mai-iunie 1924),
Grindina (febr.-mart. 1925) sau de mun-
cile agricole (Alduitul cununii, nr.
sept.-oct. 1926). Un loc important a acor-
dat el obiceiurilor de Paști sau de Crăciun,
obiceiurilor de la nuntă sau de la înmor-
mântare. Aria sa de interes crește de la un
număr la altul, cuprinzând bocete, datini și
credințe, descântece, basme. Un rol impor-
tant a acordat folclorului copiilor (Jocul
de-a prinselea cules de Petru Dascălu din Orlat), dar și
așa-ziselor „deceuri”, legate de întrebări și răspunsuri.
Sunt valorificate în număr mare și proverbele sau sfaturile
de medicină populară.
Remarcabilă este preocuparea redactorului de a
face cunoscută activitatea unor folcloriști deja impuși prin
activitatea lor, cum ar fi Jan Urban Jarnik (nr.2/1923), Te-
odor T. Burada (nr. 3/1923), C. Rădulescu-Codin, T. Ki-
rileaanu, Al. Viciu și alții. În special sunt cunoscute inter-
vențiile lui Al. Lupeanu-Melin pe această temă, cel care
face la un moment dat și o incursiune documentată asupra
istoricului preocupărilor blăjene pentru folclor, pe care le
prezintă sistematic de la Școala Ardeleană până în actua-
litate. La rândul său Al. Viciu abordează probleme legate
de limba graiurilor populare, din care dă numeroase
exemple, iar T. Gherman își va publica în 1928 lucrarea
Meteorologia populară, una dintre cele mai informate lu-
crări din acest domeniu. Ulterior va adăuga acestor preo-
cupări mai multe lucrări referitoare la Nunta țărănească
într-un sat din Sătmar, la tovărășiile de Crăciun, la jocu-
rile copiilor sau la obiceiurile agrare. Toate acestea dove-
desc rutina profesionalistului, atenția asupra detaliului
se înscrie astfel în fecunda pleiadă de cercetări blăjeni ai
folclorului, de culegători harnici și de interpreți inspirați
ai comorilor populare mai ales din zona Transilvaniei.
Mircea POPA
A
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
3
AVRAM IANCU – 145 DE ANI DE LA STINGEREA DIN VIAŢĂ
ntre eroii de mare anvergură ai Ardealului, numele lui Avram Iancu ocupă un loc de primă mărime. Scurta și intensa lui viață și activitate s-au desfășurat integral în miezul veacului
al XIX-lea. Avram Iancu, conducătorul și strategul Revoluției române din Transilvania, din anii 1848-1849, s-a născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus din inima Munților Apuseni. Luna și ziua nașterii sale nu se cunosc oficial, întrucât numele său nu se află nici în „Matricola” parohiei și nici în registrele de stare civilă și de evidență a populației ale primăriei.
Deși nu deține date oficiale îndestulătoare pentru a stabi-lii luna și ziua nașterii eroului de la Vidra, istoricul Ștefan Pascu deține totuși o informație (de circumstanță) referitoare la acest detaliu biografic, în care spune că „se păstrează amintirea unei mărturii a lui Avram Iancu însuși, împărtășită unui prieten, cum că s-ar fi născut „la vremea cireșelor”, adică în luna iulie în Țara Moților. O însemnare de pe o carte religioasă care se păstrează la Turda, ar sugera ca dată de naștere a lui Avram Iancu, „Paștile anului 1824”, adică luna aprilie 1824, iar un registru moțesc, în-tocmit mai târziu, indică anul 18281. La rândul său, profesorul Silviu Dragomir afirmă și el că ziua și luna în care s-a născut Avram Iancu nu se cunosc deoarece „Condica bisericii din acel an s-a pierdut, iar certificatele școlare de mai târziu nu notează decât vârsta școlarului”2.
Avram Iancu, sau Avrămuț cum îl alintau părinții și apro-piații era al doilea născut al soților Alexandru și Maria Vila, sau Maria cea mică, numită așa fiindcă era o femeie mărunțică, mi-titică. Tatăl său era un om robust, înzestrat cu o minte luminată, cu spiritul dreptății, având o situație materială bună și stabilă. Moștenind trăsăturile fizice și cerebrale ale tatălui, Avrămuț „era un băiat plin de spirit, dar avea temperamentul particular al Moților, era gânditor și scurt la vorbă; inima însă îi era nobilă și sinceră”3
Primele clase le frecventează la Câmpeni iar pe cele ele-mentare la Abrud. La 13 ani, începând din 1937 urmează clasele gimnaziale inferioare la Zlatna, iar cele superioare și drepturile la Cluj. Fiind școli de stat cursurile se predau în limba latină. Dând dovadă de o voință remarcabilă, tânărul învățăcel nu se lasă biruit de dificultăți obținând notele cele mai mari la toate cele patru materii (eminens) și timp de patru ani se află între primii elevi ai gimnaziului ajungând să cunoască foarte bine maghiara și latina, pe aceasta din urmă o va folosi chiar în dis-cuțiile avute cu împăratul la Viena.
Din 1941 frecventează clasa superioară de umanități la Liceul piariștilor din Cluj, precum și două clase de filozofie. La filozofie Avram are foarte mulți colegi români, în marea lor ma-joritate fii de preoți și de iobagi, în total vreo 20, față de 12 câți erau de naționalitate maghiară. Foarte mulți dintre colegii ro-mâni ai lui Iancu se vor implica temeinic în problemele revolu-ției, unii dintre ei devenind colaboratori apropiați.
După absolvirea cursului juridic, în 1845, s-a înfățișat înaintea guvernului din Cluj pentru a fi acceptat ca avocat „prac-ticant fără salariu”, dar nu a fost primit pentru că era fiu de ple-beu, adică nu deținea calitatea de nobil. Aptitudinile morale și intelectuale nu erau argumente suficiente care să-i motiveze
1 Ștefan Pascu, Avram Iancu, Viața și faptele unui erou martir, Edit. Me-
ridiane, București, 1972, p. 22 2 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Edit. Minerva, București, 1986, p. 9
gândurile și speranțele tânărului aspirant la avocatură. Chiar dacă din punct de vedere intelectual, fizic și moral era deplin corespunzător, îi mai lipseau tânărului aspirant niște elemente esențiale pentru timpul respectiv și anume: docilitatea, umilința, supușenia și respectul față de etnia dominantă și multe alte în-sușiri cu care se escaladează și chiar se cuceresc pozițiile râvnite de ariviștii și slugarnicii unei societăți strâmbe în gândire și în simțire. Nu era însă Avram Iancu omul care să-și încovoie șira spinării, pentru că nu-i era în fire, adică nu era născut și educat „să mucegăiască doar în rolul de concipist”, ca să curețe penele domnilor, conților și ale grofilor.
Eșuând în tentativa de la Cluj, tânărul cancelist Avram Iancu (practicant la Tabla regească sau Curtea de apel a Tran-silvaniei), se îndreaptă spre Tg. Mureș unde dorea să se pregă-tească pentru cariera de avocat. Atunci și acolo se găseau vreo 200 de canceliști practicanți dintre care peste 30 erau români, adică un număr foarte mare dacă ținem seama de rigorile severe și condițiile pe care tinerii români în majoritate fii de țărani io-bagi și câțiva fii de negustori, trebuiau să le îndeplinească pentru a putea accede spre cariera de avocatură.
Pe lângă pregătirea profesională, canceliștii români erau preocupați de starea grea în care se zbătea pătura socială a po-porului din care proveneau cei mai mulți dintre ei și anume: emanciparea națională și socială a poporului român din Transil-vania și ridicarea nivelului de cultură și de informare a tineretu-lui, pentru nu fie surprinși de marile evenimente de dimensiuni europene care băteau la ușă. Or, tânărul cancelist de la Vidra de Sus era în fruntea tuturor inițiativelor. Colegii de generație care mai târziu îi fac portretul din aduceri aminte, îl înfățișează ca având „făptură înaltă și subțire”, cea mai distinsă personalitate prin cultură și calități între toți românii4.
Fiind marcat până în cele mai intime ascunzișuri ale fiin-ței sale de batjocura care apăsa pe viața sufocant de grea a con-cetățenilor săi (țărani, iobagi), Avram Iancu nu își găsea liniștea și pacea nici un moment. De aceleași sentimente erau animați și ceilalți patrioți români din grupul lui Iancu, care așteptau cu ne-răbdare ziua și ceasul începerii luptei de eliberare a națiunii ro-mâne de sub jugul iobăgiei, al sărăciei și a suferințelor de neîn-chipuit. Starea de mizerie în care trăia iobăgimea din Ardeal în acele vremuri premergătoare anului 1848, este descrisă – fără a putea fii suspectat de părtinire față de țărănime – de către nobilul liberal Kemeny Deneș, care în Dieta de la Cluj din iarna anului 1846-1847, când se dezbătea chestiunea unei noi reglementări a raporturilor dintre nobili și iobagi, emanciparea țăranilor din iobăgie și împroprietărirea lor, spunea: „Țăranului, după ce a fost dezbrăcat de toate drepturile omului, de toată demnitatea omenească, i s-au impus obligații care nu numai că întrec veni-tul pământului ce-l muncește, dar întrec chiar puterile lui. Și dacă ar avea numai un singur stăpân, tot ar mai merge. Dar după ce stăpânul său (nobilul n.n.), ia luat tot ce bietul om a agonisit, vine al doilea stăpân: Statul. Acesta-i impune o sarcină și mai grea. În timp ce nobilul petrece în trândăvie, țăranul poartă toate greutățile țării, singur plătește dările, face poduri și drumuri grele și tot el plătește și vama când trece pe ele. Apără țara cu
3 Romulus Felea – Ioan Felea, Martiri și oameni de valoare în Țara
Moților, Ed. Napoca Star, 2006, p. 215. 4 Ștefan Pascu, Op. cit., p. 40.
Î
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
4
arma, pentru ca nobilimea să poată stăpânii în liniște. Plătește popa, dascălul, judele, notarul și tot ce i se cere. Și acest om, în zdrențele sale, e cinstit, blând, muncitor, își iubește țara și o apără cu credință, deși el știe că nici măcar acel pământ de trei coți, care după moarte î-i va acoperii trupul, nu este proprietatea sa. Băgați de seamă! Dumnezeu nu poate suferii îndelung o ase-menea situație”1.
Când nobilul Kemeny rostea aceste adevăruri dureroase despre iobăgimea română din Transilvania, în sala în care se desfășurau dezbaterile se afla și Avram Iancu care „urmărea cu sufletul la gură mersul discuțiilor agitate și înfierbântate”, îm-preună cu mai mulți canceliști veniți de la Tg. Mureș. Iosif Sterca Șuluțiu, primul biograf al lui Avram Iancu și prieten bun al acestuia, descrie tensiunea și starea de spirit a tânărului revo-luționar de la Vidra de Sus în următorii termeni: „Iancu, care asculta cum împărțesc domnii pielea bietului țăran, gemea ca un taur ferecat și tremura ca varga, o convulsie și nervozitate l-a cuprins, îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu sila de acolo, mă temeam că va face un scandal. Pe drum către casă am în-cercat să-l liniștesc, el însă mi-a zis: „Frate Șuluț! Nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fii tu, tu nu poți simții durerea pe care am simțit-o eu azi. Tu și familia ta nu sunteți robi ca mine și părinții mei. Când acel nobil baron a zis că: nici acel pământ de trei coți care ne va acoperii trupul după moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din galerie între ei și să-i izbesc de părete. Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horia”2. La rândul său, George Barițiu, simțind starea de nemulțumire care apăsa pe umerii țăranilor români, prevedea repetarea unei noi „Horiade”3, referindu-se desigur la Răscoala lui Horea din 1784.
Cele mai temerare inițiative și mișcări de protest contra nobilimii, declanșate de către Avram Iancu, au început odată cu izbucnirea revoluției europene pornită din Palermo (Sicilia), în 12 ianuarie 1848, care s-a extins cu repeziciune și în alte state italiene (Lombardia și Veneția), aflate atunci sub stăpânire aus-triacă.
La 20 martie 1848, are loc prima consfătuire a nobilimii „liberale”, din Transilvania, pentru a-și fixa poziția față de re-vendicările revoluționare, iar la 24 martie are loc reuniunea „canceliștilor” români și maghiari între care se afla și Avram Iancu. Tot atunci, Simion Bărnuțiu scrie un manifest numit „Provocațiune”, în care se respinge unirea Transilvaniei cu Un-garia și se solicită aprobarea revendicărilor românilor de a fi re-cunoscuți ca egali cu celelalte trei „națiuni privilegiate” din Transilvania, ungurii, sașii și secuii, precum și ștergerea iobă-giei.
In același scop, la 8 aprilie 1848, Aron Pumnul, care în acel timp era profesor la Blaj, redactează un Apel pentru o adu-nare națională în acel oraș, fapt care se și realizează astfel că, la 30 aprilie 1848, are loc la Blaj, micul orășel de la confluența Târnavelor, prima Adunare națională a românilor din Transil-vania cunoscută sub numele de „Adunarea din Duminica To-mii”, când se hotărăște convocarea unei Mari Adunări națio-nale, tot la Blaj, pentru data de 3/15 mai 1848.
5 Ibidem, p. 42. 2 Academia Română, Istoria Românilor, vol VII tom. I, p. 245 ; cf. Silviu
Dragomir, op. cit. p. 36.
Cu o zi înainte, la 2/14 mai, în Catedrala din Blaj s-au întâlnit fruntașii mișcării revoluționare pentru definirea progra-mului de acțiune, prilej cu care Simion Bărnuțiu a rostit o vi-brantă cuvântare și a prezentat proiectul de program care a fost aprobat de către toți cei prezenți. În acel timp Avram Iancu se afla în Munți, la Vidra, unde a pregătit poporul pentru ceea ce avea să urmeze.
În ziua de 3/15 mai, Avram Iancu a sosit pe Câmpia Li-bertății de la Blaj, aducând cu el 10000 de moți, bine organizați, disciplinați, împărțiți în cete. Acolo Avram Iancu și moții lui au fost întâmpinați cu mare entuziasm de către mulțimea prezentă pe Câmpie în acea zi de bucurie generală pentru toți românii din Transilvania.
În ziua de 3/15 mai 1848, a avut loc Marea Adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu participarea a 40.000 de ro-mâni, în majoritate țărani iobagi petrecuți de povara corvezilor nobiliare ungurești, pe care de multe veacuri le purtau pe umeri. Aici s-a realizat și totodată s-a aprobat „Programul Revoluției burghezo-democratice din Transilvania”. Având drept idee că-lăuzitoare deviza: „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”, programul era structurat în 16 arti-cole după cum urmează: „dreptul națiunii române de a fi repre-zentată în Dietă proporțional cu numărul său, de a avea repre-zentanți în administrație, justiție și armată în aceeași proporție, de a-și folosi limba în legislație și administrație, de a reunii anual o adunare națională, independența bisericii române fără deosebire de confesiune, desființarea iobăgiei fără despăgubire din partea țăranilor, libertatea industrială și comercială prin des-ființarea breslelor și privilegiilor, desființarea vămilor la graniță, libertatea cuvântului și a tiparului, libertatea individuală și a în-trunirilor, înființarea gărzii naționale românești, învățământ de toate gradele în limba română, etc”4. Programul prevedea în ul-timul articol, că problema unirii Transilvaniei cu Ungaria nu se ia în discuție înainte ca națiunea română, cea mai numeroasă dintre toate celelalte națiuni nu va fii reprezentată în Dieta țării „în proporție cu numărul său”.
La 2/14 septembrie a avut loc a treia adunare pe Câmpia Libertății de la Blaj a revoluționarilor români din Transilvania, provocată de tentativa guvernului de la Cluj de a-i aresta pe ca-pii revoluției aflați la Sibiu. Acest lucru s-a și întâmplat, dar cei arestați au fost liberați de cetele de țărani, precum și de către ofițerii și soldații Regimentului de grăniceri români de la Orlat. Axente Sever, unul dintre căpeteniile mișcării revoluționare din Ardeal și totodată un prieten foarte apropiat al lui Avram Iancu, pornește în fruntea câtorva sute de țărani înarmați spre Blaj. Pe drum rândurile oastei și a participanților s-au îngroșat ajungând la câteva mii. Numărul total al participanților la cea de-a treia Adunare de la Blaj, s-a ridicat la 60000 de români. Motivul pen-tru care oamenii s-au strâns pe Câmpia Libertății într-un număr atât de mare a fost dorința de a-și proclama din nou revendică-rile formulate la 3/15 mai, când s-a respins uniunea Transilva-niei cu Ungaria dar cu toate acestea, la 29 mai, Dieta de la Cluj a hotărât uniunea Transilvaniei cu Ungaria.
Un aspect impresionant cu privire la conducătorii mișcă-rii revoluționare din Transilvania se reflectă în faptul că toți erau foarte tineri, cu vârste cuprinse între 21 și 40 de ani. Simion Băr-nuțiu, care era și cel mai în vârstă dintre toți avea doar 40 de ani,
3 George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în
urmă, vol. 2, Brașov, 1994, p. 103. 4 S. Dragomir, Op. cit., p. XXVIII.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
5
la rândul lor George Barițiu și Timotei Cipariu aveau 36 de ani, Aron Pumnul 33 de ani, Ioan Buteanu și Axente Sever aveau 27 de ani, Avram Iancu de 24 de ani și Al Papiu-Ilarian, care avea doar 21 de ani. Toți erau tineri și entuziaști pe care însă i-a ma-turizat revoluția. Țăranii îi primeau pe acești tineri cu mare dra-goste dar și cu mari speranțe că acțiunile lor și cauza pentru care luptă vor fi încununate cu izbânzi și biruințe.
La temelia luptei românilor pentru obținerea drepturilor cuvenite, stătea hotărârea neclintită de a nu da înapoi și de a lupta până la capătul puterilor: „să ne deșteptăm din somnul cel de moarte, să aruncăm veșmântul sclaviei, să sfărâmăm lanțu-rile servituții”, glăsuiau conducătorii revoluției prin purtătorul de cuvânt care era Al. Papiu-Ilarian.
Din cărțile care s-au scris despre viața și activitatea lui Avram Iancu, știm că el a fost nu numai un brav căpitan de oști, ci și un diplomat și om politic, care a reprezentat dorințele nați-unii din care făcea parte în fața împăratului. Astfel, în vara anu-lui 1849 el se afla la Viena unde a rămas vreme de zece luni căutând să înduplece bunăvoința împăratului pentru acordarea drepturilor naționale ale românilor din Transilvania.
În timp ce se afla la Viena a fost poftit să i se înmâneze decorația conferită de împărat pentru atitudinea loială pe care în timpul revoluției a avut-o față de coroana imperială. Eroul de la Țebea însă a refuzat oferta spunând: „Am luptat pentru tron și pentru națiune, nu pentru decorațiune. Națiunii să i se dea drep-turile promise, atunci voi primii, altcum nu”. Pentru această ati-tudine fermă a fost obligat să părăsească Viena în 24 de ore. Dezamăgit de ingratitudinea împăratului se întoarce acasă con-vins că sângele vărsat și viețile pierdute au fost niște jertfe gra-tuite care nu au impresionat factorii de decizie în măsură să ușu-reze soarta iobagilor români din Transilvania.
Ajuns acasă, la 20 decembrie 1850 își declară testamen-tul prin care lasă toată averea lui națiunii române și mărturisește: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult suc-ces, ba tocmai acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic”.
În anul 1852 împăratul Franz Josef a făcut o călătorie în Ardeal cu scopul de a cunoaște țara și poporul dar Avram Iancu a refuzat să-l întâlnească, nemulțumit fiind de faptul că împăra-tul nu a depus nici o strădanie pentru ușurarea condițiilor de vi-ață ale iobagilor ardeleni. Astfel se încheie un episod „dramatic și eroic, dureros și glorios” din lupta poporului român pentru o viață demnă. Așadar, un episod dureros, reflectat în poveri de tot felul, ilustrat prin incalculabile jertfe materiale și umane: „vreo 4 prefecți uciși, vreo 10 tribuni omorâți, vreo 100 de cen-turioni căzuți în luptă, peste 100 de preoți și protopopi spânzu-rați, vreo 300 de sate arse, vreo 40000 de oameni pieriți, parte tăiați, parte împușcați, parte spânzurați, parte căzuți în luptă”.
Revoluția a înregistrat și un capitol eroic, exprimat prin eforturile supraomenești ale unei oștiri populare ne deprinsă cu tehnica armei și a războiului, lipsită de hrană și echipament, în măsură să biruie armate bine organizate, de zece ori mai nume-roase.
Din cale afară de dezamăgit și marcat psihic, craiul mun-ților se retrage sus în inima Apusenilor, unde-și va trăi ultimii ani de viață în singurătate și tristețe însoțit de nedespărțitul său fluier, duios și credincios și precum și de o depresie psihică care nu îl va părăsi până la sfârșitul zilelor. Înainte de moarte spunea:
1 Ștefan Pascu, Op. cit., p. 243.
Eu nu-s Iancu, Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu e mort”. Boala îl macină vizibil. Tusea urmată de hemoragii puternice îl imobili-zează zile și săptămâni într-o cameră de spital la Baia de Criș din Țara Zarandului. În urma unei asemenea hemoragii l-a sur-prins moartea într-o dimineață de 10 septembrie 1872, în curtea brutarului Ioan Stupină.
Camarazii săi de luptă împreună cu fruntașii din Țara Zarandului îl declară pe Avram Iancu erou al națiunii române și hotărăsc să-i facă funeralii naționale. Vestea morții Craiului de la Vidra este anunțată prin dealuri și văi, pe munți și pe coline, în toată Țara Zarandului și a Moților prin curieri călări bine rân-duiți și instruiți de către organizatori. Cei doi protopopi, Mihăl-țeanu de la Brad și Simion Balint din Roșia Montană, împreună cu 35 de preoți au săvârșit slujba de înmormântare asistați de o mulțime de peste 10000 de oameni din Munții Apuseni și din alte părți ale Ardealului, din toate păturile sociale.
