u STDDII FILOSOFICEdspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/27632/1/BCUCLUJ_FP...pilului şi ale ştiinţii pentru educaţia şi instrucţia lui. Din potrivă, pentru pedagogia ştiinţifică

u \ ^ 1 9 3 9 0 6

STDDII FILOSOFICE ORGANUL SOCIETĂŢII DE STUDII FILOSOFICE

D I N B U C U R E Ş T I

DIRECTOR

C. RADULESCU-MOTRU PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

V O L U M U L V I

B U C U R E Ş T I R e d a c ţ i a : STB. ACADEMIEI, 19 (Pasag iu l Imobil iara, 3

1 9 1 2 - 1 9 1 3

STUDII F I L O S O F I C E ot>

V O L U A U L V I

PEDAGOGIA ŞTIINŢIFICA ŞI NOILE REFORME ŞCOLARE (Conferinţă ţinută în Aula Universităţii din Iaşi şi la Ateneul

din Bucureşti, în zilele de 15 şi 16 Aprilie 1911 , cu ocazia Conferinţelor generele ale corpului didactic primar.

Doamnelor, Domnilor,

Dreptul de a luă cuvântul în chestii pedagogice nu e tot­deauna lămurit. Se poate prea bine, ca privit dintr'un anumit punct de vedere, acest drept să fie al oricărui cetăţean dintr 'o ţ a r ă ; ba chiar, tot din acest punct de vedere, s'ar părea că, cu cât într 'o ţară, problema pedagogică devine o problemă de interes general, la îndemâna şi îndeletnicirea oricăruia, cu atât se manifestă şi ridicarea nivelului cultural dintr'însa. Şi de fapt, această afirmare îşi are partea ei de adevăr ; zic parte numai, căci trebue să fac o restricţie, sau mai bine zis o lămurire.

In adevăr, pe deoparte, multe ştiinţi şi-au făcut apariţia cu diletanţi, adică cu oameni, a căror îndeletnicire cu o ştiinţă anumită, n'a fost din capul locului, conştient şi sistematic pre­gătită, conştient şi sistematic condusă. Aşa s'a întâmplat chiar cu unii creatori de ştiinţi. Pe de altăparte specializarea, în sensul cel larg şi bun al cuvântului, adică atât timp, cât ea nu devine o unilateralitate îngustă şi dăunătoare, a fost din ce în ce semnul caracteristic şi al maturităţii unei ştiinţi şi al matu­rităţii culturii unui popor. Personal, orcum aşi putea fi privit, am crezut totuşi nu numai folositor, dar de datoria mea, ca în aceste momente critice, prin cari trece problema educaţiei noa­stre naţionale, să prezint, sub formă de conferinţă deocamdată,

tuturor acelor cari se preocupă de problema noastră pedago­gică, câteva chestiuni, pe cari le cred de interes vital pentru noi, prin urmările ce pot decurge din ele.

Sunt dator, mai înainte de toate, să aduc viile mele mul­ţumiri, Onor. Minister al Instrucţiunii publice şi cultelor, pent ru îngăduiala ce mi-a dat-o, de a-mi desvoltâ conferinţa cu ocazia Conferinţelor generale ale corpului didactic primar din ţară.

Voiu căută să orânduesc materialul, destul de bogat şi de complex ce 1 am la dispoziţie, ţinând seamă de timpul ce mă ţărmureşte, în aşa chip încât, să prezint în cea dintâi parte a conferinţei mele, ideile principale din procesul de constituire

. a pedagogiei teoretice, sau a pedagogiei ca ştiinţă în cultura ! modernă şi formele de mişcări sub cari se manifestă în diferi­

tele ţări. In partea a doua a conferinţei mele, voiu face apoi o ex­

cursie pedagogică împreună cu D-voastră, după cum eu însumi am făcut această excursie de fapt, vizitând cele mai de seamă sisteme de scoale, cari tind să realizeze câteva reforme ale edu­caţiei şi instrucţii moderne, cum sunt de ex. Şcoalele dela ţară, acelea ale D-rului Lietz şi cea dela Wickersdorf, sau Institutul de educaţie al pedagogului Berthold Otto dela Gross-Lichtenfelde de lângă Berlin; şcoalele pentru copiii slabi de minte şi origi­nalul sistem şcolar din Mannheim, Şcoala de pădure de lângă Charlottenburg în fine sistemul lucrului manual, aplicat în dife­ritele scoale mai ales în acelea dela Miinchen şi din Institutele dela Zellendorf, pentru copiii ocrotiţi moralmente.

Cea dintâiu problemă pe care vreau să v'o prezint, es te " prin urmare, situaţia pedagogiei moderne ca ştiinţă. Există o tendinţă care crede câ~~poate identifica pedagogia cu istoria ei . Din acest punct de vedere, s'ar putea crede, că e destul ca cineva să desprindă una din figurele mari ale istoriei pedago­giei, ca s'o poată identifica fără restricţie cu toate cerinţele-pedagogiei moderne. Din potrivă, o altă tendinţă, nesocoteşte pe deplin chiar istoria pedagogiei, prin neîncrederea în exis­tenţa şi posibilitatea unei pedagogii moderne ca ştiinţă, şi din acest punct de vedere, s'ar putea iarăş crede, că nu mai e nimic de făcut în pedagogia modernă, decât să se proclame educaţia «prin sine însuşi». Cultura modernă, pe de altăparte, stabileşte bazele unei pedagogii ca ştiinţă, între tendinţa cea dintâiu isto-

rică, care stă aproape de primejdia de a cădea în tradiţionalism şi dogmatism pedagogic, şi înseamnă imobilizarea, ba chiar ne­gaţia pedagogiei, căci înseamnă negaţia progresului ei, şi între tendinţa de anarhie pedadogică, care trece peste epoca cea mai de seamă a omului, adică epoca copilăriei lui, şi-1 proclamă în epoca maturităţii, destoinic de a face sau ce vrea el sau ce vor alţii dintr'insul.

De bună seamă, pedagogia ştiinţifică modernă, ţine soco-x teală pe deoparte, şi de experienţele trecutului omenirii, sau cu alte cuvinte, şi de gândurile marilor cugetători pedagogi din trecut, dar şi de diferitele ştiinţi, cari constituesc pedagogia, adică în primul loc, de disciplinele filosofice, cari s'au desvoltat şi s'au transformat în zilele noastre, în rezultatele, şi mai cu seamă în metodele lor de cercetări, în aşa chip, încât au dat pedagogiei principii noi de lucru şi metode noi de cercetări.

Şi noi cei de astăzi, ca şi omenirea din trecut, ne punem întrebarea: ce să facem din copiii noştri şi cum să facem, ca să ajungem la aceea ce voim să facem din ei? Şi pedagogia modernă caută să dea răspunsul, cercetând pentru aceasta, ce sunt şi cum sunt copiii noştri. Căci în zilele noastre s'au des­voltat ramuri noi, sau mai bine zis metode noi de cercetări, pentru o creaţie multiplă şi sistematică a pedagogiei ca ştiinţă, cum sunt de ex. psihologia pedagogică, pedologia şi pedagogia experimentală. Ele vin totdeodată să dea un răspuns, încă şi altor două tendinţe care se manifestă în zilele noastre şi a n u m e : tendinţii care caută să identifice pedagogia cu filosofia, şi ten-dinţii care caută să identifice pedagogia cu mişcările vieţii so­ciale în general, sau cu ştiinţa care se ocupă de aceste mişcări, adică cu Sociologia. Intr 'un studiu întreprins mai de mult şi publicat de curând în limba germană asupra «Curentelor pe-\j dagogiei moderne în Franţa», ava căutat să dovedesc, prin chiar 1

materialul ce mi-1 prezentau luptele pedagogice din Franţa, neputinţa reducţiunii fără restricţie şi a pedagogiei la filosofie şi a pedagogiei la sociologie. Cu toate că pedagogia păstrează relaţii strânse şi cu una şi cu alta, ea îşi manifestă pe baza principiilor şi metodelor de cercetări, dreptul de emancipare şi de independenţă faţă şi de filosofie şi de sociologie. Căci ma­terialului dat de ştiinţele filosofice şi de ştiinţele sociale, ea îi impune un punct special de vedere, un scop anumit şi propriu

de creaţie. Astfel, ca să dau un exemplu din chiar lucrarea mai sus menţionată asupra pedagogiei franceze, se poate con­stată, cum pedagogia socială sau de stat, a putut luptă într 'o ţară, secoli dearânduT^Pcî îăr^pană în "zilele noastre, prin legi şi organizaţii apriorice, ba chiar în numele filosofiei drepturilor omului, nesocotind tot timpul, cele mai vădite drepturi ale co­pilului şi ale ştiinţii pentru educaţia şi instrucţia lui.

Din potrivă, pentru pedagogia ştiinţifică modernă, copilul ! devine obiectul ei propriu zis. Iată de ce, când extensiunea şi ' evo lu ţ ia psihologiei moderne, cu metodele ei de observaţii em­

pirice şi de experimentaţii sistematice au trebuit să înrâurească şi pedagogia, în jurul copilului s'au grupat metode de cercetări deosebite, pentru ca să-i studieze legile desvoltării lui trupeşti şi sufleteşti. Aceste metode de cercetări au creiat aşa zisa pe­dologie. Prin psihologia pedagogica, se înţelege prin urmare, creaţia psihologică de~sme~stIfătoare, pentru scopul propriu şi practic al educaţiei şi instrucţiei. Psihologul pur, nu se poate interesă, din principiu, de anumite probleme de ordinul psiho­logiei practice sau aplicate, tot aşa precum pe psihologul-pe-dagog nu-1 interesează, din principiu, unele probleme de psi­hologie pură. In fine întrucât metodele de investigaţii pur ex­perimentale, în sensul restrâns de laboratoriu, sau în sensul mai larg al cuvântului, se pot aplică pe întregul domeniu al pedagogiei, întru atât se creiază şi pedagogia\ experimentală. Toate aceste metode de cercetări şi rezultatele ce se pot ob­ţine prin ele, dacă nu elaborează fără restricţie idealul educaţiei şi instrucţiei, care ne este elaborat de alte procese ale peda­gogiei în raport cu evoluţia culturală a omenirii, mai cu seamă în raport concepţia evoluţiei etice, înrâuresc pe deoparte şi idealul educaţiei- şi instrucţiei, iar pe dealtăparte, elaborează mijloacele şi metodele ce trebuesc urmate pentru realizarea acestui ideal.

La această transformare a pedagogiei moderne, nu puţină contribuţie au adus şi ştiinţele aşa numite ajutătoare pedago­giei, ca unele din ştiinţele şi mişcările medicale. Mai ales, crearea ligelor de igienă şcolară din diferitele ţări şi sie con­greselor internaţionale de igienă şcolară, au avut mare înrâurire asupra pedagogiei moderne. Astfel, dela chiar primid congres internaţional de igienă şcolară, care s'a ţinut la Nilrnberg în

1904, şi la care am avut ocazie să asist şi eu, am putut con­stata, după cum am arătat şi în darea de seamă ce am făcut-o în revista Archives de Psychologie din Iulie 1904, că nu e nu­mai vorba, după cum s'a răspândit şi la noi părerea, de o simplă activitate a medicilor pentru lăţirea cunoştinţelor necesare cor­pului didactic, şcolarilor şi familiilor, cu privire la boalele con­tagioase şi preîntâmpinarea lor.

Atât prin acest congres, cât şi prin cele ţinute de atunci la Londra şi la Paris, la intervale de trei ani, s'a scos la lu-^ mină nevoia cunoştinţelor pedagogice mai întinse pentru me-i dicul şcolar, precum şi nevoia pentru corpul didactic, a cunoş-; tinţei unor ramuri din ştiinţele medicale, cum sunt de ex. psi-> hopatologia, psihiatria şi fiziologia şi igiena diferitelor organe. In modul acesta, se caută să se asigure raportul necesar între pedagogie şi medicină, creându-se aşa numita pßd^gogie patolo­gică. E destul să menţionez, din creaţia germană în sensul acesta, mai cu seanţă revista întitulată Zeitschrift für Kinder­forschung şi frumoasa colecţie de cercetări pedagogico-patolo-gice, întitulată Beiträge zur Kinderforschung und Hilerziehung, de sub conducerea şi colaboraţia psihiatrului profesor Anton din Halle şi a pedagogilo» Trüper, Martinackşi Ufer.

Şi cu aceasta, Doamnelor şi Domnilor, cred că am putut scoate la lumină, întâiul punct din problema pedagogiei teo­retice şi anume, procesul de ştiinţificizare a pedagogiei mo­derne. Cea mai buna~^ovadă însI7~ne-o poate dă expunerea scurtă a situaţiei diferitelor ţări, în care se lucrează fără preget la această operă de creaţie a pedagogiei ştiinţifice.

In Germania, deşi activitatea laboratoriului de psihologie din Lipsea, ceî Bintâiu din lume, şi sub conducerea şi până azi a filosofului Wundt, se mărgineşte la psihologie pură experi­m e n t a i , ea a suggerat Societăţii corpului didactic din Lipsea, înfiinţarea la 31 Maiu 1906, a unui laborator de pedagogie expe­rimentală, destinat instruirii şi activităţii corpului didactic în direcţia aceasta. Cu mult înainte, psihologul şi psihiatrul pro­fesorul Ziehen din Berlin, împreună cu pedagogul profesorul Ziegler din Strassburg, dăduse impulsia cercetărilor de psi­hologie pedagogică, prin diriguirea şi publicarea unei colecţii de lucrări de cea mai mare valoare. In 190$, profesorul Meu-mann, fondează pe când profesa în Zürich, revista sa întitulată

tPedagogia^e^enmentală», iar prin ea şi pe lângă ea, dirigueşte două colecţii de lucrări experimentale, una întitulată «Peda­gogie psihologică» şi alta «Monografii pedagogice». In toamna anului 1910, profesorul Meumann e chemat din oraşul Halle la universitatea din Lipsea, pentru a ocupa o catedră de pe­dagogie experimentală, dându-i-se pentru moment un foarte modest laborator pentru acest scop, avându-se în vedere, că la acea universitate mai există unul din cele mai mari labora­toare de psihologie experimentală. Dar ca dovadă, că începutul acestei activităţi ştiinţifice pedagogice a pornit în Germania din mijlocul corpului didactic inferior sau al şcoalelor normale, atrag atenţia asupra activităţii profesorului Dr. Lay din Karl-sruhe, care cel dintâiu, pune bazele didacticei experimentale. Profesorul Wilhelm Stern din Breslau, şi-a făcut o specialitate din studiul desvoltării vorbirii la copil. Tot el conduce Insti­tutul de psihologie aplicată de lângă Berlin, care, are scopul de a strânge cele mai deosebite documente de observaţii şi ex­perienţe ce se fac asupra copiilor din diferite părţi. In fine, să

| nu se uite că mişcarea pedagogică herbartiană, cu toate ata-| curile ce i se aduc de către unii, a susţinut drepturile şi miş-| carea unei pedagogii ştiinţifice, atu»ci când nimeni nu le sus-| ţinea. Ea a făcut cu putinţă prin urmare, pe deoparte, celelalte J mişcări de astăzi, cari au îndreptăţirea lor, faţă chiar de her-bartianism, iar pe de altăparte, herbartianismul modern a dat dovadă, în anumite limite, de continuă adaptare la cerinţele timpului modern. Acolo unde herbartianismul tocmai n'a putut face mai mult, vin să lucreze creaţiile moderne.

Nu pot decât menţiona mişcarea cea mai de seamă a pedagogiei moderne din America de~nord, unde în ultimii 20 de ani, s'au creiat peste 50 de catedre de pedagogie şi de laboratoare pedologice şi de pedagogie experimentală. Numele lui SţanJ&y Moli şi întreaga sa activitate în această direcţie, fie cea personală fie cea concentrată în jurul revistei sale «Peda-gogical Seminary*, precum şi activităţile celorlalte laboratoare şi reviste, fac, ca materialul publicat în limba engleză să fie de cea mai mare însemnătate. In modul cel mai original şi mai desăvârşit, a înţeles republica Chile din America de sud, originar o colonie spaniolă, să organizeze activitatea pedagogică într 'un Institut special pedagogic, în capitala ţării Santiago de Chili,

unde, în jurul laboratoriului de psihologie şi de pedagogie experimentală, pus sub conducerea prof. Mann, se găsesc ca \ scoale şi de aplicaţie didactică şi de experimentaţii, o grădină i de copii, câte o şcoală primară şi una secundară de băeţi şi fete şi o şcoală de arieraţi şi anormali.

In Franţa, activitatea psihologului Binet s'a îndreptat din ce în ce ultimii ani, atât în laboratorul său cât şi în revista sa « L'année psyhologique» spre psihologia copilului şi spre pe­dagogia experimentală. Deja în prefaţa cărţii sale «La fatigue intellectuelle*, scrisă în colaboraţie cu V. Henri la 1898, Binet ne spune : «Că vechea pedagogie, cu toate părţile ei bune în amănunt, trebue să fie cu desăvârşire suprimată, căci ea este atinsă de un viciu radical, ea este o pedagogie de şic». La 1890 s'a fondat în Paris, «.Societatea liberă pentru studiul psi­hologic al copilidui-D sub conducerea efectivă şi ştiinţifică a lui Binet şi cu concursul directorului învăţământului primar Be-dorez. La 1900 s'a fondat Buletinul Societăţii. In mod practic se ocupă Binet de o clasă specială de slabi de. minte, din Paris, şi cu câţiva colaboratori, dă impulsul cercetărilor experimentale asupra copiilor anormali în comparaţie cu cei normali.

In Belgia, activitatea este condusă cu mult succes de pro­fesorul Dr. Schuyten care e directorul unui laborator de pedo­logie şi de pedagogie experimentală înfiinţat de primăria ora­şului Anvers. Pe dealtă parte, medicul Demoor şi pedagogul Jonkheer, amândoi profesori la Şcoala de institutori din Bruxelles,

t stând în legătură şi cu laboratorul de psihologie delà Univer­sitatea de acolo, şi-au făcut o specialitate din studiul teoretic asupra instrucţiei şi educaţiei copiilor slabi de minte şi anor­mali.

Italia, a făcut progrese însemnate în domeniul acesta. Sub ministrul Orlando, s'a înfiinţat un Institut de pedagogie ex­perimentală la Roma. Un alt urmaş la Ministerul instrucţiei» Bianchi, a salutat Congresul de psihologie experimentală delà Roma din 190$, întrevăzând cu bucurie progresele ce se pot obţine în domeniul pedagogic, sub înrâurirea metodelor de ob­servaţii şi experimentaţii sistematice. Delà o astfel de creaţie, bazată pe metode şi principii exacte, aşteaptă el îndrumarea reformelor chiar de pedagogie socială şi naţională. Concursului dat de Ministerul de Instrucţie din Italia, în sprijinul acestei

direcţii, se datoreşte faptul, că până mai acum câţiva ani, s'au înfiinţat acolo 5 catedre noi de pedagogie în diferitele univer­sităţi şi s'au înfiinţat laboratoare, dintre care citez mai cu deo­sebire pe acel al D-rului Pizzoli din Milan. Tot el a înfiinţat Cursurile de vacanţie, la cari participă anual câteva sute de membrii ai corpului didactic de diferitele categorii. Intre 12 şi 24 Septembre 1909, în urma invitaţiei Direcţiunii secţiei peru-siene a Societăţii pedagogice internaţionale, profesorul Sande de Sanctis, dela universitatea din Roma, a ţinut, la universi­tatea din Perusia un curs de psihologie experimentală aplicată la pedagogie. Au participat 200 de persoane, în cea mai mare parte, institutori din Umbria.

Din Elveţia, menţionez în partea franceză numai, activi­tatea din Geneva, unde s'a creiat un seminar de psihologie pe­dagogică, alăturat laboratorului de psihologie experimentală al cărui conducător e profesorul Dr. Claparede, cunoscutul autor al cărţii « Psihologia copilului şi pedagogia experimentală*. Ca or­gan de publicitate serveşte revista întitulată : «.Archives de Psy-chologie», redactată de Theodore Flournoy şi Edouard Claparede, amândoi piofesori de psihologie şi pedagogie la Universitate.

Citez în treacăt pentru Suedia, originalitatea faptului nu­mai, că un mare fabricant din Cristiania a ajutat băneşte pe un pedagog, acum câţiva ani, ca să studieze în Germania pe­dagogia şi didactica experimentală şi sfârşesc cu o privire ge­nerală asupra celor ce se petrec în ţările învecinate nouă, ca : Rusia, Ungaria şi Bidgaria.

In Rusia, mişcarea e condusă de profesorul Dr. Netscha-jeff care e şi directorul unui Institut de pedagogie experimen­tală la universitatea din Petersburg, precum şi preşedintele unei Societăţi de pedagogie experimentală. Numele D-rului Sikorsky, directorul unui Institut froebelian din Kiew, e bine cunoscut prin lucrările sale de pedologie. In Iunie 1908, s'a ţinut al doilea congres rusesc de psihologie pedagogică la Moscova, la care a participat un număr foarte mare de membri ai cor­pului didactic de diferitele grade, în serviciul statului sau par­ticulari, de profesori dela Universitate de filosofie şi psihologie, şi de medici, mai ales psihiatri. Din dările de seamă asupra acestui congres, rezultă, că în răstimpul de 2 ani, dintre cel dintâiu congres ţinut la 1906 şi cel de al doilea, s'au creiat în

diferitele oraşe ale Rusiei până pe la 50 de laboratoare de pe­dagogie experimentală şi de cabinete de psihologie pedagogică, şi mai ales o Academie pedagogică. In Decembre 1910, s'a ţinut un alt Congres, cel dintâiu numit de pedagogie experimentală la Petersburg, sub preşedinţia de onoare a psihiatrului german profesor Sommer dela Giessen. Au participat ca la 850 de per­soane, dintre cari 300 de delegaţi pedagogi practici, şi mulţi psihologi şi pedagogi de seamă Bulgari.

In Ungaria, profesorul dela Universitatea din Budapesta, Alexander, precum şi Dr. Ranschburg, care e directorul unui laborator de pedologie din acelaş oraş, şi-au atras atenţia asupra activităţii lor prin congrese şi lucrări, publicate parte în limba germană, parte în limba ungară. Directorul de seminar din Budapesta, Nagy, e conducătorul unei reviste susţinută de o societate fondată nu de mult, iar activitatea lor a atras atenţia tuturor, încât profesorul Meumann, se ocupă cu interes în re­vista sa de rezultatele cercetărilor din revista ungară, iar una din lucrările lui Nagy, asupra psihologiei interesului la copil, a fost în parte tradusă şi în limba germană.

Din Bulgaria, profesorii dela Universitatea din Sofia, Geor-geov şi Alexleff, s'au grupat în jurul laboratorului de pedagogie din Sofia, şi cel dintâiu a avut un rol frumos la organizarea Congresului de pedologie, ţinut la igo6 în Berlin.

Din cele expuse până acum reese, Doamnelor şi Dom­nilor, că pedagogia modernă, constituindu-se pe baze empirice şi sistematice de cercetări ştiinţifice, în toate ţările culte, mai mari sau mai mici, prezintă cel puţin garanţia, că nu avem de a face cu un simplu capriciu al timpului, ci cu o întreprindere serioasă şi caracteristică a întregii culturi moderne. Pedagogia astfel concepută, nu neagă contribuţia ce o dă experienţa ma­rilor pedagogi din trecut, dar întrebuinţând şi mijloacele ştiin­ţifice pe cari ei nu ,'e aveau la îndemână, mai face încă două opoziţii unor altfel de concepţii pedagogice. Pedagogia mo­dernă, se opune pedagogiei tradiţionale, sau pedagogiei de in­stinct, sau de imitaţie, ce o găsim aplicată în educaţia de fa­milie, din toate straturile sociale în general. Tot astfel se opune ea şi educaţiei tradiţionale istorice, când e fără restricţie, ce o găsim aplicându-se în pedagogia de state. Aci sunt dator o lă-lumire. Mişcarea pedagogiei ştiinţifice moderne, înţelege prin

impunere, să se pue la dispoziţia familiei şi statului, ca o con­tribuţie necesară amândurora şi cere ca şi familia şi statul să ţie la rândul, lor socoteală de metodele şi rezultatele cercetă­rilor ei.

Iată în ce mod se manifestă- şi al doilea proces, pe care, l-aş numi procesul de popularizare sau sociabilizare a pedago­giei. Dar trebue să se ţie seamă că, numai cu cât procesul de ştiinţificizare a pedagogiei se desvoltă şi şe întăreşte, J cu atâ t se desvoltă şi se întăreşte şi procesul ei de sociabilizare. In modul acesta se impune pedagogia în cultura, modernă, ca o formă anumită de cunoştinţe şi cercetări, ca studiu de cultură generală, tuturor acelor cari prin constituirea familiei, sunt chemaţi să facă educaţia copiilor lor. Mai cu seamă, a început să se iâ în vedere, în sensul acesta, cultivarea fetelor în ultimii ani de şcoală secundară, sau cultivarea mamelor de familie. In Germania şi în Elveţia, s'au şi creiat reviste pedagogice speciale pentru familii şi organizaţia aşâ ziselor Elternabende, adică în­trunirile de seară ale părinţilor cu profesori şi pedagogi, spre a se discută diferite chestiuni cu privire la educaţie şi şcoală, aduc, aşâ după cum m'am convins eu însumi, la Ntirnberg, la lena şi la Lipsea, o contribuţie de mare preţ pentru soluţia proble­mei de apropiere între şcoală şi familie.

Pe dealtă parte, Statul devine din ce în ce mai obligat pretutindeni, să vegheze la cultivarea pedagogică a corpului didactic de toate gradele, în sensul nouilor metode şi cerce­tări ştiinţifice. Astfel se prezintă corpul didactic german, ne­intrat în vârtejul luptelor politice, în aşâ grad ca cel francez, şi care a isbutit să capete în diferitele state germane dreptul, ca chiar absolvenţii şcoalelor normale, sau seminare, să poată urmă cursuri universitare, şi să poată luă diplome în pedagogie. Cursurile de vacanţii pentru padagogie şi cultură generală, cum sunt de ex. acelea dela fena sub direcţia profesorului Rein, precum şi cele speciale de pedagogie patologică, înfiinţate acum câţiva ani de profesorul Sommer din Giessen, pun la dispoziţia corpului didactic, ce e dreptul, mai mult din iniţiativă parti­culară, putinţa desvoltării cultivării lui pedagogice. Iar cât e de dorit corpul didactic german, de o cultivare pedagogică mai intensă şi mai sistematică, decât cum se face până acum, chiar din şcoalele lor normale, am putut-o constată, cu ocazia parti-

cipării mele la Congresul corpului didactic din provincia Saxa, ţinut la Halberstadt, -în primele zile ale lui Octombrie 1910, şi unde profesorul universitar Meumann a fost invitat să vor­bească despre problemele didacticei experimentale. Cu prilejul unei discuţii, într'o chestie cu totul de altă natură, găsindu-se un moment oportun, tot congresul a cerut cu aceeaş insistenţă şi căldură, ca şi pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a cor­pului didactic, dreptul îmbunătăţirii cultivării pedagogice.

Tot în acest sens caută pedagogii mari din Germania şi soluţia numirii şi stabilităţii locurilor de director, revizor şi in­spector şcolar] ca ele să nu devie nişte simple funcţii adminis­trative, eşind din mâna clerului, ci, cariere pedagogice crea­toare, în toată puterea ' cuvântului, cucerite prin studii şi di­plome speciale şi activitate ştiinţifică pedagogică, în afară de diploma şi activitatea prealabilă de profesorat.

Şi acum, Doamnelor şi Domnilor, înainte de a trece la partea a doua a conferinţei mele, menţionez pe scurt, câteva din urmările practice ce decurg din creaţia pedagogiei moderne. Cea dintâiu urmare, ce rezultă din cunoaşterea de până acum a constituirii şi evoluţiei psiho-fizice a copilului, înainte de şcoală şi în timpul şcoalei, este adaptarea mijloacelor de edil- j caţie şi instrucţie individualităţilor copiilor şi mai cu seamă ( tipurilor speciale intelectuale. Ar trebui să ies cu totul din ca­drul conferinţei mele, dacă, aşi încercă pe cât de puţin, să re­zum in sensul acesta, tot ce s'a lucrat şi scris de Binet, Meu­mann, Claparede, Compayre şi Stanley Hali, ca să nu citez decât conducătorii mişcării. Dintre toate facultăţile intelectuale studiate, menţionez pe aceea a inteligenţei, care ocupă un loc de frunte în creaţia psihologiei pedagogice, pedologiei şi pe ­dagogiei experimentale. Căci măsura empirică, sau mai bine zis subiectivă, întrebuinţată tradiţional în şcoală şi în lupta vieţii sociale, pentru a consacră inteligenţa şi aptitudinile intelectuale, fie ale unui copil, fie ale unui om matur, se constată că n 'au la baza lor garanţia tocmai suficientă care se presupune de toată lumea. Astfel unii psihologi şi pedagogi, mai cu seamă anglo-americanii, îşi îndreaptă cercetările lor experimentale numite tests, asupra legăturii între funcţionarea simţurilor spe­ciale, ca văzu], auzul, puterea musculară, simţul ritmic şi altele şi funcţionarea proceselor superioare intelectuale. Alţii, ca

Ebbinghaus, Binet şi Meumann, îşi îndreaptă cercetările lor din capul locului spre procesele sau actele superioare intelectuale, ca puterea imaginaţiei, atenţiei şi memoriei. Rezultatul practic al acestor cercetări ar fi studiul aptitudinelor intelectuale ale copiilor, de mare însemnătate pentru educaţia şi instrucţia, şi din familie şi din şcoală. Mai ales cercetările experimentale, cu scopul determinării unei măsuri de apreciare a inteligenţei şi ale aptitudinelor intelectuale la şcolarii slabi de minte şi anormali, cum sunt acelea ale psihologului Binet din Paris, pot deveni de un mare folos pedagogic.

Nu pot decât să menţionez în treacăt, urmările ce se re­simt din aceste creaţii în didactica generali şi în didactica spe­cială a învăţământului. Scot în relief din acest punct de vedere numai 2 probleme. Cea dintâiu, cu privire la învăţământul co­pilului în primul an de şcoală. Pedagogia modernă, în urma cercetărilor făcute asupra copilului, găseşte că trecerea acestuia din familie în şcoală, fie la vârsta de 6, fie la vârsta de 7 ani, nu este conformă cu evoluţia psiho-fizică ale acestor copii, chiar şi pentru acei cari au urmat un curs froebelian. Intâiu, pentrucă sileşte pe copil să intre prea brusc în învăţarea citi­tului, scrisului şi socotitului, şi al doilea pentrucă didactica acestor trei discipline, lasă încă foarte mult de dorit în toate ţările şi nu se adaptează treptei de desvoltare psiho-fizice ale copilului în general, şi nici tipurilor intelectuale speciale. Pe dealtă parte, se con*tată că, modelagiul şi desemnul n'au partea ce trebue s'o aibă, în urma observaţiilor şi experimentaţiilor făcute, şi prin cari se constată, nu numai că aceste activităţi corespund evoluţiei organice şi mintale ale copilului la acea vârstă, ba şi mai târziu, dar chiar că sunt singurele mijloace prin cari această evoluţie psiho-fizică să poată fi stimulată. Trebue însă să se ţie seamă, că aci nu e vorba de un învăţă­mânt analitic al desemnului şi modelagiului, privit din capul lo­cului din punctul de vedere al educaţiei estetice, cum se crede adesea, ci de creaţia spontană, dar numai sistematic condusă, a imaginaţiei copilului, prin care, ca printr 'un limbagiu special să se poată cunoaşte manifestările forţelor şi formele proceselor sufleteşti ale lui. Această cunoaştere psihologică, este de mare însemnătate pentru viitorul şcolarului celei dintâiu clase. Pentru a se vedea ce contribuţie poate aduce desemnul, psihologiei

copilului şi psihologiei generale, menţionez faptul că, pentru acest scop, s'a creiat în Institutul de cultură şi istorie univer­sală din Lipsea, de sub conducerea profesorului Lamprecht, o secţie specială, unde s'au adunat şi se adună colecţii de de-semnuri ale copiilor de toate vârstele şi chiar de ale adulţilor, începând cu triburile primitive din Africa şi sfârşind cu cele mai culte ţări din lume. Numai cercetările speciale trebuesc apoi să decidă, timpul şi modalitatea modelagiului şi desem-nului după natură şi din memorie, în didactica diferitelor clase din scoale.

In fine, învăţământul religios, trebue să tragă urmări adânci, în urma cercetărilor moderne ale psihologiei copilului. Şi din acest punct de vedere, ca şi din altele, cari trebuesc considerate de pedagogie, rezultă că, pozifia radicală faţă de educaţia religioasă dată de pedagogia de stat franceză, nu poate fi mulţumitoare, după cum am căutat să dovedesc şi în lucrarea menţionată asupra Curentelor moderne ale pedagogiei în Franţa. Iar pe de altăparte, rezultatele cercetărilor pedagogiei religioase, tind să convingă pe toţi factorii interesaţi în problema educa­ţiei religioase, ca : familia, biserica şi statul, de nevoia unei reforme fundamentale în învăţământul religios. Tocmai pentru că, pedagogia modernă ştiinţifică, deplânge slăbirea educaţiei religioase, ea ne arată mijloacele prin cari învăţământul reli­gios să nu devie literă moartă, în sarcina unei memorii mai mult sau mai puţin bune, ci învăţământ cu adevărat eductiv, eficace în vieaţa omului de mâine. Astfel a încercat mai de mult, direcţia herbartianâ din Jena să ne dea o programă a învăţământului religios în şcoala de aplicaţie a Seminarului pe­dagogic universitar, care se conduce de evoluţia sufletească a copilului şi de punctul de vedere educativ. Şcoala, după această concepţie, are obligaţia să trezească din cel dintâiu moment şi să ajute desvoltarea reprezentărilor şi sentimentelor religioase ale copilului, printr'un material didactic adaptat înţelegerii lui la diferite vârste şi bogat în situaţii religioase. Tot astfel, se pot trage multe consecinţe pentru didactica religioasă din con­cepţiile filosofico-religioase ale unor mari filosofi ai timpului no­stru, cum e de ex. filosoful Eucken din Jena, cât şi din cerce­tările empirice de psihologie religioasă, cum sunt acelea ale psihologului Flournoy din Geneva. Dar mai cu seamă cercetă-

rile speciale asupra evoluţiei morale şi religioase la copil, cum sunt acelea ale americanului Starbuck şi germanilor Just şi Jahn, sunt demne de imitat, ca putând aruncă o lumină vie asupra reformei învăţământului moralei şi religiei.

Prin aceasta, Doamnelor şi Domnilor, n'am făcut decât să ating, două, trei probleme la întâmplare şi în mod fatal destul de superficial, din mişcarea pedagogiei ştiinţifice moderne. Din chiar -natura, atât de deosebită a consecinţelor practice, pe cari înadins le-am ales aşa şi analizat, se poate constată că, metoda numită ştiinţifică, nu trebue să fie concepută în mod dogmatic şi îngust. Există, în adevăr, un mod restrâns şi special de a înţelege cuvântul ştiinţific, fără ca să fie îngust şi dogmatic şi care se aplica la cercetările pur experimentale de laborator, şi prin mijlocirea diferitelor aparate, asupra copiilor, fie în mod individual, fie în mod colectiv sau în clase. Dar există şi un mod mai larg, de a înţelege noţiunea experimentaţii la rândul ei, fără ca ea să devie mai puţin ştiinţifică, şi care, prin alte

• metode de observaţii sistematice şi statistice, să se aplice unor probleme, unde nu se pot face alte feluri de investigaţii. Pe­dagogia modernă, ştiinţifică, în ramurile menţionate mai sus de psihologie pedagogică, de pedalogie şi de pedagogie experimen­tală, întrebuinţează amândouă aceste feluri de metode de cari am vorbit, după natura problemelor ce are a le studia şi ve-ghiază continuu la perfecţionarea technicii de cercetări şi la verificarea continuă a materialului creat până acum. Dar asupra acestei consideraţii teoretice voiu reveni la sfârşitul conferinţei.

Timpul mă sileşte, Doamnelor şi Domnilor, să trec la a doua parte a conferinţei mele, în care îmi propun să vă arăt, cari sunt organizaţiile practice de scoale şi sistemele aplicate de educaţie şi de instrucţis, din curentele de reformă ale pedago­giei moderne, şi cari, cu toate că în mare parte au luat naştere independent de activitatea teoretică a pedagogiei, merg totuşi mână în mână cu mişcările acestei activităţi şi se alimentează în aplicaţia practică din cercetările şi rezultatele ei.

Mă voiu ocupă deocamdată, de aşa numitele scoale dela ţară, sau Landerziehungheime din Germania. După modelul şcoalei D-rului Cecil Reddie din Abbotsholm în Englitera, cre-iază D-rul Herman Lietz pedagog şi teolog, acum 13 ani, aşa numitele Deutsche Landerziehungsheime. Le-am vizitat în toamna

anului 1910 în C e l e trei locuri, l a Ilsenburg în Harz, la Hau. binda în Saxa Meiningen şi la castelul Bieberstein în apropiere de orăşelul Fulda, în Rhôn. Ele nu sunt nişte şcoli deosebite, dar presărate în aceste trei locuri ; ci, e vorba de o singură şcoală^ cu clase primare şi curs secundar, ale cărei clase sunt dispuse în modul următorr la î l s e n b ù r g " c u r s u t i B f e r i ô r ; " ' c a " * c e l e

dintâi clase de elevi delà 7 până la 12 ani ; i a Haubinda e c u r s u l mijlociu, cu elevi delà 12 până la 15 ani şi la Bieber­stein e cursul superior, cu elevi delà 15 până la 17 sau 18 ani, Am"1acut călătoria în aceste trei şcoli, însoţind chiar pe direc­torul l o r D-rul Lietz. E de netăgăduit, că nu mi-am putut as­cunde chiar din cel dintâiu moment, admiraţia pentru energia, munca ş i lupta desfăşurată de acest original pedagog. El predă lecţii d e religie şi de istorie în şcoalele sale, şi atât lecţiile cât ş i întreaga administraţie a şcoalelor, le conduce în aşa mod, încât, toată vieaţa sa şi în toate anotimpurile, pedagogul Leitz se află într'o continuă călătorie delà un loc la altul, după c e a stat un număr de zile în fiecare şcoală. In ziua de călă­torie, îl vezi, când în tren, când în automobil, când pe bici­cletă, c â n d p e jos. înainte de a vorbi despre sistemul de edu­caţie ş i d e instrucţie din scoale, trebue să >cot în relief unul din principiile l o r fundamentale, adică, aşezarea lor în mijlocul naturii. De a b i a a c u m capătă înţeles şi chiar fiinţa, neînţeleasa maximă a l u i Roussmu, considerată multă vreme drept paradox : înapoi spre natură/ Aşezarea şcoalei delà Ilsenburg, mai mult. la~^es-,-~4ar~îinprejmuită pe departe d e munţi, cea delà Hau-bînâtt;~ip'e> o colină în mijlocul altor coline, dar rezemată de o pădure secutară;"şi""c"eă d ë î â castelul Bieberstein, în vârful unui munte cu acelaş n u m e , d e unde stăpâneşti, atât oastea cape-terrjr~"de""brăzî, c e străjuesc de jur împrejur castelul, din creastă până l a poalele muntelui, cât şi zarea plină de văi şi de dea­luri, îţi d a u impresia unui plan treptat de educaţie trupească şi sufletească a copilului, adolescentului şi tânărului, pe care trebue s ă - 1 dea însăşi natura în mijlocul căreia şcolarul trăeşte şi d e a cărei intimă atingere trebue să se resimtă toată vieaţa lui trupească şi sufletească.

In raport cu acest principiu, se desfăşoară şi vieaţa in­ternă a acestor scoale, în care jocurile şi sporturile alternează cu orele de învăţământ şi cu orele de lucru la câmp sau de

Studii Filosofice, vol. VI.

lucru manual în ateliere. In adevăr, în fiecare din aceste scoale, dimineaţa e salutată de elevi şi de profesori, în frunte c h u r cu directorul, în şcoala unde el se află, printr 'o plimbare în pas alergător numită dauerlauf, ce o fac ei când pe o şosea de lângă şcoală, când pe o cărare de prin păduri. Prânzurile, când timpul îngădue, au loc afară. înainte de începerea lor, directorul, sau în locul lui subdirectorul, citeşte în ascultarea în picioare a tuturor elevilor, câte o scurtă sentinţă morală, din scriitorii religioşi sau profani. Vieţii de jocuri şi de sport, i se dă o mare însemnătate, deşi după unii critici, o însemnă­tate mai mică decât trebue, după alţii o însemnătate prea mare, iar după părerea pedagogului Lietz, ea stă în echilibru necesar cu munca intelectuală. Vara, chiar după cina de seară şi îna­inte de culcare, se organizează câte un joc.

In legătură cu educaţia fizică putem pune şi munca fizică. Am văzut-o manifestându-se în cele trei scoale sub "ctoîiă forme": ca muncă de câmp, când după anotimpuri, se seamănă, se ară, ~se culeg grânele sau păioasele şi se aşează în hambare sau po­duri, de către elevi, ajutaţi de dascălii lor. îngrijirea grădinilor de flori şi zarzavaturi şi îngrijirea pomilor şi culegerea fruc­telor, devine iarăşi ocupaţia de seamă, după anotimpuri. Sub altă formă, am văzut aplicându-se lucrul marual gradat ca greu­tate şi timp, în ateliere de tâmplărie şi strungărie sau fierărie şi lucru în metal. La Bieberstein, unii elevi învaţă să facă mici reparaţii sau modeste reproduceri de instrumente fizice sau de altă natură. Pentru toate aceste îndeletniciri, se găsesc meşteri profesori în scoale. Elevii nu sunt siliţi să facă un anumit fel de lucru, nici la munca manuală de câmp, nici în ateliere; dar toţi sunt împărţiţi în grupuri, şi trebuesc să iâ parte, în fiecare zi, la una din aceste activităţi, pentru cari sunt consacrate în general orele de după amiază.

Al doilea principiu al acestor scoale, consistă în şederea permanentă şi contact mai intim al profesorilor cu~ elevii lor. Aceiaşi profesori cari predau învăţământul după cum vom vedea, iau parte zilnic, la toate celelalte activităţi ale ele­vilor, în recreaţie, la jocuri sau sporturi, la munca de câmp şi la plimbările mai apropiate sau mai depărtate. In acest mod, socoate şcoala nouă sau reformatoare, să facă ca, instrucţia să devie de fapt educativă, prin cunoaşterea cât mai apropiată a

-elevilor de către dascăli, în toate împrejurările vieţii celor dintâi. Fiecare profesor e şeful unui grup, format în afară de consideraţiile de clasă; grupul se numeşte familie. Fiecare şef supraveghiază familia sa în timpul prânzurilor şi la culcare.

Trec la instrucţia propriu zisă din scoale. Pentru a o în­ţelege, e de nevoie să pătrundem din capul locului, personali­tatea D-rului Lietz, căci el formează, cum e lesne de înţeles, spiritul întregei activităţi pedagogice din aceste scoale. Am spus că pedagogul Lietz predă istoria şi religia în toate clasele •din toate şcoalele7~^racteristfcâ lecţiilor lui, o formează mai întâiu partea exterioară. Nici elevii nu stau în clasă pe bănci şi nici el nu stă pe catedră când îşi face lecţiile; ci, când într'o şcoală, pe un pritvor ce dă într'o grădină, ca la Ilsenburg, când în mijlocul unei livezi sau unei păduri, ca la Haubinda şi Bie-•berstein; totdeauna însă, când timpul permite, afară, la aer liber şi curat. Elevii stau, când în jurul unei mese, când aşe­zaţi pe iarbă, mai mult sau mai puţin tolăniţi. Când timpul nu ingădue. lecţiile se fac în odaia de lucru a lui Lietz. Şi îmbră­cămintea lui, ca şi a elevilor, e cât se poate de redusă, de •cele mai multe ori, cu pulpele şi picioarele goale. E de netă-.găduit, că pedagogul Lietz este un maestru în didactica celor două obiecte ce predă. învăţământul său religios, nu este nici •dogmatic nici confesional, ci este clădit atât pe un fundament -solid istoric, cât şi pe un fundament solid psihologic. Istoricul •din el întregeşte pe teolog şi teologul pe istoric, iar amândoi -caută vşă profite de rezultatele moderne ale filosofiei şi psiho-logid teMgioase . In acest chip, caută el, să pătrundă şi să în­câlcească sufletele elevilor săi de adevărurile profundului cre-ştimdm* Studiiil istoriei, e bazat pe atingerea directă cu isvoa-)rete de căpetenie şi are tendinţa legăturilor temeinice între cauze şi efecte şi scoaterea din ele, conform cu vârsta şi clasa -elevilor, a unui fel de filosofie a vieţii popoarelor. Prin metoda socratică, bîne înţeleasă, pedagogul Lietz, pregăteşte noile cu-noştinţi din materialul reprezentărilor posedate de elevi, pro­duce legăturile temeinice între reprezentări, şi aţâţă prin emu­laţie pe elevii mai lâncezi şi temperează pe cei mai îndrăzneţi. Aci găsim, fără îndoială, o bună înrâurire a herbartianismului asupra lui. Desigur, m'am aşteptat să văd acest spirit didactic, i n general, continuat mai departe. Am avut o deziluzie şi cu

mărturisirea acestei deziluzii fac în acelaş timp şi critica şcoa-lelor pedagogului Lietz; Căci omul acesta ţine, în alte lucruri, foarte puţină socoteală de psihologie. Intelectualismul lui îl face mândru şi dispreţuitor de colaboratorii săi. El nu-şi dă oste­neală să-i formeze, şi după luni de zile de şedere a unui dascăl într'o şcoală, director şi colaborator, sunt tot atât de străini unul de altul, ca şi în momentul când s'au văzut. Mulţi- din dascăli se schimbă la intervale scurte. Pedagogul Lietz uită că, tot el e şi directorul şcoalelor sale, şi dacă cu elevii merge până la o familiaritate aşa de mare, că mulţi din ei să-1 strige pe nume, colaboratorilor săi nu le dă nici o direcţie, sau una. autocratică, iar cu tot restul lumii e mai mult ca rezervat. In loc să întrebuinţeze în mod sistematic pe soţiile unor dascăli ce locuesc în scoale, în serviciul cauzei educaţiei, el considera­şi accentuiază totdeauna înrâurirea femenină ca dăunătoare pentru educaţie. El însuşi e necăsătorit. Profesorii de limbi străine moderne, sunt cele mai adeseaori străini. Nu în toate-şcoalele se obţine progresul dorit de râvna şi aptitudinile das­călilor respectivi. Tipul învăţământului din aceste şcoli, echi­valând cu acela al unei scoale superioare reale de stat, limba latină se predă facultativ, pentru acei ce vor depune examen la alte tipuri de scoale de stat.

învăţământul ştiinţelor naturale, l-am găsit dinpotrivă,, predat cu mai mult succes, şi de către câţiva dascăli cu multă dibăcie pedagogică. Ştiinţele naturale se predau, pe cât e cu putinţă, afară, în mijlocul naturii. Materialul intuitiv, stă în toate părţile la dispoziţie. Fizica şi chimia îşi au laboratoarele lor binişor organizate. Caracteristic şi original învăţământului din aceste scoale, este şi aşa numita organizare a capelelor.. Iată despre ce este vorba. In fiecare seară, după sfârşitul mese i şi înainte de culcare, toţi elevii şi profesorii se adună în sa­lonul şcoalei, pentru a asista mai întâiu la o audiţie muzicală dată de elevi, din instrumente, sau voce, sau orchestra şcoalei,.. sub diriguirea maestrului de muzică. Apoi, urmează o citire a directorului sau în lipsa lui, a subdirectorului şcoalei, dintr 'un autor de literatură sau ştiinţă, german sau străin. Lectura are o durată de cel puţin o jumătate de oră, cel mult de o oră.. După lectură, se ascultă din nou, o mai scurtă producţie mu­zicală, după care, elevii îşi iau seara bună dela dascăli şi se-

<luc la culcare. In tot timpul audiţiei muzicale sau lecturii, tă­cerea cea mai deplină domneşte, deşi copiii dela Ilsenburg stau în sală în poziţiile cele mai libere, urni "chiar Jtoiănîţi pe scân­duri. La Haubinda ţinuta e mai corectă, la Bieberstein, eâ nu « îngădu i t ă , fiind vorba de elevii Cei mai mari, decât în mod cu totul corect: Menţionez încă două puncte în chestia orga­nizării şcoalelor. Cum D-rul Lietz admite coeducaţiunea, am găsit în cursul inferior al şcoalei din Ilsenburg, un număr de TO fete, dintr'un total de peste 60 de băeţi, din cari, cea mai mare, ajungând vârsta de 13 ani, trebuia să părăsească în cu­rând şcoala. Ele luau parte, în mod foarte liber, în orele de lecţii, la unele jocuri şi la unele lucrări de câmp, alături de camarazii lor. In tipul mijlociu de studiu, la Haubinda, D-rul Lietz nu admite coeducaţia. In tipul superior, la Bieberstein, o admite în principiu, dar nu am găsit nici o fată. La Ilsenburg, •dormitorul fetelor, e separat de al băeţilor, şi e sub suprave.-gherea unei profesoare. De altminterea, sistemul de clădire din aceste trei locuri, e astfel dispus, că, la Ilsenburg şi mai ales la Haubinda^ avem de aface cu sistemul de pavilioane înşirate pe lângă pădure, iar la Bieberstein cu un întreg corp de clă­dire al castelului. După modelul şcoalelor lui Lietz, există în -Germania şi două şcoli numai pentru fete: una la Geinshofen, pe marginea lacului Constanţa, în Baden, şi alta la Sieversdorf lângă Buckau. Numărul total al elevilor din cele trei scoale ale lui Lietz, se ridică când am fost eu, la peste 200. In afară •de excursiile de Dumineca, şcoalele fac în vacanţiile mari, ex­cursii mai îndepărtate, ba chiar călătorii, vizitând diferite oraşe ale Germaniei, sau ţări străine, ca Norvegia, Egipt etc.

Poate că, tot acelaş caracter al pedagogului Lietz, a pro­vocat şi unele desbinări, din partea unor vechi colaboratori, cari au creat scoale similare independente; cum e aceea a co­munităţii din Wickersdorf în Saxa Meiningen. Am vizitat-o şi pe ea, în t impul iernei, şi impresia ce mi-a lăsat, este a unei deosebiri folositoare în unele puncte, faţă de şcoalele D-rului Lietz. Astfel, direcţiunea, nu mai e simţită ca o autocraţie ! Chiar titlul şcoalei, exprimă caracterul comunităţii, nu numai în chestii administrative, ci şi în problemele educaţiei, şi nu numai din par tea dascălilor, ca colaboratori ai activităţii din şcoală, ci şi d in partea elevilor, cari participă treptat, în raport cu vârsta

şi cu clasa, la soluţi i unor probleme de ordin practic din şcoală. Dat fiind, că avem de a face şi aci cu aceleaş» principii de organizare generală, pe care le-am expus cu ocazia şcoalei o r pedagogului Lietz, observ încă numai următoarele două deo­sebiri, Intâiu, toate clasele sunt concentrate într'o singură şcoală,, dar mai mică, având 85 de elevi ; al doilea, principiul coedu-caţiunii, este împins mult mai departe, încât, am găsit un număr de 20 de fete dintre cari unele în ultima clasă a şcoalei, at in­geau vârsta de 17 ani. In orice caz, atât modul acesta mai brusc de creare ale altor scoale similare, cât şi modul mai pacinic, cum a fost acel al creării şcoalei deîa Glarissegg, din Elveţia, sau dela Untershondorf, de lângă Ammersee, în Prusia,, ne dovedesc nevoia diferenţierii şi îmbunătăţirii unui sistem de educaţie, recunoscut totuşi de toţi, în principiile lui, ca cel mai bun, pentru a rezolvă greaua problemă a pedagogiei intez? natului.

Tot în legătură cu această mişcare, trebue că menţionez şi şcoala şi sistemul pedagogului Berthold Oito din Grosslich-terfeld£~ă& lângă Berlin Acest pedagog, a înţeles necesitatea adaptării învăţământului, conform psihologiei limbagiului co­piilor, şi de aceea metoda învăţământului limbilor clasice chiar^ e bazată pe un fundament psihologic special şi original. Dela simpla conversaţie şi citire directă din autori latini, de ex., am văzut, cum trec elevii la*teme uşoare, iar nu din potrivă, cum se obicinueşte tradiţional. Prin revista sa, Der Hauslehrer, pe­dagogul Otto, întreţine contactul sufletesc necesar între dascăli şi elevi. Caracteristic în şcoala lui e aşâ numitul Gesammtun-terricht adică, învăţământul comun al tuturor elevilor din şcoalăY

în care timp, se discută atâtea chestiuni din vieaţa de toate zilele, un lucru bun, dacă această convorbire se face cu măsură,, un lucru îndoios, dacă, după cum am observat adesea, se t rece măsura cuvenită.

Şi acum, Doamnelor şi Domnilor, ca să trag o concluzie şi pentru ţara şi nevoile noastre, din tot acest material, expus, în partea a doua a conferinţei mele, mă voiu mărgini la ur­mătoarele consideraţii: Germania, care n'a avut în tradiţia ei principiul internatului de stat, simţind totuşi nevoia creării unei forme de internat, s'a îndreptat, pe cale privată, spre genul acesta de scoale de reformă, sau de adevărate institute de edu-

caţie. Căci, ca instrucţia să devie cu adevărat educativă, pe lângă alte reforme didactice şi de altă natură, are nevoie şi de reforma mediului înconjurător, fizic şi social, în care se face educaţia. Că aceste scoale, cu toate greutăţile ce le întâmpină încă din partea statului, încep să se impuie şi acestuia, nu mai e de contestat, şi isbânda deplină e numai chestie de timp.

Franţa din potrivă, dela internatele de stat tradiţionale, ale căror rezultate au fost constatate ca dezastruoase, s'a în­dreptat spre aceste creaţii educative, tot pe cale particulară. Astfel, e destul de cunoscută, aşa numita şcoală nouă, sau «UEcol^jie^MgcJies», nu departe de Paris, şi înfiinţată dejDeste o zecime de ani, de reformatorul pedagog Demolins. Ba chiar, statul a făcut mai de mult, o lăudabilă rfrgeTTC-*în sensul acesta, cu aşa numitul liceu Lakanal.

Nu e nici locul, nu e nici timpul şi nu sunt eu chemat acum, să arăt ce au făcut, şi ce n'au făcut internatele noastre de stat sau particulare. Plângerea şi nemulţumirea, ce-mi par c'au ajuns simptome generale, uşor de constatat de toţi, îmi uşurează întru câtva îndrăsneala afirmării mele. Iar responsa­bilitatea, pentru această situaţiune, nu poate cădea în sar­cina nimănuia, nici chiar a statului. Ce ne trebue, nu sunt nişte simple modificări, cu privire la modul de recrutare, ba al per­sonalului de profesori, ba al personalului de elevi, nici chiar schimbări de regulamente . sau reforme de legi, cari să lase acelaş fond de lucruri. Ce ne trebue, e altceva de jos până sus, decât ceeace avem acum, şi în internatele noastre de stat şi în internatele private. Dela Severin la Suceava, sunt destule lo­curi, în liniştea şi seninătatea, în aerul curat şi sănătos, în mij­locul priveliştelor celor mai pitoreşti ale Carpaţilor noştri, unde, parte din generaţiile viitoare de copii, să crească an cu an, departe de atmosfera viciată şi fizic şi moral ale oraşelor noastre, sub conducerea unor adevăraţi educatori, cari ar şti să sacrifice toate foloasele târgurilor, pentru folosul cel mai mare ce l-ar aduce ţării noastre !

De aci, ne-ar eşi generaţiile de care avem atâta nevoie, voinice şi întreprinzătoare, agere la trup şi la minte, cu atât mai mult iubitoare de ţară, cu cât vor fi crescut mai mult la ţară.

Vie atunci, un alt Delavrancea al veacului al 20-lea, care,

să pue pe paleta lui alte culori mai puţin sumbre, decât acelea, pe care le-a pus Delavrancea veacului al 19-lea pe paleta sa, ca să ne zugrăvească atât de măestrit, vieaţa «bursierului* din Internatele noastre! .

Şi acum, Doamnelor şi Domnilor, să cercetăm, cum în legătură cu problema teoretică expusă mai sus, asupra inteli­genţei şi aptitudinelor intelectuale, stă şi o altă problemă de ordin practic, corespunzătoare. Aceasta este organizaţia claselor şi şcoalelor sfieci&l£_jpentru copiii întârziaţi sau înapoiaţi la minte săTTdEiar, psico-fizic anormali. Cu această ocazie, se poate aduce c H t n a î doveditor exemplu cu privire Ia neputinţa pedagogiei sociale, chiar atunci când ea se identifică cu pedagogia de stat, de a dâ soluţiile definitive problemelor pedagogice. Cine ar fi putut contestă bunioară, că statul nu a făcut totul, atunci când s'a introdus de către acesta, obligativitatea legală a învăţămân­tului ca măsură de îmbunătăţire socială şi umanitară ? Şi cu toate acestea nicăeri Statul n'a avut grijă din capul locului să iâ în consideraţie diferitele categorii de copii, şi formele şi des-voltările lor mintale deosebite. Căci pentru cei slabi de minte, nu s'a făcut mult timp nimic în nici o ţară, şi nici până astăzi nu s'a făcut nimic în unele ţări.

Germania, a fost ce e dreptul înainte mergătoare, căci de pe la jumătatea secolului al 19-lea, dascălii şi autorităţile şcolare sau de stat, au simţit nevoia creării, la început, numai unor aşa numite clase speciale sau de ajutor (Hilfsklasse). Cea dintâi clasă a fost înfiinţată în oraşul Halle din provincia Saxa, în 1859; a P ° ' urmează Dresda şi Lipsea din regatul Saxoniei. încetul cu încetul, clasele s'au grupat şi au devenit adevărate scoale de sine stătătoare, numite Hilfsschulen. Impulsiunea pentru sistematizarea acestor şcoli de^caTre stat, a £ost dată în mare parte şi de inţiativa particulară. Astfel acum 20 de ani, fundează pedagogul Triiper la Sophienhöhe de lângă Jena, in­stitutul său pentru educarea şi instrucţia copiilor greu de educat din cauza desvoltării lor psico-fizice întârziate, înapoiate sau anormale. Dc atunci s'au fondat în Germania, în sensul acesta, foarte multe institute private, dintre cari citez la întâmplare pe acel din Miindien^ sub conducerea D-rului Engelsperger şi pe acel dela Zirndorf, lângă Nürnberg, sub direcţia peda­gogului Gustav Mayor. Acceantuez, că aceste institute, ca şi

clasele şi şcoalele de stat mai sus menţionate, n'au a face nimic cu-azilurile pentru copiii idioţi. Acestea formează o categorie a parte, de care nu ne interesăm, căci nu poate fi vorba aci de educaţie, cu atât mai puţin de instrucţie. Şcoalele speciale de stat, s'au creat încetul cu încetul şi în Prusia, care a fost cu­cerită pe deaîntregul acestei cauze. După o statistică făcută în anul 1905, reese că în 181 de oraşe ale Germaniei, cuprins şi Berlinul, se găseau 583 de clase, pentru 6623 de băeţi slabi de minte şi pentru $300 de fete slabe de minte.

In Elveţia, s'au înfiinţat de asemenea, mai întâiu clase de ajutor, încă delà 1888 ; în 1903, s'a constatat că erau 5^ de clase, cu 1096 de copii nedestoinici. In afară de oraşele Basel şi Berna, care îşi dispută întâietatea pe terenul acesta, au fost rând pe rând cucerite cantoanele : Ementhal, Zeeland, Oberland şi Geneva, iar de curând şi Jura. In Austria, încă de pe la anul 1895 s'a născut gândul pentru crearea unor astfel de clase, iar la 7902 s'a înfiinţat o Societate pentru crearea şcoalelor de ajutor, făcându-se apel la oraşe, comune şi comunităţi. In Bu­dapesta, există delà 1903 o şcoală de ajutor pentru copii înapoiaţi cu mai multe clase speciale. In Italia, s'a înfiinţat delà 1898 o Societate pentru ajutorul unor astfel de copii, la 1899 s'a înfiinţat la Roma, de către profesorul Sande de Sanctis un azil în acest scop, căruia nu i se poate însă bine hotărî caracterul de şcoală.

Anglia, s'a inspirat delà Germania. Cea dintâiu şcoală din Londra, în sensul acesta, a fost deschisă în 1892, deşi clasele

-speciale existau mai de mult. In 1903 se socoteau 60 de scoale cu 3063 de copii. De atunci numărul copiilor şi al şcoalelor a crescut foarte mult.

