This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Cuprins
Lista figurilor............................................................................................................................. 3
Remarcăm faptul ca pantele mici, sub 1º ocupă o suprafaţă restrânsă (6,17 %) regăsindu-
se în cuprinsul Şesului Bahluiului. Pantele de 1º - 3º (10,05 %) ocupă periferia luncilor şi platoul
Repedea. Declivităţile cuprinse între 3º şi 5º (14,54 % ) caracterizează versanţii mai slab
înclinaţi. Intervalul de pantă cuprins între 5º şi 10º este cel mai extins şi cuprinde versanţii
culmilor mai înalte. Pantele cuprinse între 10º - 25º şi peste 25º cumulează 22,06% din suprafaţa
zonei studiate şi se constituie în versanţi abrupţi.
Pantele accentuate contribuie alături de friabilitatea litologică şi vechea defrişare a
învelişului forestier protector, la declanşarea unor intense procese denudative (eroziune, ravenare
torenţială, alunecări de teren).
12
1.3.3.c. Expoziţia versanţilor
Orientarea versanţilor reprezintă un indicator important, mai ales în modul de amplasare al
arealelor locuite şi al tipurilor de culturi pretabile zonei respective.
Din punct de vedere cantitativ, în graficul de mai jos se poate urmări distribuţia
procentuală a diferitelor orientări.
Fig.1.6. Ponderea suprafeţelor de teren în funcţie de orientarea versanţilor
Analizând modul de orientare al versanţilor, putem spune că datorită unui procentaj de
46,29 % al terenurilor cu expunere spre vest şi nord-vest, rezultă un grad ridicat de favorabilitate
pentru activităţile umane şi pentru agricultură, având în vedere că vânturile de nord-vest
transportă aer umed care favorizează căderea precipitaţiilor atmosferice şi posibilitatea de
depoluare a atmosferei urbane şi de alimentare a reţelei hidrografice.
13
1.3.4. Tipuri genetice de relief
Luând în considerare modul în care au acţionat factorii externi şi rezultatul interacţiunii
acestora cu factorii interni (geologici), în zona Bucium se pot distinge atât forme de relief
structural cât şi forme sculpturale. La acestea se adaugă relieful de acumulare rezultat în urma
depunerii unor cantităţi importante de materiale la contactul versanţilor cu şesul.
1.3.4.a. Relief structural
Formele de relief structural din arealul studiat sunt condiţionate atât de structura
monoclinală a depozitelor sarmaţiene cât şi de eroziunea pe bază de facies petrografic.
Structura monoclinală imprimă reliefului o pronunţată asimetrie ilustrată de platouri,
culmi şi versanţi prelungi atunci când suprafaţa lor este concordantă cu înclinarea stratelor, ori cu
coaste abrupte şi denivelări accentuate când eroziunea se produce la capătul stratelor.
Caracterul selectiv al denudaţiei rezultă din păstrarea unui orizont de roci mai dure la
partea superioară a depozitelor sarmatice, pe baza căruia a rămas în relief platoul structural
Repedea, formă de relief asemănătoare celor formate pe strate orizontale.
Caracteristice structurii monoclinale, sunt văile subsecvente sau ortoclinale care creează
cele mai tipice forme de relief structural. Râul Bahlui a sculptat pe cursul său inferior o vale de
acest tip, cu profil transversal asimetric, zona Bucium fiind amplasată chiar pe fruntea de cuestă
de pe dreapta văii Bahluiului.
Conform Băcăuanu V. (1968), noţiunea de cuestă a fost introdusă în literatura de
specialitate de către William Morris Davis, la începutul secolului al XX-lea. Acesta considera
cuesta, o formă de relief complexă, alcătuită din două elemente principale: fruntea abruptă,
orientată invers înclinării stratelor geologice şi reversul, suprafaţă conformă cu structura.
O altă categorie de văi, a căror evoluţie şi caractere sunt condiţionate de structură, sunt
cele obsecvente, aşa cum este valea Vămăşoaiei. Aceasta are o direcţie contrară înclinării
stratelor geologice, fiind orientată aproximativ SE-NV. Valea Vămăşoaiei este mai slab
dezvoltată, prezentându-se sub forma unui bazin torenţial scurt, cu profil transversal simetric,
îngust şi pante accentuate care fragmentează fruntea de cuestă.
14
Relieful de cueste interesează problema dinamicii utilizării terenurilor prin faptul că
terenurile accidentate situate pe fruntea de cuestă necesită investiţii mai mari pentru lucrări
antierozionale.
1.3.4.b. Relief sculptural
Dezvoltarea acestui tip de relief este cauza factorilor externi, în special a reţelei
hidrografice şi a proceselor de versant, la care se adaugă existenţa rocilor sedimentare moi.
Cele mai frecvente procese deluviale care creează un microrelief specific sunt eroziunea
areolară (spălarea), eroziunea liniară (torenţială), surpările şi mai ales alunecările de teren.
Fără a genera forme specifice de relief şi fără a fi
prea evidentă ca mod de manifestare, eroziunea
areolară este răspunzătoare totuşi de înlăturarea
orizontului superior al solului de pe suprafeţele
neacoperite cu vegetaţie. Scurgerea organizată a
apei conduce la o eroziune liniară, responsabilă de
creearea unor ogaşe, rigole şi chiar ravene
(fig.1.7). Evoluţia acestor microforme de relief
este de obicei înceată însă torenţii, destul de
răspândiţi în această zonă de contact a Coastei
Iaşului, necesită lucrări hidroameliorative.