Înmormântarea a avut loc în ziua de 13 septembrie, orele 2 după amiază, în cimitirul de la Țebea sau „gorunul lui Horia”. În cuvinte deosebit de impresionante și de emoționante, ziarul Federațiunea, exprimă în paginile sale, dureroasa pierdere a na-țiunii prin următoarele imagini: „Brazii și stejarii plâng și sus-pină munții, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor, Iancu; îl plâng muntenii, nedespărțiții săi soți de arme, cu care adeseori în umbrele munților, ținea sfaturi de bătălie…, îl plânge Ardealul, scumpa sa patrie, și poporul român, pentru al cărui nume, libertate și existență a purtat spadă română…, și na-țiunea întreagă de la mare până la munți este în doliu și varsă lacrimi la scumpul sicriu”. Când cortegiul funerar a plecat spre cimitir, coloana a fost atât de nesfârșită încât praporii ajunseseră la cimitirul din Țebea, iar ultimii oameni care l-au însoțit se gă-seau încă în curtea caselor lui Simionașiu, în Baia de Criș.
În momentul când trupul viteazului erou a fost coborât în răcoarea mormântului și a pământului pentru care s-a zbătut în-treaga viață, au răsunat salve de tun. Pe crucea de la căpătâi era însemnată următoarea inscripție: Avram Iancu, avocat, prefec-tul Legiunii Gemina românești în anii 1848-9, + 1872.
Mai multe săptămâni la rând s-au ținut ceremonii so-lemne cu pomeniri și parastase. Una dintre cele mai impresio-nante manifestări a avut loc după vreo trei săptămâni de la moar-tea eroului. Momentul este semnalat de ziarul Alfold care scrie: „Duminică, 29 septembrie, în revărsatul zorilor, ne-a trezit din somn un bubuit de treasc urmat de dangătul clopotului. Peste câteva minute un alt bubuit și dangăt de clopot. Aceasta s-a re-petat și a treia oară. Apoi au început să sune toate clopotele, du-rând o oră și jumătate, precum și bubuiturile de treascuri”1. Și alte ziare ale vremii au subliniat emoționantul eveniment în pa-ginile lor. „Plânge tot românul, de la munte până la mare scria ziarul Federațiunea din Pesta; Gazeta Transilvaniei din Brașov îl socotește pe Iancu „Martir al sorții națiunii!”, îndemnându-l să meargă „la masa cea pompoasă a eternei memorii cu eroii lui Ștefan cel Mare și Mihai”. „Eternă fie a ta memorie, pe aripile faptelor tale, săpată în istoria națiunii române” – încheie Gazeta.
Faptele de vitejie și de eroism arătate de Avram Iancu și camarazii săi de luptă, reflectă în mod deslușit calitățile incon-testabile ale unui popor răbdător, care în condiții de inferioritate nu a pregetat să-și apere cu preț de sânge și chiar cu prețul vieții pământul care-l hrănește și țara care-l ocrotește.
Preot Petru PINCA
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
6
ISTORIE ŞI CRITICĂ LITERARĂ
Aniversări literare: Ion Agârbiceanu (1882-1963) – 135 de ani de la naștere
Pavel Dan (1907-1937) 110 ani de la naștere
ION AGÂRBICEANU DESPRE PAVEL DAN
e lângă bogata sa operă de povestitor, nuvelist, ro-
mancier și teolog, Ion Agârbiceanu are și o variată
și interesantă publicistică; unele dintre aceste pa-
gini se pot încadra în specia publicistică a medalionului
literar, pentru că ele cuprind evocări sau scurte expuneri
literare în care se schițează portretul spiritual al unei per-
sonalități. Credincios idealului Școlii Ardelene de eman-
cipare culturală a poporului, reînviat în programul
ASTREI, Agârbiceanu a publicat astfel de medalioane li-
terare în două cărticele din colecția „Bibliotecii poporale
a Asociațiunii”: Cărturari români (nr. 240-241) cu evo-
carea într-un stil accesibil, colocvial a unor „întemeietori”
culturali, precum Diaconul Coresi, Stolnicul Cantacu-
zino, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, George
Bariț și Marii cântăreți (nr. 182 al colecției) în care sunt
prezentați Gr. Alexandrescu și George Coșbuc. În volu-
mul Meditație în septembrie. Publicistică literară. Ediție
îngrijită de Aurel Sasu. Cuvânt înainte de Mircea Zaciu.
Editura Dacia, Cluj,1971 se adaugă alte medalioane lite-
rare. Din toate aceste cărți de medalioane completate cu
cele despre scriitorii blăjeni, – Al. Ciura, Al. Lu-
peanu-Melin, Pavel Dan – am alcătuit volumul Medali-
oane literare, Galaxia Gutenberg, 2016.
Paginile despre Al. Lupeanu-Melin și Pavel Dan
sunt cvasiinedite. Ele sunt predici funebre și au fost pu-
blicate în ziare locale, cu circulație redusă: cea despre Al.
Lupeanu-Melin, în „Unirea poporului”, An 1937, nr. 39,
iar cea despre Pavel Dan, în revista „Ofensiva română”,
An 1937, nr. 43.
Medalioanele literare consacrate lui Al. Lu-
peanu-Melin și lui Pavel Dan, ambii trecuți la cele veș-
nice în același an, 1937, sunt propriu-zis necrologuri. Cel
despre Pavel Dan este precedat de un Cuvânt introductiv
al redacției în care se arată „un adevăr trist și etern”. La
ceremoniile funerare ale scriitorilor, artiștilor și persona-
lităților culturale, participanții sunt de obicei puțini. La
prohodul lui Pavel Dan, „un suflet și o autentică valoare
ardeleană”, în capela cimitirului din Cluj, „încălzind at-
mosfera cu inimile lor îndurerate, abia câțiva publiciști și
gazetari din localitate”. Alta ar fi fost situația dacă era un
om politic, atunci „în urma sicriului s-ar fi târât anevoios
întreg Măria Sa Partidul… Pavel Dan, se mai spune în
prezentarea introductivă, a trăit „într-o nobilă paupertate
profesorală”, „ca o slugă a misiunii lui pure și a murit ca
un stăpân al suferințelor pe care le-a suportat eroic cu spi-
ritul.”
Urmează predica funebră rostită de părintele Agâr-
tivei narative, totuși ușor pot fi sesizate amintiri neșterse,
triste, dureroase chiar. Profesorul nu este altcineva decât
alter-ego scriitorului, fața umanizată a unei lumi care se
descompune o dată cu moartea tatălui său. Ceremonialul
povestirii este magistral. Incipitul dezvăluie doar parțial
ideea centrală a nuvelei. Apoi, spațiul narativ se lărgește.
Ieșirea în stradă a profesorului pare o ieșire în labirintul
ființei umane care își caută, cu efort suprauman, identi-
tatea și sensul existenței care sfârșește în moarte. Aparent
pare deranjat de faptul că poștașul și gazda sperau să
vadă lacrimi în ochii lui de profesor. Dar el depășește re-
pede labirintul exterior pe care-l scoate din spațiul nara-
tiv și se lasă copleșit de labirintul lăuntric. Imagini ale
povestirii se succed cu repeziciune: astfel, este conturat
treptat un portret al tatălui și, pe măsură ce se conturează
acesta, este schițat și profilul sufletesc al mamei profeso-
rului. O idee îl urmărește obsesiv: peste toate cele exis-
tențiale s-a instalat moartea. Brusc, eroul conștientizează
că nu-l va mai auzi niciodată pe tatăl său spunându-i: „Să
fii sănătos, dragul tatii!”, pentru că peste toate „moartea
trăsese acum o perdea”. Urmează apoi o pauză descrip-
tivă. Narațiunea este întreruptă de mai multe imagini des-
criptive: iarba tomnatecă, cărările de frunze galbene, ci-
mitirul, morminte vechi, movilele de lut, pâinea de în-
gropăciune. Aceste elemente ale cadrului spațial simbo-
lizează o introducere în lumea satului. Reîntors în satul
copilăriei, profesorul se oprește mai întâi la cimitir, unde
privește groapa pregătită, imaginându-și că acel loc este
unul în care „omul va tăcea mereu...”. Abia apoi ajunge
acasă. Iarăși este interesant de urmărit ceremonialul po-
vestirii care dezvoltă cadre tot mai largi: mai întâi pre-
zintă imaginea tatălui mort, apoi o revede pe mama lui și
abia apoi casa plină de oa-
meni. Când țese dialogu-
rile, scriitorul procedează
invers. Mai întâi se aude
vocea unui vecin (putem
vorbi în acest context de
vocea din off). Acesta îi
povestește ultima sa între-
vedere cu tatăl profesoru-
lui, concluzionând firesc
că „așa ne ducem toți, pe
rând”. În sfârșit, intervine
vocea mamei. La rândul
ei, îi povestește profeso-
rului cum s-au derulat ul-
timele zile de viață ale ce-
lui răposat. Acesta însă nu
răspunde. Ca și la inter-
venția anterioară a veci-
nului, profesorul ascultă
1 Sergiu Pavel Dan, Permanențele unei vocații scriitoricești la răscrucea
deceniilor, Prefață la vol. Pavel Dan, Urcan Bătrânul, Editura Dacia,
și tace. În sfârșit, este descris ritualul înmormântării, cu
nelipsitele bocete. Reacția profesorului se simte abia
când bocitoarele îi cântă propria poveste. Astfel, el „își
vede toată viața înainte ca un val de pânză desfăcut alan-
dala.” Ritualul continuă: sosirea preotului, slujba de în-
mormântare, predica, apoi drumul până la groapă. Brusc,
narațiunea este întreruptă. Finalul narativ pare rupt de țe-
sătura intimă a textului. Imaginea este cutremurătoare:
totul este încărcat într-o căruță și mama este nevoită să
se mute la fiul ei, părăsindu-și astfel locul unde „i s-au
născut copiii. Aici s-au destrămat zi cu zi necazurile a
treizeci de ani din viață; aici i-au murit părinții. De fie-
care palmă de pământ o leagă ceva...” Ultima imagine
este expresia unui tragic și nemilos destin: „bătrâna
pleacă, se mai întoarce o dată și îmbrățișează stâlpul ca-
sei ca pe un prieten din copilărie. Face cruci și se urcă
în căruță. La cotitură se opresc, căci bătrâna vrea să se
mai uite o dată înapoi. Se vede casa de bârne, acoperișul
de stuf înnegrit, ce pare o pălărie mare, neagră, trasă de
ochii plânși. În curte calul alb al noului stăpân; cal
străin în curte pustie...”
Desigur, tema morții și a sfârșitul iminent este aso-
ciată cu tema supraviețuirii și acceptării unui destin tra-
gic. De aceea, trebuie să reținem că „deși moartea rea-
pare în prim-planul acțiunii (și nu doar ca pretext al re-
constituirii unor moravuri), un alt „zbor de la cuib” o
precede: cel al fiului satului, pornit cândva spre alte zări
să-și croiască un drum în viață.”1 Spectacolul înmor-
mântării nu este doar un simbol. Este o reflectare ideatică
a tradiției adânc înrădăcinate în mentalitatea țăranului ro-
mân. La fel cum tăcerea tânărului este o ilustrare impre-
sionantă a tăriei de caracter și a durerii stăpânite printr-un
efort supraomenesc. Despărțirea finală de casa părin-
tească și de sat este o do-
vadă că „asistăm înfiorați
la despărțire, ca la un
sfârșit al unui timp, ca la
un act irepetabil și defini-
tiv având în el măreția și
sublimitatea marilor eve-
nimente tocmai prin tul-
burătoarea lor simplitate
înfiorată de mister.”2
Ceea ce nu a așter-
nut pe hârtie în nuvelă, re-
găsim în Jurnalul scriito-
rului. Tăcerea și durerea
supremă a fiului care-și
privește părintele pentru
ultima oară devine un
strigăt al ființei chinuite
dar care nu deznădăjdu-
ite: „Tac, tac. Îmi apropiu
fruntea de pământ, sărut
Cluj-Napoca, 1987, p. 16 2 Ibidem, p. 68
Centenar PAVEL DAN, 2007
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
10
țărâna. Ochii mi se înmoaie și, gata de plecare, picioa-
rele nu mă mai susțin, mă reazim de cruce. Plâng, plâng.
Brațele crucei parc-ar fi ale bătrânului și într-însa deo-
dată-l văd pe dânsul. Bunul meu bătrân mă privește și în
ochii lui e aceeași bunătate cu care mi-a spus acum opt
ani când am plecat la școală: „Să mergi sănătos, Pavele,
cine știe de ne-om mai vedea”. Vezi că ne vedem, Scum-
pul meu! Și mâinile mele strâng cu putere crucea de lemn
și lacrimile curg pe față. Trec clipele în zbor și soarele
se mai uită o dată de după deal învăluindu-ne pe amân-
doi într-o lumină roșietică. Mai sărut o dată crucea, iau
un pumn de țărână și plec...”1
Tot în Jurnal, scriitorul nota nostalgic reîntâlnirea
cu ținuturile natale, cu acel spațiu al copilăriei fericite,
spațiu pe care-l evocă în atâtea scrieri literare: „Ieri am
fost în Tritiu la casa părintească. Abia au mai rămas câ-
teva ruine împrăștiate în vârful dealului. Și cimitirul s-a
schimbat și crucile pe care m-am suit mai întâi în viața
mea sunt negre de ploaie și de vânt; altele s-au dărâmat,
și mormintele, tovarășii mei dragi, și-au încovoiat
creasta și-s lipite aproape de pământ. Casa noastră era
lângă cimitir, abia ne despărțea un răzor acoperit cu li-
ționi, în care căutam cuiburi de păsări și găseam urzici
și ne rupeam hainele și mai mâncam bătaie.” În total
dezacord cu destinul tragic al scriitorului apare imaginea
copilăriei din care păstrează lumina și bucuria:
„Doamne, câtă lumină, câtă fericire îmbracă în ea copi-
lăria mea. Câte zâmbete nevinovate, câte jocuri, câte
plânsete și câte urecheli. Câți desculți, cât noroi și câtă
lumină de soare. Câtă zăpadă și câtă ceartă iarna pentru
sănii. Uf, Doamne, cum mai trece vremea și ce grele-s
loviturile ei.”
Nuvela Noaptea este reprezentativă tot pentru in-
teriorizarea narativă a discursului. Obsesia sărăciei și a
nenorocului pare dominanta textuală preferată: „au cinat
mămăligă cu borș pârgăluit. E în câșlegi dar carne nu
prea fac. Porcul de slănină l-au vândut pentru impozite.”
Descrierea unei nopți de coșmar este situată într-un anu-
mit grotesc de tip caragialian (ca în Grand Hotel Victoria
Română, în care naratorul mărturisește „simt enorm și
văd monstruos”). Studentului îi pregătește mama un pat
din ce e mai bun în casă („scoțând din ladă țolul de mi-
reasă, i-a făcut un așternut împărătesc”). Familia în în-
tregimea ei, tată, mamă, o soră părăsită de bărbat și copi-
lul acesteia, adoarme. Studentul își aprinde lampa. Vrea
să citească tratate de matematici și de sintaxă latină, doar
ca „să-și dea iluzia că citește”. Se folosește de acest
subterfugiu pentru a-și liniști tatăl că citește dar, în reali-
tate își „revede” întreaga existentă de până atunci însă tot
dintr-o perspectivă a sărăciei și a existenței tragice. Su-
ferința cea mai mare îi este cauzată de faptul că putea
pleca la studii în străinătate dar nu avusese banii necesari
1 Pavel Dan, Jurnal, în vol. Zborul de la cuib, Antologie, prefață și tabel
cronologic de Ion Buzași, Editura ASTRA, Blaj, 2007, p. 123 2 Ion Vlad, Op. cit., p. 54 3 Ion Buzași, Centenar Pavel Dan. Secvențe omagiale blăjene, în
pentru meditații. Supremă suferință pentru un tânăr am-
bițios, dornic de a se instrui și pregăti pentru a deveni
dascăl. Sforăiturile tatălui iau însă proporții catastrofale
și-l țin treaz până în zori, când „în dosul geamurilor apar
obraji galbeni, batjocoritori ai zorilor de iarnă, și el
adoarme...” Timp favorabil misterelor, halucinațiilor, se-
cretelor și tăcerilor, noaptea prefigurează ea însăși tragi-
cul, „teluricul și fiorul ascuns al lucrurilor [...] Scriitorul
îmbrățișează lucrurile și le integrează Nopții, zonă a fan-
tasticului, a coșmarului, a desfigurării lucrurilor și a în-
corporării lor într-o viziune panteistă, cu totul neaștep-
tată, în consonanță cu tensiunea trăită. Suntem în miezul
unui univers zdruncinat de suferință, violent încercat. Ca
o pagină de jurnal e „Noaptea” iar insomnia studentu-
lui, în același spațiu închis al Casei, se metamorfozează
în desen halucinant”.2
Deși viziunea tragică e predominantă, totuși putem
citi în paginile de Jurnal că scriitorul și-a dorit să re-scrie
întreaga lume în toată frumusețea și fericirea ei: „și-mi
vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate
firele de iarbă de pe țintirim într-o pernă care să mi-
roase a primăvară, a flori, a fum [...] a vis și a fericire.”
Închei cu aprecieri legate de activitatea didactică a
scriitorului, așa cum este reflectată ea în scrierile sale li-
terare. Profesorul Pavel Dan a predat la Blaj. A fost «un
fiu de țăran cu multă învățătură, cu priceperea și dibăcia
rară a scrisului, care a fost peste un an colaborator in-
tern la „Unirea Poporului”, cu o dragoste față de mulți,
cari se îndemna mereu să învețe pe alții, înfrățit cu sără-
cia, dar iubitor și iubit de toți aceia ceri l-au cunoscut.
Alături de munca dăscălească, profesorul Pavel Dan în
clipe de liniște, adeseori transformând noaptea în zi, re-
trăia în minte viața satului său de naștere și cu darul de-
osebit ce-l avea scria povești minunate în care țăranii
noștri trăiau aievea, cu toate bucuriile și necazurile lor.
Pentru aceste povestiri prețuite de toți cei care l-au citit,
Pavel Dan ajunsese vestit în țara întreagă.»3 Dintre tex-
tele scrise la Blaj și având trimitere expresă la acest loc
care mustește de istorie este scrierea intitulată Note din
Blaj. Desigur, în primul rând trebuie să interpretăm tex-
tul sub aspectul valorii sale artistice. Introducerea în at-
mosfera atât de rece a școlii de altădată poate fi un strigăt
tragic care privează ființa de șansa împlinirii artistice.
Dacă am privi existența scriitorului prin filtrul acestui
text inedit, am înțelege că Pavel Dan este un scriitor tra-
gic, la fel cum Eminescu a fost un poet tragic.4 Datată
Blaj, 12 ianuarie 1935, această scriere de factură memo-
rialistică impresionează prin tragismul ei. Destinul pro-
fesorului se suprapune celui al dascălului. Incipitul e șo-
cant: «Geamurile-s înflorite de parcă ar fi sculptate în
marmură. Pe lângă singura ușă peretele e burat, și în
odaie e un frig tare ca oțelul». Domină imaginea unui
„ASTRA Blăjeană”, Anul XI, Nr. 3 (44), Septembrie 2007, p. 17 4 Vezi Eminescu – poet tragic de Ioana Em. Petrescu, Editura Junimea,
1994
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
11
îngheț natural dar și sufletesc. Frigul de afară se răs-
frânge voit în adâncimile conștiinței și ale sufletului în-
singurat. Imaginea clasei, aflată în alternanță cu cea a
grădinii care o înconjoară și a lecției neînvățate de elevi,
este percepută subiectiv și filtrată prin sufletul naratoru-
lui: «În clasă e frig, afară e ceață, pomii sunt burați, și
crengile arborilor din curte parcă-s brațe de candelabre
albe. Asta nu te-ncântă, frigul te pătrunde și, după ce în-
chizi catalogul, iai băieții la rost:
– De ce nu faceți foc, măi?
– Nu sunt lemne, zice un elev, ne dau bucăți numă-
rate.
– Domnul director a zis… începe altul.
Ce domnul director?! Stai jos, că nu te-am între-
bat, replici tu. E pedagogia care scoate persoana direc-
torului din discuție. La lecție, băieții nu știu. Pe tine gu-
turaiul nu te lasă să iai batista de la nas. Tușești, strănuți
mereu, până ți se roșesc ochii. Și nu râde nimeni. Altă-
dată un râs de băiat te-ar fi făcut și pe tine să surâzi, să
spui o vorbă. Acum toți sunt serioși, stau după bănci,
parcă ar fi niște pitici ascunși în șanțurile de luptă și aș-
teptând momentul. Tremură, se strâng unii într-alții și te
pricep mereu neclintiți, nepricepând de ce-au venit la
școală, de ce le spui să se uite în carte.» Interesant este
și textul intitulat Corigențe din care răzbat puternice eco-
uri caragialești. E imposibil să nu te gândești la Bacala-
ureatul lui I. L. Caragiale. Ritmul povestirii este și el di-
namic, rapid. Dialogurile sunt scurte, stereotipe. Sunt va-
riațiuni pe aceeași temă. Diferă doar numele elevului co-
rigent și, bineînțeles, persoana care intermediază între
profesor și elev. Ba este o mămică matinală și nerăbdă-
toare, ba este un preot disperat care invocă pe toți sfinții,
ba un preot care vrea să-și dea băiatul la Drept dar nu
poate din cauza latinei, ba o „doamnă elegantă” care e
convinsă că orice este posibil și că nimeni nu poate fi
împiedicat să facă o carieră strălucită în viață doar pentru
că nu știe latină, de aceea nu ezită să-l amenințe pe pro-
fesor. Finalul schiței nu are happy-end, ca în scrierea lui
I. L. Caragiale. „Cucoana” îl bruschează pe dascăl. Pu-
tem spune că întâlnim în acest pasaj de un realism dur,
dacă nu chiar grotesc. Amenințarea și disprețul de care
are parte profesorul sunt tipice vremurilor noastre: „e ui-
tăm unul la altul. Să ne fi trezit amândoi în lună, nu
ne-am fi privit altfel. Fața zâmbitoare de adineaori s-a
întunecat, ochii s-au micit, buzele subțiri se țuguiază ca
ale șarpelui ce se pregătește să-și azvârle veninul în fața
dușmanului.
