UN MANUSCRIS ITALIAN INEDIT AL BIBLIOTECII ......şoarece – doi şoareci, un purice – doi purici, iar când a venit vorba s ă adapteze neologismul index, a preferat, în acela

UN MANUSCRIS ITALIAN INEDITAL BIBLIOTECII BATTHYANEUM (MS. II. 106)1

«A LITTLE KNOWN ITALIAN MANUSCRIPT OF THE BATTHYANEUM LIBRARYIN ALBA IULIA (MS II. 106)»

by Adrian Papahagi

Source:Apulum (Apulum), issue: Vol. 47 / 2010, pages: 265­282, on www.ceeol.com.

UN MANUSCRIS ITALIAN INEDIT AL BIBLIOTECII BATTHYANEUM (MS. II. 106)1

Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia posedă, fără îndoială, cea mai bogată colecţie de codici2 medievali latini din România şi una dintre cele mai importante din Europa centrală şi orientală3. Manuscrisele, procurate de episcopul catolic al Transilvaniei, Ignaţiu Batthyány († 1797)4, provin în principal din două surse, destul de bine documentate. Este vorba în primul rând de biblioteca arhiepiscopului Vienei, cardinalul Cristoforo Migazzi, bibliotecă pe care Batthyány pare să o fi achiziţionat în anul 17825; totodată, un număr însemnat de codici provine din biblioteca oraşului Levoča, din Slovacia6. Pe lângă aceste două mari fonduri, Batthyány a achiziţionat cu siguranţă cărţi izolate, a căror provenienţă e mai greu de stabilit.

Multe din manuscrisele migazziene sunt de origine italiană, iar câteva sunt chiar în italiană. Unele din acestea au fost semnalate în 1987 de Viorica Lascu, care promitea şi un studiu mai amplu, nerealizat însă7. După această dată, nici un studiu de specialitate nu a fost consacrat acestor manuscrise. În cadrul cercetării prelimi-nare redactării unui nou catalog al manuscriselor medievale de la Batthyaneum, am avut ocazia să studiez un codice din secolul XIV conţinând scrieri morale în italiană, care până astăzi nu au fost nici identificate, nici semnalate publicului savant.

Este vorba despre manuscrisul II. 106, descris după cum urmează în catalogul (depăşit, dar nu inutil) al lui Robert Szentiványi: „Membr[aneus], 237 x 175 mm, fol. 23, col. 2, teg[umen] l[igneum] c[orio] o[bductum], s. XIII. f[ine]”8. Este într-adevăr vorba de un mic volum conţinând 23 de file de pergament, in 8o (237 x 175 mm), care păstrează încă legătura originală. Manuscrisul conţine numai trei caiete (2 IV, IV-1: fila lipsă era probabil goală),

1 Studiul face parte din programul de cercetare CNCSIS-UEFISCSU PN II-RU-TE 290/2010. Versiunea italiană este în curs de publicare în Critica del Testo, 12 (2009). 2 Latinescul codex – codicis este un masculin care aparţine unui model de declinare din care fac parte, bunăoară, sorex – soricis, pulex – pulicis, index – indicis. Limba română a ales (corect !) un

şoarece – doi şoareci, un purice – doi purici, iar când a venit vorba să adapteze neologismul index, a preferat, în acelaşi spirit, un indice – doi indici. Iată de ce pluralul codici este preferabil des-întâlnitului codice. 3 Pentru prezentări recente ale bibliotecii, vezi Mârza 1995, p. 48-56; Dârja 2005, p. 95-106. 4 Despre Ignaţiu Batthyány, vezi Jakó 1991, p. 76-99. 5 Jakó 1969, p. 125-129; Mârza, Mârza 1995, p. 74-79; Dârja 1998 a, p. 407-414; Dârja 1998 b. 6 Selecká 1974, şi versiunea maghiară Selecká Mârza 1997 (cf. Zusammenfassung, p. 155-164); Mârza, Mârza 1975, p. 387-404; Dârja 1997, p. 259-273, versiunea franceză Dârja 2000, p. 55-73. 7 Lascu 1987, p. 211-218. 8 Szentiványi 1958, nr. 265.

Access via CEEOL NL Germany

A. Papahagi 266

cu reclame la filele 8v şi 16v; fila 23v este nescrisă. Paginile, liniate cu vârf orb, conţin 32 de rânduri pe două coloane (175 x 125 mm) şi sunt numerotate cu cerneală de către o mână modernă. În ciuda petelor de umezeală, majoritatea textului este uşor lizibilă (din păcate însă, tocmai rubrica incipit-ului a fost puternic afectată). Datarea lui Szentiványi este însă greşită, manuscrisul aparţinând primei jumătăţi a secolului XIV.

Fig. 1. - Alba Iulia, Batthyaneum, Ms. II.

106, ferecătura metalică posterioară.

Ca în cazul multor altor manuscrise de la Batthyaneum, legătura originală este foarte bine conservată (240 x 177 mm) şi păstrează urmele unei ferecături metalice unice, tipice pentru Italia; piesa reprezintă un agnus Dei

aureolat, purtând un drapel cu cruce9 (fig. 1). Din nefericire, nu am reuşit să identific piesemetalice similare în alte manuscrise ale Bib-liotecii Batthyaneum şi nici în biblioteci ita-liene, ceea ce ar fi putut contribui la o deter-minare mai exactă a originii acestui manu-scris.

Legătura este realizată din tăblii de lemn îmbrăcat în marochin, decorat la rece cu motive geometrice (benzi încrucişate). Cotorul coperţii este în relief, iar caietele sunt cusute pe trei rânduri de nervuri de piele. Pe prima copertă se poate încă citi titlul („MORALITES”) în scriere textualis contemporană, cu cerneală neagră, precedat de o mânuţă (manicula). Se ghicesc de asemenea urmele unei alte inscripţii, din păcate ilizibilă, în interiorul coperţii anterioare. Tot aici se regăsesc numărul de inventar actual („Inv. 269”), cota actuală („II. 106”) şi ştampila bibliotecii. Pe partea interioară a tăbliei dorsale se află o menţiune în scriere de secol XVIII („8 f.”).

Textul este copiat de o singură mână, în scriere textualis rotunda italiană, despre care voi vorbi în paragrafele următoare. Nici decoraţiile, nici calitatea scrierii sau a cernelii, nici dimensiunile paginilor nu se apropie de eleganţa codicilor florentini care conţin aceleaşi texte (de exemplu, Florenţa, Biblioteca Riccardiana, ms. 2221 – fig. 3), dar ne aflăm totuşi în prezenţa unei cărţi de bună factură, deşi de dimensiuni modeste. Decoraţiile sunt simple şi destul de comune, limitându-se la iniţiale înflorate, realizate alternativ cu cerneală albastră şi roşie. De asemeni, sunt frecvente semnele de paragraf în aceeaşi bicromie şi rubricile care conţin titlurile capitolelor sau citatele din diverşi filosofi („e boecio dise” etc.).