Fig.1.7. Ravenă în bazinul pârâului Pietrăria
Procesele de versant cu cele mai însemnate implicaţii practice sunt alunecările de teren,
care au cauze multiple printre care:
o impermeabilitatea argilelor favorizează acumularea unor ape freatice bogate în
formaţiunile acoperitoare;
o caracteristicile morfometrice: energia de relief depăşeste 200 m şi înclinarea versanţilor
cuprinsă între 10 – 25 º depăşeşte 20% din teritoriu;
o climatul temperat - continental cu nuanţe excesive, cu mari variaţii termice şi mai ales
regimul neuniform al precipitaţiilor cu o menţiune pentru ploile torenţiale;
o stratele acvifere cu mari fluctuaţii de debit datorate frecventelor alternanţe de perioade
ploioase şi secetoase;
15
o intervenţia antropică, prin înlăturarea treptată a vegetaţiei şi supraîncărcarea terenurilor
cu construcţii, vibraţiile traficului urban, executarea unor săpături pe versanţi.
Alunecările de teren din zona Bucium şi împrejurimile acestuia sunt alunecări vechi,
foarte adânci, de peste 20 m, în trepte6 şi stabilizate printr-o utilizare adecvată a terenului prin
plantaţii de vii şi livezi.
1.3.4.c. Relief de acumulare
Cel mai tânăr relief de acumulare, de vârstă holocenă, este reprezentat de şesul aluvial al
Bahluiului şi lunca Vămăşoaiei.
Cu o evoluţie în plină dezvoltare, luncile sunt cele mai joase trepte de relief, relativ plane
şi în mare parte inundabile. Însă, în urma regularizării albiei şi utilizării raţionale a terenurilor,
luncile oferă omului spaţii favorabile amplasării construcţiilor, aşa cum este cazul şesului
Bahluiului care în prezent indică o tendinţă de transformare într-o terasă de luncă7, inundată
numai în mod cu totul excepţional.
1.4. Factorul climatic
Factorul climatic are un rol determinant în dezvoltarea agriculturii, formarea suprafeţelor
acvatice, amplasarea aşezărilor umane, diferenţierea zonelor de vegetaţie. Zona Bucium are, în
ansamblu, condiţii climatice favorabile pentru toate categoriile de terenuri.
Datorită poziţiei sale geografice, caracteristicilor reliefului şi influenţelor maselor
anticiclonale atlantice şi siberiene, clima zonei studiate are un caracter temperat-continental cu
nuanţe excesive exprimate prin ierni friguroase până la geroase şi veri călduroase până la
caniculare, ambele sezoane cu umiditate redusă.
Elena Erhan publică numeroase articole referitoare la valorile şi regimul elementelor
climatice la nivelul oraşului Iaşi (1965, 1968, 1971) a căror sinteză este publicată în anul 19798.
6 Martiniuc C., Băcăuanu V. (1982) – Deplasările de teren din municipiul Iaşi şi împrejurimi, Buletinul
Societăţii de Ştiinţe Geografice, vol. VI, Bucureşti.
7 Martiniuc C., Băcăuanu V. (1968) – Harta geomorfologică a oraşului Iaşi, An. Şt. ale Univ. “Al. I.
Cuza” Iaşi, Tomul XIV.
8 Erhan Elena (1979) – Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi
16
1.4.1. Temperatura aerului
Cea mai mare parte a zonei Bucium cade sub influenţa climei din stepa Jijiei care poate fi
caracterizată prin datele Staţiunii meteorologice Iaşi. Astfel, temperatura aerului la Iaşi indică o
medie anuală de 9,4º C, scăzând odată cu creşterea altitudinii. Dăunătoare sunt însă
temperaturile negative sub - 20º C, repetabile în medie din 3 în 3 ani, riscante deci pentru viile
neprotejate iarna.
1.4.2. Precipitaţiile atmosferice
Media anuală a precipitaţiilor atmosferice este de 533,7 mm/an, cu maximum în mai-
iunie şi minimum în august-septembrie, regim pluviometric ideal pentru normala dezvoltare
vegetativă şi deplina maturare a strugurilor viţei de vie şi pentru necesităţile termice ale plantelor
de cultură. În proporţie de 70% ele cad sub formă de ploaie, cu excepţia intervalului din ultima
decadă a lunii noiembrie, până în ultima decadă a lunii martie, când se înregistrează 34 - 42 zile
cu ninsoare.
1.4.3. Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-vest şi nord care aduc precipitaţii
atmosferice abundente, precum şi cele din est şi sud-est care dau stări de vreme secetoasă cu
diferenţe mari de temperatură vara şi iarna datorită gradului de continentalism.
Dintre fenomenele hidrometeorologice, îngheţul târziu şi bruma timpurie încep de la 15
septembrie şi apar până la mijlocul lunii mai, acţiunea lor negativă resimţindu-se mai mult pe
fundul văilor.
1.5. Factorul hidrografic
Reţeaua de drenaj este un factor important ce influenţează modul de utilizare a terenurilor
prin gradul de asigurare cu resurse de apă.
Situată în bazinul râului Bahlui, la contactul dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Central
Moldovenesc, zona Bucium prezintă un potenţial hidric variat alcătuit din ape subterane şi ape de
suprafaţă.
17
1.5.1. Resursele hidrogeologice constau în ape subterane de adâncime, înmagazinate în
depozitele siluriene şi tortoniene, interceptate de forajele executate la fabrica Ţesătura-Socola, în
1927, în Şesul Bahluiului, la peste 320 m adâncime9.
În ceea ce priveşte apele dulci, în arealul studiat se găsesc următoarele categorii de strate
acvifere freatice:
a) stratele acvifere de la baza acumulativului din şesurile râurilor Bahlui şi Vămăşoaia,
care se află la adâncimi cuprinse între 0-7 m. Deşi pe alocuri umede şi parţial inundate de
scurgerea neorganizată a apei pe versanţi, şesurile sunt terenuri bune atât pentru culturile agricole
cât şi pentru construcţii. În urma regularizării albiei, şesul Bahluiului este doar în mod
excepţional inundat.
b) stratele de ape freatice înmagazinate în depozitele deluviale de pe versanţi, ape
situate la adâncimi care variază între 0-10 m, cu rol important în dinamizarea alunecărilor de
teren. Aceste terenuri instabile nu sunt propice construcţiilor şi necesită lucrări hidrotehnice de
drenare a apei şi consolidarea versanţilor.
c) rezervele apreciabile de apă de la baza orizontului de calcare sarmatice din Dealul
Repedea, la altitudini de peste 300 m. Aceste ape apar sub formă de izvoare permanente, captate.