– Dumneata, mi se pare, ești profesor suplinitor?
–?...
– Și vrei să mai fii numit și la anul?
– Nu mă gândesc. Am făcut și dreptul și cred c-o
să mă apuc de advocatură; în meseria asta, dacă ai de a
face cu tot felul de drojdie, cel puțin ești răsplătit. Dar
aici, vezi singură.
Cucoana nu mă aude, își urmează gândul:
– Ei bine, asta n-o să se mai întâmple. Ți-o garan-
tez eu. Îi voi spune cumnatului meu, viitorul ministru al
justiției, cine ești dumneata și cred că...
Mă uit la ea liniștit, zâmbind, și asta o înfurie.
–... Dar ce stau eu să discut cu dumneata, cu un
țăran!
Își smulge poșeta de pe masă și, măsurându-mă cu
tot disprețul, trântește ușa de cade tencuiala din țâțâni.”
Fără îndoială, „grotescul și, nu mai puțin fantasti-
cul-grotesc sunt condițiile – am zice – biografice ale cre-
ației lui Pavel Dan. [...] Realitatea lui Pavel Dan este o
realitate existențială deformată și deformatoare, selectivă
și partizană, filtrantă și modelatoare. Sau, privind altfel
lucrurile, putem spune că, de fapt, ceea ce ni se pare a fi
„adaptare” sunt proiecții ale unei viziuni interioare con-
tinuu tulburate, sunt modalitățile unei „travestiri” epice.
Grotescul nu este, însă, doar limbajul, „instrumentele”
acestei „travestiri”, ci adevărul unei condiții existențiale,
așadar măsura dincolo de care nu încap alte măsuri.”1
Destin singular în proza românească (dar nu și în
literatura română – sunt arhicunoscute destinele tragice
ale poeților Daniel Turcea și Magda Isanos, care s-au
stins la vârsta desăvârșirii artistice, adică la 34 și respec-
tiv 28 de ani), Pavel Dan ne-a lăsat epopeea unui scri-
itor tragic. Scurtă dar complexă prin tematică și narati-
vitate modernă, opera lui Pavel Dan este un univers țesut
cu o dramatică sete de viață și voință de a stăpâni și de a
împlini creația. Mai presus de toate „rămâne realitatea
unor performanțe narative de un relief, echilibru și dem-
nitate demne, nu o dată, de niște capodopere. Accesibilă
oricărui cititor receptiv cu adevărat față de arta cuvântu-
lui, certitudinea răscumpără, în eternitate, stăruințele, ab-
negația și privațiunile unei vieți foarte puțin răsfățate de
noroc.”2 Iar peste orizontul de așteptare al creației sale
„stăpânește Naratorul, destin implicat în substanța pro-
zelor, protagonist prodigios prin omniprezența și veghea
sa. Convocat la ceasul privilegiat al lecturilor, Narato-
rul își deconspiră liniile epopeii sale și ale zborului te-
merar. Oprit brusc, zborul acestui destin numit Pavel
Dan comunică generos spre noi mesajul unui scriitor
exemplar ca demnitate, tărie morală și forță a creării
Lumii. Această Lume este Textul, universul polifonic și
deschis ca orizonturi al operei. Avem dreptul să credem
în ea fiindcă este echivalentul exprimat în semne al exis-
tenței.”3
Maria-Daniela PĂNĂZAN
1 Mircea Braga, Postfață la vol. Pavel Dan, Schițe și nuvele, Editura Mi-
nerva, București, 1985, p. 299
2 Sergiu Pavel Dan, Op.cit., p. 29 3 Ion Vlad, Op. cit., p. 180
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
12
NOTE DIN BLAJ
Din Opere, volumul al II-lea, ediție îngrijită de Aurel Podaru,
Studiu introductiv de Andrei Moldovan, Eikon, Cluj-Napoca, 2012
eamurile-s de parcă ar fi sculptate în marmură. Pe
lângă singura ușă peretele e burat, și în odaie e un
frig tare ca oțelul. Pentru o clipă, de [te] ridici din
pat, aruncând vitejește plapoma, și
încerci să te îmbraci, te taie frigul, îți
dârdăie dinții, începi să tușești și te
oprești, aruncându-te din nou sub
plapomă. Ești încălțat de o gheată și cu
pantalonii. Stai apoi așa, strângându-te
în haine și încercând din răsputeri să te
încălzești.
Ce bine ți-ar fi prins să-ți [fi]
făcut cineva foc! Nu te poți gândi însă
nici la asta măcar de dârdăitul dinților
și te mulțumești doar să înjuri. Pe cine?
Statul, care nu ți-a dat leafa de luni, și,
când ți-a dat-o, e atât de mică, de nu
poate acoperi nici pe jumătate găurile
mari pe care le-a făcut modesta ta
sărăcie.
Oamenii? Ori pe cei care te-au
născut într-o zodie atât de tristă?
Te îmbraci apoi, făcând gimnastică până se
pornește inima s-alerge ca o gloabă urgisită, și cauți să
mânci ceva. Pe fundul cufărului mai e [o] coajă de pâne;
o iai și o arunci înapoi. Căzând, pânea sună ca o piatră
într-o ladă.
Ți-a trecut pofta. Pleci la școală. Pe drum îți
scârțăie zăpada sub picioare; te întâlnești cu elevi care te
salută, și-ți vine greu să-ți scoți mânile înghețate din
buzunare și să răspunzi.
În clasă e frig, afară e ceață, pomii sunt burați, și
crengile arborilor din curte parcă-s brațe de candelabre
albe. Asta nu te încântă, frigul te pătrunde și, după ce
închizi catalogul, iai băieții la rost:
– De ce nu faceți foc, măi?
– Nu sunt lemne, zice un elev, ne dau bucăți
numărate.
– Domnul director a zis… începe altul.
– Ce domnul director?! Stai jos, că nu te-am
întrebat, replici tu. E pedagogia care scoate persoana
directorului din discuție. La lecție, băieții nu știu. Pe tine
guturaiul nu te lasă să iai batista de la nas. Tușești, strănuți
mereu, până ți se roșesc ochii. Și nu râde nimeni. Altădată
un râs de băiat te-ar fi făcut și pe tine să surâzi, să spui o
vorbă. Acum toți sunt serioși, stau după bănci, parcă ar fi
niște pitici ascunși în șanțurile de luptă și așteptând
momentul. Tremură, se strâng unii într-alții și te pricep
mereu neclintiți, nepricepând de ce-au venit la școală, de
ce le spui să se [uite] în carte. Și nimeni nu se uită și nici
tu nu pricepi de ce le spui toate astea despre vorbele
latinești, despre sintaxă și despre Tit Liviu.
Îți dispare dinaintea ochilor tot
teatrul luptelor lui Hanibal, și înainte-ți
rămâne cartea, ca o cutie mică pătrată,
în fundul căreia sunt așezate simetric o
puzderie de insecte mici.
Clipele îți vâjăie pe la ureche ca
liliecii. Simți că a sărit de undeva un
șurub, te întorci la catedră și, privind
clasa cu ochii duși, zici:
– Ei, să citească cineva
rezumatul bucăților traduse până
acum.
Clasa pare deodată o spinare de
arici cu ghimpi mari, bifurcați la capăt,
și animalul parcă vine către tine, iar tu
te strângi după catedră…
La școala de menaj, unde iai
masa, după mâncare te poftește
secretara la o parte. E drăguță, îi râd
ochii și-ți spune câteva lucruri plăcute, apoi:
– Dragă, știi, suntem prieteni, n-aș vrea să te superi,
dar uite ce, azi mi-a controlat directoarea registrul și te-a
aflat în restanță cu două mii; spunea să faci și tu ceva. Și
după această drăguță încheiere, urmează iar puțină curte.
– Mulțumesc, ești foarte drăguță.
Dar ieșind afară, nu știu cum, ți se pare că cerul e
greu, îți apasă tâmplele.
Te întorci acasă. În odaie e frig, lemne nu mai sunt
de cine știe câtă vreme, și nici pe cele care au fost nu le-ai
plătit. Arunci geanta și te învârți în jur. Liniște și frig. Ești
obosit și simți nevoia de a te odihni un ceas după masă.
Te trântești pe pat acoperindu-te cu plapoma, dar frigul te
prinde pe la picioare. Ațipești visând că mergi pe o vale
verde și din toate părțile aleargă lupii spre tine. Tresari.
Ți-e gura plină de apă, urechile îți vâjâie și nasul parcă
ți-ar fi înfundat cu plută. Strănuți, încovoindu-te până la
pământ, de parcă ai vrea să faci o temenea unui puternic
al zilei.
Și apoi te duci la redacția ziarului unde lucri două
zile în săptămână, deocamdată „pentru un nume”. Și
acum citește un maldăr de ziare, fă o ploaie de știri,
ticluiește răspunsurile redacției așa ca să fie spirituale,
mai cotonogește câteva poezii trimise spre publicare de
cucoane care au cap, dar n-au ce face cu el și sună
dintr-însul ca din castagnete, iar sunetul se cheamă Odă
G
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
13
la nașterea înălțimii-sale episcopului H. „Ptiu!” dar îi dai
drumul după ce te-ai chinuit cu ea o jumătate de ceas.
Pe la șase ieși. Din pricina schimbului de aer, te
împletecești de trepte. Desigur.
Afară e noapte; o noapte de iarnă cu clar de lună și
becuri electrice sclipitoare. Lumea „selectă” e pe corso.
Perechi-perechi trec pe lângă tine salutându-te. Se face
curte, căci se aud râsete, vorbe de femei gâdilate. Se
vorbește de săniat, de baluri și de rochii.
Faci câțiva pași, nehotărându-te în ce direcție s-o
iei, apoi pășești la întâmplare.
Deodată te oprește cineva.
– Noroc!
– Noroc! răspunzi tu.
E un prieten învățător. A venit din satul tău, s-a
întâlnit cu mama ta și vrea să-ți spună ceva. Te-a mai
căutat pe acasă. Ai tăi sunt supărați,
nu le-ai scris de mult. Au așteptat să
mergi acasă de sărbători. „Fiecare
câne își are culcușul lui”, zicea tatăl
tău.
Au așteptat să le trimiți cel
puțin o vorbă, dacă nu poți să-i ajuți
cu nimic, acum, după ce și-au cheltuit
averea cu tine, purtându-te prin cele
școli. Tatălui tău îi tremurau mânile și
mama ta plângea. Spuneau că a venit
perceptorul în ajunul Crăciunului să
le ia singura vacă și că la urmă au
trebuit totuși s-o vândă, să se lase fără
lapte. „Și el trebuie să beie lapte
fierbinte – a zis mama arătând spre
tatăl – că se înăbușe, și Ludovica iar
numai lapte poate bea.” Apropo de
sora ta, prietenul îți spune că e mai
rău, că scuipă sânge și că te roagă să-i
trimiți ceva leacuri.
– Poate nu e tocmai așa situația,
îți zice prietenul. Bătrânii exagerează,
și el – „prietenul tău” – și-a dat toată
silința să-i convingă că trebuie să se supere, că tu nu poți,
că nu ți-au plătit leafă etc. etc.
Îi mulțumești și pleci.
Ai nevoie să fii singur, să poți fugi repede, căci te
urmărește o viziune stranie, un coșmar, poate din pricina
oboselii. Într-un sat, departe, la margine de câmp, e o
căsuță mică cu acoperișul de șindrilă înnegrită și spartă.
Casa e cu un colț mai jos, și toată tinde să intre în
pământ. Înăuntru e o mobilă veche, aproape țărănească,
doar curățenia arată că aici e o mână de femeie. E cald, și
lumina lămpii, trasă în jos, picură un aer alb, neguros.
Tatăl tău stă cu coatele răzimate pe sobă, pe care a pus un
lemn ca să nu se ardă. E bătrân, slab de îi atârnă pielea
sub barbă. Și dacă nu l-ar chinui astma și perceptorul, ar
fi tare fericit. La vatră e mama, mică și strâmbă ca o
scoabă, îmbrăcată în negru, râcăie din când în când focul
și tace. Apoi, într-un târziu:
– Oare pe unde o fi Pavel acum?
Nimeni nu-i răspunde. Sora, cu obrazul aprins și cu
sufletul la gură, se gândește că ți-e bine acum la alte fete,
da nu zice nimic. Ar supăra-o pe mama; ea și așa va muri
în curând. Dar acum, la Crăciun, ar fi trebuit să vină, se
gândește ea.
– Cine știe câte are și el pe cap!… zice tatăl
filozofic și-și ridică mâna de pe sobă.
– A, bună seara, domnule director.
– Bună seara, ce faci, domnule D., tot poezii pe
stradă?
E șeful ziarului, înalt, cu burtă,
lanț de aur și opinie politică. Altcum,
și deputat în opoziție, lucru care tare
îl măgulește.
– Nu, domnule director, dar
sunt așa de necăjit, nu mi-am făcut
foc de trei zile și n-am nici un ban.
– A, ce generație blazată! Câți
ani ai dumneata?
Și începe să-ți facă teoria
pesimismului și a veseliei, să-ți spună
că necazul e și o cauză de boală,
circulație [de] sânge… A uzi numai
culmea vorbirii și bătaia bastonului în
asfalt.
– Bună seara, domnule
director, și te retragi. Fugi, fugi ca
alungat de o stafie.
Pe drum te salută un coleg,
înalt, subțire, cu blană mare, cu nasul
în vânt și jobenul spre ceafă. Merge
într-o sanie splendidă, alături de o fată
bogată, pe care o va lua-o în căsătorie.
Altcum e o secătură.
Fugi, fugi. Intri în casă. Te oprești după o goană
nebună, alungat de o haită de lupi. Răsufli. De pe părete
te privește blând un chip de fată. E viitoarea ta logodnică,
o fată săracă, dar foarte inteligentă.
Te trântești pe pat și, îngropându-ți capul în pernă,
plângi, plângi…
Și în casă e liniște, liniște adâncă…
Blaj, 12.1.1935
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
14
„COMOARA SATELOR” – TEZAUR DE ÎNŢELEPCIUNE POPULARĂ
tată la Blaj, este o revistă lunară de folclor, care apare
la începutul fiecărei luni, cu excepția lunilor iulie și
august. De greutățile muncii redacționale s-au îngrijit, de-a lun-
gul timpului, Traian Gherman – director-editor și o pleiadă de
intelectuali, întemeietorii revistei: Alexandru Lupeanu-Melin,
Iuliu Maior, Ioan Moldovan, Laurean Moldovan (București),
Ioan Pop-Câmpeanu, Ion Pop-Zăicani, Ștefan Pop.
Colectivul redacției își anunță programul în nr. 1, obiec-
tivul principal al publicației, fiind colaborarea tuturor (în spe-
cial a preoților, învățătorilor și profesorilor) la adunarea folc-
lorului românesc ca material de utilizat pe seama celor ce vor
scrie istoria neamului, și de a mântui de la pierire această co-
moară națională. Încă de la început, era clar că nu se dorea ca
revista să devină o publicație științifică de analiză și interpre-
tare a produsului popular, ci, mai degrabă, „un colecționar har-
nic”, preocupat să conserve și să transmită lumii întregi tradiția
populară autentică:
Parcurgând întreaga colecție, cititorul este, realmente,
uimit de bogăția și diversitatea conținutului revistei, care cu-
prinde o arie largă a folclorului național. Iată, de pildă, care este
structura materialelor publicate de revistă în anul 1927: I. Da-
tini și credințe, II. Poezii populare, III. Descântece, IV. Ghi-
citori, V. Povești, VI. Recitări de copii, VII. Jocuri de copii,
VIII. Cuvinte dialectale, IX. Vorbe adânci, X. Scrântituri de
limbă, XI. Medicină populară, XII. Colinde, XIII. Cântec bă-
trânesc, XIV. Diferite, XV. Cărți și reviste, XVI. De la Redac-
ție.
Nota forte a revistei este dată de culegerea datinilor și
obiceiurilor strămoșești din toate colțurile țării. În această di-
recție un rol important revine profesorului Alexiu Viciu, care,
la îndemnul lui Ioan Micu Moldovan, preia metoda de lucru a
acestuia – de a strânge material folcloric cu ajutorul elevilor săi.
Vor fi publicate aici texte precum: Plugarul1 (obicei, din Șe-
ușa, de a arunca la Paști în apă pe plugarul care a ieșit primul
cu plugul în primăvara aceea), Prăcșorul2 (datină de Paști, în
Bistra, Munții Apuseni, care are loc a doua și a treia zi de Paști,
când feciorii ies la joc afară, la luncă, numele obiceiului venind
de la – pratum, prat, prătșor, prăcșor), Prinderea verilor și a
văruțelor3 (obicei din Ocna-Sibiului, Săliște, Orlat, Șpring, lo-
calizat în ziua de Sf. Toader, când băieții și fetele de aceeași
vârstă împart o pâinișoară, numită brăduleț, pentru a realiza, pe
viață, o legătură de frăție), Obiceiuri de Paști: Furatul toacei4
(în satele din jurul Bradului, în ziua de Paști), Udatul cu apă5
(a doua zi de Paști, în județul Sibiu, Gherla, Bistra) etc.
Alte culegeri importante vin din zona credințelor, des-
prinse din lunga experiență de viață a oamenilor din popor,
aproape că nu este număr în care acestea să nu fie prezente:
Când fată vaca, în ziua aceea nu se dă nimic de la casă, nici
apă nu-i iertat să ducă străinii de la fântâna din curte, că duc
laptele de la vacă. (jud. Sălaj, Pompeiu Hossu-Longin), Noap-
1 ,,Comoara satelor”, an I, 1923, nr. 3 (martie), pp.33-35. 2 Ibidem, nr. 4 (aprilie), pp. 49-51. 3 Ibidem, an IV, 1926, nr. 1 (ianuarie), pp. 1-2. 4 Ibidem, an II, 1924, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 67-68.
tea să nu fluieri în casă, că îți rămâne casa pustie. (jud. Co-
jocna, Simion Rusu), Cheile și căciula nu le pune pe masă, că
te vei sfădi. (jud. Tighina-Basarabia, I. Miron), Dacă visezi cu:
oi sau cu albine – e a vreme bună, cu pește – drum lung, cu
Alte rubrici precum Meteorologie populară și Prognos-
ticuri, realizate de Traian Gherman, completează, în mod feri-
cit, cuprinsul revistei cu informații inedite despre viața țăranu-
lui, care „Generații întregi, veacuri de-a rândul a observat tot
ce-l înconjoară, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neîn-
semnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de
precise, care să-i prevestească vremea”6, fie pe termen scurt,
fie pe unul mai îndelungat. Din categoria celor dintâi consem-
năm câteva: când se scaldă găinile în țărână, e semn a ploaie.
Aceluiași fenomen i se alătură alte constatări: dacă vaca la
muls își lasă coada în jos, dacă se joacă rațele și gâștele în apă
bătând din aripi; dacă vrăbiile ciripesc mult în pomi; de
zboară rândunelele aproape de pământ sau ating apa din zbor
ori ating în zbor pereții; dacă muștele pișcă tare ori râmele ies
pe cărări ș.a. În schimb nu va fi ploaie: când ciocârlia zboară
foarte de dimineață și foarte sus sau dacă se adună roiuri de
muscuțe în aer ori spicul grâului strălucește la soare. Și pre-
vederile pe termen mai lung aveau același izvor. Așadar, va fi
iarnă grea dacă splina porcului (la tăierea de Crăciun) e mare,
dacă toamna vin iepurii din câmp în grădini sau dacă șoarecii
vara își adună spice multe. La rândul ei, toamna se prelungește
mult când rândunelele întârzie să plece. Și primăvara își are
semnele ei: dacă Boii Domnului ies devreme aduc primăvara
devreme; dacă la 40 de Sfinți e vreme bună va fi și primăvară
bună, iar dacă la aceeași sărbătoare va bate vântul, 40 de zile
va bate întruna. De va fi la Rusalii timp frumos, așa va fi toată
vara și multe alte asemenea.
Descântecele ocupau un rol important în viața săteanu-
lui de atunci, în ele găsindu-și alinarea și-mpăcarea, tămăduiri
ale trupului, dar și ale sufletului, în lupta cu vrăjile de tot felul,
blestemele și alte practici malefice. Sunt inserate descântece de
tot felul: de deochi, de bubă rea, de bubă neagră, de negit, de
făcătură, de duh necurat, de friguri, de junghi, de durere de cap:
„Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-mprejur de casă./ Cine
e în casă?/ Că-mi șede Ion/ cu Sâncion./ Pe cine păzea?/ Pe
cutare N./ din murg de sară/ până-n miez de noapte,/ până la
cântatul cocoșilor,/ și din cântatul cocoșilor/ până-n revărsatul
zorilor,/ și din revărsatul zorilor/ pân’ la răsărit de soare./
Leac Sfântă Maică Marie/ din limba mea să fie”7 (jud. Ca-
raș-Severin, Lucian Costin).
Interesul pentru paremiologie se manifestă prin insera-
rea în cuprinsul revistei a ghicitorilor (Cimilituri), a proverbe-
lor și zicătorilor (Vorbe adânci), care atestă tezaurul de înțe-
lepciune a poporului român: „Umblă iarna prin poiană/ și-i
gătită ca o doamnă.”, „Domnișor cu haine scurte/ mare lege
ține-n curte.”(Iuliu Maior); „Cine lasă mălaiul din satul lui
pentru pita din satul vecin, încă n-are minte.”, „Umblă după
5 Ibidem, pp. 70-71. 6 Ibidem, an I, 1923, nr. 1 (ianuarie), p. 5. 7 Ibidem, an I, 1923, nr. 4 (aprillie), p. 58.
„C
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
15
el norocul, ca bulgării după câini.”, „Mintea de-ar crește pe
toată cărarea, și măgarii ar paște-o.” (Traian Gherman).