In Statele-Unite, copiii slabi de minte, erau puşi, încă în 1894, în aceeaşi categorie cu copiii cu rele deprinderi sau stricaţi. Cu încetul, amândouă categoriile au fost deosebite, şi pentru cea dintâi categorie, s'au creat clase şi şcoli speciale private şi altele de stat în legătură cu şcolile publice. Mai acum câţiva ani, se socoteau în Statele-Unite, cam 27 şcoli de stat, şi 28 particulare ; iar în 1903 se socoteau 20 de şcoli cu 12079 de elevi susţinute de stat, şi 12 institute particulare cu 495 de copii. Sunt silit să las la o parte Suedia şi Danemarca, chiar şi Belgia, unde totuşi am amintit, cu ocazia descrierei mişcării pedagogice în general, ceeace se petrece şi acolo în

sensul acesta, şi mă opresc mai mult asupra Franţei. Aci, deşi obligativitatea învăţământului primar datează de pe la i8ßj, de abia în 1904, s'a instituit o comisie de către ministerul de instrucţie publică, sub preşedenţia senatorului Bourgeois, pentruca să studieze învăţământul copiilor slabi de minte şi anormali. Statistica ce ne-a dat-o comisiunea, evaluează în mod aproxi­mativ, după chiar accentuarea comisiei, la cifra de 20.000, ca­tegoria copiilor nedestoinici. Prin legea dela 1$ Aprilie 1909, Franţa reglementează organizarea claselor speciale şi ale şcoalelor autonome pentru aceşti copii. Până acuma însă, nu funcţionează decât clasele speciale, şi anume, în oraşul Lyon sunt patru clase de băeţi şi trei de fete; în Paris şi Bordeaux sunt câte 2 clase de băeţi şi / de fete. Levallois-Perret, Poitiers, şi Tours, posedă câte o clasă de băieţi şi una de fete, iar Angers posedă o secţie specială pentru fete ca anexă la şcoala normală. Asupra organizării şcoalelor speciale, nu s'a luat în Franţa încă nici un demers.

Şi acum, ne mai rămâne Doamnelor şi Domnilor, să vedem, cum această problemă atât de importantă, a găsit soluţia cea mai originală din punctul de vedere practic, în oraşul Mann­heim, Jim. Marele Ducat de Baden în Germania. Aci, datorit spiritului original al pedagogului Dr. Sickinger, care e totdeo­dată şi consilier comunal şcolar, s'a dat în această direcţie, tutulor şcoalelor primare inferioare şi superioare din oraş o organizare ce interesează lumea întreagă şi cunoscută sub nu­mele de sistemul şcolar din Mannheim. Auzisem pe D-rul Sickinger, o dată, la Congresul internaţional de igienă şcolară din Nürnberg, la 1904, şi a doua oară mai târziu, în Cursurile de vacanţie din oraşul Jena, expunând, explicând şi apărându-şi sistemul său. Dar nici bogata bibliografie ce s'a creat în jurul acestei probleme, în parte de însuşi pedagogul Sickinger prin scrierile sale, şi în parte de vizitatorii sistemului, nu m'a putut face să pătrund înţelesul şi rezultatele acestui sistem, decât, când în toamna anului 1910, am vizitat eu însumi şcoalele din Mannheim.

Vă voiu prezintă întâiu, o scurtă privire asupra organi­zării exterioare a şcoalelor. Acest sistem se mai poate numi şi sistemul de clase paralele. Căci, avem de a face cu un ciclu de clase, care durează 8 sau 7 ani cum se obicinueşte în orice

şcoală populară din Germania, şi destinat copiilor aşa zişi şa,yt consideraţi ca normali. Dar din primul an şcolar, sau mai bine-zis la sfârşitul"acestuia, se fac următoarele diferenţieri. Acer dintre copii cari sunt consideraţi ca destoinici, trec în clasa următoare din ciclul normal. Acei dintre ei, cari ar trebui să rămâe repetenţi, ca o urmare a slăbiciunii sau întârzierii lor mintale, sau din alte cauze independente, ca boală e t c , trec în altă clasă specială, întâia din al doilea ciclu de clase, numi t Forderklasse sau clase de repetiţie. Aceştia au de făcut în acest al doilea ciclu de clase, un număr de 5 sau 6 ani de studiu,, după care absolvesc învăţământul. In fine, fie tot din clasa în­tâia din ciclul normal»de clase, fie din clasa întâia sau alte-clase din al doilea sistem de c l a s e d e repetiţie, jse aleg nedes­toinicii propriu zişi, adică înapoiaţii şi anormalii şi cari sun t trecuţi în al treilea ciclu sau tip de clase, numit^clas&-de~aJM-tor sau Hilfsklasse. Ei parcurg în acest ciclu de clase, cam 4 până la 5 ani de studiu, şi absolvesc învăţământul. Copiii c a caracterul bine definit de idiot, prin urmare refractari oricărei educaţii şi instrucţii, sunt trimişi din capul locului, într 'un azil de idioţi. Intregnl sistem e organizat astfel, că în principiu, se pot face uşor trecerile dela un ciclu' sau tip de clasă la altid^ Rezultatul experienţei a dovedit însă, cam următorul mers aţ lucrurilor. Din clasa întâia a ciclului normal, se diferenţiază, foarte clar şi precis, acei cari vor trece în al treilea ciclu de-clase, hărăzit înapoiaţilor şi anormalilor. Din acest din urmă-tip, nu trece însă în general, nimeni în tipul întâiu de clase, principal sau normal. Foarte rar sunt cazurile, când, din acest din urmă ciclu, cineva trece în decursul anilor de studiu, în cel de al doilea ciclu adică în clasele de repetiţie. Din potrivă,, o trecere foarte deasă, şi dată de un contingent destul de mare,, ne-o prezintă şcolarii din ciclul al doilea de clase de repetiţie^ în ciclul întâiu al claselor principale sau normale. Ca şi t re­cerea în mod invers, şi această din urmă trecere, are loc după. sfârşitul oricărei clase.

Din punctul de vedere al organizaţiei interioare, am con­statat caracteristica acestui sistem 'cîe~^coăTa""sub~ două forme, întâiu, în numărul restrâns de ani de studiu pentru cele două categorii din urmă, faţă de categoria claselor normale. In ra­port cu reducerea anilor, am constatat şi o reducere a mate-

-riilor de studiu. Amândouă aceste reduceri, nu sunt, decât spre folosul scopului ce se propune. Acest scop consistă în faptul că, cu o materie restrânsă şi redusă la cunoştinţele strict ne­cesare, într 'un timp de studiu redus şi- el, să se obţie două -rezultate:întâiu, să se ajungă la formarea unei .culturi ele­mentare, bine înţeles, dar sistematică şi formând un tot în el însuşi, şi al doilea, să se cultiye şi să se dezvolte foitele inte­lectuale şi morale ale acestor copii, trataţi vitreg de natură.

A doua formă caracteristică, ce am observat-o, şi care face cu putinţă atingerea scopului de mai sus, cu toate redu­cerile de care am vorbit, este, aceea a metodelor didactice. Căci •dacă problema metodei în pedagogie, e de cea mai mare im­portanţă pentru orice gen de şcoală, în problema educaţiei şi instrucţiei acestor categorii de copii slabi de minte, ea este fotul. Iată de ce, din acest punct da vedere, întregul sistem -din Mannheim se mai poate numi şi sistemul 3e~indîviăuâTizdre. Pentrucă, şi prin metodele didactice, sau organizarea interioară, -a sistemului, ca şi prin întreaga organizare exterioară, toată •educaţia şi instrucţia copiilor tinde aci să se individualizeze, adică, nu copiii să se adapteze unui calapod impus în general pentru toţi, ci din potrivă, educaţia şi instrucţia, să se adap­teze diferitelor feluri de tipuri mintale, împărţiţi schematic în âc*- câteva grupuri. Nu pot să mă întind mai mult, asupra celor •observate şi trăite de mine în şcoalele din Mannhein. Ceeace pot declară, este, ceeace ar poate servi şi ca răspuns întrebării ce cu drept cuvânt mi s'ar putea pune : Ce rezultate se capătă în sistemul şcolar din Mannheim?

Am văzut copii, cari în primul an şcolar din ciclul nor­mal de clase, sau din primul an al ciclului de clase de ajutor, <al treilea ciclu), erau aproape de pragul idioţeniei, dar cari, după un număr de 4 sau 5 ani de studii trebuiau să devie aşa, cum am văzut că au devenit cei din ultima clasă din acest din « rmă ciclu şi pe cari nu i-aş fi presupus, că a c u n câţiva ani in urmă, se. găseau şi ei în starea mintală a acelor pe cari îi aveam de faţă, în clasa începătoare. Posed un material destul •de frumos şi de observaţii psiho-fiziologice, asupra acestor copii, pe cari i-am vizitat din clasă în clasă şi de observaţii asupra metodelor profesorilor respectivi, pe care n u l pot prezenta acî.

Trec la categoria sistemului de clase pentru repetenţi sau

Forderklasse. Şi aci, am constatat un progres vădit al elevilor, datorit şi metodelor de individualizare şi numărului restrâns de elevi cu forţe intelectuale omogene. Dacă aceşti şcolari, ar fi rămas ca repetenţi, în ciclul normal de clase, aşa cum se obicinueşte în alte scoale, ei. ar fi continuat să creeze o greu­tate pentru profesori, pentru colegi şi pentru ei. Căci, sau pro­fesorii s'ar fi ocupat mai de aproape cu elevii noi veniţi în clasă, şi ar fi neglijat pe repetenţi, sau s'ar fi ocupat mai mul t de aceşti din urmă şi ar fi neglijat pe cei dintâiu. Sistemul din Mannheim are avantajul că rezolvă cu succes această gravă problemă. In fine, şi categoria de clase pentru copiii normali sau destoinici intelectuali, câştigă prin această diviziune a ele­vilor după aptitudini. Căci după cum am observat,, în decursul vizitărilor mele în mod îndelungat şi în acest ciclu de clase, nivelul intelectual fiind aproximativ omogen, programă, metodă, şi timp de şcolaritate, îngădue să se obţie rezultatele cerute de un scop, cu pretenţii .mai înalte în acest tip de învăţământ.

Prin acest sistem, se mai poate constată, că oricare ar fi forma şi gradul de forţe fizice şi intelectuale ce le prezintă co­pilul, luând în vedere şi principiul obligativităţii învăţământului,, toţi îşi pot găsi o categorie specială de studiu, cu clase şi me­tode speciale şi cu corp didactic special, pentru a-şi însuşi cul­tura şi mai cu seamă destoinicia fizică şi mintală, cel puţin cea strict necesară în lupta pentru vieaţă.

Devotamentul şi sacrificiul, pe care corpul didactic din^ Manheim îl pun în serviciul acestei cauze, în frunte cu crea­torul acestui sistem D-rulSickinger, l-am atribuit, unui mod profund de a înţelege patriotismul şi naţionalismul, care dă acestor oameni convingerea, că acolo, în activitatea lor peda­gogică, nu numai extrem de grea, dar şi modestă, dacă nu chiar umilă, se rezolvă una din cele mai mari probleme naţionale şi de stat a viitorului ţării lor. Căci an cu an, sunt redaţi rauncei so­ciale, modeste dar cinstite, o sumă de tineri, cari în alte con­diţii, ar deveni răii făcători, sau în cel mai bun caz, inutilii so­cietăţii.

Aş avea de făcut, totuşi, câteva obiecţii sistemului din Mannheim. Pentru a mă mărgini numai la un singur punct, observ următoarele: pentru problema învăţământului celor slabi de minte şi anormalilor, nu sunt de ajuns numai talentul şi a p -

titudiniie pedagogice personale, ba nici calităţile morale, de car i dispune chiar corpul didactic din Mannheim. Cu mult mai mult se simte aci nevoia unei pregătiri serioase în ramurile pedagogiei moderne, ca psihologia pedagogică, pedologia şi pe­dagogia experimentală, mai ales în combinaţie cu pedagogia

^patologică. Nu pot să neg, că unii membrii din corpul didactic din Mannheim nu sunt în curent cu activitatea ştiinţifică în sensul acesta. Mi s'a părut totuşi, că nu se face destulă între­buinţare de către toţi, de rezultatele acestor cunoştinţi, mai ales de didactica experimentală. O pregătire sistematică şi impusă tutulor profesorilor claselor de ajutor pentru copiii slabi de minte, n 'a ajuns încă să fie regulă generală. De altfel, mulţi din corpul didactic, deplâng această lipsă, dar eră şi greu să se facă altfel, pentru cei mai înaintaţi în vârstă. In sensul acesta, şcoalele particulare pentru educarea acestor copii, sau chiar câteva alte ţări, sunt mai pretenţioase. Numai vorbesc de Belgia, dar amintesc Ungaria, unde nu se dă voe nici unui dascăl să profeseze în astfel de scoale, nici ale statului nici particulare, fără o diplomă de pregătire specială. Şi în adevăr, s'au şi creat cursuri speciale pentru această categorie de învăţători. In Mi­nisterul de instrucţie din Budapesta, s'a organizat mai de mult, o secţie specială, condusă de d-rul Naray-Szabo, cu scopul de supraveghere a activităţii şi instrucţii corpului, didactic în a-ceastă direcţie.

Iată de ce, după cum am observat şi în întâia parte a conferinţei mele, relativ la creaţia psiho-pedagogică asupra in­teligenţei, o sumă de psihologi şi pedagogi, se silesc deosebit de medici şi psichiatri, să aducă o contribuţie ştiinţifică, de cel mai mare folos, pentru determinarea măsurii de diferenţiare, .şi prin urmare şi tratamentului didactic, cu privire la copiii normali, slabi de minte şi anormali. Concursul medicului este şi el trebuitor în astfel de chestii, dar e insuficient, când me­dicul nu are şi el o cultură pedagogică; în orice caz, dascălul destinat acestui scop practic, are nevoe, pe lângă cunoaşterea pedagogiei moderne generală, şi de o profundă cunoaştere a pedagogiei patologice.

Iar ca să trecem şi la ţara noastră, nu pot decât să regret, pentru moment, lipsa unui statistice, fie cât de sumară asupra numărului şi situaţiei unor astfel de copii slabi de minte. In mod

indirect, din cercetările pe cari le-a stimulat D-l Constantin Meissner, actualul secretar general al ministerului de instrucţii şi cultelor, asupra copiilor cu rele deprinderi şi creării şcoalelor de îndreptare, unii din învăţătorii şi institutorii şcoalelor noastre, prin declaraţiile lor asupra categoriei de mai sus, ne-ar pune pe cale, să bănuim un număr destul de considerabil de copii slabi de minte şi nedestoinici. Iar numărul repetenţilor, care nu e nici el tocmai modest în şcoalele noastre, fie primare fie se­cundare, ne ar lăsă să întrevedem numărul întârziaţilor noştri de minte. Nu citez de cât faptul, luat din informaţiile ziarului Adevărul din 23 Iunie 1910, în care ni se arată, numărul d e : 59 repetenţi şi 129 corigenţi ce ni l'a dat liceul naţional din Iaşi, faţă de un total de 408 elevi ai acestui liceu şi din cari, numai 220 au fost promovaţi la sfârşitul anului şcolar 1910. Pe de altă parte, nu cred că am greşi, dacă, după modesta mea părere, ne-am coborî şi la sate şi am cercetă ce se petrece şi acolo din acest punct de vedere. Căci, nu s'a constatat până acum nici la oraşe, necum la sate, cum să face că obligativi­tatea tnvăţământtdui nostru devine iluzoriu, nu numai din cauza stărei materiale ale familiilor, ceeace totdeauna se scoate în relief, ci şi din cauza stărei intelectuale a copiilor noştri, din toate straturile sociale, mai cu seamă din cele de jos. Chiar şi lăudabila iniţiativă, ce a luat-o mai de mult, D-l secretar ge­neral Meissner, cu privire la Şcoalele de îndreptare pentru edu­carea copiilor cu rele deprinderi, un frumos pas făcut pentru a intră în adevărata activitate pedagogică şi în ţara noastră, şi care trebue urmărită cu tot dinadinsul, poate avea o mare le­gătură şi cu această din urmă problemă pedagogică a instrucţii şi educaţiei copiilor slabi de minte. Nu numai rezultatele cerce­tărilor psihologiei şi pedagogiei moderne, în general, dar şi cele văzute de mine la institutul lui Trilper de lângă Jena şi mai cu seamă la Mannheim, mă întăresc în această convingere. Căci tot ce se va face şi în sensul educaţiei şi instrucţiei speciale a copiilor slabi de minte, se va face în acelaş timp mult şi pentru stârpirea din rădăcină, a vegetaţii netrebnice, ce o for­mează copiii cu apucături rele, care cauzează mai târziu desor-dinea morală şi socială.

Timpul nu-mi permite decât să menţionez, în trecăt aşa numita organizare a Şcoalelor de pădure, pusă în serviciul

copiilor predispuşi la boale ca, tuberculoza şi altele de felul acesta, sau pentru debili, sau pentru acei cari, după o lungă boală, au nevoe, la începutul învăţământului lor, de aer mult şi curat. O astfel de şcoală de pădure am văzut-o lângă Charlot-tenburg, în apropiere de Berlin, unde, am găsit 240 de elevi, băieţi şi fete, din categoria de mai sus, adunaţi din şcoalele populare. Dela I Aprilie până aproape de Crăciun, aceşti copii stau de dimineaţa până seara, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, primind învăţământul şi prânzul în aer liber. Doar pe vremea de ploaie, se utilizează pentru amândouă cazurile, mici pavilioane de lemn. Pentru hrana ce să dă, fiecare părinte plăteşte câte 20 pfenigi pe zi, iar statul are o cheltuială de 60.000 de mărci pe an. E de netăgăduit, că tot ce se face şi pentru îmbunătăţirea fizică a copiilor, în acest chip, se face în acelaş timp şi pentru îmbunătăţirea lor mintală şi sufle­tească.

Şi acum îmi veţi îngădui, Doamnelor şt Domnilor, să abuzez încă puţin de atenţia D-tră şi să trec la ultima pro­blemă de organizaţie practică pedagogică, de care vreau să vă întreţin, şi a n u m e : problema învăţământului lucrului manual în şcoală, aşa cum e cunoscută în Germania, sub numele de Şcoală de lucru sau Arbeitschule. Ca şi pentru celelalte orga­nizări, voiu lăsă la o parte problema de discuţii teoretice, care formează o vastă bibliografie de cel mai mare interes. Totuşi, înainte de a ajunge să vă împărtăşesc cele observate şi trăite de mine, pretutindeni unde am văzut aplicat lucrul manual în şcoală, mai cu seamă în şcoalele din Miinchen, e de nevoe, să vă fac o scurtă dare de seamă asupra acestei probleme şi din punctul de vedere teoretic.

Piincipiul lucrului manual în şcoală este rezultatul tran­sformării concepţiei filosoflco-pedagogică, din una intelectualistă în alta voluntaristă.

Imbâcsirea spiritului copilului cu tot felul şi cât de multe cunoştinţi, pentru a face faţă cu ele la nevoile examenelor, a sleit puterile spontane de lucru ale atâtor generaţii, a anemiat forţele psico-fizice ale tinerilor trimeşi în lupta vieţeii, fără alt bagaj, decât memorizarea mai mult sau mai puţin fericită a materialului cerut de şcoală. Sufletul tinerimii a rămas gol, în cel mai bun caz forţele sufleteşti au rămas nelucrate şi nede-

copiilor predispuşi la boale ca, tuberculoza şi altele de felul acesta, sau pentru debili, sau pentru acei cari, după o lungă, boală, au nevoe, la începutul învăţământului lor, de aer mult şi curat. O astfel de şcoală da pădure am văzut-o lângă Charlot-tenburg, în apropiere de Berlin, unde, am găsit 240 de elevi, băieţi şi fete, din categoria de mai sus, adunaţi din şcoalele populare. Dela / Aprilie până aproape de Crăciun, aceşti copii stau de dimineaţa până seara, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, primind învăţământul şi prânzul în aer liber. Doar pe vremea de ploaie, se utilizează pentru amâjidouă cazurile, mici pavilioane de lemn. Pentru hrana ce să dă, fiecare părinte plăteşte câte 20 pfenigi pe zi, iar statul are o cheltuială de 60.000 de mărci pe an. E de netăgăduit, că tot ce se face şi pentru îmbunătăţirea fizică a copiilor, în acest chip, se face în acelaş timp şi pentru îmbunătăţirea lor mintală şi sufle­tească.

Şi acum îmi veţi îngădui, Doamnelor şt Domnilor, să abuzez încă puţin de atenţia D-tră şi să trec la ultima pro­blemă de organizaţie practică pedagogică, de care vreau să vă întreţin, şi anume : problema învăţământului lucrului manual în şcoală, aşa cum e cunoscută în Germania, sub numele de Şcoală de lucru sau Arbeitschule. Ca şi pentru celelalte orga­nizări, voiu lăsă la o parte problema de discuţii teoretice, care formează o vastă bibliografie de cel mai mare interes. Totuşi, înainte de a ajunge să vă împărtăşesc cele observate şi trăite de mine, pretutindeni unde am văzut aplicat lucrul manual în şcoală, mai cu seamă în şcoalele din Miinchen, e de nevoe, să vă fac o scurtă dare de seamă asupra acestei probleme şi din punctul de vedere teoretic.

Principiul lucrului manual în şcoală este rezultatul t ran­sformării concepţiei filosoftco-pedagogică, din una intelectualistă-în alta voluntaristă.

Imbâcsirea spiritului copilului cu tot felul şi cât de multe cunoştinţi, pentru a face faţă cu ele la nevoile examenelor, a sleit puterile spontane de lucru ale atâtor generaţii, a anemiat forţele psico-fizice ale tinerilor trimeşi în lupta vieţeii, fără alt bagaj, decât memorizarea mai mult sau mai puţin fericită a materialului cerut de şcoală. Sufletul tinerimii a rămas gol, în cel mai bun caz forţele sufleteşti au rămas nelucrate şi nede-

adică unde s'au înfiinţat şi ateliere de lucru manual anexate şcoalei şi laboratoare. Surprinderea mi-a fost mare, când am constatat că, la această şcoală, directorul care este un prieten de idei lui Kerschensteiner, are totuşi rezervele sale şi teoretic şi practic faţă de realizarea ideii acestui din urmă. El nu înţelege să aplice acest principiu în şcoală, ca un locţiitor sau ca un turburător a învăţăturii propriu zise şi a muncei intelectuale ce rezultă din ea, ci ca o contribuţie a principiului de aplicabilitate, cum ar zice Herbart, a întregei învăţături teoretice. De aceea s'a şi întâm­plat, că mulţi herbartiani cari au vizitat şcoala din Munchen, să fi rămas încântaţi de cum e aplicat acest principiu în acea şcoală, cu toate că Kerschensteiner este un adversar al her-bartianismului.

Această aplicaţie consistă în faptul că, în primele clase, se dă o desvoltare mai mare desemnului şi modelagiiclui, în penultima clasă;—e vorba de o şcoală cu 8 clase—se îngădue dar nu e obligator, lucrul în atelierele de fierărie şi de tâm-plărie. In cel din urmă an, acest învăţământ devine obligator, dar e lăsat la aptitudinea elevilor, de a urmă după plac una din bresle, sau de a schimbă una pentru alta. Afară de aceasta ei mai urmează cursuri de introducere în chimie şi fizică în

• mici laboratoare create în şcoală pentru acest scop. Din cauză că la celelalte scoale nu se găsesc ateliere, elevii ultimelor clase, fiindcă învăţământul manual este obligator în aceste clase, se duc de lucrează în atelierele şcoalei de perfecţionare sau de meserii, cum am zice noi. Pentru fete, lucrul practic variază în ultimii ani între bucătărie, spălătorie şi menaj.

Cum vedem, nici aici nu avem de a face cu un punct de vedere utilitarist, propriu zis, căci, şcoala nu pregăteşte special pentru bresle. Dar prin forţa lucrului, de fapt, din cauza stărei sociale şi mai ales materiale a elevilor, ei se îndreaptă spre meserii şi găsesc prin acest mijloc, o punte de trecere între şcoala propriu zisă şi şcoala profesională sau de meserii, pe care vor urma-o mai târziu. Şcolarii astfel pregătiţi, ar avea două foloase: întâiu, că pe lângă partea educativă a lucrului manual, ei primesc cunoştinţele elementare şi exerciţiul rudimentar în sensul acesta practic, cari le vor fi de mare ajutor mai târziu, când se vor prepară special pentru meseri i ; al doilea, că ele­vii găsesc ocazia de timpuriu şi din şcoală, să-şi cunoască ap-

titudinile lor, pentru alegerea unei meserii, când momentul decisiv se va prezenta.

Din toate aceste lucruri observate de mine, rezultă că, contrar concepţiei lui Kerschensteiner, punctul de vedere practic şi utilitarist, în învăţământul lucrului manual, din şcoalele po­pulare, joacă totuşi un rol destul de însemnat, poate mai în­semnat decât cel privit de el ca pur şi simplu educativ. Căci, fără să neg şi valoarea rolului educativ al lucrului manual în scoale, aş avea o obiecţiune de adus concepţiei lui Kerschens­teiner, întru atât, întru cât cred, că şi învăţământul propriu zis, sau instrucţia intelectuală, poate şi trebue să devie, în anu­mite condiţii de reforme, muncă spontană şi activă, lucru cu adevărat educativ, iar şcoala de îvăţătură propriu zisă, care nu are nevoe să abdice principiile de educaţie integrală, trebue să devie o şcoală de lucru.

Evoluţia din zilele noastre, a întregei vieţi economice, prin introducerea maşinilor de lucru în toate activităţile manuale, ne arată pe deoparte, primejdia sleirii puterilor musculare şi des­toiniciei fizice, mai ales a celei manuale. Pe dealtă parte, edu­caţia voinţei, are nevoie şi de un proces de disciplină şi de me­canizare a simţurilor, cu alte cuvinte, de formarea deprinderilor mecanice. In sprijinul acestui proces psico-fizic, de trecere din conscient în inconscient poate veni învăţământul lucrului ma­nual practic. Dar tot educaţia voinţei are nevoe şi de un alt proces psico-fizic, acela de trecere din inconscient în conscient. In sprijinul acestui proces nu poate veni decât cultivarea spiri­tului, prin munca intelectuală propriu zisă. Educaţia caracterului moral, are nevoie de amândouă aceste procese.

Aplicarea principiului de lucru manual, am găsit-o şi în alte două Institute din orăşelul Zellmdorf, de lângă Berlin: unul în serviciul de binefacere socială pentru educaţia şi ocrotirea copiilor abandonaţi moralminte, numit <s.Am Urban* şi care stă sub direcţia pastorului Plass, şi cel de al doilea, numit «Azil de ocrotire al copiilor», sau Hauskinderschutz, tot în serviciul acestei categorii de copii şi susţinut în mare parte de doi ban­cheri din Berlin. întrucât institutul «Am Urban» stă în legătură cu problema şcoalelor de îndreptare, de care se ocupă cu atâta interes D-l secretar general Meissner, el a şi fost obiectul de cercetare şi de descriere a D-sale. Personal, am observat, că

dat fiind şi aci categoria de copii ce populează aceste institute, lucrul manual, care există şi aci sub inspiraţia lui Kerschen-steiner, capătă o coloare utilitaristă. Mai cu seamă pentru fete, faptul este de netăgăduit, întrucât învăţământul profesional este obligator şi prelungit până la vârsta ,de 16 ani, pe când pen­tru băefi nu este obligator şi durează până la vârsta de 14 ani. Fetele sunt preparate în ultimii doi ani pentru profesiile de servicii casnice şi direcţiile respective şcolare veghează la in­trarea lor în servicii. Menţionez în treacăt, că la institutul Am Urban, cu deosebire de cealaltă şcoală, am găsit, în unile lu­cruri un lux, ce mi s'a părut şi inutil şi dăunător pentru vii­toarele servitoare, chiar şi pentru acelea care ar putea avea parte în vieaţa lor de locurile cele mai bune şi cele mai răsfăţate!

Şi acum, ca să leg şi această problemă de interesele ţării noastre, considerând pentru moment, aplicaţiunea principiului educativ al lucrului manual, recunoscut astăzi de noua mişcare pedagogică, suntem nevoiţi, să ne aducem aminte de dorinţa lui Rousseau, din Emile, şi să tragem concluzia, că nu a fost tocmai aşa de paradoxală, precum s'a crezut mult timp, ca şi copii claselor de sus, să practice în timpul educaţiei lor lucrul sau meseriile manuale. Prin această măsură, s'ar putea con­tribui, pe calea educativă, calea cea mai sigură, la deslegarea problemei de apropiere între clasele sociale. Dar problema t rebue să fie privită şi la noi, mai cu seamă, din alt punct de vedere. Căci, nevoia creării şcoalei primare superioare, se poate susţine şi prin argumente, pe cari nu am prilejul şi timpul să le expun aci. Admiţând însă înfiinţarea unei astfel de scoale primare, ca o continuare a şcoalei primare ce o avem acum, e lucru de netăgăduit, că, introducerea lucrului manual în ateliere, ca studiu obligator, poate avea şi la noi o îni aurire şi educativă şi so­cială. Prin acest mod ne-am crea clasa socială mijlocie, de a cărei lipsă ne plângem continuu, şi care ar avea scopul, să cucerească pe cale cu adevărat demnă şi legitimă, locurile ocupate în breslele noastre, în multe părţi ale ţării, de străini. Bine înţeles că, caracterul celor dintâi ani de şcoală, aşâ cum se află şcoala noastră primară, trebue să păstreze caracterul in­strucţiei educative; iar în ultimii ani, adică în şcoala primară superioară ar trebui introdusa şi studii de cultură complimentară,

mai cu seamă acelea pentru instrucţia cetăţănească. Cu privire la această instrucţie, am văzut la şcoala profesională din Milnchen lucruri frumoase şi interesante. Păstrându-se caracterul instrucţiei educative şi în această categorie de şcoală destinată scopurilor practice profesionale, se va aduce o contribuţie la aceeaşi pro­blemă de apropiere între clase sociale, pe aceeaşi cale educativă după cum am mai reamintit, prin obicinuinţa celorce se vor îndreptă spre profesiile practice, de a înţelege, de a preţui şi de a respectă, munca intelectuală, propriu zisă, ale acelor ce o cultivă.

Doamnelor şi Domnilor, am ajuns la sfârşitul conferinţei mele. Oricât mi-e frică de a nu abuza de bunăvoinţa D-voastre, sunt totuşi silit să fac, dacă nu o recapitulare asupra celor zise până acum, cel puţin o sinteză generală a consecinţelor, ce cred că trebue să rezulte din ele. Aţi văzut mai întâiu, care e starea actuală a pedagogiei ca ştiinţă. Aţi văzut în deosebi, cari sunt mişcările din toate ţările culte, nu numai din cele mai mari dar şi din cele mai mici. Aţi văzut că nu avem de a face cu nişte simple capricii, cu a căror îndeletnicire să-şi permită luxul numai câteva popoare prea mari şi prea bogate, aşa încât, cei iubitori de ţara noastră, să caute cu drept cuvânt, să o păzească de astfel de încercări inutile, sau rău făcătoare. Pedagogia de­vine ştiinţă, în toată puterea cuvântului, şi dacă metodele de cercetări, fie ele experimentale sau de altă natură, n'au ajuns la ultima perfecţiune, şi dacă rezultatele căpătate până acum, nu sunt toate definitive, aceasta înseamnă tocmai că pedagogia a devenit o ştiinţă. Ea nu trebue să fie concepută în mod dog­matic, căci ea nu e dogmă. Dacă se aude vorbindu-se de o crizi a metodelor experimentale, fie ele în psihologie, fie într'o altă aplicaţie a ei, cum e pedagogia, aceasta nu trebue să nască scepticismul, care este tot aşa de ne la locul lui ca şi dogma­tismul pedant şi intolerant, ce ar striga, că totul s'a găsit şi că nu mai rămâne nimic de cercetat în pedagogie ! Când ştiinţa medicinei de ex. numără astăzi atâtea cuceriri frumoase şi si­gure, nimeni nu caută să-i facă bilanţul încercărilor neisbutite vreme atât de îndelungată şi în metodele şi în rezultatele ei. Ba chiar, nimeni nu-i face azi judecata de apoi, întrebând-o de ce nu a dat soluţia definitivă tuturor problemelor. Unul din cei mai de seamă şi entuziaşti lucrători din pedagogia experi-

mentală, americanul Edmond Sanford, profesor la Clark College, într'un studiu recent : «Pedagogia experimentală şi psihologia experimentală», publicat în revista The Journal of Educaţional Psyhology, din Decembre 1910, scoate el însuşi la lumină, greu­tăţile pe cari pedagogia experimentală le mai are de învins, dar nu se îndoeşte un moment de drepturile ei. Din potrivă, am putea privi mai degrabă, drept adevărată criză, situaţia ei M I tocmai favorabilă în învăţământul multor ţări şi care p ro ­vine din situaţia puţin favorabilă şi ea, a învăţământului psi­hologiei experimentale, aşa după cum am avut eu însumi ocazia să constat în lucrarea m e a : Psihologia în învăţământul supe­rior francez, prezintată la Congresul internaţional de filosofie, din Geneva, în 1904.

Pedagogia, s'a desvoltat ca ştiinţă în ultimul timp, pentru că a trebuit pe de o parte, o experienţă îndelungată a ome­nirii, pe dealtă parte, progresul suficient al multor altor ştiinţi, pentru ca să se ajungă la cunoştinţa sistematică şi ştiinţifică, prin care, dorinţa seculară a oamenilor de a ş i schimbă soarta lor, să fi găsit, pe cât de puţin putinţa de a se realiză.

Şi din acest punct de vedere, nu avem decât să privim ţara noastră. Cu ce râvnă şi cu ce entuziasm, cu ce încredere şi cu cât patriotism, nu lucrează aţâţi conducători ai ei, pentru schimbarea ei culturală. Iar fiecare din noi, am dori ca într 'o clipă, să se înfiripeze visul acesta de aur pentru ţara noastră I E frumos de a dori să nu avem nici un analfabet, de a dori, ca văzând cu ochii, din toţi adulţii noştri inculţi, să formăm oameni luminaţi şi cultivaţi. Dar ştiinţa se întrepune între vis şi vieaţă, între dorinţă şi putinţă ! Şi atât timp cât nu se va fî făcut, tot ce trebue să se facă pentru copii de astăzi, în zadar vom căută să facem totul pentru adulţii de mâine. E frumos să cultivăm şi pe adulţii de astăzi, dar este şi mai practic, să pregătim generaţia copiilor de astăzi în aşa chip, ca să nu mai avem de întreprins, decât, pe cât se va putea de puţin, culti­varea adulţilor de mâine, formaţi de sigur din contigentul co­piilor de astăzi, cari nu-şi găsesc încă deplina cultivare prin pedagogia cuvenită.

Pe dealtă parte, Doamnelor şi Domnilor, nu trebue să ne înspăimânte nici exigenţele pedagogiei teoretice, nici exigenţele reformelor şi organizaţiilor practice, ce le-am cunoscut din alte

ţări. De altfel, trebue să accentuez, că nici curentele de reforme şi organizaţii şcolare de care am vorbit, nu trebuesc făcute numai decât solidare între ele, şi nici creaţia şi activitatea pe­dagogiei teoretice, în ramurile ştiinţifice precisate mai sus, nu trebue să fie considerată numai decât, ca atârnând de fapt, de organizaţiile practice enunţate. Afară de aceasta, de când unul din conducătorii culturii române, D-l Titu Maiorescu, a des-văluit, cu drept cuvânt, acum câteva zecimi de ani, iluzia imi­taţiilor formale şi deşarte a culturii străine în ţara noastră, nu mai e îngăduit nimănuia din generaţia actua'ă, să se mai abată pe o potecă greşită. Numai procedând şi aci, cu mult spirit critic, şi pe cale de încercări, se pot găsi mijloacele de adap­taţii necesare. Ar trebui dat, în acest scop şi învăţământului nostru particular, o altă organizare şi o altă menire.

Dar dacă şi excesul de naţionalism, mândru şi dispreţuitor de cultură străină, e şi el o potecă ce duce la rătăcire, şi do­vada o avem în cele petrecute după reacţia naţionalistă dela /S70 din Franţa, în reacţia pedagogică antinaţionalistă, de acum o zecime de ani, tot în Franţa, rămâne, că singura potecă bună de urmat, este aceea care pune preţ, în înrâurirele străine, pe volorile de metode creatoare de cultură proprie. Şi progresul în cultura străină, e datorit tot preţuirii metodelor de creaţie. Astfel e şi pentru pedagogia noastră: chestia metodelor de lucru şi de cercetări este chestia esenţială, nu numai pentru pro­blema educaţiei noastre naţionale, întrucât cercetările se aplică la copiii noştri, dar în general şi pentru reforma noastră cul­turală. La sfârşitul lucrării mele asupra Curentelor moderne pedagogice din Franţa, am tras concluzia că, popoarele de ori­gină latină mai cu deosebire, trebue să considere problema pedagogică, ca problemă vitală pentru cultura lor. Nu prin imitaţia culturii străine, nici chiar a celei latine, suntem chemaţi să rămânem santinela latinităţii la porţile Orientului, şi nici prin imitaţia formală a popoarelor de altă rasă, decât cea la­tină, ne vom putea garantă originalitatea culturii noastre. Ex­perienţele empirice ale psihologiei, ne învaţă că, educaţia nu are o aşa de mare înrâurire asupra oamenilor maturi sau adulţi, cu toate că şi cultivarea acestora, acolo unde e de nevoie, trebue îngrijită. Dar multa sau puţina înrâurire, pe care ar avea-o educaţia asupra massei celor maturi, indiferent de clase sociale,

trebue să se utilizeze cu toată stăruinţa, pentru a se putea tran­sformă şi reformă ceva din concepţia, pe care ea o are asupra modului de educaţie a copiilor ei. Aci, am avea una din solu­ţiile reformelor de moravuri ce trebue întreprinse în ţara noastră-

Cu drept cuvânt, marele filosof german Fichte, n'a putut privi alt mod de înălţare şi de progres a Prusiei şi Germaniei întregi, din decăderea în care zăcea în timpul faimoasei înge-nucheri de sub Napoleon, decât, îndreptându-şi ochii spre copiii generaţiei îngenunchiate. Nu altfel a putut face în Franţa, un Renan, după dureroasa înfrângere dela i8jo, decât, propunând reforma educaţiei şi instrucţiei copiilor celor învinşi.

Am fost poporul ales al veacului al 19-lea, de a fi înre­gistrat aproape de sfârşitul acelui veac, cea mai frumoasă victorie naţională.

Să nu uităm însă, că datoria şi responsabilitatea victorio­sului în faţa posterităţii, sunt mai grele şi mai decisive !

Ca şi conducătorii vieţei noastre culturale şi politice, avem nevoe şi noi, toţi semănătorii de pe ogorul educaţiei, de un moment de reculegere şi de comun acord, ca să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: «Lăsaţi pe copii să vie la mine, căci a lor este împărăţia Cerului» şi să ne zicem şi n o i : să nu uităm pe copiii noştri, căci al lor este viitorid ţării.

V , G H I D I O N E S C U

CRIZA LOGICEI

i .

Logica, pe care omul a considerat-o aproape pururi ca pe unelta cea mai de preţ întru dobândirea adevărului şi în acelaş timp ca puntea de trecere de la animal la divin, — şi a cărei valoare totuşi a fost de atâtea ori contestată, — se găseşte şi astăzi pusă la grea încercare, ea trece şi astăzi printr'o pro­fundă perioadă de criză.

In faţa logicei şi împotriva ei se ridică actualmente o pu­ternică mişcare filosofică zisă anti-intelechiaUstâ- (pragmatism, bergsonism) care nu se întreabă cum se obţine adevărul,—ceea ce este obiectul logicei în stare normală,— ci care îşi propune o reformă a accepţiei de până acum a adevărului şi care deter­mină deci o criză a logicei.

In faţa info^ctualijştilor, cari cred că exactitatea unei jude­căţi atârnă de conformitatea sa cu logica, şi că deci o judecată este adevărată în măsura în care logica ne-o declară ca atare, — anti-inteleclualiştii susţin că ceea ce constitue exactitatea unei judecăţi este^zăh^a^xJjxAuxasa^aplslor, punerea ei la încer­care, practica, iar nici de cum teoria ei.

O judecată, zic pragmatiş t i i x ) , j y ^ f f f e ci devine adevărată sau falsă, şi ea devine astfel numai în urma şi prin evenimentele la care ea se raportă. O judecată nu este decât un plan ; şi au

i) Partisani ai lui «P£a£2J£ţa»i adică ai faptelor, ai practicei, ai ac­ţiunii, şi în oposiţie deci cu cei ce pun «ideea», .adică teoria,, mai presus de fapt, acţiune. sau_4>r.ac.ţică,

arătat evenimentele că acest plan a fost eficace, că cu el am isbutit, — atunci am fost în posesia unui adevăr.^Adevăr ori bună prevedere este tot una.

Cât despre obiecţiunea că adevărul astfel definit duce la un criteriu care nu poate fi decât^axhiixariul -individului, prag­matista răspund : aşâ este,™cîâr tocmai această forţă de arbitrar a individului, acest semn de vieaţă, pe care noi ne bazăm, alcătue superioritatea tesei noastre. Şi în realitate, adaugă pragmatiştii, orice om este pragmatist, oricare ar fi teoria sa asupra cunoştinţei 1).

Astfel apare la prima analisă, actuala criză a logicei. Şi con­sideraţi din acest punct de vedere, — pur logic, — anti-intelec-tualiştii par irefutabili. Căci ei nu se ridică împotriva logicei ca puri logicieni, ci mai ales ca metafisicieni.

Noua filosofie nu neagă importanţa şi utilitatea logicei în materie de cunoştinţă, dar ea declară logica incapabilă de a ne redă, pxin,j;on_c£pte, cea mai adequată ideie posibilă despre rea­litate. Logica, — zice noua filosofie, — pretinde că a şti cu ade­vărat înseamnă a nu ţine seamă de accidenta], ci numai de ceeace estS~S.e.5S3Í>-~aáͣ͗?-®0lL?i_şi_9-are?um etern în seria de feno­mene ce se studiază. Este adevărat, — zic ârîti-intelectualiştii,— că logica recunoaşte că procesul lumei şi deci cel al unei anu­mite serii de fenomene, ce se propune a se studia, se prezintă sub forma unei continue transformări, dar ea pretinde că în acest proces sunt anumite momente sau forme esenţiale faţă de cari cele-l'alte nu sunt decât nişte simple puncte de trecere, şi că prin urmare adevărata ştiinţă consistă a nu consideră momentele sau formele unei serii de fenomene decât în măsura în care ele duc la una din formele esenţiale, căreia să-i corespundă o anumită noţiune cu un anumit cuvânt. Adică, zice noua filosofie, logica ne recomandă că sub vecinica transformare a fenomenelor, spi­ritul trebue să caute ceeace este refractar schimbării, căci pentru logică procesul lumei se reduce la un proces de concepte; pentru ea o anumită serie de_fenomenenu esta d^ca¿Jxaii¿a^Hja£ÍJilei, decât trecerea uneijdjei_dela o formă la alta, trăire care în lim-haghj se traduce prin modificarea sensului cuvintelor.

i) D-nu Laîande^ profesor la Sorbona şi unul dintre cei mai erudiţi logicieni, căutând sâ indice drumul catre care ar tinde logica în faţa rapor­tului dintre intelectualişti şi pragmatişti, face în Revue Philosophique, nu­mărul de Ianuarie 1911 , o admirabilă analisă asupra acestui raport.

Or, ceeace caracterizează.realul_este tocmai vecinica t rans­formare a fenomenelor 1 ) . Dar logica deşi recunoaşte această caracteristică, susţine totuşi că pentru a cunoaşte realul, el trebuie prins în anumite momente, tradus în anumite noţiun i exprimat prin anumite cuvinte.

A procedă astfel, înseamnă, — este adevărat, — a avea oarecare cunoştinţă despre realitate, dar nu cea mai adequată cu putinţă. Cunoştinţa realului nu poate fi cea bazată pe pr in­cipiul identităţii, ci aceea pe care ne-o exprimă trăirea lui, considerarea lui în vecinica-i devenire. Aşa dar, zice conchi. zând noua filosofie, logica trebuie subordonată metafizicei: lo­gica nu ne face să cunoaştem decât o anumită faţă a realului ; pentru a cunoaşte esenţa intimă a acestuia este nevoie de un mijloc de a cunoaşte care să ne introducă în însăşi trăirea lui.

Dar dacă este aşa, este evident că concepţia de până acum asupra adevărului nu poate fi primită, şi o nouă definiţie se im-pjine ; de altfel adevărul definit în funcţie de idei şi nu de fapte («pragmata»)" este viu contrazis şi de experienţa de toate zilele.

După cum vedem, actuala mişcare filosofică nu-şi pune problema adevărului, care a determinat actuala criză a logicei, decât pentrucă ea şi-a pus problema raportului dintre logică şi metafizică. James ne spune în termeni proprii că s'a des-bătut mult timp în faţa dilemei (constituită de raportul dintre realitate şi logică) până când citind scrierile lui Bergson a văzut că logica este departe de a ne da o măsură adequată a realităţii şi astfel s'a hotărît de a încetă ca sa mai ia logica drept călăuză a adevărului 2).

Ca atare, problema ce se agită astăzi este mai mult decât pur logică, ea nu este decât eterna problemă a raportului dintre logică şi metafizică. Prin urmare, pentru a înţelege pe deplin actuala criză a logicei, provocată de pragmatism, nu este suficient a o consideră numai în partea sa logică, ci ea trebuie examinată încă, şi mai ales, în partea sa metafizică,

1) Bergson, L'évolution créatrice, Paris, Alcan ed. V, pag. 340, 357—358, etc.

2) W. James. Philosophie de l'expérience, trad. franc, Bibliotèque de philosophie scientifique, Flammarion, Paris, pag. 203, 205, 214, etc.

adică în însu-şi raportul care o defineşte, acest raport avându-şi termenii. în logică de o parte şi metafizică de a l t a 1 ) .

Dar pentru ca să îniătuiăm orice obiecţie iniţială, şi poate fundamentală, vom întreprinde un asemeni studiu în însuşi spiritul doctrinei, care,— prin punerea accentuată a raportului dintre logică şi metafizică, — a determinat actuala criză a lo­gicei] _Q ..existenţă oarecare,—zic anteintelectuali jţii,—este mai m j ^ t j d e ^ t j u m a e l e m e n t e l o r ce o compune).] Astfel, conform acestei doctrine, ce noi vom trebui să examinăm în cursul studiului nostru, noi nu putem pretinde ca din simpla analiză a elementelor din care ea se alcătueşte, să deducem o com­plectă explicare a sa.

Ca atare, noi vom începe studiul nostru prin a ne trans­portă în însăşi trăirea problemei, şi prin aceasta a însăşi nouei filosofii, care îşi pune această problemă mai presus de ori­care alta.

II.

Omul se trezeşte vieţuind în faţa unui vălmăşag,—natura misterios de imensă, — în mijlocul unor părţi ale unui nesfâr­şit tot, şi el se simte, că pentru a-şi urma trăirea, trebuie să străbată încâlcita lume ce îl înconjoară, trebuie să ştie. De aceea el cercetează în preaima-i, — atât cât poate, — şi se sco­toceşte pe sine şi se străduieşte pierdut a-şi găsi mijloacele prin care să-şi tragă drumul pe care să păşiască în lume. El

- e s t e astfel adus a-şi întreprinde o analiză a puterii sale de a cunoaşte, — a gândirii, -—, şi a-şi constitui, deci, o logică.

Dar omul nu rămâne numai la o rigidă trebuinţă de a

1) In fascie. IU, voi. V, (pag. 265—271) din «Studii Filosofice», D-nu I. Petrovici, într'un bogat studiu asupra «Teoriei Noţiunilor», punându-se în apărător al logicei clasice, încearcă incidental o refutare a pragmatismului. Ţinem să remarcăm că răspunsul D-lui Petrovici pare impecabil, din punct de vedere logic ; dar el nu atinge decât în parte obiecţiunile ridicate de noua filozofie. Este evident că însuşi punctul de vedere pur logic, al au­torului, îi indica un asemeni răspuns. Altfel este foarte probabil că D-nu Petrovici ar fi căutat să dea un răspuns atacând însuşi centrul problemei, care, depă cum am văzut, este înainte de toate de i;aturâ metafizică.

2) Bergson, op. cit. pag. 341—342 ; James, op. cit. pag. 190.

şti, ci el se ridică la probleme tot mai tainice şi mai fierbă-toare de entuziasm. Alături de imperioasa vrere de a şti, stă în el o vecinică ţâşnire de idealuri, şi cu ea o logică tot mai avântată. Omul se simte, deci, o fiinţă metafizică, şi problema rostului său pe lume îi este cea mai cu vraje dintre toate ce mintea lui îşi pune.

De ce puteri din natură îi atârnă existenţa sa ? Cine este creatorul acestor puteri, a sa însăşi, a infinitei naturi ? Asemeni întrebări alcătuiesc de o potrivă matca sufletului şi a celui mai necunoscut cioban din fundul munţilor ca şi a celui mai ilustru gânditor ce s'ar zăvori să cugete în cea mai vastă bibliotecă. Tot atât îl doare şi pe unul şi pe altul dorul unei fiinţe scumpe dusă pentru d'apururea, deşi acela îşi stinge setea durerii în însăşi desfăşurarea simţirii, pe când acesta îşi încercuieşte p ră -pădita-i simţire în tăria gândirii. Asemeni probleme ultime par, deci, a alcătui însăşi căpisterea în care se dospeşte aluatul sufletului omenesc.

Dar în ce măsură îi este dat omului să pătrundă taina, firei şi să-şi satisfacă astfel aceste atât de intime aspiraţii? Până unde poate duce puterea lui de a cunoaşte ? Care este rapor­tul între logică şi metafizică ?

Iată una dintre cele mai chinuitoare probleme ce s'a pus d'alungul veacurilor şi care în timpul în care trăim pare a se pune mai vajnic ca oricând. Din preocuparea ei tocmai pare a se fi izvodit astăzi acea' concepţie, — anti-intelectualistă, — care pretinde că raportul între realitate şi logică nu este decât o dilemă, că omul se află, prin chiar natura lui, în sânul rea­lităţii metafizice şi că logica intervenind nu face decât să se pună stavilă între el şi această realitate. Nu logica, zice noua concepţie, hotărăşte de metafizică, ci mai de grabă invers.

Dar cum s'a ajuns la o asemenea concepţie ?

Pentru cine are o cunoştinţă suficientă pe deoparte de noua filozofie în deosebi, iar pe dealtă parte de istoria filosofiei în deobşte, nu îi este greu să vadă că problema pusă de noua filosofie nu este decât cea pusă de Berkely şi ca să fie rezolvată aproape în acelaş sens, dar prin elemente de care filosoful englez nu simţise nevoia de a se servi.

înaintea lui Berkeley însă, ea fusese, negreşit, pusă în mai

»

tot cursul istoriei filosofici, începând cu Heraclit şi cu Eleaţii, deşi nu sub o aceeaşi formă, căci ea înfăţişează însăşi vieaţa filosofici. Dar forma sub care o pune Berkeley este germenele cel mai direct al actualei forme 1 ) .

l) Bergson, corifeul nouei filosofii, a consacrat, în prelegerile sale dela Collège de France, mai multe semestre studiului lui Berkeley, pentru care el are un deosebit entusiasm şi pe care el ţine a-1 proclama părintele pragmatismului. Având fericitul prilej ca să asist la acest studiu oral al lui Bergson, este evident că mă voiu servi mult de el întru luminarea ches­tiunii ce ne preocupă. Càci, oricât de puternic ar fi farmecul, recunoscut •de altfel, al scriitorului Bergson, el este totuşi departe de a ne dà ideiea adequata pe care ne-o dă vorbitorul Bergson despre natura geniului auto­rului «Evoluţiunii creatrice». Dar mai mult încă, anumite puncte asupra •cărora Bergson insistă cu deosebire la cursurile sale, — şi cari sunt de o extremă importanţă pentru înţelegerea problemei ce el îşi pune, — abia de .sunt pomenite în scrieri. Astfel, în schiţa sistemelor filosofice, cu care el termină «L'Evolution Créatrice», — deşi are în vedere mai mult istoricul soluţiei problemei decât pe cel a problemei însăşi, — totuşi mărturisesc că m'aş fi aşteptat sâ-1 văd insistând asupra lui Heraclit, Plotin, Berkeley.... această insistenţă ar fi înlesnit mult cititorilor să prindă mai aevea natura originalităţii, atât de profunda, a autorului. Dar afară de aceasta, este vădit că litera moartă a cârţei este departe de a ne face să trăim vieaţa filoso­fului, pe care ne face s'o trăim vorba lui directă. Or, cum aceasta este cu deosebire de caracteristic pentru cazul lui Bergson, ţin să spun aici câteva cuvinte despre cursurile sale, despre studiul său oral. Aceste cuvinte nu pot decât să contribuiască, cât de puţin măcar, ca să ne înlesnească lumi­narea chestiunii ce ne-am pus, fâcându-ne să încercăm o pătrundere mai intima a naturei nouei filosofii.

Toţi cei ce au avut fericitul prilej de a audia cursurile despre care vorbim, au avut, de sigur, ca şi mine, şi nu odată, impresia că ascultarea acestui om vorbind de pe catedră te face să uiţi C M desăvârşire că te afli în faţa unei fiinţe omeneşti. El însuşi, de altfel, pare a avea momente când uită că este om. II văd cu statura Iui mică şi slâbânoagă, făcută par'câ toată numai pentru a sluji de suport ochilor din cari ţâşneşte o privire de o pă­trundere indescriptibila. Urcă încet treptele ce duc la platforma catedrei, se aşează pe scaun şi, în aplausele auditorilor, începe cu o voce trăgânată, mai ales apăsată şi mai mult silabisind decât vorbind. Fiecare aplecare a lui spre catedră, — întreprinsă par'câ spre a-1 face să intre în ea, —• deşi de multe ori nici o notă, nici o foaie nu este pe această catedră, — este urmată, ca de un ritm, de o gândire cadenţată exprimată par'câ mai mult prin acea apăsare decât prin cuvinte. Da, auditorul uită că are în faţâ-i un om care vorbeşte, şi el percepe numai o gândire care curge ori se desfăşoară depă-nându-se. Dar şi acela, prin care această gândire se desfăşoară, a uitat, de sigur, că este om, căci se apasă şi se frământă tot mai pierdut şi totuşi par'că tot mai profund calm şi mai supra-omenesc, iar «cunoştinţa» căutată

Berkeley însă îşi pune această problemă sub înrâurirea unui filosof care, în timpul tinereţei lui Berkeley, eră cel mai mare metafisician al timpului, — sub înrâurirea lui Malebranche.

Or, care este forma problemei pusă de Malebranche ? Ştiinţa, — zice entusiastul discipul al lui Descartes 1 ) , ne

afirmă că lumea este guvernată de nişte legi, de un riguros de­terminism cauzal, de o înlănţuire de cauze. Dar pe dealtă parte credinţa mea intimă îmi spune, şi Biblia îmi atestă, că există un singur Dumnezeu, adică o singură cauză reală. Cum se pot concilia aceste două concepţii ? Nu este decât un singur mijloc, zice Malebranche, şi anume, a arătă că determinismul causal pe care se bazează ştiinţa, nu consistă în nişte adevărate cauze, ci numai în nişte cauze ocazionale; când o bilă loveşte alta, şi aceasta de-a doua se mişcă, lovitura celei dintâiu nu este decât o ocasiune pentru ca a doua să se mişte, iar nicidecum o cauză reală ; adăvărata şi singura cauză rămâne numai puterea divină.

Aşa dar, singurul mijloc de a arătă legitimitatea credinţei noastre în existenţa şi atotputernicia lui Dumnezeu consistă în a face din cauzele zise naturale, numai nişte cauze ocazionale. Dar cum este cu putinţă stabilirea unei asemenea teze ? Insis­tând asupra viziunii noastre în Dumnezeu : Lumea nu este aşa cum ea ne apare prin imagini, adică o materie care afectân-du-ne simţurile, produce în noi percepţii şi idei, ci invers noi nu vedem lumea sub formă de obiecte materiale decât pentru că avem o asemeni ideie. De ex. : chiar dacă am distruge noi toate cercurile concrete, totuşi ideia despre cerc în general n'ar în­cetă să existe. Prin urmare ideia de cerc este mult mai reală

apare tot mai luminată şi tot mai fără de o fiinţă umana care s'o exprime. Metoda introspectivă nu este numai o simplă metodă pentru acest filosof, ci ea alcătuie însăşi fiinţa sa ; această metodă se găseşte puternic resfrântă şi în cărţile sale, — şi ea nu este una din cele mai mici cauze ale succe­sului atât de entusiast al acestui filosof. Este adevărat că Bergson îşi în­cepe analisa prin metoda zisă psihologică, dar la el aceasta modă nu se opune decât la început introspecţiunei, şi cu cât înaintăm în analisă cu Atât metoda psihologica lasă loc celei introspective.

l) Se ştie că ediţia Jules Simon a operelor lui Malebranche începe cu ^Entretiens sur la métaphysique" în loc de „Recherche de la vérité". Faptul acesta al editorului de a fi respectat mai mult ordinea ideilor decât céa cronologică, — este foarte utilă, — credem noi, — pentru înţelegerea adevăratei probleme ce-şi pune Malebranche.

decât cutare sau cutare ce rc ; întinderea materială presupune, deci, întinderea inteligibilă. Or, ce poate fi o asemenea ideie, inteligibilă ? Negreşit o ideie infinită care nu poate rezidă decât în fiinţa infinită — adică în Dumnezeu. Dar dacă este aşâ atunci este evident că noi nu vedem lumea în sine ci prin şi în Dum­nezeu. Aşâ dar, tot ceeace se manifestă pe lume, se manifestă mai întâiu în Dumnezeu; el este deci cauza profundă a tot ceea ce vedem întâmplându-se.

Berkeley, preot ca şi Malebranche şi deci preocupat în-nainte de toate, ca şi acesta, de chestiuni religioase,—are tristul prilej ca să asiste la cumplita mizerie care bântuia pe contim­poranii şi compatrioţii săi, mai ales pe Irlandezi; şţ aproape singura cauză a răului o vede în ateismul acestora. îndoit motiv, astfel, pentru ca să-şi propună un scop analog celui al lui Malebranche. Dar spre deosebire de acesta, Berkeley gă­seşte că ateismul provine mai mult din credinţa în existenţa materiei,—care este un rezultat al credinţei în realitatea ideilor generale abstracte,—decât din credinţa în înlănţuirea cauzală; el concepe, deci, că pentru a şi ajunge ţelul este nevoie de empirismul cel mai radical şi prin urmare de o oarecare me-tateză_ în termenii filosofiei lui Malebranche. Ca atare, el îşi ia ca punct de plecare pe Locke, dar spre a întreprinde o mo­dificare radicală a empirismului acestuia; el inaugurează, astfel^ metoda pur empirică şi psihologică 1 ) , atât de ilustră astăzi în urma lui St. Mill, James, Bergson.

Singura cunoştinţă legitimă, zice Berkeley, este numai aceea care ne pune în contact direct cu realitatea (şi deci cu Dumnezeu), adică aceea pe care ne-o procură senzaţiile, intui­ţiile 2 ) . (A doua sursă a cunoştinţei, — reflexiunea, — pe care Locke încă o admite alături de senzaţii, este, aşa dar, respinsă de Berkeley).

1) Metoda psihologică, — numita astfel de către Stuart Mill, — con­sistă, se ştie, în a vedea în datele imediate ale conştiinţei, nu ceva simplu, ci ceva deja complex, — adică o combinaţie de elemente simple pe cari pentru a le disocia trebue să luptam înainte de toate împotriva deprin­derii pe care am contractat-o de a consideră ca simplu ceeace în realitate este foarte complex.

2) Malebranche zisese din potrivă, câ «Omul nu cunoaşte nimic decât prin lumina raţiunei». (III Entretien met. paragr. 3).

Bergson în prelegerile dela Collège de France, despre \ care am vorbit mai sus, — deosibeşte în filosofia lui Berkeley următoarele 4 teze : nominalismul (că nu există nimic real co­respunzând la o idee generală abstractă); imaterialismul (esse est percipi) ; spiritualismul (esse est percipere) ; teismul (că singura şi directa cauză a percepţiilor noastre este realul — ;

Dumnezeu). Aceste patru teze alcătuiesc, într'adevăr, toată filosofia lui \

Berkeley, şi sunt aşa de legate între ele, că una nu există decât pentru ca să probeze pe cealaltă. Berkeley nu este nominalist decât pentru că este imaterialist, — şi el nu este imaterialist decât pentrucă este spiritualist, — după cum el nu este spiri­tualist decât pentrucă este teist 1 ) .

Aşa dar baza materialismului şi deci şi a ateismului ar sta, după Berkeley, în credinţa că ideile generale abstracte ar corespunde la ceva real ; tot idealismul lui Berkeley se spri­jină pe acest nominalism.

Mecaniştii cartesieni, — zice el, — cred că întinderea este o calitate primară iar nu secundară şi că ea aparţine, deci, materiei în sine iar nu senzaţiilor; astfel ei cred că întinderea n'ar înceta să subsiste chiar dacă i-am ridica noi materiei toate atributele secundare ca roşu, cald, etc., cari, nu este greu de văzut că, nu sunt altceva decât senzaţiile noastre.

Dar, se întreabă Berkeley, ce lucru poate fi acela care nu este nici roşu, nici cald, nici rece, etc. ? Este absurd a stărui să credem că la ideea generală abstractă de întindere, şi deci de materie, ar corespunde ceva în experienţă. Or, tot astfel se poate zice de orice altă idee generală abstractă. A fi, înseamnă înainte de toate a fi cunoscut, a fi perceput sau a fi cunoscă­tor, percepător. Ceeace nu este perceput sau nu este el însuşi o forţă care să perceapă, nu există.

1) In ultimul timp s'a semnalat, în Italia mai ales, o adevărata re­înviere a filosofiei lui Berkeley. De remarcat în special pragmatistul Pa-pini care proclamă, ca şi Bergson, pe Berkeley părinte al pragmatismului, şi care a întreprins o traducere a operilor acestuia începând cu uvragiul său capital «Tratat despre principiile cunoştinţei umane».