Conform cercetărilor10
, captarea de la Repedea obţine un debit de 8,2 l/s, alimentând zona
Bucium cu apă potabilă şi contribuind în acelaşi timp la evitarea reactivării alunecărilor de teren
din zonă.
1.5.2. În ceea ce priveşte resursele de apă de suprafaţă, arealul studiat este traversat de la
nord la sud de pârâul Vămăşoaia, afluentul pe care îl primeşte râul Bahlui pe dreapta. Pârâul
Vămăşoaia are o lungime de 12 km, o suprafaţă a bazinului de 35 km² şi primeşte pe stânga
pârâul Pietrăria.
9 Schram Maria, Pantazică Maria, Martiniuc C. ( 1977) - Aspecte hidrogeologice din zona municipiului
Iaşi şi împrejurimi, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I.Cuza”, Iaşi, secţ. II, Geografie, Tomul XXIII, Iaşi.
10 Shram Maria, Erhan Elena (1978) – Contribuţii la cunoaşterea potenţialului natural al teritoriului
municipiului Iaşi, cu unele implicaţii de ordin practic, extras din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi,
Secţia II b, Tomul XXIV, Iaşi.
18
Datorită lucrărilor hidrotehnice pe cursul Bahluiului şi rectificării şi adâncirii albiei
minore a Vămăşoaiei, inundaţiile catastrofale din vara anului 193211
sunt prea puţin probabile de
a se mai produce.
Resursele hidrice, de suprafaţă şi de adâncime, sunt suficiente cantitativ şi calitativ atât
pentru necesităţile rezidenţilor cartierului cât şi cele ale plantelor de cultură şi a plantaţiilor viti –
pomicole, cu excepţia perioadei iulie – septembrie când secetele prelungite determină un deficit
de umiditate.
1.6. Factorul biologic
Vegetaţia naturală a contribuit la formarea solurilor, oferindu-le o anumită fertilitate şi
utilizare în prezent. Vegetaţia constituie pe mari suprafeţe ea însăşi o formă de utilizare a
terenului.
În arealul studiat, vegetaţia se prezintă etajat, de la stepă, la silvostepă şi pădure.
Vegetaţia de stepă este în mare parte sărăcită în specii, degradată prin păşunat şi
activităţi umane. Pe alocuri mai pot fi întâlnite însă speciile caracteristice: colilia, pirul crestat,
păiuşul.
Silvostepa este caracterizată de prezenţa aceloraşi elemente ierboase şi prin pâlcuri de
pădure alcătuite din gorun, stejar, tei, carpen. Plantaţia Căpriţa - Bucium însă este alcătuită
numai din arborete pure de salcâm şi pin, acoperind şi stabilizând versantul bahluian Căpriţa –
Bucium - Bălan.
Etajul forestier este cantonat pe masivul deluros Repedea – Păun la altitudini de peste
250 m. El corespunde subetajului cvercineelor şi subetajului fagului, ambele intens “carpinizate”
şi “teizate” 12
. Subetajul cvercineelor extins între 200 - 300 m, pe soluri cenuşii, este format din
păduri de şleau, în care stejarul, gorunul şi carpenul se asociază frecvent cu teiul.
Subetajul fagului urmează la peste 300 m, pe sol brun luvic.
11
Pantazică Maria (1974) – Hidrografia Câmpiei Moldovei, Editura Junimea, Iaşi.
12 Mititelu D., Viţelariu Gh. (1967) – Caracterul florei şi vegetaţiei împrejurimilor oraşului Iaşi, extras
din An. Şt. ale Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, Tomul XIII, Fasc.1.
19
În ceea ce priveşte vegetaţia de buruieni dăunătoare plantaţiilor multi-anuale menţionăm:
trestia de câmp, pirul gros, mohorul verde, pirul târâtor, obsiga.
1.7. Factorul pedologic
De sol depinde nu numai folosinţa terenului, ci şi alegerea culturilor agricole, precum şi
lucrările agricole curente, de ameliorare, prevenire a degradării prin cultivare, natura şi cantitatea
fertilizatorilor necesari, deci întreaga tehnologie agricolă.
Deşi scara utilizată (1:200.000) nu permite un grad ridicat de aprofundare a informaţiilor,
consider că harta solurilor poate oferi o imagine completă asupra repartiţiei principalelor tipuri
de soluri din zona Bucium.
Solurile zonale se etajează şi ele corespunzător etajării morfo-bio-climatice, de la
cernoziomurile tipice ale stepei, în părţile mai joase ale reliefului, la cernoziomurile cambice sau
argice ale silvostepei, urmate la peste 250 m de soluri cenuşii sau brune.
1.7.1. Principalele clase, tipuri
şi subtipuri de sol
a) Cernisolurile sunt reprezentate
prin subtipurile cernoziom tipic,
cambic şi argic, dar şi faeoziom
tipic şi rendzine, acesta din urmă
pe areale mai modeste, pe
aflorimentele de calcare de pe
platoul Repedea (fig.1.8.).
Fig.1.8. Rendzină pe platoul Repedea
În cartierul Bucium, cernoziomul tipic, cu o fertilitate ridicată, apare pe un areal destul de
restrâns pe o vale din bazinul Vămăşoaiei.
În zona de trecere de la vegetaţia de stepă la cea de pădure, solurile cu o răspândire mare
sunt cernoziomurile cambice, formate pe un relief slab înclinat. La altitudini ceva mai ridicate şi
odată cu creşterea cantităţii precipitaţiilor, procesul de cambizare este înlocuit de cel de levigare,
apărând cernoziomurile argice.