Pe fol. 25rb, în colofon, găsim o formulă cu numele copistului, într-o latină extrem de precară: „Qui scri[p]sit scribat senper (!) cu[m] d(omi)no/ viuat/ Viuat in celis Fra[n]cisc(us) in no(m)i(n)e/ Felis” (fig. 2).

9 Cf. Montauto 22001, p. 56.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 267

Fig. 2. - Menţiunea scribului Fra(n)ciscus, fol. 25rb.

Fig. 3. - Florenţa. Biblioteca Riccardiana, ms. 2221, fol. 75v.

A. Papahagi 268

În articolul său despre copiştii de texte „in volgare” (adică în italiană), Maddalena Signorini identifică numai şase menţiuni ale unor nume de scribi în secolul XIII, faţă de 113 în veacul următor – un argument supli-mentar pentru datarea manuscrisului în secolul XIV. Jumătate dintre aceşti scribi sunt profesio-nişti, folosesc scrierea textualis, copiază codici pe pergament şi adaugă un colofon în latină10. Aceste caracteristici sunt valabile şi pentru Franciscus al nostru, care foloseşte o textualis rotunda destul de îngrijită, deşi greu de compa-rat cu calitatea de execuţie a „frumoasei litere gotice toscane” din secolul XIV descrise de Paola Supino Martini11.

Numele de Franciscus, împreună cu un colofon similar se regăsesc în patru alte manuscrise din secolul XIV, conform culegerii realizate de benedictinii de la Bouveret12:

no 4158, p. 80 (Florenţa, Laur. 73, 15, sec. XIV)

„Vivat in caelis Franciscus in nomine felix/ Hic liber est Francisci filii ser Rolandi de Signa//”

no 4162, p. 81 (Oxford, Bodl. Can. lat. 70, sec. XIV)

„Finito libro referamus gratias xpo./ Qui scripsit scribat. semper cum dno vivat/ Vivat in celis salvetur omnibus horis./ Ego f……… filius … hunc librum et comprehensa in eo scripsi.”

Colophons…, „Sequitur notitia de ingressu Caroli de Bohemia Imperatoris in Pisam 6. madii 1356: et dicta die ego Franciscus (?) notarius complevi dictum librum scribere”

no 4166, p. 81 (Napoli, BN IV.F.59, sec. XIV-XV) „Explicit Liber Exopi./ Qui scripsit scribat semper cum domino vivat./ Vivat in

caelis Franciscus homo felix.”

no 4171, p. 82 (Florenţa, Ricc. 319, ante 1410) „Qui scripsit scribat semper cum domino vivat/ Vivat in caelis Franciscus cum

xpo fidelis”13

Acestora li se adaugă un codice descris de Teresa De Robertis şi Rosanna Miriello în catalogul de manuscrise datate ale Bibliotecii Riccardiana din Florenţa. Manuscrisul cu nr. 133 (Florenţa, Bibl. Riccardiana, cod. 649: Petrus de Isolella, Summa grammaticae, în latină) prezintă la fol. 57v colofonul următor: „Qui scripsit scribat semper cum Domino vivat, vivat in celis Franciscus cum

10 Signorini 1995, p. 223-233. 11 Supino Martini 2000, p. 32. 12 Bénédictins du Bouveret 1967. 13 Conform Luisei Migliore (Biblioteca Riccardiana, Florenţa), acest manuscris, în cursivă gotică târzie, este de fapt mult mai recent şi, deci, nu poate avea nimic în comun cu Franciscus al nostru.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 269

Christo fidelis”14. De Robertis şi Miriello datează acest codice de la Riccardiana spre jumătatea secolului XIV. Din nefericire, niciuna dintre aceste mâini nu seamănă cu cea a lui Fra(n)ciscus al nostru.

Trebuie însă menţionat că formula „qui scripsit scribat, semper cum Domino vivat, vivat in caelis … nomine felix” este foarte răspândită în secolul XIV: conform cercetării lui Lucien Reynhout, ea se regăseşte în 165 de manu-scrise15. Studiul lui Reynhout arată că formula pare să fi apărut în secolul XII în Italia, de unde s-a răspândit apoi rapid în zonele vecine (mai ales în Franţa şi în Peninsula Iberică) până în secolul XV. Italia este zona unde această formulă rămâne cea mai frecventă (100 % în secolul XII, cca 70 % în secolele XIII-XV)16. În ceea ce priveşte varianta din manuscrisul nostru, ea ajunge la răspân-direa maximă în secolul XIV (de două ori mai frecventă decât în secolele XIII şi XV)17. Formula este prezentă mai ales în textele latine ale juriştilor din Bologna, în secolul XIII18, şi în textele toscane în italiană19.

După cum am precizat deja, manuscrisul analizat aici nu a fost descris corect până în prezent, iar textele pe care le conţine nu au fost încă identificate, deşi colecţiile albaiuliene au mai fost studiate20. Cât despre catalogul lui Robert Szentiványi, acesta e uneori foarte minuţios (mai ales în ceea ce priveşte textele care interesează cultura maghiară), dar cel mai adesea este superficial în descrie-rea codicologică şi în identificarea textelor. Ms. II. 106 este repertoriat de Szentiványi sub titlul „De virtutibus moralibus (italice)”. Fişa citează incipit-ul primei rubrici, dar nu şi pe cel al textului: „Fol. 1r Inc. Questo sie lo libro de moralites”, şi colofonul, în locul explicit-ului celui de-al doilea text: „Fol. 23v

14 De Robertis, Miriello 1997, nr. 133, p. 70 b. 15 Reynhout 2006, vol. I, p. 171-183. 16 Ibidem, p. 177. 17 Ibidem, p. 175. 18 Formule similare se regăsesc în două manuscrise care conţin al doilea text al nostru, de Guido Fava din Bologna: München CLM 23505, fol. 97v: „Qui scripsit scribat semper cum domino uiuat. Johannes beniuolus benedicatur in omnibus artibus”; München CLM 21565, fol. 69v: „Qui scripsit scribat semper cum domino uiuat/ Viuat in celis. Benadux nomine felix”. 19 Reynhout, vol. I, p. 184: „Les auteurs véhiculés par nos manuscrits sont, pour l’essentiel, des auteurs italiens des XIIIe et XIVe siècles. En fait, les auteurs d’oeuvres latines sont plutôt des juristes bolonais, tandis que les écrivains de langue italienne paraissent d’une manière générale plus tardifs. Ces deux univers culturels ne sont pas tout à fait la même géographie: le droit en latin c’est plutôt Bologne au XIIIe siècle, la littérature naissante c’est plutôt Florence au XIVe siècle”. 20 S-au păstrat mai multe inventare de secol XIX ale bibliotecii Batthyaneum: András Cseresnyés, Conscriptio bibliothecae Instituti Batthyaniani facta anno 1824, 2 vol., Batthyaneum, mss. XI. 478-479; Antal Beke, Index manuscriptorum bibliothecae Batthyanianae dioecesis Transilvanien-

sis, Alba Iulia (Karolyfehérvár): Püspöki Könyvnyomda, 1871; Elemér Varjú, A gyulafehérvári

Batthyány-Könyvtár, Budapest, Athenaeum, 1899.