Trăind în mijlocul naturii, înconjurat de fel și fel de
poame, de ierburi și flori, omul din popor le-a încercat la ne-
voie, ajungând, astfel, la adevărate „tratate” de Medicină po-
pulară, ce ocupă un loc important în cadrul revistei. Prin ur-
mare, sfaturile de medicină populară, redate de Aurelian Bor-
șianu și de prof. At. Popa sunt citite cu interes de către cititori,
care află că pot scăpa de dureri „de grumaz” dacă prepară un-
soare de gâscă pe coajă de ceapă sau ceai de flori uscate de
soc îndulcite cu miere. Pentru „arsură” se recomandă făină de
cucuruz muiată în apă rece sau cartofi nefierți rași și puși pe
rană. La „înțepătură” se pot folosi sâmburi de bostan pisați și
amestecați cu făină de grâu, aluatul obținut fiind aplicat pe
rană. De același interes s-a bucurat și Ierbarul dr. Ambrosiu
Chețianu, care îmbinând utilul cu frumosul, a pus fiecărei
plante poezia populară potrivită: „Frunză verde de bujor/ Am
un neică domnișor” (pentru bujor), „Sămănai tot busuioc/ Ră-
sări jale și foc” (busuioc), „Bade pentru dumneata/ Mă topesc
ca cânepa” (cânepă), „Bade trup de trandafir/ Lasă-mă să rup
un fir” (trandafir)1 ș.a.m.d. (Blaj, Ion Pop-Câmpeanu).
Literatura populară este bine reprezentată în cadrul re-
vistei atât prin creații populare cu funcție ceremonială, în legă-
tură cu momentele cruciale din viața omului: nașterea – Cântec
de leagăn2 (jud. Sălaj, Pompeiu Hossu-Longin), nunta – Urație
de nuntă3 (jud. Hunedoara, Pompeiu Hossu-Longin) și moartea
– Bocete4 (jud. Bistrița-Năsăud, Gavril Bichigean), cât și prin:
povești Mama cu șapte prunci5, Pădurean cel cu inima de pia-
tră6, Vasile cel înflorit7, legende De când sunt albinele negre8,
Floarea-soarelui9 și balade Manea10, Cântecul lui Vilean11. În
special, stârnesc atenția cititorului așa numitele cântece haidu-
cești, care, în satele de pe Mureș și Târnave, poartă denumirea
de Cântece hoțești. Acestea au fost culese de Ion Bianu și sunt
închinate haiducului Dăianu, despre care bătrânii de acum un
veac spuneau că se ținea ascuns prin pădurile comunelor Șeica
Mică, Șeica Mare, Țapu, Șoroștin, Micăsasa și Chesler. Tot-
deauna avea în jurul său o ceată de zece-doisprezece voinici.
Oamenilor săraci nu le făcea nici un rău, ci îi ajuta cu banii luați
de la cei bogați. De mai multe ori el și haiducii săi au luptat cu
jandarmii, dar, de fiecare dată, el scăpa mulțumită calităților
sale. Iată unul dintre cântecele închinate acestui erou popular:
„Foaie verde măgheran/ N-ați auzit de-un Dăian/ De un hoț
de săliștean/ Care umblă prin păduri/ Cu patruzeci de panduri/
Și umblă din stână în stână/ Și gustă brânza de-i bună,/ Și urda
de-i sfărmicioasă/ Și păduricea de-i deasă./ Băcițele-i fac de
cină/ Bălmoșel și cu smântână/ Cu unsoare/ De mioare/ Verze
moi/ În zăr de oi”12. Creațiile lirice, desprinse mai ales din zona
Ardealului, au ca temă dragostea. În acest sens, reproducem câ-
teva versuri populare pline de simțire autentică: „Cine iubește
și lasă/ Pune-i, Doamne, foc la casă/ El să fie-nchis în ea/ Să
1 Ibidem, an III, 1925, nr. 4 (aprilie), pp. 42-44. 2 Ibidem, nr. 7-8 (sept.-oct.), p. 108. 3 Ibidem, an IV, 1926, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 79-81. 4 Ibidem, an I, 1923, nr. 10 (decembrie), p. 159. 5 Ibidem, an III, 1925, nr. 2-3 (febr.-martie), pp. 20-22. 6 Ibidem, an IV, 1926, nr. 1 (ianuarie), pp. 2-7. 7 Ibidem, an V, 1927, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 93-100. 8 Ibidem, an I, 1923, nr. 3 (martie), pp. 45-46. 9 Ibidem, nr. 2 (februarie), p. 30.
plătească dragostea”, „Spune, bade, și te joară/ Mai ai altă
lelișoară?/ De mai ai alta cu drag/ Să mă sui în pat să zac/ De
mai ai alta cu dor/ Io mă pui în drum să mor/ Să mă calce ca-
rele/ Boii cu picioarele/ Să se mire fetele/ De ce fac dragos-
tile”, „Al meu drăguț nu-i drăguț/ Că-i pui de măgherănuț/
Când iubește înverzește/ Când îl las se veștejește”13.
Cum revista aducea materiale, din toate colțurile țării,
presărate cu regionalisme și expresii specifice, se impuneau, de
multe ori, și explicații, în special a cuvintelor dialectale. Așa
s-a născut o rubrică aparte: Cuvinte dialectale și o alta de Jo-
curi de cuvinte, aceasta din urmă pentru dicție, pentru deprin-
derea de a vorbi corect. Iată câteva exemple: a se jucări-a se
juca, d-o cale-câteodată, a osâmbri-a merita, adămană-uzură,
oamă-muiere, vintre-pântece (din Țara Oașului, Alexandru
Lupeanu-Melin) sau din cea de a doua rubrică, numită Scrân-
tituri de limbă: „Mă dusei la lelea Floare/ Să- mi deie curechi
și unsoare/ Vrui să zic și nu zisei/ Când voi zice, înc-oi zice/ Ca
să zic, c-am zis, c-oi zice”14. (Alexiu Viciu).
Revista acordă un loc important și evenimentelor cultu-
rale: „Serbarea zilei de 3/15 Mai la Blaj”15, „Poporul la con-
gresele ASTREI”16 sau evocării unor personalități locale, care
au manifestat interes pentru creația populară – „Folcloriștii
Blajului”17. Și dacă la toate acestea mai adăugăm bogăția de
colinde, de orații țărănești, de jocuri de copii și noutăți editori-
ale (cărți, ziare și reviste) putem afirma că acestei publicații ar
trebui să i se acorde un loc important în istoria folcloristicii ro-
mânești.
Revistei conduse de Traian Gherman îi revin câteva me-
rite incontestabile: este printre primele publicații cu caracter
strict folcloric din Transilvania, a avut printre colaboratori folc-
loriști apreciați, dintre care îi amintim pe: Alexiu Viciu, Ale-
xandru Lupeanu-Melin, Ion Pop-Câmpeanu, Pompeiu
Hossu-Longin, S. T. Kirileanu, ȘT. S. Tuțescu, G. Bichigeanu
etc., a publicat un interesant și bogat material folcloric, cu pre-
cădere din zona Transilvaniei, acordându-se atenție, în primul
rând, culegerilor de literatură populară, în tradiția folcloriștilor
blăjeni: puțin cunoscutul Samuil Pop, filologul Timotei Cipariu
și ucenicul său, Ioan Micu Moldovan, viitorul academician, la
geau diverse specii literare populare, ce au realizat o colecție
impresionantă în Biblioteca Centrală a Blajului.
Rolul lui Traian Gherman în susținerea acestei reviste a
fost unul esențial. El a dus la o sporire a interesului intelectua-
lilor pentru acest tip de creații. În concluzie, susținem ideea că
revista „Comoara satelor” – prin conținutul variat, prin mulți-
mea colaboratorilor din întreg spațiul românesc și prin aria de
răspândire – reprezintă prima revistă de folclor din Transilva-
nia demnă de interesul publicisticii naționale.
Claudia OANCEA-RAICA
10 Ibidem, nr. 10 (decembrie), p. 160. 11 Ibidem, an V, 1927, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 43-44. 12 Ibidem, an I, 1923, nr. 7-8 (sept.-oct.), pp. 105-106. 13 Ibidem, p. 128. 14 Ibidem, an V, 1927, nr. 3-4 (martie-aprilie), p. 25. 15 Ibidem, an III, 1925, nr. 7-8 (sept-oct.), pp. 89-93. 16 Ibidem, an I, 1923, nr. 5 (mai), p. 79. 17 Ibidem, an III, 1925, nr. 1 (ianuarie), pp. 1-5.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
16
MIHAI EMINESCU LA BLAJ
Ca orice mare iubitor de cultură și literatură, Prof.Traian Gherman a fost și el atras în mod irezistibil de scrierile marelui
nostru poet național. Poeziile și scrierile lui nu lipseau de pe masa de lucru și erau citite ori de câte ori avea răgaz.
Nu e de mirare deci, că a fost atras și de biografia și viața poetului, mai ales că, atunci când poetul a făcut un popas în Blaj,
Prof.Traian Gherman era și elev la școlile din urbe. Așa se face că, la comemorarea a 110 ani de la moartea poetului a ajuns să
consemneze câteva momente legate de perioada petrecută de acest mare patriot român, Mihai Eminescu în orașul de pe Târnava.
Prof.Traian Gherman consemnează „popasul” lui Eminescu la Blaj, venit „de departe”, așa cum a făcut însuși Prof.Traian
Gherman în copilărie, când a „poposit” și el pe meleaguri blăjene, pentru a se împărtăși din „izvorul dătător de viață” al cărților
și al școlii românești. Amintirile sale legate de „perioada blăjeană” a lui Eminescu aruncă o lumină nouă asupra acestei perioade
a vieții marelui nostru poet, și clarifică, pe cât posibil, unele informații apărute în literatura despre Eminescu. De asemenea,
discutând despre unele informații ce au circulat în acea perioadă, dă sugestii despre cum ar trebui să ne referim la această peri-
oadă din viața lui Eminescu, argumentând presupunerile și convingerile sale despre subiect, precum și întrebările ce ar putea să
se nască din anumite aserțiuni care circulau, de exemplu cele în legătură cu numele poetului sau cu studiul scris de Alexandru
Grama, profesor la Școlile din Blaj.
Prezentul material vine să completeze și chiar să clarifice unele aspecte din biografia poetului, care completează datele
cunoscute, și dau comentatorilor și biografilor lui Eminescu o mai largă și completă perspectivă. La fel, el aduce argumente în
favoarea celor care susțin – pe bună dreptate –, că Mihai Eminescu este într-adevăr un poet național, în ciuda falselor teorii ale
detractorilor săi.
Rândurile scrise de Prof.Traian Gherman, la împlinirea a 110 ani de la moartea poetului se constituie într-un argument
serios pentru completarea biografiei acestuia care, trecând și prin Blaj, „Mica Romă”, a avut la rândul său privilegiul de a
cunoaște mai îndeaproape poporul și cultura sa. Este și o dovadă că Eminescu n-a fost nicicând uitat sau marginalizat, oameni
de cultură au scris continuu despre el și opera sa, strâns legată de poporul din care își trăgea seva întreaga sa operă.
În același timp, faptul că Eminescu a trecut și prin Blaj la o vârstă atât de fragedă i-a dat și lui posibilitatea de a cunoaște
îndeaproape poporul pe care apoi îl va reprezenta cu cinste în scrierile și acțiunile sale de mai târziu. I-au dat posibilitatea să
cunoască țara și, indirect, să fie și el „ctitor”, al Marii Uniri, pe care o prevedea, o dorea și pentru care a militat activ în tot timpul
vieții.
Faptul că Eminescu a ajuns în Blaj de timpuriu, a fost benefic și pentru scriitor, nu numai pentru locuitorii Blajului și a
împrejurimilor sale și, implicit a întregii țări. Periplul prin țară a marelui poet i-a dat posibilitatea să cunoască și apoi să scrie
despre realitățile întâlnite și, cunoscând faptele „pe viu”, să acționeze în consecință. Întâlnirea a fost benefică de ambele părți, a
fost o „documentare pe viu” pentru ca apoi să poată susține, în cunoștință de cauză, chestiunea românească ori de câte ori avea
prilejul.
Iată de ce, însemnările de mai jos, care sunt ample și edificatoare, contribuie nu numai la cunoașterea mai îndeaproape a
celui care a fost „marele nostru poet național”, dar și a oamenilor care au contribuit substanțial dacă nu chiar esențial, la înfăp-
tuirea Marii Uniri.
Prof. Lucia Ana PAVEL -au împlinit, în ziua de 15 ianuarie 1960, 110 ani de
la moartea marelui nostru poet Mihail Eminescu din
Botșenii Moldovei. Aproape toți biografii amintesc
că Eminescu, în anii tinereții, a petrecut și în Blaj, ca elev
de liceu. Din arhiva liceului – matricole – faptul acesta nu
s-a putut constata; probabil să se fi anunțat ca elev particu-
lar însă neprezentându-se, probabil, la examene numele lui
nu se găsește în matricolele din acele vremuri. Biografii lui
susțin acest lucru bazați pe însemnările rămase pe urma po-
etului, în care face amintire despre „înăgărarul” de la semi-
narul din Blaj. Dar dacă matricolele liceului nu păstrează
nici o amintire despre marele poet, el a rămas în amintirea
vechilor „greci” ai orașului, – cum se mai numeau descen-
denții vechilor băștinași ai Blajului.
Eu am trecut la liceul din Blaj ca elev în cl. III în
anul școlar 1893-1984, am fost în cortel cu un frate mai
mic și cu alți șase elevi „sub curte”, la cojocarul Ion Iclo-
zan, unde am stat doi ani. Din spusele acestui „grec” cinstit
și ale soției sale am prins multe amintiri din trecutul acestui
orășel și despre oameni, cari în cursul timpului s-au perân-
dat pe aici. Multe din ele timpul le-a veștejit, dar altele din-
tre ele, pe măsură ce orizontul gândirii și al cunoștințelor
mi se lărgea, au început să mi se cristalizeze și să le dau în
același timp și o importanță. Acesta este cazul și cu nemu-
ritorul nostru poet Mihai Eminescu.
Îmi aduc aminte, cum îmi vorbea gazda mea despre
un „ștudent” venit din Moldova – nu știu să-i fi spus nu-
mele –, un tânăr frumușel și subțirel care, după vorbele lui
ar fi trebuit să fie elev în cl. a V-a sau a VI-a de liceu. Spu-
nea, că era blondin, purta plete lungi, neobișnuite la ceilalți
elevi ai Școlilor din Blaj. Cu școala nu prea își bătea capul,
poate pentru că nici nu știa ungurește. Nu prea avea priete-
nii cu elevii, îi plăcea să umble mai mult singur ori să stea
de vorbă cu servitorimea de la Seminarul teologic, ori să-i
aștepte la șipotul din „hulă”, de unde cărau apa cu butoiul
tras de doi măgari, – așa cum spune și poetul în amintirile
sale.
S
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
17
Din vorbele gazdei mele mi-a mai rămas în minte,
că Eminescu ar fi venit mai spre primăvară. Îndată ce au
dat zilele senine și călduroase ale primăverii, poetul hoi-
nărea mai mult în partea din sus a orașului, spre Sâncel.
Dar ceea ce țin mai bine minte din cele ce îmi spunea
gazda, era un obicei al acestui „ștudent” străin. Avea obi-
ceiul că îndată ce a dat vremea cireșelor își umplea buzu-
narele cu cireșe, mai cumpărate, mai căpătate de la cofări-
țele din piața orașului, și cu buzunarele umflate apuca dru-
mul spre „hulă” și ajungând în vârful „hulii”, din stânga
spre Chereteu, se plimba pe malul unui lac mare, pe mar-
gini plin de trestiș și păpuriș, lac adânc de adăpost pentru
hode, rațe sălbatice și alte păsări.
Aici își întorcea pălăria în sus, o umplea de cireșe și
și-o punea pe creștetul capului; apoi se plimba mereu în
jurul Chereteului, cântând încet, ori vorbind singur și ges-
ticulând, iar cu mâna lua din pălăria de pe cap câte-o ci-
reașă. Așa își petrecea cea mai mare parte a zilei, îndată ce
dădea vremea cireșelor. Câtă vreme va fi petrecut în Blaj,
nu știu; poate îmi va fi spus chiar și numele gazdei unde a
stat, dar ca copil, n-am mai reținut. Cu timpul multe am
uitat, dar îmi aduc aminte de hoinăriile poetului în jurul
Chereteului din vârful „hulii” Blajului.
Referitor la Eminescu mai citez: „Prin anii
1870-1872, când Vasile Pordea (canonic în Gherla) era
cleric, audiind cursurile de teologie la Universitatea din Vi-
ena, urma cursuri de filosofie și marele nostru poet național
Mihai Eminescu. Clericii români de la Universitate întreți-
neau legături de prietenie cu genialul Eminescu și cum ne
spunea canonicul Pordea, îl ajutorau și materialicește pe
cât puteau, îngrijindu-se ca să aibă în seminar vipt din bu-
cătăria institutului. Se spune că renunțau zilnic, în serie, la
anumite feluri de mâncare, pentru ca rezervele astfel for-
mate să le dea prietenului lor și marelui poet al neamului.”
În notă se consemnează numele câtorva clerici de atunci:
Chiriac Groze (Blaj), Antoniu Covaciu (Gherla), I. Boroș
(Lugoj), Vasile Pordea (Gherla), Gavril Cherebețiu
(Gherla)1.
Între însemnările rămase de la regretatul profesor
Dr. Ioan Rațiu, am aflat o copie a unei conscripții a taxa-
liștilor din Blaj, din anul XVIII. Conscripția nu e datată,
însă din comparația cu unele date scrise pe această copie
se poate conclude, că conscripția a fost făcută între anii
1760-1765. Între taxaliștii vremii găsim și numele „vidua
Standa” (probabil Sanda) Iminovits. Apoi un alt taxalis,
Pavel Imminovits de 35 ani, cu fiii Szalavestru de 4 ani și
Vonu, de 2 ani, de profesiune „muurar(i)us”. Apoi pe Si-
ván Iminocvits, de 20 ani, cu frații Iuin de 16 ani și Petru
de 18 ani, cel din urmă mort la 22 decembrie 1811, în etate
de 70 ani, iar Șivan mort în anul 1812, de profesiune „co-
turnarius” (cârciumar).
Familia Iminovici a fost una dintre cele mai vechi
familii, cari au fost colonizate în Blaj, încă de eppul Ino-
cențiu Micu, prin anul 1738. Ne-o confirmă aceasta, faptul
1 Dr. Victor Bojor, Canonicii din Dieceza gr.-cat. a Gherle, Cluj, 1937,
p. 245
că în tabloul elevilor din cel dintâi an al existenței Școlilor
din Blaj, „Calculus scholasticorum anni T-mi 1755”, între
cei 72 elevi grupați după clasificarea progresului făcut în
studii, la „majores” – adică între cei calificați cu nota foarte
bine de azi – găsim pe un Georgius Iminovits din Blaj”.
Acesta probabil să fi fost fin al Sandei Iminovits rămasă
văduvă pe timpul când s-a făcut conscripția de mai sus2.
Hazardez câteva întrebări: oare poate fi adus în ceva
legătură numele de Iminovici cu Eminovici, numele fami-
lial al poetului Mihai Eminescu? Dacă am admite această
legătură între cele două nume de familie, oare va fi existat
și o înrudire între vechii taxaliști ai Blajului, aduși aici din
diferite părți ale țării, și între străbunii lui Eminovici-Emi-
nescu din Moldova? Și în acest caz, oare poetul n-a fost
atras spre Blaj și pe urma unei tradiții a familiei sale, de
care va fi știut și poetul? Iată câteva întrebări, desigur cam
hazardate și care niciodată nu vor avea un răspuns pozitiv.
În anuarul liceului din Blaj, anul școlar 1873-1974,
se găsește înscris în cl. I elevul Ioan Eminescu ca cel mai
bun elev al clasei, cum reiese din clasificarea elevilor după
„locațiune”, iar în anuarul din 1874-1975, același elev în-
scris în cl. II de liceu, clasificat al 4-lea dintre cei 54 elevi
de clasă. În lipsa anuarelor din anii următori, nu am putut
urmări pe acest Ioan Eminescu, pe care însă în anuarele de
mai târziu, din anii 1878-1979 și urm., nu-l mai găsim. Ce
se va fi ales cu acest elev distins, nu putem ști.
Dar ceea ce interesează în primul loc e, că oare a fost
din părinți din localitate, ori doar va fi venit din alte părți?
Anuarele la care ne referim, nu ne dau nici o deslușire în
această privință. Înclin să cred că părinții i-au fost din Blaj,
descendenți ai familiei Iminovici, iar numele i se va fi
schimbat în Eminescu probabil chiar pe urma faptului că și
numele poetului cam pe atunci îl găsim în revista „Fami-
lia” a lui Iosif Vulcan schimbat din Eminovici în Emi-
nescu. Ori doar să hazardăm din nou o întrebare: să fi fost
ceva legătură familiară între marele poet și între familia
Iminovici din Blaj?
* * *
La liceul din Blaj am trecut în anul școlar
1893-1894, ca elev în cl. III, până aici am urmat la colegiul
reformat din Aiud. Când am trecut la liceul din Blaj, eu
știam de acasă să cânt câteva poezii de ale lui Eminescu.
Casa părinților mei, preot la sate, a fost o casă plină de co-
pii și de sărăcie (cinci iugăre proprietate și șase copii) și de
cântec. Pe lângă bunătatea de înger a mamei mele, tata era
unul dintre cei mai buni cântăreți ai tagmei sale în acele
vremuri. Și în timpul vacanțelor când eram acasă, nu tre-
buia rugat mult, ca să ne învețe și pe noi diferite cântări.