Culmile care depăşesc 150 m intră în etajul fito-climatic al pădurilor de şleau (querceto-
carpinete) cu soluri cenuşii de pădure sau faeoziomuri (cf. SRTS, 2000), cunoscute drept
20
cernoziomuri degradate. Datorită intervenţiei omului, pădurea se păstrează numai fragmentar pe
aceste culmi, dar marea extindere şi limita inferioară atât de coborâtă a faeoziomurilor, care pe
alocuri ajunge până la 70-80 m alt., atestă existenţa acesteia până spre reversul coastei, în
trecutul nu foarte îndepărtat.
Atât cernoziomurile cât şi faeoziomurile au proprietăţi bune în ceea ce priveşte textura,
structura, conţinutul în humus, pH, saturaţie în baze etc. Foarte bune pentru agricultură, aceste
soluri, printr-o utilizare neraţională, îşi pot pierde unele proprietăţi, în special datorită accentuării
eroziunea în suprafaţă.
b) Luvisolurile
În extremitatea sudică a cartierului, pe platoul de la Repedea, acolo unde se dezvoltă o
vegetaţie de pădure, apare un areal restrâns de sol brun podzolit sau luvosol tipic conform SRTS,
2003. Fertilitatea solului brun luvic este redusă pentru culturile de bază şi chiar pentru
viticultură, mijlocie pentru pajişti şi plantaţii pomicole şi bună pentru păduri.
c) Protisolurile
Pe depozitele aluviale holocene din Şesul Bahluiului şi lunca Vămăşoaiei se dezvoltă
aluviosolurile, din clasa Protisoluri ( soluri neevoluate). Acestea sunt soluri în stadiu incipient de
formare, şi cu excepţia aluviunilor recente, de fertilitate mai redusă, majoritatea solurilor aluviale
au o fertilitate ridicată pentru plante de cultură şi pajişti.
d) Antrisolurile
Probleme mai dificile le pun regosolurile13
şi erodosolurile14
de pe versanţii accentuat
înclinaţi şi degradaţi de procese deluviale. Utilizarea viticolă este totuşi cea mai rentabilă, mai
ales în sistem susţinut de terasare-fertilizare. Scara la care a fost realizată harta solurilor nu
permite însă reprezentarea acestor areale.
Caracteristice plantaţiilor viticole, pomicole şi silvice sunt solurile desfundate. Acestea
au un profil deranjat şi orizonturi amestecate. Solul desfundat molic-cambic are o fertilitate bună.
În concluzie, asimetria reliefului de cuestă condiţionează etajarea morfo-bio-climatică şi
diferenţierea învelişului de sol, iar cunoaşterea factorilor naturali au importanţă în lucrările de
ameliorare şi utilizare raţională a terenurilor.
13
Soluri neevoluate dezvoltate pe un material parental provenit din roci neconsolidate şi menţinut aproape de suprafaţă prin eroziune geologică lentă şi îndelungată. 14
Erodosolurile provin din soluri bine evidenţiate anterior, dar care au fost decopertate prin eroziune
areolară, accelerată de activitatea antropică.
21
1.8. Factorul antropic
Acţiunea societăţii umane asupra modului de utilizare a terenurilor poate fi încadrată în
două direcţii principale, şi din păcate, de cele mai multe ori componenta negativă domină, ca
efecte, componentul pozitiv. Evoluţia urbană şi nivelul de dezvoltare atins în ultimul secol,
conduc la o serie de utilizări necorespunzătoare a terenurilor concretizate în defrişări,
suprapăşunat etc.
Latura constructivă constă într-o serie de acţiuni cu scopul frânării proceselor
geomorfologice. Microrelieful antropic se constituie în terasări, baraje, drenuri, deblee, ramblee,
diguri şi canale. De asemenea s-au efectuat împăduriri ale suprafeţelor cu pante mari,
încercându-se astfel fixarea terenurilor cu un grad de erodabilitate ridicat.
22
Capitolul 2. Analiza spaţio-temporală a modului de utilizare a terenurilor
2.1. Aspecte introductive şi metodologice
Utilizarea terenurilor reprezintă orice intervenţie umană asupra unei suprafeţe de
pământ, reflectând atât adaptarea societăţii la condiţiile naturale, cât şi modificarea parametrilor
naturali în funcţie de necesităţile oamenilor.
Sistemul de clasificare a terenurilor în funcţie de utilizarea lor cuprinde 13 categorii de
folosinţă grupate în folosinţe agricole şi neagricole. În grupa folosinţelor agricole intră terenuri
arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi. În grupa folosinţelor neagricole sunt 8 categorii: păduri şi alte
terenuri cu vegetaţie forestieră, ape curgătoare, ape stătătoare, drumuri, căi ferate, construcţii şi
curţi, terenuri neproductive.
Categoria de folosinţă este determinată de destinaţia economică a terenului care se
stabileşte în mod natural sau artificial de către posesorul terenului.
Trei categorii de factori determină modul de utilizare al terenurilor: factori naturali,
factorul antropic şi factorul capital.
În urma analizei factorilor ce influenţează modul de utilizare a terenurilor, observăm că
dintre factorii naturali, geologia şi relieful au cele mai mari implicaţii. Din punct de vedere
geotehnic, depozitele sarmaţiene fac parte din clasa “argilelor grase”, plastic-vâscoase,
constituind terenuri ce necesită măsuri specifice de fundare. Altitudinea, panta şi expoziţia sunt
indici morfometrici restrictivi ce pot determina folosinţe obligatorii.
Factorul antropic intervine în utilizarea terenurilor prin manipularea resurselor naturale şi
organizarea spaţiului în scopul valorificării optime a terenurilor.