A. Papahagi 270

Expl. Qui scripsit scribat … etc.”21. Szentiványi a crezut, probabil, că este vorba de un singur text.

Din câte am putut afla consultând şi registrul cititorilor bibliotecii, singura persoană care a mai consultat acest codice este Viorica Lascu, care îl menţio-nează în articolul său după cum urmează:

Cele mai vechi manuscrise italiene sunt cópii din secolul XIII. Este vorba de Libri sententiarum ai lui Pietro Lombardo (fireşte, în latină) şi de Lo libro de

moralites, în italiană. […] Un interes special prezintă unele texte vechi în italiană; este vorba de unul dintre aşa-zisele Ammaestramenti degli antichi, larg răspândite, intitulat Libro de moralites – un manuscris pe pergament de la sfârşitul s. XIII, care conţine maxime extrase din Senecha, Salustio, Juvenale, Tulleo, Lucano, Ovidio, Oracio, dar şi din Salamon sau din Tomasi, Epistola di

San Girolamo tradusă ‘nella vulgarica voce’ de Pseudo-Eusebiu din Cremona.22

În realitate, codicele conţine două texte, semnalate clar de rubrici care conţin formule de incipit şi explicit. Iată conţinutul său:

a. „Libro de moralites” [= (Pseudo-)Guillaume de Conches, Moralium dogma

philosophorum, în italiană] 1

ra INC: „Questo sie lo libro de moralites. E deui sauere La che se troua

moralites chi alloga in scrito. Che le a dir la siencia de plusor sauii clerisi e

philosophi li qual in questo libro si uen anomenadi, parlando de molte

preciosissime e nobelissime cosse, che salvamento de anima e de corpo a

cas[cad]uno. Che le uo[ra] metere in oura [et i]n efecto23

. Lo si me uegnudo uoluntade de uoller cuntare lo amaistramento de li phyllosofi de quella cleresia la qual fi apellada moralites. Che sie spanta in multi libri.”

17vb EXPL: „E si se dira che illi pora ben fare tutto quello che moralites comanda in lo so libro. Chi fenisse lo libro de moralies. Deo gratias Amen”

b. „Le xii virtude” [=Guido Fava, Summa de vitiis et virtutibus în italiană] 17

vb INC: „Chi cominça [le] XII virtude lequale e bono da[uer]e. E da meter

in……… per lo corpo. NVy deuemo far prego al nostro signore messer yhesu cristo chel per soa pieta aura li ogli del cor nostro cossi como lauri li ogli di euangeliste | 18ra e fe parlar la bocha de quellu che era muto. Et auri la

21 Szentiványi, nr. 265, p. 131. 22 Lascu 1987, p. 211-212: „I più antichi codici italiani sono copie del Duecento. Si tratta dei Libri

sententiarum di Pietro Lombardo (naturalmente, in latino) e Lo libro de moralites, in volgare. [...] Un interesse notevole presentano antiche opere scritte in volgare: uno degli Ammaestramenti degli

antichi, di larga diffusione, intitolato Libro de moralites, pergamena della fine del s. XIII-o, contenente massime tolte da Senecha, Salustio, Juvenale, Tulleo, Ovidio, Oracio, ma anche da Salamon e da Tomasi; Epistola di San Gerolamo tradotta ‘nella vulgarica voce’ da Pseudo-Eusebio da Cremona”. 23 „le uo[ra] metere in oura [et i]n efeto”: sugestie a Prof. Corrado Bologna.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 271

bocha de çacharia a profetiçare E messse (sic !) lo paraclito spirito in lo soy disscipulli.”

23ra EXPL: „Che auegna che lomo faça lo peccato de la luxuria per la uolonta de la carne, la pena non sera perço perdonada. Ma si sera per tuto tempo perpetuale la pena del fogo eternalle. Deo Gracias Amen. Chi si fenisse lo

dire de le xii./ uertude Chi aloga scrite// Qui scri[p]sit scribat senp(er)

cu[m] d(omi)no/ viuat/ Viuat in celis Fra[n]cisc(us) in no(m)i(n)e/ Felis.”

a. „Libro de moralites” Primul text, identificat în manuscris ca „Libro de moralites”, este o tradu-

cere în italiană a operei atribuite24 lui Guillaume de Conches (cca 1080-1154), editată sub titlul Moralium dogma philosophorum de către John Holmberg25. Moralium dogma este o culegere de sentinţe morale ale clasicilor latini (Seneca, Salustiu, Horaţiu, Virgiliu, Cicero, Boeţiu etc.) al cărei scop era „summatim docere ethicam Tullianam”26. Textul latin a cunoscut un mare succes în ultimele secole ale Evului Mediu, după cum o dovedesc cele 50 de manuscrise inventa-riate de Holmberg, dar şi traducerile în franceză, olandeză sau italiană. Tradu-cerea franceză, realizată în ultimele decenii ale secolului XIII, este transmisă la rândul ei în nu mai puţin de 38 de manuscrise, cel mai adesea sub titlul „moralitez des philosophes” sau „li liures de moralités”27. După cum remarcă Holmberg, în Franţa, Anglia, Italia şi Ţările de Jos versiunea franceză a circulat mai mult decât originalul latin, astfel încât traducerea în italiană şi cea în olandeză derivă din aceasta28. Tratatul este preluat în unele manuscrise în locul cărţii VII din versiunea italiană a Trésor-ului lui Brunetto Latini, iar aceasta se datorează fără îndoială faptului că însuşi Latini plagiază Moralium dogma în această secţiune a lucrării sale29.