De la tata am învățat cântarea „Deșteaptă-te Române!”,
„Marșul lui Iancu”, „Așa-i Românul în veselie”, apoi
„Hora Unirii”, „Așa scrie prin gazete”, „Cine trece Oltul
mare” al lui Tudor Vladimirescu și altele. Pe lângă aceste
2 Vezi Nicolae Albu, Istoria Învățământului Românesc din Transilvania,
Blaj, 1944, p. 191
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
18
poezii eroice, am mai învățat „Orfana” de Bolintineanu,
„Adio la Carpați” de Depărățeanu, dar mai ales știam multe
doine poporale, în care tata era adevărat „meșter”. Mai
știam cânta, tot de la tata, până nu am mers la Blaj, și poe-
zia „Somnoroase păsărele”, pe care o cântam pe o altă me-
lodie, decât aceea pe care o auzim azi la radio, și mai ales
îmi plăcea „Vezi rândunelele se duc” din care mai mult îmi
plăcea imaginea tabloului cu stolurile de rândunele călă-
toare și „bruma ce se lasă peste vii”, semn că strugurii sunt
copți. Aceste imagini din poezie erau mai apropiate, atunci
de sufletul meu.
Când am mers la Blaj, eu știam de acasă câteva po-
ezii de Eminescu. Când am trecut la liceul din Blaj, aici am
aflat un mediu cu totul altul decât cel de la Colegiul refor-
mat din Aiud. Cu anii ce au urmat mereu mi s-a îmbogățit
repertoriul de poezii, mai ales de ale lui Eminescu. Noul
poet (pentru noi), mai ales a început să ne stăpânească min-
tea și sufletul prin limba sa „ca un fagure de miere”, prin
imaginile poetice și prin spiritul, curentul nou ce se crea,
se desprindea din poeziile sale.
Melancolia dulce ce transpira din poeziile lui înclina
sufletul tineresc spre „visări dulci”, care încerca să se iden-
tifice cu poetul în anumite stări sufletești pe care acesta le
destăinuia cu atâta sinceritate și într-o formă atât de capti-
vantă. Pe lângă limba literară frumoasă, necunoscută până
atunci decât în creațiile populare, poeziile lui Eminescu au
deschis drumul și spre un pesimism în sufletul tineretului
care, captivat de frumusețea imaginilor tălmăcite cu atâta
măiestrie și armonie a limbei, se lăsa ușor alunecat spre
acest nou, necunoscut până atunci la poeții noștri. Acest
nou ce se desprindea din încântătoarele poezii ale lui Emi-
nescu a captivat toate sufletele visătoare ale timpului. S-a
format de-a dreptul un curent literar, cunoscut tuturor și pe
care nu am eu căderea de a-l mai prezenta în aceste „amin-
tiri” de acum 60 de ani și mai bine. S-au găsit însă și mulți
pseudo-eminescieni, care maimuțărind pe Eminescu, au
început să cânte dureri imaginate, să se complacă într-o
anumită stare psihologică morbidă, care de altfel ușor pu-
tea pune stăpânire pe sufletele tineretului visător. Și acești
pseudo-eminescieni cu cântările lor morbide au început să
câștige teren, deodată cu curentul creat de marele Emi-
nescu, și între elevii școlilor din Blaj. Atunci am învățat și
eu, de altfel frumoasa romanță „Dacă’ douăzeci de
toamne”, pe care îmi place s-o ascult și azi la radio, deși
am vârsta de peste 80 de ani. Însă, ori de câte ori cântam
această romanță la vârsta de odinioară când aveam 17 „pri-
măveri”, totdeauna mi se poticnea gândul, că oare atunci
când voi avea „douăzeci de toamne”, în adevăr
Sub o piatră solitară
Ași fi mult mai fericit,
Căci a zilelor povară
Sufletul mi l-au zdrobit
și mă căsnea gândul, că oare când voi avea „două-
zeci de toamne” în comparație cu cele șaptesprezece pri-
măveri ce le aveam atunci, cine știe ce dureri se vor putea
abate peste capul meu. Îmi plăcea să cânt această frumoasă
romanță, dar reflectând asupra cuprinsului ei, rămâneam
stăpânit de o ușoară toropeală.
Mai căutam și alte romanțe de același cuprins me-
lancolic, dar dintre toate nici una poate nu era cântată de
colegii vremi, ca și de mine, cu atâta văicăreală și cu atâta
oftat, ca versurile:
Decât o viață tristă
Ș-un trai nefericit
Mai bine-un glonț de pușcă
Ș-o moarte la minut...
Așa cânta generația vremii „nădejdea viitorului”.
Elevii școlilor din Blaj, cu excepția unui număr mai
mic, care stătea în internat, ceilalți stăteam la gazde în oraș,
mici meseriași, care n-aveau preocupări literare și culturale
mai înalte. Ei își țineau de datorie să fim corecți, să ne fa-
cem lecțiile și să respectăm dispozițiile școlare. Directiva-
rea spirituală a elevilor îi revenea numai Corpului didactic.
Blajul, vechi centru românesc de educație și cultură pentru
tinerele generații, nu putea să rămână indiferent în ce pri-
vește formarea ideologică și psihologică a tinerimei. Voia
să îndrume tineretul pe o cale sănătoasă din punct de ve-
dere moral și psihologic. Pe atunci erau profesori de limba
română Silvestru Nestor, versat mai mult în literatura ve-
che, apoi Alesiu Viciu spirit vioi la curent cu literatura
nouă a vremii și mai ales tânărul și înflăcăratul profesor
Gavril Precup. Aceștia, în orele de clasă mai ales în cursul
superior, ne arătau frumusețile de limbă și imaginile poe-
tice, gândirea și simțirea marelui nostru poet Eminescu.
Însă pentru canalizarea ideilor ce prindeau rădăcini
în sufletele tinerești ale vremii se cerea parcă și o acțiune
din afară și mai radicală. Cel ce s-a simțit dator să înceapă
o astfel de acțiune a fost canonicul Alexandru Grama, pro-
fesor de teologie, cel mai bun istoric bisericesc al timpului,
alăturea de prietenul său Augustin Bunea. Alexandru
Grama a scris în anul 1896 lucrarea intitulată „Eminescu.
Studiu critic”. Mobilul acestui studiu, cum spuneam mai
sus, a fost cărarea greșită pe care o apucase tineretul, un
curent datorat nu într-atâta influenței poeziilor lui Emi-
nescu, ci mai mult și chiar în primul loc, mititeilor, adese-
ori anonimi, cari maimuțăreau pe marele poet, cântând du-
reri închipuite.
Grama credea că acest rău numai așa se va putea re-
media, dacă va diminua în fața tineretului chiar pe marele
poet pe care îl imitau cei mai mulți. De aceea, a scris acel
„studiu critic”, atacând nu numai ideile, ci și scrisul poetu-
lui. Acest studiu a fost retipărit și într-o mică broșură, ce
circula între noi elevii, însă departe de a se fi ajuns efectul
scontat de autor. În fața noastră Eminescu a rămas și pe mai
departe marele și iubitul nostru scriitor.
O greșeală a lui Grama a fost că nu s-a mărginit să
combată numai curentul nesănătos, datorat în primul loc
pseudo-eminescienilor și nu într-atâta poetului, și a încer-
cat – zadarnic – să diminueze și valoarea literară a scriito-
rului. Dacă s-ar fi restrâns în studiul său la acest cadru mai
îngust, desigur studiul său ar fi avut mai bun efect.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
19
* * *
În primăvara anului 1897, un nou moment important
în viața de tinerel „student” al Blajului. Eram elev în clasa
VI de liceu. Între colegii de clasă cei mai „citiți” colegi,
mai la curent cu ceea ce se scria atunci, erau colegii Gavril
Todica și Iulian Aldica, nepotul doctorului arhidiecezan
Alexandru Pop. Todica ne întrecea pe toți în materiile
prescrise în programa de studii, cu excepția matematicii.
Era o fire contemplativă, gânditoare, ce se datorau poate și
unor infirmități corporale. Aldica în schimb era o fire co-
municativă, expansivă pe lângă toată boala necruțătoare ce
îl mistuia și care l-a răpus de timpuriu.
Într-o zi din primăvara anului 1897 intră în clasă co-
legul Aldica cu fața radioasă, și fluturând în mână o carte.
Toți îl ascultăm, curioși să știm ce nou ne spune și ne
aduce. S-a așezat pe cea dintâi bancă de patru și noi toți
ne-am adunat grămadă în jurul lui. Avea în mână un volum
nou-nouț cu o copertă frumos colorată și pe ea scris: „Fire
de tort”. Ne-a surprins însuși volumul, dar ne-a plăcut mult
titlul neobișnuit ce îl purta. Toți îl asaltam pe colegul Al-
dica să ne împrumute volumul, iar cei cu dare de mână au
cerut librăriei să li-l procure. Poeziile lui George Coșbuc
au devenit lectura favorită a colegilor de clasă, ca și a celor
din alte clase mai înalte.
De acum aveam doi poeți favoriți: pe Eminescu pen-
tru limba literară aleasă și pentru imaginile poetice care ne
desfătau și ne transpun „în visări dulci și senine”, așa cum
cere sufletul juvenil, iar Coșbuc pentru limba lui curgă-
toare atât de apropiată nouă, în felul cum vorbeam și noi
acasă în satele noastre ardelene și pentru momentele vă-
zute, trăite chiar de noi când eram acasă. De acum lectura
noastră mult gustată erau operele acestor doi poeți mari și
ne întreceam care de care să știm recita din memorie cât
mai multe dintre poeziile acestor doi aleși. Un coleg al nos-
tru (Ion Băgăian), când am ajuns în cl.VIII știa „pe de rost”
toate poeziile lui Coșbuc. De acum, preocuparea noastră de
„juvenili”, căpătase o altă canalizare, am apucat pe un
drum nou, sănătos și înviorător. Poeziile unor pseudo-emi-
nescieni anonimi au fost scoase din repertoriul nostru, mai
ales când unele poezii ale lui Coșbuc, nu după multă
vreme, le știam și cânta.
Iată a doua greșeală de concepție a criticului Alexan-
dru Grama: el voia cu orice preț, chiar trecând unele limite
îngrădite, să pună stavilă unui curent socotit de nesănătos,
pe care voia să-l scoată din mintea unui tineret neformat
încă, însă în acest gol care se crea n-a pus nimic altceva
real și potrivit pentru suflete tinere. Îți lua ceva în care te-ai
complăcut, dar nu-ți dădea în schimb altceva. Când tinere-
tul a găsit altceva frumos și plăcut, potrivit cu mentalitatea
și dorurile sale sufletești, a părăsit ușor, pe neobservate, că-
rarea greșită pe care inconștient a apucat. Pseudo-emines-
cienii cu văicărelile și tânguirile superficiale au fost uitați,
a rămas numai marele Eminescu și alăturea de el – atunci
– simpaticul Coșbuc.
* * *
Am citi într-un curs de Istorie literară scris pentru
studenții de la Facultatea universitară, în care, vorbind des-
pre Eminescu, se amintește și de studiul critic apărut la Blaj
și scris de istoricul bisericesc Alexandru Grama, pe care
apoi în paginile următoare îl amintește numai cu titlul de
„criticul blăjean”. Profesorul – nu are importanță să-i fie
amintit, în aceste însemnări fugare, numele, – după cum
era de așteptat, reduce valoarea acestui studiu critic, am pu-
tea spune, la zero. Nimic de zis, fiind vorba de o Istorie
literară, care avea menirea să servească de îndreptar pentru
generația de studenți universitari, viitori profesori. Am însă
impresia, că n-a cunoscut, – în orice caz, nu îndeajuns –,
mobilul acestui „studiu” și scopul ce se urmărea din partea
autorului, după ce nu se face nici o amintire despre așa
ceva. Și îmi place să cred, că n-a cunoscut nici personali-
tatea „criticului blăjean”, despre care istoricul nostru Di-
mitrie Onciu, care a asistat la o oră de istorie a lui Grama,
a zis: „locul lui Grama nu este la o catedră de istorie de la
un seminar de provincie, el oricând ar putea să ocupe o ca-
tedră de la universitățile noastre din țară”. Dacă ar fi cu-
noscut acestea, desigur ar fi vorbit în alți termeni despre
acest mare bărbat al timpului și nu l-ar fi ironizat ca ne-
competent în materie, cu epitetul diminutiv „călugărașul”
de la Blaj. Dar în definitiv, cercetătorul de istorie literară
și-a făcut datoria așa cum a crezut că e dator să o facă.
La aniversarea a 110 ani de la nașterea poetului toate
ziarele și revistele se ocupă cu marea personalitate a dispă-
rutului poet. În „Tribuna”, săptămânal de cultură din Cluj,
am citit un articol scurt sub titlul „In memoriam”, care cu-
prinde frumoase amintiri despre marele poet, din vremea
când autorul articolului era licean în Blaj. În acest articol
pomenește și autorul în trei-patru șire și despre „criticul
blăjean” și zădarnica lui străduință de a diminua în fața ti-
neretului luminoasa figură a poetului. Nu amintește însă, și
nici nu putea într-un scurt articol de amintiri și impresii din
timpul adolescenței sale, nici despre starea psihologică a
tinerimei de atunci, deși era numai cu o clasă în urma mea
și cunoștea tot așa de bine psihologia tinerei generații de
elevi de atunci, și nici despre personalitatea „criticului blă-
jean” a lui Eminescu
Am credința, că o va face mai târziu, atunci când va
avea posibilitatea să o facă. Pentru că e vorba de un om
bine intenționat, de un educator; și pentru că „criticul” din
chestiune a aparținut tagmei din care face parte și autorul
articolului „In memoriam”, canonic al unei biserici româ-
nești. O cere aceasta și dreptatea!
Cluj, la 17.I.1960
Prof.Traian GHERMAN
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
20
ANIVERSĂRI
SCRIITORUL ION BRAD–COLABORATOR ŞI PRIETEN AL DESPĂRŢĂMÂNTULUI ASTRA „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ
oet, prozator, ambasador, diplomat, membru al
Uniuni Scriitorilor, Ion Brad rămâne în conștiința
astriștilor blăjeni, model de slujire al culturii, al
Blajului și al Asociațiuni ASTRA.
Participă la manifestările ASTREI și scrie elogios
despre acțiunile organizate la Blaj, Pănade, Sâncel sau
alte localități unde ASTRA continuă tradițiile din trecut.
Am descoperit în scriitorul Ion Brad, un spirit viu, un co-
laborator autentic care se implică cu toată ființa în reali-
zarea acțiunilor menite să contribuie la realizarea unității
și solidarității românilor de pretutindeni.
„Am scris despre ASTRA (Asociațiunea Transil-
vană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Ro-
mân), mărturisește scriitorul, în Gazeta învățământului, în
ASTRA blăjeană și în alte publicații”.
Scriitorul Ion Brad ne-a fost aproape cu sufletul și-a
înțeles de la început intenția noastră de-a atrage intelectu-
alii Blajului, intelectualii satelor, scopul urmărit fiind de-a
răspândi spiritul ASTREI în conștiința românilor, acolo
unde ASTRA păstra încă amintirea unor Serbări populare
de mare trăire românească.
Ion Brad relevă contribuția majoră a Despărțămân-
tului ASTRA Blaj, la dezvoltarea și promovarea valorilor
rală în care a căzut o însemnată parte din societatea româ-
nească”, spunea el neresemnat. De acolo, din ceruri, ve-
gheat de îngerii Binelui, A. Buzura ne privește consternat,
făcându-ne cu degetul a dojană. Un mare și adevărat mo-
ralist, ale cărui cuvinte avertizatoare trebuie să le credem
și să le urmăm. E testamentul pe care ni-l lasă și pentru
care îi suntem total îndatorați.
Mircea POPA
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
29
IN MEMORIAM ELENA MOLDOVAN-COCIŞIU (1918-2017)
n ziua de 13 august 2017 trecea la
cele veșnice la vârsta de 99 ani
Elena Moldovan, fiica Domnului
Profesor Toma Cocișiu din Blaj.
S-a născut la data de 23 iulie
1918, an cu o profundă semnificație,
în satul Pănade din județul Alba.
Și-a lăsat o autobiografie din
care cităm următoarele:
„Sunt lebăda lui James Joice ce
veșnic a căutat lumina.... Lumina zilei
am văzut-o în ziua de 23 iulie 1918,
în satul Pănade din Județul Alba. Pă-
rinții Toma Cocișiu și Emilia Circa.
Toată viața am fost mândră că m-am
născut și am mâncat din holdele bogate de grâu din Pă-
nade și am băut apă din același loc cu marele nostru
filolog, academician Timotei Ciparu. În anul 1919 ta-
tăl meu a fost numit director la Școala Primară de Stat
nr. 1 Blaj, care și azi îi poartă numele, ce a prezentat
la congresele internaționale de la Paris 1937 un origi-
nal sistem de învățământ, publicat cu anticipație în re-
vista Internațională de Pedagogie Pour l’Ere Nouvelle
1937, nr 119, La Méthode active et creatrice en l’ecole
Experimentale du Blaj-Romanie, sub semnătura mare-
lui pedagog Adolf Feriere.
Am avut o copilărie fericită. Cele patru clase le-
am făcut la școala unde locuiam și mi-a fost învăță-
toare d-na Rațiu, soția marelui dascăl blăjean Ion Ra-
țiu. Liceul l-am făcut la Institutul Renunoștinței din
Blaj unde l-am avut director pe pe profesorul și scrii-
torul Alexandru Lupean. După terminarea liceului am
urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj cu spe-
cialitatea Pedagogie-Psihologie.
M-am căsătorit, am avut două fete, pe Augusta
și Marilena și un nepot inginer Antoniu Pop. Sunt stră-
bunică la două fete: Antonia și Nadia.
O viață împlinită cu ajutorul lui Dumnezeu.
Am funcționat la Școala Gene-
rală nr 1 din Turda ca profesoară de
limba română.
Am făcut parte din Cenaclul li-
terar Pavel Dan condus de scriitorul
Teodor Mureșan. Poetul Dan Deșliu
mi-a făcut propunerea de a fi redactor
la Editura Ion Creangă din București.
N-am văzut Bucureștiul fiind refuzată
din cauza originii nesănătoase.
Poveștile scrise de mine au fost
transmise la Radio București și Cluj.
A avut și o mare și vastă publicitate
în proză, cronică de teatru. Am făcut
traduceri având certificat de traducă-
tor din limba franceză și engleză.
După pensionare am venit la Blaj unde trăiam
părinții mei. Aici la Blaj am înființat Societatea de bi-
nefacere Kolping” cu sediul la Viena, ajutând familiile
sărace cu medicamente și îmbrăcăminte.
Am scris diferite articole la Unirea Blaj, ziarul
Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
la Vestitorul din Oradea, Lumina creștină din Iași, Vi-
ața creștină din Cluj etc.
Cetățean de onoare al orașului Blaj.”
Trupul neînsuflețit a fost depus la Capela Arhie-
reilor din Blaj, Capela Institutului Recunoștinței, unde
odinioară a studiat liceul, apoi înhumat în Cimitirul
Mare din Blaj.
Slujba de înmormântare a fost ținută în data de
16 august de Părintele Paroh Cristian Rus alături de
alți confrați preoți.
Odihna cea veșnică dă-i-o ei Doamne! Și lumina
fără de sfârșit să îi strălucească. Să se odihnească în
pace!
Preot Cristian RUS
Capela Arhiereilor Blaj
Î
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
30
EDUCAŢIA ÎN FAMILIE. CÂND TE ÎNTORCI, MAMĂ?
andu, elev în clasa a VII-a, stă rezemat de gardul şco-
lii şi muşcă fără poftă dintr-un corn, privind la colegii
lui ce se joacă prin curte. Faţa îi este palidă, privirea
pierdută şi ochii încercănaţi.
Până nu demult, acest băiat era plin de viaţă, alerga
prin curtea şcolii de nu-l ţineau picioarele, iar glasul lui ră-
suna peste tot. În clasă era numai ochi şi urechi, dădea răs-
punsuri corecte, frumoase, iar judecata lui promptă şi sănă-
toasă te surprindea de multe ori. În unanimitate, profesorii
îi aduceau cuvinte de laudă. Frumuşel cum era şi talentat,
spuneai pe bună dreptate: Fericiţi părinţi!
Ca întotdeauna, Sandu a plecat spre casă cu Nicuşor.
Amândoi sunt plini de gânduri ca nişte oameni maturi. De-
odată, Nicuşor îl prinde pe Sandu şi îi spune brusc, revoltat
de parcă ar fi fost provocat:
– Nu înţeleg, Sandule, cum te-ai zăpăcit, să nu vezi
tu că problema aceea se rezolvă cu ajutorul unui sistem de
două ecuaţii de gradul I cu două necunoscute? Îţi făceam
semne disperate din bancă şi tu ... te uitai nepăsător pe
geam. Şi apoi, la geografie, să nu cunoşti tu lacurile din ţara
noastră, formate prin depresiuni?
Nu i-a răspuns nimeni. Sandu a luat-o apoi încet pe
strada lui, gândindu-se la vorbele lui Nicuşor, la profesorii
lui. Toţi îl întrebau: Eşti bolnav? Te doare ceva? Nu era
bolnav, dar totuşi îl durea ceva. Era o durere care nu are
nume. Se simţea singur. Îi venea să fugă undeva departe,
cât mai departe. Să fugă de el, de cel singur.
Ajunse acasă. Cheia e la locul ei sub preşul ud din
pragul casei, semn că tatăl său nu s-a întors de la serviciu.
Camera este aşa cum a lăsat-o: ligheanul cu apă cum s-a
spălat tăticu, un pantof plin cu noroi în mijlocul camerei,
hainele atârnate pe speteaza scaunului, ceaşca de ceai răs-
turnată pe masă, din care câţiva picuri se mai preling încet
pe duşumea. În cameră – pustiu şi rece.
A închis ochii. Altădată, mama apărea în uşă cu obra-
jii roşii de căldura sobei, îl cuprindea în braţe şi îl întreba:
Te-a ascultat azi la ceva, Sandule? Marilena, sora lui, legă-
nându-se ca o răţuşcă, îi lua „godanul” să fie şi ea şcolăriţă.