Factorul capital constituie un factor de producţie în utilizarea terenurilor agricole ce
necesită investiţii în maşini şi utilaje, în lucrări de hidroameliorare, îmbunătăţiri funciare,
prevenire şi combatere a eroziunii solului.
Utilizând tehnicile de vectorizare şi cuantificare puse la dispoziţie de soft-ul TNT.Mips
v.6.9, am încercat o aducere la zi a suprafeţelor categoriilor de folosinţă şi a modificărilor
înregistrate. Pentru aceasta s-au utilizat planurile topografice L 35-32-C-a si L 35-32-C-b, la
23
scara 1:25000, întocmite în anul 1985 în proiecţia Gauss Krüger şi ortofotoplanuri din anii 2005-
2006.
Poligoanele obţinute în urma delimitării celor 9 categorii de folosinţă şi rezultatele
obţinute includ şi anumite erori legate de maniera de interpretare. În ceea ce priveşte
modificările, au fost considerate doar situaţiile semnificative pentru scara de lucru.
2.2. Modul de utilizare a terenului până în 1990
Începând din 1948 şi până în 1989, România a traversat o perioadă socialistă, în care
economia era de tip planificat, de stat şi centralizată. Structura utilizării fondului funciar extrasă
de pe hărţile topografice la scara 1:25000, ediţia 1985, se prezintă astfel:
Fig.2.1. Structura procentuală a fondului funciar (1985)
2.2.1. Terenuri agricole
Urmărind repartiţia terenurilor pe categorii de utilizare remarcăm ponderea de 73% a
suprafeţelor cu utilizare agricolă.
La nivelul anului 1985, categoria de utilizare dominantă în zona Bucium era viţa de vie,
care ocupa 35% din suprafaţa studiată. Ponderea mare a acestei folosinţe a terenului atestă faptul
că zona Bucium, alături de Vişan, Bârnova, Pietrăria şi Vlădiceni, constituiau unul dintre
24
centrele viticole cu renume din cadrul podgoriei Iaşi, exploatarea plantaţiilor viticole fiind o
ramură importantă a economiei locale şi regionale.
Cu un istoric atestat documentar încă din 1469 când Ştefan cel Mare dona Mitropoliei
din Suceava o suprafaţă de vie din dealul Socola, centrul viticol Bucium este unul dintre cele mai
importante din zona Moldovei15
.
Oficial, bazele podgoriei Bucium s-au pus în anul 1949, iar în 1970 - 1980 societatea
Agroindustriala Bucium avea în exploatare 1050 ha de viţă de vie şi 400 ha de pomi fructiferi,
fiind una dintre cele mai mari din Moldova.
Viţa de vie reprezintă una dintre categoriile de utilizare a terenurilor, impusă de relief.
Astfel, pentru creşterea stabilităţii versanţilor s-au efectuat lucrări de terasare a terenurilor în
pantă, în scopul combaterii eroziunii de suprafaţă.
Livada este a doua categorie ca pondere pentru zona Bucium, cumulând 18% din
suprafaţa totală de 1720 ha, evidenţiind încă odată specializarea viti-pomicolă a zonei Bucium.
Sub raportul componenţei livezilor, mărul deţine ponderea cea mai mare, urmat de păr,
nuc şi cireş, însumând 304,27 ha din arealul studiat.
Din motive de ordin practic, în cadrul categoriei păşuni am inclus atât suprafeţele
propriu-zise de păşune, păşunile împădurite, păşunile cu pomi fructiferi, păşunile cu tufărişuri,
cât şi categoria fâneţelor şi terenurile umede situate de-alungul pârâului Vămăşoaia.
Astfel, păşunile ocupă o suprafaţă importantă în arealul studiat (273,09 ha), fiind
categoria de utilizare repartizată în general, terenurilor care nu pot fi valorificate din punct de
vedere agricol. Cele mai potrivite şi frecvent repartizate terenuri pentru păşuni, sunt luncile
inundabile ale râurilor, terenurile cu apa freatică aproape de suprafaţă.
Relieful colinar al zonei Bucium nu este cel mai pretabil pentru terenuri arabile, astfel
încât înainte de 1990, acestea ocupau 77,54 ha, doar 4% din suprafaţa totală a arealului studiat.
15
Cotea V.D., Barbu N., Grigorescu C., Cotea V.V. (2003) – Podgoriile şi vinurile României, ediţia a II-a
(revăzută), Editura Academiei Române, Bucureşti.
25
2.2.2. Terenuri cu folosinţă neagricolă
26% din suprafaţa totală a zonei Bucium revine terenurilor neagricole, din care utilizarea
forestieră deţine ponderea cea mai mare (17%). O suprafaţă de 294,54 ha era ocupată în anul
1985, de păduri. Mult mai extinse în trecut, pădurile au fost intens defrişate, mai ales în perioada
1850-1950, păstrându-se trupuri mai compacte doar în zona înaltă de podiş şi pâlcuri de pădure
alcătuite din tei şi salcie de-a lungul pârâului Vămăşoaia.
Cea mai extinsă suprafaţă de teren cu utilizare forestieră este cantonată pe masivul
deluros Repedea – Păun la altitudini de peste 250 m. Cele mai importante specii sunt
reprezentate de stejar, plop, tei şi carpen.
În anul 1985, doar 5% din arealul studiat revenea categoriei de utilizare curţi-construcţii,
acestea fiind amplasate de-a lungul drumului naţional 24.
Drumurile se regăseau la nivelul anului 1985, pe o
suprafaţă de 45,33 ha, constituite din drumul naţional
24 care este aproximativ paralel cu pârâul Vămăşoaia,
şi drumuri tehnologice şi de exploatare din interiorul
plantaţiilor multi-anuale, ce fac legătura între centrele
de producţie agricolă şi drumurile publice. Pentru
altitudini şi pante mari se proiectează drumuri de
exploatare în serpentină (fig.2.2).