După cum notează Alfonso D’Agostino,

în realitate, există cinci traduceri toscane diferite ale textului francez, din care două aparţin cu siguranţă sec. XIII. […] Traducerea nu se remarcă prin calităţile sale literare, dar este fidelă textului francez într-un mod destul de corect şi de plat, cu multe galicisme, îndepărtându-se rar, prin câte un scurt exemplum …30

24 Despre paternitatea textului, cf. Williams 1931, p. 392-411, şi Williams 1957, p. 736-747. La capătul celei de-a doua cercetări, Williams îşi manifestă dubiile asupra paternităţii lui Guillaume: „there are [...] formidable obstacles to the acceptance of the hypothesis that William of Conches wrote the Moralium Dogma” (p. 746). Pentru Williams, adevăratul autor rămâne „a riddle awaiting an answer” (p. 747). Vezi, de asemenea, Elford 1988, p. 308-327. 25 Holmberg 1929. 26 Ibidem, p. 10. 27 Ibidem, p. 30. 28 Ibidem, p. 10. 29 Cf. Mussafia 1869, p. 319-321; Gaiter 1880, p. 553; Brunetto Latini 1884, p. 158-163; Mascheroni 1969, p. 485-510. Vezi şi Charpentier 1989, p. 23-44. 30 D’Agostino 1995, p. 580-581: „in realtà del testo francese esistono ben cinque volgarizzamenti

A. Papahagi 272

Din cele cinci traduceri toscane menţionate de D’Agostino, doar una a fost publicată în 1865 de Roberto De Visiani, în colecţia „Scelta di curiosità letterarie inedite o rare”. Sub titlul Trattato di virtù morali, De Visiani editează un manuscris (V: la acea epocă în posesia sa, care ulterior a fost pierdut şi, în 2007, regăsit), colaţionându-l cu un alt manuscris dispărut între timp, care provenea din biblioteca Spitalului din San Gimignano, localitate de lângă Florenţa (S)31.

Din păcate, o teză de licenţă susţinută în 1992 la Milano de Cristina Bernardini, care oferea o nouă ediţie a textului, cu titlul Libro di costumanza, a rămas până astăzi inedită32. Legislaţia italiană nu permite reproducerea tezelor inedite, iar eu nu am avut ocazia să ajung la Milano pentru a consulta această lucrare în original, astfel încât datorez informaţiile de mai jos conducătorului ştiinţific al tezei, Prof. Alfonso D’Agostino33. D’Agostino citează codicii folosiţi de Bernardini, care identifică cinci versiuni diferite ale textului – „una (a), transmisă de nouă manuscrise şi patru (b, c, d, e) transmise fiecare de câte un singur manuscris”34. Versiunea a este reprezentată de următoarele manuscrise păstrate în biblioteci florentine: Biblioteca Naţională Centrală (BNC) II.IV.111 (A) („il dugentesco codice di Fantino”), II.VIII.49 (D), Magl.IX.61 (F), Pal. 585 (E); Biblioteca Riccardiana (BR) 1317 (G), 2221 (I) („descriptus al lui S”), 2280 (K) („descriptus al lui A”), la care se adaugă manuscrisele folosite de De Visiani (V, S). Din celelalte versiuni, Bernardini cunoaşte următoarele manuscrise florentine: BNC II.II.72 (B), II.IV.127 (C), Magl. IV.63 (M); BR 1475 (H). „Două din aceste versiuni au fost cu siguranţă compuse în sec. XIII: a şi M (de la sfârşitul secolului).”35

Neavând la dispoziţie textul editat de Bernardini – care, totuşi, judecând după codicii citaţi, ar trebui să fie destul de apropiat de cel al lui De Visiani –, am consultat, la rândul meu, toate manuscrisele florentine enumerate mai sus şi am transcris începutul textului nostru, pentru a-l putea compara cu versiunea transmisă de manuscrisul albaiulian. Am ales ca text de bază manuscrisul A şi am ignorat ediţia lui De Visiani, care e nefilologică şi abundă în modificări ortografice şi de punctuaţie tacite. Am colaţionat apoi celelalte manuscrise

toscani diversi, due dei quali sicuramente collocabili nel XIII secolo [...]. La traduzione non spicca per qualità letterarie, ma segue in forma abbastanza corretta e piatta, e con abbondanti gallicismi, il testo francese, avvivandosi raramente per qualche breve exemplum ...”. 31 De Visiani 1865/1968, „Avvertenza”, p. 5-17; Bertelli, Giola 2007, p. 5-47. Informaţia despre articolul lui Bertelli şi Giola o datorez colegului Paolo Divizia, de la Universitatea din Brno. 32 Bernardini 1991-1992. 33 Prof. D’Agostino a avut amabilitatea să-mi comunice detalii suplimentare despre lucrarea Cristinei Bernardini şi să-mi confirme că aceasta a rămas încă nepublicată (mesaj din 20 februarie 2007). 34 D’Agostino 2005, p. 113-114. 35 Ibidem, p. 114: „Ben due redazioni risalgono sicuramente al sec. XIII, a e quella di M (di fine secolo)”.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 273

menţionate de D’Agostino, observând, în trecere fie spus, că doar M transmite o versiune independentă, în timp ce B şi H sunt variante ale versiunii celei mai răspândite (a). C este un text adespot, aşa că nu l-am folosit36. Nu aş insista însă asupra acestei chestiuni, întrucât nu am avut nici timpul, nici interesul de a colaţiona în întregime textele din aceste manuscrise. Totuşi, simpla transcriere a începutului textului nostru demonstrează că ne aflăm în faţa a trei versiuni diferite: cele două cunoscute Cristinei Bernardini şi lui Alfonso d’Agostino (a şi M) şi cel aparţinând manuscrisului din Alba Iulia, care astfel capătă o nebănuită importanţă în tradiţia textuală a traducerii italiene din Moralium dogma philo-

sophorum. Pentru a permite o judecată corectă a acestui fapt, ofer în cele ce urmează

o ediţie critică a primelor rânduri din cele trei versiuni, fără a modifica ortografia şi punctuaţia textelor (aparatul se referă doar la textul a).

Capitoli dinsegnamento e

di costumança.a

Questo sie lo libro de mo-

ralites. E deui sauere la che

se troua moralites Chi allo-

ga in scrito. Che le a dir la si-

encia de plusor sauii clerisi

e philosophi li qual in questo

libro si uen anomenadi, par-

lando de molte preciosis-

sime e nobelissime cosse, che

salvamento de anima e de

corpo a cas[cad]uno. Che le

uo[ra] metere in oura [et i]n

efecto.

TALEnto me preso di ri-contareb linsengnamenti de li filosofic di quella doctrina ke kiamata kos-tumança. laquale e sparta per aliquanti libri. sikio potesse una partita de lo-ro buoni dettid mettere in scrittoe breuemente. e in-tanto kio pensaua a questa cosa ed in quella ora ke lluomo kiamaf primo son-no auenne kio madormen-

Talento me preso che io dica duna uiçione che io uidi in mei dormendo e si mi fue ainço che io fusse in mia memoria 7 in mia pro-speritade chome io fui per nesuno tempo mai quando uenne quella ora che homo appella primo sonno si auen-ne che io madormentai et incontenente uenne uno ho-mo di molto grande belles-sa dananzi mei. (M, fol. 15r)

Lo si me uegnudo uoluntade de uoller cuntare lo amaistra-mento de li phyllosofi de quella cleresia la qual fi a-pellada moralites. Che sie spanta in multi libri. Aço chio possa una partia de le soe bone parole meter breue-mente in uno libro. Di in fin a tanto chio pensaua a que-sta cossa en la ora del primo sono. In quella fiada io si me adormente. Et ecuti uignan-

36 Versiunea italiană a Moralium dogma începe brusc la fol. 99rb, cu capitolul „D‘isguardo” (De Visiani VI, p. 31), urmând după Fiore dei filosofi (fol. 86ra: „Qui comincia il libro del fiore de

filosofi 7 di molti saui”).