Asemeni acum de curând a apărut şi o traducere franceza a inte­resantelor «Note» («Commonplace book»): R. Gourg, Le journal philoso-phique de Berkeley. Paris, Alean.

Studii Filosofice, vol. VI. 4

Şi într 'adevăr, ce pot fi altceva toate existenţele particu­lare, pe cari simţurile ne fac să le percepem, de cât ceea ce ele apar că sunt în realitate, adică simple senzaţii sau idei parti­culare ? De ce să nu ne îneredem acestor date imediate şi să mai căutăm şi alte surse de informaţii cari nu pot fi decât simple plăsmuiri ale imaginaţiei noastre ?

Dar problema cea mare, zice Berkeley, nu consistă atât în a ărătâ că obiectele nu sunt decât nişte idei iar nicidecum ceva existând materialiceşte, — căci aceasta numai filosofii nu o ştiu, cât despre marea majoritate a oamenilor toţi o ştiu şi de mult ; ci marea problemă este de a şti cum venim în contact cu aceste idei zise obiecte 1 ) , cum se explică ordinea ce le caracterizează, cum este cu putinţă ştiinţa. .

Pentru a-şi răspunde la această întrebare, Berkeley a re­curs la filosofia alexandrină.

Motivul existenţei sensaţiilor, zice el, nu residă în ele întru cât ele sunt absolut pasive, ci în Dumnzeu; prin urmare ele alcătuiesc o ordine ca obiect de ştiinţă pentru că ele nu sunt în realitate decât nişte idei, adică un fel de vocabular, un fel de limbagiu prin care Dumnezeu se adresează nouă pentru pro­priul nostru bine, spre utilitatea noastră.

Faptul acesta al lui Berkeley de a se fi servit în acest chip de filosofia lui Plotin, adică de a nu ţine seamă, în răspunsul său, de dinamismul propriu causalităţei fisice, — a părut o in­suficientă explicare actualilor filosofi, în special lui Bergson, şi această constatare va fi tocmai punctul de plecare al autorului evoluţiunei creatrice, precum şi al pragmatiştilor, cari în ultimul

\ timp au căutat să-şi dea ca fundament bergonismul.

Dar forma pe care Berkeley a dat-o clasicei probleme a raportului dintre logică şi metafisică, n'a trecut nemodificată de la Berkeley până astăzi. La Kant, de ex., ea iâ o formă cu totul caracteristică 2 ) .

1) Bergson va zice «imagini» şi se va depărta de Berkeley spre a se apropia de dinamismul monadelor leibnitziene şi de concepţia devenirii.

2) Problema fundamentală a lui Kant nu este, într'adevăr, decât tot o formă a acestei probleme, dar drumul pe care Kant a înţeles a ajunge la soluţia ei, este diametral opus celui al lui Berkeley. Am avut prilejul a vorbi despre aceasta într'un precedent articol al acestor «Studii Filoso­fice». (Voi. V, tasc. I : Logica şi problemele metafisice).

Actualii anti-intelectualişti insă au găsit această problemă sub forma pe care i-au dat-o positivismul lui Comte, empirismul lui Mill, transformismul lui Darwin, evoluţionismul lui Spencer1).

Se ştie că în ultimul timp abia de mai numără partisani în lumea gânditorilor, tradiţionalul raţionalism, clasicul dogma­tism care, — după cum am spus, — face din puterea de a cu­noaşte a omului, adică din raţiunea sau din logica acestuia, po­doaba cea mai de preţ a speţei umane şi prin aceasta puntea de trecere dela animal la divin.

Devenise aproape o axiomă aserţiunea lui Schopenhauer că ştiinţa este pentru savant ceea ce religia este pentru popor si că una se desvoltă în dauna celeilalte; se dă ca postulatul oricărei putinţi de instruire positivismul lui Comte, transfor­mismul lui Darwin, evoluţionismul lui Spencer, — postulat, care luând ca bază empirismul lui Hume sau al lui Mill, spune că tot ceeace nu poate fi obiect pipăibil nu poate fi obiect de cu­noştinţă, că aşâ dar istoria cu Dumnezeu este un basm de mult învechit, — că natura este totul, — că omul, cu Dumnezeul lui, purcede din un fel de maimuţă, după cum acest fel de maimuţă purcede din altfel şi acest fel din vr'un câine sau cal, după cum câinele sau calul purced din alte mai josnice animale şi acestea din altele şi mai josnice, — că, deci, gândire, suflet, Dumnezeu sunt numai nişte rezultate ale trăirii creerului, şi că prin urmare odată cu moartea acestui organ se duce pentru d'a pururea şi ceea ce se chiamă gândire, suflet, Dumnezeu

Dar tocmai când se ajunsese ca străbaterea a două-trei clase de Gimnaziu să însemne dobândirea credinţei că nu există

1) Comte, Mill, Darwin, Spencer, — înfăţişează una din direcţ i i le ,— cea pozitivistă, — pe care le-a luat problema raportului d'intre logică şi metafizică după Kant. Or, se ştie că mai sunt şi alte direcţii post-kantiene ale acestei probleme, între cari mai ales cea metafizică, trasă de marii dis-cipuli ai lui Kant: Fichte, Schelling, Hegel, Schopenhauer. Această di­recţie metafizică n'a avut, de sigur, un mic loc în determinarea atitudinei nouei filosofii. Unul din auditorii înşişi ai lui Schelling şi Hegel, ecclec-ticul Victor Cousin,— care se ştie că a fost simbolul filosofiei în Franţa pe timpul lui Auguste Comte, — reprezintă un toarte interesant document î n privinţa direcţiilor criticismului în Franţa, în sec. XIX. U n nu mai puţin interesant document în această privinţa este însăşi considerarea ac­tualelor direcţii filosofice din Franţa determinate de spiritualismul lui Ra--vaisson şi neo-criticismul lui Renouvier.

Dumnezeu, când ştiinţa, — care declara de ignoranţi p i cei ce mai aveau încă o religie teistă, —năzuia mai nădăjduelnic ca niciodată să devie ca o religie de stat, când se scriau prefeţe în cari se arăta ca un ce firesc o cât mai largă întindere a ştiinţei în dauna domeniului Metafizicei,—-tocmai în acea clipă gânditorii, rămaşi credincioşi tradiţionalului raţionalism, putură vedea că baza doctrinei, în virtutea căreia se respinge legiti­mitatea concepţiei lor, eră proclamată de şubredă de c î t re unii dintre cei mai autorizaţi savanţi. Concepţia unei experienţe pure cât mai degajată de noţiunile de «subiect» de «obiect» părea unui Avenarius, Maxwel, Mach mult mai legitimă şi în acelaş timp mai vastă decât aceea atât de exclusivistă a empirismu­lui positivist.

Noua teză însă rămânea încă destul de profund ştiinţifică. Dar paralel cu ea îşi luă fiinţă o nouă concepţie mult mai radicală şi mai simplă, care inaugurează un suflu metafizic ce se opune de o potrivă ştiinţei şi vechei metafizici.

Această nouă concepţie însă este departe de a fi fixată ;; clasica problemă a raportului dintre logică şi metafizică se prezintă astăzi sub nenumărate forme.

Cine s'a ocupat cât de puţin cu actuala criză a logicei a putut desigur observa că dela americanii Pierce, James, Dewey, englezul Schiller, — până la germanii Jerusalem, Simmel, ita­lienii Croce, Papini şi francezii Boutroux, Duhem, Le Roi,. Poincaré, Bergson, denumirea comună de pragmatism este de­parte de a se aplica în aceeaşi măsură. Astfel, James de ex. al cărui nume este cel mai sunător legat de actuala reformă a adevărului, nu reprezintă oare un fel de juste milieu îmre mys-ticismul sui generis al lui Bergson şi «umanismul» lui Schiller, care îşi are rădăcina dincolo de empirismul lui Mill, în scep­ticismul lui Protagoras ?

Şi se poate oare, de asemeni, da în aceeaşi măsură nu­mele comun de intelectualişti americanilor Pratt , Russel, en­glezilor Bradeley, Stanley Jewons, Hilbert, italienilor Peano, Padoa, francezilor Delboeuf, Couturat, Brunschwicg, Schinz ? Câtă deosebire nu este de ex. dela «logistica» lui Couturat până la «scientismul» lui Rey şi probabilismul lui Milhaud ?

Cu toate acestea, este evident că între aceste felurite forme, sub cari se prezintă actualmente problema raportului

dintre logică şi metafizică, unele au mai mult, altele mai puţin direct în vedere problema însăşi propriu zis filozofică. Noi nu vom consideră, deci, pe toate, ci pe cele mai tipice în această privinţă Or, acestea sunt, după cum se ştie, pragmatismul lui James şi metafizica lui Bergson.

James ne-a dat să înţelegem că deşi pragmatismul nu este ieşit atât din filosofia lui Bergson cât mai ales din obser­vaţiile lui Pierce 1 ) , care a şi dat numele tezei, — totuşi cum bergsonismul nu este decât o nouă lumină pentru pragmatism,— şi poate cea mai intensă, — se poate vorbi aproape indinstinct de pragmatism sau de bergsonism 2 ) .

Faptul este că, într'adevăr, pragmatismul sub forma sub care James îl prezentă în ultimul timp, tindea din ce în ce spre bergsonism. Şi dacă autorul «Pragmatismului» ar trăi încă nu se ştie dacă el n'ar fi adoptat aproape fără rezerve bergsonismul.

In tot cazul, noi începem cu James, pentrucă el în special pune foarte net problema raportului dintre logică şi metafizică şi caută apoi o soluţie în filosofia lui Bergson.

III.

Considerând pe deoparte răspunsurile lui James la obiec-ţiunile intelectualiştilor, pe dealtă parte modul positiv în care autorul «pragmatismului» înţelege felul de a fi al unui filosof,— mod pe care el îl expune a t î t de pe larg în ceeace el numeşte «Filosofia experienţei», — nu ne va fi greu să vedem că dacă

James se ridică împotriva logicei, cauza esenţială este că con­form acestei logici, — crede el, — noi nu putem susţine legiti­mitatea aspiraţiilor metafisice, adică a ceea ce omul simte în el ca alcătuindu-i însăşi fiinţa lu i 3 ) .

1) A se vedea faimosul articol al lui Pierce «Cum ne putem clari­f ica ideile noastre», articol publicat în Popular Science Monthly (1878, Ia-nuar) şi tradus apoi în franc. în Revue Philosophique (numărul de Ianuar 1879), precum şi diverse alte articole ce Pierce a publicat mai ales în primele volume ale revistei americane The Monist.

2) Afară de capitolul consacrat de James lui Bergson în Filosofia Experienţei, a se vedea încă comparaţia atât de caracteristică pe care a-cesta o face la sfârşitul cărţei între Pierce şi Bergson.

3) S'a şi mers chiar prin a se susţine că pragmatismul în realitate nu este decât un neo-intelectualism. (A. Chide, Revue Philosophique, Aprilie 1908).

Astfel, la obiecţiunea ce i s'a făcut că definirea în chip pragmatist a adevărului duce la concluzia că ceea ce determină la urma-urmei adevărul este numai o credinţă a omului, numai o satisfacere a nevoilor acestuia, James a răspuns : Da, adevărul nu este decât o nevoie satisfăcută, o credinţă satisfăcătoare, — dar cu condiţia ca această credinţă să corespundă la un ce dat în experienţă. Şi tocmai în aceasta consistă tăria prag­matismului, — adaugă el, — că nu admite existenţa ideilor decât în lumea dată, decât nutrite de o fiinţă umană, — şi ca atare pragmatismul, spre deosebire de intelectualism, face din om ceeace el este în realitate : o fiinţă ce aspiră real în spre dum­nezeire 1 ) .

Ceea ce însă este şi mai caracteristic decât acest răspuns, este tesa susţinută în «Filosofia experienţei».

Materialismul, — zice James, — nu merită măcar nici să ne oprească atenţia, pentrucă el se bazează pe mecanism, pe tecnică, şi prin urmare el interzice omului ca să-şi desfăşoare tocmai ceeace îi alcătuie fiinţa lui. Rămâne deci singur spiritualismul care merită un studiu. Dar cum sunt mai multe forme de spi­ritualism (teism dualist, panteism monist, panteism pluralist) este evident că cu cât o asemenea formă va fi mai umană, adică mai departe de mecanismul materialismului, cu atât ea va fi mai aproape de adevăr. Astfel, filosofia devine sinonimă cu un fel de <visiune» a omului despre lume, ea consistă într 'un fel de intimitate între individ şi l ume 2 ) .

Aşâ dar, apare manifest că ceea ce determină pe James a adoptă pragmatismul, a se declară în potriva logicei, este o anu­mită tendinţă metafisică, încât s'ar putea spune că el nu crede în Dumnezeu pentru motive pragmatiste, dar mai de grabă el este pragmatist, — şi are deci o anumită concepţie despre logică, — pentru că crede în Dumnezeu.

Dar problema este şi mai net pusă în «Filosofia experienţei» la capitolul întitulat «Composiţia conştiinţelor».

James ne spune că ocupându-se de Psihologie, a văzut că pentru a putea explică o stare de conştiinţă superioară, nu eră

1) Felul acesta de a răspunde al lui James, a fost admirabil pus în evidenţă de d-nu Lalande în articolul ce am menţionat deja. (A se vedea pag. 14, 16).

2) Op. citat, lecţia I.

suficient a o considera ca simpla sumă a stărilor de conştiinţă inferioare ce păreau a o alcătui, ci trebuia s'o conceapă mai mult cevà decât suma elementelor sale. Această concepţie, zice el, mă conducea la pluralism, şi prin aceasta ea mă punea în con­flict pe deoparte cu doctrina absolutului, conform căreia eurile indiyiduale nu există ca entităţi decât în aparenţă, ele făcând una cu eul absolut, — pe dealtă parte, cu principiile esenţiale ale logicei, conform cărora un tot nu este decât suma părţilor sale. Astfel, continuă James, pe când realitatea mi se arăta într 'un fel, logica mă silea să concep această realitate în altfel. Eram, deci, în faţa unei dileme. Ce trebuia să fac ? Să admit că rea­litatea este în sine iraţională şi că prin urmare logica nu poate fi o măsură adequată a ei ? M'am desbătut mult în faţa acestei dileme, zice James, până când citind scrierile lui Bergson, am văzut că într'adevăr logica este departe de a ne reda realitatea în adevărata ei natură. — Bergson «a dat lovitura de moarte intelectualismului*)».

In ce consistă lovitura de moarte dată de Bergson intelec­tualismului, despre care ne vorbeşte James ?

Bergson a văzut că prin logica pe care se bazează ştiinţa pozitivă nu se poate salva spiritualitatea sufletului. Dar printr'o întorsătură, care nu poate decât să dovedească genialitatea acestui filosof,— el în loc de a întreprinde o reformă, a conceput numai o circumscriere a logicei, — prin admiterea unei naturi a sufle­tului cu totul alta decât cea afirmată de obiceiu de către filosofi. Natura sufletului, zice Bergson, nu consistă în inteligenţă, astfel cum s'a crezut mai în totdauna, ci într'o torţă de vieaţă, într 'o forţă care, prin faptul că este libertatea însăşi, nu se poate defini; iar inteligenţa nu este decât produsul şi în acelaş timp instru­mentul acestei libertăţi. (Foarte interesant de comparat această teză a lui Bergson cu aceea a lui Liard din «Science positive et Métaphysique» ; şi nu mai puţin interesantă este comparaţia pragmatismului cu filosofia ideilor-forţe, — comparaţie la care ne invită Fouillée în ultimu-i studiu «La pensée et les nouvelles écoles anti-intellectualistes», — studiu déjà anunţat în articolul său din Revue Phil. N-ro de April 1911).

i) Op. citat, pag. 206.

Ca atare logica, şi cu ea ştiinţa, care se aplică numai în domeniul inteligenţei, nu are deplin cuvânt în chestie de vieaţă, de suflet, de libertate, ci pentru aceasta trebue să existe un nou instrument al libertăţii, un nou mijloc de a cunoaşte, deosebit de cel prin raţiune şi superior lui- 1).

Aşa dar, Bergson trebuie să fi plecat, ca şi Malebranche, ca şi Berkeley, ca şi James, ca şi orice spirit omenesc în general, care prin însăşi natura lui este metafisician, trebue să fi plecat de la credinţa legitimităţei aspiraţiunilor noastre metafisice 2). Marea problemă filosofică pentru el era deci a arătă această legitimitate. Astfel Bergson a fost de sigur condus a studia felu­ritele forme sub cari diferiţi metafisicieni au întreprins acelaşi lucru. El însă a trebuit să recunoască insuficienţa răspunsului lor faţă de categoricele afirmaţii ale ştiinţei pozitive 3 ) cari inter­ziceau orice fel de asemenea credinţe. Determinismul causal, me­canismul ştiinţei se înfăţişă cu atâta rigoare, că făcea aproape cu neputinţă orice încercare metafisică. Nu eră deci alt mijloc pentru o construcţie metafisică decât dărâmarea însăşi a temeliei pe care se fonda determinismul ştiinţific, adică acela de care se slujise Berkeley pentru a distruge credinţa în materialism: dă­râmarea logicei conceptualiste.

In cazul acesta însă, care va fi fundamentul nouei cons­trucţii ? Bergson nu admite pe cel dat de Berkeley. El pri­meşte dărâmarea operată de filosoful englez, dar respinge ca nesatisfăcătoare baza pe care acesta a căutat a-şi construi me­tafizica sa. Or, care era viţiul acestei baze ? Ea consideră ex­perienţa ca ceva pasiv, ca o ordine dată, punându-i toată sursa activităţei sale,—şi prin urmare a ordinei ce o caracterizează,—

1) Această teză, deşi nu se găseşte textual expusă în scrierile lui Bergson, totuşi nu este greu de văzut că ea este prezentă la orice pagină ca alcătuind însăşi vieaţa bergsonismului. D-nu C. Antoniade pare, în fru­moasa analisâ ce d-sa a întreprins în «Studii Filosofice» asupra filosofiei lui Bergson, a şi prins admirabil această teză.

2) A se vedea în această privinţă un foarte caracteristic pasagiu din «Evolution creatrice» (pag. 291) ; vom revjni asupra acestui pasagiu în con-clusiile noastre.

3) Se ştie că Bergson s'a consacrat filosofiei după ce voise mai întâi a se consacra ştiinţei. In această privinţă se face de multe ori alusie, în special la glorioasa lui participare, ca student, la concursul general de ma­tematici.

în ceva transcendent, în Dumnezeu. Dar faţă de o asemeni doctrină, ştiinţa avea aproape a priori câştig de cauză, căci ea avea cu ea realitatea care nu admite nimic misterios. Sin­gurul mijloc legitim, deci, este de a rămâne în domeniul em­pirismului celui mai radical, în acel empirism pe care Berkeley însuşi îl inaugurase în prima parte a filosofiei sale.

Astfel, determinismul, — acest fundament empiric al şti­inţei, — trebuia să fie înlocuit prin ceva opus lui dar tot de natură empirică.

Or, ceeace se opune, tot empiric, la determinismul bazat pe conceptele Logicei, nu poate fi decât libertatea, decât veci-nica devenire.

Aşa dar Bergson găseşte soluţia dilemei pe de o parte în filosofía lui Berkeley, pe de altă parte în vechea concepţie heraclitiană asupra vecinicei deveniri, — concepţie reluată în-tr 'un sens de filosofía socratică şi exprimată mai ales ca esen­ţială în anumite momente ale cartesianismului, dar nu cu toată tăria, după cum ţine să remarce autorul «Evoluţiunei creatrice» într 'un foarte caracteristic pasagiu 1 ) .

Bergson aduce, deci, idealismului lui Berkeley o modifi­care în sens vitalist. Berkeley arătase că ideea generală abs­tractă, că conceptul, prin urmare, pe care se bazează ştiinţa,— nu corespunde la nimic real în experienţă. Iată ceeace rămâne stabilit şi în afară de orice discuţie pentru Bergson. Dar Ber­keley n'a tras toate consecinţele posibile din această concepţie.. El s'a oprit în faţa problemei de ce este ordine în lume şi pentru a putea merge mai departe el a părăsit acest admirabil câmp al empirismului radical, ataşându-se într'un chip foarte nesatis­făcător de filosofía lui Plotin. Astfel Berkeley a fost condus a nu ţine seama de forţa causalităţei fisice, ci a consideră natura acestei causalităţi ca fiind cu totul pasivă în sine. Iată ceeace contrazice realitatea. Trebuia deci să se găseaseă un răspuns

i) Bergson, Evolution Creatrice, Alean, Paris, ed. V, pag. 373—374 : «Descartes suprapune determinismului fenomenelor fizice indeterminismul acţiunilor umane, şi prin urmare timpului—lungime o durata în care există invenţiune, creaţiune, succesiune adevărată». Dar Descartes, — remarcă Bergson,— nu merge până la capătul acestei concepţii ci el revine la me­canismul său. Trebuie să semnalăm că o observaţie aproape identică servă ca punct de plecare Iui Leibnitz.

la chestiunea de ce este ordine în lume, adică de ce este cu putinţă ş t i in ţa 1 ) . Acest răspuns, însă, menit înainte de toate, ne­greşit, ca să legitimeze aspiraţiile noastre metafisice, nu trebuie să fie contrazis de rezultatele atât de manifeste ale ştiinţei.

Aşâ dar, Bergson primeşte problema aşa cum a pus-o Ber-keley, însă el înlocueşte causalitatea teistă a acestuia printr 'o causalitate imanentă, prin introducerea ca element esenţial a concepţiei devenirei 2).

Dacă este adevărat, — cum zicea Heraclit 3 ) , — că totul se transformă, că nimic nu este stabil, atunci realitatea este înainte

1) Op. citat, pag. 240, 252. 2) Intr'un documentat curs făcut la Sorbona, d-nu Berthelot, — fiul

ilustrului chimist, — a insistat mult, în explicarea bèrgsonismului, asupra influenţei pe deoparte a tesei vitaliste în s ine , ş i deci şi a romantismului, pe dealtă parte a psihologiei metafisice a lui Maine de Biran, cate prin Ravaisson şi Lachelier a trecut asupra lui Bergson. (Acest curs a fost în mare parte publicat în Revue de Métaphysique et de Morale, 190g).

O asemenea influenţă este de sigur manifestă în felul de a fi al bèrg­sonismului. Se ştie de altfel câ Bergson a fost elevul lui Lachelier (el îi dedică chiar tesa sa de doctorat) şi că Lachelier continuă pe Ravaisson după cum Ravaisson continuă pe Maine de Biran. Şi este foarte probabil câ această înrâurire a contribuit mult ca Bergson să caute a complecta pe Berkeley în sens heraclitian. Cu toate acestea, acela pe care îl continuă Bergson, —• dar pentru ca sâ-1 comţXtctszt profund trebue s'o recunoaştem,—• este Berkeley.

3) Este vorba de faimoasa problemă a devenirei, pusă pentru întâia oară, — după cum se ştie, — de către Heraclit şi combătută atât de subtil de către Eleaţi. Soluţia dată de Heraclit acestei probleme este cunoscuta mai ales sub forma sub care ne-a transmis-o Platon (Cratyle 401 d, 402 a) şi ea consistă, — se ştie, — în a susţine câ principiul lumei este într'o per­petua mişcare şi transformare, ca un râu, care curge şi în care deci cineva nu se poate scălda de două ori în aceeaşi apâ, •— câ prin urmare nimic nu este stabil în lume, câ tot ceeace exista nu este, ci devine, etc.

Trebue să remarcam câ Bergson se deosibeşte de Heraclit în admi­terea acestui principiu, în faptul câ el pleacă în adversar radical al elea-tismului şi deci al dialecticei fondată pe raţiune ; — pe când Heraclit ad­mitea, ca şi Elaţii, puterea supremă a raţiunii în materie de cunoştinţă,— şi el nu se deosebea de aceştia decât câ vedea numai mişcare şi vecinică devenire acolo unde aceştia vedeau unitatea personificată.

A ş a dar, pentru Heraclit realitatea erà o vecinică devenire raţională pe când pentru Bergson ea este tot o vecinică devenire, dar vitală ;— ceeace caracterizeează deci această realitate nu este un evoluţionism mecanist (ca al lui Spencer), ci un evoluţionism creator.

de toate o pura durată, iar spaţiul nu poate fi decât o oprire a acestei durate pure, adică decât un ceva derivat, decât o du­rată mai puţin pură. Dar dacă este aşa, atunci se poate arăta că «toată discuţiunea între deterministi şi adversarii lor nu vine decât dintr'o confusiune prealabilă a duratei cu întinderea, a succesiunei cu simultaneitatea...» 1 ) .

Cu alte cuvinte, Bergson constată că atât determiniştii, cât şi adversarii lor discută asupra realului oprindu-se ca să 1 studieze, privindu-1 prin conceptele logicei, în loc de a se pune «d'emblée» în însăşi trăirea lui,—şi astfel şi unii şi alţii nu ajung decât să prindă numai o parte din acel real şi anume tocmai pe cea derivată, aceea care se prezintă sub formă de spaţiu.

Dar adversarii determinismului simt că realitatea nu poate fi astfel şi ei se proclamă metafizicieni cu tot avizul contrariu al ştiinţei. Totuşi ei continuă a raţiona, a pătrunde realul în logicieni, adică spaţializând şi astfel ei se văd în ultimă ana­liză, reduşi la neputinţă în faţa afirmaţiilor ştiinţei tot mai ca­tegorice contrarii ori cărei metafizici.

Ia să ne punem, zice Bergson, în însăşi trăirea realului, adică să luăm ca punct de plecare ceeace ne este imediat dat şi vom vedea că imposibilitatea metafizică dispare. Acest lucru însă ne va fi cu neputinţă atât cât noi vom căuta să ne ex­primăm cunoştinţa prin cuvinte determinate, căci asemeni cu­vinte nu pot fi decât ceeace exprimă concepte, iar conceptele la rândul lor nu sunt decât prinderi de momente privilegiate, decât opriri în vecinica devenire.

Aşa dar, Bergson ia ca punct de plecare datele imediate ale conştiinţei, nu însă pur şi simplu, ci în adversar al logi­cei 2 ) . Astfel el găseşte că realitatea ce ne descoperă contactul imediat cu datele imediate ale conştiinţei, este un spirit liber, o putere de vieaţă, o serie de stări topite una într'alta, aşa încât una nu este decât prelungirea celeilalte, dar o prelungire de un aspect cu totul nou.

Dacă trecem acum delà «Les données immédiates de la conscience» la «Matière et Mémoire», vom vedeà cum această

1) Bergson, Les données immédiates de la conscience, Paris, Alcan 1888 ; Avant-propos.

2) Vom reveni asupra acestei observaţii pe care noi o credem capi­tală în luarea unei poziţii faţă. de aceasta filosofie.

vieaţă, cum acest spirit liber, ce exprimă adevărata natură a sufletului, se serveşte de corp ca de însuşi centrul şi instru­mentul său de acţiune, şi cu-n, prin urmare, reprezentările noastre despre lume sunt cu totul altceva decât o funcţie a creerului 1 ) .

In sfârşit ajungând la «Evolution créatrice» adică urmă­rind durata însăşi în care se desfăşoară acest spirit, chestio- v

nând evoluţia însăşi a vieţei, vedem că «inteligenţa s'a consti-j tuit printr'un progres neîntrerupt dealungul unei linii care urcă prin seria vertebratelor până la om.. . . că ea este un produs, •o adaptare din ce în ce mai precisă, din ce în ce mai com­plexă şi mai suplă a conştiinţei vieţuitoarelor, la condiţiunile| de existenţă ...» 2 ) . 1

Cu alte cuvinte, inteligenţa nu este decât un produs şi un instrument al vieţei. Cu aceasta se precizează şi mai bine în ce consistă reali tatea: într 'un instinct de vieaţă, într 'un elan vital.

Dar acest instinct, acest elan vital determinat astfel, în inteligenţă, nu face decât să se exterioriseze faţă de sine însuşi, şi este evident că pentru a-şi reveni Ia adevărata-i natură îi trebuie un mers invers de cel al inteligenţei, acela al instinc­tului primitiv. Am avea deci, în ultimă analiză : Instinctul pro­priu zis care n'ar fi decât elanul vital interesat a-şi creiâ inte­ligenţa,—apoi inteligenţa însăşi,—şi în sfârşit instinctul revenit, prin inteligenţă,; la sine însuşi, la desinteresare, la intuiţie 3).

Astfel teoria cunoştinţei se găseşte legată, şi într'o măsură subordonată, la teoria vieţei, şi cu chipul acesta Bergson îşi are pregătit răspunsul la problema capitală : De ce este o ordine, de ce ştiinţa este cu putinţă.

Dar mai întâiu, se întreabă Bergson, de ce marea pro­blemă este de a şti pentruce şi cum realitatea se supune la o ordine ? Pentrucă, răspunde el, o complectă absenţă de ordine pare posibilă 4 ) .

1) Bergson, Matière et Mémoire, Paris, Alcan 1896; pag. 32—33, 254—255, 264, etc.

2) Evol. créatr, Introduction, I. 3) Ibid. paragr. «Vie et conscience». 4) Ibid. pag. 240.

Or, arătând iluziunea unei asemeni concepţii, problema, de mai sus dispare.

Intr'adevăr,' ce este ordinea ? Ea consistă în nerătăcirea sau în regăsirea spiritului printre lucrurile înconjurătoae. Dar a m văzut că spiritul merge în două sensuri opuse. Uneori el îşi urmează direcţia sa naturală (instinctivă) ca progres, sub formă de tensiune, ca o creaţie continuă, ca activitate l iberă; alteori el, caută o mai mare lumină, îşi întoarce această direcţie în sens invers, spre mecanism, dar pentru ca apoi să revie la a lumină şi mai clară în direcţia-i primitivă.

In tot cazul, ceeace există real sunt două feluri de ordine. Când intrăm de ex. într'o cameră şi zicem că acea cameră este în desordine, ce înţelegem prin aceasta ? Evident că nu ne re ­ferim la ordinea cauzală dintre lucruri ci la faptul că posesorul camerei n'a intervenit să modifice această ordine prin gustul său, etc. In realitate, deci, camera nu este în desordine, ci se înfăţişează numai sub o anumită ordine, de natură automată iar nu de natură voluntară. Aşa dar, când zicem -desordine» trebuie să înţelegem numai lipsa unei ordine la care ne aştep­tam să vedem, şi prezenţa celeilalte la care nici nu ne gân­deam şi la care nu dăm nici o a t en ţ i e 1 ) .

Astfel, ultimul cuvânt al lui Bergson la problema posibi­lităţii ştiinţei, ar fi că dacă este o ordine în lume, cauza stă în faptul că realitatea consistă într'o forţă care merge în două direcţii opuse: instinctul vital sau creator, — şi inteligenţa sau oprirea din.r&ers—pentru oarecari lămuriri necesare—a acestui instinct vital sau creator ; prin urmare manifestarea însăşi a realităţii (a elanului vital) consistă sub formă de ordine, nu însă sub o singură formă ci sub două forme de sens absolut contrariu.

Ce este dar, pentru noua filozofie, Inteligenţa pe care se bazează logica şi cu ea acea ştiinţă care ne interzice credinţa în legitimitatea aspiraţiilor noastre metafizice ? După cum am văzut, ea nu este decât un produs şi un instrument al vieţeL Ca atare logica este departe de a avea cuvânt în chestiunile metafizice. Conceptele n'au fost create decât pentru utilitatea noastră practică, iar nu ca să exprime esenţa realităţii. Logica,!

i) Ibid. pag. 243—253.

deci,[.care se bazează pe concepte, nu atinge realul de oarece, conceptele e x p r i m ă . . .esenţe , tipuri, — oxi ţ ipur i le , sunt oarecum neschimbarea însăşi, pe când experienţa ne arată că realitatea este "tocmai o pură devenire. Dar de unde această credinţă că logica exprimă realul ? Din faptul că logica ne serveşte la tot pasul în vieaţa practică; ea ne este deci utilă, chiar indispen­sabilă, — ca o jalonare — în vieaţa pract ică; mai numai cu ea lucrăm şi am contractat deci deprinderea ca să ne încredem aproape fără rezerve ei. Oare nu ne exprimăm prin cuvinte ? Şi ce sunt cuvintele decât simbolurile, decât vestmintele însă-şi ale conceptelor ?

Prin urmare logica ne spune : Ştiinţa este cunoaşterea a ceeace este general (esenţial) în lucruri ; ea nu ţine seamă de accidental (de schimbare); ceeace este real consistă în ceeace este esenţial, iar nu în ceeace este trecător în lucruri.

Or, — obiectează noua filosofie, — tocmai acest accidental, •de care logica ţine aşa de puţin seama, este acel quid proprium care alcătuie caracteristica şi vieaţa realului 1 ) . Aşa dar preten­ţiile ştiinţei pozitive, cari se bazează pe conceptele logicei, de -a ne contestă legitimitatea aspiraţiilor noastre metafizice, sunt absolut nefundate.

Conform nouei filozofii, deci, puterea omului de a pătrunde natura realului stă mai mult în instinctul devenit intuiţie prin inteligenţă, — decât în inteligenţa propriu zisă. Astfel apare în ultima analiză actuala criză a logicei.

IV.

Am văzut cum noua filozofie plecând dela datele ime­diate ale conştiinţei ca dela un ce care ar exprima realitatea insă-şi, — s'a ajuns fatal ca analiza acestor date imediate să se confunde cu analiza însă-şi a vieţei.

Ori, trebue să semnalăm că o asemeni analiză nu putea •duce decât la concluzia că inteligenţa este în acelaş timp un produs şi un instrument al vieţei. Trebue să semnalăm aceasta, pentrucă aci rezidă punctul asupra căruia trebue să stăruim

i) Ibid. p. 340, 357.

pentru a ne dâ seama de valoarea acestei filozofii şi în acelaş timp de atitudinea ce se cuvine s'o luăm faţă de ea.

Mai întâiu nu este greu de observat că a plecă în studierea realităţii cu încrederea oarbă în intuiţie şi totdeodată ca ad­versari prin anticipaţie ai logicei, înseamnă a comite o sofismă, căci prima chestiune ce trebue să se pună este tocmai de a şti care exprimă mai adequat realitatea, datele imediate ale con­ştiinţei (fie ele intuiţii sensibile, fie intelectuale) sau conceptele ? Or, o asemeni chestiune nu se poate rezolvă decât tocmai por­nind în analiza experienţei fără nici o prejudecată în favoarea sau în defavoarea vreuneia din cele două surse priccipale ale cunoştinţei (intuiţia şi raţionamentul discursiv). Şi vom vedea îndată că o asemeni legitimă procedare nu ne poate dâ decât răspunsul cel mai satisfăcător cu putinţă.

Dar o altă observaţie, — şi aceasta cauzată mai ales de faptul că noua filosofie caută a deduce natura inteligenţei din studiul vieţei, cu scopul de a zădărnici pretenţiile ştiinţei ce par a se opune tendinţelor metafisice, — este aceea relativ la piedicele la cari această procedare dă naştere pentru metafisică. Aceste obstacole, deşi mai puţin manifeste decât ştiinţa, sunt totuşi mult mai greu de înlăturat. Astfel, noua filosofie nu poate nici să evite, dar nici să răspundă satisfăcător la anumite probleme pe cari ea fatal le provoacă. De ce, — de ex., — vieaţa are nevoie de inte­ligenţă sau, — ceeace pentru noua filosofie este tot una, — de ce există materia la care trebue să se aplice inteligenţa ? Şi de unde această putere a inteligenţei ca ea, — produs derivat, — să trans­forme instinctul primitiv în sublima intuiţie intelectuală ? Cum se operează trecerea dela adevărul în funcţie de fapte la ideal şi deci la faptele în funcţie de adevăr?

Noua filosofie, aşa dar, pleacă dela experienţă, însă fără a se fi întrebat cari sunt principiile experienţei ; or, cea dintâiu problemă pe care orice filosof, care încearcă o construcţie me­tafisică, trebue să şi-o pună, pare a consistă tocmai în a se în­t reba cum este posibilă experienţa.

Dar ce devine moralitatea într 'o asemenea filosofie ? Ea ne afirmă că nu suntem liberi pentru că suntem inteligenţi, ci că suntem inteligenţi pent ru că suntem liberi. Dar o asemenea afir­maţie nu vine în conflict numai cu principiile de drept, pe cari

omenirea le-a cristalizat în experienţa atâtor veacuri 1 ) , — ci cu întreaga realitate. Ea este în principiu egoismul personificat. Şi în cazul acesta pare firesc a zice: «Să ne ferească cel de sus de a ne conduce în chip liber, dacă aşâ este libertatea!» exclamând astfel cu un filosof anti-spencerian ca şi Bergson şi care, dat fiind credinţele-i metafisice, nu putea fi decât partisan al ţelului ce acesta şi-a propus 2 ) .

Pentru ca noua filosofie să dea un răspuns cât mai mul­ţumitor unor asemenea chestiuni, ea nu va putea decât să lase un tot mai important loc inteligenţei în sistemul său.

Atari greutăţi, deci, nu pot face decât ca să ne întrebăm dacă ele nu provin tocmai din prejudecăţile împotriva logicei.

Căci credem cu noua filosofie, cu Bergson în special 8 ) , că doctrinele spiritualiste au dreptate să asculte conştiinţa care afirmă libertatea umană ; că ele au dreptate să creadă în realitatea ab­solută a persoanei şi în neatârnarea acesteia faţă de materie ; că ele au dreptate a atribui omului un loc privilegiat în natură şi a socoti ca neţărmurită distanţa dela animal la o m ; că, în sfârşit, trebue să fie ceva de vreme ce există în noi un instinct aşâ de puternic ca acela care ne proclamă nemurirea persoanei umane.

Dar zicând astfel, adică găsind că punctul de plecare al nouei filosofii înfăţişează cel mai apropiat contact cu adevărata natură a realităţii, — noi ne întrebăm dacă nu trebue în acelaş timp să plivim acest admirabil punct de plecare de prejudecăţile împotriva logicei, căci poate tocmai ele au dus noua filosofie la obstacolele ce am semnalat.

Admitem, deci, cu noua filosofie, că ceeace caracterisează realitatea, —'• când venim în contact direct cu ea, — este o ve-cinică devenire. Mai mult încă, credem cu ea în profunda legiti­mitate a aspiraţiilor noastre metafisice. Dar spre deosebire de ea, — şi în interesul însuşi al acestor aspiraţii, — noi ne întrebăm

1) Ce responsabil poate fi de ex. un om căruia i-ar lipsi şi cea maij rudimentară noţiune a legilor pe cari el le-ar fi călcat ? Este evident că dacă ! intenţia joacă un aşa de capital rol în chestie de responsabilitate, cauza n u / poate fi decât tocmai pentru că libertatea presupune inteligenţa. j

2) A. Lalande, La dissolution opposée à l'Evolution, Paris, Alean*, pag. 448.

3) Evol. créatr. pag, 291.

dacă, — pentru a legitimă credinţa noastră metafisică, — este oare nevoe să vedem în ştiinţă un obstacol care, pentru a fi înlăturat, trebue să fie modificat pe ruinele raţiunii ? Cu alte cuvinte, pentru a căută la ce corespunde credinţa noastră metafisică, trebue oare să plecăm dela analiza experienţei în adversari ai logicei ? Oare nu trebue mai întâiu tocmai ca să plecăm întrebându-ne care exprimă mai adequat realitatea, datele imediate sau conceptele ?

Căci punându-ne o asemeni iniţială întrebare, n'am găsi oare tocmai distrugerea conflictului dintre intuiţie şi inteligenţă şi anume că pe deoparte pare vădit că cunoştinţa nu este cu putinţă decât prinzând esenţialul în particular, iar că pe dealtă parte nu este mai puţin manifest că nicăieri experienţa nu ni se înfăţişează sub forma unei esenţe, ci numai sub formă de particular ?

Şi ce ar putea să însemne această dublă constatare decât că conceptele logicei sunt într 'adevăr departe de a exprimă realitatea însăşi aşa cum ea ne este dată,—dar că ele exprimă totuşi direcţia,—de natură raţională,—către care realitatea dată pare a tinde ?

Dar în urma unei asemeni constatări, am mai putea noi spune că ştiinţa bazată pe concepte s'ar opune la metafizica şi că prin urmare pentru a salvă metafizica trebuie să plecăm dela superioritatea datelor imediate faţă de concepte ? In urma unei asemeni constatări, n 'am zice noi mai de grabă, — şi ca unul din zeii înşişi ai ştiinţei posit ive 1 ) , — că dacă puţină şti­inţă ne depărtează de religie apoi multă ştiinţă ne apropie ?

O asemeni constatare ne-ar mai îngădui oare să confun­dăm logica actuală,—una din infinitele forme ale inteligenţei,— cu inteligenţa însăşi, şi să căutăm a deduce natura inteligenţei din studiul istoricului vieţei? Astfel, n'am zice noi oare mai de grabă, — şi în spiritul însuşi al nouei filosofii, — că natura inteligenţei nu poate fi dedusă decât din studiul trăirii sale proprii, decât considerată numai în seria de forme sau logici prin cari ea se manifestă ?

Iată dar sensul în care pare că trebuie studiat raportai dintre logică şi metafizică. Poate că un asemeni studia între-

1) Bacon, Instauratio măgnă, liber primus paragr. 5; Ser'rn6heM fedeleş cap. XVI.

Studii Filosofice, voi. VI. 5

prins pe larg şi în plina conformitate cu datele experienţei ne va cruţă de cele mai multe conflicte, cum sunt de ex. cele dintre intuiţie şi concept, dintre spirit şi materie, dintre ştiinţă şi filosofie, etc. Căci poate că, astfel, vom vedea că inteligenţa, departe de a fi un produs al voinţei de a trăi, ea este din potrivă un principiu, — nu creator de vieaţă cum ar concepe adversarii ante-intelectualismului, — dar tot atât de original, tot atât de etern ca şi vieaţa, şi poate ţelul însuşi către care omenirea tinde în trăirea ei. Experienţa nu ne arată ea tocmai că instinctul de vieaţă, că elanul vital, — care se opune la lo­gică şi la inteligenţă,—se manifestă în trăirea omenirii tocmai ca un element pe care omenirea, prin progres, se strădueşte a-1 preschimba în pură inteligenţă, în pur altruism?

Astfel, deci, inteligenţa ar apărea ca un ce dat primordial ca şi voinţa de a trăi, — dar în faţa ei ar sta tocmai această forţă absolut diametral opusă ei, absolut nelogică: instinctul vital. Şi astfel, la capitala în t rebare : Cât şi ce poate cunoaşte omul despre lume, — s'ar putea răspunde în chip firesc: Pu­terea omului de a pătrunde taina firei pare a merge la infinit dar cu o infinită greutate, pentrucă procesul lumei stă într 'o forţă logică ce caută a se realiză într 'una nelogică. Astfel se va vedea de ce noi suntem daţi într 'un determinism de care nu ne putem izbăvi decât prin ştiinţă. Inteligenţa, deci, ar apărea într 'adevăr ca dată într 'un mecanism, într 'un determi­nism riguros, dar tinzând a pătrunde şi a stăpâni acest meca­nism tocmai prin o tot mai intensă afirmare a sa, adică prin-tr 'un avânt şi prin propriul ei avânt.

Aşa dar ştiinţa, sau cunoaşterea necesarului, departe de a fi o piedecă a năzuinţelor noastre metafizice, departe de a con­trazice libertatea, ce trebue să caracterizeze persoana umană, — ea ar părea din potrivă ca însă-şi forţa şi lumina care ne conduce spre ţelul către care ne mână intimitatea fiinţei noastre.

O cât mai adâncă pătrundere a determinismului, o cât mai largă croire de drum ştiinţific, o cât mai intensă, afirmare a inteligenţei, ar face, deci, tocmai ca fiinţele umane ce Ie săvârşesc să fie tot mai libere, tot mai aproape unele de altele, tot mai lângă ţelul suprem, unde nu mai este determinism ci pură libertate şi unde toate vor alcătui una şi aceeaşi fiinţă dar păstrându-şi totuşi fiecare personalitatea sa,—

căci singura schimbare ce s'ar efectua ar fi.- aceea că "fiecare va cunoaşte în prezent pe toţi şi toate câte au fost în trecut şi s'au conceput în viitor.

Astfel, deci, la capătul ştiinţei pare a sta tocmai infinitul liber a tot creator, adică Dumnezeu. ;

Aşa dar, în măsura în care am afirma ştiinţa, noi n 'am face decât să tindem spre Dumnezeu. De unde şi concluzia naturală că dacă lumea trebue să fi fost creată de cineva. —*• de Dumnezeu,—apoi nu mai puţin legitim este de a spune că. lumea la rându-i crează pe acest cineva, — pe Dumnezeu, -şi cu punerea acestei concluzii s'ar rezolvă delà sine -şi chi-nuitoarea problemă a existenţei răului pe lume. Căci ar fi evident că dacă există rău pe lume, — cu toate că lumea este creaţia unui Dumnezeu, — acest rău există tocmai prin faptul că în procesul ce exprimă lumea stă un principiu al neştiinţej, un principiu nelogic alături de principiul ştiinţei, alături de principiul logic,—iar noi nu putem să ne pătrundem de prin­cipiul ştiinţei, — şi deci să creăm pe acela care n e a creat pe noi,— decât în măsura în care tindem ca să fin în el.

Astfel, existenţa materiei ar înceta ca să mai fie o pro­blemă stânjenitoare ; ea ar fi ceeace este : manifestarea însăşi,—• şi deci fatal concretisarea, — realisării logicului în nelogic.

Cât despre «visiunea» filosofică a lui James ori «intuiţia» intelectuală a lui Bergson, — element atât de scump şi necesar nouei doctrine, — ar înceta de a mai fi o minune, care nu se poate legitima decât prin mărginirea ştiinţei pozitive. Intuiţia aceasta metafisică, despre care ne vorbeşte cu atât entusiasm noua filosofie şi pe care o simte atât de puternic tot ce e^te fiinţă umană, — şi-ar găsi legitimitatea sa în chiar legitimitatea ştiinţei, căci ea n'ar mai fi decât filosofia însăşi aşa cum o înţelegea So-crate şi cum o înţeleg de obiceiu oamenii netrecuţi prin aiură­rile speculaţiilor dialectice, adică posedarea însăşi a ştii»|ei şi deci a direcţiei realisării logicului în nelogic.

Iată cam cari ar fi concluziile la cari ne-ar duce un studiu legitim al raportului dintre logică şi metafisică, adică un studiu care ar considera puterea noastră de a cunoaşte în propria-i trăire, iar nu în trăirea a ceea ce se opune diametral ei.

Şi cea din urmă concluzie a unui asemenea studiu ar con­sistă tocmai în a ne spune de ce experienţa este cu putinţă,—.

de ce, în vrerea noastră de a ajunge la afirmarea existenţei lui Dumneze şi a nemuririi sufletului, noi suntem înclinaţi să în­cepem a zice în robi ai experienţei «La început era faptul...», dar pentru ca să fim constrânşi din ce în ce să zicem cu logica şi cu ştiinţa cari zic cu sfânta scriptură tLa început eră cu­vântul...». Pentru că un asemenea studiu ne-ar arătă că dacă experienţa începe prin a ni se afirma ca un haos, dar pentru a deveni apoi din ce în ce mai sub formă de ordine, cauza stă tocmai în faptul că ea consistă într'o forţă raţională ce caută a-şi croi drum într'o forţă prin excelenţă răsvrătelnică într'un principiu logic ce se realizează într'unul nelogic, aşa încât ambele aceste forţe, ambele aceste principii par, pe cât de opuse, pe atât de primordiale unul faţă de celalt.

Astfel ne-am explica de ce vieaţa şi faptele par a deter­mină adevărul,—şi de ce, totuşi, vieaţa şi faptele sunt,—şi tre­buiesc să fie, — subordonate idealului.

MARIN N. Ş T E F A N E S C U Licenţiat în litere şi filosofie de la Sorbona.

R E V I S T A R E V I S T E L O R

SCIENTIA (Vol. IX, No. XVIII—2) I—IV 1 9 1 1 . Enriques F. — Il problema della realtà. Definiţia realităţii se poate

reduce la doua chipuri deosebite de interpretare : unul ştiinţific, celait re­ligios, într'un caz criteriul de recunoaştere a realităţii e verificarea expe­rimentală a datelor, punerea lor în acord cu lumea din afară ; în al doilea, această verificare se face prin acordarea realităţii cu necesităţile noastre subiective, cu eul nostru însuş. Ambele teze sunt fundamental opuse una alteia, iar conflictul dintre ele e— s'ar părea — ireductibil. In fapt, aceste amândouă modalităţi de interpretare au cevà comun : tendinţa de a fixa o cantitate invariabila în mijlocul curgerii perpetue. Psychologiceşte însă, aceasta tendinţa îşi are origina într'un proces afectiv — dorinţa de a găsi în fluxul senzaţiunilor ceva care să răspundă unor nevoi ale noastre. Dar daca e aşa, teza mecanistâ, ştiinţifica, nu se postulează cu excluderea ce­leilalte, ci, din potrivă, traeste prin ea. (Să nu neglijam a observa că dacă savantul perseverează în atitudinea lui ştiinţifică, e pentrucă — înainte de orice — crede în superiorit tea punctului său de vedere. Pe dealtă parte, filozoful, care nu se poate refuza evidenţei faptelor, nu neagă îndreptăţirea mecanicismului; el numai se refugiază în necunoscut, nădăjduind eâ lămu­rirea mysterului va aduce soluţiuneâ împăciuitoare a ceeace vede şi a ceea ce crede el. Iar dacă în fapt lucrurile stau aşa, trebue să recunoaştem câ cele două metode de interpretare a realităţii nu se exclud ci se condiţio­nează, se completează ; şi de aceea vremurile noastre merg spre o conto­pire a ştiinţei cu filozofia.

Po incaré H. — L'évolution des lois. Cercetând diferitele feluri de legi (matematice, geologice, fizice) pentru a găsi sensul chestiunii lui Bou-troux, care se întreabă dacă nu cumva legile naturii nu sunt susceptibile de evoluţie. P. crede câ nu se poate găsi în ştiinţa noastră o lege care să fi fost adevărată pentru trecut cu aceeaş aproximaţie cu care e azi ade­vărată. De aci însă — afirmă el — nu urmează de loc că savantul trebue să piardă încrederea în imutabilitatea legilor lui ; o lege nu cade decât înlocuită de o altă lege mai largă şi deci mai cuprinzătoare. Pe curba vieţii doui observatori distanţaţi prind serii deosebite de fapte şi le fixează în

legi deosebite. Dar oricât de mare ar fi deosebirea dintre ele, „noi ne putem „închipui o inteligenţă de aceeaş natură cu a noastră, care să fie capabilă „de a syntetizâ, de a strânge într'o formulă unică şi perfect coherentă, cele „două legi fragmentare... Pentru o asemenea inteligenţă legile nu se schimbă, „ştiinţa e imutabilâ ; numai cei doi savanţi au fost incomplet informaţi".

R u s s e l l E. S. — Vitalism. In potriva tendinţelor mecaniste cari vor să explice vieaţa prin legile fizico-chimiei, R. stabileşte că biologia e o ştiinţă independentă ce-şi are fenomenele ei specifice; că legile fizico-chi-mice, explicând numai unele fapte şi încă nu pe cele caracteristic vitale, nu pot fi decât auxiliare în această cercetare biologică a realităţii; că prin urmare, ştiinţa vieţii trebue sâ-şi aibă metoda şi punctul de vedere propriu ei, care — legându-se cu mecanicismul — sâ-1 depăşească.

Sherr ington C. S. — The role of reflex inhibition. Inliibiţiunea re­flexă este proprietatea pe care o are mediul înconjurător de a opri prin intermediul syst. nervos anumite mişcări. Rolul acestei funcţiuni care — alături de analoaga ei, excitaţia —• este factorul cel mai însemnat al inte-graţiunii corpului animal într'un tot coherent, s'ar putea înfăţişă astfel : Regulează gradul de contracţiune musculară în executarea unui ac t ; în­lătură risipa de energie musculară şi nervoasă făcând să acţioneze corelativ muşchii antagonişti, desface o reacţiune continuă într'o serie de reacţii intermitente, e t c , etc.

Ostwald W . — Der Wille u. seine physiche Grundlegung. Aplicând la vieaţă a doua propoziţie fundamentală a energeticei — legea generală a evenimentelor —• O. ajunge să întrevadă că cercând sS se explice acţiunile noastre prin această lege a dissipaţiunii energiei, s'ar putea dâ o bază biologică studiului voinţei.

A r r h e n i u s S. — In Ueber den Ursprung des Gestirnkultus. A. sus­ţine tema după care cauza principală a adoraţiunii astrelor stă, nu în efec­tele luminoase pe cari le-ar fi putut avea, ci în posibilitatea de a putea fi întrebuinţate în operaţiunile de măsurare, de prevedere a timpului. In-nâuntrul acestei interpretări se explică şi faptul c i foarte multă vreme şi la foarte multe popoare, luna — care prezintă o periodicitate mai scurtă şi o diversitate mai impusă — a ocupat primul loc în adoraţiunea oamenilor.

N. I.

8749 .—Tip . Profesională, Dimitrie C. Ionescu, str. Câmpineanu, 9.

IMAGINAŢIA STĂRILOR INTERIOARE ŞI MEMORIA AFECTIVA intr'o schiţă ce purta titlul „Activi şi Contemplativi", publi­

cată în „Noua Revistă Română", stabilisem existenţa a două tipuri net distincte de imaginativi: TJpulJn^aginativ exterior, a cărui funcţiune constructivă se exercită asupra realităţii externe, asupra datelor senzoriale, şi tipul imaginativ interior sau psichic, a cărui imaginaţie lucrează în domeniul stărilor interne, asupra datelor psichice interioare.

Am afirmat atunci, că imaginaţia interioară sau psichică caracterizează aproape exclusiv pe temperamentele sentimen­tale, şi că ea atârnă, îşi iâ materialul din puterea de rememorare emoţională, din memoria inimei sau memoria afectivă, după ter­minologia consacrată.

Articolul de faţă vrea să reia şi să desvolte această afir­mare. Formulată scurt, problema e următoarea: Cum făureşte imaginaţia stări sufleteşti nouă, emoţii, pasiuni^ etc? Ce in­fluenţă exercită memoria afectivă asupra acestei construcţiuni imaginative?

Pr ima grije ce ni se impune e stabilirea existenţei faptelor. Există o imaginaţie interioară? Există o memorie emoţională sau afectivă? Pentrucă, după afirmarea noastră, realitatea pri­mei atârnă de a celei din urmă, e în dependenţă cauzală de ea, vom cerceta întâiu problema realităţii memoriei emoţionale. Ca­drul articolului nu ne'ngădue desvoltări mai întinse, şi, deci, vom fi siliţi să ne mărginim la strictul necesar pentru tratarea pro­blemei enunţate.

I.

Până nu de mult, memoria afectivă era foarte viu contes­tată de psichologi. Sub numele de memorie se cuprindea, pe atunci, numai memoria fenomenelor intelectuale. Chiar atunci de sigur, la întrebarea dacă avem putinţa să ne amintim senti­mentele încercate, dureri, plăceri, dorinţe, pasiuni, se răspun­dea, în unanimitate, în chip afirmativ. Cine ar fi putut tăgădui, că nişte stări atât de vii, cu răsunete aşa de profunde în toată fiinţa noastră, se pot uita, se pot şterge din sufletul nostru? Cer­cetând, însă, mai de aproape această afirmaţie, descopeream nu­mai ideea, că amintirea ce lasă stările emoţionale e o amintire rece, abstracta,consistând numai în reproducerea împrejurărilor în cari le-am încercat; sentimentele „ca .sentimente nu , j e „ p o t aminti, nu pot renaşte, nu sunt obiecte de memorie.

Exista, deci, numai memoria intelectuală a împrejurărilor în cari am încercat stări emotive, emoţiile înşişi erau lipsite de privilegiul de a se renaşte, de a se reproduce ca atare. Se constatase însă, şi atunci, că această rememorare intelectuală nu merge fără un concomitent afectiv, fără o vibraţie emoţio­nală, că amintindu-ne circumstanţele în cari am încercat un sentiment, se naşte o simţire asemănătoare, şi la această amin­tire; se susţinea însă că acest sentiment din urmă nu e senti­mentul trecut, ci un sentiment, nou, prezent, actual. Cu alte cu­vinte, renaşterea, deci memoria atinge numai stările intelectuale, imaginile împrejurărilor, pe când emoţia însăşi nu se renaşte, nu se reproduce, ci se produce din nou, se naşte chiar atunci, zicea teoria aceasta. Dăm acestei teorii, al cărui principal apă­rător fu James, numele de teorie actualistâ.

O direcţie cu totul opusă şi, după credinţa noastră, defini­tivă, imprimă acestor cercetări R ibo t 1 ) . El combate cu succes teoria actualistă, susţinând teoria existenţei reale, concrete a memoriei afective. Amintirea împrejurărilor în cari am încercat stări de sentiment e însoţită, de cele mai multeori, dacă nu la toţi, cel puţin la un mare număr dintre noi, de renaşterea sau

1) Ribot, Psychologie des sentiments, cap. „La mémoire affective". Vezi si Problèmes de psychologie affective, de acelas.

reproducerea acestor stări ca stări de sentimente, ca emoţionale. E o renaştere adevărată, pentru că nu-s sentimente noui, pre­zente, actuale, ci sunt chiar sentimente trecute, fiindcă alături de ele merge, cu diferite grade de conştiinţă, sentimentul existentei intr'un timp trecut, anterior.

Dovezi de existenţa reală a memoriei afective sunt aşa de multe, încât în t radevăr suntem puşi în încurcătura alegerii.

întreaga literatură e plină de exemple perfect doveditoare. In articolul amintit, din „Noua Revistă Română", am citat, din Confesiunile lui Rousseau, un exemplu foarte caracteristic. Iată, acum, cum Tolstoi, în Amintirile lui, zugrăveşte acelaş fenomen al memoriei afective: Descriind sentimentele lui de durere pe care le 'ncercase In faţa sicriului mamei lui moarte, el spune : „Presque en dernier, se trouva une paysane tenant dans ses bras une jolie petite fille d'environ cinq ans. Dieu sait pourquoi elle l'avait amenée là! Je venais de laisser tomber par mégarde mon mouchoir humide et je me baissais pour ie remasser, quand j 'entendis un cri perçant, effroyable, un cri exprimant une telle terreur, ane je ne l'oublierai jamais, vivrais-je cent ans, et que, lorsque, j'y pense, j'en ai encore le frisson". Şi ne- arfi uşor să înmulţim oricât exemplele din literatură. Dar le lăsăm pe acestea Ja o parte, de oarece ar putea fi învinuite de prea mult subiecti­vism. Să ne adresăm ştiinţei psichologice însăşi. Vom spicui, numai, câteva dovezi.

1. E o afirmare destul de repetată, că sentimentul amorului nu e resimţit de două ori în acelaş chip. Cum putem şti acest lucru, fără urme afective din primul sentiment amoros ?

2. Unele forme de regret dovedesc şi ele realitatea me­moriei emoţionale. Se poate regret, fără o comparaţie între -amintirea unei stări emoţionale, plăcute din trecut şi s tarea actuală dureroasă? Vorba poetului:

Rien n'est plus douloureux qu'un souvenir heureux dans les moments du malheur, fenomenul acesta de contrast, presupune memoria afectivă.

3. Unii oameni au puterea de a evoca în chip voluntar şi puternic suvenirul plăcerilor pentru a neutraliza durerea fizică sau morală prezentă.

1) Souvenirs, XXII.

In aceste trei grupe de fapte citate, vedem că se stabileşte o comparaţie între două stări afective cari coexistă sau se suc­ced foarte repede.

Această comparaţie nu e posibilă fără memoria afectivă. 4. Foarte doveditoare sunt însă cazurile cari nu cer nici

o comparaţie, cele în cari întâiu se deşteaptă suvenirul afectiv pur, fără amestec cu cel intelectual, care vine să se adaoge abia pe urmă. Iată un caz personal al lui Ribot: Uneori trecând prin cutare loc, pe cutare stradă, i se întâmplă să re­simtă brusc o impresie superficială care redeşteaptă suvenirul afectiv al unei perioade din vieata lui. E o stare de conştiinţă confuză cu calitatea ei sentimentală particulară, dar sentimentul a precedat intuiţia. Trecutul afectiv a resuscitat şi a fost recu­noscut înaintea trecutului obiectiv care e un adaos.

Cazurile acestea au caracter fugitiv, dar, prin natura ei, memoria „afectivă nu poate avea precizia şi tăria conturului, jn^riiojdeijntelectuale, ieşită din elemente senzoriale 1 ) .

Consideraţiile spicuite legitimează îmbogăţirea grupelor de imagini cu un grup nou. Există şi imagini de stări emoţionale, imagini afective, cum există imagini auditive, vizuale, tactile, kinestezice, etc. Fiind imagini afective, ele au un caracter mai pronunţat de motricitate, în comparaţie cu al celor vizuale, auditive, etc. De aci rezultă în rememorarea afectivă un feno­men de iluzie pronunţată.

Această iluzie însoţeşte toate procesele de memorie, dar la memoria afectivă e mai pronunţată, tocmai din pricina spo-rirei caracterului motor. Nebăgarea de seamă sau analiza insu­ficientă a acestui fenomen de iluzie a contribuit să ţină multă vreme în loc rezolvarea problemei renaşterei emoţionale.