Acum nimeni. Camera e rece şi murdară. Unde eşti
mamă? Când te întorci? Un scârţâit de uşă îl face să tresară.
S-a întors tăticul cu o mulţime de pachete şi cu o femeie.
– Cine e femeia asta? Ce vrea? – se gândeşte Sandu,
în timp ce, speriat, îşi trage capul de sub mângâierile ei. Nu,
nu-i trebuie nimic – nici şuncă, nici franzelă, nici şocolată,
nici jocul tehnic pe care şi l-a dorit aşa de mult. Să plece
străina din casa lor.
– Sandule (şi tata îl strânge în braţe) uite, tanti are să
stea la noi şi are să te înveţe limbi străine, îţi va ajuta la
lecţii.
– Eu pot învăţa şi singur – îi răspunde aproape ţipând
Sandu.
– E cam sălbatec copilul tău. Se vede imediat lipsa
de educaţie – spune femeia.
Lui Sandu îi vine să strige, să ţipe şi încleştarea făl-
cilor e dureroasă. Când a rămas iar singur, Sandu s-a aşezat
la măsuţa lui de lucru acoperită cu o faţă de masă pe care
mama lui i-a brodat zeci de ciupecuţe colorate. La limba
română are de scris o compunere: „Mama mea”. „Cum de
profesoara ne-a dat tocmai acest subiect? – se gândeşte
Sandu. Despre orice altceva aş putea scrie, dar despre acesta
nu. Eu n-am mamă, adică am... dar...” Şi pagina în loc de
litere a fost umplută de lacrimi...
*
La un birou masiv de nuc, în piele şi la lumina găl-
buie a unei lămpi cu abajur, tatăl lui Sandu răsfoieşte nişte
dosare. S-a mirat de vizita ce îi fac.
– Sunt doi ani de când aţi venit cu Sandu la mine şi
mi-aţi spus răspicat:
– „Vreau, doamna dirigintă, să fac om din el!”
– Primii muguri ai acestui viitor om s-au întrevăzut:
Sandu a fost tot timpul premiantul clasei. În schimb acum,
dumneata, cu fiecare zi, rupi din aceşti muguri. I-am întins
caietul de limba română al lui Sandu.
Citi: Mama mea, compunere. Ce fericit e Nicuşor că
el are mamă. A mea e departe. Noaptea rog stelele şi luna
să mi-o aducă acasă. Ziua la şcoală numai la ea mă gândesc:
unde o fi şi când se întoarce?
Tatăl lui Sandu a lăsat încet caietul pe masă, pri-
vindu-1 încontinuu cu ochii plecaţi:
– Ne-am despărţit, eu l-am reţinut pe Sandu, iar
mama lui a luat fetiţa. Ştiţi, nu ne mai înţelegeam, postul
meu de director, relaţiile mele… necesitau altceva, şi ea...
– Şi ea e o femeie fără cultură, fără şcoală…
– Da, s-a repezit să-mi răspundă.
– Când aţi plecat amândoi pe drumul vieţii n-aţi gân-
dit că soţia dumneavoastră nu are şcoli înalte?
– A! Asta este altceva, atunci nu deţineam posturi de
acest fel, azi trebuie să fac vizite, să primesc... am perspec-
tive mari, cred că mă înţelegeţi.
– Înţeleg, însă un singur lucru vă întreb: cum v-aţi
ajutat soţia să o ridicaţi la nivelul dorit?
– Am încercat – mi-a răspuns foarte plictisit – am
dus-o de câteva ori cu mine şi m-au enervat stângăciile ei.
– Aţi renunţat prea repede, trebuia puţină răbdare,
altfel vă distrugeţi familia, distrugeţi băiatul. Sandu are ne-
voie de dragostea de mamă care nu poate fi înlocuită cu ni-
mic şi de nimeni. Ar fi bine să daţi ascultare dorinţei lui. Va
veni o zi când vă va întreba: De ce v-aţi despărţit? De ce nu
v-aţi gândit şi la mine?
L-am lăsat cuprins de gânduri. Avea aceeaşi privire
deznădăjduită ca şi Sandu când stătea rezemat de gardul
şcolii şi muşca fără poftă dintr-un corn.
Profesoara Elena MOLDOVAN
S
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
31
SĂ NE AMUZĂM
În revista „La vie” – Paris, am citit conversaţia între
doi bebeluşi aflaţi în pântecele mamei lor. V-o prezint şi
dumneavoastră, dragi cititori.
Doi gemeni în pântecele mamei au o conversaţie in-
teresantă.
– Tu crezi într-adevăr că este o viaţă după naştere?
– Da, bineînţeles! Aceasta este evident pentru toţi,
că este o viaţă după naştere. Noi suntem pe un teren ce este
fortificat şi pregătit pentru cei care ne aşteaptă afară.
– Acesta este cu adevărat stupid! El nu poate să
vadă nicio viaţă după naştere. Aceasta este o fantezie.
Cum crezi tu că această viaţă ar putea exista? Cum ar fi?
– Ei, bine! Eu nu cunosc detaliile, însă eu cred că va
fi o aură mai mult luminată pe care noi nu o putem mânca,
cu gurile noastre.
– Ce glumă! Aceasta nu este important. Este impo-
sibil să mergi şi să mănânci cu gura noastră. Acest lucru
este ridicol, noi avem cordon ombilical, cu care ne hrănim.
Ascultă la mine! Este imposibil să existe viaţă după
naştere, fiindcă viaţa noastră este în cordonul ombilical şi
acest cordon este relativ scurt.
– Eu spun sigur că aceasta este imposibil. Totul va
fi simplu, diferit. Eu pot să-mi imaginez.
– Tu ştiu că vrei binele, că nicio persoană, niciodată,
nu s-a întors aici. Este sigur că naşterea este sfârşitul vieţii.
Şi ce vom face cu viaţa? Drept a unei încinse suferinţe aici
în întuneric.
– Nu, nu, eu nu ştiu exact cum va fi viaţa noastră
după naştere. Însă, în tot cazul, noi vom fi în final, o vom
vedea pe mama noastră şi ea va trăi cu noi.
– Ce? Tu crezi în mama? Unde poate ea să fie bine?
– Ea este toată ziua alături de noi.
– Noi suntem în ea şi aceasta mulţumită ei. Fără ea,
noi nu puteam exista.
– Aceasta este o prostie. Eu n-am văzut o mamă,
deci este clar că pentru mine ea nu există.
– Eu nu sunt de acord cu tine! Fiindcă din timp în
timp, când se face linişte, eu o pot auzi, înţelege, pot simţi
mâna ei, care mă mângâie. Eu susţin, cu tărie, că adevărata
viaţă începe neapărat după naştere.
Câteodată, noi suntem cei doi bebeluşi, copii mici,
în pântecul mamei lor. Noi suntem datori lui Dumnezeu
pentru existenţa noastră, nu altora.
Naşterea reprezintă soarta unei morţi mici. După
naştere, în fine, în sfârşit putem să vedem această persoană
invizibilă, când ne ia la sânul său, fără ca noi să o putem
vedea, noi care ne-am hrănit prin cordonul ombilical.
Cu siguranţă, între noi se află existenţa lui Dumne-
zeu, de altă parte naşterea, care reprezintă soarta unei
morţi mici. După naştere, în sfârşit apare această persoană
invizibilă care ne ia la sânul ei fără ca noi să o putem ve-
dea, noi care ne-am hrănit prin cordonul ombilical, noi
aprobăm dragostea cu multă bucurie, pentru că noi suntem
în întuneric.
De asemenea, ni se spune că există viaţă după
moarte. Şi dacă mortul era în faţa unui început de viaţă,
adevărata viaţă cu Dumnezeu?
Blaj – 12.IX.2016
Traducere liberă din revista „La vie” – Paris
Prof. Elena MOLDOVAN
Traducător oficial cu certificat
Blaj, 19 iunie 2017
SĂ PRIVEŞTI SPRE CER ESTE O LECŢIE A LUI „VAN GOGH”
„Sequinaturam” (urmează natura). Filozofii din An-
tichitate au înţeles de timpuriu că există o legătură orga-
nică între fericire şi natură. Oamenii şi-au imaginat Para-
disul ca pe o grădină, nu ca pe un palat. Etimiologic, cu-
vântul vine din limba persană.
Fericirea este foarte fragilă. Natura hărăzită de
Dumnezeu ne ajută prin rugăciune să înţelegem în mai
multe feluri. Ne permite prin Divinitate şi rugăciuni să
avem faţă de natură o legătură armonioasă între plante şi
animale.
Şi tot Dumnezeu ne dă nouă creştinilor şi tuturor oa-
menilor pe care i-a creat, să fie fericiţi – şi să aibă o legă-
tură armonioasă cu natura.
André Gide – scriitor francez spunea: „Cu sigu-
ranţă, întreaga natură ne învaţă că omul este făcut pentru
fericire!”
P.S: Rog iertaţi scrisul, dar ochii mei la cei 99 de ani
se umbresc, lăcrimează, însă gândurile mele hărăzite, date
de Bunul Dumnezeu, doresc să fie cunoscute!
Prof. Elena MOLDOVAN COCIŞIU
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
32
FRÂNTURI DE GÂNDURI ŞI IMPRESII DESPRE MAREA SA TRECERE…
Doisprezece ani de la trecerea la Iisus Hristos Domnul – Arhiereul cel Veșnic a Înaltpreasfințitului
Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ – Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureșului...
e două milenii încoace, de la întemeierea credinței
creștine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mu-
tarea la cele veșnice a unuia dintre cei mai mari
mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Sfântul Ioan Botezăto-
rul…
În anul mântuirii 2005, în această zi de luni spre
seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor și apo-
loget al dreptei credințe creștine – Mitropolitul Antonie Plă-
mădeală de la Sibiu, după ce și-a purtat cu toată demnitatea
și încrederea în Dumnezeu crucea suferinței vreme de mai
mulți ani…
De aceea, pentru noi, din acest an,
această zi va comemora cel puțin aceste
două evenimente, aceste două treceri!...
Noi creștinii ortodocși români și nu
numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în
Catedrala Mitropolitană din Sibiu și apoi,
vineri 2 Septembrie anul 2005 – la Mănăs-
tirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din
Localitatea Sâmbăta de Sus – Județul Bra-
șov – acolo unde vor aștepta osemintele
sale pământești până la obșteasca înviere,
pe unul dintre cei mai mari cărturari, teo-
logi, ierarhi și ctitori de cuget, spiritualitate
și simțire românească ai veacului al XX –
lea, cu o largă deschidere și recunoaștere
internațională!…
Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lă-
pușna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chi-
șinău și din anul 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Ni-
fon Mitropolitul” din București, pe care îl absolvă în anul
1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă
din București, până în anul 1948 când, datorită hărțuielii la
care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care
era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice ro-
mânești, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la
Sibiu iar examenele și lucrarea de Licență să le susțină la
Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În
toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adă-
postească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui
veac care au fost comuniștii, în viziunea cărora tânărul Le-
onida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa po-
litică de atunci și, mai ales pentru clasa muncitoare de
atunci ce se afla în plină dezvoltare!…
A fost prigonit așa cum au fost atâția alții, contempo-
rani ai săi – mari și autentice personalități ai vieții politice,
religioase și culturale și care așa au rămas și vor rămâne în
conștiința urmașilor și a posterității!...
În același an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mă-
năstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca,
naș de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor –
inițiatorul și conducătorul mișcării spirituale – Grupul „Ru-
gul Aprins” de la Mănăstirea Antim din București, grupare
din care a făcut și el parte, aceasta fiind ultimul bastion du-
hovnicesc ce a mai rezistat câțiva ani împotriva ideologiei
atee comuniste dar care a fost distrus de către aceștia, toți
membrii ei fiind închiși pe motiv că ar fi constituit o miș-
care conspirativă și subversivă împotriva noului stat român
muncitoresc!...
Și Mitropolitul Antonie a împărtășit aceeași soartă fi-
ind judecat în contumacie la șapte ani de temniță grea, prins
și arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iași!…
Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, știind că este
urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna –
Gorj și Slatina – Suceava, unde a fost hiro-
tonit preot în anul 1953, acolo cunoscând
câțiva dintre marii duhovnici ai Bisericii
noastre cum ar fi Arhimandriții Ilie Cleopa,
Arsenie Papacioc și Petroniu Tănase!…
Între timp se înscrie la Cursurile de
Doctorat ale Institutului Teologic din Bu-
curești, dar va veni cumplitul an 1959 când
datorită Decretului 410 va fi scos și din mo-
nahism, din cler și exmatriculat de la doc-
torat!…
După aceea a fost o perioadă de mai
mulți ani, muncitor necalificat la o între-
prindere de mase plastice din București,
căci era o persoană vizată spre „recuperarea
ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar
iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de
atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va
lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teolo-
gic din București și în toamna aceluiași an îi va procura o
bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi
Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie,
urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat și recunoscut doc-
toratul și la Institutul Teologic de grad Universitar din Bu-
curești!…
La sfârșitul anului 1970 și la începutul lui 1971 va fi
numit, respectiv hirotonit de către același vrednic patriarh,
Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieșteanul,
fiind însărcinat a conduce departamentul relații externe bi-
sericești, participând în această calitate, la foarte multe con-
ferințe și simpozioane în străinătate, fiind membru a nume-
roase delegații ale Bisericii și făcând parte din diferite co-
misii și organisme internaționale bisericești, căci a fost un
pionier al dialogului și a mișcării ecumenice autentice!...
Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost și Rector al
Institutului Teologic Universitar din București…
După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 –
1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu –
Mitropolit al Transilvaniei și Arhiepiscop al Sibiului unde
a păstorit duhovnicește timp de peste 23 de ani, perioadă în
care a scris foarte multe studii, articole și mai ales cărți de
D
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
33
o neprețuită valoare, a organizat și, mai ales, a dezvoltat în-
vățământul teologic, a ctitorit și rectitorit foarte multe bise-
rici și mănăstiri și aici, la loc de frunte trebuie amintită mă-
năstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei
cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul și Sfântul Con-
stantin Brâncoveanu și după vrednicul înaintaș al său pe
scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a
cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!...
În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan
teologic și ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea
relațiilor interbisericești, interconfesionale și interreligi-
oase!... Datorită tuturor acestor calități și merite, din anul
1992 a fost membru al Academiei Române și al Academiei
Republicii Moldova, de asemenea, la 12 Octombrie anul
1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al
Universității din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Univer-
sității „Lucian Blaga” din Sibiu!... Nu pot să uit faptul că,
în mare parte, i se datorează reînființarea – la 12 Decembrie
anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici
o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură și
spiritualitate tot românească!...
Spicuind doar frânturi, la toate acestea și la multe al-
tele, mă gândeam în timpul slujbei înmormântării acestui
mare ierarh, teolog și cărturar al Bisericii noastre românești,
promotor și apărător al valorilor culturii și spiritualității
noastre, atât în țară cât și dincolo de granițele ei… și mă
uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod al Biseri-
cii Ortodoxe Române, în frunte cu președintele acestui înalt
for bisericesc, din vremea aceea, în persoana Prea Fericitu-
lui Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii noastre strămo-
șești, au venit să-l prohodească, alături de marea mulțime
de credincioși, oameni de cultură, reprezentanți ai celorlalte
culte și, de asemenea, a autorităților civile și militare, cen-
trale și locale; unii dintre ierarhi i-au fost colegi și colabo-
ratori în diferitele comisii și structuri ale Bisericii, cum ar
fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropoliții Daniel al
Moldovei și Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Orto-
doxe Române; Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al
Moldovei și Bucovinei; Serafim al Europei Centrale și de
Nord – care a plecat, în anul 1994 de la Sibiu și care i-a fost
timp de patru ani, din anul 1990 până în anul 1994 Episcop
Vicar; Arhiepiscopii și Mitropolitul Bartolomeu al Vadului,
Feleacului și Clujului – și el mare cărturar; Nifon al Târgo-
viștei – urmașul său în structurile ecumenice internaționale,
Andrei al Alba Iuliei – în prezent Mitropolit la Cluj; Pimen
al Sucevei și Rădăuților; Arhiepiscopii: Epifanie – urmașul
său la scaunul Episcopiei Buzăului și Vrancei; Casian al
Dunării de Jos – căruia i-a fost mentor și îndrumător; Cali-
nic al Argeșului și Mușcelului; Gherasim al Râmnicului;
Damaschin al Sloboziei și Călărașilor, trecut și el între timp
la viața cea veșnică în luna aprilie anul 2009; Iustinian al
Maramureșului și Sătmarului – care i-a fost un sincer și
apropiat sfetnic în multe împrejurări și situații; Laurențiu al
Caransebeșului – Profesor de Teologie Liturgică la Sibiu și
deci, un apropiat și bun colaborator al răposatului, în pre-
zent – Decanul Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” și
succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului și Mi-
tropolit al Ardealului; Ioan al Covasnei și Harghitei – pe
care l-a susținut încă de la începutul activității sale pastorale
și misionare în ținutul carpatic al României; Timotei al Ara-
dului; apoi Episcopii Vicari mai tineri cum ar fi: Visarion
Bălțat Rășinăreanul – chiar Episcopul său Vicar din toamna
anului 1997 – anul începerii purtării crucii suferinței de că-
tre vrednicul mitropolit, care i-a fost un foarte apropiat, sin-
cer și fidel ucenic, în prezent Episcop al Tulcii, Lucian Mic
Lugojanul – reprezentatul Mitropoliei Banatului și delega-
tul personal al Mitropolitului Nicolae Corneanu, în prezent
Episcop al Caransebeșului; Petroniu Florea Sălăjanul – re-
prezentantul Scaunului Episcopal al Oradiei, Bihorului și
Sălajului și delegatul personal al Preasfințitului de pie me-
morie Ioan Mihălțan, în momentul de față Episcop al Săla-
jului; Ioachim Băcăuanul – delegatul Scaunului Moldav al
Romanului; Irineu Popa Slătineanu – Episcopul Vicar al Ți-
nutului Râmnicului, din anul 2008 Mitropolit al Olteniei și
mulți alții, numeroși profesori de teologie precum și decanii
Facultăților de Teologie de la Sibiu, Cluj și Oradea, foarte
mulți preoți, monahi și monahii, stareți și starețe de mănăs-
tiri și lista ar putea continua dar… ajunge!...
Am constatat că poporul nostru drept credincios dim-
preună cu slujitorii sfintelor altare au știut să-și conducă și
să-și cinstească Păstorul lor duhovnicesc care le-a purtat
grija celor sufletești, în aceste ținuturi transilvane, vreme de
peste 23 de ani!...
Am mai constat faptul, pe parcursul acestor zile, că
acest eveniment nu a fost atât de mediatizat ca altele, deși
ar fi meritat cu prisosință dar, mă rog, trecem și peste aces-
tea cum am trecut noi și peste altele!...
Am văzut multă lume, și clericală și laică, plân-
gându-l pe părintele lor, simțindu-se, de acum încolo, vădu-
viți, dar convinși că Arhiereul Antonie a plecat să se întâl-
nească cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Ar-
hiereul Cel Veșnic – pe Care l-a slujit cu atât dragoste și
devotament întreaga sa viață!...
Am fost foarte impresionat de liniștea și starea de re-
culegere în care s-a desfășurat întreaga slujbă și îndeosebi,
momentul procesiunii și al punerii sale în mormântul
anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături
de Mitropoliții Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Nicolae
Mladin – toți înaintași ai săi pe Scaunul istoric și duhovni-
cesc al Ardealului!...
Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu
poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe
Române fără Arhiepiscopul și Mitropolitul Antonie Dr. Plă-
mădeală – care este o adevărată piatră de hotar pentru cul-
tura și spiritualitatea Bisericii și a poporului nostru!...
Nădăjduiesc că vom ști, pe mai departe, să ne cinstim
înaintașii așa cum se cuvine deși în aceste vremuri, prețuim
mai mult pe alții de oriunde și de aiurea căci ni se par a fi
mai exotici, mai spectaculoși, mai senzaționali!...
Și, totuși, suntem convinși de faptul că ce este nobil
rămâne iar ce este ieftin, apune!...
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! Veșnică
să-i fie pomenirea! Amin!...
Cu aleasă prețuire și deosebită recunoștință,
Dr. Stelian GOMBOŞ
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
34
POEZIE NICU STANCU
Adâncire-n toamnă
Încremeniseră pomii, oamenii și casele
mâinile nu le mai simt
venise toamna.
Părea de nesfârșit
iar vântul îmi încolăcea gâtul,
totul mi se părea că e pământ
îmbrăcat în haina cețurilor târzii peste care cădeau fulgii argintii,
iar frunzele erau pline de sânge
pe care mereu le bătea vântul,
numai tu puteai să le răscolești
cu vârful pantofului ros,
ros de trecerea timpului spre sus.
Pasărea cu ochiul de sticlă
stătea înțepenită în vis,
iar aripa îi era asvârlită
în adâncul nopților întunecate
pe când vântul îmi strivi capul,
atunci am început să simt toamna,
mi-am strigat iubita
și fără să-mi pierd cumpătul
o iau în brațe,
o duc, o duc în vâscozitatea frunzelor
și ne topeam în fulgul de gheață
amândoi, amândoi în nopți târzii;
târzii ale toamnei.
Venise iarna.
* * *
Astăzi îmi măcinam cafeaua
într-o râșniță strâmtă de piatră
pe când Nietzsche anunțase
că „Dumnezeu a murit”
atât de tristă poveste
ca o pasăre-n deșert
ce moare încet
în tulburi nopți de toamnă
cădere-n rău sau bine
pe trupuri de ierburi
legate cu spice de grâu.
Frumuseți de neînțeles
când eu mă plec în naștere
în cântece de laudă
aduse lui „Dumnezeu”.
Flori, stropi de lacrimi
mâini frânte, smulse
degete umede de sânge
înfricoșător trup.
Dacă te-aș culege
mâna mea te-ar plângări.
„Rămâi cu bine, primăvară!”