A. Papahagi 274

tai. e in fra tanto echo uenire uno uomo di molto grande belleçça dinançi da meg. (A, fol. 75va)

do .I. homo molto bello de-nançi da mi. (Alba Iulia, II.106, fol. 1ra)

aCapitoli … costumança: chapitoli … chostumanza K; om. F, G, B; incipit liber de moralites D; Incipit liber chostumatie philosophorum qui vulgariter dicitur moralitis E; Incipit libro costumansie I; Cominciamento di moralita H. bdi ricontare: chio ricordasse H. cde li filosofi: di filosophia E, H. dde loro buoni detti: de suo buono detto H. epotesse … in iscritto: … mettere una parte deli loro buoni ditti … D; … mettere una parte delli loror detti … E; … mettere una parte di loro buoni dicti … I; mettero vna parte deli loro buoni detti in vno scritto G. fed in quella … kiama: in quelle che chiamata H. ge in fra tanto … da me: et uno homo pienno di molta grande beltade uenne dinançi da me H.

me preso: moi est preso D; mera preso B; me venuto G. ricontare: richontare E, K; racontare B. linsegnanenti: glinsegnamenti F, K; lonse-gnamento B. de li: de F, G, B; dei I; de gli K. filosofi: fisolafi F; fiçolophi D; filosophi I; filosafi K. di: de G, B. doctrina: dottrina K; nobile dottrina G; scientia B; chericia H. ke kiamata: che kiamata F; che chiamata D, E, K, H; di G; chiamata I; che chiama B. costumança: chostumanza F, E, K; costu-mansa D, I; costumanza G; costumi B; mo-ralita H. laquale: laqual H. e: este I; sie B. sparta: spanduta D; ispanduta I; partita B. aliquanti: alquanti D, G, E, I, K; molti B; piusuri H. libri: libri di filosofia G; libbri I; uolumi H. sikio: sichio F; si che io D; chio G; sicche io E; sie chio I; sicchio K; sicche B. potese: potese F; potessi E, K; vorrei B. partita … de: partita dire de F. buoni: buni K; buon B. in scritto: in iscritta F; in scripto B; in uno

librecto D; in nuno (!) buono libretto E; in uno picciolo librecto I. breuemente: brieuemente F, E, K. e: et D, E, I, B, H. kio: chio F, U, K, B; che io D, E; come H. pensaua: pensaua a E. a questa cosa: om. I; a questa chosa H. ed in quella ora: ed in quel ora F; in quella hora D, E, I; in quella ora B. ke: che F, D, E, I, K, B. lluomo: luomo F; llomo D; lomo I. kiama: chiama F, D, E, I, K; chiama el B. sonno: sono B. auenne: si auenne F; si ma uenne cosa B; auenne cosa H. kio: chio F, I, K, B, H; che io D, E. e in fra tanto: e intanto F; intanto D, E, I; e in questo B. echo uenire: eccho uenire K; aduenne che … uenne D; auenne che … venne E; ecco che … uenne I; uenne B. uomo: homo D, I, B; huomo E, K. molto: molta D, E. grande: gran B. belleçça: belleççe F; bellessa D, I; bellezza E, K; belleçça pieno B. dinançi: dinansi D; dinanzi E, K; dinanti I. da me: damme K; a mei D, I; a me E, B.

Dacă dorim să comparăm textul Ms. II.106 şi cel al variantei florentine a cu versiunea franceză după care au fost traduse, observăm că a este mai fidel textului francez, dar şi că versiunea manuscrisului albaiulian prezintă o serie de galicisme absente în a, cum ar fi: clergie / cleresia, apelee / apellada, moralitez /

moralites, espandue / spanta, partie / partia (vezi şi aparatul de mai sus).

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 275

Ci comence li romans de

moralitez.

Capitoli dinsegnamento e

di costumança

Questo sie lo libro de mo-

ralites. E deui sauere la che

se troua moralites Chi allo-

ga in scrito. Che le a dir la

siencia de plusor sauii cle-

risi e philosophi li qual in

questo libro si uen anomena-

di, parlando de molte preci-

osissime e nobelissime cosse,

che salvamento de anima e

de corpo a cas[cad]uno. Che

le uo[ra] metere in oura [et

i]n efecto.

Talant m’estoit pris que ie recontasse l’enseignement des philosophes de cele clergie qui est apelee mo-ralitez, la quele est espan-due per pluseurs uolumes, si que ie puisse vne partie de lor bons diz metre en .i. liuret briement. Ende-mentiers que ie pensoie en ceste chose, en icele hore que l’an apele le pre-mier some, il auint que ie m’endormi. A tant e vous que .i. hons de mout grant biauté vint deuant moi …37

TALEnto me preso di ri-contrare linsengnamenti de li filosofi di quella doctrina ke kiamata kostumança. la-quale e sparta per aliquanti libri. sikio potese una parti-ta de loro buoni detti mette-re in iscrittp breuemente. e intanto kio pensaua a questa cosa ed in quella ora ke lluomo kiama primo sonno auenne kio madormentai. e in fra tanto echo uenire uno uomo di molto grande bel-leçça dinançi da me … (a)

Lo si me uegnudo uoluntade de uoller cuntare lo amaistra-mento de li phyllosofi de quella cleresia la qual fi a-pellada moralites. Che sie spanta in multi libri. Aço chio possa una partia de le soe bone parole meter breue-mente in uno libro. Di in fin a tanto chio pensaua a questa cossa en la ora del primo sono. In quella fiada io si me adormente. Et ecuti uifnando .I. homo molto bello denançi da mi … (II.106)

În ce priveşte dialectul textului albaiulian, nu aş îndrăzni să mă pronunţ cu autoritatea unui dialectolog italienist, dar mă raliez opiniei colegilor Corrado Bologna, Carlo Pulsoni şi Alvaro Barbieri, pe care i-am consultat în această chestiune, considerând că este vorba despre singura versiune venetă a acestui text descoperită până în acest moment, versiune diferită, după cum se poate remarca, de celelalte traduceri în dialect florentin sau, mai rar, pisano-lucchez38.

b. „Le XII virtude” După cum am subliniat deja, identificarea celui de-al doilea text din

manuscrisul albaiulian este cu totul deruntantă, fiindcă lucrarea lui Guido Fava

37 Ed. Holmberg, p. 84. 38 Este vorba despre ms. BNC II.VIII.49, analizat de Barbi 1938, p. 244-259, şi despre ms. BR 2221, analizat de Castellani 1995, p. 61-70.