Faptul general de iluzie, în procesele de memorie, consistă în aceea că orice suvenir poartă cu sine, într'un grad mai mare sau mai mic, credinţa în existenta actuală, prezentă. Orice amin­tire are un caracter halucinator mai mult sau mai puţin pro­nunţat, în virtutea căiuia ea ne dă sentimentul actualităţii. întu-necându-1 pe acela al existenţii în trecut. Combătând teoria re­producerii afective, James susţinea că sentimentele ce par re-

1) Ribot, Problèmes de Psychologie affective.

Ţiâscute, odată cu anumite amintiri intelectuale, nu sunt trecute, ci actuale, atunci produse.

La aceasta Ribot răspunde, că actualitatea caracterizează, m grade felurite, toate suvenirurile. Totul e actual şi prezent în spirit, orice suvenir poartă în sine credinţa momentană, fugitivă -a existenţii actuale. Toate imaginile sunt dotate, într'un grad mai m a r e sau mai mic, cu o forţă motrice care, oarecum, le schi­ţează ca mişcări sau acte actuale. Or, această forţă motrice e mai puternică la imagínele afective, rezidiile lor motoare mai Txjgate. De aceea e mult mai pronunţat, în imagínele afective, sentimentul existenţei în prezent. Dar e aici numai o iluzie a actualităţii, şi ea are diverse grade de intensitate, după cum din lupta dintre sentimentul actualităţii şi al trecutului, iese învin­gător unul sau altul. Dacă învinge cel dintâiu, atunci iluzia e puternică, caracterul halucinator pronunţat întunecă sentimentul trecutului. Dacă învinge cel din urmă, atuci iluzia încetează, şi sentimentul trecutului îşi reia locul lui în conştiinţă. Spre a în­ţelege mai uşor naşterea, desfăşurarea şi încetarea acestui fe­nomen de iluzie, să luăm un exemplu:

Ce poate purtă mai mult pecetea trecutului decât amintirile din copilărie pentru oamenii în vârs tă? Interpunerea unui inter­val mare între trecut şi prezent, e o condiţie fundamentală a naşterii sentimentului trecutului. Stările prea recente, prea apro­piate de prezent, iac oarecum corp cu el, se contopesc cu actua­litatea, şi sentimentul trecutului e, în mod fatal, palid. Cu o dis­tincţie foarte clară, a psichologului Paulhan, stările prea re­cente, făcând parte din conştiinţa mai mult actuală, fiind intim-organizate cu eul prezent, nu poartă caracterul de aducere a-minte. Nu pot zice că-mi aduc, aminte că-mi iubesc mama sau fraţii, sau prietenii, pentrucă sentimentele acestea însoţesc me­reu conştiinţa mea. Trebue o depărtare în timp, o izolare de eul ac­tual, pentru ca să existe un fenomen de memorie: îmi aduc aminte că, odată, de mult, am avut o afecţiune pentru o per­soană. Această stare psichică nu mai face parte din structura actuală a conştiinţei şi, când ea apare, apare ca străină de mine, în conflict cu conştiinţa ac tua lă 1 ) .

Ei bine!, însăşi această succesiune de amintiri dintr'un trecut

1) Paulhan. La fonction de la Memoire et le Souvenir afectif.

îndepărtat e de multe ori însoţită de iluzia prezentei, a actuali­tăţii, sentimentul trecutului întunecându-se într'un grad mar mare sau mai mic, pentru conştiinţa imediată, neanalizată.

Cu cât seriile de suveniruri vor fi mai multe, mai bogate, cu atât iluzia actualităţii va fi mai puternică. Şi lucrul e foarte natural. Dacă o imagine izolată conţine în sine, într'o măsură mai mare sau mai mică, credinţa în realitatea prezentă, cu atât mai mult o va conţine o serie bogată de imagini. Oricine a putut observa, că dacă în mijlocul unei percepţii actuale ni se trezeşte în minte o imagine, ea ne dă câteva clipe, foarte fugitive, im­presia actualităţii. Dar senzaţiile ce încerc în prezent reduc pu­terea de obiectivare a acelei imagini, şi atunci se prezentă con­ştiinţei ca fapt de memorie. In serii complexe de imagini, redu­cerea acestei iluzii e mai grea, pentrucă conştiinţa e absorbită mai mult de curentul imaginilor decât de cel al perceptilor. Acestea pierd, în faţa furtunei de imagini, puterea lor de a le re­duce la pure imagini, şi astfel ele se desfăşoară liber, nesilite, şi ne dau sentimentul actualităţi i 1 ) .

O desfăşurare îndelungată a firului de amintiri aduce oarecum trecutul în prezent, ne face să retrăim acel trecut, cu iluzia că l'am trăi în prezent.

Dacă aceste serii de suveniruri sunt însoţite de anumite stări emoţionale, — şi cine nu ştie câte sentimente însoţesc a-mintirile noastre din copilărie? iluzia se întinde şi la totalitatea sentimentelor concomitente, şi acestea ne vor apărea, şi ele, în conştiinţa imediată, cu actuale, ca acum simţite, iar nu resim­ţite. Deci, delà sena intelectuală iluzia se transferă şi la seria afectivă. Dar e clar că aici e numai o iluzie. E clar că sentimentele sunt resimţite, iar nu actual, ca.nouă simţite. Intr 'adevăr, con­ştiinţa adultă e prea diferenţiată de cea infantilă, pentru ca ea să poată încerca ca adultă sentimente infantile. Tot felul nostru de a îi in stare adultă, deşi nu împiedecă iluzia actualităţii, to­tuşi ne face mereu atenţi că lucrul a fost şi nu mai e, că senti­mentele sunt rememorate, retrăite, iar nu actuale. Regretul, aşa de nelipsit în aceste amintiri, de vremurile trecute, e cea mai pu­ternică dovadă a celor ce susţinem. El merge pari passu cu a€ea~~

1) Asupra puterei reductive a imaginelor a se vedeà H. Taine: De l'In­telligence.

iluzie, o contrabalansează, o reduce, o face conştientă de ea în­săşi, dacă ne putem exprima astfel.

Se va obiectă, desigur, că exemplul ales e extrem; că alese din cele intermediare, teza n'ar mai fi aşa de adevărată. Dar, în mod expres am ales un caz extrem, un caz tipic de memorie: amintirile din frageda copilărie, pentrucă cazurile mai apropiate de prezent nu mai fac parte din memoria propriu zisă, ci, după expresia lui Paulhan, din conştiinţa organizată.

Nu putem intra în desvoltări mai întinse asupra acestei chestiuni. Credem, însă, că cele spuse sunt suficiente pentru a consideră esixtenţa memoriei afective ca fapt necontestabil.

II.

Ceeace a contribuit la nerecunoaşterea memoriei afective e faptul că ea nu e un fenomen general. Mulţi n'au memoria e-moţională, şi pentru dânşii e foarte greu de conceput existenţa ei; mai exact spus, n'o au în grade mari de intenzitate, şi deci nu pot fi conştienţi de ea. Există însă persoane cari o au într'un grad superior, viu, intenz. Acestea sunt persoanele sensitive, tipurile contemplative, a căror caracteristică fundamentală e t ra­iul aproape exclusiv lăuntric, concentrarea în sine, izolarea de realitatea ex te rnă 1 ) . E firesc ca ceice sunt absorbiţi mult de stă­rile lor interne cei obişnuiţi să le contemple, să le rumege, să le devoreze, să aibă o puternică memorie a acestor stări, să le , poată readuce în conştiinţă după voe, să le supună neîncetat a-nalizii. E o aplicare a legei generale de memorie, după care stă­rile cari se repetă mai mult şi cari interesează mai puternic au cele mai multe şanse de renaştere. E un caz particular al legei repetiţiei şi al legei interesului.

De această memorie a stărilor lăuntrice, care e în deo­sebi afectivă, atârnă imaginaţia interioară sau psichicâ, care, şi ea, e cu deosebire afectivă.

In forma ei de simplă reproducere, imaginaţia psichică COTzîsîJrtrr-putorea de a ne reprezenta stări lăuntrice încercate, fie de noi, fie dca+Hi^puterca de a le retrăi la fel. Ea se con-

1) Vezi art. „Activi şi contemphttişn'' din „Noua Revistă Română".

fundă cu memoria stărilor lăuntrice, totuşi e o deosebire între ele. Imaginaţia psichică reproductoare e o formă supe­rioară faţă de memoria interioară. E un dar puternic de repro­ducere a stărilor încercate, un dar deosebit de divinaţie a stă­rilor simţite de alţii, o putere mare de viziune internă, analoagă cu marea putere de vizualitate externă, plastică. Or, puternicii vizuali externi sau plastici, după un acord general, nu sunt puri memorişti, ci imaginativi în grad superior. Acelaş lucru îl putem spune şi despre vizualii interni, ei sunt imaginativi. Spre pildă, psicbologii, analiştii sufletului omenesc sunt nişte puternici ima­ginativi interiori. Fidelitatea descrierilor şi explicărilor lor pschologice se explică prin acest dar superior de viziune internă. Ei trebue să se transpună perfect în sufletul subiectelor lor de analiză, să simtă ca ele, să imagineze perfect stările lor. Tot aşa romancierii, când se mărginesc să facă măcar picturi psicholo-gice realiste, fidele, şi fără să construiască stări de suflet origi­nale, nouă, dispun de o puternică imaginaţie psichică.

Intr'una din Povestirile lui Extraordinare 1 ) , Edgar Poe ne oferă un foarte frumos exemplu de imaginaţie interioară, de vi­zualitate psichică, pe care-1 cităm în întregime:

El descrie la 'nceputul povestirei pe un francez, Dupin, care avea o mare putere de analiză: „...nu mă puteam opri, zice Poe' in Îndoitul asasinat din strada Morgue, de a nu admira forţa analitică cu care eră înzestrat Dupin. El o exercita, şi-o arătă în toate ocaziile, fără să-şi ascundă marea plăcere ce i-o producea. '„Mulţi oameni, îmi spunea el cu un zâmbet de triumf, au pentru mine o ferăstruică deschisă în dreptul inimei!". Şi, ca dovadă a spuselor lui, el îmi dădea o analiză exactă şi profundă a per­soanei mele înşişi...

Un exemplu va dâ o dovadă de natura observărilor lui. Intr'o noapte, străbăteam una din uliţele murdare cari în­

conjură Palatul Regal; adânciţi fiecare în visele noastre, nu schimbasem un cuvânt de un sfert de ceas, când Dupin exclamă deodată:

— Pe legea mea, e prea mic omul ăsta! ar fi mai bun pentru teatru de varietăţi.

1) Edgar Poë, Cordes Extraordinaires, Double assassinat dans la Rue Morgue.

De sigur, răspunsei eu, distrat, fără să observ întâiu mo­dul ciudat în care Dupin adaptase cuvântul lui la propria mea gândire. îmi revenii după un minut, şi mirarea îmi fu colosală.

— Dar e ceva extraordinar, îi ziseiu eu serios. Da, iată ce inteligenta mea nu poate pricepe şi abia îmi vine să cred. Cum ai putut ghici că mă gândeam la...

Mă ferii dinadins să spun numele ca să mă 'ncredintez că-1 ghicise cu adevărat.

— La Chantilly! zise el. De ce te-ai oprit? Remarcai în gând că talia lui mică îl face stângaciu în rolurile tragice.

Aşa era. Chantilly, un fost cârpaciu din strada Saint-Denis care se credea chemat pentru teatru, jucase rolul lui Ceres în tragedia de Crebillon, şi stârnise râsul. Publicul îl fluerase.

— Pentru Dumnezeu, explică-mă cum ai putut pătrunde în gândurile mele!

Eram într 'adevăr mai mirat decât aş fi vrut să par. — Precupeţul, răspunse Dupin, te-a adus la concluzia că

pantofarul n'aveâ talia să joace roluri tragice. — Precupeţul! Nu cunosc nici-un precupet. — Da! cel care te-a lovit adineauri, când am cotit strada... îmi adusei aminte într 'adevăr că un precupet cu un coş cu

mere pe cap eră cât pe aci să mă răstoarne prin stângăcia lui, pe când coteam dintr'o stradă într'alta. Dar ce legătură putea exista între accidentul acesta şi Chantilly?

De altă parte mi-erâ cu neputinţă să acuz pe Dupin de şar-latanie.

— Ca să poţi înţelege mai clar, continuă el, să urcăm seria reflexiunilor ce ai făcut, din momentul din care-ţi vorbesc până la întâlnirea precupeţului. Formăm astfel un lanţ ale cărui inele sunt : Chantilly, Orion, doctorul Nichole, Epicure, Stereotomia, pavajul,, precupeţul.

Ne-am amuzat toţi, în vre-un moment al vieţei noastre, să urcăm cursul ideilor spre a ştî drumul apucat de spiritul nostru înainte de a ajunge la concluziile lui. Ori cât de interesantă ar fi această preocupare, suntem întâiu uimiţi de incoerenţa noastră şi de enorma distanţă dintre punctul nostru de plecare şi cel de sosire. Astfel, mare îmi fu uimirea când fui silit să-mi mărturi­sesc că Dupin spusese adevărul adevărat.

— Dacă nu mă'nşel, urmă el, vorbeam de cai, tocmai înainte de a părăsi strada C... Acesta a fost ultimul nostru su­biect de vorbă. Pe când intram în stradă, precupeţul te-a îmbrâncit pe o grămadă de pietre grămădite într'un loc unde strada se repară. Ai alunecat pe o piatră care se clătina şi te-ai lovit uşor la gleznă; foarte iritat ai murmurat câteva vorbe, în-torcându-te ca să priveşti grămada, apoi ţi-ai continuat tăcut drumul. Observaţia a devenit pentru mine o aşa de mare nece­sitate încât nu te perdeam din ochi. Trebue că te gândeai, de si­gur, tot la pietre, căci ochii îţi scotoceau pământul, numărând găurile, făgaşele pavajului. Când ajunserăm la pasagiul Lamar­tine, unde se 'ncearcă pavajul de lemn... fizionomia ţi se lumină, te văzui dând din buze. Nu mă 'ndoii că pronunţai cuvântul „stereotomie", termen care denumeşte foarte pretenţios acest fel de pavaj. Cuvântul stéréotomie te aducea neapărat să te gândeşti ia atomi, şi de aici la o teorie a lui Epicur. Ştiam că în discuţiile noastre recente mi-ai atras luarea aminte că conjec­turile vagi ale celebrului filosof grec fuseseră confirmate de ul ­timele teorii asupra nebuloaselor; deci nu puteai atunci, la această idee, să nu priveş'ti marea nebuloasă a lui Orion, ceeace ai şi făcut. Aveam deci firul reveriei tale. Or, în critica amară a lui Chantilly pe care a publicat-o ieri le Musée, jurnalistul, printî 'o aluzie picantă la schimbarea de nume o pantofarului când a încălţat coturnii, cita un vers latin care ne-a venit des pe buze:

Perdidit anUqimm litera prima sortum. Spuseserăm că se refera la Orion care se scria întâiu

Urion: discutaserăm foarte aprins în privinţa aceasta şi desigur că nu uitaseşi această discuţie. Cele două idei de Orion şi de Chantilly trebuiau deci fatalmente să ti se asocieze în minte; şi văzui asociaţia asta după surîsul particular ce-ţi veni pe buze. Te gândeai la execuţia nenorocitului pantofar, te gândeai aşa de mult încât ţi-ai îndreptat spatele, puţin cam plecat pân'atuneî — protestare mută în contra taliei mici a lui Chantilly. In acel moment te'ntrerupeam, ca să-ţi spun că stârpitura asta de Chantilly ar fi cu adevărat mai la locul ei la teatru de Varietăţi".

De sigur, Poë nu exagerează fenomenul. Fizionomiştii is­cusiţi au darul aecsta de imaginaţie internă. In diverse grade,

îl avem toţi. Cine nu ştie darul de divinaţie pe care îl au, bună­oară, mamele de a ghici gândurile copiilor lor, după cele mai mici semne, după vorbele cele mai îngânate, cari altora nu le spun mai nimic? Cei ce trăesc mult împreună îşi învaţă aşa de bine, reciproc, alurile lor mentale, întorsăturile de idei şi senti­mente, încât îşi ghicesc perfect stările interioare, fără ajutorul limbajului precis, din simple semne fizionomice. Această obiş-miiM-ă de imaginare psichică joacă un rol foarte important în viaţa socială. P e el se bazează şi sugestibilitatea. Ceeace toţi avei:; în grade potrivite, puternicii imaginativi au în grade supe­rioare, deosebile. Dacă toţi sîntem mai mult sau mai puţin psichologi, în limitele adaptărei obişnuite la mediul social, sînt însă psichologi de o extraordinară putere de pătrundere, cu o intuiţie psichică ce desfide comparaţia cu. cazurile obişnuite.

Există, deci, o imaginaţie psichică sau internă puternică, deosebită, rară, caracteristică analiştilor profunzi.

Această mare putere de imaginare psichică caracteri­zează, în deosebi, pe temperamentele contemplative-sentimen-tale. Felul de a fi sentimental, cum am mai spus, e cel mai pro­priu de a întoarce privirile sufletului spre el însuşi, spre interior. El concentrează; închide, opreşte expanziunea în afară. Deci, din acest fel de a fi isvorăşte, necesarmente şi memoria şi ima­ginaţia interioară, şi dacă, mai târziu, spiritul analist se intelec-tuaiizează, tocind sentimentaltatea, fapt ce se constată, negreşit, To'u.v fondul prim al imaginativului interior e sentimentalitatea, predispoziţia spre reveria emoţională.

In această parte a studiului nostru ce şi-a propus stabilirea existentei imaginaţiei interioare, am avut constant în vedere o forma inferioară a acestei imaginaţii, imaginaţia reproductiva. Dar, după cum alături de imaginaţia exterioară reproductiva există şi una creatoare, care înfrângând asociaţiile obişnuite de imagini, le dispune în forme noui, originale tot aşâ, pe lângă imaginaţia interioară reproductiva, există şi una constructivă, care, lucrând asupra stărilor interne, în deosebi asupra celor afective de unde şi denumirea mai specială de imaginaţie afec­tivă— Ie dizolvă asociaţiile lor obişnuite, cristalizate, şi le dă forme nouă. Scopul articolului prezent e să studieze această facultate constructivă interioară în raport cu memoria interioară

sau afectivă. Cum răsar stări de suflet originale din stări t re ­cu te? Cum se făuresc noui dispoziţii mentale, noui aluri afec­tive, emoţionale, pasionale?

Distingem în problema aceasta două feţe: 1. Imaginaţia constructivă interioară în desfăşurarea ei

linvoluntară. i 2. Imaginaţia interioară în care voinţa joacă un rol pre­cumpăn i to r .

III.

Intre memorie şi imaginaţie, în general, există raporturi intime şi de tot momentul. In orice fenomen de memorie există un sâmbure de imaginaţie, precum în orice fenomen de imagi­naţie trăesc aspecte din viaţa trecută, din memorie. Ceeace e adevărat despre memorie şi imaginaţie în general e adevărat şi de memoria şi imaginaţia interioară.

Acest fapt ne propunem a-1 dovedi în această parte a cercetării noastre. In cele ce vor urma, cititorii vor băga de seamă că exemplele ce luăm sînt, în majoritatea lor, din dome­niul afectivităţii. Intr 'adevăr, memoria interioară, precum şi imaginaţia interioară, sînt mai ales afective, şi aceasta se înţe­lege uşor, căci dispoziţia de analiză interioară e suscitată şi întreţinută de stările afective, de temperamentul sentimental. Acest temperament, cu deosebire, închide sufletul pentru rea­litatea exterioară, concentrându-i privirile spre interior. Şi, deci, e natural ca stările afective în deosebi să fie materialul analizei introspective. De aceea mulţi psichologi vorbesc numai de imaginaţia şi memoria afectivă. Noi le numim interioare sau psihice pentrucă, deşi sînt mai ales afective, ele se exercită şi asupra celorlalte stări de conştiinţă. Astfel, putem renaşte în noi, în chip voluntar o serie întreagă de imagini sau idei, pentru cu­riozitatea de a urca seriile ideilor noastre, în felul descris de Edgar Poe. Pe aceste serii de imagini sau idei le suscităm din interesul psihologic, introspectiv, de a surprinde legile asocia­ţiei lor, şi lipseşte de multe ori din ele nuanţe de afectivitate. Dacă însă ne vom referi în deosebi la memoria şi imaginaţia

aieciivâ, o vom face pentrucă acestea sînt mai frequente, mai obişnuite.

Cum se alterează datele memoriei afective? Cum se transformă suvenirurile afective, cum dobândesc ele forme nouă, originale? Cum se face trecerea dela memorie afectivă la invenţia afectivă? Pentru moment vom analiză evoluţia dela una la alta sub forma ei în deosebi involuntară.

Trecerea dela memorie la invenţie, în domeniul afectiv, se explică prin fenomenul de abstracţie sau generalizare emo­ţională, pe deoparte, iar, pe de altă parte prin legile de asociaţie, g Chestiunea abstracţiei emoţionale e destul de cunoscută, spre a fi dispensaţi de explicări mai întinse.

Se ştie că din contopirea mai multor imagini rezultă aşa numireie imagini generice abstracto-concrete, stadiu inter­mediar spre atracţiunea superioară. Fiecare simţ dispune de imagínele lui generice. Tot aşa şi imaginile afective, prin fuzio­narea lor, pot dâ naştere la imagini afective generice, stări de­numite abstracte emoţionale2).

Sunt nişte alcătuiri psihice afective cu totul vaporoase, nebuloase, rezultând din fuzionarea unor serii afective, născute şi păstrate în memorie. Spre pildă, toate formele de regret ce am încercat, sau toate formele de bucurie, de mânie, de iubire, etc., au lăsat imagínele lor în memorie. Aceste imagini s'au fu­zionat şi au produs, prin fuzionarea lor, un fel de regret abstract, care nu e nici unul în deosebi, o bucurie, o mânie, un sentiment amoros abstract, vag, confuz. Fie-care sentiment îşi trimete nota lui, imaginea lui în concertul conştiinţei actuale, dar nici una nu se aude desluşit, ci surd, şi rezultanta e o rumoare confuză, vagă, ce pare că vine de departe. Această fuzionare e un proces semi şi subconştient. Toţi dispunem de aceste abstracte emo­ţionale, în grade diferite, şi lor le datorăm, bună oară, înţele­gerea sentimentelor descrise, în operile de artă. Simţim o emoţie zugrăvită, cu toate imaginele emoţiilor similare încercate de noi, imagini contopite într 'una abstractă, generică. Sensitivii le-au însă mai pronunţate.

Acest fenomen de abstracţie emoţională, ajutat de legile

1) Vezi art. nostru despre Imagini, din Viata Nouă, 15 Febr. 1911. 2) Ribot, Psycfwlogie des Sentiment.

de asociaţie psichică, explică transformările imaginelor afective pe cari Paulhan *) le numeşte purificarea şi generalizarea lor.

Spre a înţelege aceasta mai bine să luăm un exemplu. Rousseau povesteşte în Confesiunile 2) lui cum, în copilărie a fost pedepsit odată pe nedrept. El a păstrat un suvenir afectiv foarte viu despre această întâmplare: „Le premier sentiment de la violence et de l'injustice est resté si profondément gravé dans mon âme, que toutes les idées qui s'y rapportent me rendent ma première émotion" 3 ) . Dar sentimentul acesta nu s'a păstrat în primele lui forme : „et ce sentiment relatif à moi dans son ori­gine, a pris une telle importance en lui-même et s'est tellement détaché de tout intérêt personnel que mon cœur s'enflamme au récit de tout action injuste, quel qu'en soit l'objet, et en quelque lieu qu'elle se commette, comme si l'effet en netoambait sur moi. Quand je lis les cruautés d'un tyran féroce, les subtiles noirceurs d'un fourbe de prêtre, je partirais volontiers pour aller poignar­der ces misérables, dussé-je cent fois y périr".

Analizând acest sentiment zugrăvit de Rousseau, găsim că el se rezolvă într'o complexitate de procese:

a) Qăsim, întâiu, un puternic suvenir afectiv, legat de per­soana lui.

b) P e urmă, un proces de abstracţie emoţională. încetul cu încetul, sentimentul se detaşează, se desprinde de persoana lui, devine oare-cum abstract, pluteşte în vag, dar tocmai prin aceasta devine propriu a se extinde şi asupra altor cazuri. Această abstracţie emoţională nu s'a produs îndată după primul suvenir afectiv, bine 'nţeles, ci cu timpul, prin încercarea unor stări analoage, cari au lăsat şi ele suvenirurile lor afective, din combinarea cărora s'a născut abstractul emoţional.

c) Suvenirul intelectual al împrejurărilor în cari a suferit nedreptatea, a trezit, pe baza legei de asociaţie prin asemănare, toate cazurile analoage întâmplate.

d) Cum acest suvenir intelectual erà combinat cu unul afectiv, acesta, pe baza legei de transfert prin asemănare, se ex­tinde la toate celelalte suveniruri intelectuale analoage cu cele

1) Op. cit. 2) Confessions. 3) Rousseau, Confessions, partea I.

d'întâi, şi astfel acestea din urmă, reci prin ele înşile, în mod di­rect, ă^in^mc^wnale^a^ mod in­direct.

e) Rezultatul acestor procese psichice e o generalizare a sentimentului şi o purificare, după fericita expresie a lui Paulhan a ) .

lin mod schematic am putea figura aceste procese în chi­pul următor :

1) P - S Notăm prin P pedeapsa administrată, prin S, sentimentul

produs. 2) P - S

I I P - s

Amintirea pedepsei, p, suscită sentimentul S în stare de suvenir, s.

3) P - P ' - P - P " Suvenirul intelectual al pedepsei, p, trezeşte pe baza legei

de asociaţie prin similaritate amintirea tuturor cazurilor ase­mănătoare, p', p" , p " \

4) P—P—P"—P" s > = p—p'—p"—p"

s Ultima schemă reprezintă transfertul prin asemănare, ex­

tinderea suvenirului afectiv la toate cazurile analoage. _Fa7f.[p principate ale acestui întreg proces sunt abstracţia

emoţională şi transfertul prin asemănare. Rezultatul lor e, cum auTinal spus, u purificare şi o generalizare a amintirei afective.

Vedem, deci, că legea similarităţii, esenţială în imaginaţia creatoare, în general, îşi păstrează rolul şi în imaginaţia afec­tivă. Agentul evoluţiei dela memoria la imaginaţia afectivă, e sentimentul analogiei, transfertul prin asemănare. In imaginaţia estetică, în zugrăvirea pasiunilor omeneşti, el joacă un rol co­vârşitor. Simpatia largă ce se desprinde din anumite opere lite­rare, reprezentarea vie şi emoţionantă a frământărilor unei clase

1) Op. cit.

sociale, are întâiu, ca bază, o puternică memorie sau reprezen­tare afectivă. Analogia desprinde însă această reprezentare de personalitatea proprie, şi o extinde la alte personalităţi. Numai în aceste condiţii e posibilă imaginarea sentimentelor streine. Ana­liza stărilor psichice ale altora, construcţia de pasiuni cu aspecte noi, originale, îşi are isvorul în acest proces complex de puri-ficartf.

P e lângă generalizarea în senzul simpatiei, e interesant să urmărim generalizarea în senz opus, în senzul antipatiei. Să analizăm, spre pildă, sentimentul mizoghinismului. El rezultă dintr'o extindere sau generalizare a sentimentului geloziei, dar are ca bază memoria emoţională.

întâiu, t rădarea femeei iubite lasă în suflet o urmă adâncă, un suvenir afectiv neşters. Pe baza asemănării, acest suvenir se extinde dela persoana simpatizată odată la toate persoanele de acelaş fel, şi ura se generalizează, în chipul acesta.

Există deci un particularism afectiv. Felul cum s'a com­portat un individ faţă de un sentiment al nostru, naşte în noi o judecată pe care o extindem la toţi indivizii asemănători, şi astfel după unul singur, judecăm pe toţi, după trecut imaginăm şi simţim viitorul. Acest fel de a fi caracterizează, mai ales, psichologia femeei. Tot aşa se explică mizantropia.

Negreşit că aceste modificări în suvenirurile afective nu se petrec în acelaş fel la toţi indivizii. Una e evoluţia la tempe­ramentele active, alta e la cele contemplative. Astfel, spre a re­lua sentimentul geloziei, evoluţia spre misoghinismul acerb, implacabil, caracterizează mai ales pe activi. Am arătat , în ar­ticolul despre Activi şi Contemplativi, cum emotivitatea acestora se deslănţue condusă de împrejurările exterioare. La cei con­templativi, din contră, ştim că principiul evoluţiei sentimentelor vine din interior. Ei îşi conduc sentimentele în chip oare-cum voluntar, şi le contemplă. La aceştia, din pricina aceasta, ge­lozia, de cele mai multe ori, nu evoluează spre mizoghinism, ci ia forme cu totul opuse. La aceştia iubirea e mai mult o con­strucţie a lor, mai mult un sentiment imaginar. In sentimentele produse de obiectul exterior, se petrece un proces intenz de abstracţie afectivă, elementele senzaţionale se reduc într'o mare măsură, şi locul lor îl ocupă elemente reprezentative, interioare,

plăsmuite de imaginaţie. Aşa fiind, modificările obiectului ex­terior nu se repercutează în mod prea pronunţat asupra creaţiei mentale juisarea interioară poate continuă. Qelozia dacă se produce, ia forme originale, cu totul dulci, fine, rafinate. Aşa e bunăoară gelozia pe care ne-o zugrăveşte Sully Prudhomme în poezia sa, de o incomparabilă delicateţă de simţire, „la Jalousie":

Je vous cliéiis toujours et toujours je vous pleure... Je viens vous rapporter votre jeunesse blonde, Tout l'or de vos cheveux est resté dans moncœur, Et voici vos Quinze ans dans la trace profonde De mon premier amour patient et vainqueur".

Durerea primelor momente se păstrează alături de senti­mentul amorului:

Tout l'or de vos cheveux est resté dans mon cœur,

Şi care e tàsbunaiea ce îşi alege? Când ea va îmbătrâni, când scurgerea vremii îi va albi părul, atunci, cu comoara păs­trată în inimă, va veni şi o va depune la picioare ei:

Et voici vos quinze ans dans la trace profonde De mon premier amour patient et vainqueur.

• Iată o evoluţie efectivă cu totul rară, de sigur, cu totul ori­ginală. Sentimentul, în suvenir, deoparte se intensifică, de alta se purifică, se idealizează, pierde din materialitatea lui, se ra­finează. Se petrece, aici, un fenomen de autosugestie, o ţesătură afectivă seniiconştientă, semivoluntară.

Am văzut, întâi, că unul din agenţii principali ai evoluţiei afective, e transfertul prin analogie. Prin el, sentimentele se ge­neralizează şi se purifica. De altă parte, am explicat purificarea prin puterea imaginaţiei, printr'un proces de autosugestie.

La această explicare trebue să adăogăm şi următoarea explicare a lui Paulhan: Trăsăturile discordante, neplăcute din realitate? externă, ne fac să gustăm anumite emoţii mai mult în amintire şi în imaginaţie, pentrucă atunci e posibil să facem abstracţie de tot ce e isbitor, neplăcut.

„Meme dans les moments où nous goûtons les joies les plus pures, les plus exemptes de trouble que nous permet cette vie, il n'est pas rare que notre bonheur soit gâté par quelque dissonance.

Il se trouve d'ordinaire, dans les événements les mieux ordonnés, quelques détails discoidants... Si l'on fait, par exemple, une agréable promenade en voiture, on ressent ça et là quelques cahots; un coup devent vif et un peu frais fait pleurer les yeux, ou bien hfi rencontre un personnage déplaisant, ou bien encore l'idée TOUS vient d'un accident possible, ou l'on se rappelle qu'on a oublié d'écrire une lettre pressante, ou la pensée vous arrive de quelque eveniment fâcheux qu'on avait oublié. Tout cela, sans avoir une bien grande importance, tend à troubler l'état de con­science total. la résultante, le ton composé qui s'établit dans l'esprit. Eh bien, souvent tout cela est éliminé par le souvenir. Il ne subsiste plus que les impressions dominantes, les sentiments principaux, et ils peuvent se développer à leur aise, sans être gênés par les milie petits obstacles, que la réalité leur oppose constamment et que le souvenir supprime x ) " .

In rezumat, purificarea şi generalizarea imaginelor afec­tive spre forme complexe, superioare, se explică prin următoa­rele procese psiüiice:

1. Abstracţia emoţională, care contopind mai multe ima­gini afective, le face susceptibile de a se extinde la toate cazurile analoage, şi în acelaş timp le elimină detaliile discordante, su­părătoare.

2. Transfertul prin analogie, care operează această extin­dere sau generalizare. Acestea se pot petrece şi în mod invo­luntar.

o. Un fenomen de autosugestie care imprimă oarecum voluntar modificări imaginelor afective. (Asupra solului voinţei m imaginaţia psichică vom consacra însă o parte specială).

Tot din domeniu! afectiv mai cităm următoarele fapte de imaginaţie constructiva :

a) Naşterea stărei de suflet hipocondriace. De sigur, punctul de plecare al acestei stări maladive sunt anumite dureri încercate, cu imagínele lor afective. Dar câte dureri nu sunt ima­ginare, închipuite, făurite? Imaginaţia, cu sprijinul memoriei afective, crează deci dureri reale, care nu-şi au isvorul prim în alterări organice, dar cari, din contră, produc ele pe urmă, prin închipuire, alterări organice. Un exemplu frumos de această

l ) Op. cit.

împletire între memoria şi imaginaţia afectivă ne oferă tot Rousseau în Confesiunile lui, şi am analizat acest exemplu în articolul amintit din N. R. R.

b) Fenomenele de stigmatizare imaginativă sub influenta credinţei puternice. Apar fenomene nouă, dar datorită şi păs­trării de suveniruri afective.

c) Numeroasele stări de sentimente nouă evocate prin sugestie la isterici, la hipnotizaţi. Ei încearcă sentimente noi, ne mai încercate în acele forme, dar totuşi ele presupun rezidii afective de o analogie cât de vagă, cel puţin, cu sentimentele originale.

d) Un fapt foarte caracteristic e simţirea mai intensă a unui pericol, nu în momentul produceri lui, ci pe urmă. Se petrec o creştere in intenzitatea sentimentului în amintire, dar cu sprijinul neapărat al imaginaţiei. In momentul când trecem printr'un pe­ricol, instinctul de conservare nu dă drumul, opreşte deslăn-ţuirea emotivităţii, care, dacă s'ar manifesta în toată inten-tatea ei, ar pune viaţa în primejdie, ar turbura sângele rece ne­cesar apărării. Pe urmă, în amintire, emoţia se intensifică, căci primejdia fiind înlăturată, abia acum imaginaţia joacă un rol precumpănitor. Evoluţia aceasta se petrece mai mult involuntar, deşi nu lipseşte nici licăriri de voinţă.

Am urmărit pân'acum evoluţia simplă a suvenirului afec­tiv, dacă o putem numi astfel. Am arătat cum, graţie legei transfertului, el se generalizează, şi cum, prin abstracţie emoţio­nală, se purifică. Am citat în fine şi cazuri patologice, în care imaginaţia afectiva se sprijină pe sugestie şi oarecum pe auto­sugestie. Există însă o evoluţie mai complexă a suvenirurilor afective, evoluţia prin contrast, şi trebue să ne ocupăm şi de aceasta. Musset, în poezia lui le Souvenir, spune următoarele à propos de Nessu/n maggior dolore, al lui Dante:

Dante, pourquoi dis-tu qu'il n'est pire misère, Qu'un souvenir heureux dans les jours de douleur, Quel chagrin t'a dicté cette parole amère,

Cette offense au malheur, Non, par ce pur flambeau dont la splendeur m'éclaire, Ce blasphème vante ne vient pas de ton cœur Un souvenir heureux est peut-être sur terre

Plus vrai que le bonheur 1 ) ,

1) Citat de Paulhan, op. cit.

lată un fenomen de contrast manifestat în dublă direcţie; Pentru Dante, un suvenir fericit turbură şi mai mult durerea prezenta, o intensifică, o accentuiază. Pentru Musset, din contră, contrastul se petrece în folosul amintirei. Amintirea fericirei consolează de durerea prezentă, o slăbeşte, o neutralizează. Am­bele direcţii sunt deopotrivă de reale, una caracterizând pe unii indivizi, cealaltă pe alţii.

Credem că distincţia făcută de noi între activi şi contem­plativi, ne dă cheia explicării acestor manifestări divergente ale contrastului. Pentru activi, e foarte natural primul efect de contrast. Pentru ei, fericirea, plăcerile exterioare, materializate sunt tot scopul vietei. O durere prezentă îi determină puternic la găsirea mijlocelor de înlăturare. Or, nu un suvenir plăcut poate produce acest efect. Ei vor plăcerea actuală, fericirea prezentă, şi apariţia suvenirului plăcut, cu nota unui ce ce a fost şi nu mai e, nu face decât să exaspereze mai mult durerea prezentă, -mai ales când aceasta din urmă e perzistentă, când nu isbutesc s'o înlăture. P e ei îi absoarbe prezentul şi viitorul, nu trecutul; influenţa afectivă a acestuia e contrară nuanţei lui afective proprii.

Din contră, pentru contemplativi e foarte natural al doilea efect de contrast. Pe ei îi caracterizează desfătarea interioară, traiul lăuntric, concentrat. Scopul vieţei lor nu e fericirea, plă­cerea exterioară, materială. O durere prezentă nu-i determină numai decât la înlăturai ea ei. Din contră, ştim că au puterea de a se complace chiar în durerea lor, ea, deşi rămâne durere, totuşi devine obiect de contemplaţie, se obiectivează, şi pierde prin aceasta intenzitatea. Dacă însă se mai adaogă un suvenir afectiv plăcut, atunci, dată fiind această predispoziite de desfă­tare internă, contemplaţia o să se concentreze mai ales în jurul acestui suvenir afectiv plăcut, durerea prezentă va fi prin aceasta atenuată, micşorată.

Adesea se naşte astfel, zice Paulhan, o iluzie asupra fe­ricirei trecute, „eşti înclinat s'o exagerezi, o judeci prea mult după impresia pe care ţi-o dă contrastul actual... eşti adus să consideri ca foarte fericită, graţie nenorocirei actuale, o stare care realmente eră odinioară mediocră... Contrastul lucrează aici să 'ntărească tendinţa spre purificarea şi exaltarea senti­mentului in suvenir. Judeci propriele tale stări trecute cum ju-

deci pe acelea ale unei societăţi, timpul de odinioară apare ca „bunul timp din t r e c u t S e simte îndată rolul imaginaţiei în acest fenomen de contrast. Idealizarea aceasta a trecutului, poetizarea lui, în contrast cu realitatea actuală, e efectul lucră-rei imaginative. Acest fel de contrast e în deosebi posibil pentru cei dotaţi cu o puternică memorie afectivă plăcută, optimistă. Cei cu memoria afectivă dureroasă, pesimistă, îl încearcă mai rar. Uneori azistăm la geneza unui fenomen intermediar. Se petrece o contopire, o fuziune între durerea actuală şi suvenirul afectiv plăcut, şi rezultatul acestei sinteze e o stare afectivă mixtă numită plăcere a durerei sau voluptate a durerei. E me­lancolia din sentimentul amorului, stare psichică ce joacă, se ştie, un rol aşa de important în creaţiile literare, poetice, e un fel de a îi de întristare dulce, care învălue toate stările de suflet, îneacă toată conştiinţa.

In ordinea intelectuală, se caracterizează printr'o deslînare a seriilor de idei, imagini, judecăţi, printr'un fel de reflexivitate liberă, vagabondă, printr'un fel de distracţie risipită. E alura psichică a visătorilor sentimentali, a spiritelor romanţioase, chi-merice.

IV. • '• •

Transformările memoriei afective studiate până acum au fost caracterizate prin lipsa sau participarea ştearsă a factorului voluntar. Aceste modificări sunt produsul unor procese sub-conştiente, semi-voluntare. In general, în toate formele de ima­ginaţie creatoare, fie externă, fie internă, oricât de superioare ar fi ele, rolul inconştientului şi sub-conştientului e hotărâtor de tot momentul. Acest fapt explică iluzia inspiraţiei, a insuflărei supranaturale, care caracterizează pe inventivi. Lucrarea minţei lor nu e totdeauna conştientă, ea se continuă şi sub-conştiinţă, fără voia lor, şi când rezultatul ei ţâşneşte deodată, în mod sur­prinzător, in lumina conştiinţei, e natural ca aceasta să se simtă mai mult sau mai puţin străină de acest rezultat, pregătit în umbră, departe de ochiul ei veghetor, e natural să se nască iluzia inspiraţiei misterioase.

I) Idem.

Dar daca nu putem tăgădui rolul hotărâtor al sub­conştientului, nu putem, de altă parte, să nu observăm că şi fac­torul voluntar, conştient caracterizează şi el pe marii inventa­tori. Spre exemplu, analiştii superiori ai sufletului omenesc, psichologii pătrunzători, adânci, făuresc explicări psichologice noi, originale, inventează în domeniul ştiinţei psichologice şi printr'un dar de divinaţe fulgerătoare, de intuiţie imediată, dar şi printr'o tenziune expresă de spirit, printr'o sforţare de voinţă. Dominaţi într'un grad superior de trebuinţa de analiză şi de ex­plicare psichologicâ, ei trebue să se silească a-şi reprezenta întâiu cât mai fidei procesele psichice, să mânuiască cât mai uşor seriile de stări sufleteşti, apoi să 'ncerce să le combine în fel de fel de chipuri, să făurească hipoteze asupra raporturilor lor cauzale, şi pentru aceasta trebue să obiectiveze stările lor psichice. să-şi dedubleze conştiinţa cât mai perfect posibil într'o parte observatoaie şi într'una de observat. Or, această obiec­tivare nu e uşoară, e extrem de grea, trebue să lupte cu o mul­ţime de iiuzii ce tind să se producă, ea cere o deosebită sforţare de atenţie, de voinţă. Foarte interesantă ar fi în această privinţă o cercetare a imaginaţiei creatoare a psichologilor, prin istoria psichologiei. Ar fi un studiu ispititor, dar el depăşeşte şi limitele studiului prezent şi mai ales puterile noastre. Ne e deajuns a fi indicat problema şi interesul ei.

Procedeele conştiente, voluntare ale creaţiunii de stări sufleteşti noui, au fost foarte bine analizate de Bain în volumul lui asupra Simţurilor şi inteligentei. El descrie, în acest volum, şi legile de asociaţie, de evocare ale suvenirului afectiv, şi posi­bilitatea de a construi stări afective nouă din suveniruri afective conservate.

Stările emoţionale se renasc, se redeşteaptă sau prin con­tiguitate sau prin similaritate. Cu mai multe serii de. stări redeş­teptate, zice Baiu, putem creiâ prin constructivitate emoţii nouă. „Problema pe care o studiem consistă în a analiza emoţii pe cari nu le-am încercat niciodată în persoană, sau pe cari le-am în­cercat vrea rar pentru a le rechema prin o sforţare de pură re­memorare. Sentimentele oamenilor al căror caracter, poziţie, ocupaţie, e t c , diferă cu totul de ale noastre, nu le putem con­cepe decât cu ajutorul unei operaţiuni de construcţie, care pune

în lucrare sentimentele cari aparţin naturei omeneşti în gene­ral, cu toate că ele se manifestă într'un mod foarte inegal, ca urmare atât a diferentelor primitive de caracter cât şi a varie-tăţei împrejurărilor externe ale indivizilor.

Fiecare a încercat sentimentele de mirare, de teamă, de iubire, putere, mânie, vanitate, remuşcare. Să lipsească unul din aceste sentimente elementare, şi nu există procedeu de construcţie care să-l poată cred; ceeace constructivitatea pro­duce este, prin chiar aceasta, o emoţie neelementară. Dacă spre exemplu cineva n'ar cunoaşte teama, nici o sforţare de construc­ţie nu i-ar putea produce această emoţie. Tot aşa, sentimentul de mânie e aşa de distinct, de particular, încât nu l'am puteai concepe - iară experienţă directă... Emoţiile ce se pot câşt igai prin constructivitale sunt emoţiile compuse... Trebue să putem spune de o persoană dată cari sunt sentimentele cari îi aparţin, cari combinându-se într'un mod oarecare îi vor dâ emoţia pe care dorim s'o comunicăm sau s'o evocăm. Dacă elementele constitutive se prezentă cu gradul care le e propriu, fuziunea se va face în chip natural. Cel mai bun mijloc de a ajunge să con­cepem sentimentele altuia, e poate de a schimba gradul unuia din ale noastre. Am oarecare predispoziţie spre frică, dacă vreau să-mi reprezint caracterul unei alte persoane care pare şi mai fricoasă ca mine, sunt obligat să 'ncerc de a ajunge pentru un moment la un grad de spaimă mult mai mare ca a mea. Isbutesc la aceasta în mai multe moduri. Pot să-mi mintesc epocele din vieaţa mea în care această emoţie m'a dominat mai mult, pot concepe ocazii şi împrejurări de natură a o produce într'un grad mai mare decât de obicei; mai pot să mă refer la obiectul care-mi abate cel mai uşor curajul.

Sau, în loc de a lucra asupra emoţiei însăşi, pot întrebuinţa imaginaţia mea să construească obiecte de spaimă intenză şi doboritoare; a căror contemplaţie va naşte şi va mări acest sen­timent. Prin aceasta, pot ajunge să-mi figurez o stare de sen­timent cu care nu sunt obişnuit, şi să m'apropii de starea de spi­rit a persoanei în chestiune, aşa încât să-i pot prevedea acţiunile ce decurg din această stare particulară. Ajungem astfel să dăm proporfii mai mari unei emoţii familiare oarecare. Această în­cercare ar costă tot atâta sforţare cât şi vreme, dar dacă suntem capabili să reînviem uşor stările trecute ale propriei

noastre experienţe cari reproduc faptul, nu 'ntârziem s'ajungem la construcţie pe care o dorim". Deci e mai uşoară imaginaţia afectivă la persoanele dotate cu o puternică memorie afectivă, dar totuşi ea cere totdeauna o sforţare voluntară intenză. „Scriitorii cari îşi propun să zugrăvească toate cutele caracte­relor diferite de al lor, trebue să se monteze, să se urce la grade şi moduri de sentiment pe cari nu le-au încercat niciodată, pentru a se pregăti pentru sarcina acea s t a 1 ) " . Trebue să facă deci un exerciţiu prelungit de montare, să se încălzească, să se aprindă în chip voluntar. Or, această montare nu e uşoară, şi deci e natural ca imaginaţia afectivă să fie şi ea grea, să ceară o deosebită sforţare, şi sforţarea aceasta de multe ori poate su­feri eşecuri, pe când imaginaţia afectivă spontană, involuntară poate fi mai sigură. Intr 'adevăr, aceasta din urmă riscă mai puţin să tocească afectivitatea, ne impune creaţiile ei fără să vrem, pe când cea voluntară, sforţată poate duce de multeori la slăbirea sentimentelor.

Poate crea şi sentimente noua puternice, negreşit, dar în multe cazuri creează ceeace se numeşte „emotions et passions de tête", stări afective factice, intelectualizate. Un fel de dile­tantism sentimental ia naştere. E recunoscut îndeobşte efectul fréquent al analizei prea adânci a stărilor de sentimente. Sensi­bilitatea se toceşte, stările afective pierd coloratura lor vie, se pălesc, aproape se sting. Analiştii se plâng deseori de incapaci­tatea de simţire la care ajung prin această trebuinţă de expli­care a stărilor de sentiment. Ei pierd frăgezimea de suflet, avântul de simţire. Şi efectul contrar însă e posibil. Porneşti cu tendinţa de obiectivare a stărilor lăuntrice,' îţi propui să-ţi reprezinţi un sentiment, o emoţie, o pasiune, un caracter, în scopul de a le urmări legile lor evolutive şi ajungi, pe urmă, să fii aşa de stăpânit de aceste stări, încât să nu mai poţi face stu­diul ce-ţi propuneai la 'nceput. Un exemplu clasic, admirabil descris, găsim în romanul lui Bourget „le DiscijpJg'J^-Ejoul ro­manului, Qreslou, împătimat d u ^ s ' ^ ^ H a i P paichologice, îşi propune să pătrundă în mecanismul sufletesc al Charlotei, să-i demonteze toată făptura ei mentală şi pasională, şi în scopul

1) Baim, Les Sens et l'Intelligence, trad. fr.

acesta afectează sentimentul amorului faţă de ea, sentimentul cel inai propriu de a introduce în sufletul ei romantic răscoliri adânci, modificări profunde. Dar afectarea aceasta, atitudinea factice amoroasă, conform teoriei organiciste a emoţiilor, s'a transformat într'una adevărată, şi de unde la 'nceput voise numai s'o domine pe Charlota, s'o înţeleagă, se vede el dominat la urmă de sentimentul amorului, şi această transformare dintr'o simplă curiozitate într'o pasiune puternică are influenţă decisiva asupra desfăşurării întregului roman, în această tre­buinţă, în această curiozitate erau germenii întregei tragedii sguduitoare la care asistăm la sfârşit.

Aceste manifestări opuse în imaginaţia interioară ne spun în deajuns cât trebue să ne ferim, în analize de felul acesta, de generalizări pripite. Multe posibilităţi sunt date, cu multele aluri psihice individuale existente. Controversa asupra paradoxului lui Diderot nu s'a închis şi nici nu se poate închide. Vor fi tot­deauna indivizi cari vor putea imagină stări emoţionale în mod rece, fără să le simtă, după cum vor fi indivizii cari le vor crea şi pentru ei, nu numai pentru alţii, actori şi artişti cari vor simţi perfect cu personajele jucate sau zugrăvite. Vor fi unii cari,, obişnuiţi cu analizele interne, vor putea să prevadă cât mai fidel, desfăşurările stărilor de suflet, evoluţiile unui caracter; din; câteva indicii, ei vor realiza în reprezentare întreaga lui viaţă, vor asistă la toate vicisitudinele finţei lui morale, dar o vor face intelectualemente, în mod rece, cu o obiectivitate perfectă; vor fi însă alţii cari, cu acelaş dar de pătrundere psichologică, vor realiză în ei şi în mod afectiv, concret stările de suflet ale altora, se vor întrista cu ei şi se vor bucură cu ei, vor vibra la toate vi-braţiuniie lor. Unii vor fi psichologi reci, obiectivi, cari vor făuri explicări din ce în ce mai sigure, din ce în ce mai reale ale. realităţei interne, aşâ de misterioasă încă, ne vor face să ridicăm din ce în ce mai mult vălul ce acopere acest mister; alţii, însă,I atât prin darul lor nativ de intuiţie, cât şi prin ajutorul ce-1 vor/ cere psichologiei obiective, vor şi simţi adânc ceeace vor înţe4 lege, vor fi pedagogii cari vor suferi şi se vor bucură cu sufletu| copiilor, vor fi oamenii de activitate socială practică, cari su | ferind adânc suferinţele mediului lor social, vor găsi în aceast4 simţire imboldul şi energia dea lupta pentru pregătirea unei l um |

Studii Filosofice, voi. VI, fasc. II. 7

mai bune, mai drepte, mai fericite, vor fi pictorii sufletului ome­nesc cari incarnând în personaje concrete idealurile de simţire ce vor făuri, ne vor mişcă mai adânc prin această concretizare şi vor naşte în noi o impresionabilitate vie la suferinţele lumei întregi.

I. NIS1FEANU P B O F E S O P . L A G I M N A Z I U , S L A T I N A

FILOSOFIA ŞTIINŢIFICA

In precedentul articol, — intitulat „Criza Logicei", — spu­neam că şi noi admitem cu anti-intelectualiştii că ceeace carac­terizează realitatea, — când venim în contact direct cu ea, —• este o vecinică devenire. Şi ziceam că credem, ca şi ei, în pro­funda l e g i t i m i t a t e a aspiraţiilor noastre metafisice. Dar, — adăugam, — noi ne întrebăm dacă, — pentru a legitimă credinţa noastră metafisică, — este oare nevoe să vedem în ştiiiiLă un obstacul care, — pentru a fi înlăturat, — trebue să fie modificat pe ruinele raţiunei ? Căci pe de o parte pare vădit a afirma cu intelectualiştii că cunoştinţa nu este cu putinţă decât prinzând esenţialul în particular, — iar pe de altă parte nu pare mai puţin manifest a zice cu anti-intelectualiştii că nicăiri experienţa nu ni se înfăţişează sub forma unei esenţe ci din potrivă numai sub formă de particular. Or, ce ar putea să însemne această îndoită constatare, — ziceam noi, — decât că noţiunile sunt într 'adevăr departe de a exprima realitatea însă-şi aşa cum ea ne este dată, dar că ele exprimă totuşi direcţia, — de natură raţională, — către care realitatea dată pare a tinde. Şi sprijiniţi pe această obser­vaţie, care ni se pare fundamentală, ziceam că este o sofismă a plecă în studierea realităţii cu încrederea oarbă în intuiţie şi tot deodată ca adversari prin anticipaţie ai logicei, căci prima ches­tiune ce trebue să se pună este tocmai aceea de a stî care exprimă mai adequat realitatea, datele imediate ale conştiinţei (fie ele intuiţii sensibile, fie intelectuale) sau conceptele. Şi odată acest iniţial fapt îndeplinit, ziceam noi încă, nu este greu de văzut că conform chiar spiritului nouei filosofii, natura inteligenţei nu trebue dedusă din studiul istoricului vieţii ci din studiul propriei sale trăiri.

In articolul de faţă ne întrebăm dacă la un asemeni studiu nu ne conduce mai mult decât orice considerarea însăşi a naturii primului principiu presupus de noua filosofie.

„Toti filosofii, — afară de Socrate şi Kant, — zicea Louis Liard în susţinerea faimoasei sale teze de doc tora t 1 ) , — au cre­zut că noţiunea primului principiu al lucrurilor este premisa in­dispensabilă a ştiinţei universale şi că din ea trebue să iasă. printr'o deducţie progresivă legile particulare ale fiecărei exis­tenţe şi ale fiecărui fenomen. Or, trebue să părăsim în totul această-pretenţie. Ştiinţa pozitivă şi Metafizica sunt profund deosebite. Ştiinţa (studiul exclusiv al fenomenelor 2) nu poate să conducă la metafizică iar metafizica nu poate să procure ştiinţei jin punct de plecare cu principii directrice 3). Divorţul între ştiinţă şi metafizică pare un fapt deplin săvârşit"...

Dar aproape în acelaş timp cu Liard, oameni de ştiinţă ca Maxwell, Hannequin, Tannery, Mach, Ostwald sau filosofi ca Wundt, Riehl, Cohen, Eucken, Boutroux, Bergson încercau tot mai încurajaţi şi mai imitaţi o conciliere a filosofiei cu ştiinţa. Astfel încât expresivele cuvinte ale lui Caro, — spuse aşijderea cam în acelaş timp, — că „dogmele în filosofie nu sunt niciodată mai aproape de a reînvia ca în clipa în care se cred d i spăru te 4 ) " par a fi rostirea unui profund adevăr dacă nu chiar a unei legi.

Aşâ, se ştie de ex. că empirismul englez inaugurat de Bacon şi raţionalismul francez inaugurat de Descartes, ambele ca o

1) Louis Liard, Le science positive et la Métaphysique, (pag. 474), Paris, Alean, 1879.

2) „Ştiinţa are ca obiect de a fixa raporturi relativ universale şi relativ necesare între termeni relativi simpli". (Ibid. pag. 4, 40, 53, etc.).

3) Se ştie că pentru Liard, — kantian ortodox, — funcţia supremă a me-tafisieei consistă în raţiunea „practică" iar nu în cea „ipură". Cităm textual cuvintele cu cari el îşi termină «tesa. „Elle (la métaphysique) est déchue de la magistrature intellectuelle qu'elle s'était arrogée. Mais elle exerce, et elle continuera d'exercer, tant que durera la conscience, cette haute magistrature morale dont Socrate l'avait investie aux plus beaux jours de la sagesse hel­lénique, et que, dans les temps modernes, Kant lui a rendue, après vingt siècles de dépossession".

4) Caro: Philosophie et Philosophes, cap. I („Comment les dogmes finis­sent et renaissent"), pag. 59, Libr. Hachette.

reacţiune împotriva scolasticei, au devenit ele înşile, aproape imediat după inaugurarea lor, termenii înşi-şi prin lupta cărora filosofia s'a afirmat şi în timpul scolasticei ca în totd'auna. Astfel, empirizmul englez este reluat de Locke tocmai ca o reacţiune împotriva cartesianismului. Acest empirism, sub forma dată de Berkeley şi mai ales sub cea dată de Hume, pătrunde în sec. XVIII atât în Franţa cât şi în Germania, hotărînd osebite curente filosofice cari sunt încă în plină trăire în clipa în care ne aflăm.

In Franţa el se altoeşte pe tradiţia materialistă, slabă dar conservată, a unui Qassendi, sau pe aceea a anti-dogmatismului unui Bayle şi dă naştere enciclopediştilor (Voltaire, Diderot, e t c ) , materialiştilor Lamettrie, D'Holbaeh, — ^nsual ismului şcoalei ?_-crm^llaciene_reprezentată prin Condi 1 lac,CăTVanis. Bichat, Destuît de 'Traey, — iar în Germania face să germineze geniul lui Kant care va construi o filosofie critică, un juste milieu între empirism şi raţionalism, filosofie care reprezintă un mo­ment în Istoria Filosofiei asemănător, — ca isvor ce înrîurire, momentului socratic şi celui cartesian.

Dar paralel atât cu desvoltarea.sensualismului condillacian cât şi cu^rjţicjsmril kantian îşi iâ naştere în Franţa felurite reacţiuni împotriva empirismului englez sau felurite încercări de restabilire a tradiţiei cartesiene, iar în Anglia îşi iâ fiinţă fai­moasa scoală scoţiană (Reid, etc.) sprijinită pe simţul comun. Ca încercare de restabilire a cartesianismului împotriva empiris­mului englez în Franţa vine în primul rând, — alături de şcoala theologică .De Bonald, Lamennais, De Maistre, — celebrul neo-spiritualism al lui Mâine de Biran.

Dar atât kantismul cât şi şcoala scoţiană şi biranismul nu vor întârzia a alcătui fie între eîe fie sub o influenţă reciprocă cu empirismul englez, diferite alte concepţii. Astfel la un Fichte, la un Schelling, la un Hegel se găsesc alături de elementul pur kantist şi elemente d'ale empirismului englez (Berkeley) pre­cum, — şi toarte accentuat, — elemente cartesiene cuprinse mai ales în Spinoza şi Leibnitz, adică elinisate; astfel la un Schopen-hauer *) influenţa ideologilor francezi ieşiţi din condillacisme.

1) Care se dâ de disoipulul cel mai ortodox al lui Kant, — dar care, pentru a demonstra primatul voinţei faţă de inteligenţă se serveşte tocmai de afirmările ideologilor francezi, după cari gândirea era o funcţie fisiologică.

In Franţa Royer Collard introduce filosofia scoţiană iar Victor Cousin kantismul. Dar Victor Cousin este înainte de toate un ecclectic care se inspiră din cartesianism prin Maine de Biran, din kantism prin Hegel, din şcoala scoţiană prin Royer Collard, astfel încât el determină un număr tot atât de puternic de dis-cipuli (Jouffroy, Qarnier, J. Simon, Paul Janet, etc.) ca şi de ad­versari, — şi printre adversarii săi de seamă sunt tocmai bira-nistul Ravaisson, scoţianul Hamilton, neo-kantistul Renouvier, alături de probabilismul lui Cournot şi de positivismul lui Comte.

In acelaş timp însă, atât în Franţa cât şi în Anglia şi în Germania, empirismul îşi urmează desvoltarea atât ca o reactiune împotriva metafisicianismului prelungit din cartesianism sau reînoit prin kantism, — cât şi prin propriul său progres adică prin progresul însuşi al diferitelor ştiinţe; — şi el devine în Franţa positivismul lui Auguste Comte, în Anglia fie apoteosarea inducţiei şi a asociationismului lui St. Mill, fie transformismul lui Darwin, fie evoluţionismul lui Spencer, — în Qermanla materia­lismul ùnui Feuerbach, Moleschott, Bûchner, etc.

In sfârşit ajunşi la epoca în care trăim, constatăm năzuinţa de a concilia filosofia cu ştiinţa şi anume de a tălmăci prin for­mula „filosofie ştiinţifică", conceptul cuprins în cuvântul „fi-losofie".

Cum s'a ajuns la această tendinţă ? Afirmarea acestei ten­dinţe, se va zice, este între altele rezultatul afirmărei kantismului sub înrîurirea căruia încă trăim. Foarte just; căci filosofia lui Kant a fost, într 'adevăr, de o potrivă prielnică atât metafisicia­nismului venit imediat după ea cât şi anti-metafisicianismului ce a urmat acestuia. Şi din acest punct de vedere pare a fi mai puţin paradoxală decât s'a crezut de obiceiu observaţia lui Auguste Comte „J'ai toujours considéré Kant non seulement comme une très forte tête, mais comme le métaphysicien le plus rapproché de la philosophie positive 1)". Căci Kant a început tocmai prin a fi un adept entusiast al şcoalei timpului său, al raţionalismului ab­solut care a trecut delà Leibnitz prin Wolf până îa el, — dar el în urma a diferite împrejurări, — între cari scrupulele sale reli­gioase şi morale, irestibilele înrîuriri ale ştiinţei (Newton), ale

1) Auguste Comte, Correspondance: lettre à Gustave d'Eichtal (10 De­cembrie 1824).

naturalismului lui J&msseau, etc., — a sfârşit prin a se strădui să concilieze vechia-i doctrină de natură mai mult raţională cu nouile influenţe de natură mai mult empirică. Astfel că atunci când el face cunoştinţă mai de aproape cu filosofia engleză, în­cepe a i se clarifica tot mai viu ceea ce de atâta timp se frământa ca să-şi iâ lumină în spiritul său: Critica ratiunei pure. Prin această monumentală operă, Kant ia, — se ştie, — o poziţie ho-tărîtă de juste milieu între raţionalism şi empirism şi între dog­matism şi scepticism, arătând că „absolutul" nu se poate de­monstra dar că el se P^a ţ e j^nd i , — şi că prin urmare dacă me-tafisica — ştiinţă n q ^ s t e posibilă, apoi metafisica-morală,.,—gi deci, divinul, — se impune. Căci, pentru a găsi soluţia acelei pro-TXeme a"tăflle~căpita!ă pentru el : Cum sunt cu putinţă ju­decăţile sintetice apriorice, — el se întreabă, — cum este cu putinţă experienţa, acea stofă în care şi din care se croiesc cunoştinţele ? Experienţa nu este ceva absolut dat, ci ceeace este dat este numai materia experienţei, — şi cu ea formele, ca­tegoriile, ideile puterei noastre de a cunoaşte, cari aplicându-se asupra acestei materii se alcătueşte tocmai experienţa propriu zisă. Kant nu este, deci, nici pur raţionalist metafisician dar nici pur scientist empiric, ci el este critic în toată plinătatea sensului acestui cuvân t 1 ) .