Visul unei nopți
– Se bătea din pălmi
într-o sală de teatru
cortina se deschise
în valuri de catifea.
– Apăruse o scenă plină
de instalații, prin care se scurgea
timpul într-o masă relativă,
în zbor „Pregătirea lui Icar”
– Dintr-o cutie ascunsă
în desișul scenei,
cutie legată în funii
ca-n opera lui Cristo,
nu știu ce era, un bufon, un clown
o idealitate răsturnată
un coșmar al extremelor,
denaturări posibile
ale spațiului pe care-l cuprinzi.
– Deodată se umple scena
ca-n opera lui Chirico
era o piesă metafizică
– Atunci am plecat acasă buimăcit
și numai în visul de noapte
am început să percep,
era o lume virtuală
a „Teatrului de noapte”.
Postmodernism
Eu nu sunt decât o trestie
o picătură de apă
în universul meu de lut.
Pulsul meu o bogăție spirituală
schematizată-n trăsături,
hărți geografice și reci
realitate pură și absentă,
luciditate fără prejudecată
picătură conceptuală cu noduri
benzi răsucite, grupuri de semne,
moarte în dimensiuni lăuntrice; –
bistrionism mort;
unul într-altul vâscos
simetrie în colț de unghi
durere, sensibilitate, culoare
scheme simplificate; măsuri.
De fapt este un fatalism orb
prins într-o capcană,
explozie neașteptată a voinței
postmodernism activ; activ
de neînțeles „Epicur”.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
35
IOAN MĂRGINEAN
Să te îneci într-o piatră,
Rămasă-n drum fără pârâu,
Cu ascultarea tăiată,
Și nordul încrustat la brâu.
Lacrima lui, tron părăsit
De îngerul dezmoștenit –
Muntele în liniștea-i de var
Și-a pierdut pruncii cândva –
El, înflăcăratul calendar –,
Care, de fapt, e nașterea mea…
*
Câtă vreme tăcerea se scurge-n buturugă
Cine sunt n-o întreabă de solaru-i mormânt.
*
Și vântul, – căluț de munte,
Nici tu trap, nici tu cărat,
Nici tu luntre, nici tu punte
Doar un zeu nescăpătat.
Doar o volbură pe mare,
Sufocând dalbe izvoare
Roua-n vasta-i slăbiciune,
Cântând golului pe strune,
E un mod de-mpotrivire
Dintre hărți și izgonire?
*
Dintre cerșetori, nisipul –
Dintre izvoare, răsăritul Soarelui.
*
La munte sunt un arbore oarecare –
A trebuit doar să fiu surprins
De limbajul atingerii cerului
Cu pământul.
*
Atacul asupra adevărului biblic
Este un atac asupra lui Dumnezeu.
*
Liniște ușor amăruie,
Ruginie pe-amurgul uscat,
Coborât în coase fân de greieri parfumat
*
Am obligația să hrănesc cuvintele
Doar cu adevăr. Poezia este chiar
Întâlnirea sufletului cu el.
*
Atât de înceată dragostea la munte
Pe placul ierbii prin care
Singurătatea este sămânța raiului.
*
Dintre îndoieli tunelul vieții,
Ce se leapădă de pământ
*
Coasele zburdă prin iarbă, aerul
Se retrage sub crengi și aplaudă,
Spectacolul se termină cu draperii
Afumate de soare!
*
Desculț pe neguri albe, soarele
Și cuvintele, bărci sparte,
Se cere o reevaluare a izgonirii
Din Rai. Viața de unică folosință.
Pe-ntruparea ochiului cariile neliniștii,
Prin suburbiile pietrelor apa face
Provizii de singurătate. Dedesubt coasele
Își flutură lăcomia.
*
Muzica a început în clipa în care
Frunza s-a apucat de scris.
*
Ploaie colibie, miros de pradă al fulgerului,
Și ifosele caniculei. Plămâni erodați ai
Pământului la umbroase picanterii ale ierbii
*
Dintre picături gustul bolovanului
Chemat la Înviere
*
Țin cuvintele în ploaie, despletite merinde –
Singura hârtie care nu le face rău, tăcerea
Comprimându-se.
*
Liniștea la munte-i mai înceată
Precum sărutul la maturitate.
*
Zori scuturați de naufragii,
Pântecoasa rază trage draperiile –
Întinde micul dejun peste gâzele
Ce fac exerciții de Înviorare.
Frunzele fug după mine,
Asist la prima lecție de toamnă,
Printre mărunțișuri îl caută
Pe Dumnezeu-Hrană rece caniculei
*
Miezul nopții adoarme lângă mine,
Sforăind și-i fericit – Stelele fac plajă
Pe umerii lui.
*
Fac curte ierbii. Trec la alfabetul vegetal –
Pridvor de nori, înțelepciunea.
*
Dintre nori cenușa fulgerului
*
Dintre memorii, lacrima Hiroșimei
*
Eu și ploaia. Ea învârte pe degete cerul
Eu îi cer scuze pentru deranj
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
36
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU
Sămânța verbelor de lumină Nu știu ce mișcări îndreaptă eroarea, auzi în tine clopotul durerii cum bate rar și cu ecoul departe în măruntaiele adânci ale ființei. Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte cum scormonești în scorbura amintirii unde cuibul a rămas gol de vara trecută, și prin memorie trec drumurile singurătății. Asemeni poemelor în gândul poetului cauți sămânța verbelor de lumină, liniștea se adaugă ca o libertate oarbă mai adevărată decât coapta ispită. Ruptă de rațiunea stresului obișnuit unde prezența și absența stau la aceeași masă, scrii în fantastele clipe, poezii de suflet cu lacrimi învăluite în parfum de crini.
Mă ia în stăpânire gândul Un arc se-ntinde cât un cer ce dorește să cadă din el stele, luna rece seceră și ea lumina flămândă ca o insulă naufragiată într-un pustiu de apă. În trupul tău o noapte ascunsă împarte întunericul și-l aruncă afară, de se crestează pielea pe margini și-mi intră sub ea atingeri subțiri, mai departe dospește răbdarea, se încheagă-n tăcere plăcerea rostirii unor cuvinte dorite. Mă ia în stăpânire gândul ce nu mă lasă-n răsfățul barbar, îmi suflă prin oase cu vântul un cântec de miere ce se va sfârși, apoi cineva trage zăvorul.
Pe acoperișul unui veac Fulgeră ideea dincolo de gânduri se înnobilează durerea cu înțelegerea ei, în fața judecății de conștiință sângele pregătit pentru viață în camerele de taină ale inimii se curăță de mizeria care-l încarcă permanent. Pe acoperișul unui veac neintrat în istorie tăcerile așteaptă agoniile care vor veni și le strecoară prin pânza luminii, sub talpa morții crapă coaja despărțirii
se zdrobesc oasele nemuririi în lut, nimicul își rupe dinții în lemnul crucii.
Se consuma-n iubiri pasagere Noaptea lui nu avea somnul întreg se consuma-n iubiri pasagere, avea smalțul gros de întuneric sticlos și pe arcade sprâncene de scrum, privea de dincolo prin geam pe catifea pulpe bogate. În lumea ei se înălța ca o fațadă uitând să șteargă colbul, îndulcindu-se cu fructele altor nopți rupte de nesomn. Se înstrăina în imperiul mierii, să capete o altă amprentă umbroasă, încerca să deschidă sipetul unde-l aștepta brățara fermecată învelită în pânză argintată de in. Cu neliniștea vindecată de fantome ce o dădea și la alții, neted se dezlega de păcate ca o panglică de stele.
Orașul se plimbă amnezic Voi trece prin orașul infestat cu senzații închise între ziduri ale unor singurătăți umilite de speranțe, de lipsa fluidă de comunicare unde cuvintele nu pot fi vânate și tăcerea se scurge prin pereți. Orașul se plimbă amnezic pe străzile bulversate de incertitudine, o masă amorfă de gânduri își caută fără țintă norocul. Drumul meu este și el rupt de ideal n-am venit c-un scop anume urmărind o bucurie ori tristețe, ci mai degrabă o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute. Oricum ferestrele sunt închise și tot ce se petrece înăuntru lasă semne într-un joc de memorie, cântece ambientale îmi curg în urechi ca o câmpie vălurită de vânt într-o simfonie a înserării în necuvinte. În apropiere noaptea îmi sună cornul îndepărtatelor păduri foșnitoare, orașul îmi pare o mare de lumini, plec din el împreună cu femeia iubită spre casa împietrită între dealuri unde sentimente de vis înmuguresc.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
37
LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI
Pe vremea secerișului
sub soarele amiezii
vântul își poartă corăbiile lin
e o tăcere sfântă
rugăciunea dinaintea seceratului
spicele cântă pentru ultima oară
un mac își așază rochia
cu migală și dăruire
în mijlocul lanului de grâu
soarele săgetat
își varsă sângele peste dealuri
se apropie sacrificiul suprem •
e sărbătoare în sat
e vremea secerișului
holdele sunt în floare
valuri se apleacă
spicele sună
îngeri cântă la harfă sonata macilor
în pridvor mă află noaptea sculptând un cuvânt
arde ca un bob de grâu în pârga lui iulie
și pot vedea cum îi ies aripi
și îndepărtându-se în zbor
începe să cânte •
potcoava gândului
pe arătura proaspătă după seceriș
un salt de capre din desiș
trei fazani în alergare
vântul cântând
simfonia verii în apus •
tăceai atât de frumos
în noaptea cu lună plină
pe cărarea îngustă fulgerată de lumină
șoptirea spicelor de grâu fierbinte
torcea un timp fermecat
rodirea din lan se scurgea printre noi
ca nectarul prin gâtul de amforă •
holde uriașe plâng cu lacrimi de aur
picurători de frumusețe
peste oglinda roadelor
apăsătoarea durere de naștere din pântecul
cristalelor sferoidale
boboci de litere desfăcute în cuvânt
față de masă brodată
floare de mac în lanul de grâu •
lebedele de cristal valsează
și gâtul și-l rotesc gingaș
vaze de cristal de Boemia
peste luciul oglinzii reci
cu ochi pătrunzători în adâncul lacului
pe care stau buchete rotitoare
nuferi pe tăul auster al liniștii
o barcă singuratică lovește țărmul
sub talazuri luna se frământă
un tablou suprarealist
peste un dor nebun
de a face cuvintele să cânte •
cu un deget doar am atins unda de apă
îngerul a plonjat din înalt
și din vibrațiile sublime
am renăscut din respirațiile oglinzii
în cuvinte mister
pe luciul fanteziei lebede de cristal
pregătire pentru vremea secerișului
Debut
CRISTIANA-IOANA JELER
Clasa a XII-a Colegiul Național ,,I. M. Clain” Blaj
(Societatea de lectură ,,Radu Brateș”)
TE VĂD
Te văd...
Mă vezi?
Suntem aproape
Şi parcă strânsă de un lanț
Inima-ar vrea din piept să-mi salte.
Dar brațele îmi stau departe.
Încerc s-ajung, să ne vedem
Dar între noi un zid se-nalță
Şi ce am fost în astă viață
Să fim, de-am vrea, nu mai putem.
Exact, nu pot şti ce ai vrea,
Să te-nțeleg încerc cumva
Dar vii... şi fugi, devii străin
Şi iar te-ntorci amici să fim.
Am fost, mai suntem şi acum,
Dar tot s-a prefăcut în fum.
Un fum din tot ce a trecut
Din toate câte am avut.
Te las şi plec, nu vreau să mă întorc
Cu pași pierduți de-ai dorului fior.
Dar ce faci? Mă auzi?
Mă strigi prin ceața deasă?
Când glasul tău mă cheamă,
Să plec iar nu mă lasă...
Revin. Te-ascult şi râzi...
Să te-nțeleg e greu.
Când cred că te apropii...
Departe fugi... mereu.
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
38
Debut
IZABELA VASILE – A VENIT TOAMNA…*
De-aș fi toamnă
M-aș face toamnă-n gândul tău
Și ți-aș cutreiera prin vise,
Cad frunze pe pământul greu,
Tu să rămâi, iubire!
M-aș face toamnă-n ochii tăi
Și-aș mocni ca focul,
Niciun izvor n-ar reuși,
Ca să-mi stingă avântul.
M-aș face toamnă pe ale tale
Buze fierbinți și moi,
Și aș muri ca într-o dramă,
Pentru-n sărut vioi.
M-aș face toamnă de n-ai fi
Și aș bântui natura toată,
Copaci de frunze aș dezgoli,
Să te trăiesc, ca altădată.
Toamnă în noi
Miros de toamnă și ploi,
E atâta rugină în noi.
Momente de înfrigurare în natură,
Dar noi ne ținem de mână.
Pășim delicat și sfios,
Pe un foșnet de frunze dureros,
Delirul ne cheamă agale,
Într-un joc fără scăpare.
Misterul se adâncește ușor,
În toate serile de dor,
Și viața se scurge încet,
E-o toamnă fără regret.
Un vis frumos
La ceas târziu din noapte,
Când somnul ne desparte
Și ne presară vise,
Pe pleoapele închise,
Eu te găsesc, iubite,
Prin lumi neoglindite,
Numai de noi știute.
Prin imperfectul univers,
Unde încep și mă sfârșesc,
Prin spațiul fără de timp
Îți zăresc chipul timid
Și ochii tăi atât de luminoși.
Tu, dragul meu,
Tu ești un vis frumos.
Iubire
Iubirea ta de-o toamnă timpurie,
Iubirea ta și-un colț de poezie,
Iubirea ta neașteptată,
Sentimente rostogolite deodată.
Învălmășeală de gânduri grăbite,
Cuvinte nescrise și nerostite,
Martori tăcuți ne vor fi,
La ore din noapte târzii.
Vise făr’ de contur și noroc,
Totul pare a fi doar un joc,
Miza, vezi tu, suntem noi,
În jocul acesta e nevoie de doi.
Din tine...
Din ochii tăi aș face marea,
Din părul tău, pământul sur,
Din ale tale mâini și zarea
Ar prinde în priviri contur.
Din trupul tău, viața să crească,
Natura stă ascunsă-n tine
Și câte-o floare să rodească,
Din sufletu-ți plin de iubire.
Din glasul tău aș naște codrul
Cu ale sale șoapte dulci,
În el să-și cânte păsări dorul,
Iar tu, în veci să nu le-alungi.
Din chipul tău, senin să fie,
Raze din soare să strălucească,
Ploaia să piară-n veșnicie,
Doar când o chemi, să-ti mai
vorbească.
Din gândul tău s-aud ecou,
Pentru iubirea noastră dragă,
Cu noi, ziua s-o terminăm
Și tot cu noi, ea să înceapă.
Se duc în zbor clipele
Doamne, se trec ușor clipele,
Zilele se duc și ele,
Visele ne mai rămân,
Ca să sperăm la „un mâine”.
Ne grăbim, Doamne, să creștem,
Din copii, adulți să fim,
Ne grăbim, dar nu cunoaștem
Grijile ce vor veni.
Apoi, Doamne, tare am vrea,
Timpul în loc să oprim
Sau măcar de am putea,
Copii, iarăși, să mai fim.
Gând de toamnă
Te cheamă gândul meu,
În toată toamna rece,
Te voi iubi mereu
Și când frigul va trece.
Îți văd chipul prin frunze
Și pașii pe cărări,
De m-aș duce oriunde,
Te-aș găsi printre zări.
Te port cu mine-n suflet
Și îți respir iubirea,
Toamna asta, iubite,
Dansăm cu fericirea.
Și poa’ să fie frig
Și poa’ să plouă mult,
Noi doi ne vom ascunde,
Într-un dulce sărut.
Enigme de toamnă
Câte dorințe încap în toamna asta
Și câte visuri vor prinde contur?
Cât de fragilă poate fi viața,
Când frunze se desprind și mor?!
Câtă rugină înghite pământul
Și cât va ține tot acest delir?
Cât de ridicol poate fi destinul,
Capabil de un așa chin?!
Câtă strânsoare apasă natura,
Câte dureri se nasc și pier,
Cât de grăbită își va purta cununa,
Toamna, cea plină de mister?!
* Selecție din volumul de debut ȘOAPTELE TĂCERII, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
39
AURELIA ŞTIRBAN
SATUL DE PE TÂRNAVE: OAMENI, OBICEIURI Aș vrea, să mai resimt odat’
Mireasma cerului curat.
Să mă transpun cu întreaga-mi ființă
În mijlocul acelora, ce mi i-ai dat
Să-mi fie, pe pământ, primii mentori,
Să mă călăuzească, pe drumul cel adevărat.
Lor se cuvine astăzi mulțumire
Pentru exemplul viu, ce mi l-au dat,
Pentru trăirile și frumoasele virtuți creștine,
Pentru strădania, de-a le cultiva și-n mine,
Pentru toate... și pentru tot ce este sfânt
Ca far, să-mi fie pe pământ.
(...)
Și acum copiilor, nepoților mei dragi,
Bunica, ar vrea să știți și voi –
Măcar așa „la modul general”
Cum erau ai voștri străbunici
Și cum trăiau viața de la țară.
Încerc să o pătrund cu ochii mei maturi
Să o privesc cu mintea mea de acum;
Pentru ei, era o viață aspră – grea
Ce începea, din revărsat de zi și până-n seară.
Era întreaga lor viață, un minunat exemplu de răbdare sfântă
Dar și izvor de bucurie, pentru munca bine împlinită.
(...)
Era atâta pace și armonie, în casa noastră de la țară
N-am auzit nicicând pe ai mei părinți
Cu bârfe, judecăți haine, ori vorbe de ocară.
Soacra și nora erau parcă două surori bune
Ce se ajutau în toate și erau așa de mulțumite
Că Domnul, s-a îndurat de ele,
Cu cei mai frumoși și sănătoși copii.
Povesteau cu drag, a lor năzdrăvănii
Și nu uitau să adauge la toți – cât de cuminți eram.
Și, Doamne, cât de năzdrăvani!...
Când anii au trecut în zbor
Și la școli pășit-am toți,
Veneau la sfârșit de an, cu brațul plin de cărți și flori
Ca răsplată a muncii susținute
Cu care, cei mai muncitori, erau recompensați
Pentru truda lor, de Domnul, doar știută.
Ne bucuram de bucuria lor.
Simțeam că toată truda lor, acum nu mai conta
Că trăiau doar pentru noi
Și ne vedeau, în mintea lor
Maturi, cinstiți și poate „domni cu carte-n viitor”.
GLASUL CONȘTIINȚEI Toți m-au crezut că-s tare obosită
De la pescuit, că nici o vorbă nu scoteam
Iar la masă n-am vrut să gust vreun peștișor.
Și-atât de mult doream acum, să-i mănânce doar tata, chiar pe toți!
Credeam că am să scad cu asta
Din fapta mea, ce numai Domnul mi-o știa.
Știind că faptele ce le-am comis
Erau pe jumătate bune;
Dar jocul meu cu tata nu-l puteam uita!
Am văzut atunci că un bine și un rău făcut
Nu prea stau laolaltă.
Că răul îi mai puternic
Și înghite binele făcut!
Și-am cugetat atunci în mine:
O faptă, dacă nu e bună trebuie gândit... ce e de făcut?
Că doar fiecare lucru are, chiar de e greșit
O rezolvare!
Eu credeam că noaptea pe care o așteptam
Ce liniștește cugetul și gândul
O să-mi fie leac, dar... nu-i așa;
Nu știu ce a fost în noaptea aceea
Dormeam sau nu,
Că numai peștișori vedeam și unul mai frumos ca altul.
Dar curios îi vedeam sau îi visam
Că ei s-au așezat cu toții frumos, în jurul inimioarei mele
Și parcă erau așa de grei... mă împovărau.
Așa ajunsei Duminica, ziua bucuriei,
Dar eu trăiam mereu într-un oftat.
E luni, salvarea mea, acum venea.
M-am dus la școală... aveam cu părintele ora de religie
Ce bun e Dumnezeu, la toate se gândește!
Că El mi-a dat ideea.
Era ultima oră și așteptam cu mare nerăbdare,
Izbăvirea mea!
I-am spus de la început povestea mea,
Și el m-a ascultat cu duioșie în suflet.
I-am spus că nu i-am amintit bunicii,
Că nu voiam s-o supăr.
Atunci părintele îmi zise:
– Îți amintești, când am vorbit de Adam și Eva,
De-al lor păcat de neascultare?
Au trecut și ei prin ce treci tu acum.
E glasul conștiinței! Pe care Domnul
L-a pus în toată creatura;
Chiar și în criminalul cel mai înrăit
Ce-și omoară tatăl... sau mama...
Știe de el, l-aude, dar îl neglijează.
Și Adam și Eva l-au auzit, de aceea
S-au ascuns de ochii Domnului;
Știau că au comis greșeala
Și ce demn ar fi fost din partea lor
Umili, să-i ceară Domnului iertare
Dar n-au făcut așa!
Și Domnul Sfânt, i-a pedepsit
Din paradisul pământesc i-a izgonit
Și din ființe curate, ființe asemănătoare Tatălui Ceresc
Au devenit, și noi prin ei,
Fii ai celui rău – „fiii mâniei”
Dușmanii Domnului, Fiii trudei,
Ai muncii și ai suferinței.
Doar prin Fiul său, Domnul, ne-a iertat
Căci El prin jertfa Lui nemuritoare ne-a eliberat,
Acum ascultă bine:
Când tatăl Te mai cheamă cu el la pescuit,
Se cuvine să-i spui cinstit: pescuitul nu e pentru mine...
Că dacă tu mă iei din nou cu tine,
Tot așa o să te întorci cu traista goală,
Că eu uite ce-am făcut...
Și-i spui, la fel cum mi-ai spus și mie.
El iubitor te va ierta,
Te va înțelege
Și liniștea și pacea, ce ai simțit că îți lipsesc
Își vor găsi din nou culcuș,
Precum odinioară în inimioara ta!
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
40
PROZĂ LA FLOAREA CUCULUI DIN DEAL
e Floarea Cucului o știau nu doar cei din satul ei. Îi
mersese vestea până hăt departe, într-al nouălea
sat.