Fig.2.2. Drum de exploatare în serpentină (extras de pe ortofotoplan)
Conform Cadastrului general, în categoria terenurilor neproductive se includ suprafeţele
de teren care nu produc venit cadastral. Terenurile neproductive ocupă doar 1% în arealul studiat
şi au apărut din cauza defrişărilor din trecut care au favorizat instalarea proceselor
gravitaţionale, reprezentate de ravene şi alunecări de teren. Aceste terenuri intră cu dificultate în
circuitul agricol sau forestier întrucât necesită costuri ridicate de reabilitare.
26
2.3. Dinamica modului de utilizare a terenurilor după 1990
Schimbarea modului de utilizare a terenului este determinată de principalul factor, omul,
cu implicaţiile sale socio-economice.
Structura utilizării fondului funciar extrasă de pe ortofotoplanurile din anii 2005-2006, la
scara 1:5000, se prezintă astfel:
Fig.2.3. Structura procentuală a fondului funciar (2005 - 2006)
Urmărind repartiţia terenurilor pe categorii de utilizare remarcăm ponderea de 55% a
suprafeţelor ocupate de terenuri agricole, faţă de 73% în anul 1985, şi 44% terenuri neagricole,
faţă de 26% cu 20 de ani în urmă.
În urma interogării tabelelor de atribute aparţinând vectorilor creaţi pentru cei 2 ani de
referinţă, am obţinut o cuantificare a categoriilor de utilizare pe baza căreia am realizat un tabel
centralizator şi un grafic, care surprind modificările ce s-au produs în structura utilizării terenului
pe un interval de 20 ani.
27
Tabel nr.1. Dinamica utilizării terenurilor în zona Bucium
Categorii de
folosinţă
Suprafaţa (ha)
1985
Suprafaţa (ha)
2005-2006
Dinamica
suprafeţelor
(ha)
Arabil 77.54 39.87 37.67
Păşune 273.09 252.31 20.78
Livadă 304.27 229.42 74.85
Pădure 294.54 377.18 82.64
Vie 597.5 438.4 159.1
Construcţii 87.11 302.93 215.82
Neproductiv 21.77 0.62 21.15
Drumuri 45.33 60.42 15.09
Râu 18.55 18.55 0
Total 1719.7 1719.7 0
Conform datelor din tabel, la nivelul anilor 2005-2006, se constată o diminuare a
suprafeţelor agricole cu 292,4 ha în favoarea terenurilor neagricole, care ocupă în prezent cu
313,55 ha mai mult decât acum 20 ani.
Categoriile de utilizare a terenurilor care au înregistrat cele mai mari modificări în
intervalul 1985-2006 sunt viţa de vie, construcţiile şi terenurile neproductive. În timp ce
construcţiile s-au extins pe o suprafaţă cu 215,82 ha mai mare, plantaţiile viticole s-au diminuat
cu 159,1 ha. Suprafeţele neproductive s-au redus cu aproape 100%.
28
Fig.2.4. Modificări ale modului de utilizare a terenurilor între anii 1985 - 2006
Remarcăm faptul că recenta repunere în drepturi a foştilor proprietari odată cu apariţia
legii fondului funciar nr.18/1991, a produs profunde transformări în structura fondului funciar.
Desfiinţarea vechiului sistem agricol aduce terenul proprietarilor, dar are şi o serie de consecinţe
care au acţionat negativ asupra modului de utilizare a terenului.
De exemplu, mulţi posesori de terenuri viticole se văd puşi în situaţia de a nu avea
capacitatea şi cunoştinţele necesare întreţinerii şi gestionării plantaţiilor, pentru producerea
vinurilor de calitate. O primă consecinţă a acestui fapt este scăderea calităţii vinurilor, urmată de
schimbarea folosinţei viticole cu o altă utilizare a terenurilor.
Din studiul hărţilor de mai jos (fig.2.5.) şi a graficului alăturat, observăm că din punct de
vedere cantitativ, suprafaţa viticolă s-a redus cu 10% în anul 2006 faţă de anul 1985, deci cu
circa 160 ha.
29
Fig.2.5. Extinderea viţei de vie în 198516
(stânga) şi 2005-200617
(dreapta)
Fig.2.6. Extinderea construcţiilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)
Dacă analizăm şi dinamica construcţiilor între aceeaşi ani (fig.2.6.), remarcăm faptul că
la nivelul anilor 2005-2006 acestea deţineau 18% din suprafaţa totală a zonei Bucium, faţă de 5%
în anul 1985, înregistrând astfel cea mai pregnantă modificare în structura fondului funciar din
ultimii 20 de ani.
16 Prelucrare după harta topografică, ediţia 1985, scara 1:25000 17
Prelucrare după ortofotoplanuri din 2005-2006, scara 1:5000
30
Extinderea construcţiilor după 1990 cu 302,93 ha, poate fi pusă pe seama nerespectării
unor reguli impuse de Stat în ceea ce priveşte construibilitatea unor terenuri cu parametri naturali
restrictivi. Acest fapt impune un control mai eficient al statului.
Fig.2.7. Extinderea păşunilor în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)
Dintre terenurile agricole, păşunile reprezintă categoria de folosinţă care a înregistrat cea
mai redusă modificare în perioada de timp analizată. Într-un interval de 20 de ani s-au pierdut
20,78 ha de păşune din lunca Vămăşoaiei datorită drenării acesteia în scopul construirii.
În decursul celor 20 de ani, terenurile arabile îşi înjumătăţesc suprafaţa, în favoarea
extinderii construcţiilor, ocupând în anul 2006, doar 39,87 ha, faţă de 77,54 ha în 1985.
Terenurile neproductive cunosc o diminuare a suprafeţelor cu aproape 100% reintrând în
circuitul agricol prin utilizare pastorală.