Şi este vădit că o asemeni socratică concepţie despre filosofie, a trebuit să dea naştere la discipulii imediaţi ai Iui Kant, — după cum se întâmplase şi la discipulii imediaţi ai lui So-crate, — atât la cea mai entusiastă contopire a filosofiei cu me-tafisica cât şi la cea mai radicală proscriere a acesteia. Şi de fapt se ştie că imediat după Kant a urmat un metafisicianism spiri­tualist, iar perioada în care trăim a început prin izbânda unui positivism materialist asupra acestui metafisicianism-spiritualist, şi ea pare că tinde a se sfârşi prin o tot mai pronunţată afirmare a unei concilieri positivisto-metafisice, Această conciliere se în-

vs. • 1) Astfel cum de ex. după Kant, în domeniul artei literare, îl înţelege

Sainte-Beuve, tipul criticului, care, — spre deosebire de ceeace va fi dog-matismuljui Taine, — are într'adevăr oroare de scepticism dar nu mai puţin de dogmatism, şi caută mai ales să suggereze decât să exprime în formule fixe felul de a fi al unui scriitor. întocmai, deci, după cum Kant, — în filo­sofie, — nu ne spune ce este lucrul în sine dar ni-1 suggerează impunând moralul fără a obliga.

iăţişează, este cert, sub dferite forme cum sunt de ex.: în Ger­mania neo-kantismul şcoalei déla Marburg (Cohen, Natorp, Cas-sirer, etc.), al sociologului Simmel, etc., — neo-fichteanismul lui Wundt, Windelband, Eucken, — şi cum sunt în Franţa evo-luţionismul finalist al lui Fouillée, — neo-criticismul renouvierist al lui Pillon, Dauriac, — probabilismul renouvieristo-cournotist al lui Poincaré, Milhaud, — biranismul sau revaissonismul lui Lachelier care a trecut la Bergson apropiindu-se mai ales de idealismul berkeleyan şi de metafisicianismul leibnitzo-spinozist al marilor discipuli ai lui Kant, etc.; dar la toate aceste forme influenţa kantismului este manifes tă 1 ) . In România de ex. această concepţie este reprezentată prin d-nu Rădulescu-Motru. Ploblema pusă în „Puterea sufletească" îşi găseşte soluţia toc­mai în armonia ştiinţei cu filosifia, adică în faptul de a se concepe filosofía ca ştiinţifică. Dar d-inujyipjtrj^ al neo-fichjţeani^ţilor Paulsen *şT~Wundt.

Cu toate acestea, — cauza profundă a tendinţei de a con­cilia filosofía cu ştiinţa trebue căutată în altceva decât în conci­lierea raţionalismului cu empirismul personificat în Critica lui Kant. Ea pare a-şi avea obârşia în natura însăşi a principiului metafisic presupus de orice filosofie şi deci şi de actuala formă a progresului ştiinţei şi a concilierii acesteia cu filosofía. Căci în ce consistă precis filosofía ştiinţifică cu care s'a denumit în deobşte osebitele încercări contimporane de a concilia ştiinţa cu-metafísica ?

In privinţa trăsăturei dominante a actualei concepţii a filo-sofiei ni se înfăţişează minunatul prilej de a se fi luat în conside­ra re în ultimul congres internaţional de filosofie 2) tocmai lămu-

jrirea sa. Or, aceia cari au tratat cel mai direct chestiunea sunt, / după cum se ştie, Emile Boutroux şi Henri Bergson.

1) După cum ea este aşijderea manifestă la formele „filosofiei valorilor", care nu este faţă de filosofia ştiinţifică decât rezultatul către care năzuiesc majoritatea partizanilor acesteia. Or, cine mai mult decât Kant a susţinut că lumea are o semnificaţie morală, o valoare, un sens? Că acest sens se gă­seşte admiţând primatul voinţei? Dar este evident că dacă un Scjiogeiuiâliex, care a căutat să demonstreze primatul voinţei, — n'ar fi găsit în raţiunea practică a lui Kant germenele acestui primat, el nu s'ar fi declarat, — cu tăria cu care. a făcut'o, — discipulul c e l mai legitim al turnanţi,

2) Bologna, April 1911.'

Ştiinţa, — zice Boutroux — a explorat toată realitatea da tă : lumea fizică, vieata, sufletul, societatea. Ce loc, deci, i-a rămas filosofiei ? Evident că nici un alt loc decât ştiinţa însăşi. D a r p^cândLQţnul de ştiinţă îşi are privirea îndreptată, ..„către ceeacj_cpnstitue partea comună a fenomenelor, — filqşofui caută a discernă ceeace alcătue elementul specific aţ unei existenţe... Filosoful admite superioritatea unei experienţe plină de vieaţă în faţa experienţei artificiale a savantului. Cu alte cuvinte, feno­menele nu sunt, pentru filosof, decât manifestarea unui principiu mai profund, plin de vieaţă şi creator. Prin urmare filQSofiacon-si'stă în a îincepe_prin a se suprapun^e^ojebitelpr ştiinţe^ dar pentru ca să pătrundă tot mai adânc în domeniul lor şi în aşâ chip ca să nu se confunde cu nici una din ele: ea este o filosof ie ştiinţifică2).

Aşâ dar, pe~când ştiinţa" nu se ocupă decât de relatiunile •dintre existenţe^jiloşpfia caută să pătrundă semnificaţia^ Lniernă a existenţelor. Filosofii considerând că forţa creatoare este mai reală decât manifestările sale, îşi propun să prindă însuşi pro­cesul intern datorit căruia această forţă se manifestă. Astfel că diferitele sisteme filosofice nu sunt în ultimă analisă decât întru­parea pentru un anumit timp într'o anumită formă a aceluiaş spi­rit filosofic. Acest spirit filosofic este floare şi în acelaş timp ră­dăcină a ştiinţei şi vieţei şi totuşi el este altceva decât vieaţă şi ştiinţa cu toate că nu se manifestă nici odată despărţit de vieaţă şi ştiinţă. Prin urmare operile filosofice nu sunt altceva decât sforţările „spiritului filosofic" de a lua conştiinţă de sine în mij­locul ştiinţelor cari de şi născute din el, năzuiesc totuşi a se des-lipî de el şi a trăi prin ele. Viitorul aparţine, deci, filosofiei ştiin­ţifice. Dar filosof ia .şjunţifigăjn^ Ş.intesă a ştiinţe-

1) A se vedea congresul delà Bologna (N-rul special din „Revue de Mé­taphysique et de Morale", care trebuia să apară în Maiu 1911, dar care a apărut o lună mai târziu),— congresul delà Heidelberg (N-rul special din „Revue de Métaphysique et de Morale", Noembre 1908), — primul număr al revistei germane „Logos", şi mai ales celebra introductie la traducerea în franc, a Istoriei fii. grece a lui Zeller, precum şi diferite pasagii din cunos­cutele opere : „La Contigence", „La loi naturelle", „Science et Religion".

2) A se vedeà în Revue des cours'et conférences cursurile lui Boutroux, din ultimii ani ai profesoratului său la Sorbona, — în special cele relativ la „filosofia ştiinţelor" inaugurată de Auguste Comte, la care el opune f i ­losofia ştiinţifică". A se vedea şi Bulletin ele la Soc. franc.de Phil. (Nov. 1902).

JorJj__sau o .s!.mplă_compJectare_a ştiinţei, complectare reieşită în mod necesar din o desvoltare a acesteia. „La science ne fait pas â elle seule la philosophie de la science"; ci în orice ştiinţă există elemente de intuiţie, adică filosofice ; filosoîia este aceea care procură ştiinţelor postulatele intuitive de cari ele au neyqe. Fi­losofii de şi încep studiul experienţei în savanţi, totuşi ei nu stu­diază ca savanţii simpla experienţă dată, ci caută rostul şi ge-nesa acestei experienţe; filosofii, deci, sunt înainte de toate apos­toli ai idealului şi maxima lor este „Prin adevăr, pentru drep­tate". Aşa dar filosofia trebue să-şi aibă punctul său de plecare în ştiinţă; în acelaş timp însă ea trebue să caute a o depăşi ară­tând cum totul în lume se raportă la om „prin adevăr pentru dreptate".

La prima vedere, — zice Bergson ~), — ar părea înţelepţesc să lăsăm ştiinţei positive considerarea faptelor. Fisica şi Chimia s'ar ocupa cu materia brută, ştiinţele biologice şi psichologice ar studia manifestările vieţii. Sarcina filosofului este astfel bine ho-tărîtă. El primeşte, din mâinele savantului, faptele şi legile, faţă de care fie că el caută a le depăşi pentru a le atinge cauzele pro­funde, fie că el crede că este cu neputinţă de a se merge mai de­parte, dovedind aceasta prin propria analisă a cunoştinţei ştiin­ţifice, — în ambele cazuri el are, pentru aceste fapte şi relaţiuni pe care ştiinţa i le transmite, respectul unui lucru deja judecat... Or, acela care a început prin a rezerva filosofiei chestiunile de principii şi care a voit astfel să pue filosofia ca o curte de casaţie deasupra unor curţi cu juri sau de apel va fi călăuzit, treptat, a nu mai face din ea decât o simplă curte de înregistrare, însărci­nată cel mult de a redacta în termeni mai precişi sentinţele cari îi sosesc în chip irevocabil date.

Dar dacă începem prin a trage o linie de demarcare între inert şi „vivant", — atunci găsim că cel dintâi intră în chip firesc în cadrele inteligenţei, pe când cel de aţ doilea nu se supune ei decât în chip artificial, că prin urmare trebue să luăm faţă de acesta din urmă o atitudine specială, examinându-1 cu alţi ochi

1) Ibidem. 2) A se vedea afară de conferinţa deia ultimul congres de filosofie (nu­

mărul mai sus citat din „Revue de Métaphysique et de Mora!e") şi profundul capitol ..Science et Philosophie" din „Evolution créatr ice".

decât aceia ai ştiinţei positive. Cu alte cuvinte, cu cât ştiinţa pă­trunde în profunzimile vieţii, cu atât cunoştinţa ce ea ne procură devine simbolică şi relativă... Faptul este că noi intrăm în do­meniul vieţii prin ştiinţă dar odată intraţi în acest domeniu noi" intrăm în domeniul filosofiei. Filosofia consistă, deci, în însuşi elanul vital. Cunoştinţa ce obţinem în acest nou teren, este,, fără îndoială, incomplectă dar nu exterioară şi relativă... astfel că trebue o desvoltare combinată şi progresivă a ştiinţei cu filo­sofia pentru a atinge însuşi absolutul în profunzimile sale. Func­ţiunea filosofică prin execelenţă consistă, deci, în intuiţia spiri­tului de a alcătui o simpatie cu realitatea, de a reintra în sine şi în lucruri, în o mişcare a spiritului care se degajează de ceeace este stabil spre a se pune în durată. Durata este un ce indivizibil care nu se divide decât la suprafaţă şi pe care o găsim în noi.

„Există de altfel astăzi, — zice Bergson, — o puternică tendinţă filosofică de a prinde acest simplu, şi filosofia reînsufle­ţind aceste reîntoarceri în spre vieaţa interioară, — ale cărei isvoare păreau secate, — ne va dâ un spor de vitalitate şi de s a ­tisfacţii comparabile acelora ale artei".

D: n j ^ J i p u ş e _ a ţ â ^ \ deci, că filosofia ştiinţifică,^^ j de £ l e j : a r ^ ! punct de vedere al ştiinţei. — astfel că dacă savantul specialist poate să rămână cantonat în domeniul experienţei special stu­diilor sale, — filosoful trebue să îmbrăţişeze relaţiile înşile dintre ştiinţe cu scopul ca prin ele să pătrundă nu în relaţiile dintre existenţe, — cari alcătuiesc obiectul ştiinţei, — ci în esenţa însăşi a existenţelor; că în sfârşit există un spirit filosofic, — ca ultimă , realitate, •— care se întrupează d'alungul veacurilor în anumite momente sub anumite forme.

Iată, deci, se pare, cauza profundă a tendinţei de a concilia filosofia cu ştiinţa: existenţa unui spirit în sine în care şi prin care se plămădesc şi ştiinţa şi filosofia 1 ) .

1) Un exemplu isbitor încă în această privinţă este revista germană ce servă de organ acestei tendinţe „Vierteljahrschrift fiir WissenschaftUclie Philosophie" dirijată de Barth, şi la care colaborează în aceeaşi măsură positiviştii cu metafisicienii. Şi am putea spune aproape acelaş lucru de mult răspândita „Bibliotheque de Philosophie scientifique" (Paris, Flammarion) dirijată de Gustave Le Bon.'

Dar cum s'a ajuns la determinarea unui asemeni principiu •comun ştiinţei şi filosofiei? Aici intrăm în problema ce ne-am pus şi o precizăm semnalând că: filosofia ştiinţifică, — ce admite un -atare principiu, — pare a corespunde cel mai adequat cu putinţă rolului istoric al filosofiei; cuvintele „filosofie ştiinţifică" par a exprima o pe cât de pitorească pe atât de viguroasă şi reală for­mulă a filosofiei. Ceeace însă ni se pare foarte puţin legitim este metoda de care partizanii acestei concepţii se slujesc pentru a hotărî de natura principiului metafisic. Căci pe de o parte este -adevărat că filosofia ştiinţifică este înainte de toate o concepţie metafísica legitimă, dar pe de altă parte nu este mai puţin ade­vărat că nimic nu convine mai puţin metafisicei ca procesul psichologic pe care filosofia ştiinţifică continuă, — ca orice altă concepţie filosofică, — a se baza.

Omul încearcă .prin feluritele-i simţuri osebite contacturi •cu o lume streină lui: omul trăieşte printr'un şir de luări de cu­noştinţă ale unei neîntrerupte serii de fapte, el se află într'o con­tinuă încercare sau experienţă. Şi el răspunde fie în chip mecanic fie conştient: mecanic el răspunde sau prin simplul instinct sau prin diverse acte reflexe; conştient el răspunde fie în chip spon­tan fie în urma unei reflecţii sau a unui studiu. Studiul, este deci,

•_munca individului făcjttă,cu.scopul de a se conduce în cjlnoştinţă de cauză într'o împrejurare dată; studiul,— psichologiceşte vor­bind, — este gândirea însăşi prin care se coordonează experienţa spre a fi transformată în cunoştinţe. Cu alte cuvinte, omul se ma­

nifestă ca având proprietatea, facultatea sau puterea de a cunoaşte adică de a prinde şi formula diferite raporturi între diferitele exis­tenţe cu care el vine în contact prin simţurile sale. Aceste rapor­turi prinse şi formulate adică devenite cunoştinţe sunt de diferite g r ade : dela simpla impresie şi sensaţie până la percepţia lămurit representativa, şi dela aceasta până la ideea cea mai abstractă. Când cunoştinţa Implică de rigoare un studiu .mai mult sau mai

"puţin îndelungat şi sistematic cu scopul de a fi formulată sub un raport m a i mult sau mai puţin necesar şi invariabil ea poartă numele de ştiinţă. Or, asemeni raporturi necesare, — adică cunoştinţe ştiinţifice, — nu sunt cu putinţă decât în domeniul experienţei. Experienţa însă fiind enorm de vastă, s'au întreprins, negreşit, clasificări sau distribuiri ale experienţei în diferite gru-

puri, la cari să se aplice osebite studii din osebite puncte de v e ­dere, astfel că daca teoretic există o singură ştiinţă, — practic avem un grup de ştiinţe. Dar atunci, ce-i rămâne filosofiei, ce este filosofia ?

Se ştie că pentru a filosofâ, Socrate, — la care pentru în­tâia oară găsim preocuparea de a defini filosofia în chip dogma­tic, — a luat ca principiu apoloniana inscripţie din templul dela Delphi „Cunoaşte-te pe tine însu-ţi)". Făcând aceasta, el măr ­turisea a nu face decât să stăruiască asupra unei definiţii ine­rente naturei umane, şi anume că: filosofia nu este decât adân­cirea omului în sine însu-şi cu scopul de a-şi cerceta spre o sin-tetisare armonică întreaga-i avuţie de simţiri, cunoştinţe, do­rinţe, — şi că ceeace îi revine lui, deci, este numai formularea metodei ce convine filosofiei astfel definită şi anume ironia şi maiotica ce constituesc inducţia, metodă care prin concepte duce Ja definiţie adică la cunoştinţa prin excelenţă ştiinţifică.

O astfel de definiţie dată filosofiei pare într 'adevăr fi­rească, întru cât pe de o parte ea recunoaşte oricărui om dreptul de a filosofâ, ea ne spune că nu este om care să nu fie filosof din punctul său de vedere, că fiecare om îşi are filosofia sa, — iar pe-de altă parte ea ne formulează procesul însu-şi prin care orice om filosofează: adâncirea în Ma^JBŞ^SLMlS, ă rgftecjfflţ, asupra celor observate. Astfel dar, etimologiceşte chiar sensul cuvân-

TuTuTTilosofie (iubire de înţelepciune) s'ar găsi justificat prin de­finiţia socratică. Filosofia ar fi tendinţa care prin actul sintetic al adâncirii în sine duce la armonie adică la sofia = înţelepciune. Prin urmare fie că zicem „sofia" fie că zicem „filosofia", adică „înţelepciunea" ca rezultat al activităţii tendinţei „iubire de înţe­lepciune", ori „iubire de înţelepciune" ca tendinţa ce determină actul care duce la rezultatul înţelepciune, — noi nu facem decât să exprimăm: Sintesa sau armonisarea cât mai chibzuită, cât mai înţelepţeşte făcută a tuturor stărilor, a tuturor notelor su­fleteşti ce un om posedă în momentul când filosofează.

Actul filosof arii .consistă, 4SfflUP£ntaL oiicine filosofează, înţriun proces psichologic. Printr 'o adâncire de sine însuşi s'a formulat cartesianismul fondat pe cogito ergo sum; printr 'o adâncire de sine însuşi se face pentru Spinoza trecerea dela pa­siune la ideea adequată, dela natura naturata la natura naturans; într'o adâncire de sine consistă toată trăirea şi rostul monadelor

leibnitziene, întru cât percepţia lumei fiind în monadă, această percepţie se clarifică, adică se apropie de percepţa monadei su­preme — Dumnezeu, tocmai prin străduinţa monadei d'a-'şi prinde cât mai profund propria-i natură. Şi în ce altceva decât într'o adâncire de sine pune Kant disciplina sau funcţia supremă -a raţiunei pure ?

Dar putem noi prin procesul psihologic, — care alcătue actul filosofărei,— să prindem realitatea profundă presupusă de fenomene ? Mai toţi filosofii — afară numai aproape de So-crate şi Kant, — au crezut în posibilitatea metafizicei prin psiho­logie, — şi aşa se crede aşijderea şi de către majoritatea parti­zanilor actualei filosofii ştiinţifice.

Or, noi credem că trebue să deosebim filosofia ştiinţifică de orice altă filosofie ,pur şi simplu metafizică prin a zice că : Filosofia ştiinţifică, prin chiar faptul că este în natura sa de a admite existenţa unui spirit filosofic în sine care se manifestă întrupându-se în diferiţi filosofi, — devine şi mai improprie ca •orice altă filosofie de a se substitui, — prin psihologie, — meta-lizicei, dar prin aceasta ea este în acelaş timp şi cea mai aproape d e adevărata metodă a metafizicei. Astfel :

a) Mai întâiu prin chiar faptul că actul filosofărei consistă într 'un proces psichologic, adică prin chiar faptul că fiecare om îşi are filosofia sa, rezultă fatal că metafizica sau principiile ex­perienţei în general, — pe care o presupune orice filosofie, — nu poate fi redusă la aceasta prin simpla filosofare a unui individ.

Aşa de ex., dacă am lua fie cazurile lui Boutroux şi Berg-son, am vedea că deşi ei au o parte admirabil comună, totuşi distincţia dintre ei, — oricât de subtil de fină ar fi, — nu este prin aceasta mai puţin manifestă.

Astfel, din cele expuse aici chiar, s'a putut vedea că pe când la Boutroux se semnalează mai ales preocuparea pur kan­tiană de a legitima idealul moral al persoanei umane, — Ia Berg-son se afirmă mai cu seamă tendinţa mistică, ce caracterizează pe metafizicienii veniţi imediat după Kant, a identificării cât mai desăvârşită a omului cu absolutul.

Cu alte cuvinte, pe când pe Boutroux — îl interesează înainte de toate faptul metafizico- moral în sine şi pentru sine, — ast-fel cum îl interesa pe Kant, pe Fichte şi cum îi interesează pe neo-

kantişti, pe neo-fichteni,—din potrivă pe Bergson 1),—îl entuzias­mează beatitudinea sau rezultatul estetic al moralei la care duce identificarea eului individual cu eul absolut, adică astfel cum îi interesă pe un Piotin, pe un Spinoza, pe Schelling; de aceea Bergson şi găseşte în Berkeley un precursor, căci nimeni n'a pus mai ştiinţificeşte ca acesta pe om în contact cu Dumnezeu ; decât că Berkeley rămâne încă un profund creştin care inter­pune religia între ştiinţă şi metafizică, — pe când Bergson as­piră ca un Spinoza la o religie pur metafizică, la o religie pro­fund umană, care să-şi aibă raţiunea în însăşi puterea afirmării sufletului omenesc iar nu într'un Dumnezeu conceput creştineşte.

Or, de ce această deosebire în rezultate? Tocmai pentru că filozofia,Oricum ar fi concepută, — consistă în sinteza experien-^ j n u n j n d i v i d la un moment dat, şi ca atare ea jmjxebue şi nu poate să fie confundată cu metafizica, adică cu cunoaşterea prin-

^cjpjilor oricărei experienţe şi a oricărei filosofii din orice mo­ment. Adică omul nefiind decât trăirea unei clipe fată de infinita serie de momente ce alcătuesc desfăşurarea procesului lumei,

l) Zicând că Bergson purcede mai cu seamă din spirit ravalssonian, nu voim negreşit, să zicem că el nu purcede din Kant, — cum purced de ex. şi Boutroux şi mai toti actualii filosofi, — ci numai că el este ca şi Ravaisson un kantist atât în sens schellingiăn adică atât in sensul unui neo-alexandrin trecut prin Spinoza, Leibnitz, Berkeley, etc., — cât şi biranist cartesianist, mai ales leibnitzian. (Pe când Boutroux este un ravaissonian mult mai inde­pendent, reprezentând o sinteză aproape totală a timpului său, astfel în cât de ex. tot atât de legitim l'am putea numi „renouvierist" ca şi „ravaisso­nian"). , ,

Kant continuând pe Descartes prin afirmarea libertătei în fata deter­minismului, — zice Bergson, — a tras drumul unei nuoi filosofii care, dacă ar fi fost dusă până la capătul acestui drum, s'ar fi instalat în materia extra-intelectuală a cunoştinţei printr'o sforţare superioară de intuiţie. Astfel, — ss întreabă Bergson, — dacă am merge până la capătul acestui drum indicat de Kant după Descartes, n'ar putea oare cunoştinţa ca, coincizând cu materia sa extra-intelectuală, — să facă două sforţări de direcţie inversa, când înăl-ţându-se când scoborându-se, şi cu chipul acesta să prindă dinăuntru Iar nu numai să privească din afară cele două forme ale realităţei, corp şl spirit? Această îndoită sfprţare nu ne-ar face ea, — pe cât este cu putinţă negre­şit ,— ca să retrăim absolutul? (Evolution Créatrice, pag .387). ,

Adevărul este că actualul neo-vitalism francez se înfăţişează ca o vădită modificare sau complectare a cartesianismului. A se vedea în această privinţă doctrina lui Ollé-Laprune, doctrină care ni se pare a fi o admi­rabilă imagine a germinarci actualelor concepţii filosofice în Franţa.

— el nu poate să se interiorizeze acestui proces decât pentru o clipă, el nu poate ,— adâncindu-se în s ine,— decât să prindă aspectul procesului lumei, dintr'un moment dat iar nicidecum din infinita serie de momente ce-1 alcătuesc.

De unde şi faptul că fiecare om îşi are filosofia sa deose­bită de a altuia; altfel toţi oamenii ar avea, — ca şi Dumnezeu unul,— o aceiaş concepţie despre lume.

b) Apoi trebue să observăm cu Victor Delbos, — distinsul academician şi profesor de Istoria Filosofici delà Sorbona,—-elev al lui Boutroux dar adversar al lui Bergson,— că psicho-logia, — procesul prin care se filosofează, — nu poate deveni ontologie nici chiar prin extensiunea datelor sale imediate.

Bergson,— zice Delbos 1 ) , — pare a-şi fi propus să se pună în berkeleyan pentru a îndepărta toate obiecţiunile posibile ce sistemul acestuia ridică... El crede că analisa intelectuală este o simplă prelungire a analisei practice pe care corpul o săvâr­şeşte în vederea acţiunei, pe când în realitate funcţiunea ana­lizei intelectuale consistă în a îndrepta şi adesea chiar în a con­trazice rezultatele analizei practice. Căci ea presupune că reali­tatea trebue să fie explicată nu numai prin ceeace noi prindem ci încă prin ceeace noi concepem clar. Este oare de ajuns ca noi să credem a încerca un contact al spiritului nostru cu realitatea pentru a fi siguri că am şi prins realul ? Nu, ci orice afirmare pre­supune acordul spiritului cu o experienţă obiectivă. Aşa dar „psi-chologia nu poate deveni ontologie prin simpla extensiune a date­lor sale imediate. Ea nu poate deveni metafizică decât datorită unor postulate cari,— departe de a fi date, — rămân condiţiunile înşi-le cărora datele trebue să se conformeze pentru a deveni obiecte; adică psichologia pentru a deveni metafizică este con­strânsă a projectâ în afara subiectului o conştiinţă impersonală îmbibată de gândire".

c) In sfârşit acesta confundare a metafisicei cu filosofia, — ce rezultă mai ales din faptul de a luă adâncirea în sine ca metodă a metafisicei, — ne duce, probabil, la o falsă concepţie despre natura experienţei, căci ea ne duce la imposibilitatea de a determina natura criteriului adevărului.

1) A se vedea savanta critică ce Victor Delbos adresează lui Bergson cu prilejul apariţiunei cartei acestuia „Matiere et Mémoire", („Revue de Mé­taphysique et de Morale", Maiu 1897).

Aşa de ex. dacă am consideră actualele şcoli filosofice ad­verse, — nu putem decât să fim siliţi la urma urmei a ne întreba: de ce atât intelectualism' cât şi anti-intelectualiştii par de o po­trivă irefutabili când îşi definesc reciproc adevărul? Tocmai pen-trucă, — credem noi, — şi unii şi alţii au în parte şi din punctul lor de vedere dreptate, — şi anume că şi unii şi alţii caută cri­teriul adevărului în domenii în cari acest criteriu nu poate fi decât în parte găsit.

44£^ă!M~SSi&^MjMÎÎSilS.AeJ^G s a u ^ e idei ? Pentru noi criteriul adevărului nu stă nici în fapte nici în idei sau stă şi în fapte şi în idei, şi anume în principiile cari fac cu putinţă re­laţiile dintre fapte şi idei. Oare cine nu ştie că o judec j Jă .eş te ^ s ^ a d ^ x | j â t | ; î n măsura în care ea se referă la un loc şi timp

că dacă există lucruri asupra cărora doi oameni de o cultură neegală pot să-şi dea, mai mult sau mai puţin de o potrivă, pă­rerea lor, apoi nu este mai puţin adevărat că sunt altele asupra cărora nu pot să se pronunţe decât numai anumiţi specialişti. Dar ca atare este vădit că principiile diretrice ale cunoştinţei exprimă însuşi felul de a fi al experienţei într'un moment dat, şi că, astfel fiind, este un non^sens a se mai vorbi, — ca până acum, — de un criteriu al adevărului, — ci chestiunea criteriului adevărului trebue să devie tot una cu aceea a principiilor de gândire. Adică criteriul adevărului trebue să înfăţişeze o evoluţie în sensul în care experienţa însăşi şi principiile dîrectrice ale cunoştinţei în­făţişează o asemeni evoluţie 1 ) .

Aşâ dar cel mai legitim chip de a defini adevărul este de a găsi mai întâi fundamentul experienţei şi de a spune apoi că jade^ y^ujţ^ste.îa.jpnefi.e.de. experienţă.- Dar în chipul acesta este vă­dit că soluţia problemei naturii experienţei, — şi cu ea aceea a

1) A se vedea îa acest sens articolul pe cât de interesant, pe atât de sug-gestiv al D-lui Rădulescu-Motru, articul publicat de curând în „Noua Rev. Rom." (Voi. X, No. 17) şi intitulat „Adevăr şi Minciună". Căci deşi teza D-lui Motru se bazează pe „diviziunea" logicei,— totuşi se pare că D-nu Motru n'ar primi cu şcoala lui Durkhekn o tălmăcire pur sociologă a na-turei idealului, dar că D-sa ş'ar apropia poate mai mult, în această pri­vinţă, de concepţia fichteană a unui Baldwin, care se bazează pe „evoluţia" logicei. . •—

Studii Filosofice, voi. V[ fascii. 8

criteriului adevărului, — încetează de a mai fi căutată într'un dualism spirito-materialist, ori într'un monism care ar consista în reducerea materiei la spirit sau a spiritului la materie, ori într'o substanţă mai mult sau mai puţin transcendentă sau ima­nentă şi faţă de care spiritul şi materia ar fi ca părţile unui tot, ori într'un dualism subiectivo-obiectiv, ori în reducerea obiec­tului la subiect... ori în cine ştie ce altă concepţie posibilă a acestui raport. Ci astfel experienţa ar fi trăirea însăşi a gândirei sau mersul însuşi al ştiinţei, — şi a cărei natură, deci, trebue căutată în însăşi evoluţia gândirii şi a ştiinţei.

Prin urmare în nici un caz procesul psichologic, — prin care un individ filosofează, — nu poate fi o legitimă metodă a metafisicei, ci pentru a trece cu adevărat din domeniul ştiinţei în cel al metafisicei pentru a determina postulatele, principiile sau genesa experienţei în general, — trebue să facem deosebire între filosofie şi metafisică, trebue să ieşim din procesul însuşi al filosofiei, trebue să ieşim din noi înşine, trebue să încetăm de a filosofâ prin noi şi pentru noi, trebue să ne repunem în seria de momente ale trăirei gândirei în general, trebue să facem operă de istorici ai filosofiei. Cu alte cuvinte, adâncrea în sine nu poate să ducă decât fatal la o anumită concepţie filosofică, — uneori de sigur chiar la o sublimă concepţie filosofică, — iar nici de cum şi nici odată la principiile procesului care determină nu cu­tare concepţie filosofică dar orice concepţie filosofică adică la metafisică, — ci metoda metafisicei nu poate să consiste decât în considerarea trăirei filosofiei în general adică în Istoria Fi­losofiei1).

1| Se ştie că mai ales Hegel s'a folosit de Istoria Filosofiei ca metodă a metafisicei. Dar Hegel cade şi el în eroarea de a se „interiorisa" căci telul său este tocmai de a construi un nou sistem filosofic. Or, construirea unui sistem filosofic nu este cu putinţă, într'adevăr, decât interiorisându-ne, decât adân-cindu-ne în noi înşine. Astfel că în realitate Hegel nu face decât să analizeze unul din momentele procesului lumei şi el are numai iluzia că analizează is­toria însăşi a acestui proces. De aceea şi tentativa lui Hegel a ajuns la panteism. Căci a proceda curn el a procedat, însemnează a ne substitui fatal lui Dumnezeu şi a pretinde, deci, că sistemul nostru este forma per­fectă, capătul tuturor sistemelor, după cum Hegel, se- ştie că, a şi făcut.

Mai aproape de adevăr ni s'ar părea Dilthey, — dacă el n'ar cădea iarăşi, — de şi nu ca Hegel ci aproape fără de voia lui, — în aceeaşi eroare, căci se ştie superioritatea ce el acordă intuiţiei poetice faţă de logică. In tot

De ce^aunţă_ornul să ştie? El pare a face aceasta sau mânat de un'inslinct de consenjarjln vederea unei arte utile, adică din cauza simple: nevoi de a putea trăi şi deci în vederea de a posedă ori de a-şi crea pentru a poseda lucruri din natură utile vieţii; sau avântat de un instinct de progres pentru o perfecţionare mai ales morală, — instinct manifestat sub formă de necesităţi este­tice ca simpla curiositate de a ştî, ori dorinţa de a prinde şi pre­lungi frumosul din natură, prin concretisări relativ neperitoare cum sunt literatura, muzica, toate artele estetice în general; fie sub forma unor anumite motive unele de natură pur morală, altele de natură religioasă, etc.

Primul instinct este comun tuturor vieţuitoarelor, şi anima­lelor ca şi omului; dar pe când la animale el este un scop şi astfel se găseşte într'un grad de extremă d e s v o l t a r e , — l a om el pare a nu fi în ultimă analisă decât un instrument al celui d'al doilea.

Considerarea sistemelor filosofice pare a ne conduce să vedem în aceste două instincte genesa însăşi a experienţei. Aş i de ex. se ştie că marea obiecţiune ridicată de filosofia lui So-crate a fost: cum se pot concilia plăcerea şi fericirea, aceste două elemente cari pentru Socrate definesc de o potrivă actul moral? Morala socratică nu este oare o apologie adusă utilita-

cazul însă Dilthey a văzut lămurit că metoda care convine cel mai âdequat metafisicei este Istoria Filosofiei. Am -putea aşijderea apropia tesa noastră de neo-kantismul unui Deussen sau al unui Benno Erdmann cari urmăresc tocmai ca prin progresul ştiinţei să justifice, cel dintâi distincţia în numen şi fenomen astfel cum după Kant a aprofundat-o Schopenhauer, cel din urmă • sintesa raţionalisto-empiristă astfel aproape cum a săvârşit-o Kant; sau mai • cu seamă de concepţia de istoric al filosofiei a lui Boutroux, — discipolul atât de demn al neîntrecutului interpret de sisteme, al hegelianului Eduard Zeller; — şi deci cu atât mai mult de concepţia lui Victor Delbos, discipul al lui Boutroux, căci Delbos a avut ca profesor o netăgăduită înrâurire asupra noastră.

Dar se ştie că în materie de fMosofie, rnai mult ca în ori ce, nu poate fi niciodată vorba de a continua fără rezerve opera cuiva, — după cum nu poate fi niciodată vorba de a începe o operă absolut din nou .Ci esenţialul stă în a precisa anumite întrevederi punându-ne în anumite puncte de vederi cari ele înşile lasă anumite întrevederi de precizat. Aşa de ex. noi stăruim mai ales asupra faptului că trebue făcută o distincţie nu numai între ştiinţă şi filo­sof ie cât mai cu seamă între filosofie şi metafisică pentru a se vedea în ce sens Istoria Filosofiei ţrebue considerată ca metodă a Metafizicei,

rismului şi egoismului ? Or, Platón îşi va propune tocmai a arăta că filosofa socratică nu numai că nu poate fi atinsă de o asemeni obiecţiune dar că ea este încă cea mai legitimă bază ce se poate dâ moralei inter-individuale- sau Politicei1), dacă ştim origina extra-sensibilă a conceptelor pe cari Socrate a fondat ştiinţa. Dar pentru aceasta Platón simte trebuinţa de a depăşi rezervele lui Socrate faţă de problema primului principiu şi de a reveni deci la desbătuta chestiune eleato-heraclitiană a unităţei şi a multi-plicităţei. El însă nu reia negreşit această problemă aşa cum ea fusese pusă de filosofii ante-socratici, ci o pune în spirit socratic, adică îi schimbă interesul pur speculativ în interes profund uman. Astfel că vechea problemă: cum se conciliază unitatea lumei cu multiplicitatea sub care lumea se manifestă, devine pentru Platón: cum se conciliază idealul (raţionalul) cu sensi­bilul. Trebue, — zice Platón, — să^existe o- lume în sine care să fjejnodelul„celei dată nouă, lume faţă de care lumea noastră nu este de cât un fel de umbră, — astfel încât binele moral definit de Socrate în funcţie de lume sensibilă pare un egoism numai atât cât nu se ţine seama de faptul că el trebue pus în raportul său real cu binele moral definit în funcţie de lume ideală'. De unde şi nevoia pentru Platón de a stărui asupra ideilor de reminis­cenţă, necesar, amor, etc. cari să alcătuiască o cât mai com­plectă explicare a lumei sensibile prin conceperea unei existenţe reale a unei lumi ideale.

Dar i s'a părut lui Aristóteles că pentru a arătă semnifica­ţia raţională şi ideală a lumei raţa de cea sensibilă, voluntară, utilitară, egoistă prin care ea ni se manifestă, nu este nevoe a concepe cu Platón o. lume ideală existând în sine ea deo­sebită oarecum de cea dată, — ci că trebue să revenim la punctul de vedere, — singurul exprimat de Socrate, • — şi j^căutâ_j^feh^Jr^.jdjiaj.-Juiaea,-dată,..xaUmm.~MmM a^cXaJdea ju iu i . De unde elementele de materie, formă, dina­mism, etc. şi mai ales faimoasa distincţie & căuşelor cari joacă un atât de mare rol în filosofía lui Aristóteles; — şi de unde, înainte de toate, concepţia unei filosofii mai mult fisică decât psichologică. Natura actului filosofărei poate, se ştie, după

1) „Politica" alcătuia pe vremea lui Platon problema prin excelentă la ordinea zilei la Qreci.

Aristoteles, să fie dedusă din analisa ori cărei existenţe capabilă de mişcare şi de transformare, iar nici de cum, ca la Platon, numai din considerarea dialecticei umane. In lumea dată există, deci, un principiu real al unei lumi sensibile, o posibilitate sau materie, — după cum exsită şi un principiu real al unei lumi ideale, un act sau formă; — iar lumea dată consistă tocmai într 'o vecinică mişcare, într'o vecinică trecere dela un principiu la al tui7Tn^e»^«7â^aferiei de a avea o cât mai perfectă formă sau în dorinţa vieţii de a se ridica la culmile raţiunei (gândirei pure). De unde şi faptul că pentru Aristoteles virtutea era un fel de juste milieu, o deprindere, — iar vieaţa unul din atributele înşile ale fiinţei divine.

Pentru Aristoteles, dec', aşijderea ca şi pentru Platon, instinctul de vieaţă rămâne absolut subordonat principiului ra­ţional, dar el are mult mai multă realitate ca la Platon. Aşa dar Platon admitea o lume ideală în sine, la care omul se putea ri­dică prin dialectică, — pe când Aristoteles punea lumea ideală în lumea dată şi admitea, deci, posibilitatea nu numai a conce-perei dar încă a trăirei lumei ideale.

Cu Plotin ne strămutăm în domeniul celei mai subtile filo­sofii ce mintea omenească a construit vr 'odată. Plotin admite atât lumea' ideală în sine a lui Platon cât şi posibilitatea nu numai a eonceperei dar încă a trăirei, ca la Aristoteles, a acestei lumi. Or, trăirea lumii ideale la Aristoteles eră eu putinţă întru cât ea eră imanentă lumii date. Cum putea ea să aibă loc pentru Plotin care admitea transcendenţa platonică? Pentru aceasta Plotin a recurs la un mod de cunoştinţă necunoscut atât lui Platon cât şi lui Aristoteles, la un grad de cunoştinţă superior chiar celui al dialecticei platoniciene, — la cunoştinţa prin intensitatea sentimentului adică la extas. Extasul însă se opune atât la voinţa de a trăi cât şi la raţiune, — întru cât el este o formă ce le de­păşeşte pe amândouă: prin extas omul renunţă oare cum de a trăi, — şi în extas nu poate fi vorba de raţionament. Faptul este că pentru Plotin esenţa filosofărei nu consistă nici în instinctul vital nici în pura speculaţie, ci acestea sunt ele înşile simple hi-p'ostase ale primului principiu unul care nu este o fiinţă (vieaţă sau inteligenţă) ci o supra-fiinţă (supra-vieaţă, supra- inte­ligenţă).

Dar dacă am urmări toată Istoria Filosof iei am vedea pre-

cisându-se din ce în ce străduinţa de a se concilia un element sensibil, vital, utilitar cu unul inteligibil (raţional), pur moral şi desinteresat, — cari par a se exclude unul pe altul şi cari totuşi par a lua de o potrivă parte la procesul prin care omul filoso-îează. Şi dacă am ajunge la epoca în care trăim ,— epocă ce a început prin positivism spre a tinde apoi spre metafisicianism, — am putea zice ceeace Victor Cousin zicea despre misticismul din timpul său J ) : Există o raţiune care, dacă nu ne conformăm ei, — ne asvârlă în extravaganţă. Aşa de ex. s'a căutat până în timpul din urmă ca concepţia despre lume să fie restrânsă în limitele percepţiei; dar acum de curând s'a băgat de seamă că înăbuşim în aceste strâmte limite şi astfel s'a încercat cu ori ce preţ o ieşire, invocându-se pentru aceasta un nou mijloc de a cunoaşte. Adică, nu se îndrăznise a se admite existenţa unui Dumnezeu invisib ;l şi iată că acum se năzuieşte a se intra în co­municaţie directă cu e! ca şi cu obiectele sensibile.

Această profundă observaţie a iui Cousin, atât de admirabil aplicabilă şi astăzi ca şi pe timpul său, pare a exprimă realitatea însăşi. Căci istoria, gândirei omeneşti ne a ra tă într 'adevăr că ceeace a călăuzit în totd'auna sufletele consacrate ca mari, — cheme-se ele Socrate, Platon, Iisus... cheme-se raţionalistul Leibnitz ori empiristul Hume, — n'a fost nici logica rece a inte­ligenţei pe care o atacă actualii anti-intelectualişti dar nici ceva nelogic, ci tocmai o logică entusiastă, o logică i n care a clocotit dragostea de idea! până la jertfă, — dragoste ce s'a pus pururi stavilă instinctului vital care făcea ca forţa să primeze dreptul, o logică ce se răsvrăteşte atât împotriva umilirei omului de către anumiţi savanţi cât şi împotriva acelor metafisicieni cari divi-nisează pe om umanizând pe Dumnezeu.

O atare logică, — ce s'ar putea chema a sufletului, — de­clară ca profund legitimă acea filosofic ştiinţifică ce-şi ia ca punct de plecare progresul însuşi al ştiinţei, dar ea n'o consideră decât ca pe o pregătire în intrarea domeniului metafisicei, iar nici de cum ca putând să se substituiască metafisicei însăşi.

Pentru a prinde, deci, natura absolutului, — pe cât omeneşte este cu putinţă, — trebue să urmărim istoria sau evoluţia însăşi a ştiinţei ce ne propunem s'o luăm ca punct de plecare.

1) Victor Cousin: Du Vrui, du beau et du bien (începutul lecţiei V-a).

Din cele ce preced reiese că noi departe de a fi adversarul concepţiei filosofice tălmăcită prin cuvintele „filosofic ştiinţi­fică", suntem din potrivă un adept al ei, cu réserva însă că noi credem că tocmai această concepţie, — prin faptul că admite existenţa unui spirit filosofic ce se întrupează d'alungul veacu­rilor în diferiţi indivizi sub diferite forme, — se împotriveşte rnai mult ca orice altă concepţie filosofică la confundarea filosofici cu metafisica adică la admiterea adâncirei în sine ca metodă a metafisicei. Şi caracteristica esenţială a filosofici ştiinţifice stă pentru noi tocmai în faptul că nu ea, ca concepţie a unui mo­ment, ci trăirea ei, adică Istoria Filosofiei, constitue drumul însuşi al metafisicei.

Iată dar sensul în care noi am propovădui credinţa în legi­timitatea metafisica a filosofiei ştiinţifice. Şi în chipul acesta în­ţeleasă, cât de admirabil nu şi-ar îndeplini filosof ia rostul său de înălţătoare a sufletelor! Căci astfel s'ar vedea că dacă ştiinţa este posibilă»., cauza,.este că natura însăşi a experienţei, sau a lumei^grjifeş.taţ§, este de a fi ştiinţifică, — ea consistând într'o ţgjtlîrjţă „spre^ordirie, în o continuă şi treptată reaiisaig,jdelJQgig„ în nelogic. Şi în ce consistă oare ştiinţa dacă nu tocmai în gă­sirea şi exprimarea unei asemeni realizări? Pentru ca să ştim trebue să cugetăm. Dar ce este gândirea ? O lucrare făcută cu scopul de a putea explica. Or, a explica nu este altceva decât a situa necunoscutul între date cunoscute, adică a găsi ordinea necunoscutului, a exprima o realisare logică într'un chaos nelogic.

Dar astfel inteligenţa n'ar mai fi, — ca la un Bergson de ex., — pe cât de acord cu ştiinţa pe atât în desacord cu metafisica, ci ea ar fi din potrivă lumina însă-şi care să ne arate tocmai cum se săvârşeşte trecerea delà ştiinţă la filosofie şi delà aceasta la metafisica. Şi astfel ne-am putea da cât mai aevea seama de sublimitatea cuprinsă în cuvintele lui Boutroux, — că partizanii filosofiei ştiinţifice sunt acei apostoli ai idealului a căror maximă este „prin adevăr pentru dreptate", — căci în acest caz am vedea că idealul departe de a fi un simplu simbol 1), el este din potrivă realitatea profundă care ne desleagă taina

1) Cum susţine de ex. şcoala sociologico- pozitivistă a !ui Durkheiin, care face din ideal un pur produs al societăţii.

atât a inteligentei cât şi a vieţii însăşi: există o sofistică a vieţii pentrucă trebue să existe o logică a idealului.

Prin urmare noi credem în intimitatea sufletului nostru când el ne şopteşte că „lumea nu poate să fie o simplă întâm­plare, că fiecare om îşi are rostul său pe lume" pentru că credem că adâncirea în studiu nu poate decât să ne chezăşuiască aceasta. Da, cu sau fără eonsimţimântul filosofilor de profesie, omul este şi. rămâne. .aJunţă eminamente mşţafisigă. Şi dorinţa de.a_i>fl.--trunde taina.Jk£ideme_uflftQri pentru e i Q^condiţieşine qua non de existenţă. Zac multe şi trudnice dureri în sufletul ome­nesc, şi ele cer desluşire în cazul când nu s'au preschimbat încă în isvor de omorîtoare desnădejde. Sunt mulţi aceia cari şi-au văzut aproape toate idealurile înmormântate câte unul unul şi pe cari, deci, trăirea vieţii i-au durut greu şi cari au bles­temat şi s'au răsvrătit dar cari au rămas tot la jugul acestui lanţ de suferinţe ce se chiamă vieaţă. De ce? Care este noima acestei vieţi ce pare atât de fără noimă?

Filosofia ştiinţifică ne îndeamnă, mai mult ca ori care altă concepţie filosofică, a căută în însăşi evoluţia ştiinţei taina şi rostul lumei. Şi noi sprijiniţi tocmai pe această concepţie, ne în­trebăm dacă realitatea profundă, — prin pare totul pare a se explica, — nu stă în mergerea unei forţe ideale, a unei forţe de lumină prin o forţă vitală sau prin o voinţă oarbă, dar astfel Jncât vieaţa, •— şi durerea legată de vieaţă, — pare a fi dată toc­mai ca materialul însuşi din care să se dăltuiască piedestalul idealului? Dar ca atare nu inteligenţa este un instrument al vieţii ci vieaţa este ogorul plin de spini pe care inteligenţa trebue să-1 străbată pentru a afirmă a tot puternicia dreptăţii în faţa obij-duirei forţei vitale. Cu alte cuvinte, ne întrebăm daca din cătră­nita obidă din care sufletul omenesc se adapă în întruparea lui, — isfeânda raţiunei nu cristalizează veşnicia fericirii? Căci poate că există o sofistică a vieţei tocmai pentru ca noi să facem ca să triumfe o logică a idealului.

Poate că divinizarea crucei şi a Celui răstignit pe ea pentru ideal, înfăţişează întruparea desăvârşită a „spiritului filosofic", a acelui spirit a cărui realitate „filosofia ştiinţifică" o afirmă cu cu atâta tărie. Căci cei ce cred în o asemenea divinizare, mor lăsând pururi o urmă de neprihană sufletească consacrată ca sfântă şi pururi dătătoare de puteri şi nădejdi celor oropsiţi, pu-

ruri talisman de mângâiere celor ce suferă. Or, ce alt rol mai suprem se poate atribui filosofiei decât acesta al determinării unor asemeni divine de nobile manifestări sufleteşti?

Dar atunci, filosofia ştiinţifică sau ,— mai general vorbind, năzuinţa de a concilia ştiinţa cu aspiraţiile noastre metafizice,— căci filosofia ştiinţifică nu este decât forma actuală dată acestei năzuinţe manifestată în toate timpurile sub osebite forme,— atunci filosofia ştiinţifică sau năzuinţa de a concilia ştiinţa cu aspiraţiile metafizice iâ un sens altfel profund. In acest caz ne întrebăm din potrivă dacă nu cumva este sofistic a căuta fie nai­vitatea, fie legitimitatea religiei în conflictul sau în concilierea dintre ştiinţă şi metafizică. In acest caz ne întrebăm dacă orice formă a manifes tăm sufletului omenesc,— şi ştiinţă şi filosof ie şi artă, — nu se isvodeşte tocmai din religie ca avânt de simţi-mânt şi nu năzueşte tocmai către religie ca concepţie inte­lectuală.

n A R I N Ş T E F Ă N E S C U .

RESPONSABILITATEA ACTELOR PSIHISMULUI INFERIOR l )

i.

Chiar omului normal, a cărui personalitate psichică şi fi­zică formează un tot perfect şi echilibrat, i se poate întâmpla în anumite momente, ca să aibă accese de inconştienţă, de auto­matism, cunoscute în limbajul comun sub numele de „distracţie". Şi faptul în sine nu'şi are altă explicare, decât aceea că, cineva fiind prea mult preocupat 'de anumite impresiuni, senzaţii sau idei într'un moment dat, dă cu totul uitărei lumea înconjurătoare, afundându-se în lumea internă a impresiunilor, senzaţiilor sau ideilor sale. Şi cazuri de acestea se prezintă în vieaţa de toate zilele.

Dar stările acestea de distracţie nu ne pot decât cel mult amuza, nu şi interesa, căci în afară de ele, sunt o sumă altele, prin cari se trădează mai mult decât o stare momentană de dis-tracţiune, o adevărată desasociare a eului nostru şi cari sunt cu­noscute în psihologie sub numele de stări automatice, inconştiente.

Aceste stări de inconştienţă, de automatism, cari odinioară aparţineau domeniului ştiinţilor zise oculte, astăzi graţie cercetă­rilor psihologice, medico-psihologice şi mai ales biologice, s'au constatat că nu sunt decât opera psihismului nostru inferior,

1) Rezumatul conferinţei ţinute Ia Seminarul Pedagogic de şti inţe pedale, dela Facultatea de Drept din Paris.

care ne stăpâneşte în anumite momente, anihilând orice stare de conştientă.

Căci s'a constatat că eul nostru nu-i ceva „simplu şi iden­tic", ci un complex de stări conştiente şi inconştiente, având un centru psihic superior, numit starea de conştientă, o proprie­tate fundamentală a spiritului, după unii psihologi un simplu fe­nomen supra adăugat activităţii noastre cerebrale; după alţii, care leagă de activitatea sistemului nostru nervos toate senzaţiunile, dorinţele, sentimentele, amintirile sau ideile, ce le prindem din lumea exterioară.

D-l T. Ribot a definit într un mod foarte clar această stare de conştientă denumirf^o: „conducătorul perpetuu şi indefinibil, care redă starea corpului nostru neîncetat prezentă conştiinţei şi manifestă astfel în chipul cel mai intim legătura indisolubilă a vieţii psichice şi fiziologice 1)".

Aşa dar, în_afară de centrul psihic superior, unde sunt loca-jjgafft tPfte stărilf: .noastre de conştientă, se află un alt centru psihic inferior«..unde se Jocalizează toate actele stărilor noastre dejrjconştienţă, cari nu sunt altceva, decât reflexul nervilor sen-zijorii t ale căror,Jmutf fisiunU^eaa;^.^^.n>jij^Jţit.ajunge până la starea,de conştientă.

Ca atare la un individ distingem două funcţiuni psihice: una superioară, căruia îi aparţin toate actele conştiente, volun­tare şi libere, cari fac pe subiect responsabil; alta inferioară, că­reia îi aparţin toate actele inconştiente, automate, involuntare, cari nu incumb subiectului nici o responsabilitate sau cel mult o responsabilitate foarte atenuată.

La omul normal aceste două ordine de funcţiuni psihice se coordonează, se suprapun şi colaborează într'o aşa de strânsă legătură, încât este imposibil de a distinge partea de acţiune a fiecăruia din ele. La omul anormal, de pildă la nebun, aceste două ordine de funcţiuni psihice sunt într'o astfel de dezagregare, că nu putem distinge, care din ele îl diriguesc; iar între aceste două stări, este omul demi-normal, cum se numeşte în psihologie, la care anumite manifestări exterioare, nu sunt decât opera psihis­mului inferior, lipsit de orice control şi direcţiune din partea cen­trilor psihici superiori, cari sunt numai anihilaţi, nu şi nimiciţi, ca la nebuni.

1) T. Ribot. Les maladies de la persona'ite, p. 17.

II.

Pentru a ne puteà da seamă de responsabilitatea ce o in­cumbă aceste acte ale psihismului inferior, e necesar să vedem, care anumite stări sunt tocmai datorite acestei funcţiuni psihice inferioare.

Ca să înţelegem cum se manifestă activitatea psihismului inferior, să studiem în puţine cuvinte somnambulismul, care, cum foarte bine 1-a caracterizat medicul lui Shakespeare din „Machbet" (Act. V. se. I) — „subiectul deşi se bucură de toate binefacerile somnului, lu\crează ca şi un om treaz".

Astfel vedem pe lady Machbeth că deşi adormită, se scoală din pat, ià de pe masă lampa, o aprinde, se duce în cabinetul de lucru al soţului ei, îi răsfoeşte scrisorile, le deschide, le ceteşte, le reînchide, e tc . . Dar toate aceste acte le face în stare de incon­ştienţă, „deşi cu ochii deschişi, cum zice Shakespeare, dar închişi la impresiunile lumii exterioare".

Alte subiecte somnambule se plimb pe streşini de case cu mai multă îndemânare ca un echilibrist; altele vorbesc, scriu foarte corect lucrurile simţite în criza lor, cum este cazul Elenei Smith, studiată de Dr. Flournoy 1 ) , care a scris celebrul roman Marţian, cu o putere de viziune şi cu o imaginaţie, rar de întâlnit chiar la romancierul cel mai fantastic. Ea nu s'a mărginit numai de a descrie planeta Marte, dar a inventat pe deănţregul 'şi o limbă Marţiană, pe care a studiat-o 'Dr. V. Henry. Toate aceste acte însă sunt făcute în stare de inconştienţă, de automatism, fără nici o participaţiune a centrilor psihici superiori; totuş ele nu exclud şi oarecare urmă de inteligenţă. Astfel subiectul în criza sa ştie să-şi coordoneze mişcările, să evite obstacole, să-şi corecteze manuscrisul, să-1 recitească, etc.

Analele medico-psihologice ne ofer o sumă de exemple mi­nunate în această privinţă: „am văzut, zice Dr. Qrasset, un soldat, care în timpul crizei, îşi făcea în modul cel mai corect toate exerciţiile militare, învăţate în timpul zilei. Abatele Dideroti se sculă, îşi scria discursurile, le recitea, le corija sau le adnota. Dacă i se substituia o foaie de hârtie albă celei scrise, corija pe ea, recitind din memorie" 2 ) .

1) Dr. Flournoy. Étude medico-psichologique sur Hélène Smith. 2 ) Dr. Grasset. Le psychisme inférieur.

Deci toate aceste acte ale somnambulismului aparţin do­meniului psihismului inferior; el primeşte impresiunile lumei ex­terioare, şi prin el ajung la creer, probă urmele de inteligenţă în actele sale, dar ele nu ajung până în centri psihici superiori, cari sunt adormiţi, anihilaţi.

Dar nu numai somnambulul, ci fiecare din noi am avut oca-ziunea să ne lăsăm pradă acestei activităţi a psihismului inferior, căci visele nu sunt decât opera lui, nu ca o stare patologică ca la somnambul, ci ca o funcţiune normală a vieţei.

Insă în afară de aceste acte de automatism datorite distrac-tiunei, somnambulismului sau somnului natural (visele), deci pro­vocate pe cale naturală, mai sunt altele provocate pe cale artifi­cială ca: hipnotismul şi spiritismul.

Atât în actele de hipnoză provocate pe cale artificială prin suggestiune, cât şi acele mişcări spontane şi involuntare, cari fac pe subiect să împingă măsuţa sau paharul, nu sunt altceva decât mişcări inconştiente, automate, datorite psihismului nostru infe­rior, care lucrează de capul lui fără nici un control şi direcţiune a centrilor psihici superiori, cari sunt anihilaţi, adormiţi.

In vieaţa de toate zilele însă, întâlnim o serie de acte de o importanţă capitală, unde desasociarea între cele două psihis-muri nu este aşa de pronunţată, dar totuşi găsim urme de incon­ştienţă, de automatism.

Astfel sunt actele de insiinc, de impulsiune, de obişnuinţă şi de pasiune.

Acţele.Jnstinctive, sunt acele manifestări de impulsivitate sub arqrnr . inf l i ienţa i jp r n f t . y i f ? , f ^ să raţjpnezeAj>e dedă maşi-n_ajic§,şt£iJa.a£tfi^4)£jaxim.om în. s.tare normală nu le-arface.

De asemenea un act oarecare prea des repetat devine au­tomat, obişnuit, la a cărui manifestare centri psihici superiori dau prea puţină atenţiune, aşa că el aparţine mai mult do­meniului psihismului inferior.

Cum a zis foarte bine Myers: „un muzicant de pildă, va executa o bucată nouă cu atenţiunea cea rnai încordată, ca să împedice executarea ei în mod automat, îna ;nte de a fi învăţat să o redea cum trebue" 1 ).

Toată lumea ştie că ,,pasiunea_orbeste". adică anihilează

1) Myers. Les actes d'habitudes.

£ncc_a£ţhii]_c^ a centrilor ixsihici_super[<2i'i (a raţiunei); aşâ că omul sub imperiul geloziei, urei, răsbunărei, e t c , nu lucrează decât sub influenta psihismului său inferior.

III.

Fundamentul responsabilităţii, actelor noastre îl găsim Jn starea de conşiienjă.,şj .de^o i re , . cu. £are. j « r i . luptat. Ca un act oarecare să ne fie deci imputabil, trebue ca să-1 fi săvârşit în deplină conştiinţă de cauză şi de efect. Dar actele noastre con­ştiente şi voite, unele pot fi inofensive, altele dăunătoare socie-tăţei, căci omul este o fiinţă sociabilă.

Numai aceste din urmă pot face obiectul ştiinţei penale, care le dett /mină responsabilitatea şi edictează pedepse contra celor ce le săvârşesc, fie a se prezerva de altele, fie de a înflige o pedeapsă culpabilului.

Aşâ dar baza responsabilităţei penale a actelor noastre o găsim în stare de conştientă, de voliţiune şi de libertate a indi­vidului, care le-a comis.

Insă în actele de conştientă pe cari le-am enumerat, indi­vidul nu joacă decât rolul automat al psihismului său inferior, care îl dirijează, comiţând uneori, ce-i drept, acte inofensive, de pildă: stările somnambulice, de vis, sau distractive; dar în cele mai multe cazuri se poate comite acte dăunătoare liniştei şi si­guranţei publice, sociale, ca de pildă, actele istericului stăpânit de anumite tendinţe, ale impulsivului, ale pasionatului şi ale hip­notizatului., etc.

De aci întrebarea: aceşti indivizi stăpâniţi de aceste stări de inconştienţă, de automatism, săvârşind un act delictuos sau criminal, sunt ei responsabili penaliceşte?...

Răspunsul pe care 1-a dat psihologia, medicina şi ştiinţa pe­nală a depins de natura actului automat şi de gradul sau de no-cuitate (vătămare).

Astfel somnambulul, care lucrează sub influenţa centrilor săi psihici iiîferîoTÎTimde orice control şi direcţiune a centrilor superiori este exclusă, natural că orice responsabilitate petkilă este asemenea exclusă chiar când individul în criza sa, ar comite

un delict sau o crimă, de altmintrelea cazuri foarte rari în practică.