Lumea o cunoștea de pe la târguri, de pe la nunți și
cumetrii, bărbătoasă și isteață cum era. Femeie de lume,
ce mai! Dar cei mai mulți o știau după priceperea cu care
trata pe cei aflați la necaz. Adică pe cei apucați de dureri
ale dinților. Dureri mari, venite așa pe nepusă masă, mai
ales în plină putere a nopții. Dureri mari, mari de tot, une-
ori aproape insuportabile. De-i venea omului să ia câmpii
și, pe deasupra, să se lipsească nu doar de ea, de măseaua
cu pricina, ci de tot ce avea în gură. Alergau, răpuși de
durere, într-un suflet la Floarea Cucului să le facă ceva.
Și Floarea Cucului le făcea. Lăsa din mână orice lucru și
trecea să-l doctoricească pe cel năpăstuit, ajuns la margi-
nea răbdărilor. Că doar cel ce se lovește în boașe (ea le
numi în stil neaoș, fără menajamente), îl strâng încălță-
rile ori are muierea curvă, zicea mai de fiecare dată, slo-
bodă la gură cum era, știe ce-i durerea asta! Că de te iei
de piept cu una din ele, continua pregătindu-se pentru in-
tervenție, stă să te răpună numaidecât. Oricât ai fi de
mare și de tare!
Femeia asta bărbătoasă lucrase cu ceva vreme îna-
intea lui Procopie, de la ea, acesta din urmă moștenind
parte din curajul cerut de asemenea intervenție. Să umbli
prin gura omului, nu-i totuna cu plimbarea pe Ulița popii
în sus și-n jos. Aici-s multe și la toate trebuie să le porți
grija, spunea ea deseori mai în glumă, mai în serios. Drept
c-așa era, dar ea nu le spunea astea toate ca să facă pe cel
suferind să se simtă îndatorat. Nu! Lumea știa că Floarea
Cucului se mulțumea cu orice i-ai fi dus: câteva ouă, câ-
țiva bănuți despăturiți din colțul batistei înnodate, să nu
se piardă, în lipsa oricărui portmoneu (pochilarăș, după
cum știau ei, cei ai satului) ori alte alea. Și mai cu seamă
pentru timpul răpit.
Cât din privința răspunderii sale aproape nimeni nu
intuia că ar mai putea fi vorba și de așa ceva. Pentru ei,
ori scotea un cui dintr-o scândură, ori o măsea, totuna era.
Dar, fiecare samă deie-și, vorba poetului.
De cum pătrunsese pe portița scundă, Ananie, su-
ferindul, fu degrabă luat în primire: Ce-ai pățit, măi creș-
tine?, îi strigă de sub prunul din fundul curții. Unde pru-
nele dăduseră deja în pârgă. Întrebare așa de rutină, că
doar ea știa că nu vine omul de dragul ei să-i calce casa și
ograda. Măsaua, mamă Floare!, răspunse mai mult pen-
tru el Ananie. O preciza mai mult prin gesturi, cu mâna,
căci de vorbit îi era tare silă. Nici cu limba nu putea s-o
mai atingă.
Scurte preparative și… pe spate, Ananie! Da, da!
Pe spate! Pentru că Floarea Cucului avea sistemul ei de
lucru. Ei nu-i trebuia scaun să hâțâie pe om după cum
opera ea. Ca să fie mai sigură de reușită ea lucra cu clien-
tul întins pe spate, cu fața-n sus și mâinile întinse pe lângă
corp. Asta după ce așternea un cojoc ciobănesc cu lâna-n
sus pe fața pridvorului și-i punea la cap o haină ponosită.
Odată făcut una cu pământul, proptea hotărât unul din ge-
nunchi, după cum îi venea la îndemână, pe pieptul omu-
lui, apăsându-l cu toată tăria. Să fie sigură că nu-i scapă.
Sub povara femeii, omul devenea mic și neajutorat.
Ca să-l mai scoată de sub teroare, că unii se arătau
de-a dreptul speriați încă de la început, îi povestea vrute
și nevrute, mai mari și mai mărunte, după cum îi veneau
la gură. De multe ori nici nu mai realiza ce spune, atentă
la meșteșugul ei. Ba, la intervenția de față, libertină după
cum o știau prea bine toți, se pomeni turuind: S(c)ulă ca
Ionu meu și ca ghirăul Ilarie, n-are nime-n sat!
Cel proțăpit la pământ, Ananie, rămăsese năuc.
Uită pe moment de măsaua lui, de durere și de chin. Gân-
dul îi trecu îndată la cele auzite din gura femeii. La expe-
riența nemaipomenit de bogată cu care ea, Floarea Cucu-
lui, se afișă așa tam-nisam înaintea lui. Auzi tu, tot satu!
Îl preocupa peste măsură vorbele astea. Femeia abia mai
târziu, când isprăvi lucrul delicat în care era prinsă, își
dădu seama de cele spuse. Ei, mai bag-o, drace, înapoi,
dacă mai poți!, încerca ea să mai dreagă busuiocul. Fără
vreun gest de învinovățire trecu mai departe să-și vadă de
ale ei. Că o cunoștea pe a Ionului ei, continua el să reflec-
teze printre icnete și răbufniri Ananie, n-ar fi fost nici un
bai. Era normal să fie așa, căci cu timpul, între soți, cade
aproape orice barieră. Dar s-o mai știe și pe a ghirăului
Ilarie, chiar că e prea de tot! Dar iar mă-ntorc, chitea el
acolo sub genunchiul femeii, ce nu-i cu putință la una ca
asta?! Până la urmă făcu și ea ce face popa… Și nu ce
zice! Dar când auzi că și pe aproape a întregului sat o
cunoaște, chiar că depășea orice închipuire! Involuntar,
Ananie, prinsese a mișca din cap. A semn de mirare. Stai
cuminte, Ananie, că strici tot rostul!, îl admonestă femeia,
neștiind de unde se trag clătinările lui.
De unde și cine să mai culeagă vorba odată slobo-
zită în văzduh? Noroc că Ion al ei nu era de față. Și chiar
de-ar fi fost, el avea valoarea pătrunjelului din zeamă,
care nici nu strică, nici nu drege, unde-l pui, acolo șede.
Cu așa om reuși ea să cunoască atât de bine satul! Și mai
cu seamă pe bărbații lui. Cine poate ști sub câți din ge-
nunchii lor n-o fi stat și ea?! Ai iubit mult, ți se iartă mult!,
zice și Cartea Sfântă…
Ioan POPA
P
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
41
DARUL FAGURELUI CHRISTIC
erul e năpădit de lumină. Boltit în durerile nașterii
Luminii. Ies la cules de stele. Ca în holdă când te
plimbi și spicele umile susură, cântă la atingerea
degetelor tale. Îți vin până subsuori. E semnul unui an bo-
gat. Apoi vine vremea secerișului. Glasul combinelor și
grâul care curge în saci. Pe toate le port în desaga amintirii.
Sacul dus la moară. Făina caldă și moale ca puful aripilor
de îngeri. Aluatul dospit acoperit cu o țesătură brodată.
Respirația timpului divină. Pâinea coaptă din cuptor. Bă-
tută. Pusă pe masă. Sărbătoare. O pâine de casă făcută de
bunica pe vatră nu are asemuire pe pământ. E pâinea care
mi-a hrănit condeiul. Este acea lumină fără de măsură. Mâ-
inile care au frământat aluatul cu răgaz, care apoi s-a odih-
nit, care a crescut și aproape a dat pe dinafară din troacă,
este un aluat magic, proporție divină, care dă pâinii gust
ales. Gustul de acasă. Pe care nu îl mai regăsești nicăieri în
lume. Oricât ai umbla pământul în lung și în lat.
Ai simțit vreodată mirosul pâinii proaspăt scoase din
cuptor? Înseamnă că ai fost și tu odată acasă și de atunci
cauți acel paradis. Nu îl vei mai afla. S-a închis în tine. Ca
perla în bivalvă. Ce bucurie să redobândești ceea ce ai iubit
cel mai mult și ai pierdut! De aceea și maxima profundă,
voltaireiană, când lauzi ce-ai pierdut, amintirea îți devine
scumpă. E nașterea Luminii. Suntem în tinda Betlehemu-
lui. Ceasul bate în ritm christic. Ne văruim sufletele, ca pe
o casă nouă în care pereții sunt dați cu var, așa și noi în
postul de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului ne pu-
nem sufletele la zvântat, cum întindeau mamele scutecele
pe o sfoară la uscat. Și cum se umfla aluatul la dospit, așa
se umflă amintirile în mine, ca velele corăbiilor purtate de
alizee. E cerul plin ochi cu lumină. Cerul inimii. Trebuie
să fim atenți la ce timp ne raportăm pentru a trăi cu adevă-
rat.
Uneori ceasornicul timpului mă trezește-n miez de
noapte și-mi cere socoteală: Ce am prășit? Cum e lucrul în
vie? Cum se muncește? Stăpânul Grădinii ne caută-n taină
să ne afle dacă muncim cu rod, deoarece pendulul mare se
mișcă și via e în pârgă. Mustesc ciorchinii de struguri grași.
Ce tescuim? Curgem mustul dulce? Ce facem cu el? Vine
Fiul Stăpânului viei iar și iar ca să ne caute. Și de cele mai
multe ori ne găsește pierduți în lucruri mărunte, umblând
pe căi încâlcite, prin desișuri, însetați și înfometați, pe pă-
mântul din care sămânța nu încolțește; în întuneric, cu toate
că lumina e acolo. E acolo, în sufletul nostru, căutând să-l
aflăm.
Mă trezesc în noapte. Se desfac felii de timp, ca cele
de dovleac copt în cuptor, belșug sau cum le asemăn eu cu
feliile de mămăligă care, tăiate cu ață, se desfac ca niște
lingouri de aur. Și aceste rupturi de timp parcă sunt niște
tăieturi de pădure pline cu fragi. Dac-ai gustat, dacă te-ai
desfătat vreodată cu fragi de pădure, acea aroma paradisi-
acă, sigur poți să simți și tu ieșirea din timp, intrarea pe alei
edenice, metamorfozarea sub imperiul gustului, care nu
poate fi turnat vreodată în tiparul cuvântului, așa cum gla-
sul viorii este încifrat în note pe partituri.
La cules de fragi în Fetea. Pădurile copilăriei. Pote-
tice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. „A călătorit
mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în miș-
care, și ea”… – dar, mereu, s-a întors la obârșia sa hațe-
gană. Decedat în 2016: „A lăsat o vie amintire, pentru
oamenii care l-au cunoscut și apreciat. Spirit elevat, a
suferit în tăcere, în unele moment ale vieții, pentru că
viața i-a rezervat și umbre, invidii, dureri. Cărțile sale
sunt importante pentru că pun în valoare principiile
creștine de viață și cunoaștere și au reflect lumea vă-
zută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii
și prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Ti-
beriu Lăpădătoni, un gând șoptit: Spre culmi…
Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârșește
printr-o vie și dinamică prezentare a propriei vieți și
opere evolutive, a activităților sale de tip monahal-cultu-
rale (medioevice, dar și renascentiste!), completate de
aprecierile unor critici consacrați și de imagini foto
ale cărților și prietenilor săi, scriitorii analizați și psiha-
nalizați, în cuprinsul acestei cărți-monument.
Carte-monument pe care, întru lămurirea unor
probleme de identitate spirituală și națională, ar face tare
bine s-o citească (și mediteze, adânc, asupra celor ci-
tite…) cât mai mulți dintre daco-valahi…sau dintre cei
care, încă, se mai pretind a fi…a aparține…a exista, întru
Daco-Valahime.
prof. dr. Adrian BOTEZ
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
54
FILIGRANE CAROLINE, 10 ANI DE LITERATURĂ LA FILIALA ALBA-HUNEDOARA A UNIUNII SCRIITORILOR
n eveniment de suflet pentru scriitorii din județele Alba și Hunedoara a fost apariția cărții Filigrane caroline – Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uni-
unii Scriitorilor din România – 10 ani -1. Cartea a fost prezen-tată la adunarea generală a Filialei în data de 17 decembrie 2016 și a stârnit interesul scriitorilor prezenți.
Autoarele Monica Grosu și Maria-Dani-ela Pănăzan au adunat textele dedicate colegi-lor2 în această falie de timp. Căldură, prietenie, bucurie a întâlnirii cu operele originale ale scri-itorilor răzbat din paginile antologiei. Timpu-rile nu au afectat prospețimea textelor. Din con-tră, cititorul poate să redescopere universuri in-teresante, mesaje profunde, galaxii lirice, po-eme rupte din continentele de metafore. Sunt atinse neliniștile creatoare, valorile literaturii în general și valorile specifice poeziei creștine, antologii dinamice, călătorii spirituale pe dru-muri complexe, iubirea etc. Autoarele au privit atent și au subliniat martori speciali, gustul li-bertății, incursiunile în spațiile românești, poe-zia ca joc și poezia ca revelație. Notele literare, cronicile și semnele lăsate de scriitori formează un tot unitar, literatura este bogată, scriitorii pa-sionați. Sub semnele nopților de argint, la Masa Cuvintelor, în plin anotimp literar, cu presiunea paradoxului, cărțile au punctat identitatea românilor, foamea lor după frumos. Sunt analizate romane cu mesaj puternic, piese de teatru, cărți de poezie care au intrat în istoria literaturii, sunt creionate portrete de scriitori, cuvintele lor despre viață, literatură, răni și lacrimi. Cititorul va înțelege misterul provinciei, poezia pendulând între logos și imago, lentila timpului care ne pune sub ochi drame și destine.
Poetul Aurel Pantea, președintele filialei și apropiat al scriitorilor, începe povestea cărților prezentate cu un elegant cu-vânt înainte. Domnia sa subliniază devoțiunea celor două au-toare, exigența și judecățile de valoare, spiritul critic autentic de care au dat dovadă. Reținem și următorul mesaj lansat de Aurel Pantea: „Sunt de admirat solidaritatea, eleganța critică, potenți-alul exegetic și nu în ultimă instanță, duhul amical ce se străvede în paginile acestei cărți” (p. 6). Monica Grosu notează despre poezia lui Nicolae Crepcia: „În acest sens se compun poemele (fără titlu), ca niște cetăți textuale asaltate de amenințarea singu-rătății și gânduri încovoiate în semne de întrebare. Ruptura de lume, distanțarea de propriul sine creează neliniști și accentu-ează precaritatea ființei” (Poezia lui Nicolae Crepcia. Câteva considerații, p.39). Tot Monica Grosu reține, analizând roma-nul Ritualul bestiei, autor Cornel Nistea: „De la simple însem-nări despre existența cotidiană se ajunge la fine incursiuni me-ditative pe tema morții sau ample reflecții despre război, tortură fizică și morală, frică, lașitate, mai precis o analiză adâncă având ca nucleu tematic omul, privit în visceralitatea sa biologică și spirituală” (Cornel Nistea: Lumea sub asaltul bestiei, p. 119).
Cele două autoare se concentrează și pe fenomene mai largi care au marcat viața scriitorilor analizați din filială, am re-marca Sacrul în poezia românească. Studii și articole (coordo-nator Aurel Pantea), semnat de Maria-Daniela Pănăzan (p. 126).
1 Monica Grosu / Maria-Daniela Pănăzan; pref.: Aurel Pantea, Filigrane caro-line. Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România – 10 ani –, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016 2 Scriitori prezenți în antologie: Lucian Bâgiu, Ion Brad, Ion Buzași, Nicolae
Ea notează: „Invit cititorii să lectureze studiul despre poezia sa-cră a lui Lucian Blaga, studiu semnat de binecunoscutul Profe-sor clujean Ion Pop. Este foarte interesant să descoperi că „tris-tețea metafizică” blagiană are în ea nuanțe creștine și că interio-rizarea meditativ-elegiacă ascunde, de fapt, conștientizarea sa-cralizării întregului cosmos…” (p. 126-127).
Sunt evocate momentele „Discobolul”, revistă solidă și serioasă de literatură și cultură. Tot Maria-Daniela Pănăzan remarcă numerele 166-167-168, oct.-nov.-dec. 2011, când a fost sărbătorit criticul Alexandru Cistelecan. Mo-nica Grosu analizează cartea lui Ieronim Mun-tean, Romanul feminin românesc, scriind: „Co-mentariile critice ale lui Ieronim Muntean se caracterizează prin amplitudine, reliefând nu-meroase aspecte ce țin de laboratorul creației, de structura compozițională a romanelor discu-tate, fără a neglija nici manifestările epicului analitic sau diversitatea caracterologică a per-sonajelor” (p.105). Un întreg fenomen literar este astfel oglindit în această cronică, teme și personaje, sufletul feminin în acțiune, umbrind timpul crud și narațiunea care brodează epoci, evenimente, stări.
La finalul cărții aniversare, Filigrane caroline, avem da-tele necesare despre Monica Grosu și Maria-Daniela Pănăzan, două scriitoare cu personalitate, dedicate vieții literare din Fili-ala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Nu scapă atenției autoarelor momentele importante din viața unui scriitor. Este analizată opera lui Aurel Pantea, poet premiat la nivel național de U.S.R., poet care a lăsat semne puternice des-pre epoca literară actuală cu volumele Nimicitorul sau Negru pe negru.
De remarcat în antologia aniversară selecția versetelor aparținând scriitorilor analizați, textele citate, trimiterile făcute. Cele două autoare au o sensibilitate aparte, rețin versete sau texte profunde, cu semnificații și viziune. Mircea Stâncel: „este ultima moarte în odăile proprietarilor interbelici;/ și nimeni nu se întristează,/ dar tu începi să te schimbi la față;// el a închis secolul XX și a luat cheia;/ probabil cerul este în sfârșit atent/ și i-a făcut patul…” (un trup îngropat care vorbește, p. 188, citat de Monica Grosu). Virgil Todeasă: „în liniștea satului/ se aude cum târâie moartea,// nebuna vine călare pe bicicleta făcută/ din spinii uscați de seceta verii” (Imagine, vara, p. 198, citat de Mo-nica Grosu).
Atente și prietenoase, ele au dat cititorului un fragment de istorie literară, plus bucuria lecturii, atât de rară în aceste vre-muri complexe și tumultoase. Maria-Daniela Pănăzan reținând câteva note despre revista „Discobolul”, citează din poetul Pa-blo Neruda câteva versuri, ele sunt simbolice, transmit esența relației dintre oameni: „Și gândește-te, dragostea mea,/ că eu te aștept/ și că împreună suntem/ cea mai mare bogăție/ strânsă vreodată pe fața pământului” (Discobolul – 20, p. 223).
Constantin STANCU
Crepcia, Gheorghe Dăncilă, Ștefan Dinică, Sonia Elvireanu, Daniela Ghi-geanu, Monica Grosu, Gheroghe Jurcă, Radu Igna, Gligor Hașa, Ion Mărgi-neanu, Ironim Muntean, Cornel Nistea, Aurel Pantea, Mihai Pascaru, Ma-ria-Daniela Pănăzan, Ioan Popa, Constantin Stancu, Mircea Stâncel, Virgil To-deasă, Igor Ursenco, Ovidiu Vasilescu…
U
Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017
55
IOAN BRAD, PROLOG ŞI EPILOG LA O CARTE
e la începutul anului se petrecu un eveniment cul-
tural important atât în viața culturală a Blajului, cât
și a Albei Iulia. Lume multă, lume bună din cele
două cetăți culturale ale județului fu luată, într-acea zi de
februarie, de valul evenimentului: scriitori, profesori, in-
telectuali de toate mărimile, oficia-
lități, cu toții prezenți în sala de fes-
tivități a Primăriei. Să fie prezenți
la o lansare de carte. O carte a Bla-
jului, într-un fel și până la un anu-
mit punct, o carte autobiografică a
unui fiu al Blajului, o carte docu-
ment a evenimentelor de până la
Revoluția din Decembrie, o cro-
nică cu bune și cu rele, cum mereu
folosește sintagma aceasta autorul
cărții, Ioan Brad.
Surprinzător sau nu, eveni-
mentul se bucură de o reușită poate
nici de autor visată. Căci orice pre-
zentare de carte poate avea și sur-
prize nedorite, unii așteptând doar
la cotitură ca să atace. Alteori cele
notate în cuprinsul cărții pot stârni
dispute greu de stins și astfel toată
buna intenție a autoului du-
cându-se pe pustii. E, de astă dată, autorul se bucură de
aprecieri elogioase, de cuvinte înflăcărate cu referire la
Blajul anilor 50-75 ai veacului trecut, cum poate nici nu
visa gândind la personalitățile de marcă prezente și care
oricând l-ar fi putut ataca. Mai ales că își pregătise cititorii
cărora le înmânase cartea s-o lectureze înaintea eveni-
mentului. Ca povestea să nu se facă în gol, ci în deplină
cunoștință de cauză, pe baza celor extrase și notate,
demne de reținut. În luările de cuvânt blăjenii blăjeni fu-
seseră de-a dreptul exaltați întâlnindu-se cu vremurile de
altădată și cu oamenii lor: copii, colegi de joacă, profe-
sori, ulițe și case care astăzi nu mai sunt, oameni simpli
dar rămași prin ceva anume în memoria colectivă. Aici,
intervenția scriitorului Neluțu Moldovan, un cronicar ne-
întrecut al Blajului acelor ani, mi s-a părut de-a dreptul
entuziasmantă. Blăjean mai nou, prof. univ. Ion Buzași
scoate în evidență fapte și oameni cunoscuți de la venirea
sa în orășelul de școale, asta petrecându-se dup anii 62-63
ai veacului trecut. Similar s-au petrecut lucrurile și-n ca-
zul familiei prof. Silvia și Ion Pop. Câtă înflăcărare! Câtă
trăire sub amintirea acelor vremuri! O, tempora!
La rândul său, președintele Filialei Alba-Hune-
doara a scriitorilor nu contenește a-l numi drept scriitor
pe autorul cărții, și asta în ciuda faptului că el este doar la
cea dintâi carte cu care iese în lume. Părere susținută și de