A. Papahagi 276

nu se referă doar la virtuţi, iar acestea nu sunt în număr de 12, ci de 7, după cum bine se ştie. Această confuzie este probabil o eroare de scrib, care a copiat .xii. în loc de .vii.

Am identificat textul neatribuit vreunui autor în manuscrisul albaiulian prin comparaţie cu ms. II.II.72 al Bibliotecii Naţionale din Florenţa. Între fol. 166r-170r, codicele florentin conţine un text intitulat „Exordij continuati di uertudi e di uitij”, care urmează unor „Exordij del maestro guido faua d’areçço” (fol. 158r). Deşi catalogul Mostra di codici romanzi nelle biblioteche fiorentine considera inedite aceste Exordii

39, atât textul latin cât şi versiunea toscană transmise de acest manuscris fuseseră editate de Virgilio Pini sub titlul „La Summa de vitiis et

virtutibus di Guido Faba”40. Guido Fava sau Faba (c. 1190 – c. 1250), cunoscut şi ca Guido Bononiensis, este un autor din Bologna (nu din Arezzo, cum apare în ms. II.II.72), cunoscut mai ales pentru o Summa dictaminis

41. După cum subliniază Virgilio Pini, Guido Fava creează un nou gen, o

antologie de exordia având ca temă viciile şi virtuţile, prezen-tate după celebra ierarhie consacrată de Grigore cel Mare42. În ciuda opiniei lui Augusto Gaudenzi, care considera că „lucrarea prezintă un interes minim sau nul”43, textul lui Guido Fava s-a bucurat de o oarecare popularitate, fiind recopiat în cel puţin 15 manuscrise între secolele XIII-XV, după cum arată Virgilio Pini. Acest autor nu cunoaşte însă decât un singur manuscris al versiunii italiene a textului – este vorba despre deja amintitul ms. BNC II.II.72, un codice copiat pe hârtie, în scriere cursivă, realizat la sfârşitul secolului XIV44. Manuscrisul albaiulian este, aşadar, un exemplar necunoscut al textului „in volgare”. Mai mult chiar, el transmite un text diferit şi, probabil, mai vechi decât cel din ms. BNC II.II.72.

Înainte de a ne ocupa de text, să notăm că în varianta ms. II.106 capitolele nu sunt copiate în ordinea firească. În loc să înceapă cu viciile, ca textul latin editat de Pini, traducerea noastră tratează într-o primă instanţă virtuţile (de aici şi identificarea textului în rubrică („le XII virtude”). Această opţiune, mai degrabă morală decât textuală, este prezentă şi în patru dintre variantele textului latin (manuscrisele M, M1, P şi V3 în ediţia lui Pini). Dacă exordiile privind viciile

39 Mostra di codici romanzi, nr. 23, p. 99. 40 Pini 1956, p. 41-152. 41 Cf. art. „Fava (Faba), Guido”, de F. Bausi, în Dizionario biografico degli italiani, Roma: Istituto della Enciclopedia Italiana, 1995, cu o amplă bibliografie. 42 Pini 1956, p. 50: „Nelle opere dei rhétoriqueurs sono indubbiamente volute la frequenza di sentenze morali ed il ricorso a citazioni bibliche; ma nessuno aveva ancora pensato all’utilità di una raccolta sistematica. Solo Guido, dopo la composizione degli Exordia, pensò ad una operetta più specializzatal con il suo genio per la sistemazione, egli comprese l’utilità di un repertorio del genere cui potessero attingere quanti, parlando o scrivendo, laici ed ecclesiastici, abbisognassero di un avvio sapientemente construito secondo i dettami dell’arte dettatoria”. 43 Gaudenzi 1895, p. 126. 44 Meriano 1922, p. XVII-XVIII; Pini 1956, p. 79-80; Mostra di codici romanzi, p. 99.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 277

sunt traduse în ordinea corectă, secţiunea dedicată virtuţilor prezintă următoarea structură (preiau titlurile capitolelor de la Pini):

1. Incipit summa de virtutibus (I, 127-12945) 2. Exordia et continuationes prudentie (VI, 141-142) 3. Exordia et continuationes fidei (VII, 142-144) 4. Exordia et continuationes spei (VIII, 144-146) 5. Exordia et continuationes caritatis (IX, 148-150)

* * * 6. Diffinitiones seu descriptiones omnium virtutum (II, 130-131) 7. Exordia et continuationes iusticie (III, 132-134) 8. Exordia et continuationes fortitudinis (IV, 134-136) 9. Exordia et continuationes temperantie (V, 138-140)

Astfel, capitolele 6-9 ar trebui de fapt să fie intercalate între 1 şi 2, pentru a corespunde ordinii din textul latin.

Pentru a evalua bogăţia textului batthyanian faţă de cel editat de Virgilio Pini după ms. BCN II.II.72, este suficient să comparăm orice pasaj din cele două versiuni italiene cu originalul latin:

Ocia condecet tollere qui uult luxuriam remouere. Quare te modis omnibus exortamur, ut sic circa tu-um officium instare debe-as et sollicite laborare, ne illecebrosa Venus suis sa-gittis mortiferis te inua-dat, quoniam licet fornica-tionis labilis sit uoluptas, pena tamen non est mo-mentanea sed eterna.46

E per ço çascadun se doura ne castigare e molto guar-darse dalo pecato. Donde io te conseio e si te conforto che tu debi portare la toa uita in tal guisa che la lu-xuria no te prenda. E che la non te fera a morte cum la soa mortal sica. Che aue-gna che lomo faça lo pec-cato de la luxuria per la uo-lonta de la carne. La pena non sera perço perdonada. Ma si sera per tuto tempo perpetualle la pena del fogo eternalle. Deo Gracias Amen (Alba Iulia, Ms. II.106, fol. 23rb)

Chi vuole cessare da sè il vitio della luxuria, cessi via il troppo riposo, e tolto l’uno l’altro non si ritrova. (BNC II.II.72)47

45 Numerele de capitol şi pagină după ed. Pini. 46 Pini 1956, p. 124. 47 Ibidem, p. 125.

A. Papahagi 278

Fig. 4. - Alba Iulia, Biblioteca Batthyaneum, Ms. II.106, fol. 1r.