Acelaş lucru şi cu individul care ar comite un act delic-tuos în vis. Grigore Alexandrescu, în una din poeziile sale „Uci­gaşul fără voie" ne dă o pildă, când un ţăran în vis, văzându-se atacat de o haită de lupi, apărându-se, striveşte capul tinerei sale soţii, care dormea alăturea. Tribunalul criminalícese de pe vre­muri din Moldova (1843), neţinând în samă starea de vis, adică de inconştienţă în care a comis actul, care îi ridica orice respon­sabilitate, 1-a declarat culpabil de omucid voluntar şi 1-a condam­nat la ocnă ca pe orice ucigaş voluntar. Poetul, cu simţul său just, a protestat contra acestei sentinţe nedrepte a tribunalului crimi­nalícese prin poezia citată ; simţ pe care astăzi cercetările medico-psihologice vine să-1 confirme.

Acelaş lucru cujsteria spre diferenţă de simplul nervosism, care lasă să subsiste responsabilitatea, cu dedublarea persvnali-tăţei, aşa de bine studiată de Dr. Azam în celebrul caz al Felidei N . J ) .

In ce priveşte hipnoza chestiunea e mai complicată. In a-ceastă privinţă sunt doua'şcoli medico-psihologice, cea din Nan­cy, care susţine că automatismul ipnotizatului este absolut, aşa că orice responsabilitate e exclusă; cea din Paris, care susţine că ipnotizatul nu realizează decât sugestiuni plăcute sau indife­rente şi că se opune celorlalte, încât crimele prin sugestiune nu pot fi decât produsul fanteziei ştiinţifice.

Intâmplându-se în practică celebrul caz Eyraud-Bomard, judecat în sesiunea Curţei cu juraţi de Sena în 1891, după avi­zul Academiei de ştiinţe morale şi politice din Paris , prin re­marcabila şedinţă delà 13 Martie 1892.2), s'a decis că un subiect hipnotizat, infiltrându-i-se o anumită idee, chiar în stare de tre­zire, poate, sub influenţa ps ;hismului său inferior, să cadă într'o stare de semi-hipnoză — şi să comită actul sugestionat. Stare de hipnoză pe care Academia a numit-o „suggestion à la longue échéance" — iar Jules Soury, citează între altele cazul lui Raskol-nicoff din Crimă şi Pedeapsă de Dostoïevski (part. VI, p . 217,18).

1) Dr. Azam. Hypnotisme. doublé conscience et altération de la per sonalité, pag. 63.

2) Cf. Archives d'antropologie criminelle ¡892, pag. 506, et ss.

Soluţiunea dată de Academia de ştiinţe morale şi politice, are as­tăzi o importanţă deosebită în practică, fiindcă s'au văzut multe cazuri, când hipnotizatori au uzat de acest mijloc ca să comită furtun, seduceri, violări, etc, asupra subiectului ipnotizat.

Autosuggestiunea însăşi, care nu este altceva decât o sug-gestiune pe care subiectul şi-o provoacă, fie subt obsesiunea unei idei, senzaţii, e t c , fie din alte cauze, poate fi o sursă de denunţări false, acuz'aţiiini şi mărturii false etc. Analele judiciare ne citează celebrul caz al locotenentului La Ronciere de Noury, care sub de­nunţul falş al D-rei de Moli, că ar fi sedus-o, a fost condamnat la zece .ani recluziune *).

Chestiunea însă devine de o importanţă şi mai mare, când e vorba de acte de instinct, impulsivitate, cari prin natura lor sunt de o extremă nocuitate, prin faptul că indivizii subiecte ale acestor acte de impulsivism fără luptă şi fără de rezistenţă se dedau la actele cele mai imorale şi mai criminale.

Formele sub care se pot manifestă aceste acte de impulsi­vism sunt susceptibile de infinită variaţiune începând cu cele mai inofensive ca: grandomania, eşalolia (repetiri inconştiente de cu­vinte) e t c , şi sfârşind cu cele mai periculoase ca: impulsiunea omucidă, kleptomania, dipsomania (obsesiunea de a se alcoo­liza) ; psihopatia sexuală, sadismul, hom&sexuaţisptul, s\atyris-mul, lustralismul etc.

Se înţelege că indivizii, cari lucrează sub influenţa acestor forţe impulsive cărora centrii positivi superiori nu le poate opune nici o rezistenţă, nu pot avea decât o responsabilitate atenuată, după unii, sau pot fi cu desăvârşire iresponsabili, după alţii.

In ce priveşte actele de obişnuinţă, cari pot fi şi ele o sur­să de acte inconştiente, automate, după şcoala antropologică penală, orice responsabilitate le este exclusă, tratându-se aproape ca şi pe actele de instinct. ,

Chestiunea este mai complicată cu pasiunea, ea a făcut în deosebi obiectul de cercetare al criminaliştilor italieni, cari au conchis că în anumite cazuri ea poate exclude sau atenua starea de conştientă. De aci Carrara 2 ) , propune o distincţiune foarte lo­gică a pasiunilor, în oarbe (cieche) sub a căror stăpânire un indi-

1) G. Grison. La justice embarassé par les femmes. 2) Carrara. Prolegomeni degli studii penali.

vid în mod fulgerător poate să comită o crimă sau un delict; şi în pasiuni raţionale (ragionatorici), când într'un mod raţional, refle­xiv se dedă la un act delictuos, nefiind decât într'un mod indirect stăpânit de pasiune, ca de pildă: ura, răsbunarea, cupiditatea, etc. Numai cele dintâiu pot justifică o atenuare sau excludere a pedepsei, cele din urmă las să subsiste întreaga libertate mo­rală a individului.

IV.

Concluziile la cari am ajuns studiind actele de inconştien­ţă, de automatism datorite psihismului inferior, au o utilitate prac­tică nu numai din punctul de vedere al responsabilităţii penale, ci şi din punctul de vedere al măsurilor represive sau preventive, prin cari societatea trebuie să-şi asigure liniştea şi siguranţa sa.

Delicventul sau criminalul nu mai trebuie considerat ca un tip abstract, ci ca o fiinţă reală, trăind în societate, acţionând, sclav al atâtor pasiuni şi mobile variate, încât orice acţiune uma­nă, nu ni se prezentă decât ca un complex de cauze subiective (interne) şi obiective (externe), cari îşi au domeniul lor de în-rîurire asupra actelor noastre, determinându-le în mod variat şi indefinit. De aci tendinţa de a se înlocui pedepsele severe, dispro­porţionate şi fără eficacitate de corigere, cu cari se lovea aceşti indivizi sclavi ai psihismului lor inferior, prin măsuri preventive, av 'ând de scop nu corijarea individului (în cele mai multe cazuri inconijibil), ici punerea acestor sclavi ai stărilor lor de automa­tism, la adăpostul oricărei putinţe de a le reînoi, închizându-i nu in temniţe, ci în adevărate spitale de curarisire; nu pe un timp determinat şi arbitrar, ci pe o durată indeterminată... De aceea studiul acestor stări de inconştienţă, de automatism, cari apar­ţineau până mai acum câţiva ani mai mult domeniului psiholo­giei şi medicinei, astăzi au început să-şi găsească o întinsă apM-caţiune şi în domeniul ştiinţei penale, această apărătoare a cinstei, a vieţii şi a averei noastre, prin urmare a liniştei şi a si­guranţei sociale.

Ca atare magistratul, când se va găsi în faţa unei crime sau delict nu mai poate rămânea un servil interpret al dispoziţiu-nilor legei, ci trebuie să privească crima sau delictul ca o acţiune

umana, susceptibilă de variaţiuni, ca şi mobilele, cari o determin, şi ca atare şi responsabilitatea va varia în aceeaşi măsură, pe­deapsa fiind în sine, un mijloc de represiune sau de prevenire, după cum ne găsim în fata unor indivizi responsabili, demi-res-ponsabili sau iresponsabili.

E. C D E C U S A R Â

ED. T O U L O U S E ET. H. P I E R O N

Technique de Psychologie experimentale de Toulouse, Vaschide et Pieron.

Encyclopedic scientifique, Paris 1 9 1 1 , Octave Doin.

2 vol. I. 304, pag. II, 288 pag.

Faţa cu progresele însemnate ale psychologiei experimentale în ul­timii ani în Germania, Anglia, America şi chiar în Franţa, prima ediţie a technicei de psychologie experimentală datorită D-lui Toulouse, prea cu­rând dispărutului nostru compatriot Vaschide şi D-lui Pieron era insufici­entă. Ea trebuia revăzute, completată şi pusă la curent cu toate noile con­tribuţii aduse în vastul domeniu al cunoaşterei mecanizmului nostru psychic.

Aceasta o fac D-nii Toulouse şi Pieron publicând o nouă ediţiune, cu totul diferită de cea d'intâi. Chestiunile ridicate fiind destul de nume­roase, cele mai multe necesitând o desvoltare mai amănunţită, evident lucrarea a luat o desvoltare destul de mare, ceeace a determinat publicarea ei în două volume. Nota caracteristică a întregii opere este valoarea prac­tică pe care autorii caută să o dea lucrării.

Toată partea teoretică din prima ediţiune, cu întreg bagajul de dis-cuţiuni asupra metodelor în psychologie este suprimată. Autorii au avut în vedere folosul care rezultă pentru toţi muncitorii în câmpul psycholo­giei, din expunerea clară şi sistematică a procedeelor de experimentare şi posibilitatea de verificare a experienţelor încercate. Avem înainte un con­ducător în experienţele de psychologie încercate, el ne lămureşte condi­ţiile de experimentare, manipularea aparatelor, consemnarea şi interpretarea rezultatelor ş. a. Natural, nu aflăm aici numai experienţele încercate de autori în laboratorul lor, sau în alte laboratorii din Franţa. Se comunică starea de astăzi a experienţelor de psychologie, şi deci ne ţine în curent cu experienţele şi progresele realizate în Germania, Anglia, America; ni se descriu aparatele întrebuinţate, procedeele cu cari s'a urmat experien­ţele, modificările cari s'au adus şi cari s'ar mai putea aduce.

Trebue să menţionăm că sunt lăsate la o parte procedeele de ob­servare directă a indivizilor, anchetele, statist icele, cari au la bază ches­tionarele. De asemenea toate metodele psychologice cari servă la deter­minarea concometanţilor organici a fenomenelor sufleteşti, destul de multe şi variate şi destul de bogate în rezultate însemnate pentru cunoaşterea mecanizmului. psychic, necesitând o desvoltare care întrecea cadrul impus lucrării au fost lăsate la o parte.

Primul volum, după o scurta introducere care arată importanţa la-boratoriilor de psychologie, determină aparatele indispensabile celui mai mic laborator, schiţează în scurt dar destul de clar condiţiile cari trebuesc avute în seamă la orice experimentare, înlăturarea cauzelcr de eroare şi interpretarea datelor.

Prima şi a doua parte a lucrării arată cum se studiază fenomenele sensoriale elementare şi complexe şi experienţele cari s'au încercat în ul­timul timp pentru măsurarea diferitelor sensaţiuni şi percepţiuni.

Partea treia şi a patra sintetizează experienţele încercate pentru măsurarea fenomenelor de obiectivare şi intelectuale, chestiune destul de complexă şi destul de grea dar de o mare importanţă.

Partea a cincea are ca ţel ca pornind dela studiarea experimentală a sensaţiei, percepţiei, memoriei, imaginaţiei, judecăţii, raţionamentului, atenţiunii, să încerce a ne dă formula psychologică a individului, să de­termine sinteza individuală, chestiune de asemenea destul de deficilâ şi cu o însemnătate deosebită, mai ales pentru încercările de pedagogie expe­rimentală sau pedologie ale ultimului timp.

Ambele volume sunt însoţite de numeroase figuri şi exemple de teste pentru diferitele experienţe.

Opera D-Ior Toulouse şi Pieron în felul sistematic cum e expusă, pusă la curent cu procedeele experimentale întrebuinţate în cele mai în­semnate Iaboratorii de psychologie experimentală va fi un îndrumător fo­lositor pentru toţi cari lucrează la început în domeniul psychologiei expe­rimentale. Va fi o preţioasă colaborare pentru mai departea lămurire a diferitelor chestiuni supuse încă diseuţiunii.

A . Ş T E F A N E S C U - G A L A Ţ I .

C. 10636.—Tip. Profesională, Dimitrie C. Ionescu, str. Câmpineanu 9, Bucureşti.

RAŢIONALISM ŞI PRAGMATISM *)

Un semn caracteristic al culturii din zilele noas t re es te răspândirea din ce în ce mai m a r e a studiilor filosofice şi interesul pent ru ele a unor cercuri din ce în ce mai largi. Preocupări le filosofice nu se mai mărginesc la un g rup r e ­strâns de specialişti,—specialiştii din alte ramuri simt nevoia unui examen filosofic a! obiectului cercetărilor lor, — filoso­fia încetează de a fi de fapt o specialitate şi t inde să a-j u r g ă în real i ta te ceeace de drept t rebuie să fie, disci­plina genera lă menită să cuprindă într 'o vedere largă în t reagă existenţă. Un moment interesant al acestei redeş tep tăr i a interesului pentru filosofie a fost atunci când oameni de ştiinţă, renumiţi în specialităţile lor, matematiciani , fiziciani, chimişti, au început să cugete asupra problemelor filosofice genera le , când un Herz, un Maxwell, un Mach, un Ost-wald, un Poincaré, un Duhem, s'au îndrepta t spre una din cele mai mari probleme de teoria cunoştinţei, spre p ro ­blema naturii şi valorii cunoştinţei ştiinţifice. Una din prin­cipalele revoluţionari ale filosofici din zilele noas t re a fost căşunată, alături de câţiva filosofi de mâna întâi, deplini cunos­cători ai cercetări lor şi metodelor ştiinţifice, — de aceşti oa­meni de ştiinţă. Aşa numitul curent biologic al teoriei cu­noştinţei, a t â t de caracteristic pentru filosofia nouă, da-to reş te considerabil cercetărilor aces tora . Aces ta era un

•) Conferenţâ ţinuta la al VUI-lea congres al Asociaţiunii Române pentru înaintarea şi Răspândirea Ştiinţelor, în ziua de 6 Octomvrie 1912 , ia Galaţi.

semn că vechiul divorţ dintre ştiinţă şi hTosofie, precum şi reciproca lor ignorare , trebuie să dispară. Căci fusese o vreme, una din cele mai puţin fructuoase pent ru cultura eu­ropeană , când în u rma exagerăr i lor filosofice ale urmaşilor mai apropiaţi sau mai îndepăr ta ţ i ai lui Kant , şi mai ales în u rma pozitivismului care negă metafizica şi aducea după sine dispreţul pentru preocupări le filosofice de mai înainte, se făcuse o adâncă sepa ra re între ştiinţă şi filosofie, în acest sens că oamenii de ştiinţă găseau nefolositoare şi puerilă filosofia, iar filosofii, anume filosofi pentru care fi-losofarea era o jongler ie de concepte, îmbătaţ i de absolut, ignorau şi despreţ iau ştiinţa ca o p reocupare inferioară şi relativă. Filosofii de altă par te , în acelaş t imp când oamenii de ştiinţă se îndreptau spre filosofare, simţind marea impor­tan ţă a ştiinţei şi indisolubila legătură a filosofiei cu dânsa, vedeau clar că fără materialul ştiinţific filosofia era meni tă să r ămână o declamare goală , un joc pur literar, o măci­na re s t ea rpă de concepte. D e aceea vedem pe toţi filosofii care însemnează ceva în cuge tarea mai nouă, pe un Wund t , un Avenarius , un Henr i Bergson, un William James , nu numai că posed un imens bagaj ştiinţific, dar că sunt chiar oameni de ştiinţă care au adus însemnate lumini în ramuri speciale ştiinţifice, în biologie, în antropologie , în psicholo-gia ştiinţifică. Prin aceas tă aprop ie re din nou a filosofiei de ştiinţă, se l eagă tradiţia cu marile sisteme ale trecutului, nu cu antichitatea pentru care ştiinţa nu eră încă bine deo­sebită de filosofie, ci cu sistemele unui Descar tes , Spinoza, Leibnitz, Kant , oameni pentru care ştiinţa era to t a tâ t de familiară ca şi filosofia. Un adevăr astăzi curent este că nu se poa t e face filosofie fără să ai o cunoştinţă solidă a metodelor , hipotezelor şi rezultatelor ştiinţei. Filosofia în zilele noas t re şi-a luat d rep t sarcină, în primul rând, să cu- \ gete ştiinţa. Dilema cea mai impor tan tă a filosofiei actuale, cea clin care rezultă două atitudini filosofice deosebite , poa r t ă asupra ştiinţej şi valorii ei. Chiar şi acei cugetător i ca re par a diminua valoarea ştiinţei, cei care văd într'însa numai un instrument al activităţii noas t re şi un simbolism practic care nu e în s tare să expr ime adevăra ta reali tate, sunt oameni care au cel mai adânc respect de ştiinţă.

c a r e o cunosc şi au pract icat-o şi nu au venit cu conclu­ziile lor decât după ce au întreprins o critică profundă şi au cugeta t adânc asupra ştiinţei.

I

In fiecare epocă a desvoltării sale, filosofia a re câ te o p reocupare de căpetenie, câte un punct cent ra l ; din răs­punsul care se dă la aceas tă p rob lemă capitală derivă cu neces i ta te toa te celelalte poziţiuni filosofice ul ter ioare . F a ţ ă de problemele acestea centrale, poziţiunile pot fi diferite nu numai în decursul timpurilor, dar chiar înăuntrul aceleiaş «poce , căci sistemele filosofice nu numai că se succed şi se opun unele al tora, dar în acelaş moment părer i le p o t diferi asupra aceluiaş punct. Nu e problemă filosofică mai însemnată care să nu fi oferit în fiece epocă o ant inomie .şi fiece epocă a r e dilema sa filosofică centrală. Căci mersul cugetării filosofice pa re ă purcede după me toda dialectică hegel iană, care e o profundă intuiţie a adevărului, dela o teză Ja antiteza ei, ca în u rmă amândouă să se împace in t r 'o sinteză superioară. Dilema filosofică actuală e o di­lemă de teoria cunoştinţei şi poar tă asupra legăturii dintre cunoşt inţă şi acţiune. Multă v reme cunoştinţa şi acţiunea, ra ţ iunea pură şi ra ţ iunea practică au fost privite ca dome­nii s epa ra t e şi cerce ta te fiecare în pa r t e . Se căutau legile .şi principiile uneia şi alteia în chip independent , ca şi cum ar fi fost două lumi deosebi te , care numai în tâmplător vin in contact şi au legături t recă toare . In timpul din urmă, cuge t a r ea filosofică, conştientă de unitatea firii omeneşt i , a umplut prăpas t ia dintre cunoştinţă şi acţiune, sau mai bine zis e consta ta t că nu există o asemenea prăpas t ie , •odată ce amândouă m e r g continuu împreună. Şi dacă le j găs im pururea împreună, care este legătura dintre ele ? C a r e din două are primatul asupra celeilalte ? Logiceşte vorbind, care e anter ioară, cunoştinţa or acţiunea ? întâi •cunoaştem şi apoi lucrăm, sau toa t e cunoştinţele noas t re urmează necesităţile acţiunii ? Ştiinţa, forma cea mai înaltă a cunoştinţei, conţine într 'însa activitatea pract ică, or aceasta face să derive dintr'însa şt i inţa? Acţ iunea e instrumentul -ştiinţei, or cunoştinţa, instrumentul acţiunii ? Ca în c o m e n - 1

tariul evangheliei din Faust, filosofía din zilele noastre se J întreabă: «ce a fost la început: cuvântul, or faptul ?» •Sistemele raţionaliste, orcum le-am numi: intelectualism, pozitivism, áTísoTüfism,""pfflí "pTîWâTuT* cunoştinţei şi- privesc acţiunea ca derivată, ca ~sefvTtoâTre a ceTeîralf^^p^rand sistemele prâgmatiste—-intuiţionism, humanism, pluralism— "pan" plrîmaţul. acfanîr'şT'p^îyga^ciaB^Şnta. ca un instrument TtT~sîujba activităţii practice. Dilemă fimclamentală a fiToso-• fiei din timpuT^ñósfru"^é^piine a^a~dar~între jra£wnalistn şi pragmatism. Termenii aceştia nu trebuie luaţi, în expunerea aceasta ce facem asupra problemei centrale a filosofiei de astăzi, ca nişte etichete stricte, ci numai ca înfăţişând două atitudini filosofice opuse. In ceeace numim cu un. termen larg raţionalism, ca şi în ceeace numim pragmatism, pot intra sisteme şi vederi filosofice foarte diferite unele de altele, şi care ajung la concluzii destul de divergente. Mai ales în ceeace priveşte pragmatismul: când întrebuinţăm acest termen nu avem în vedere numai pragmatismul anglo-american al unui Schiller or James, ci o atitudine filosofică mult mai vastă, în care intră toate doctrinele biologice ale cunoştinţei, atât intuiţionismul evoluţiei creatoare al lui Bergson, filo­sofía ştiinţei a lui Poîncare, ca şi pluralismul şi humanis-mul lui James şi Schiller. Le vom privi pe toate în ceeace au comun, în atitudinea lor faţă de această problemă ca­pitală filosofică, şi nu vom stărui câtuşi de puţin asupra nuanţelor şi diferenţelor, destul de însemnate, ce fiecare doctrină prezentă.

Multă vreme cunoştinţa a fost privită ca un pur in­strument de sp'eculâţîuiTg, "că ó 'oglindire"a' re^mTuî^jpentnF unii,, ca ^ ^ e ^ j a ü e T a s^1riffirúr"péhtrü-lílt^ i n d e p e n d e n t r de "Trebuinţele ,_jytale^Jat^sab'íe^tülüi'~cunóscator. Se" ÍülTcTr-" noş'tinţa aşâ cum o găsitri" la capătul unei lungi evoluţiuni, şi mai ales în forma ei cea mai înaltă şi în aparenţă cea. mai dezinteresată — cunoştinţa ştiinţifică, fără să se preo­cupe de origínele acestui dezinteresat instrument de spe-culaţiune şi să se caute dacă la spatele dezinteresării acesteia nu se ascunde o profundă trebuinţă vitală. Graţie exten-siunu_ş_L aprofundării studiilor biologice şi măT ales graţie

principiilor evoluţioniste care s'au impus încă de pe la jumăta­tea secolului XIX cugetării ştiinţifice şi filosofice, s'a sim-•ţrTT'hevoia unei noi cercetări a problemei cunoştinţei şi V a

-născut convingerea., câ„ - teoria _ cunoştinţei trebuie pusă în legătură_cu_jvjaţa. De aci un întreg curent biologic în teoj^ rîa cunoştinţei, curent reprezentat atât prin filosofi de seamă ca "Avenarius, fundatorul Cn(i^Li^^ şl pragmatistul William James, câţ şi prin acei mari savanţi despre "care: vorbeam şi mai sus, ca Maxwell, Herz, Macii, Ostwald, care au meditat asupra origjnei, principiilor_şi va.-— lorii cunoştinţei ştiinţifice. Atât filosofii cât şi oamenii de .ştiinţă au văzut că cunoştinţa, atât cea a simţului comun cât şi cunoştinţa ştiinţifică, care nu e decât o formă puri­ficată a celeilalte, nu este un produs cu desăvârşire des­părţit de trebuinţele vitale ale fiinţei vii, şi că înainte de a avea un scop sjje.calatiy_.5re o anume utilitate practică. Alături de conştiinţă şi de ştiinţă, mai bine zis deasupra lor, logiceşte şi cronologiceşte anterioară, stă viaţa. Sforţarea de cugetare vine .după sforţarea vieţii, nu se adauge la viaţă ca ceva străin şi din afară, ci dimpotrivă continuă sforţarea vitală, este potenţarea ei "$premă. Dar viaţa or­ganică, luată fie ca viaţă individuală, fie ca evoluţie a s p e ­ciei, este îndreptată mai ales spre util: legea de conser­vare e legea fundamentală a vieţii, atât pentru indivizi cât şi pentru specie. HânH a p a r e mn^ri inţa, e a mi poate face. altceva decât să lumineze sforţarea primordială a vieţii şi să ^sigure fiinţei vii o Jnse ra r_e_c j^ tffle de traîu în care e pusă. Dela început, rolul ei nu este că tuşe le puţin speculativ, ci un rol practic, rolul unui in strument în serviciul acţiunii fiinţei vii. «Orientarea conştiinţei noastre spre acţiune pare fi legea fuiidame.ntală„JL__yj^ţrj n^asjr^p^îcjiojcjgice». scrie Henri Bergson. Nu cunoaştem pentru a cunoaşte, în chip dezinteresat, ci cunoaştem pentru a lucra, pentru a trăi. Munca normală a inteligenţei noastre e departe de a fi dezinteresată. «Istoria evoluţiei vieţii ne arată în facultatea de a pricepe (in inteligenţă) o anexă a facultăţii de a lucra, o adaptare din ce în ce mai preciza, mai complexă şi mai mlădioasă a conştiinţei fiinţelor vii la condiţiile de viaţă în care sunt puse» (Bergson).

Filosoful care a pus în evidenţă, intr'o formă defini­tivă, rolul utilitar al cunoştinţei noastre este Henri Bergson. El a arătat, împotriva concepţiilor intelectualiste, că per-cepţiunea nu e o cunoştinţă pură, o contemplare, ceva a-nalog; cu o copie fotografică a realităţii; percepţiuneaJULare un rol speculativ, nu este propriu zis o cunoştinţă — dacă prin cunoştinţă înţelegem contemplarea dezinteresată a rea­lului — ci. este instrumentul acj^uni^oajţrjej pe când corpul, cu sistemul nostru nervos (pentru Bergson sistemul ner­vos eu creerul şi toate celelalte anexe nu sunt sediul

^'pj^Şţjlji^^jgi . ^ n ^ . ^ acţiunii) exprimă acţiunea noastră reaîaT pefcepţfurieâ exprimă acţiunea noastră posibilă. «Per-ceptiunilc noastre ne dau mai mult desemnul acţiunii noa-

S ( i " * , " * ^ * W " ^ 1 ^ ' T ' l ' l l l l l > l l l l « U < « B » * f , t f T . . „ r . [ f > | | i iJjm-tmllkmmim^n i.|lltfcll.JJiil..LJ.IIliJIHI|' • IU J ' " " ' ' f ' •^«•WWriimirf>'^BT»-f ^ - ^ w - ^ ^ . - - ^ y a « a

sţjje DQş^b,ne asupra^TttCTOnof^q^at desemnul lucrurilor Contururile pe care le găsim lucrurilor ne "arată

numai ceeace ne interesează şi în măsura în care ne in­teresează. Insăş diviziunea pe caie o introducem în ma­terie, îmbucătăţirea ei în corpuri independente, cu contu­ruri absolut determinate, este o diviziune artificială, relativă la acţiunea noastră posibilă, asupra materiei. Cunoştinţa pură are să ne arate că realitatea este continuă; însă mintea noastră, condusă de trebuinţele fundamentale ale vieţii, îmbucătăţeşte acest real continuu în lucruri discontinui şi astfel lumea externă, "una "şî continuă, ne "âpăre împăr­ţită în lucruri, multiplă şi discontinuă. Ne putem îndoi dacă şi celelalte animale din scara biologică îmbucă-tăţesc realitatea externă după aceleaş articulaţiuni ca şi noi ; desigur că trebuinţele vitale ale animalelor inferioare fiind altele, mult mai restrânse decât acele ale animalelor superioare, vedenia lor despre lume are să fie cu totul alta. Pentru multe din ele e probabil că nici nu este nevoie să o împartă în corpuri distincte.

Acest utilitarism al trebuinţelor vitale în cunoştinţa noastră îl găsim pretutindeni, in toate operaţiile şi facul­tăţile. In fiece moment, afară de rarele clipe când suntem în stare să înlăturăm robia acţiunii, acţiunea, determinată de trebuinţele vitale, proiectează o umbră care însoţeşte pretutindeni cunoştinţa noastră. Toată cunoştinţa e relativă la trebuinţele_noasţre. Ceeace numim un fapt nu este rea-

litatea aşa cum ar apărea unei intuitiuni imediate, ci o a-daptare arealului l a

m t p r p g p | p pra^ţir-ei şi la exigenţele yjeriLaac,ials«* ,

Sunt dar două feluri de a pricepe cunoştinţa, unul felul raţionalist de a o luâ drept o activitate dezinteresată, altul felul pragmatist, de a o consideră ca un instrument in serviciul acţiunii. Din aceste chipuri deosebite de a pricepe cunoştinţa, rezultă două concepţii diferite asupra natuni_ji vakjrii^stijnţei, precum rezultă şi două feluri deo­sebite de a pricepe metoda şi rostul filosofiei. Ne vom opri întâiu asupra celor două concepţii asupra ştiinţei.

II

Pentru raţionalism, ştiinţa, ca şi cunoştinţa obişnuită a simţului comun, are un pur caracter speculativ. Spjritul inventează ştiinţa pentru satisfacerea sa dezinteresată. Af>~ ţiunea eficace pe care o au toate ştiinţele e o consequenţă a cunoştinţei ştiinţifice, nu un caracter esenţial al ei. Ştiinţa^ e antericara practicei*

Cunoştinţa pe care o aduce ştiinţa este o cunoştinţă de raporturi: misiunea de căpetenie a ştiinţei este să sta­bilească raporturi între lucruri; cu cât cunoaştem mai multe raporturi ale unui lucru, cu atât îl cunoaştem mai bine. Raporturile acestea sunt tot ce putem cunoaşte despre un lucru, — lucrul nu e decât totalitatea raporturilor sale. A-ceastă cunoaştere a relaţiilor, prin prevederea pe care ne-o poate dâ, ne asigură stăpânirea asupra lumii exterioare, ne permite a lucra eficace asupra ei. întâi cunoaştem, apoi lucrăm. Dintre raporturile care pot face obiectul ştiinţei, sunt unele, cele cantitative, ieşite din considerarea numărului şi întinderii, care sunt cele mai generale şi care se impun spi­ritului ca universale şi necesare. Aceste raporturi, obiectul matematicei, sunt impuse de însăş structura spiritului nos­tru ; se nasc cu ocazia experienţei, dar nu derivă dintr'însa. Matematica, care conţine în germen toată cunoştinţa ştiinţi-

x fică, este o ştiinţă a raţionalului, este o prelungire a lo­gicei. In acelaş timp o constatare de fapt se impune: toate ştiinţele se îndreptează spre forma matematică. O ştiinţă este pe deplin pozitivată când poate să exprime relaţiunile

care-i fac obiectul în formule matematice. Faptul că legile fizice se pot exprima matematiceşte denotă că nu este o heterogeneitate între legile naturii şi legile raţiunii pure, adică—ale_ logicei. Universul e raţional în fondul lui, legile raţiunii sunt legile universului. Cunoştinţa ştiinţifică e o cu-aoşţinţă reală,—ştiinţa ne dă tot ce putem cunoaşte.

împotriva concepţiei ştiinţei ca o activitate dezintere­sată şi fără legătură cu practica se ridică teoria pragma­tică a ştiinţei. Este b ir ie să amintim^ şj?un pragmatiştii, că toate ştiinţele la începutul lor au fost numai nişte.arJtfi. rjrac_ tice, îar caracterul dezinteresat nu l-au căpătat decât, la o înaltă treaptă de desvoltare. Dar acesta nu e un argumenT deciziv. Legătura indisolubilă a cunoştinţei ştiinţifice x u ac­tivitatea practică iese în evidenţă când cercetăm procedeu-rile cunoştinţei ştiinţifice alături de proccdeurile practicei. Activitatea practică, spre a se exercită, are nevoie de puncte de sprijin fixe, de permanenţă, de solide; trebuie să se exer­cite asupra lucrurilor, nu asupra unui flux mişcător. Lucrăm mai totdeauna asupra solidelor, cu solide. Cunoştinţa în în­tregime se modelează după această exigenţă practică. Din mobilitatea indiviză a realului, din scurgerea fenomenală, spiritul iâ vederi instantanee şi capătă astfel sensaţiuni şi idei ; mecanismul obişnuit al minţii este un mecanism cine­matografic, după expresia fericită a lui Bergson : ^n_con^ tinuitatea migcătoare a realului^jâ_^rivin_ jniobile ,cu__£aje încearcă apoi săj^const nu a s c a~"rniscarea. Spiritul nostru so­lidifică tot ce atingeTTentru a cugeta avem nevoie de con­cepte, de idei clare şi distincte, cu contururi bine determi­nate, şi pentru a ne exprimă avem nevoie de cuvinte, pre­cum pentru a lucra avem nevoie de lucruri solide, cu con­tururi fixe. Calea naturală a inteligenţei este să lucreze cu percepţiuni solide şi concepţiuni stabile, după modelul cor­pului solid asupra căruia se exercită activitatea practică. Conceptele cu care lucrează şi logica şi ştiinţa au, în ce priveşte formarea lor, această înrudire cu exigenţele acţiunii. Numărul, conceptul atâfTde abstract al matematicei, nu pro­vine din considerarea corpurilor izolate şi impenetrabile, după modelul solidelor ? Figurile geometriei, rigide şi indeforma-

bile, nli s e a m ă n ă cu lucrurile în aceas tă privinţă? D a r fi­zica atomistica nu reduce mater ia la un sistem de solide ?

Cunoştinţa ştiinţifică se serveş te d e aceleaş artificii care reuşesc pentru practică, — originile ei t rebuie căuta te în pract ică. Nu e o cunoştinţă dezinteresată , ci numai un in­s t rument în serviciul acţiunii. Insăş mlădierea infinită a m a ­tematicelor , care servesc pretutindeni, a ra tă câ nu sunt decât un instrument , foarte precis ce e dreptul , da r totuş instru­ment . T o t aşa şi m J j i p n r p y p l p şi teoriile fizicei. Aces tea nu sunt decât nişte mijloace de expr imare comodă a jjejiome-„nelor, un fel de simbolisrn opp r a r a r p r n i a r e pre tenţ ia să exprime real i tatea ultimă a lucrurilor, — aceas ta nu es te accesibilă ştiinţei şi nici nu intră în preocupăr i le ei, — ci numai să pr indă oa reca re relaţiuni adevăra te , ca astfel să n e asigure s tăpâni rea asupra fenomenelor. Acţ iunea asupra lumii ex te r ioa re es te scopul de căpetenie al ştiinţei. Nu cunoşt in ţa dezinteresa tă , ci canalizarea activităţii pract ice .

Teza p ragmat i s t a a căpă ta t un puternic sprijin în t e o ­riile filosofice a le unor oameni d e ştiinţă care au medi ta t a supra principiilor şi valorii acestui fel de cunoştinţă. Astfel teorii le matematicianului Poincaré asupra caracterului arbi­t r a r al matematicelor , asupra naturii hipotezelor în fizică, p recum şi teoriile fizicianilor care au produs revoluţ ionarea fizicei mecaniciste cunoscută sub numele de Teor ia E n e r ­ge t i că ,—deş i poa t e nici unul din aceşti oameni de ştiinţă nu pr imea în întregime concluziile care se t r a g din teoriile lo r ,— a u adus multe a rgumente tezei p ragmat i s t e .

Marele matematician Poincaré , studiind geometr i i le non-•euclidiane, formulează o teorie genera lă a matemat icelor din punct de vedere filosofic. Matematicele , după el L corespund cu real i ta tea, întrucât simbolizează anume~relaţ iuni ale rea ­lului ; nu sunt un produs al experienţei , ci numai o inveri­ti uiie cPspiritulu|_cu ocazia eltperienţe'il' M'a ternat lcelenoas-t r e , instrument comod tâurit pentru a expr ima anume re­laţiuni, nu sunt decât o matemat ică într 'o infinitate de ma­temat ice posibile. In esenţa lor matemat icele sunt absolut independente de experienţă . Sunt creaţiunile a rb i t ra re ale spiritului, semnul strălucit al fecundităţii acestuia. Orca re din matemat icele ce a m putea închipui ar puteà aveà aceeaş

aplicare în real i tate , — căci orce matemat ică nu e decâ t o limbă care t raduce anume reali tăţi . Şi mai multe limbi pot exprima acelaş adevăr . Matemat ica pe care am ales-o es te limba care făcea t raducerea aceas ta în chipul cel mai simplu. Aceasta , in chip foarte schematic, es te concepţia lui Poincaré. El nu era un pragmat is t , — căci deşi concepe

imatematicele ca decretul arbi t rar al unui spirit, totuş nu pr iveşte ca pragmatişt i i spiritul îndrepta t numai spre ac­ţiune. EI vede în c rearea matematicei de că t re spirit t o t o act ivi tate dezinteresată a acestuia. Da r nu e mai puţin adevăra t că concepţia lui e în fond o concepţie to t p r a g ­matista, — căci reduce matemat ice le la un instrument d e expr imare comodă a unor relaţiuni reale , şi de aci până !a pragmat i smul integral nu e decât un pas .

Boga te sugestiuni a primit direcţia p ragmat i s ta şi din critica energet ică a fizicei mecaniciste. E s t e cunoscut că în ultimii ani ai secolului t recut s'a întâmplat în ştiinţă o pu­ternică reacţiune contra fizicei mecaniciste şi s'a încercat o reforma a fizicei genera le şi fundarea ei pe o temelie mai l a rgă decât cea a mecanicei. Energet ismul lui Mach, Ost-wald, Duhem, a demons t ra t că explicarea mecanfcă a fe­nomenelor fizice nu e decât un mod de explicare a feno­menelor, că mecanismul e un sistem, dar nu singurul po ­sibil. Explicaţiunile mecanice, modelele mecanice cum se zice, nu sunt decât nişte simboluri ale realităţii , nu o descriere a ei, nişte scheme care vor să exprime anume relaţiuni ale fenomenelor fizice. Şi Energe t ica era o încercare de a ex­pr ima fenomenele fizice fără a mai face nici o hipoteză a-supra constituţiei intime a realităţii fizice, fără a se mai servì de nici un model mecanic, mulţumindu-se cu expr i ­marea matemat ică a relaţiunilor cons ta ta te . Aceas tă încer­care de a substitui modul de expr imare mecanicist prin-tr 'altul a întărit convingerea multor oameni de ştiinţă şi multor pragmat is t i că teoriile ştiinţifice nu sunt reproducerea absoluta a realităţii , deşi fiecare din ele are o utilitate pentru pract ica ştiinţifică, şi că slujesc numai să prindă un rapor t ade­văra t , cu ajutorul căruia se po t descoper i în u rmă şi al­tele . Marele serviciu al teoriilor şi hipotezelor es te să re ­zume faptele cunoscute până într 'un moment şi să ajute la

cunoaşterea altora. Acestea nu sunt decât un limbaj inventat de om, o stenografie conceptuală, un sistem de semne pre­scurtate cu care să simbolizăm constatările noastre asupra naturii : dar limbile, cum ştie toată lumea, admit o mare libertate de expresie şi comportă numeroase dialecte. Le­gile ştiinţifice nu mai sunt atunci nişte copii exacte ale unor decrete providenţiale, puse din toată eternitatea în lucruri, şi deasupra lucrurilor, — ci nişte aproximări succesive, nişte formule generale care ae. asigură acţiunea eficace asupra lumii exterioare. Ştiinţa este, in esenţa ei, un instrument de practică.

III

Tot din concepţia fundamentală asupra relaţiunilor dintre cunoştinţă şi acţiune derivă şi teoria adevărului,—' una din cele mai însemnate, atât pentru ştiinţă, cât şi pentru filosofic Concepţiei tradiţionale a raţionalismului, pragma­tismul opune o teorie activistă sau instrumentista, derivata din punctul de vedere care admite primatul acţiunii asupra cunoştinţei. Pnigjnatjsrrj^ început s'a pre­zentat ca o metodă de a filosofa şi mai ales că~lTTieoTfe g^fîetică a adevăruTîiîT"Teoria âTîeWrTiîuî'

^-Tierîtralâ ~â pragnfátTsmiilui. Să vedem în câteva cuvinte în ce consistă, asupra acestui punct, controversa raţionalis­mului şi pragmatismului.

Adevărul — toată lumea e de acord asupra acestui lucru—este o proprietate pe care o au unele din ideile noa­stre, şi consistă în faptul că aceste idei sunt de acord cu realitatea Controversa începe când se pune chestiunea ce însemnează acest acord şi ce însemnează această realitate cu care ideile trebuie să se acorde.

Concepţia tradiţonală vede în adevăr o copie a rea-litătijj afirmarea adevărată este aceea care ar copia rea­litatea. Dar aceasta nu se întâmplă decât în cazuri foarte rare. Cele mai multe afirmări ale noastre sunt generale, şi ceeace este real sunt" faptele determinate care se întâm­plă în anume punct al spaţiului, în anume moment âl tim­pului : realul e particularul, schimbătorul. Ce copiază atunci adevărurile generale, chiar cele mai vecine de experienţă?-

Pent ru filosofia antică, deasupra lumii t r ecă toare şi schim­b ă t o a r e a fenomenelor erâ o lume a adevărurilor e te rne , a ideilor: afirmările omeneşti erau cu a tâ t mai adevă ra t e , cu cât copiau mai fidel aces te adevăruri e t e rne . Filosofia m o d e r n ă coboară adevărul din cer p e pământ , dar v e d e to tu ş într'insul ceva care a r , preexis tă afirmărilor noas t re . Adevăru l ar fi o cali tate inherentâ a lucrurilor pe care spiritul m e r g e să o caute şi să o scoată la lumină. A d e ­vărul ar fi da t dinainte în experienţa omenească şi ştiinţa l-ar descoperi , l-ar ex t rage din încâlceala fenomenală. A d e ­vărul , pentru raţionalism, ar preexista cunoştinţei noas t re şi spiritul aflându-1 ar face o descoperire .

Alta e concepţia pragmat i s tă . Concepţ ia raţ ionalistă e foarte naturală spiritului nostru care-şi reprezenta real i ta tea ca un to t perfect coherent şi sistematizat, susţinut de o a rma tu ră logică — armatura care ar fi adevărul însuş. D a r experienţa dela care porneş te pragmat ismul nu prezen­t ă nicăieri ceva asemănător . Exper ien ţa ne prezentă un flux de fenomene: dacă afirmarea cu privire la unul din «le ne îngăduie să s tăpânim altele sau să le prevedem, spunem d e s p r e aceas tă afirmare că e adevăra tă . E adevăra tă orce propozi ţ iune care ne ajută să t recem dela o exper ienţă vechie la altele n o u ă : un fir conducător, un instrument de acţ iune. «Ideile noas t re , scrie James , care de altfel_fac şi ele pa r t e din exper ienţa noast ră , şi nu sunt nimic în afară de ea, ajung adevă ra t e în măsura în care ne ajută să intrăm în relaţiuni, într 'un chip sat isfăcător^ XTA al te păr ţ i ale experienţei , să le simplificăm, să ne mişcăm într 'insa în toa te sensurile...» Pentru raţionalism adevărul consistă într 'o relaţ iune stat ică, inertă. O d a t ă ce ai prins o idee adevăra tă , totul s'a isprăvit. Pentru pragmat i sm rela-ţ iunea e dinamică : adevărul nu_e dat oda tă pen tn^ ţo^de juna . ci se face^ corjririuu; Adevărul unei -idei nu e o p ropr ie ta te ca re i-ar fi inherentâ şi a r r ămânea inactivă. Adevărul e

un eveniment care se produce pentru 'o idee. Ideea ajunge adevă ra t ă , e făcută adevăra tă de anume fapte. E a îşi ca­p ă t ă adevărul pr intr 'o lucrare p e care o face, prin ceeace pragmat i smul numeş te verificarea sau validarea ei, adică des­făşurarea consequenţelor ei practice. O propoziţ ie se veri-

fică, se validează ca adevăra tă , atunci când ne face să pă­t rundem în al te părţi ale experienţei şi ne face să avem în to t timpul acestei operaţi i sentimentul că noul a d e v ă r e în deplin acord cu celelalte părţ i ale experienţei . A ş â trebuie înţeles p ragmat iceş te acordul p e care-1 găsim în definiţia curentă a adevărului. Acordul e reuşita ideilor, p u ­tinţa pentru ele de a ajunge un fir conducător al acţiunii noas t re .

In loc să fie o descoperire , ca pentru raţionalism, a-devărtil pentru p ragmat i sm es te o inveuţiune. Nu preexis tă actului prin care o idee se verifică, ca un model dat din toa tă e tern i ta tea , ci e afirmat pentru orce idee care reu­şeşte în practică, — înţeleasă practica în sensul cel mai larg. —Pragmat ismul nu cunoaşte Adevărul , cu majusculă, un singur adevăr , ci adevăruri , invenţiuni ale spiritului pentru a utiliza real i ta tea.

D e aci nu urmează că adevărul e ceva arbi t rar . E o critică slabă acuzaţia de scepticism ce se aduce concepţiei p ragmat ice a adevărului. Din însăş necesi tatea adevăru­rilor de a se verifica, de a se supune controlului experien­ţei t recute în întregimea ei, rezultă o g a r a n ţ i e , puternică că nu orce invenţiune, orce idee, orcât de utilă şi d e plăcută ar fi, poa t e ajunge adevăra tă .

Concepţ ia aceas ta a adevărului ca re se face, în o p o ­ziţie cu aceea a adevărului dat oda tă pentru to tdeauna , t r e ­buie pusă în legătură cu concepţia despre real i ta te a noii şi vechiei filosofii. Pentru sistemele raţionaliste lumea e da t ă în întregime ca un tot, oda tă pentru to tdeauna , — ca şi adevărul . Pentru noile filosofii activiste real i ta tea nu e un sistem închis, în care totul să fie da t pentru e terni ta te : real i tatea e ceva care se face, e un flux, o mişcare, o e-voluţiune c rea toare . După modelul acestei realităţi se con­cepe şi adevărul pragmatis t .

IV

Din aceeaş dilemă de teoria cunoştinţei rezultă şi două concepţii opuse asupra metodei şi rostului filosofiei. Pentru doctrinele raţionaliste şi intelectualiste cunoştinţa noastră-a re trei g r ade , care se suprapun, fără ca prin aceasta să.

str ice uni ta tea spiritului, care este singurul judecă tor al lu­crurilor : la bază e cunoştinţa simţului comun, care aduce tot materialul de cunoştinţă, deasupra se ridică cunoştinţa •ştiinţifică, care nu e decât o e laborare a datelor simţului comun, o introducere de ordine raţ ională în lumea chao-tică a percepţ iuni i ; şi deasupra de to t cunoştinţa filosofică,— unificarea supremă a cunoştinţei şi existenţei în întregimea ei . Metoda cunoştinţei filosofice a re să fie to t metoda ştiin­ţifică, inductivă şi deductivă, — metoda conceptuală, iar ma­terialul filosofiei nu are să fie în ultimă analiză decât to t materialul ştiinţei şi simţului comun, ridicat însă la unificarea lui deplină. Bine înţeles, în feluritele sisteme care intră sub •denumirea comună de raţionalism, filosofia are să iâ dife­rite aspecte , după natura celorlalte poziţiuni filosofice ce se pot luâ înăuntrul raţionalismului, dar toa te vor avea ca punct comun punerea primatului raţiunii şi încrederea că numai raţ iunea are să dea des legarea problemei existenţei, fie că are să o găsească efectiv, fie că a re să se lovească d e un incunoştibil. Aşâ pentru unele sisteme filosofice, ur­maşe întârziate ale hegelianismului, raţiunea fiind judecătorul existenţei, aceasta are să fie definită ca un absolut, iar fi­losofia n 'are să fie decât o construcţiune logică de con­cep te , edificiu măre ţ dacă vroiţi, dar în care n 'are să pal­p i te nici un element concret, n 'are să t reacă nici un suflu de viaţă adevăra tă . Aces tea sunt sistemele absolutiste care au înflorit în universităţile engleze şi americane şi împotriva •cărora mai ales s'a răsboit pragmat ismul anglo-american. Pentru sistemele fidele criticismului kantian, convinse de relat ivi tatea cunoştinţei şi de imposibilitatea metafizicei ca ştiinţă adevăra tă , filosofia se mărgineş te la critica cunoş­t inţei , iar pejitru pozitivisrn, oda tă ce singura cunoştinţă r ea l ă ţ e ş t e . c e a ştiinţifică, fii osofîâ" nii a re să„aibâ-._-alLj:.ol d*ecât ca luând rezultatele ştiinţelor pa r ţ i a le -SĂ - Je „unifice, şi s ă "p rezen te astfel_o y j ^ x g ^ g n g r a l ă . a existentei, in sis-t em^Teabso lu t i s t e filosofia are un rol mare , dar putinţele ei sunt foarte slabe, căci în locul concretului viu al existenţei pune categoriile goa le ale raţ iunii ; în sistemele neo-criti-dsS&. filosofia se confundă cu critica cunoştinţei, iar în cele pozitiviste^ filosofia ajunge ancilla scientiae, fără un domeniu

propriu, fâră me tode proprii , şi sor t i tă să rie in to t m o ­mentul ceva provizoriu, oda tă ce ştiinţele înaintează şi-i aduc noi mater ia le de unificat.

Cu totul altele are să fie me toda şi obiectul filosofiei pent ru sistemele pragmat is te , pentru cele ce văd în cunoş­tinţă un instrument al acţiunii, pentru cele ce pun primatul acţiunii nu al raţiunii. Din t re si j temebejpragmatiste^ cel care a afirmat pentru filosofie necesi ta tea unei me tode şi unui obiect _. diferite "de "ceTe"âle ş T i î n ţ ^

C^ i^ i îG -J^ISS 0 ! 1 , filosofie profundă şi originală, ca re în tim-^L^j .n , , .u rmă p a r e ă fi adus o adevă ra t ă revoluţ ionare în cu l tu ra^apuseană . Bergsoo^ am ;văzut că admite pr imatul acţiunii, şi în cunoştinţa noast ră , anexă a facultăţii d e a Incră, găseş te pretut indeni umbra trebuinţelor vitale.- Toată cunoştinţa noas t ră e plină de «prejudecăţile acţiunii», e deci re^iivă.Ja==trebuinţele noas t re . Nu cunoaştem în mod de-zinTeFesâr. real i ta tea , ci o adap tăm la interesele acţiunii noas t re . La pragul orcărei filosofii chestiunea care se pune ^este cum să desprindem, din cunoştinţa ce avem despre lume, date le imediate de adausurile şi prejudecăţi le intro­duse de noi în vederea acţiunii. Căci exper ienţa pe care o căpă tăm, conduşi de trebuinţele practice, nu es te o expe ­rienţă pură, ci în mare pa r te condiţionată de acţiunea noast ră .

Intuiţia pură, a tâ t internă cât şi externă , es te aceea a unei continuităţi indivize; noi însă o fracţionâm în ele­m e n t e juxtapuse , care corespund în experienţa internă cu ciivinte.,_distincte, în experienţa externă cu obiecte indepen­den te . Şi îmbucătâţim realul conform cu trebuinţele noas t re , «Ţâră" să urmăm liniile inter ioare ale structurii lucrurilor.» Mai t o a t e .sistemele filosofice au porni t dela aceas tă expe ­r ienţă condiţionată de practică şi au căutat să reconstruiască realul cu nişte da te care n'au valoare decât pent ru p rac ­tic^. E o greşalâ fundamentală aceas ta de a te servi de da te le practicei pentru speculaţiune. Nu e de mirare că a t â t ea filosofii speculative s'au prăbuşi t şi au adus, în faţa nesuccesului tuturor construcţiunilor filosofice, credinţa în imposibili tatea metafizicei. Dacă singura exper ienţă posibilă ar fi aceas ta pe care o căpă tăm plină de urmele practicei .şi de prejudecăţi le acţiunii, a r fi de despera t să mai ajun-

gem la o adevăra tă metafizică. D a r nu cumva am pu t ea purifica exper ienţa noas t ră de exigenţele acţiunii? Nu am putea oa re ajunge la nişte d a t e pure , la nişte da te ime­diate,, în care practica să nu se ames t ece? Bergson c rede

real da . D a r pentru aceas ta ar trebui să căutăm exper ienţa ia izvorul ei, deasupra acelei cotituri decizive, unde a b ă t â n -au-se în sensul utilităţii noas t re , devine în t r ' adevăr expe­rienţa omenească ; ar trebui, printr 'o sforţare puternică in­ter ioară , să desfacem tot ceeace practica a făcut, ca să re ­stabilim cunoştinţa în pur i ta tea ei primitivă, şi sub învelişul simbolurilor practice să găsim în percepţ iunea ce avem despre lume par tea de intuiţiune adevăra tă . Numai aşa am restabili intuiţiunea în pur i ta tea ei primitivă şi am r e ­lua contactul cu realul. Metoda aceas ta de a fîlosofâ nu e de loc lesnicioasă, căci presupune o revoluţ ionare profundă a metodei noas t re obişnuite de cugetare , me todă a tâ t a simţului comun cât şi a ştiinţei, care n'au în vedere decâ t acţiunea, noas t ră eficace asupra lumii exter ioare , şi cere pen­tru soluţiunea fiecărei p robleme o sforţare cu totul nouă. E s t e posibilă o asemenea metodă ? E cu putinţă să ne schimbăm dela un capă t la altul metoda de cugetare , şi spiritul nu s'ar găsi cu desăvârşire dezorientat într 'o asemenea c a t a s ­trofă in ter ioară?

Dacă singurul fel de cunoştinţă p e care l-am pu tea avea ar fi numai cel ştiinţific, cel care reuşeş te a t â t de bine în lumea inertă a materiei , teza intelectualistă ar fi ade ­vă ra tă şi filosofia n 'ar putea fi al tceva decât o an cil la scien-tiae. D a r Bergson crede că e putinţă o altă cunoştinţă, p e metoda căreia a re să se întemeieze filosofia, care a re să fie într 'adevăr ştiinţa realităţii în întregimea ei. Aceas t ă me todă este intuiţia.

Sunt 'două cTupuri adânc deosebi te d e a cunoaşte un lucru, unul exterior, altul interior. Primul presupune că pentru a cunoaşte un lucru ne învârtim împrejurul lui, cei de al doilea că intrăm într'insul. Primul depinde de punc­tul de vedere din care ne punem şi de simbolurile prin care ne j expr imăm; cel de al doilea nu depinde de nici un punct de vedere şi nu se reazimă pe nici un simbol. Prima cunoştinţă se opreş te la relativ, cea de a doua a t inge ab-

solului. Iată de pildă o mişcare. Când o voi cunoaşte în chip exterior, după poziţiunile pe care le are în fiece mo­ment corpul în mişcare faţă de alte corpuri străine de el, voi avea o cunoştinţă relativă, căci tot ceeace ştiu despre mişcare sunt lucruri străine, externe mişcării înşăş»„ Când însă nu voi privi mişcarea pe din afară, ci voi simpatiza cu tensiunea^ ţnşăş care o constituie, când o voi cunoaşte pe dinăuntru, în sine, atunci voi prinde un absolut. Un asemenea absolut nu ne poate fi dat decât printr'o intui-ţiune. «Intuiţiunea este acest fel de simpatie, intelectuală prin care ne transportăm în interiorul unui obiect pentru a cojn-cide cu..ceeage-şl-are unic si prin urmare inexprirnabîl. Ana-liza, procedeul ştiinţific prin exce1tnţă7~este dmip"otrivă o-peraţia care reduce obiectul la elemente mai dinainte cu­noscute, adică comune acestui obiect cu altele. A analiza consistă deci în a exprima un lucru în funcţiune de ceeace el nu este. Orce analiză este dar o traducere, o desfă­şurare în simboluri, o reprezentare luată din puncte de ve­dere succesive din care se notează atâtea şL atâtea contac-turi între obiectul nou studiat şi altele cunoscute mai dina­inte... In dorinţa-i veşnic neîndestulată de a îmbrăţişa obiec­tul împrejurul căruia e condamnată să se învârtească, ana­liza înmulţeşte fără de sfârşit punctele de vedere pentru a completă reprezentarea mereu incompletă, variază fără încetare simbolurile pentru a desăvârşi traducerea incom­pletă... Pe când intuiţiunea, dacă e posibilă, este un act simplu». Cunoştinţa ştiinţifică este o cunoştinţă exterioară a lucrurilor, căci nu cau.â decât să stabilească relaţiunile dintre lucruri : pentru ştiinţă conceptul de lucru e sinonim cu totalitatea relaţiunilor lui ; ştiinţificeşte cunoaştem un lucru când îi cunoaştem cât mai multe din relaţiunile _ce are cu celelalte lucruri. Funcţiunea obişnuită a ştiinţei e analiza, ea nu poate să pătrundă realitatea interioară a lu­crurilor; pentru ştiinţă această realitate nici nu există, căci relaţiunile.jsiave-se conceptul de existenţă. Ştiinţa nuprinde reaiiiîlije^câci lucrează asupra simbolurilor, — cunoştinţa ei este îna in tede tqatesimb.olJcă..-Filosofia, dacă vrea să fie o cunoştinţă adevărată, trebuie să părăsească cuno­ştinţa exterioară şi simbolică a realităţii şi să încerce cu-

Sludii Filosofice, «of. VI, fase. III şi IV.

noştinţa ei in te r ioară ; în loc de a luâ puncte de vedere asupra ei, să caute a intră într ' însa; în locul unei cunoş­tinţe simbolice şi relat ive, să aibă o cunoştinţă absolută, să prindă real i tatea în afară de orce expr imare , t raducere sau reprezentare simbolică. Metafizica e ştiinţa care pretinde să se lipsească di simboluri. Metoda filosofiei a re să fie in-tuiţiunea. Es t e cu putinţă o asemenea cunoştinţă interioară, intuitivă a realităţii ? Bergson răspunde că da. Există o rea­li tate pe care o prindem cu toţii pe dinăuntru, prin intui­ţie, iar nu prin simplă analiză. E propria noastră persoană în scurgerea ei în t i m p ; e propriul nostru eu care durează. S'ar putea să nu simpatizăm intelectuali'-? ste cu nici un alt lucru, dar simpatizăm desigur cu noi inşi i f Aci , în dome-

.niul duratei conştiinţei noas t re , pr indem© r< alitnte în sine, complet , fără să o analizăm, fără s'niookiri şi puncte de vedere străine de dânsa ; aci trăim real i ta tea . In acest do­meniu putem găsi acele da te imediate pe care are să se reazime filosofia.

- F j ] o s o n a ţjar^ î n deosebire de ştiinţă, nu are să fie j o reconstruire a realului cu nişte da te care au fost ext rase j prin abstracţ iune din exper ienţa omenească şi mai ales J utilitar omenească , ci a re să fie o sforţare de a pă t runde | deadreptu l în viaţa inter ioară şi intimă a realităţii, a re să

Ifie nu o construcţie abs t rac tă a realităţii, ci a re să trăiască rea l i ta tea însăş, în ceeace ea a re original şi spontaneu ; pr intr 'o sforţare intelectuală va căută să se t r anspor t e înăun­trul realităţii , să-i adâncească viaţa originală şi pr intr 'un fel de auscullaţie intelectuală să simtă cum îi palpită sufletul.

Aces t fel de a pr icepe filosofia ca un produs al in-tuiţiunii, nu t rebuie privit ca o concepţie mistică, căci intuiţia n 'are nimic misterios, nu e o facultate mistică, orcine poa t e să o aibă. T o a t ă activitatea artistică nu este decât produsul intuiţiunii, simpatizării aceleia profunde cu obiectul, care te face să pătrunzi în viaţa lui intimă, în inima lui adâncă . Orce filosofie adâncă es te intuitivă. T o a t e marile invenţiuni filosofice sunt fructul unei intuiţiuni. La baza orcărui sistem m a r e filosofic es te o intuiţie adevăra tă , iar restul construc-ţiunii nu e decâ t o technică adop ta t ă spre a redă , în ter­meni conceptuali , intuiţiunea aceea, vedenia originală a filo-

sofului. Intuiţia metafizică nu dispensează de cunoştinţele ştiinţifice. Nu trebuie să credem c ă p u t e m păt runde adevă­ra ta realitate. .numai, printr 'un ha r ceresc. Marii filosofi au fost to tdeauna şi mari oameni de ştiinţă ai t impului : un Aris tote les , un Descar tes , un Leibnitz, un Kant . Intuiţiunea filosofică, nu . es te decât scânteia care luminează tot mate­rialul d intr 'odată ş j- l .orânduieşte , care face p e filosof să pă­răsească punctele de. vedere ex te rne obiectului studiat şi să pă t rundă .înăuntrul iu i . «Intuiţia metafizică, deşi nu poţi ajunge la ea decât cu multe cunoştinţe materiale , es te cu totul altceva decât rezumatul sau sinteza acestor cunoştinţe. S e deosebeş te de ele precum impulsiunea motrice se dis­t inge de drumul s t răbătut de mobil, precum tensiunea re­sortului se distinge, de mişcările vizibile ale pendulului. In aces t sens metafizica nu a r e nimic comun cu o general izare a experienţei şi to tuş ar pu tea să fie definită experienţa in­tegrală*.