Ca o consecinţă a ritmului crescut de construire în zona Bucium, reţeaua de drumuri îşi
extinde suprafaţa cu 15,09 ha la nivelul anilor 2005-2006.
31
Fig.2.8. Suprafaţa ocupată cu păduri în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)
În ceea ce priveşte utilizarea forestieră a terenurilor, aceasta cunoaşte o dinamică pozitivă
a suprafeţelor ocupate cu păduri, cunoscând o creştere de 82,64 ha în 2006 faţă de 1985.
Defrişările din trecut au declanşat reacţii negative precum creşterea torenţialităţii şi a eroziunii,
declanşarea de alunecări de teren. În acest scop, după 1990 se înfiinţează plantaţia Căpriţa –
Bucium, alcătuită numai din arborete pure de salcâm şi pin, acoperind şi stabilizând versantul
bahluian Căpriţa – Bucium – Bălan din nordul arealului studiat. Astfel, de la o suprafaţă de
294,54 ha în 1985, pădurile ocupă în 2006 o suprafaţă de 377,18
ha.
Fig.2.9. Suprafaţa ocupată cu livezi în 1985 (stânga) şi 2005 - 2006 (dreapta)
32
Comparând dinamica suprafeţelor ocupate cu păduri şi livezi, constatăm faptul că
diminuarea suprafeţei plantaţiilor pomicole cu 74,85 ha în 2006 faţă de 1985, s-a făcut în
favoarea extinderii pădurii cu 82,64 ha. Astfel, de la o suprafaţă iniţială de 304,27 ha, livezile
mai ocupă azi 229,42 ha.
2.4. Raporturi între relief şi utilizarea terenurilor
2.4.1. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de altitudine
Conform graficelor de mai jos, ponderea categoriilor de folosinţă pe paliere altitudinale se
prezintă astfel:
Terenurile cu altitudini mai mici de 50 metri caracterizează Şesul Bahluiului şi lunca
Vămăşoaiei şi sunt folosite în principal pentru construcţii şi secundar pentru păşuni, arabil şi
păduri, impropriu spus “păduri”, fiind vorba de fapt de un pâlc de pădure alcătuit din tei şi salcie.
33
Între 50 – 100 metri altitudine, construcţiile rămân modul de utilizare dominant, acestea
însumând 54,31% în cadrul categoriei de folosinţă. Păşunile prezintă şi ele cea mai mare
extensiune în cadrul acestei clase altitudinale. Pădurile şi viile ocupă şi ele suprafeţe importante,
acest lucru datorându-se în mare parte şi ponderii acestei clase de altitudine de 29,32 % în cadrul
arealului studiat.
În cadrul clasei altitudinale 100 – 150 metri care cumulează cca 500 ha, viţa de vie are
extensiunea cea mai mare, atât în cadrul clasei altitudinale cât şi în cadrul categoriei de utilizare
(51,84%). Categoria de utilizare secundară este pădurea, care prezintă şi ea extensiunea maximă
în cadrul categoriei de folosinţă a terenului.
34
Construcţiile şi păşunile ocupă încă o suprafaţă importantă, şi începând cu această clasă
altitudinală, îşi fac apariţia livezile, cu o suprafaţă destul de restrânsă (11,80 ha).
Clasa de altitudine 150 – 200 metri (203, 04 ha) este specifică plantaţiilor pomicole care
înregistrează extensiunea maximă atât în cadrul clasei altitudinale cât şi în cadrul categoriei de
utilizare (45,42%). Pădurile, păşunile şi viile reprezintă categoriile de folosinţă secundare, dar
ocupă suprafeţe întinse, spre deosebire de construcţii, care de la o suprafaţă de 64,72 ha în clasa
altitudinală precedentă, scad brusc la cca 10 ha.
35
Livezile rămân categoria dominantă şi pentru ecartul
altitudinal 200 - 250 metri, (159,09 ha) urmate de păduri,
păşuni şi vii. În cadrul acestei clase altitudinale se
construieşte doar dispersat. Îngrijorătoare este însă
extinderea terenurilor arabile la altitudini ridicate, care
sunt lucrate pe direcţia deal-vale (fig.2.10.), favorizează
creşterea vitezei apei la suprafaţă şi accelerarea proceselor
de eroziune. Acesta este un exemplu de utilizare
defectuoasă a terenurilor care s-ar preta mai bine utilizării
silvice sau pastorale, reducându-se astfel efortul
tehnologic şi uman şi pierderile cauzate la nivelul solului.
Fig.2.10. Modul “tradiţional” de cultură pe direcţia deal-vale (extras de pe ortofotoplan)
Clasei altitudinale 250 – 300 metri (124,72 ha) îi este caracteristică utilizarea forestieră,
şi secundar se impun păşunile, viile şi livezile, construcţiile păstrând acelaşi caracter accidental,
similar clasei precendente.
36
Utilizarea dominantă pentru clasa de altitudine 300 – 350 metri (82,18 ha) este de tip
forestier-pastorală (58,67 ha). Se observă o diminuare bruscă a utilizării viti-pomicole, de la o
suprafaţă de 46,19 ha la una de 6,27 ha, şi acelaşi mod de construire dispersată odată cu creşterea
altitudinii.
Doar 25,44 ha din arealul studiat se situează la altitudini mai mari de 350 metri, din care
14,85 ha revin păşunii de pe platoul Repedea.
2.4.2. Distribuţia categoriilor de utilizare a terenurilor pe clase de pantă
Înclinarea terenului reprezintă unul din cei mai importanţi parametri morfometrici, cu
utilitate deosebită, teoretică, dar mai ales practică, îndeosebi în ceea ce priveşte utilizarea
terenurilor şi amenajarea teritoriului.
37
Conform graficelor detaliate pe fiecare clasă de pantă, se pot remarca următoarele:
Observăm că terenurile cu o înclinare mai mică de 1 grad (106,29 ha) sunt folosite în
principal ca terenuri pentru construcţii şi secundar pentru păşuni. Arabilul (2,18 ha), livezile
(3,87 ha), pădurile (4,18 ha) şi viile (10,40 ha) apar în mod accidental.