În unele cazuri, textul nostru conţine pasaje care lipsesc cu desăvârşire în ms. BNC II.II.72 – de pildă, întreaga introducere a secţiunii dedicate virtuţilor:

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 279

Adaperiat Dominus corda nostra qui aperuit oculos ceci nati, et reseret labia omutescentis, qui os Zacharie aperuit prophetantis, et uitus spiritus Paracliti que venit in discipulos Domini descen-dere de celorum habitaculo nunc dig-netur, que rore superne gratie nos illustret ut recto çelo et pura conscientia decorati ei laudes reddamus omne tempore quas tenemur et repleti suauitate uitutum iugiter possimus in suis miraculis de-lectari.48

Nuy deuemo far prego al nostro signore messer yhesu cristo chel per soa pieta aura li ogli del cor nostro cossi como lauri li ogli di euangeliste | e fe parlar la bocha de quellu che era muto. Et auri la bocha de çacharia a profetiçare. E messse (!) lo paraclito spirito in lo soy disscipulli. Chel per soi grammiraculli e per soa pieta a nu[y] mande la gracia de cello chi naliumine lo core de si drita conscientia. (Alba Iulia, Ms. II.106, fol. 18vb-19ra)

În fine, un ultim element care conferă valoare textului Ms. II.106 este

dialectul. Codicele albaiulian ne transmite o inedită versiune veneţiană cu elemente dialectale care indică o traducere intermediară realizată la Bologna, oraşul lui Guido Fava. Se poate face o comparaţie destul de elocventă cu formulele episto-lare în dialect bolognez ale lui Guido, incluse în a sa Gemma purpurea, lucrare anterioară anului 1226, după cum strălucit demonstrează Antonio Gaudenzi49. Cele 15 formule au fost editate de Ernesto Monaci în 1901 şi reluate în Crestomazia sa din 191250; cea mai bună ediţie critică a fost întocmită de Angelo Monteverdi51. Dialectul formulelor a fost stabilit de Benvenuto Terracini52.

La capătul acestei sumare analize, îmi permit să afirm fără reţinere că Ms. II.106 al Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia este în cel mai înalt grad demn de luat în seamă pentru tradiţia textelor pe care le transmite. Versiunea veneţiană a Moralium dogma philosophorum – Libro de moralites în manuscrisul nostru – este textual şi dialectal diferită de cele cunoscute până în prezent din ediţiile lui Roberto De Visiani şi Cristina Bernardini. Fiind vorba despre o proză din Duecento, sunt convins că ea merită atenţia cercetătorilor. La rândul ei, versiunea veneţiană a lucrării lui Guido Fava, Summa de virtutibus et vitiis, este cu atât mai rară cu cât nu a fost descoperit până astăzi decât un singur alt manuscris (BNC II.II.72) al acestui text, într-un dialect diferit.

ADRIAN PAPAHAGI

48 Pini 1956, p. 127, II.i.1. 49 Gaudenzi 1895, p. 127-129. 50 Monaci 1901; Monaci 1955, nr. 33, p. 57-59. 51 Monteverdi 1945, p. 75-109. 52 Terracini 1949-1950, p. 328.

A. Papahagi 280

A LITTLE KNOWN ITALIAN MANUSCRIPT OF THE BATTHYANEUM LIBRARY IN ALBA IULIA (MS II. 106)

ABSTRACT

The present article discusses Alba Iulia, Batthyaneum Library, MS II. 106 from a

palaeographical, codicological and philological perspective. MS II. 106 has never been properly described so far, and the two texts it contains have not hitherto been identified. The manuscript is a fourteenth-century book of small size (23 fols., 237 x 175 mm), written in a decent textualis

rotunda, typical for Northern Italy. It contains texts in Italian, whose dialect confirms that the manuscript was produced in the area of Venice. In earlier literature, the manuscript was called, after the rubric of its first text, Libro de moralites; the second text went unnoticed by scholars. The two texts can now be identified as Italian translations of (Pseudo-)William of Conches’ Moralium

dogma philosophorum and Guido Fava’s Summa de vitiis et virtutibus. The Moralium in volgare is transmitted by 13 manuscripts, all in Florentine dialect; a single MS of Guido’s Summa, also in Florentine dialect, has been identified by Italian scholarship. MS II. 106 thus becomes an important item in the textual history of both texts, as the only witness of a Venetian version.

Abrevieri bibliografice

Barbi 1938 - Michele Barbi, „D’un antico codice pisano-lucchese di trattati morali”, în La nuova

filologia e l’edizione dei nostri scrittori da Dante a Manzoni, Florenţa, G. C. Sansoni, 1938.

Bernardini 1991-1992 - Cristina Bernardini, Libro di costumanza, teză de licenţă, Universitatea din Milano, Facultatea de Litere şi Filosofie, anul academic 1991-1992, conducător ştiinţific: Alfonso D’Agostino.

Bertelli, Giola 2007 - Sandro Bertelli, Marco Giola, „Il «Tesoro» appartenuto a Roberto De Visiani. Firenze, Biblioteca Nazionale Centrale, Landau Finaly 38”, în Studi di

Filologia Italiana, 65, 2007. Bénédictins du Bouveret 1967 - Bénédictins du Bouveret, Colophons de manuscrits occidentaux

des origines au XVIe siècle. Tome II, Colophons signés E-H (= Spicilegia

Friburgensia Subsidia 3), Fribourg: Ed. Universitaires Fribourg Suisse, 1967. Brunetto Latini 1884 - Della vita e delle opere di Brunetto Latini. Monografia di Thor Sundby

tradotta dall’originale danese per cura di Rudolfo Renier, con appendici di Isidoro

del Lungo e Adolfo Mussafia e due testi medievali latini, Florenţa, Successori Le Monnier, 1884.

Castellani 1995 - Arrigo Castellani, „Note di spesa senesi in un codice pisano del Tesoro di Brunetto Latini”, în Studi linguistici per i 50 anni del circolo linguistico fiorentino

e i secondi mille dibattiti 1970-1995 (= Accademia Toscana di Scienze e Lettere

‘La Colombaria’, Studi CXLVII), Florenţa, Leo S. Olschki, 1995. Charpentier 1989 - Hélène Charpentier, „Brunetto Latini et les Moralium Dogma Philosophorum

de Guillaume de Conches: de la traduction à l’élaboration d’un style didactique”, în Bulletin du Centre de romanistique et de latinité tardive, 4-5, 1989.

D’Agostino 1995 - Alfonso D’Agostino, „Itinerari e forme della prosa”, în Storia della letteratura

italiana, ed. E. Malato, vol. I, Dalle origini a Dante, Roma, Salerno Editrice, 1995. D’Agostino 2005 - Alfonso D’Agostino, „La prosa delle origini e del Duecento”, în Storia della

letteratura italiana, ed. E. Malato, vol. X, La tradizione dei testi, ed. Claudio Ciociola, Roma, Salerno Editrice, 2005.

Un manuscris italian inedit al Bibliotecii Batthyaneum (Ms. II. 106) 281

Dârja 1997 - Ileana Dârja, „Addenda et corrigenda la copia albaiuliană a inventarului bibliotecii de la Levoča din anul 1790”, în AIICN, 36, 1997.

Dârja 1998 a - Ileana Dârja, „Manuscrise migazziene în colecţia Bibliotecii Naţionale a României, Filiala Batthyáneum”, în Apulum, XXXV, 1998.