Aceas ta este , în largi l iniamente, concepţia bergsonianâ d e s p r e metoda şi obiectul filosofiei. Că e posibilă metoda aceas ta ne sunt o dovadă operele lui Bergson, cu toa tă bo­gă ţ i a lor de materiale concrete şi cu profundele lor intui-ţiuni. Nu facem aci o schiţă a filosofiei lui Bergson, amin­t im numai -îa.. treacăt-intuiţia....duraţei^pure. şi a avântului -yiţal^ teoria.-percepţiunii~şi a memoriei, pure,' teoria liber­tăţii ..şti a-..^^uţuwa..,cre.aJ3aace--..Interesul ce a deş t ep ta t fi-losofia lui Bergson, pas ionate le discuţiuni şi comentari i , pre­cum şi puternicele sugestiuni ce a da t în multe alte dome­nii de cugetare şi practică, a r a t ă vitali tatea metodei intui­tive şi profunzimea rezultatelor la care 1-a dus pe acest fi­losof. Deşi în opera aceas ta a tâ t de impresionantă găsim o serie de doctr ine pozitive, totuş Bergson nu voieşte să prezente filosofia lui ca un sistem rigid, ca o doctrină deplin închie-g a t ă şi definitivă. Voieşte să o înfăţişeze mai mult ca o nietodă de a cugetă . Căci filosofia, aşa cum o concepe el, implică dura ta . Deocamdată , da tă fiind g reu ta t ea de apli­c a r e a metodei intuitive şi profunda revoluţ ionare a obi­ceiurilor de cuge ta re pe care o implică, un sistem închiegat deplin ar fi ceva prematur . Filosofia, ca şi ştiinţa, t rebuie :să fie o ope ră colectivă. Intuiţionismul evoluţiei c rea toa re

r ă m â n e deschis viitorului şi într'însul îşi va pu tea găsi l o ­cul orce intuiţie adevăra tă , orce real i ta te găs i tă .

T o t ca 'o me todă de a filosofâ, nu ca un sistem rigid> se prezentă şi pragmatismul anglo-arnerican. Pornind dela primaţy] acţiunii — am văzut Ia ce concluzii ducea aceas t ă poziţiune în ce priveşte problema adevărului — pragmat ismul examinează interminabilele controverse metafizice şi inter­pre tează fiecare concepţie după urmări le ei practice. Când într 'o controversă nici una din al ternat ive nu a re o u r m a r e practică, pragmat ismul trece pes te ea, căci atunci e semnuf că nici una dintrrnsele nu e adevăra tă , că problema e în real i ta te neexistentă. Ca o controversă să fie serioasă, t re­buie ca alternativele să a ibă urmări pract ice, şi atunci prag­matismul e silit să a leagă pe cea adevăra tă şi să a r a t e de c e i pa re adevăra tă . Ati tudinea p ragmat i s t ă nu se prezentă ca ceva nou, — James o defineşte un nume nou pentru nişte metode vechi de gândire, — este în fond ati tudinea empirismu­lui, da r de da ta asta un empirism purificat, un empirism, radical. Pragmat ismul vrea să fugă de abstracţiuni, de s o -luţiunile verbale , de sistemele rigide şi închise, de to t ce vrea să se prezente ca un absolut , şi să se îndrepte s p r e cugetarea concretă şi adequată , spre fapte, spre acţiunea eficace. Pragmat ismul nu vrea să fie un sistem, ci o at i­tudine, o me todă de a filosofâ. In marile controverse nu se mulţumeşte cu soluţiunile verbale şi nu vrea să se o-prească la vreun principiu ultim, care de cele mai multe-

»ori nu e decât o simplă vorbă, — Dumnezeu, Materie, R a ­ţiune, Absolut , Energ ie . Cuvintele nu pot fi cheia enigmelor.. Din fiecare cuvânt trebuie degajată valoarea lui eficace,, pentru a fi întrebuinţat apoi în câmpul experienţei , şi de va fi posibil să schimbe chiar realităţile existente. In p r a g ­matism teoriile, în loc să fie răspunsuri la enigme şi înce­t a r e a orcărei cercetări , sunt ins t rumente de cercetăr i maLde--pa r t e . O teor ie nu trebuie să ne odihnească, ci să ne dea posibilitatea de a lucra eficace asupra lumii.^PnjgrnaJtismuJ n ' a re d o g m e , — o rce j i ogmă cu ca rac te r praetic poa te intră înlr*i^uT^"^"e' 'numai__o onenfăre~~de"'Ctfgetare, şi aceas tă «Fiefitare consistă, după vorbele luî'WiffiOTir"JaSîes, în a n e clepărtâ privirile de to t ceeace este lucru prim, principiu*

prim, categorie, necesitate presupusă, spre a ni le îndrepta spre lucrurile~uWtne t spre rezultate, spre consequenţe, spre fapte.

Pragmatismul nefiind un sistem rigid şi închis nu voieşte să excludă nimic din vasta şi complexa realitate ce ne în­conjoară, nu voieşte şă mutileze existenţa ca s ă o toarne în categoriile sărace şi rigide ale raţiunii noastre. Filosofia

"experienţei radicale nu vrea să neglijeze nici o experienţă, orcare ar fi ea, şi au primeşte nici o sărăcire a sufletului omenesc, nici o exagerare în importanţă a facultăţilor in­telectuale în paguba laturii active şi afective a sufletului. De aci importanţa care se dă în pragmatism sentimentelor religioase. Cum nu vrea să excludă nici o experienţă, prag­matismul primeşte şi experienţa religioasă, mistică, ca o realitate. Una din cărţile cele mai însemnate ale lui James,

I şi una din cărţile cele mai frumoase ale filosofiei mai noi, este studiul asupra Varietăţilor Experimţei Religioase. Dacă experienţele mistice au urmări practice, pragmatismul le primeşte. Şi dacă pe această cale întâlneşte pe Dumnezeu, \ pragmatismul îl va primi. < Ca «criteriu al adevărului pro­babil, scrie James, pragmatismul iâ ceeace împlineşte mai bine slujba de a ne conduce în viaţă, ceeace se adauge la toate părţile existenţei noastre şi se adaptează la în­tregul exigenţelor experienţei, fără ca vreuna să fie sacri­ficată. Dacă noţiunile teologice ne pot dâ aceasta ; dacă ideea lui Dumnezeu, în particular, se întâmplă să ne o dea, cum ar putea pragmatismul să nege existenţa lui Dumnezeu ?...»

Astfel ni se prezentă filosofia nouă, ieşită din soluţia pragmatică a dilemei de teoria cunoştinţei pe care am gă­sit-o dominând desbaterea filosofică a timpului nostru. In­tuiţionism bergsonian, pragmatism, humanism, pluralism, fi-losofie a experienţei radicale, — toate nuanţele sub care se diversifică cugetarea care pune primatul acţiunii înaintea raţiunii, au un punct comun. Filosofia nouă, în deosebire de «sistemele» trecutului, nu mai vrea să reconstruiască realitatea cu elemente scoase prin abstracţie dintr'însa, ci să o constate în toată luxurianta ei complexitate, să o trăiască în viaţa ei interioară şi originală. In locul abstracţiunilor

goale , filosofia nouă caută concretul viu şi inefabil; în locul rigidităţii şi permanenţe i aduse de cuge tarea noas t ră concep­tuală, fluiditatea şi mobili tatea realităţii adevă ra t e . Noua ati tudine filosofică nu a avut încă v remea să-şi dea t o a t e -r o a d e l e ; ea voieşte să facă din filosofie o ope ră colectivă ca şi ştiinţa, nu ca până acum viziunea originală a câte unui singur cuge tă to r asupra exis tenţei ; de aceea cere încă mult t imp pentru a ajunge la rezultate definitive. D a r înain­tea ei se deschid porţi le viitorului, unde de când lumea s e întinde împărăţ ia Nădejdii.

C A N T O N I A D E

EDUCAŢIA ESTETICĂ

i.

încercând să ne explicăm cum apare în cultura timpului nostru şi întrucât e îndreptăţit un curent pentru educaţia este­tică, vom stabili totdeodată şi câteva elemente fundamentale, neeeşan: la rezolvarea problemei pedagogice.

Anti-intelectualismul îl găsim la Nietzsche, nu numai ca fond filosofic - ţ - preponderanţa voinţei asuprajtelectului. — dar şi ca formă: metoda după care tratează şi forma în care-şi expune ideile. E o filosofie, care nu se adresează numai intelec­tului, conform cerinţelor ştiinţei moderne, ci întregei noastre fiinţi sufleteşti — deci şi sentimentului, — care nu urmăreşte numai o convingere logică, ci şi o convingere intuitivă. Nu e de mirare că şi din acest punct de vedere — al metodei şi expune-rei — filosofia Nietzsche-ană e atât de mult gustata, ca fiind o reacţiune contra acaparărei spiritului omenesc de către metoda şjtiicjL intelecinalistă şi jpsiţiyiştâ .^ş t i inţelor . fizico-naturale. Aceasta ne impune să ne mărginim la datele experienţei, re­nunţând la problemele metafizice supra-empirice şi la cele cu caracţeLirratJQrial — cari deci nu pot fi pătrunse cu mintea.

Contra tendinţei de a înlătură din filosofie tot ce e supra-ratiojaaJ^aiyrrat[onal şi de a nu se avea în vedere decât cerin- ~~ ţele logice ale sufletului omenesc, nesocotind pe cele afective, sau cu caracter intuitiv, luptă energic Volkett1).

1. Imposibilitatea minţei noastre de a înţelege ceva, are ca

1) J. Volkelt- Die Quellen der menschlichen Qewissheit.

ultimă cauză contradicţia. Această contradicţie însă poate fi totală şi absolută, deci insuportabilă pentru spiritul nostru, care în acest caz iâ o atitudine hotărît negativă, — sau parţială, re­lativă, datorită nu naturei obiective a realităţii, ci unei cauze su­biective: limitelor la cari e supusă mintea noastră, deci impo-sibilităţei acesteia de a înlătură orice îndoială. Avem convinge­rea, în acest al doilea caz, că o minte mai pătrunzătoare, supe­rioară celei omeneşti, ar putea învinge contradicţia în direcţia indicată de raţiunea noastră. In primul caz avem un nonsens, în al doilea ceva supra-rational. Un exemplu: Materialismul pro­voacă contradicţia absolută când cere spiritului nostru să con­sidere mişcările rn^cjpice ca adevărata cauză a conştiinţei. Spi­ritualismul care, luând drept punct de plecare propria noastră vieaţă sufletească, consideră substanţa lumei ca fiind de natură psihică, provoacă o contradicţie parţială şi relativă, întrucât, deşi în principiu e admisibil, nu lămureşte totul, nu înlătură orice contradicţie, ca spre ex. întinderea în spaţiu, care ar presupune o exteriorizare a substanţei spirituale. Totuş nu excludem posi­bilitatea unei explicări suficiente a acestui fenomen. In această direcţie poate fi citată încercarea lui Leibniz.

2. Căutând să pătrundem — în filosofie — lumea şi vieaţa, găsim elemente cari prin natura lor nu pot fi accesibile cugetărei logice, găsim factori irraţionali: răul şi durerea în lume, in­conştientul, etc. In metafizica lui Schopenhauer şi l îa r tmann gă­sim irraţionalul. Deci, dacă la supra-raţional admitem posibili­tatea unei explicări desăvârşite, unei înlăturări a oricărei contra­dicţii de către o minte superioară celei omeneşti, la irrational orice pătrundere logică e esclusă de oarece ne găsim în faţa unor fenomene cu caracter diametral opus raţiunei. ,

3. Iată deci că trebue să admitem realităţi "cari, fie gradual, fie calitativ, depăşesc limitele inteligenţei noastre. Nu ne putem mărgini — datorită unei cerinţi naturale a sufletului nostru — numai la datele experienţei şi numai la aceeace putem pătrunde cu judecata logică. La convingerea directă, imediată având drept obiect propriile noastre stări sufleteşti, şi cea mediată, logică, trebue să adăogăm o a treia formă de convingere: cea intuitivă, la care factorul principal e sentimentul şi care are de comun cu cea dintâi faptul că e imediată, direcfă, iar cu cea de-a doua fap­tul că se referă la lumea obiectivă, trans-subişetivă. Astfel

avem; intuiţia morală — simt în conştiinţa mea, — trăesc, — pu­terea legei morale, intuiţia religioasă — convingerea unităţei mele cu Dumnezeu; trăesc în conştiinţa mea revelarea lui Dum­nezeu. Fără această intuiţie —- chiar dacă admitem revelaţia di­vină supranaturală — religia e vo rbă goa lă ; religia nu t rebue în primul rând cugetată, ci trăită. Cu mai puţină intensitate se manifestă intuiţia estetică: fantazia sprijinită de sentiment ne pot formă convingerea frumuseţei şi armoaiei în univers, ne pot face să considerăm lumea ca o operă de artă.

4. Aceste două izvoare ale convingerei: cea logică şi cea intuitivă nu numai că nu se esclud, dar în cele mai multe cazuri — dacă nu forţăm mersul natural al lucrurilor — se sprijină re­ciproc. Şi e natural ca fiinţa noastră sufletească să se manifeste unitar — ca intelect, sentiment şi voinţă, — nu fragmentar. E o necesitate naturală realizarea alianţei celor două feluri de con­vingere. Astfel, se impune adesea întărirea, lămurirea critică a credinţei, deci a convingerei intuitive. Şi nu numai în religie: când căutăm să ne explicăm pe cale raţională legea morală, de a cărei existenţă şi putere în conştiinţa noastră eram convinşi pe cale intuitivă. Evident că e posibil şi cazul în care convingerea raţională distruge pe cea sentimentală: trecerea dela credinţa morală sau religioasă absolută, la scepticism.

Dar aceasta nu scade valoarea convingerei intuitive, căci şi convingerea logică are nevoe de sprijinul ei. Dacă acordăm ştiinţei, în special filosof iei dreptul şi datoria de-a influenţă vieaţa omului — nu numai vieaţa externă, practică, ci şi pe cea internă, sufletească: principiile, caracterul, concepţia lui despre lume şi vieaţa — evident că ştiinţa trebue să depăşească limitele empirice: datele empirice sunt supuse în acest caz unei prelu­crări metafizice. Chiar omul de strictă ştiinţă pozitivă, când vrea să lămurească chestiuni ca cele următoare: dacă tot ce se petrece în. univers tinde către un scop, sau trebue să admitem mecanismul o rb ; dacă procesul lumei se reflecteazăîn conştiinţa unei fiinţi superioare; dacă oamenii ca indivilualităţi au vre*o valoare proprie, sau sunt nişte simple valuri în oceanul spiritului universal, e t c , — trebue să facă metafizică, nu poate rămâne în limitele cercetărilor empirice. Or, în cele mai multe cazuri şi — mai ales — cu privire la cele mai importante chestiuni în do­meniul vieţei omeneşti (ca cele citate), filosofia metafizică nu

ne dă rezultate sigure, ci numai ipoteze şi postulate. Dar proba­bilităţile şi posibilităţile nu pot influenţă voinţa, nu pot formă baza caracterului: scepticismul paralizează voinţa. Ş'atunci, ori păstrăm acelor ipoteze şi postutale caracterul pur stiinţific-logic considerându-le ca atare, şi în cazul acesta le răpim puterea de-a influenţă asupra vieţei noastre, ori dorim această influenţă ş'atunci trebue să completăm şi să întărim convingerea ştiinţifică prin cea intuitivă. Numai când am fi.în s tare-să negăm cerinţa spiritului omenesc de-a depăşi limitele lumei empirice pentru a pătrunde în cea t ranscendenta, am putea negă necesi tatea conto-pirei celor două convingeri. De altfel şi sistemele pozitiviste, cari pretind a nu depăşi limitele lumei empirice, conţin o sumă de elemente transcendente.

Omul care ca scriitor sau orator se adresează cu întreaga lui fiinţă sufletească — intelect, imaginaţie, sentiment, voinţă — va influenţă mai niult — ş'anume asupra întregei noastre fiinţe sufleteşti, — ca omul de ştiinţă pură, care se adresează numai inteligenţei. La ce s'ar reduce influenţa scrierilor unui Rousseau, Nietzsche, Schopenhauer, Tolstoi, dacă le-am răpî tot ce e personal în ele, tot ce e trăit, simţit? — şi cu cât mai mult ar fi putut şi ar putea influenţa opera unui Kant sau Herbar t , dacă ar fi mai personală, dacă la argumentele ştiinţifice s'ar fi adăogat mai multă intuiţie sentimentală şi imaginaţie ? !

Din toate acestea rezultă că acea convingere intuitivă ba­zată pe sentiment şi, în parte, pe imaginaţie, are importanţa ei în vieaţa culturală, alături de raţiunea logică, şi că se impunea acţiunea de revendicare a drepturilor acestor elemente ale vieţei sufleteşti, drepturi încălcate de intelectualism.

II.

Această reacţiune contra intelectualismului de sigur că nu putea fi decât favorabilă culturei estetice. Natural că atunci când e'vorba de a recâştiga sentimentului şi imaginaţiei drepturi pier­dute, educaţia estetică — fie în sensul larg de cultură artistică a poporului, fie în sensul restrâns de educaţie estetică a tineri-mei — dobândeşte o deosebită importanţă. Dar, cum nu numai a r ta influenţează sentimentele şi imaginaţia (educaţia sentimen-

telor reprezintă genul, cultura artistică o speţă importantă), se impune chestiunea, dacă şi întrucât cultura estetică prezintă un caracter specific bine definit — f a ţ a d e cea morală, intelectulă şi religioasă, — dacă ea satisface o necesitate subieetiv-indivi-duală, sau obiectiv-culturală, ce nu poate- fi satisfăcută nici de cultura intelectuală, nici de cea morală* nici de' cea religioasă. Iată de ce se impune să facem o mică escursie în domeniul este­ticei x ) . Vom analiza deci atitudinea estetică din punct de vedere psihologic, căutând să punem în evidenţă diferenţa dintre a-ceasta şi cea intelectuală, morală şi religioasă. •

• 1. Obiectele estetice — fie din natură, fie produse art is­tice — dobândesc calitatea de estetice numai în conştiinţa celui ce le percepe, simte, interpretează. Obiectul exterior ca a tare — fără percepţia, sentimentul, imaginaţia subiectului — nu poate fi estetic. El e cel mult o condiţie a atitudinei estetice, nu posedă însă calitatea de estetic. Obiectele ne apar ca însufleţite, ca do­tate cu sentiment, tendinţi, etc. Dar, un tablou, sau o statue, fie ele chiar opera unui Raphael, sau Michel-Angelo, nu pot avea suflet. Noi, cei ce considerăm operile de artă, proectăm asupra acestor obiecte neînsufleţite propriile noastre stări sufleteşti, dându-le astfel aparenţa însufleţirei.

Elementele sufleteşti esenţiale cari compun atitudinea e s ­tet ică sunt intuiţia (obiectului) şi sentimentul — la cari se adaogă unele reprezintări şi tendinţi de-o valoare secundară, subordo­nate celor două elemente. Aceste fenomene nu se succed — întâi intuiţia formelor, culorilor, e t c , apoi sentimentele şi în urmă le­gătura lor, — ci sunt simultane, dar nu simultane în sensul că intuiţia lipsită de sentiment şi sentimentul lipsit de intuiţie apar în acelaş timp, ca atunci când văzând şi mirosind o floare, avem în acelaş timp o sensaţie vizuală şi una olfactivă.

Intre cele două elemente găsim, mai mult decât simpla s i ­multaneitate, o unitate desăvârşită: sentimentele nu se produc alături de intuiţia formelor, ci ele ne apar ca expresia, vieaţa, su­fletul acelor forme. Avem o intuiţie pătrunsă de sentiment, se produce însimţirea. Dar nu numai această intuiţie, ci şi toate celelalte fenomene sufleteşti (reprezintări, voliţiuni, etc.) trebue să fie pătrunse de sentiment- Chiar şi acolo unde întrebuinţăm

11 Ne vom referi la sistemul de estetică al lui Volkelt, care ne pare a dâ qc£ mai clară explicaţie a atitudinei estetice.

cuvinte — cari sunt în directă legătură cu ideile — se preferă <în literatură) cuvintele cari provoacă fenomene sufleteşti cu caracter sentimental şi se evită idei cu caracter ,pur logic, no­ţiuni abstracte, ca: raport, însuşire, a determina, etc. In roman şi dramă găsim asemenea termeni puţin intuitivi şi fără valoare pentru sentiment şi imaginaţie atunci când le impun motive de altă natură, decât cele estetice (ştiinţifice, psihologice: savanţi, profesori, medici, etc., în d ramă sau roman). Atât în alegerea, cât şi în ordonarea cuvintelor, literatul trebue să dea preferinţă sentimentului şi imaginaţiei asupra stricteţei logice. Putem deosebi din acest punct de vedere un roman de al lui Bourget de Werther al lui Goethe.

Această atitudine sufletească faţă de lume, pe care o luăm printr 'o intuiţie puternică pătrunsă de sentiment, e caracteris­tică ; nu o găsim nici în activitatea ştiinţifică, nici în cea morală, nici în cea religioasă.

Generalizarea logică a ştiinţei înlătură particularităţile, in­dividualităţile, precum şi sentimentele; atitudinea religioasă cere o concentrare în conştiinţă şi nu admite amestecul simţurilor, iar obiectul atitudinei religioase e supra-natural, deci inaccesibil simţurilor; în atitudinea morală predomină voinţa şi activitatea practică. Numai atitudinea estetică contopeşte sentimentul cu intuiţia formelor exterioare, deci îl pune în legăură cu simţurile, cărora e accesibil obiectul contemplaţiei: opera de a r tă ; con­ştiinţa — în întregimea ei — e îndreptată asupra unităţei dintre intuiţie şi sentiment.

In atitudinea estetică a omului faţă de natură, animale, lu­cruri — faţă de tot ce nu e omenesc — e interesantă tendinţa panpsihistă de-a atrage totul în curentul sufletesc al eului lui, de-a căuta să se regăsească pe sine pretutindeni în natură. Spi­ritul omenesc pare a nu suferi nimic cu desăvârşire străin de el; el vrea să găsească peste tot — chiar în cele mai depărtate şi neasemănătoare lucruri din lume — suflet din sufletul lui.

Din punct de vedere obiectiv intuiţiei îi corespunde forma {contur, culoare, ton: tot ce reprezintă exteriorul obiectului), iar sentimentului îi corespunde cuprinsul, aceeace reprezintă obiec­tul pentru noi, importanţa lui estetică, sau — în limbagiul co­mun — ideea întrupată de către artist în obiect: acele caractere ale obiectului cari condiţionează proectarea sentimentelor, în-

simţirea. Deci, unităţei subiective dintre intuiţie şi sentiment ii corespunde unitatea obiectivă dintre formă şi cuprins. Evident că nu e vorba de-o unitate reală, metafizică — de oarece în for­mele unui obiect de marmoră nu putem admite realmente exis­tenţa unor fenomene sufleteşti, — ci se impune iluzia unei a ta re unităţi. Când se produce însimţirea formele exterioare ne apar pline de vieaţă, însufleţite. Forma exterioară dobândeşte con­ţinut, sau vice-versa, conţinutul sufletesc devine formă exte­rioară.

2. Conţinutul operei de ar tă — dacă voim ca arta să re ­prezinte o valoare alături de ştiinţă, morală, religie — trebue să îndeplinească anumite condiţiuni. Nu putem admite în acest caz, ca naturaliştii în artă, că orice lucru cât de neînsemnat, cât de puţin interesant, cât de trivial, e demn să fie reprodus în artă pentrucă există în natură, ci vom admite numai aceeace are vre-o importanţă pentru om, ca om, aceeace exprimă ceva esen­ţial pentru vieaţa şi soarta lui, ceva caracteristic vieţei omeneşti, fie celei morale (sentimente, pasiuni bune sau rele), fie celei re­ligioase (sentimente religioase), sau celei artistice (soarta, vieaţa artiştilor: Wiiheim Meisters Lehrjahre de Goethe, unele scrieri de-ale lui Ibsen), sau celei ştiinţifice şi filosofice, (Faust de Qce-the, par tea I : tragicul dorinţei de-a şti, de-a pătrunde adevă­rul). De-asemeni putem avea în vedere vieaţa individuală (ro­mane şi drame psihologice: Bourget, Ibsen), sau a unui grup de oameni (Quo Vadis).

Dar cum vor putea avea vre-o importanţă pentru vieaţa şi soarta omului conţinuturile cu un caracter sub sau suprauman: animale, plante, flori, diverse obiecte din natură, zei, demoni, etc.? Răspunsul e uşor, dacă ţinem seama: a) Că acest conţinut trebue să fie pus în vre-un raport cu vieaţa sau soarta omulu; — „cuprinsul frumosului e totdeauna, direct sau indirect, omul" (Fr. Vischer). Acî se manifestă acea tendinţă panpsihistă men­ţionată mai sus. b) Că se esclude aceeace e trivial, neînsemnat, etc., ca obiect estetic, ca fiind cuprins al unei opere de artă, nu independent de artă, ca valoare în sine; cuprinsul aşâ cum ne apare în expunerea artistică, nu ' cum există el în afară de a-ceasta. Ceva care în natură e trivial, puţin interesant, poate de­veni' important în expunerea artistică (la Qorki şi Doştoiewskî găsim o mulţime de elemente banale, triviale, dar cari prin faptul

că tind a ne face să, simţim goliciunea şi mizeria vietei de azi pe mâine, dobândesc o importantă foarte mare. Rembrandt, datorită individualităţii lui, ne inspiră interes pentru nişte figuri de toate zilele) şi, yice-versa, un jucru important în natură, poate deveni neînsemnat în expunerea artistică (un paysagiu ne lasă adesea reci, nu pentrucă nu prezintă nici un interes în natură, ci pentru că artistul nu 1-a însufleţit, nu i-a dat vieaţă, nu a proectat nimic din vieaţa lui sufletească în acea pânză).

3. Reducerea sentimentului realităţei. Arta nu ne provoacă să realizăm ceva în afară, să luăm o atitudine practică, nu a t rage

. asupra-şi poftele, voinţa, activitatea noastră, nici dorinţa de-a şti, de-a cerceta (ştiinţa); nu atinge cât de puţin soarta noastră personală în vieaţa actuală, sau cea viitoare. Tot ce provoacă in mod imediat voinţa noastră morală, religioasă, sau în direcţia ştiinţei, nu are loc în atitudinea estetică. Cu cât ne adâncim mai mult în contemplaţia artistică, cu atât ne simţim mai liberi de apăsarea realităţei, de balastul vieţei de toate zilele. Când citim o scriere literară interesantă, sau auzim o muzică'frumoasă, sau admirăm un tablou, ne ridicăm într'o altă lume, departe de gri­jile şi interesele vieţei practice. E o deosebire calitativă între sentimentele provocate de vieaţa practică şi cele provocate de a r tă : celor dintâi e inerentă convingerea realităţei, care însă e inaccesibilă atitudinei estetice. Dacă comparăm iubirea, mila, admiraţia, e t c , îndreptate asupra aceleiaşi persoane, în acelaş mediu, odată însă în realitate, altă dată în artă, vedem că senti­mentele acelea diferă într'un caz şi în celalt, tocmai pentrucă în al doilea caz lipseşte acea raportare la vieaţa reală. Prin făptui că sentimentele estetice sunt raportate la o lume aparentă, e în­lăturat amestecul ori căror dorinţi, sau tendinţi practice (nu poate fi însă vorba de simple reproduceri de sentimente), deci nu e numai o diferenţă graduală, cantitativă, ci şi una calitativă evidentă. Dacă totuş se manifestă atari tendinţi practice, atitu­dinea estetică e turburată, eventual chiar distrusă. Astfel, când Tie îndreptăm voinţa asupra unei opere artistice, din interese practice: când dorim sau voim a poseda obiectul de artă însuş. sau aceeace el reprezintă, când o femee cochetă se admiră în oglindă înainte de-a pleca !a bal — gândindu-se la cuceririle ce Ta face.

Se pot manifestă chiar în atitudinea estetică — deci fără a

o turbura — tendinti voluntare, dorinţi, e t c , acestea însă au drept obiect binele sau răul, fericirea sau nefericirea, soarta d -mului în general, sau în cazuri tipice, nu într'un anumit caz con­cret din lumea reală, nu în legătură cu eul practic. Nu realitatea suferinţelor lui Werther ne inspiră simpatie pentru el, ci faptul că în acest personaj găsim expuse elemente importante şi inte­resante pentru vieaţa şi soarta noastră omenească. Deosebirea dintre dorinţele voliţiunile, e t c , cu un caracter estetic şi cele ra­portate ia lumea reală, e analoagă cu deosebirea ce facem în do­meniul inteligentei, între noţiuni şi percepţii.

4. In rezumat, caracterele speciale, de diferenţiare, ale ati-tudinei estetice faţă de cea morală, ştiinţifică, religioasă, sunt următoarele: a) atitudinea contemplativă, independentă de orice \ interese ale vieţei practice, având totuş un obiect important pentru om — spre deosebire de joc — şi care, fiind purificat de orice interese practice, ne apare într'un orizont mai larg. b) Ar­monia dintre idee şi sentiment; c) armonia dintre spirit şi sim­ţuri. Lupta dintre aceste două elemente în domeniul moralei şi religiei e înlăturată aci: Datorită acelei unităţi perfecte între ele­mentul spiritual (sentimentul) şi simţuri (intuiţia), simţurile se manifestă intensiv, fără a ne duce la animalitate, la brutalitate, iar spiritul e de asemeni bine reprezintat, fără a ne transforma într'o fiinţă unilaterală, pur raţională, d) Armonia dintre om şi j lumea din afară. Lupta dintre cm şi lumea înconjurătoare, când voim să stăpânim natura — în ştiinţă, să învingem răul în lu­me — în domeniul religiei şi moralei, dispare în atitudinea este­tică, atunci când nu căutăm a cuceri nimic în lumea din afară, -— datorită reducerei sentimentului realităţei, liberărei spiritului de greutatea vieţei practice, — când, graţie fenomenului însim-ţirei, se manifestă acea tendinţă panpsihistă, care stabileşte de­plină armonie între eul nostru şi non-eu.

5. Prin mijlocul acestei escursii în domeniul esteticei am stabilit trei puncte importante: a) Caracterul specific al atitu-dinei estetice, spre deosebire de cea morală, intelectualtă, reli­gioasă, b) Importanţa culturei estetice pentru educaţia senti­mentelor — întrucât sentimentul predomină în atitudinea este­tică, c) Atitudinea estetică provoacă — datorită însimţirei — activitatea spontană a elevului, manifestarea forţelor productive ale sufletului.

In legătură cu aceste trei puncte — dar mai ales cu cel din urmă — trebue să menţionăm, că nu putem admite nici cererea unor pedagogi practiciani puţini la număr — de a înlocui cultura artistică prin intuiţia empirică a naturei1), nici arta naturalistă, care cere ca opera de artă să fie o copie fidelă a naturei. Nici într 'un caz, nici în celalt nu se ţine seamă de acel caracter spe ­cific al atitudinei estetice, în special de fenomenul însimţirei, ne­cesar atât când creăm, cât şi când gustăm o operă de artă. Nu poate nimeni contesta că natura e izvor de inspiraţie pentru ar­tist, că ea procură materialul necesar imaginaţiei. Nu numai pic­torului şi sculptorului, ci şi muzicantului îi serveşte natura : foş­netul frunzelor, murmurul apelor, freamătul pădurei, cântecul pasărilor (un act din opera Freischütz de Weber , Simfonia pa s ­torală de Beethoven, etc.). P e lângă această influenţă directă a naturei asupra muzicei, e şi cea indirectă a vieţei naturale şi omeneşti, ca provocând ia artist diverse dispoziţii sufleteşti, pe cari le exprimă în muzică. Dar acest caz se exclude, întrucât in­tervin foarte multe elemente subiective, deci nu mai poate fi vorba de o reproducere fidelă a naturei . E o mare diferenţă între a consideră natura ca izvor de inspiraţie şi a cere — cum fac naturaliştii — ca opera de ar tă să imite fidel natura: imaginaţia se serveşte de datele naturei, ca de un material de construcţie, dar felul cum construeşte, forma pe care o dă construcţiei, sunt elemente subiective. Arta adevărată — deci atitudinea estetică corespunzătoare — ne dă obiectiv mai puţin decât natura — deci decât atitudinea pur empirică; subiectiv însă ne dă mai mult. întrucât intervine fenomenul insimţirei. Fără această proectare a elementului subiectiv, personal — - fie din partea artistului care crează, fie din partea celui ce gustă opera de artă — atitudinea estetică e imposibilă, şi cu cât posibilitatea de manifestare a subiectului e mai redusă, cu atât atitudinea estetică e mai slabă.

Putem compară din acest punct de vedere fotografia cu pictura, o figură de ceară din panorame cu o operă de sculptură, o piesă muzicală executată de pianul electric sau flaşnetă cu aceeaş piesă executată de un artist bun, o întâmplare expusă ca informaţie în gazetă, cu povestirea aceleiaşi întâmplări de către un bun novelist.

C Schubert. Die Eigenart des Kunstunterrichts, pag. 16—17.

Fără a contestă foloasele indirecte aduse artei de către na­turalism — perfecţionarea tehnicei, lupta contra convenţionalis­mului exagerat şi ext ravaganţe lor de tot felul — nu putem t rece cu vederea, că în loc de-a diferenţia, pune în legătură scopul şti­inţei (redarea exactă a adevărului obiectiv) cu al artei (în legă­tură cu entusiasmul pentru metoda ştiinţelor pozitive în cultura modernă), îi răpeşte deci acesteia caracterul ei specific. Mai ales din punctul de vedere pedagogic, naturalismul reduce conside­rabil valoarea educativă a artei : însimţirea, deci manifestarea forţelor productive ale elevului şi dă deci dreptate partizanilor intuiţiei pur empirice, cari tind a înlătura educaţia estetică.

Nu e bine să cădem nici în extremul celalt, idealismul exa­gerat, care cere dela artist reprezintarea frumuseţilor ideale, aşa cum nu le putem găsî în natură. In cazul acesta, vom avea produse artificiale, lipsite de vieaţă; se reduce izvorul de inspi­raţie, deci şi sfera de activitate a artistului, de unde rezultă mo­notonia, şi nu se poate explica atitudinea estetică evidentă în faţa produselor de artă, având ca izvor de inspiraţie natura.

Cerem deci ar ta adevărată, care respectând caracterul pecific al atitudinei estetice, deci condiţiile necesare p roducer i acelei atitudini, pretinde artistului să redea natura aşa cum ea a impresionat, individualitatea lui sufletească; să se adape dela izvorul naturei, pentru a o crea din nou cu propria lui persona­litate.

Şi acum e explicabil de ce e o mare diferenţă între atitu­dinea pur empirică şi cea estetică, în faţa naturei, între obiectul natural, ca a tare , şi obiectul natural ca obiect estetic.

III.

Odată stabilit caracterul specific al atitudinei estetice, deci şi al educaţiei estetice, — precum şi condiţiile ce trebue să înde­plinească ar ta pentru a avea valoare educativă, se impune ches­tiunea, dacă se pot stabili legături între educaţia estetică şi cea morală de-o parte, între educaţia estetică şi cea intelectuală de altă parte, în vederea unei acţiuni educative unitare, armonice.

1. Pr ima parte a chestiunei e mai complicată, căci ne isbim de problema raportului dintre artă şi morală.

La Schiller *) găsim educaţia estetică servind ca mediu de tranziţie delà s ta rea fizică la cea morală ; educaţia es­tetică serveşte direct mora l i ta tea 2 ) . Pentru a trece de la motive subiective la legea morală (Kantiană), delà inclinaţii la raţiune, e necesar un mediu psihic, care să contopească cele două elemente opuse şi acest mediu ni-1 dă educaţia es te t ică : „Nu există altă cale pentru a face pe omul simţurilor raţional, decât aceea de a-1 face mai înainte estetic 3 ) " . Edu­caţia estetică are în vedere pe om în întregime, ea înlocueşte discordia prin armonie. Intre starea empirică şi cea raţională, între materie (simţuri) şi formă (legea morală), între pasivitate şi activitate, există o stare intermediară, în care cele două ele­mente opuse sunt contopite; această s tare ne-o produce fru­mosul. Facultatea noastră de-a aprecia frumosul câştigă sim­ţurilor respectul raţiunei şi raţiunei inclinaţia simţurilor. „Fru­mosul ca „formă liniştită" (als ruhige Form) îmblânzeşte vieaţa sălbatică şi înlesneşte trecerea delà senzaţii la idei, iar ca „ima­gine vie (als lebendes Bild)" dotează forţele abstracte cu forţa sensitivă, el reduce noţiunea la intuiţie, legea la sent iment 4 )" .

Dacă la Schiller educaţia estetică e considerată ca spriji­nind moralitatea, la Ruskin 3 ) predomină celait punct de vedere: morala sprijine arta. „Trebue să posedăm starea morală, pentru a putea simţi arta". Odată însă ce suntem capabili de-a pătrunde arta, ea întăreşte starea morală de care a fost provocată.

Arta unei naţiuni e expresia stărei sale morale. Expresia, nu cauza: nu poţi numai prin muzică sau pictură să devii om bun, dar trebue să fii om bun, pentru a putea să cânţi şi să pic­tezi în mod desăvârşit. Posibilitatea perfecţiunei în artă stă în raport direct cu frumuseţea (morala) cauzei şi puritatea sen­timentelor; o fată poate să cânte frumos iubirea pierdută, nu însă un avar banii pierduţi. Ruskin merge atât de departe, încât consideră maximum de frumuseţe la care poate ajunge arta

II Schiller. Briefe über die aesthetische Erziehung des Menschen. 2) La aceasta se adaogă şi cultivarea gustului pentru frumos ca un

element constitutiv fn scopul educaţiei, deci nu numai ca mijloc- Pe noi însă aci ne interesează raportul dintre educaţia estetică şi cea morală.

3) Schiller. Op- cit.- 23-er, Brief. 4) Schiller. Op. cit.. 17-er, Brief. 5) Ruskin. Vorlesungen über Kunst. Dritte Vorlesung.

unui individ, a unei societăţi, a unui timp, ca un criteriu sigur pentru a stabili calitatea morală şi puritatea sentimentelor cari au produs-o. Dec i : a r ta pentru a fi desăvârşi tă , t rebue să izvo­rască din sentimente sincere şi morale, deci artistul trebue să fie însufleţit de sentimente morale (nu e suficient să le simu­leze).

Această încercare a lui Ruskin de-a învinge dualismul dintre ar tă şi morală, nu e destul de reuşită, întrucât morala îşi păstrează suveranitatea, arta nu se simte liberă în manifes­tări le ei-

Adevăratul raport de imanentă între ar tă şi morală, îl gă­sim la Volkel t 1 ) . Moraliştii exagerează, când consideră pe ar­tişti ca nişte oameni desfrânaţi, lipsiţi de orice orientare mo­rală, cărora trebue să le impunem moralitatea, pentru a-i îm­piedecă să influenţeze în rău şi pe alţii. Artiştii exagerează în direcţia opusă: a acorda un loc cât de modest binelui alături de frumos, li se pare o înjosire a artei. Dar ambele exagerări sunt înlăturate, dacă intervine chestiunea rolului cultural al artei: Artistul nu trebue oare să iâ şi el parte activă la pro­gresul — la adâncirea, înnobilarea şi sporirea — culturei ome­neşti, să lupte pentru idealurile umanitare; nu trebue să pătrundă şi el — ca şi reprezentanţii ştiinţei, religiei, politicei, etc. — cultura timpului şi să contribue la desvoltarea sufletească a cmenirei ? Sigur că da. De fapt artiştii, în cele mai multe ca­zuri, par cu totul indiferenţi faţă de interesele sufleteşti şi idea­lurile culturale ale timpului lor, de mersul culturei în general.

Dacă, din contră, artistul ar lua parte la lupta culturală — în care cea morală e un element esenţial — dacă valorile sufleteşti cele mai mari , idealurile cele mai înalte ale timpului — sau aceeace îi pare lui mai- înal t— i-ar pătrunde personalitatea, atunci valorile culturale — deci şi cele morale — nu i s'ar mai impune din afară în mod forţat, ci ar izvorî în mod firesc din propria lui individualitate, iar opera lui ar influenţa realmente cultura. Artistul, în cazul acesta, nu s'ar mai supune ca un sclav ameninţărilor venite din partea moralei, ci este el însuş însu­fleţit de dorinţa de a luâ parte la progresul spiritului omenesc. Iată cum dualismul poate fi înlocuit prin imanenţă. .

1» Volkelt. Zwischen Dichtung und Philosophie, pag. 330—354.

Evident că arta nu trebue să aibă alt scop, decât acela de-a satisface necesitatea sufletească ce se manifestă în atitu­dinea estetică. Dar, dacă — ceeace psihologiceşte e natural — această necesitate nu evoluează izolată de celelalte, dacă atât în sufletul artistului care creiază, cât şi în sufletul celor ce apre­ciază opera de artă, diversele necesităţi — morală, ştiinţifică, religioasă, estetică — evoluează armonic, opera de ar tă va sa ­tisface cerinţele estetice, fără a le contraria pe cele morale.

In legătură cu aceasta, trebue să ţinem seamă de faptul că celor mai multe produse literare şi artistice de o valoare cu totul dubioasă, nu numai că le lipseşte acea legătură cu cul­tura, dar le e caracteristică tendinţa de-a satisface cu totul alte necesităţi, decât pe cele estetice. Spre exemplu, o mulţime de romane şi drame, a căror temă e crima, furtul, adulterul, e.tc. Şi dacă nu ne e permis să punem arta sub suveranitatea mora-lităţei, nu ne e permis nici să o punem în serviciul imoralităţei; dacă s'a permis artiştilor să ignoreze gultura timpului, nu li se poate permite să o distrugă în elementele ei cele mai preţioase.

Dar, datoria de căpetenie a educatorilor poporului nu este atât de a lupta contra unor producţii tot atât de inmorale, ca şi de anti-estetice, ci mai ales de a îngriji pentru o serioasă educa­ţie estetică şi morală a tinerimei, de a-i inspira astfel acesteia desgust şi dispreţ pentru atari produse cu pretenţii de artă, dar de fapt puse în serviciul altor scopuri, decât cel estetic.

Astfel ajungem la concluzia că trebue să oprim introdu­cerea în şcoală a oricăror produse cu tendinţi inmorale şi ne-corespunzând normelor estetice şi să dăm preferinţă acelor o-pere de artă, cari satisfac cerinţele culturale, reprezintă deci o valoare culturală. Arta şi morala (educaţia estetică şi cea m o ­rală), trebue să meargă mână în mână ca două surori, fără însă a-şi încălca drepturile una alteia şi păstrându-şi fiecare indi­vidualitatea.

2. Raportul educaţiei estetice cu cea intelectuală se sta­bileşte uşor, dacă la fiecare studiu (nu numai la cele speciale pentru cultura estetică: muzică, desen, literatură), fără a-i al­tera caracterul specific, exploatăm momentele estetice ce gă­sim. Astfel la studiul Religiei trebue să ţinem seamă că istoria sfântă a fost timp de secole izvor de inspiraţie pentru ar tă şi că prin urmare diverse subiecte pot fi ilustrate prin mijlocul

expunerei operei de ar tă corespunzătoare; la acestea se pot adaogă psalmii şi cântările religioase. La învăţământul istorie# vom pune în evidenţă la fiecare epocă produsele artistice res­pective (e destul să citez renaşterea), precum şi construcţii, costume, etc.

Studiul ştiinţelor fizico-naturale de asemeni poate con­tribui la cultivarea simţului estetic: armonia de culori, forme frumoase la flori, pasări, fluturi. Evident că nu trebue să mer­gem atât de departe cu accentuarea interesului estetic, încât să transformăm studiul naturei în literatură, cum fac aceia cari dau preponderanţă elementelor subiective (sentimente şi idei în-simţite de noi, cărora obiectiv nu le corespunde nimic), asupra realităţii obiective. Astfel: mugurele e considerat ca simbol ai drăgălăşeniei, al tinereţei, al nevinovăţiei, al frumuseţei copilăr reşti. Culoarea unei roze reprezintă dorul, o alta pasiunea, invi­dia, etc. O astfel de t ratare estetică exagerată a ştiinţelor na­turale ar nesocoti adevărul ştiinţific şi prin aceasta ar neglija cultivarea interesului empiric şi speculativ. Elementele subiectiv-estetice trebue să fie un ornament al realităţei naturale şi al con­strucţiei logice, iar nu să le înlocuiască sau să şi le subordo­neze pe acestea.

3. S'au găsit artişti şi câţiva pedagogi, cari în entusias-mul lor pentru cultura estetică şi în ura lor contra intelectua­lismului, au cerut un ideal educativ nou, estetic: arta ca prin­cipiu, ^care să predomine asupra ştiinţei, moralei şi religiei în învăţământ şi educaţie. Dar aceştia sunt puţini. Cei mai mulţi şi cei mai influenţi susţinători ai educaţiei estetice luptă, nu pentru'un ideal nou, ci pentru a câştiga drepturile cuvenite unui factor educativ important: arta, alături de ştiinţă, morală şi religie, sau mai bine zis pentru a dobândi culturei estetice în practica şcolară drepturile recunoscute, cu oarecari limite, în teorie.

Dacă, întîi, e adevărat că ar ta are o importanţă specială pentru vieaţa noastră psihică, că ea satisface o cerinţă sufletea­scă ce nu poate fi satisfăcută nici de ştiinţă, nici de morală, nici de religie, atitudinea estetică find fundamental deosebită de cea ştiinţifică, morală şi religioasă — după cum am văzut din cer­cetările estetice, — dacă, al doilea, e adevărat că ar ta e un mij­loc de primă importanţă pentru educaţia sentimentelor (am vă-

zut care e rolul sentimentului în atitudinea estetică), dacă, al treilea, atitudinea estetică provoacă activitatea spontană a ele­vului, manifestarea forţelor productive ale sufletului, dacă, al patrulea, ar ta e un produs cultural pe care nu ne e permis să-1 ignorăm, pentru a cărui pătrundere deci, trebue să fim pregătiţi, —atunci fără îndoială că educaţia estetică trebue să stea alături

de cea morală, intelectuală şi religioasă. Herbartienii au pentru raportul dintre educaţia morală, religioasă, intelectuală şi es­tetică formula cea mai potrivită: interesul multilateral, armonic desvoltat. Interesul empiric şi speculativ sunt cultivate în spe­cial de ştiinţă, cel religios de învăţământul religios şi educaţia religioasă, cel moral şi social de studiile umanitare şi educaţia morală, cel estetic va fi cultivat prin artă. Evident că scopul suprem al educaţiei rămâne formarea caracterului moral. La realizarea lui însă au un rol important fiecare din cei patru factori.

IV.

Odată stabilite importanţa şi scopul educaţiei estetice, t re­bue să indicăm mijloacele prin care poate fi realizata.

Şcoala trebue să corespundă, atât ca exterior (localul ar trebui să fie un obiect de ar tă arhitectonică), cât şi ca interior, cerinţelor estetice. Idealul ar fi să ornăm clasele cu opere ori­ginale, ceeace s'a realizat în unele şcoli din Suedia şi Anglia. S'a pus întrebarea, dacă operile de ar tă n'ar foiosî culturei este­tice cel puţin tot atât, expuse fiind în şcoală, ca şi în muzeele supra-încăreate. Şi din punct de vedere al artistului s'ar putea susţine că mai multă atenţie se dă operei lui în şcoală, unde pentru câtva timp va forma punctul de concentrare a atenţiei profesorului şi elevilor, decât într 'un muzău, unde se pierde între atâtea altele. De fapt însă, afară de rare excepţii, origi­nalele sunt înlocuite prin reproduceri, ceeace e admisibil, dacă reproducerile sunt bune.

Expunerea operilor de artă corespunde dorinţei artiştilor de a face posibilă o contemplare liniştită, fără vre-un amestec al cuvântului: fără critică, fără lămuriri, mai ales fără „metodă pedagogică", fără sistematizare. Până la un punct ei au dreptate.

atât din punct de vedere estetic, căci, după cum am văzut, ames­tecul oricărui interes practic, ştiinţific, moral, turbură atitudi­nea pur estetică, cât şi din punct de vedere pedagogic, întrucât la cultura artistică urmărim educaţia sentimentelor şi pregătirea elevului în vederea satisfacerei unei necesităţi sufleteşti spe­ciale, prin mijlocul atitudinei estetice: unitatea perfectă dintre intuiţie şi sentiment. Deci: intuiţie, sentiment, imaginaţie; toate acestea însă nu pot fi decât turburate, stânjenite în funcţiunea lor de intervenţia raţiunei legice, de orice tendinţă de-a siste­matiza, de-a clarifica, etc. Opera de ar tă trebue să influenţeze prin ea însăş. Ş'apoi nu tot ce aceasta cuprinde poate fi expri­mat în cuvinte, mai ales în muzică. Astfel s'a zis despre muzica lui Wagner că ea nu ne redă acelaş cuprins sufletesc ca vor­bele ce o însoţesc, că ele se completează reciproc. In special partea orchestrală caută să exprime acele stări sufleteşti cari se petrec în timpul acţiunei, dar nu pot fi redate în cuvinte; sunt, de obicei, stări cu un caracter afectiv şi voliţional atât de pronunţat — c e l intelectual fiind cu totul redus, — încât nici cel ce trece printr 'o asemenea stare nu şi-o poate lămuri cu mintea. Asemenea stări le constatăm şi în experienţa noastră sufle­tească.

Cu toate acestea artiştii exagerează, când cer înlăturarea oricăror lămuriri, şi această exagerare o putem observă din ex­perienţă şi ne-o putem explică din punct de vedere psihologic-estetic :

a) E un lucru în deobşte cunoscut, că mulţi vizitatori ai expoziţiilor de ar tă stau nedumeriţi în faţa a diverse tablouri; nu pot avea o atitudine estetică, întrucât nu-şi pot dă seama de ceeace a voit să reprezinte artistul. Cu atât mai des se pe­trece acest fenomen la copii, care de cele mai multe ori rămân indiferenţi, or interpretează greşit opera de artă.

b) Explicarea psihologică-estetică. Am zis că la atitudinea estetică deosebim intuiţia şi sentimentul, ca elemente esenţiale, cărora din punct de vedere obiectiv — al condiţiilor ce trebue să îndeplinească obiectul de artă — le corespund forma şi cu­prinsul: unitatea perfectă dintre formă şi cuprins (forma: cu­loarea, conturul, e t c ; cuprins: ideea ce a voit să întrupeze ar­tistul în lucrarea lui, după cum am văzut mai sus).

Fără o percepere clară a formei şi fără pătrunderea cu­prinsului, nu se poate produce atitudinea estetică.

1. Perceperea clară a formei presupune educaţia simţu­rilor. In această privinţă educaţia estetică e în armonie cu în­văţământul ştiinţelor naturale, care impune observarea justă a formelor şi culorilor, deci vederea conştientă, atentă. Obser­varea în studiul ştiinţelor fizico-naturale e o bună pregătire la observarea estetică. Elevul observă planta, animalul, microbul, e t c , apoi le descrie şi în urmă le desenează şi eventual Ie colo­rează; la desenare se întâmplă ca elevul să pretindă a observă din nou obiectul.

Alături de observaţia liberă şi cea ştiinţifică, de mare fo­los sunt în acest sens escursiile şcolare: elevul va putea vedea spre ex. oglindirea unui obiect într 'o apă stătătoare —• liniile ver­ticale ale caselor apar frânte, culorile mai şterse, — sau ţinuta unui cal obosit, culoarea unui pom luminat de soare, apoi culorile variate ale florilor, formele şi culorile norilor, va auzi murmurul apei, freamătul pădurei. Copilul trebue să fie ţinut a observă culorile, liniile, umbrele, reflexele luminei, mişcările, sunetele, e t c . x ) . Cu drept cuvânt a făcut Schultze-Naumburg re­flexia că „ochiul nu reprezintă pentru omul cu oarecare cultură în timpul nostru decât un organ necesar pentru a percepe aceea-ce e tipărit în cărţi şi pentru a ne feri pe stradă de felinare" 2 ) .

De oarece intuiţia joacă un ro! important, atât în creaţia operei de artă, cât şi în pătrunderea ei estetică, evident că se impune cultivarea simţurilor pe calea intuiţiei empirice în na­tură, înaintea celei estetice. Deci, aceeace unii pedagogi — in­fluenţaţi de naturalism — ar consideră ca putând înlocui cultura artistică 3 ) , noi considerăm numai ca o pregătire a intuiţiei es­tetice.

2. Odată cu perceperea clară a formei se impune cunoaş­terea cuprinsului, căci fără aceasta, nu numai că nu se va pro­duce celalt element esenţial atitudinei estetice: sentimentul, dar am provoca o stare sufletească cu totul opusă celei afective: indiferenţa. Pentru pătrunderea cuprinsului se impun următoa-

1) Vezi Rein, Pickel, Scheller- Das erste Schuljahr, p. 246: Einfüh­rung in die Pflege der bildenden Kunst.

2) Rein, Pickel, Scheller. Op. cit., pag. 259—260. 3) Vezi în acest studiu: II 5.

rele condiţiuni : a) Să avem în sufletul elevului elementele aper­ceptive necesare, căci altfel cuprinsul operei de artă nu-i poate fi accesibil. Această condiţiune e îndeplinită când subiectul t ra­tat, sau e luat din locul şi societatea în care trăim — deci din experienţa ce posedă elevul, — sau a fost anterior lămurit — independent de preocupările artistice — la unul din obiectele de învăţământ; spre ex. subiectele istorice şi religioase.

b) Atât din punct de vedere al formei, cât şi din punct de vedere al cuprinsului, opera de ar tă trebue să corespundă gradului de desvoltare al spiritului elevului: la început se pre­feră naraţiunile descrierilor, pictura narativă peisagiilor; cu cât e mai multă mişcare într 'un tablou, cu atât e mai uşor de inter­pretat ; tablourile colorate se preferă celor necolorate, etc.

c) Elevul trebue să fie conştient şi de aceeace a însimţit artistul în lucrarea sa — nu numai de aceeace ea reprezintă ca un cuprins natural, istoric, moral, etc. — întrucât nu admitem punctul de vedere naturalist. Deci, atât pentru a pregăti terenul aperceptiv, cât şi pentru a pune în evidenţă elementele noi, în special cele subiective (de însimţire), se impune o intervenţie — cât de slabă — a profesorului între elev şi opera de artă.

d) Lămuririle necesare vor avea însă un colorit afectiv; explicările trebue să aibă pe cât posibil un caracter literar, nu sistematic, strict logic, pentru a nu turbură atitudinea estetică.

3. Cum se va face considerarea operei de artă? Se anunţă subiectul (spre exemplu Insula morţilor de Bockl in 1 ) şi se fac oarecari pregătiri aperceptive (vom vedea — zice profesorul — cum îşi reprezintă un pictor ultimul locaş de odihnă al omului. Ultimul locaş de odihnă! Ce-ar putea să reprezinte? Un cimitir? Dacă ne gândim la cimitirul nostru ne putem închipui cam ce ar fi putut picta. Copiii povestesc despre cimitirul din oraşul lor). In legătură cu pregătirea aperceptivă se provoacă la elevi o s tare sufletească prielnică însimţirei (se vorbeşte de liniştea care domneşte în cimitr, de florile de pe morminte, de rudele celor decedaţi, cari merg liniştiţi şi serioşi, gândind la aceia ce dorm somnul de veci, etc.): o convorbire simplă, bine simţită, o eo-

1) Vezi tratarea acestui tablou la şcoala de aplicaţie a seminarului pedagogic din Jena, în „Jahrbuch des Vereins für wissenschaftliche Paeda-gogik", pe anul 1911.

municare de impresii lipsită de orice pedanterie, de orice ten­dinţă de a sistematiza, în care sentimentele au suveranitatea.

După această scurtă pregătire, se arată tabloul, sau se dă o reproducere în mâna fiecărui elev, sau se fac proectii lumi­noase. Apoi convorbirea continuă: elevii pun întrebări, îşi co­munică impresiile, putem da câte odată şi o descriere literară, dar fără a slăbi caracterul afectiv. De preferat e să descrie chiar elevii. Aceasta serveşte la facilitarea însimţirei şi la pătrun­derea stărei sufleteşti a creatorului tabloului.

Se vor evita însă, în genere, cercetările cu tendinţi intelec-tualiste, ştiinţifice, privitoare la istoria artelor, sau la critica es­tetică. Numai în clasele superioare e admisibilă — ulterior con­templaţiei — oarecare aprofundare estetică dar tot pe cale in­tuitivă, nu abstract-logică: a) Se poate face analiza coloritului, se observă poziţia persoanelor şi obiectelor, mişcările împreună cu aceeace exprimă, compoziţia, liniile, silueta, perspectiva, um­brele, lumina, etc. b) Se compară diverse opere de artă cu acelaş subiect, tratat de diverşi pictori; astfel se va vedea cum în opera de artă se manifestă personalitatea artistului, c) Se urmă­reşte acelaş subiect tratat în diferite a r te : Mignon, poezia lui Goethe şi muzica lui Schubert, sau Ambroise Thomas. d) Apro­fundam diferite lucrări de-ale aceluiaş artist, pentru a cercetă pe cale intuitivă individualitatea artistului, sau scriitorului (când comparăm scrieri literare), e) In fine, mai târziu, se poate face o comparaţie între lucrări cu o valoare estetică şi altele lipsite de această valoare; spre ex. un obiect ale cărui orna­mente sunt în legătură organică cu acesta, şi unul cu ornamen­tele nepotrivite, lipite de-asupra. f) S'ar putea adaogă şi consi­derarea unor cicluri de tablouri.

In toate aceste cazuri se manifestă o critică, însă nu cu vorbe goale şi abstracţiuni, ci bazată pe intuiţie.

4. In legătură cu teoria treptelor culturale, şcoala Herbar-tiană pune chestiunea, dacă treptele de apercepţie individuale n'ar fi în armonie cu evoluţia artei în genere. E probabil, cred Herbartienii, ca şi în domeniul educaţiei estetice să ajungem la principiul istoric-genetic. Dacă comparăm desenurile sălbaticilor

1) Aprofundarea estetică intră în metoda şcoalei Tierbartiene; Vezi Rein, Pickel, Scheller- Op. cit., pag. 263—266.

din Brasilia cu ale copiilor, găsim mari asemănări : obiectul fa­vorit e omul şi animalele, perspectiva lipseşte, modelarea cu lu­mini şi umbre apare târziu la popoare şi copii, etc. Totuş recu­nosc şi Herbartienii că în această privinţă nu s'a ajuns încă Ia rezultate absolut sigure

V.

1. In legătură cu contemplarea şi pătrunderea operilor de ar tă plastică stă metodica desenului. Aci nefiind în discuţie ches­tiuni de didactică specială, voi indica numai punctele esenţiale ale reformei: a) Cum arta e chemată să provoace manifestarea forţelor productive şi să influenţeze vieaţa sufletească afectivă, desenul geometric, ornamentele şi desenul după modeluri, e în­locuit prin desenul după natură, sau din memorie şi imaginaţie. b) Desenul poate servi alături de scriere ca mijloc de exprimare a ideilor2). (Scrierea erâ la început o colecţie de desenuri). Contra unei accentuări intelectualiste a metodei desenului, luptă unii pedagogi — cari cer ca fantazia şi sentimentul să predomine, pentru a păstră desenului caracterul de disciplină estetică. Evi­dent că e bine să ţinem seama de ambele puncte de vedere.

2. Privitor la cultura literară se discută aceleaşi puncte esenţiale: a) raportul cu morala, pentru care menţinem ima­nenţa 3 ) ; b) dacă scrierile literare — în special cele lirice — trebue să fie analizate, căci analiza logică ar periclita atitudinea estetică; şi aci observăm aceleaşi reguli, ca la considerarea unui tablou (pregătirea aperceptivă, citirea bine simţită a poeziei). Un puternic mijloc de educaţie estetico-literară s'a constatat a fi reprezentaţiile teatrale.

3. Muzica e arta cea mai apropiată sufletului nostru, în special dacă avem în vedere elementul afectiv. In arta plastică se Interpune între eul nostru şi emoţia estetică, obiectul de a r tă ; în. poezie intervine cuvântul, deci ideea, între noi şi sentiment.

1) Vezi Rein, Pickel, ScheUer. Op. cit., pag. 249.' 2) Vezi studiul asupra rolului activităţii practice în educaţia carac­

terului, înscrierea mea: „Studii asupra educaţiei morale şi estetice", capi­tolul VI.

3) Vezi în acest studiu: III, 1.

Muzica se adresează direct elementelor afective ale sufletului. Ea ne redă — după cum am mai menţionat — cele mai tainice manifestări sufleteşti, ce nu pot fi exprimate prin cuvânt, ca având un caracter irraţional. Muzica provoacă şi ea manifes­tarea forţelor productive (elevii compun variaţii la o temă dată) şi are valoarea unei limbi ce poate fi scrisă (micile compoziţii, variaţii, precum şi scrierea pe note a unei melodii auzite) şi ci­tită (citirea notelor unei compoziţii, în melodie). O instituţie foarte folositoare pentru cultura muzicală sunt concertele pentru elevi şi concerele populare.

G. G. Antonescu

GENEZA SOCIALĂ A IDEALULUI

Dacă este lucru dovedit că activitatea, creatoare a idealului derivă din instaMUatea radicală a spiritului, din setea noas t r i neastâmpărată de schimbare, rămâne însă de văzut de unde pro­vine ea însăşi, această mobilitate neobosită a fiinţei noastre con­ştiente. Cine întreţine în spiritul nostru acea foame nesăturată de schimbare, pe care analiza psicologică a idealului ne-a dat-o ca priinul său principiu generator? Cine poate să intervină, în fiecare clipă, în echilibrul de abia atins al conştiinţei noastre,, pentru a-1 strică şi a pune astfel desechilibrul în balanţa spiri­tului nostru, care tinde apoi a şi-1 recâştigă, pentru a-1 pierde din nou, şi aşa mai departe. Căci vieaţa noastră conştientă este,, într 'adevăr, o trecere continuă dela echilibru lade_sjchilibriJ^ „De unde vine acest element, totdeauna nou,Tlmponderabil, invizibil,, în balanţa spiritului nostru, pentru a-i strică echilibrul într 'una?