Terenurile cu pante cuprinse între 1 – 3 grade (173,03 ha) păstrează aceleaşi caracteristici
ca ale clasei de pantă precedente, cu menţiunea creşterii ponderii viţei de vie.
38
Versanţii caracterizaţi prin valori de pantă între 3 - 5 grade însumează 250,42 ha şi
prezintă un caracter puternic viticol, categoriile de folosinţă secundare ocupând suprafeţe fără
diferenţieri majore.
În clasa de pantă 5 – 10 grade se regăsesc cele mai întinse suprafeţe cu terenuri arabile,
construcţii, livezi, păduri, păşuni şi vii. Această presiune a tuturor categoriilor de utilizare pe
aceeaşi clasă de pantă indică pe de o parte un planning viabil, dar nu putem exclude ponderea
mare (47,18%) a acestei clase de pantă în cadrul arealului studiat.
39
Versanţii cu înclinări cuprinse între 10 – 15 grade ocupă 308,45 ha din care 104,91 ha
revin pădurii, categoria de utilizare dominantă, urmată de vii, livezi şi păşuni, categorii ce ocupă
suprafeţe relativ egale.
Utilizarea preponderent forestieră rămâne dominantă şi pentru clasa de pantă 15 – 25
grade (68,60 ha) urmată de livezi şi păşuni ca moduri de utilizare secundare. Pe aceşti versanţi se
construieşte în mod accidental şi dispersat.
40
Pe pante mai mari de 25 grade se regăseşte o suprafaţă restrânsă (2,93 ha), ocupată în
mod echilibrat de livezi, păduri, păşuni şi vii.18
2.4.3. Distribuţia claselor de orientare în cadrul categoriilor de utilizare a terenurilor
Pe baza hărţii expoziţiei versanţilor şi a hărţii utilizării terenurilor din 2005 – 2006, am
obţinut date referitoare la distribuţia categoriilor de folosinţă a terenurilor pe diferite orientări a
versanţilor.
Astfel, remarcăm că în
arealul studiat, terenurile arabile
preferă suprafeţe cu orientare
vestică şi nord-vestică, cu un
grad moderat de insolaţie şi cu
cantităţi importante de
precipitaţii atmosferice.
18 Drumurile şi terenurile neproductive nu au fost analizate întrucât constituie categorii de folosinţă slab
reprezentate, cumulând cca 4% din arealul studiat, de aici provenind diferenţele observate în grafice.
41
Construcţiile ocupă suprafeţe cu orientare nord-estică şi vestică, dar ponderi importante
deţin şi expoziţii nordice şi
nord-vestice.
Livezile preferă
versanţii cu expoziţie
nord-estică şi vestică, dar
suprafeţe importante se
regăsesc pe versanţii estici
şi sud-estici, cu un grad
mai mare de insolaţie.
Pădurile ocupă
versanţii orientaţi spre
vânturile de nord, nord-
vest şi vest care aduc
precipitaţii atmosferice
abundente pe teritoriul
studiat.
42
Păşunile preferă
orientarea vestică şi nord-
vestică din aceeaşi raţiune a
necesităţii precipitaţiilor
atmosferice sub formă de ploi,
pentru refacerea covorului
vegetal.
Viţa de vie are extensiunea
maximă pe versanţii vestici unde
insolaţia este atât de puternică
încât temperatura ridicată
activează dinamica locală a
atmosferei, iar în sectoarele cu
expunere vestică şi sud-vestică a
versanţilor aflaţi în calea maselor
de aer cald, ce vin dinspre vest,
cad mai multe precipitaţii.
Cumulând informaţiile obţinute din graficele de mai sus, observăm preferinţa tuturor
categoriilor de utilizare pentru expoziţia vestică şi nord-vestică. Acest lucru este datorat
dependenţei de precipitaţiile atmosferice pentru buna desfăşurare a activităţilor umane în general
şi agricole, în special, dar nu putem exclude ponderea mare (46,29%) a acestor clase de orientare
în cadrul arealului studiat.
43
Concluzii
Fiind o zonă periferică a oraşului Iaşi, fiecare etapă străbătută de acesta pe parcursul
traversării istorice şi-a pus amprenta mai mult sau mai puţin şi asupra zonei Bucium. De la
sistemul socialist la cel democratic de astăzi, oraşul s-a aflat într-o continuă evoluţie, schimbările
survenite după 1989 fiind mai profunde. În agricultură, acestea s-au materializat sub raportul
proprietăţii funciare, prin desfiinţarea proprietăţii socialiste şi împroprietărirea celor care nu
aveau pământ şi reîmproprietărirea deţinătorilor de pământ, diminuarea suprafeţelor agricole cu
18% într-un interval de 20 de ani.
Pe parcursul anilor se observă tendinţa de extindere a intravilanului în zonele periurbane,
fenomen ireversibil, rezultatul unor factori precum dezvoltarea comerţului, a transporturilor etc.
Procesul de urbanizare trebuie însă realizat în condiţiile unei dezvoltări echilibrate, durabile
pentru a reduce efectele nocive asupra mediului.
“Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite
abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesităţi” (Comisia Mondială pentru
Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate în condiţiile în care se
abordează corespunzător problema resurselor naturale şi dacă se protejează mediul.
Multă vreme, între procesele de dezvoltare urbană şi protecţia mediului a existat un
antagonism, dezvoltarea economică realizându-se prin afectarea mediului înconjurător. Această
opoziţie a fost însă depăşită, apreciindu-se că mediul şi echilibrul natural stau la baza dezvoltării
sociale şi umane.
În ceea ce priveşte amenajarea teritoriului, nu se pot separa utilizarea acestuia (spaţiul