Dârja 1998 b - Ileana Dârja, Fondul Migazzi. Surse documentare, Alba Iulia: Biblioteca Naţională a României, Filiala „Batthyaneum”, 1998.

Dârja 2000 - Ileana Dârja, „ Addenda et corrigenda à une copie d’Alba Julia de l’inventaire de la bibliothèque de Levoča”, în Apulum, XXXVIII, 2000.

Dârja 2005 - Ileana Dârja, „Biblioteca Batthyaneum”, în Discobolul, 8, 2005. De Robertis, Miriello 1997 - Teresa De Robertis, Rosanna Miriello, I manoscritti datati della

Biblioteca Riccardiana di Firenze. I, Mss. 1-1000, Florenţa, SISMEL/Edizioni del Galluzzo, 1997.

De Visiani 1865/1968 - Trattato di virtù morali, ed. Roberto De Visiani (= Scelta di curiosità

letterarie 61), Bologna, Romagnoli, 1865 (ediţie anastatică Bologna, Arnaldo Forni Editore, 1968.

Elford 1988 - Dorothy Elford, în A History of Twelfth-Century Western Philosophy, ed. Peter Dronke, Cambridge UP, 1988.

Gaiter 1880 - Il Tesoro di Brunetto Latini volgarizzato da Bono Giamboni, raffrontato col testo

autentico francese edito da P. Chabaille, emendato con mss. ed illustrato da Luigi Gaiter, vol. III, Bologna: Gaetano Romagnoli, 1880.

Gaudenzi 1895 - A. Gaudenzi, „Sulla cronologia delle opere dei dettatori bolognesi da Buoncom-pagno a Bene di Luca”, în Bullettino dell’Istituto Storico Italiano, 14, 1895.

Holmberg 1929 - Das Moralium Dogma Philosophorum des Guillaume de Conches. Lateinisch,

altfranzösisch und mittelniederfränkish, ed. John Holmberg, Uppsala etc., Almquist & Wiksells etc., 1929.

Jakó 1969 - Zsigmond Jakó, „A Batthyaneum-könyvtár történetéből. 1. A Migazzi-gyüjtemény megszerzése”, în Könyvtári Szemle, 13, 3, 1969.

Jakó 1991 - Zsigmond Jakó, „Batthyány Ignác, a tudos és a tudományszervező”, în Erdély

Múzeum, 53, 1991. Lascu 1987 - Viorica Lascu, „I codici italiani della biblioteca ‘Batthyaneum’ di Alba Iulia”, în

Apulum, XXIV, 1987. Mascheroni 1969 - Carla Mascheroni, „I codici del volgarizzamento italiano del «Trésor» di

Brunetto Latini”, în Aevum, 43, 1969. Mârza 1995 - Iacob Mârza, „La Bibliothèque Batthyaneum d’Alba Iulia”, în Transylvanian

Review, 4, 1995. Mârza, Mârza 1975 - Eva Mârza, Iacob Mârza, „Catalogul cărţilor de la Levoča”, în Apulum, XIII,

1975. Mârza, Mârza 1995 - Eva Mârza, Iacob Mârza, „Biblioteca Migazziana Viennensis. Anregungen

zu einer möglichen Rekonstruktion”, în Colloquia, 2, 1995. Meriano 1922 - F. Meriano, Le lettere di frate Guittone d’Arezzo, Bologna, 1922. Monaci 1901 - Ernesto Monaci, La Gemma purpurea del maestro Guido Fava ricostituita nel testo

volgare con l’aiuto di quattro codici, Roma: Nozze Spezi-Salvadori, 1901. Monaci 1955 - Ernesto Monaci, Crestomazia italiana dei primi secoli, con prospetto grammaticale

e glossario, ed. Felice Arese, Roma etc.: Società editrice Dante Alighieri, 1955. Monteverdi 1945 - Angelo Monteverdi, „Le formule epistolari volgari di Guido Fava”, în Saggi

neolatini, Roma, Edizioni di ‘Storia e Letteratura’, 1945. Mostra di codici romanzi - Mostra di codici romanzi delle biblioteche fiorentine (VIII Congresso

internazionale di studi romanzi, 3-8 aprile 1956), Florenţa, Sansoni, 1957. Montauto 22001 - Fabrizio di Montauto, Manuale di araldica, Florenţa, Polistampa, 22001.

A. Papahagi 282

Mussafia 1869 - Adolfo Mussafia, „Sul testo del Tesoro di Brunetto Latini”, în Denkschriften der

kaiserlichen Akademie der Wissenschaften [Wien], philosophisch-historische Klasse, 18, 1869.

Pini 1956 - Virgilio Pini, „La Summa de vitiis et virtutibus di Guido Faba”, în Quadrivium. Rivista

di filologia e musicologia medievale, 1, 1956, p. 41-152. Reynhout 2006 - Lucien Reynhout, Formules Latines de colophons (= Bibliologia 25), Turnhout:

Brepols, 2006. Selecká 1974 - Eva Selecká, Stredoveká levočská knižnica (= Slovenské Knižnice Zväzok 9),

Martin, Matica Slovenská, 1974. Selecká Mârza 1997 - Eva Selecká Mârza, A középkori lőcsei könyvtár, szekeszti Monok István (=

Olvasmánytörténeti Dolgozatok VII), Szeged, Scriptum, 1997. Signorini 1995 - Maddalena Signorini, „I copisti volgari del Trecento italiano”, în Scribi e colofoni.

Lo sottoscrizioni di copisti dalle origini all’avvento della stampa. Atti del seminario

di Erice – X Colloquio del Comité international de paléographie latine (23-28

ottobre 1993), ed. Emma Condello şi Giuseppe de Gregorio, Spoleto, CISAM, 1995. Supino Martini 2000 - Paola Supino Martini, „Orientamenti per la datazione e la localizzazione

delle cosidette litterae textuales italiene ed iberiche nei secoli XII-XIV”, în Scriptorium, 54, 2000.

Szentiványi 1958 - Robert Szentiványi, Catalogus concinnus librorum manuscriptorum biblio-

thecae Batthyáneae, ed. quarta retractata, adaucta, illuminata, Szeged, Bibl. Univ. Szegedensis & Unio univ. ad investigandam litteraturam Hungaricam, 1958.

Terracini 1949-1950 - Benvenuto Terracini, „Osservazioni sul testo delle formole epistolari volgari della «Gemma Purpurea»”, în Atti della Accademia delle Scienze di Torino, 84, II, 1949-1950.

Williams 1931 - John R. Williams, „The Authorship of the Moralium Dogma Philosophorum”, în Speculum, 6, 1931.

Williams 1957 - John R. Williams, „The Quest for the Author of the Moralium Dogma

Philosophorum, 1931-1957”, în Speculum, 32, 1957. Cuvinte-cheie: manuscris, italian, Veneţia, secolul XIV, texte morale. Key words: manuscript, Italian, Venice, 14th century, moral texts.