S'a căutat, mai întâiu, un răspuns la aceste întrebări în da­tele psicologiei. S'a crezut că instabilitatea perpetuă a spiri­tului nostru reproduce, traduce echilibrul tot aşa de mobil aî organismului nostru. Şi, în oarecare sens, aceasta este adevărat . Dar, acest răspuns nu explică şi nu luminează nimic, căci el a-duce o nouă întrebare: de unde vine elementul nou, care, c ă ­zând în balanţa fiziologică a corpului nostru, îi strică într 'una echilibrul? S'ar putea răspunde aici, că variaţiunile echilibrului organic sunt spontane, că sunt inerente vieţii noastre, că n'au altă cauză. In acest caz, instabilitatea, mişcarea neîncetată a spiritului este legea vieţii însăşi, care este mişcarea spontană şt

neîncetată. Acest paralelism poate ii împins şi mai departe. P ro ­cesul dublu de disociaţie şi de asociaţie, care se constată la baza activităţii ideale, a fost apropiat de procesul dublu al vieţii, care este, şi ea, eliminare şi asimilare organică. Spiritul ar fi schim­bător, pentrucă astfel ne e organismul, care se renoeşte într'una prin acest dublu procesus organic.

Ce valoare putem noi atribui acestei analogii? Se poate, cel puţin, combate acest paralelism psico-fiziologic? Ceeace pu­tem spune, este că nu ne mulţumeşte. Este prea vag şi ar trebui să fie ceva mai precis, pentru a fi respins. Ar trebui, de exemplu, arătate legăturile invizibile prin care activitatea spiritului se leagă cu funcţiunea organică. Ori, aceasta n'a fost niciodată ară­tat, nici dovedit. Ne fiind dovedit, această teorie nu poate fi nici combătută într'un mod precis. Să spunem numai motivele pen­tru cari o respingem.

Mai întâiu, dacă activitatea spiritului ar fi inerentă vieţii, de ce nu se anunţă spiritul ori unde este vieaţă? Căci, în această ipoteză, ar trebui ca toate formele vieţuitoare să fie înzestrate cu o conştiinţă reflectată, cu activitatea idealizatoare. Ar fi, însă, prea absurd să admitem aceasta. După cum această ipoteză nu poate să ne spună de ce conştiinţa reflectată nu însoţeşte toate formele vieţuitoare, nu poate nici să explice de ce omul este în-zestat cu vieaţa spirituală propriu zisă.

Vor încercă poate unii să ne spună că aceasta se explica prin fineţea şi desvoltarea cu totul particulară a organismului omenesc. Totuşi ni se va datoră încă răspunsul la această între­bare : De ce câştigă organismul omenesc această desvoltare şi această fineţă? Naturaliştii explică de obiceiu evoluţia formelor vieţuitoare prin două cauze principale: variaţiunile spontane şi adaptarea la mediu. Din aceste două cauze, cea mai importantă pare a fi într 'adevăr, adaptarea la mediu, căci acesta singur de­cide care vor fi formele viabile. Pe când variaţiunea spontană nu oferă decât posibiltăţi, adaptarea la mediu oferă nesecităţi inplacabile, în cel mai înalt grad hotărîtoare. Şi trebue notat că e vorba aici de mediul fizic numai, şi că, prin urmare, pentru ma­joritatea naturaliştilor, formele vieţuitoare, între cari şi omul, sunt rezultatul adaptării vieţii la mediul fizic. Dar, după cum a fost demonstrat de d. Qaston Richard, conştiinţa nu se poate explică prin adaptarea la mediul fizic sau prin simplul joc al le-

gilor fizice şi naturale. Prin urmare această fineţă şi această des-voltare particulară ale organismului omenesc, bază fiziologică a conştiinţei, nu pot fi nici ele explicate astfel.

P e de altă parte, s'ar putea spune că bogăţia şi varietatea impresiunilor cari ne vin din mediul fizic, sunt de ajuns pentru a determină mobilitatea, instabilitatea spiritului. In fiecare mo­ment al vieţii noastre, natura ne impresionează într'un fel deo­sebit. Din aceea chiar că impresiile sunt totdeauna diferite, ur--mează mobilitatea, instabilitatea stărilor noastre de conştiinţă. Cu aceasta însă nu ne aflăm mai luminaţi. Totul este să ştim pentru ce această acţiune a mediului, care e aceeaşi pentru toate formele de vieaţă şi pentru toate rasele omeneşti, n'ar înzestra cu aceeaş conştiinţă mobilă toate aceste forme ale vieţii. Prelun­giţi oricât simpla acţiune a mediului cosmic asupra omului, îm­bogăţiţi-o cât de mult, nu vă va duce mai departe decât la in­stinctele şi la actele reflexe, nu vă va dă cheia activităţii în veci schimbătoare a spiritului, după cum nu poate nici să explice fi-neţa organismului şi susceptibilitatea sa mai mare de a răspunde la acţiunea variată a mediului. Această fineţă trebue să fie ea însăşi explicată prin alte condiţiuni decât acelea ale mediului fi-, zic. Adevărul e că, îndată ce va fi dată de alţi factori, ea va pă r ea explicată şi prin acţiunea variată şi multiplă a ambianţei fizice; căci aceasta devine atunci, într 'adevăr bogată, multiplă şi va ­riată, dar numai pe măsură ce simţurile şi organizarea nervoasă a omului s'au rafinat şi complicat. Nu variaţiunea şi bogăţia ex­citanţilor fizici provoacă fineţea organismului nostru, ci orga­nizarea rafinată şi complexă a corpului nostru face ca aceşti excitanţi să fie complexi şi variaţi.

Intr 'adevăr, această rafinerie organică, cerebralitatea car* corespunde cu vieaţa spiritului, e în afară de legile adaptării şi de acelea ale selecţiunii naturale 1 ) . De ce au fost naturalist»! în eroare asupra acestui punct? Ce ie-a scăpat din condiţiile Î11 cari omul a câştigat rafineria fiziologică, care tocmai corespunde cu vieaţa conştientă? Fascinaţi cu toţii de importanţa şi de pres-stigiul mediului fizic, ei au închis ochii asupra mediului omenesc^ şocja!, care se suprapune mediului fizic, care împrejmueşte omul

1) -Gaston Richard: L'idée d'évolution dans la nature et dans l'histoire. 1903, Paris, Alcan. Passim.

şi în mare parte îl izolează oarecum de acest mediu fizic, redu-cându-i astfel mult din importanta sa. Altminteri, ar fi de între­bat dacă mediul omenesc social, dacă adaptarea la acest mediu nu joacă nici un rol în determinarea fenomenelor conştiente? Căci, într 'adevăr, acest mediu social este el aşa de ineficace, de inponderabil şi nul, cum pare să fi fost considerat? şi merită ei o astfel de uitare generală din partea naturaliştilor? Părerea noastră este că tocmai această uitare stranie face pe naturalişti inapţi a studia vieata spiritului şi legile sale. Căci lucrurile de­vin limpezi ca lumina zilei şi studiul fenomenelor conştiente se orientează într'un sens cu totul altul, îndată ce se tine socoteală de mediul social. Societatea face ca, între om şi mediu fizic, sa se interpună omenirea. Fără îndoială că individul tot va trebui să se adapteze la universul fizic, dar aceasta o va face prin mij­locirea mediului omenesc, adică în mod indirect. Şi aceasta con-stitue o diferenţă enormă, radicală, din cauză că omul trebue să se adapteze mai întâiu la mediul social complex şi schimbător,

ia .omenire, şi apoi, prin mijlocirea omenirei întregi, cu concursul mediului social, trebue să se adapteze la mediul cosmic. Dar, prin chiar acest fapt, sensul adaptaţiunii este cu totul schimbat. De a-cum înainte, adaptaţiunea nu va mai consistă în modificarea mai mult ori mai puţin profundă a organismului, pentru a se armo­niza cu condiţiile cosmice, ci, din potrivii în modificarea lumei fizice — ceeace e posibil acum cu concursul omenirii — pentru a fi, el, adaptat şi armonizat, în fine, la tendinţele şi nevoile o-mului. Această schimbare continuă, neîncetată, a condiţiilor fi­zice, prin care mediul cosmic răspunde necesităţilor şi aspiraţiu-nilor omeneşti, are răsunet în organism. Structura nervoasă a omului trebue să se ajusteze la modificările fizice provocate şi efectuate prin acţiunea acestuia, şi rezultatul este această rafi-nerie fiziologică nervoasă particulară, care corespunde cu vieata spiritului, această-4esvoltare specială a cerebralităţii, pe care naturalista nau reuşit s'o explice. Acest rezultat este, "drept vor­bind, produsul educatiunii şi al acumulării experienţei colective a omenirii.

Se poate arăta acum, psico-fi'ziologilor cari explică princi­piul instabilităţii conştiinţei prin fineţea şi desvoltarea particu­lară a sistemului nostru nervos, cât de superficială este teoria Jor, şi cum se câştigă acea fineţă şi chiar acea desvoltare parti-

culară. E adevărat că percepţiunile noastre, stările noastre su­fleteşti în general, în cea mai mare parte simple reacţiuni ner­voase la acţiunile mediului exterior asupra noastră, sunt cu atât mai bogate, variate, numeroase eu cât structura noastră nerr voasă e mai fină şi mai desvoltată; dar această fineţă este da­torită ea însăş numărului crescând de percepţiuni, bogăţiei mai mari de stări sufleteşti, de reacţiuni, prin cari noi răspundem mediului exterior. Căci, pentru un organism relativ mai puţin fin şi mlădios decât al omului civilizat, toată bogăţia şi variabilita-tea lumei fizice este sărăcie şi monotonie. Universul nu se îm­bogăţeşte nu se diversifică decât pentru omul rafinat prin civili­zaţie. Àcela al animalelor este destul de redus, de mărginit şi de simplu; acela al omului inferior şi fără cultură, este sărac şi fără farmec; nu devine infinit şi fără margini decât pentru omul civilizat. Cultura, vieaţa colectivă a omenirii organizate în so­cietăţi largi, prin acţiunea sa bogată, complexă, nemărginită, subţiază omul, rafinându-i organismul, îl face susceptibil de vi­bra t imi infinit de complexe şi delicate, şi desvoltă în mod excep­ţional cerebralitatea sa. După ce a fost făurit, cizelat, mlădiat, prin vieaţa socială, în mediul omenesc, omul intră în raport cu natura. Complexitatea impresiilor ce le va găsi aci şi cari vor luă parte acum la determinarea instabilităţii sale mintale, n'au fost posibile decât prin influenţa infinit de complexă, exersată asupra lui de colectivitatea omenească în mijlocul căreia s'a năs­cut şi s'a desvoltat.

Aici găsim noi izvorul original şi adevărat al activităţii ideale, si creatoare a spiritului. Acest idealism care este adapta­rea mediului la nevoile şi tendinţele noastre, a apărut "şl "s'a des-voltăt cu apariţia" şl cu desvolta rea mediului omenesc şi social, care s'a suprapus mediului cosmic, interpunându-se între el şi om. Găsim dar această diferenţă profundă şi capitală între om şi celelalte forme ale vieţii, anume, că el, omul, este produsul a-daptării sale dubfe, la mediul omenesc în mod direct, şi în moă' indirect la mediul fizic, transiormându-l în sensul tendinţelor sa­le, pe când formele vieţii sunt produsul simplei lor adaptări di­recte şi imediate la condiţiile acestui mediu. Intr 'adevăr, nici o altă speţă animală nu obişnueşte aşa mult ca omenirea, să coo­pereze şi să trăiască în societăţi din ce în ce mai largi şi mai complexe. Şi iată de ce, în omenire, vieaţa spirituală şi ideală a

Studii filosofice, v o i . V I , f a s e . I I I ş i I V .

apărut exclusiv, sau s'a desvoltat excepţional, şi de ce spiritul jm^sla^mamiestat într 'ali^iorrne_ale vieţii. Societăţile omeneşti sunt, întf adevăr, infinit de schimbătoare, căci conţinutul, volu­mul şi densitatea grupurilor pot varia în mod infinit. Ele cuprind un număr de mebrii totdeauna variabil, când mai mare când mai mic. Ori, această variaţiune de număr, adecă de conţinut, de vo­lum şi de densitate, deslănţueşte complexitatea şi instabilitatea radicală a oricărei vieţi sociale şi spirituale.

Până aci, n'am înfăţişat lucrurile decât în sens prea gene­ra l : să căutăm să strângem mai de aproape problema noastră; şi s'o considerăm acum din alt punct de vedere.

Spuneam că ipoteza psicologică nu ne descopere legăturile dintre instabilitatea mintală şi schimbarea continuă a organis­mului şi ca nu ne arată nici cum poate dublul proces-ss de asi­milare şi de eliminare organică să determine dublul procesus de disociaţie şi de asociaţie psicologică. Ori, nu putem face mai vizibilă eroarea acestei teze, decât demonstrând, prin fapte, baza serioasă a tezei noastre. Să vedem dar, mai întâiu, cum se pro­duce, în fapt, instabilitatea spiritului; pe urmă, vom încercă să explicăm socialmente dublul procesus de disociaţie şi de asocia­ţie, ce se găseşte la baza oricărui act idealizator şi creator.

Dacă idealul este, într 'adevăr, după cum am afirmat-6, fructul instabilităţii spiritului, acesta fiind ea însăşi efectul'vieţii sociale, va trebui s'o dovedim acum, cercetând dacă intensitatea puterii creatoare a idealului variază în raport direct cu instabili­tatea mintală şi cu condiţiile generale ale mediului omenesc social.

Să privim omul care trăeşte într'un neam barbar compus din câteva sute de familii, şi a cărui vieaţă comună este de ob;"-ceiu cu totul interioară, fără contact, sau cu foarte puţin con­tact, dacă nu în conflict cu popoarele vecine. Exclusivismul, faţă de streini, este t răsătura sa caracteristică, după cum'eră şi în cetăţile antice, mai mult ori mai puţin civilizate. In t raceas tă stare socială, care este vieaţa mintală a oamenilor cari trăesc în mij­locul acestor popoare? Ea este, evident, ceeace e vieaţa comună a grupului, adică- e mărginită şi simplă; redusă la un număr de­stul de restrâns de imagini, de idei şi deemoţiuni . Instabilitatea acestei vieţi mintale este cu mult mai limitată decât aceea ce sc

observă la omul care traeste în societăţile mari şi civilizate. Spi­ritul inventiv, activitatea ideală şi- idealizatoare sunt acolo a-proape nule. Toată vieaţa spirituală se exprimă aici în câteva formule religioase rigide, inflexibile., r u t i n i e r ^ C e e a c e domină activitatea şi conştiinţa unor grupuri sociale aşa de mici, este un conservatism-instinctiv, încăpăţânat, uzul, exemplul strămoşilor. Acestea le fascinează şi oarecum le paralizează. De aceea; faţa creatoar.e_a idealului lor este redusă la minimum. Aceste locuri sunt aşa de cunoscute, au fost aşa des exprimate, încât ar.fi de prisos să cităm autori şi să insistăm asupra detaliilor. ;

D'altminteri, aceste fapte sunt aşa de simple şi de evidente dela sine. Intr 'adevăr, chiar dacă organizaţia nervoasă a. oame­nilor din aceste grupuri ar putea dispune de o mare plasticitate şi de o bogată spontaneitate creatoare, câtă vreme însă această spontaneitate nu este excitată, provocată prin incidente sociala multiple şi variate, şi nu e solicitată de acţiuni şi reacţiuni sociale numeroase şi complexe, ea nu se va manifesta şi va sfârşi prin a amorţi într'o activitate autonomă şi instinctivă, într 'o mizerabilă rutină, individuală şi colectivă. Pe scurt, sarácm^jü^QXiiíOktí ;

sociale, a acţiunilor şi R PN I > ţ I N MI J ^ r . - i u f l i v ' H 1 1 p :— explicată prin numărul preâ'lnT~ăT înenibrilor popoarelor izolate — j i e ? termină"sărăcia vieţii conştiente şi a activităţii creaţqate. şi au­tomatismul rigid care este negarea chiar a instabilităţii mintale.

Nu e, de altfel, de loc nevoie să mergem aşa departe în timp ori în spaţiu; Să considerăm pur şi simplu vieaţa socială aşa cum se petrece' într 'un sat, mai mult ori mai puţin izolat în munţii oricădui stat european, chiar dintre cele mai civilizate. Să obser­văm aici mai de aproape vieaţa acelor oameni simpli, cari nu s'au îndepărtat de satul lor, şi a căror cultură se reducè la sin­gura lor iscălitură. Nu vom găsi la ei aproape nici o diferenţă de ceeace«se spune de felul de a trăi al popoarelor necivilizâte. Ve­dem la ei aceeaş rutină strămoşească, acelaş fond constant de superstiţii, din generaţie în generaţie, acelaş automatism în ac­tivitate, şi în fine, aceeaş imobilitate în spirit. Şi această imobili-taje-a^spjrttrigj^explică şi: îndreptăţeşte îndestul lipsa de acţiune

„ J j i v m i i Y J L ş L - c r e a t o a r e l e se observă la ei, aceste două stări psi­hice fiind destul de solidare între ele, după cum cu drept observă d. Paulhan: „Orice fapt conştient implică... o mică inovaţie". In-ceeace priveşte imobilitatea spiritului, ea este ceeace ^unt şi

condiţiunile acestui {el de societăţi. Simplicitatea şi sărăcia ra­porturilor inter-individuale, raritatea extremă a contactului so­cial, efecte ale izolării şi a micimii grupului, nu permit şi nu p ro ­voacă o vieaţă psihică bogată şi complexă, prin urmare var ia tă şi variabilă. Singură, mişcarea socială complexă, raporturile so­ciale schimbătoare şi variate determină sau provoacă o mişcare variată şi bogată a conştiinţelor. Instabilitatea mintală este în funcţiune de instabilitate socială. D. Duprat a dovedit-o îndestul într 'una din lucrările sale, unde dânsul spune în concluziune, că, „orice turburare socială e susceptibilă de a provocă o turburare mintală"

După ce, prin negativ, am dat dovada raporturilor ce exis­tă între instabilitatea mintală şi condiţiile vieţii sociale, să vedem acum faptele pozitive care confirmă teza noastră. Să conside­răm cetăţile antichităţii greceşti, a căror populaţie începuse să călătorească şi, cu voe fără voe, intrase în contact cu popoarele mari din orient, colonizând aproape toate coastele Mediterane,. pentru a-şi revărsă aci toată supraproducţia. Care este vieaţa oamenilor în aceste cetăţi, întru cât o putem întrezări prin isto­rie? Să considerăm, mai ales, ceeace se petrece la Atena, între epoca lui Temistocle şi a lui Alexandru Macedón. Ceeace găsim caracteristic la Atena, în această epocă, ceeace ese în relief din vieaţa omenirii din acel timp, este că cetatea Atenii a devenit centrul important al lumei elene, centru de gravitate şi de con­centrare intelectuală şi artistică a întregii lumi greceşti. Oraşele-greceşti, răspândite şi înfipte, ca nişte tentacule enorme, în cor­pul popoarelor mari şi celor mai civilizate din Asia şi din Africa r

erau ele înşile, atâtea centre, în cari se făcea un schimb neîncetat între vieaţa grecească şi vieaţa acelor barbari. Eră dar un circuit neîntrerupt de vieaţă colectivă, de vieaţă omenească, între a -ceste cetăţi şi marile imperii ale antichităţii. Un dublu curent de endosmoză şi de exosmoză se stabilise şi se continuă între P e r -sia şi oraşele greceşti din Asia, între Egipt şi Grecii insulari. Şi când venî preponderanţa Atenii, din timpul lui Temistocle şî până la Pericle, vedem aci o concentrare a tuturor curentelor de vieaţă omenească, derivate din massa adâncă de vieaţă în­chisă în aceste imperii. O vastă participare, un circuit de vieaţă:

1) Duprat: Les causes sociales de la folie, pag. 181.

universală, prin intermediul oraşelor greceşti, o formidabilă concentrare de cugetare, de artă de poezie, asimilate din mai toată lumea antică, se întrupa în sânul acestei metropole, mă­rită astfel şi devenită infinit de complexă şi de schimbătoare. Re­zultatul, din punct de vedere intelectual, al acestei mari mişcări istorice, ne este bine cunoscut: o eflorescentă a spiritului ome­nesc extraordinară, şi necunoscută în istoria omenirii trecute, t a r i se manifestă în .reaţiuni filozofice şi morale, în ştiinţă şi în legi şi, mai ales, în producţiuni literare şi artistice. Spiritul grec, excitat, hărţuit chiar, din toate părţile, conştiinţa greacă, provo­cată prin incidenţa atâtor circumstanţe, vieaţa cetăţeanului ate­nian, complicată şi diversificată prin atâtea raporturi, directe ori indirecte, cu toată lumea cunoscută, mentalitatea greacă, în fine, soiiciată, pusă în mişcare prin atâtea relaţiuni istorice complicate şi schimMtoare, a trebuit să se complice şi să se di­versifice ea însăşi, la infinit. Imobilitatea relativă, care trebuia să fie legea spiritului grec, înaintea răsboaielor medice, a trebuit să cedeze pasul, puţin câte puţin, unui fel de mişcare neîncetată a spiritului, care a devenit legea sa, legea conştiinţei elene şi prin irmare a 'conştiinţei omeneşti, care s'a prefigurat în această

conştiinţă greacă. Instabilitatea acestei conştiinţe s'a manifestat, mai întâiu, sub aspectul său numai formal, cu critica sofiştilor şi a lui Socrat, care a fost fără îndoială, primul fruct al întâlnirii şi al concentrării, la Atena, a diferitelor sisteme filozofice, venite din toate părţile lumei elene, şi prin urmare, din toate părţile lu­mei. Intr 'adevăr, aplicat mai întâiu, la sine însuşi, şi la studiul fenomenelor politice şi morale, spiritul grec, devenit instabil, a dat acea filozofie critică şi morală pe care o desvoltară şcoala sofiştilor 7i Socrat ; aplicat la vieaţa concretă şi afectivă a po­porului, produse creaţiunile artistice incomparabile, cari au ilus­trat epoca lui Pericle; în fine, aplicat la studiul lumei fizice şi morale, crea sistemele filosofice ale lui Pitagora, Democrit şi ale urmaşilor lui Socrat : Platon, Arisot, Zenon, Epieur. Căci, la Grecii cari trăiau în timpul lui Pericle, spiritul se ascuţî, şi sub incidenţa atâtor evenimente istorice şi a atâtor raporturi sociale complexe şi numeroase, deveni de o instabilitate excesivă, şi prin urmare de o putere creatoare fără seamăn, de o inventivitate -ştiinţifică şi artistică cu adevărat excepţională. Acţiunea sa asu­p r a naturii, puterea activităţii sale adaptive, care modifică na-

tura şi a supune la cerinţele oamenilor, deveni enormă, căci cu el colabora toată omenirea. Intr 'adevăr, pentru prima oară, în so-citetatea greacă, se vede omenirea, cunoscută de istorie, cola­borând cu omul; căci, la Atena, care se pusese în raport cu toată lumea antică, se concentra şi se conducea atunci, experienţa, practicele şi cunoştinţele lumii întregi. Pe scurt, idealismul grec», a tot puternic în acel moment, eră produsul concentrării sociale a omenirii, realizarea în mod aproximativ, prin mijlocirea isto­rică a Elenilor. Puterea creatoare a Grecilor din acele timpuri ar putea fi măsurată cantitativ prin socialitatea omenească rea­lizată de ei la Atena. Dovada acestui lucru este făcută prin ceea-ce se întâmplă în urmă, chiar la Atena, după cuceririle lui Ale­xandru şi mai ales, după ce imperiul greco-macedonean se fă-rîmă: se observă atunci, într 'adevăr, o încetare a desvoltării şi a creaţiunilor originale în mai toate domeniile. Instabilitatea spi­ritului, odată câştigată, şi puterea sa idealizatoare, care derivă de acî, a urmat, fără îndoială, însă mai puţin intensă şi mai puţin creatoare. Vioiciunea sa, precum şi mobilitatea sa, au trebut să fie împuţinate, din cauza îmbucătăţiriii sociale concomitente şi din faptul că preponderanţa metropolei greceşti a fost dizlocatâ şi oarecum împrăştiată. Omenirea, prea mult îmbucătăţită, după partajul imperiului lui Alexandru, nu mai putea să colaboreze cu omul. Iată de ce eficacitatea spiritului omenesc, în reacţiunile sale ideale contra realului, trebui să fie redusă, şi nu vom mai vedea nici artişti mari, nici mari filozofi, legislatori sau poeţi. Idealismul s'a micşorat şi eclipsat în acelaş timp cu socialitatea omenească. Prin această probă, cu totul negativă, teza noastră e confirmată, tot aşa de bine ca prin proba pozitivă ce i-a dat-o istoria.

D'altminteri, după 2 - -3 secole, istoria s'a însărcinat să a -ducă în cursul său întortochiat, o altă confirmare, şi mai strălu­citoare, a tezei ce susţinem, dacă considerăm societatea romană a Cezarilor. In acel timp, Roma îşi câştigase o situaţie preponde­ranţa în lume, cu mult superioară aceleia atinsă de metropola greacă; ea mai primise şi moştenirea intelectuală şi artistică a Atenei. Instabilitatea creatoare a spiritului, câştigată la Atena, trebuia să funcţioneze acum la Roma, într'un cadru altfel vast şi complex. Ea găsise, acî, condiţiile de producţie desvoltate la m a ­ximul lor, căci societatea romană, rezumând în sine, în sensul

propriu al cuvântului, socialitatea omenească, omenirea întreagă colabora cu cetăţeanul roman. La Roma, această colaborare a-junsese la cea mai înaltă culme.

Creştinismul si Preotul Roman, evoluţia lor istorică. — Care fu atunci rezultatul acestui concurs universal al mentalităţilor? Unde trebuia să ajungă puterea creatoare a idealului în aceste condiţii? După cum vom vedea, de aci au ieşit idealismul moral şi mistic al religiei şi idealismul practic al dreptului roman. Intr 'adevăr, spiritul omenesc, sub forma romană, produse două temeiuri esenţiale pe care trebuia să trăiască omenirea timp de două mii de ani şi mai bine. Va fi destul să vedem, în mod cât de sumar, cum s'au constituit idealul creştin şi dreptul roman, pen­tru a ne dă seamă că puterea creatoare a spiritului care le-a con­ceput derivă din condiţiile sociale şi istorice ale imperiului ro­man. Mai ales idealul creştin oglindesc în fizionomia sa t răsă­turile acestei societăţi devenită mondială. Ca şi imperiul, creşti­nismul sintetizează omenirea civilizată. Popoarele, cetăţile, na­ţiunile dispar în omenirea imperiului roman. Pentru prima oară, atunci, se concepu noţiunea universală a omului în toată com­plexitatea şi întinderea sa. Toţi oamenii fraţi înseamnă toţi oamenii cetăţeni egali înaintea a aceloraşi legi ale imperiului, căci din multe puncte de vedere, împărăţia cerurilor amintea im­periul roman. Dumnezeul monoteist al lui Isus Christos va în­locui pe toţi dumnezeii a tutulor naţiunilor, precum cezarul şi autoritatea sa se substituia autorităţii tutulor regilor naţiunilor supuse.

Dacă examinăm geneza dogmelor, vedem de asemeni că doctrina creştină s'a forma prinr'o colaborare, printr'o adevă­rată asimilare a tot ce a putut preexista în diferitele mentalităţi cuprinse în sânul imperiului. Preceptele morale ale evreilor, le­gate de idea dumnezeului unic, care trebuiau să fie punctul de plecare al creştinismului, erau, ele însăşi, luate din tezaurul ci-vilizaţiunii egiptene şi asiriene, dat fiind că evreiii au fost, pe rând, sub stăpânirea acestor popoare. Când imperiul roman sparse porţile tutulor cetăţilor, fărîmă zidurile ce împresurau naţiunile, concepţia judaică trebuia să-şi facă drum şi să fie a-trasă în mod puternic spre Roma, focar de concentrare al întregii lumi cunoscute. In calea sa, această nouă formă de religie tre­buia să parcurgă şi oarecum să cucerească Grecia. Idealul neo-

judaic trebuia să se incorporeze cu filozofia lui Platón, a lui Aristot, Zenon, etc. Sf. Paul şi textele lui Sf. loan Evanghelistul se însărcinară cu deosebire să adapteze creştinismul la filozofia greacă. Dar idealul creştin nu se complectă şi nu se organiză în dogme decât în puternicul alambic al mentalităţii şi al societăţii romane. Mai ales creatiunea dogmelor, cari precizară doctrina creştină, este produsul spiritului eminamente juridic şi pozitiv al poporului roman 1 ) . Dacă s'ar face abstracţiune de condiţiile sociale şi istorice ale Bisericii Creştine, idealul lui Isus ar fi fost un simplu vis, abia schiţat, fără nici o consistenţă şi care ar h dispărut fără consecinţe în intuiţia inspirată a profetului evreu, înălţimea morală şi filozofică, puterea de concepţie şi .de pre­viziune de care dă dovadă ar fi rămas fără efecte practice. In-tr'un mod analog şi care aminteşte de aproape procedeul idea­lizator al spiritului se constituirá principiile dreptului roman.

înainte de a arăta mai pe larg cum s'au constituit aceste două mari creaţiuni ale spiritului omenesc, să observăm că ele nu trăiră o vieaţă plină şi intensă decât numai în timpul prepon-deranţei romane. Soarta Creştinismului şi a principiilor de drept roman a urmat de aproape adversităţile istorice şi sociale ale Romei şi în urmă ale istoriei universale.

Intr 'adevăr, invaziile barbare, îmbucătăţirea imperiului, mai întâi în două părţi, pe urmă într 'atâtea părţi câte popoare barbare, avură drept rezultat o nouă şi de astă dată lungă stag­nare a activităţii idealizatoare a spiritului omenesc. Nu numai că încetă atunci activitatea ideală creatoare, dar creatiunile deja obţinute, dreptul roman şi mai ales idealul creştin, regresă şi degenerară. Universalitatea idealului creştin fu sfâşiată de nu­meroase secte şi schisme. Unitatea sa fu cu greu scăpată în tim­pul primelor secole, apoi, în secolul al nouălea, fu cu totul dis­trusă, înalta concepţie creştină a primelor secole se altera, se a-mestecă cu tot felul de credinţe şi de superstiţii păgâne cari o desfigurară. Fără îndoială că slăbirea puterii centrale şi a dis­ciplinei impuse de Roma avu acest efect; căci căderea imperiului fu semnalul retrogradării şi a stagnaţiunii în toate domeniile ac­tivităţii idealizatoare. Instabilitatea creatoare a spiriului se con­tinuă, cu greu, redusă şi şovăelnică, în speculaţiile filozofiei teo-

judaic trebuia să se incorporeze cu filozofia lui Platon, a lui Aristot, Zenon, etc. Sf. Paul şi textele lui Sf. Ioan Evanghelistul se însărcinară cu deosebire să adapteze creştinismul la filozofia greacă. Dar idealul creştin nu se complectă şi nu se organiză în dogme decât în puternicul alambic al mentalităţii şi al societăţii romane. Mai ales creaţiunea dogmelor, cari precizară doctrina creştină, este produsul spiritului eminamente juridic şi pozitiv al poporului roman Dacă s'ar face abstracţiune de condiţiile sociale şi istorice ale Bisericii Creştine, idealul lui Isus ar fi fost un simplu vis, abia schiţat, fără nici o consistenţă şi care ar f* dispărut fără consecinţe în intuiţia inspirată a profetului evreu, înălţimea morală şi filozofică, puterea de concepţie şi .de pre­viziune de care dă dovadă ar fi rămas fără efecte practice. In-tr'un mod analog şi care aminteşte de aproape procedeul idea­lizator al spiritului se constituiră principiile dreptului roman.

înainte de a arătă mai pe larg cum s'au constituit aceste două mari creaţiuni ale spiritului omenesc, să observăm că e!e nu trăiră o vieaţă plină şi intensă decât numai în timpul prepon-derarrţei romane. Soarta Creştinismului şi a principiilor de drept roman a urmat de aproape adversităţile istorice şi sociale ale Pomei şi în urmă ale istoriei universale.

Intr 'adevăr, invaziile barbare, îmbucătăţirea imperiului, mai întâi în două părţi, pe urmă într 'atâtea părţi câte popoare barbare, avură drept rezultat o nouă şi de astă dată lungă stag­nare a activităţii idealizatoare a spiritului omenesc. Nu numai că încetă atunci activitatea ideală creatoare, dar creaţiunile deja obţinute, dreptul roman şi mai ales idealul creştin, regresă şi degenerară. Universalitatea idealului creştin fu sfâşiată de nu­meroase secte şi schisme. Unitatea sa fu cu greu scăpată în tim­pul primelor secole, apoi, în secolul al nouălea, fu cu totul dis­trusă, înalta concepţie creştină a primelor secole se altera, se a-mestecă cu tot felul de credinţe şi de superstiţii păgâne cari o desfigurară. Fără îndoială că slăbirea puterii centrale şi a dis­ciplinei impuse de Roma avu acest efect; căci căderea imperiului fu semnalul retrogradării şi a stagnaţiunii în toate domeniile ac­tivităţii idealizatoare. Instabilitatea creatoare a spiriului se con­tinuă, cu greu, redusă şi şovăelnică, în speculaţiile filozofiei teo-

cât şi filozofia critică şi evoluţionistă. Cât despre morală şi re­ligie, părerea lumii moderne ar fi că în această direcţie nu ră­mâne mult de făcut. Religia mai ales a fost considerată, până chiar în ultimul timp, ca o activitate ideală perimată, aparţinând credinţelor superstiţ ioase, şi cari nu trebue să reînvie Din punct de vedere exclusiv etic şi social, am avut, într 'adevăr, deş­teptarea idealismului, cu Rousseau, Kant, Condorcet, etc.. şi ma­rea Revoluţie. Insă, direcţia cugetării moderne, cu totul ştiinţi­fică, critică şi naturalistă, părea dispusă mai mult a îndepărta spiritul delà speculaţiunile şi creaţiunile religioase. Se negau pur şi simplu ideile religioase din trecut. Cu toate acestea, şi aici pu­terea creatoare a spiritului, intensificată prin socialitatea pro-gresvă, excepţională, a timpului nostru, se pune în mişcare şi începe a se ocupă de ideile şi de sentimentele religioase. Negarea acestei forme de idealism nu mai e aşa de unanimă. Multe spi­rite luminate se întreabă astăzi, dacă religia şi mai ales religia creştină poate sau trebue să fie considerată ca perimată şi de­păşită. Câteva dintr'acestea afirmă chiar că ea mai are un mare rol de îndeplinit şi un viitor infinit înaintea sa. Spiritul absolut pozitivist, ponderat şi ştiinţific al unui W. James şi al unui Bou-troux are astfel de îndrăzneli. „Să ajungă întfo zi empirismul asociatul credinţei, după cum a fost până acum al necredinţei, prinţ'o stranie neînţelegere; şi cu siguranţă că o eră nouă va fi gata să se deschidă, atât pentru religie cât şi pentru filozofie 2). In lupta neîncetată dintre ştiinţă şi religie, d. Boutroux cu drept vede un semn de „vitalitate şi de fecunditate" iar cei doui lup­tători, desvoltă şi cresc prin chiar conflictul lor". D. Boutroux afirmă că re'igia nu dispune de o vitalitate şi de o fecunditate mai mică decât a ştiinţei"). Idea ce o avem despre divinitate este după d. Boutraux „o idee confuză şi simbolică, foarte reală însă şi foarte putern ică 4 )" . In fine, pentru acest filozof, prin­cipiul religios „s'a revelat din ce în ce mai mult ca afirmarea rea­lităţii, a sublimităţii şi a puterii creatoare a spiritului 5 ).

Iată dar câteva din constatările la cari ajunge azi filozofia

1) 0,p. cit., p. 353. 2) W. James. Philosophie de l'Expérience, p. 302—303. 3l Boutroux. Science et Religion, p. 393. 41 Id. p. 15. 5! Id. p. 381.

rationalistă şi empirică,, ea însăşi, care începuse prin a nega orice bază a religiei şi nu-i recunoaşte nici o valoare obiectivă. A-ceasta, din cauză că afirmările pozitive de azi, cât şi negările d<s eri decurg din aceeaş mişcare de deşteptare a idealismului creş­tin. Acest idealism, însă, eră, la început, cu totul negativ, nu pu­tea să se manifeste decât în mod negativ, ca o reacţiune nece­sară în contra a ceeace eră, în creştinism, perimat şi mort. A-ceastă formă negativă avea raţiunea sa de a fi într 'aceea că î i -semnâ o trebuinţă de purificare a idealului creştin; şi manifes vâ astfel, negativ, puterea unei noui idealizaţiuni religoase care se continuă în afirmările pozitive de azi. Sub această formă nega­tivă, filozofia ştiinţifică, liber cugetare erâ atunci şi este chiar acum, mai religioasă, mai creştină chiar, decât biserica creştina tradiţională şi autoritară. Cel puţin aşâ rezultă, destul de clar, dintr'o carte recentă, destul de însemnată, publicată de d. Psul Sabatier J ) . Deşteptarea recentă a idealismului religios, sub a-ceste două forme, negativă şi afirmativă, a încercat, aşâ dar, din nou, să dea creştinismului forma pură şi esenţială a primilor timpi, să-1 reaşeze, oarecum,-în cunoştinţa noastră, în aceeaş po­ziţie ce o ocupa în conştiinţa primilor creştini. Aceasta trebuia să se întâmple, pentrucă în condiţiile sociale şi istorice actuale, conştiinţa noastră trece printr'o fază analoagă cu aceea în care se născu idealul creştin 2 ) . Abia azi îşi găseşte acest ideal atmos­fera morală necesară pentru a-şi reluă desvoltarea sa.

Ceeace spuserăm de idealul creştin şi de fluctuaţiunile sale se confirmă tot aşâ de evident pentru cealaltă achiziţie ideală a lumii romane: dreptul roman. Regulile juridice, inventate la Ro­ma, sub presiunea necesităţilor practice ale vieţii imperiului, ur­mară şi ele soarta ce erâ rezervată acestei societăţi.' Imbucătăţit de barbarii năvălitori, imperiul roman nu mai dispuse de bazele şi de instrumentele necesare la aplicarea lui jus. gentium. Legile barbare luară preponderanţa asupra legilor romane, în provin­ciile mai curând ori mai târziu liberate de sub dominaţiunea Ro­mei, ce devenise din ce în ce mai inefectiva şi ineficace. In tot timpul evului mediu, în Europa, regresiunea juridică este evi-

11 L'Orientation Religieuse de la France acluelle, ch. XIII, XIV. 2)Paul Lesjardin, citât de Agathon în revista Opinion, le juin 1912„

Le mouvement Catholique.

-dentă, eclipsa dreptului roman este mai mult ori mai puţin ge­nerală. Aceasta dură până în pragul epocii contimporane. Cu marea revoluţie franceză, apăru crepusculul unei noui evoluţii progresive a dreptului. Cauza care provocă deşteptarea spiritu lui instabil şi creator în celelalte domenii ale activităţii nu în­tâ rz iam să se manifesteze şi acî. Analogia ce o semnalarăm între condiţiile sociale şi istorice ale lumii romane şi acelea ale epocii contimporane, asemănarea reală ce există între socialitatca a'\ conştiinţa romană, pe de o parte, şi conştiinţa şi socialitatea con­timporană pe de altă, au fost cauza care a făcut că spre finele •secolului XVIII dreptul roman să fie dezgropat, reînviat şi adap­tat necesităţilor vieţii actuale. El se impuse în mai toate ţările latine şi influenta adânc pe celelalte. La un moment dat, idealul

.juridic roman obţinu în conştiinţa modernă acelaş loc ce-1 avu­sese în conştiinţa latină. Paralelismul dintre evoluţia juridică şi evoluţia religioasă nu se opreşte acî.

Precum deşteptarea idealului creştin constitue o purificare a acestuia şi reînceperea evoluţiunii sale, tot astfel, în societă­ţile noastre progresive, a căror evoluţie se continuă şi se accele­rează, etapa juridică atinsă în dreptul roman tinde să fie între­cută. Deja, marea revoluţie franceză care restaura dreptul ro­man conţinea în sine germenii evoluţiei juridice ulterioare. De altminteri, este evident că, dacă imperiul roman nu s ?ar fi fă­râmat prea de vreme, evoluţia dreptului n'ar fi retrogradat, ci •din potrivă ar fi progresat şi societatea romană, mai ales sub influenţa primilor creştini, cu tendinţe comuniste, ar fi fost îm­pinsă de acelaş idealism etic şi juridic, care munceşte civilizaţia contimporană. Nu vom fi în eroare afirmând că direcţia socia­

l i s t ă a cugetării contimporane reia problema unde o dusese şi o / lăsase conştiinţa romană. Mişcarea "socialistă şi năzuinţele sîn- j dicaliştilor noştri consistă în a face să evolueze spiritul drep- \ tului roman, lărgindu-1 şi umanizându-1, complectându-1 în fine, \ printr'o serie de noţiuni şi de instituţiuni noui de o echitate su- \ perioară. Prin mişcarea socialistă contimporană, idealul creator ; al epocii noastre lucrează în acelaş mod ca şi în eforturile neo- , creştine.

Forţa creatoare a idealului contimporan a devenit şi de­vine din zi în zi mai mare, căci mobilitatea, instabilitatea spiri­tului nostru sunt ele însi-le mai intense şi mai repede ca nk.i

odată. De aceea, schimbările ce au loc în sufletul nostru sunt r e ­pezi, brusce chiar, din cauza infinitei complexităţi şi varietăţi c e o iâ vieaţa noastră în vastele societăţi moderne, nemărginit de lărgite prin contactul, prin pătrunderea şi comuniunea lor în ci­vilizaţia universală. Aceasta e cu atât mai adevărat dacă avem în vedere omul cultivat care trăeşte în vre-unul din marele centre europene. Intr 'adevăr, spiritul acestui om, întru cât e cultivat şi vrea să fie în curent cu toate, adeseori chiar fără voe, este pu& în contact, prin presă, aproape cu tot ce se petrece în lumea în ­treagă. In conştiinţa sa trăeşte mai întâiu ţara sa şi tot ce se î n ­tâmplă în ea, apoi Europa şi oarecum toate popoarele din cele patru colţuri ale lumii. Tot felul de ştiri şi de sugestiuni, aduse prin căile cele mai diferite, pătrund în spiritul său, îl deşteaptă şi îi comunică o mişcare neîntreruptă. Ir ru cât se i r tereseazâ de evenimentele ce se petrec, conştiinţa sa e mişcată de toa te conflictele şi de toate interesele ce luptă în lume; căci ea ocupă,, în adevăr, un punct de intersecţie în reţeaua omenirei. Perspec­tiva lucrurilor, precum şi punctul de vedere al spiritului nostru se schimbă în fiecare moment. Şi când se înmulţesc aceste schim­bări, când se acumulează într 'o direcţie dată, se degajează din ele o putere idealizatoare şi creatoare irezistibilă. Căci realul trebue să răspundă şi să corespundă cu această schimbare a s p i ­ritului; trebue să consoneze cu ea, altfel, ar rezultă o nepotrivire supărătoare. Sub impulsul acestei nepotriviri, omul intervine în mod efectiv asupra realului, pentru a-i dă o formă, o direcţie adequată atitudinii câştigată de spirit. Mişcarea neîncetată a c . iş t i inţei continuă să nutrească acest efort creator şi inventiv al spiritului. Şi dacă comparăm activitatea ideală, inventivă şi creatoare a acestui om cu aceea a vre-unui paşnic sătean sau a vre-unui locuitor dintr'o ţară africană, vom vedea uşor că e-xistă între aceste două conştiinţe toată diferenţa ce este între me­diile sociale care îi înconjoară şi îi formează. Diferenţa act ivi­tăţii lor ideale cântăreşte şi traduce perfect difereuţadiriţxe__şjpj=_

j j a l i t a t ea lor,

D. DRAGHICESCU

; PSIHOLOGIA APLICATA L A Î N V Ă Ţ A R E A L I M B I L O R S T R E I N E

învăţământul limbilor-străine, azi în cea mai mare parte curat empiric, poate căpăta o bază serioasă ştiinţifică în modul arătat mai jos. Copilul îşi însuşeşte limba maternă, nu pe căile meşteşugite ale „Manualelor de Gramatică", „Metoadelor", e t c , ci printr'un proces natural, purtat de pornirile tir ei sale, precum şi de feluritele lui trebuinţe^ din ce în ce mai numeroase cu creş­terea relaţiunilor de tot felul cu cei ce-1 înconjoară.

Acel proces natural poate fi supus unei analize psicholo- , gice, şi cu datele acestei analize, Arta, imitând aci Natura, poate construi un sistem de învăţare a limbilor străine, care va fi în punctele esenţiale la fel cu învăţarea naturală a limbei materne şi va duce fatal la aceleaşi rezultate. Aşa procedează şi aiurea omul ajuns la o stare mai înaintată în civilizaţiune.

Ştiinţa studiază şi analizează procesele naturei, şi pe baza acestor analize, arta imitează apoi" acele procese; toate inven-ţiunile cari au schimbat adânc condiţiile de traiu ale omului; s'au operat îh chipul acesta; sunt imitaţiurii de procese naturale, să­vârşite de Artă 'ajutată de Ştiinţă. •

Sistemul de învăţare a limbilor streine pe baza datelor nu­mitei analize psichologice, se poate numi scurt Mimeopedw" (dela cuvintele eline „mimeomai", imitez, şi „pais, paidos", co­pilul), adică învăţarea limbilor streine imitând procesul natural, prin care copilul îşi însuşeşte limba maternă. Intr'o lucrare ce va ieşi în curând de sub, tipar, stabilesc şi desvolt principiile pe cari are a se clădi o atare învăţare „mimeopedică". Cele ce urmează aci mai jos formează o parte din acea lucrare.

Principiul fundamental al „Mimeopediei".

învăţarea limbei străine trebue făcută în aşâ chip, ca a-ceasta să se poată fixă în mintea elevului, ca şi limba maternă, in mod spontan, adică fără o încordare anume a minţii.

1. Rolul natural al limbii şi încorporarea ei pe cale na­turală în mintea omului. — Copilul îşi însuşeşte expresiunile lim­bii materne fără nici o sforţare şi ajunge a.le stăpâni perfect, având în ori şi ce moment la îndemână, fără a mai căută şi şo­văi, tocmai cuvântul ce-i trebueşte; pe când la învăţarea limbii streine, elevul învaţă şi cu mare trudă'şi cu puţină izbândă fi­nală. De unde această mare deosebire, când d'o parte şi de alta în fond aceeaş problemă e pusă: ca o inteligenţă omenească să-şi însuşească o limbă anumită? E că la copilul, lucrul se întâmplă în mod firesc, potrivit cu natura lucrurilor; pe când în căzui limbii streine, se nesocoteşte natura lucrurilor. Dar care e şi în ce anume constă acî „natura lucrurilor"?

Numai unei vederi superficiale rostul limbii în «omenire apare a fi acela d'a servi simplu ca un mijloc ăe înţelegere între oameni. In fond, rostul ei e cu totul altul, «re menirea d'a ajută la desvoltarea inteligentei omeneşti; şi odată în posesiunea ei, omul se slujeşte de dânsa şi ca mijloc de înţelegere cu ceilalţi, după cum se serveşte de gură, limbă şi dinţi la producerea fe­luritelor sunete ale graiului, şi e evident ca funcţiunea primară şi de căpetenie a numitelor organe e cu totul alta. Fiindcă numai puţini îşi dau seamă — şi cu greu — de adevăratul rol natural al vorbei, ca unealtă adică minunată pentru întărirea şi perfecţio­narea lucrului săvârşit de simţurile, imaginaţiunea şi gândirea omului, iar toţi văd perfect de bine cum vorba slujeşte ca mijloc de înţelegere, se crede că acesta e rolul ei natural. E o^credinţâ tot atât de întemeiată cât ar fi de pildă şi aceea, că rolul natural al mânii ar fi d'a se numără pe cele 5 degete ale ei, sau că omul ar avea buze pentru ca să poată săruta şi fluerâ, sau că rolul r'es-piraţiunii ar fi introducerea aerului în corp, care să fie apoi ex­pirat, pentru ca omul să poată cântă! Clădirea limbii de către om nu se făcu în chipul următor: că după ce ajunsese â avea com­plect desvoltată inteligenţa' sa omenească şi' găsind eă-i e de lipsă uri mijloc de înţelegere cu ceilalţi, el căzii la învoială cu

unul şi cu altul d'a întrebuinţa, când cutare cuvânt ca semn pen­tru cutare lucru, când cutare alt cuvânt ca semn pentru cutare alt fapt. In realitate lucrurile se întâmplară altfel. Omul a ajuns la inteligenta desvoltată omenească tocmai prin şi cu ajutorul js^orbeij iar vorba, pe lângă acest rol capital şi primar în legă­tură vie cu funcţiunile lui mentale, îi servi totodată şi ca mijloc d'a stabili un contact şi relaţiuni cu ceilalţi; pentru care din urmă scop însă, omul n'aveâ neapărată nevoe tocmai de limbă, ci se putea servi şi de alte căi şi mijloace — ne putem foarte bine în­chipui o omenire (făcând abstracţiune de existenţa limbei şi de rolul ei în desvoltarea minţii omului) slujindu-se pentru înţele­gerea între olaltă şi de alte semne decât tocmai grupurile de su­nete ce formează cuvintele.

Şi azi copilul, când prinde vorba auzită şi se pune în s t ă ­pânirea ei, nu o face câtuşi de puţin cu scopul de a-i servi cumva ca mijloc de înţelegere cu cei din jurul lui, ci o face dintr'o n e ­cesitate curat organică, din trebuinţele chiar activităţii şale men­tale; el are nevoe de vorbă pentru o fixare mai trainică a ima­ginilor in memorie precum şi o mai pronunţată reliefare a lor una de alta, apoi pentru a dă noţiunilor generale şi abstracte, mai ales actelor de cugetare — tuturor acestor umbre t recă­toare, cu conturul aproape şters şi rău desluşit — pentru a le dă mai multă consistenţă şi temeinicie, a le dă corp şi stabilitate. Copilul, mai ales în întâile faze de desvoltare, nu oboseşte şi ne oboseşte pe noi cu întrebarea: „Asta ce e? Asta ce e?" Vrea el oare să cunoască numele obiectelor ce-i cad sub simţuri, pentru a ne putea vorbi nouă sau ca să-i putem vorbi lui de ele şi când nu sunt de faţă? Evident că nu. Dar el simte nevoia d'a asocia imagina obiectului cu o vorbă, după cum simte de pildă nevoia de mâncare şi băutură când i-e foame şi sete. Aceste două nevoi n'au fireşte acelaş grad de necesitate, dar sunt amândouă la fe!, fiecare în genul său, cerinţe pentru buna funcţionare a meca­nismului vieţii omeneşti. Legarea strânsă a imaginei de vorba corespunzătoare ajută considerabil la fixarea trainică a imagine! în minte, ajută de altă parte a-i păstra acolo individualitatea faţă de alte imagini mai mult sau mai puţin similare şi eu cari s'ar putea confunda, dacă n'ar fi asociate fiecare cu câte un cu­vânt distinct. Şi mai mult resimte copilul nevoia vorbei în faţa vederilor sale mentale (noţiunile nedeterminate şi generale ş£

unul şi cu altul d'a întrebuinţa, când cutare cuvânt ca semn pen­tru cutare lucru, când cutare alt cuvânt ca semn pentru cutare alt fapt. In realitate lucrurile se întâmplară altfel. Omul a ajuns la inteligenţa desvoltată omenească tocmai prin şi cu ajutorul vorbei; iar vorba, pe lângă acest rol capital şi primar în legă­tură vie cu funcţiunile lui mentale, îi servi totodată şi ca mijloc d'a stabili un contact şi relaţiuni cu ceilalţi; pentru care din urmă scop însă, omul n'aveâ neapărată nevoe tocmai de limbă, ci se putea servi şi de alte căi şi mijloace — ne putem foarte bine î n ­chipui o omenire (făcând abstracţiune de existenţa limbei şi de rolul ei în desvoltarea minţii omului) slujindu-se pentru înţele­gerea între olaltă şi de alte semne decât tocmai grupurile de su ­nete ce formează cuvintele.

Şi azi copilul, când prinde vorba auzită şi se pune în s t ă ­pânirea ei, nu o face câtuşi de puţin cu scopul de a-i servi cumva ca mijloc de înţelegere cu cei din jurul lui, ci o face dintr'o n e ­cesitate curat organică, din trebuinţele chiar activităţii sale men­tale; el are nevoe de vorbă pentru o fixare mai trainică a ima­ginilor m memorie precum şi o mai pronunţată reliefare a lor una de alta, apoi pentru a dă noţiunilor generale şi abstracte, mai ales actelor de cugetare — tuturor acestor umbre trecă­toare, cu conturul aproape şters şi rău desluşit — pentru a le dă mai multă consistenţă şi temeinicie, a le dâ corp şi stabilitate. Copilul, mai ales în întâile faze de desvoltare, nu oboseşte şi ne oboseşte pe noi cu întrebarea: „Asta ce e? Asta ce e ? " Vrea el oare să cunoască numele obiectelor ce-i cad sub simţuri, pentru a ne putea vorbî nouă sau ca să-i putem vorbi lui de ele şi când nu sunt de faţă? Evident că nu. Dar el simte nevoia d'a asocia imagina obiectului cu o vorbă, după cum simte de pildă nevoia de mâncare şi băutură când i-e foame şi sete. Aceste două nevoi n'au fireşte acelaş grad de necesitate, dar sunt amândouă la fe! r

fiecare în genul său, cerinţe pentru buna funcţionare a meca­nismului vieţii omeneşti. Legarea strânsă a imaginei de vorba corespunzătoare ajută considerabil la fixarea trainică a imaginei în minte, ajută de altă parte a-i păs t ră acolo individualitatea faţă de alte imagini mai mult sau mai puţin similare şi eu cari s'ar putea confundă, dacă n'ar fi asociate fiecare cu câte un cu­vânt distinct.' Şi mai mult resimte copilul nevoia vorbei în faţa vederilor sale mentale (noţiunile nedeterminate şi generale şî

2. Deosebirea între limba numai ştiută şi limba incorporată în mod organic în mintea omului. — La învăţarea limbei străine, scopul e fireşte exclusiv acela de a se obţine un mijloc de înţe­legere cu acei ce vorbesc acea limbă. Dar nu rămâne mai puţin adevărat, că limba străină ce are a fi introdusă în mintea ele­vului îşi păstrează mereu natura ei de limbă, indiferent de sco­cul pentru care elevul vrea să şi-o însuşească, după cum aerul, apa, metalele, e t c , îşi păstrează vecinie proprietăţile lor natu­rale, oricare ar fi scopul pentru care omul ar vrea să le între­buinţeze. Limba străină nu va putea dar fi încorporată cum tre-bue în intelectul elevului în altfel decât cum în genere limba, po­trivit firii ei, se incorporează într'un intelect omenesc. In meca­nismul vieţii mentale a copilului, vorba împlinindu-şi rolul na­tural, ajută la desvoltarea facultăţilor sale mentale; dar şi într 'o minte formată şi desvoltată, vorba încă poate juca rolul ei natu­ral, pusă faţă de activităţi vii mentale — d'acî şi putinţa pentru om d'aşi însuşi, pe lângă limba sa maternă, şi o altă limbă. Dar la învăţarea limbilor străine, aşa cum se face, nu se procedează pe această cale naturală, se nesocoteşte, din neştiinţă, însuşirile naturale a vorbei şi a actului viu mental puse faţă în faţă, limba e tratată ca un simplu mijloc de înţelegere între oameni, cuvin­tele ca nişte semne pentru anumite înţelesuri, şi elevul e pus să-şi însuşească aceste cuvinte-sunete, aşa cum el îşi însuşeşte In genere cunoştinţele — se cheltueşte astfel o enormă muncă penibilă, pentru a se ajunge la rezultate fatalmente foarte me­diocre.

Când elevul a învăţat de pildă că cuvântul francez „pain" însemnează „pâine", sau că în limba franceză „il fait froid" vrea să zică „e frig", s'ar crede că numitele expresii străine se află în acelaş fel în mintea lui ca şi corespunzătoarele lor româneşti. Eroare mare. Expresiunile „pain", „il fait froid", se află acolo sub forma de simple cunoştinţe, sunt simplu ştiute de elev; pe când româneştile „pâine", „e frig" sunt posedate de el sub o cu totul altă formă. Când el face uz în vorbirea cu cineva de aceste din urmă expresii, ele nu sunt în acel momeni prezente în cercul de atenţiune a conştiinţei sale, el nu ştie de ele în acel moment, băgarea lui de seamă e absorbită toată în activitatea sa mentală ce ele exprimă. Tot astfel când altul, vorbindu-i, le întrebuin­ţează. Când ni se vorbeşte în limba maternă, urmărim d'a dreptul

chiar lucrul ce ni se spune, idea, gândul, părerea emisă iată de moi, iar de vorbele cari Ie exprimă nu ne dăm seamă, nu le avem prezente în atenţiunea noastră; vorba auzită deşteaptă în mod

.automatic, fără a se mai opri în cercul conştiinţii noastre, ima-„gina, noţiunea, idea corespunzătoarea. Numai atunci ne dăm seama de vorba auzită, când no pricepem de loc sau n'o price­pem destul de bine — mulţi, când li se vorbeşte, au ce-i dreptul prezente în conştiinţa lor mai mult vorbe decât înţelesuri: e că nu sunt în stare să prinză toate ideile ce li se expune. Ne mai •dăm seamă la moment de vorba auzită, când e greşit pronunţată, sau e un termen căutat, puţin obişnuit, în fine când prezintă vre-o particularitate izbitoare de intonaţiune şi modulaţiune, o „mu­zică" ce ne apare ciudată. Altfel e cu expresiile străine învăţate de elev; când le aude sau le spune el, ştie de el';, le urmăreşte cu băgare de seamă. Cuvântul auzit nu evoacă aci, în mod auto­matic, d-a dreptul, înţelesul corespunzător, ci trebue mai întâi să se oprească în conştiinţa elevului, unde el îl traduce; de ase-

rmenea, când el are a se exprima în limba streină, evoacă mai "întâiu în_conştiinţă expresiunea — adică traduce invers înţelesul în cuvântul corespunzător — şi apoi îl spune.

Deosebirea între cele două moduri de folosinţă, a limbei materne deoparte şi a limbei străine, învăţată -în chipul arătat ,

.de altă parte, e considerabil. Vorbele streine având mai întâi a se opri în cercul atenţiunii, pentru a fi pricepute sau a fi expri­mate, valoarea lor de folosinţă se găseşte mult micşorată, după -cum în genere operaţiile săvârşite în mod conştient sunt, din punctul de vedere practic, cu mult inferioare actelor automatice. Mecanismul automatic de pricepere şi vorbire în limba maternă funcţionează instantan şi sigur; la graiul străin, simplu Ş//M/, lucrul merge altfel. Priceperea acî, cu defilarea expresiunilor "în conştinţă, unde au a fi traduse unul după altul, merge greu şi nesigur — de multe ori nu poate ţine pasul cu prea repedea apariţiune a expresiilor şi se pierde printre ele. Vorbirea întâm­pină şi mai mari greutăţi ; gândirea având a se traduce mai în­tâiu în expresiunile streine corespunzătoare, le caută mereu prin locurile unde sunt depuse în memorie, adesea nu le găseşte des­tul de repede sau nu le mai găseşte de loc şi se opreşte scurt în drum. Toţi câţi numai ştiu limba străină urmează cu anevoie

:pe străinul care le vorbeşte — chiar când cele spuse de acesta,

aşternute pe hârtie, le-ar pricepe, având răgaz de a-şi traduce: una după alta expresiile întrebuinţate; iar când au a se exprimă în limba străină, într'o împrejurare dată, stau să caute expresiu-nile trebuitoare, adesea negăsind pe una sau pe alta din ele — deşî le ştiu, deşî, dacă un altul le-ar spune în acel moment, ei le-ar pricepe perfect. E că limba străină numai ştiută nu e fixaţii în minte, aşa cum e fixată limba maternă. Aci Vorba e înche­gată, contopită cu ceeace ea exprimă, ca şi cum ar constitui a-mândouă numai două feţe diferite a unuia sau aceluiaş lucru, ceeace face că o ideie de pildă, cum apare în conştiinţă, dă naş ­tere instantan în afară de cercul atenţiunii, prin urmare în moa automatic, senzaţiilor organice corespunzătoare, cari la rândul lor pun în mişcare organele vocale în aşa chip că produc, fără nici o intervenţiune a atenţiunii, expresiunea ce tocmai trebue-şte; la fel se întâmplă când urechea e isbită de un grup anumit de sunete articulate, o vorbă din limba maternă, la moment şi automatic vorba auzită evoacă în conştiinţă, fără a mai fi nevoie să se oprească într 'ânsa, atrăgând asupră-i atenţiunea, ideia £e4_.corespunde.

3. învăţarea limbii cu o minte pasivă şi inertă şi învăţarea limbii cu o minte stimulată de un viu interes. — Limba streină numai ştiută nu e prinsă în reţeaua de imagini, noţiuni şi idei, ce constitue avutul mental al omului, cu legături destul de t r a i ­nice şi <gure, aşâ încât mecanismul priceperei şi vorbirei ei să devie automatic, fără căutări, dibuiri şi şovăiri. Pentru că — în întâiul rând — cuvintele sunt învăţate de elev mai mult cu 0-chiul după carte (prin urmare nenatural) decât cu urechea, a-dică auzindu-le, şi cu organele vocale, adică reproducându-le; ţi apoi, pentru că învăţarea lor se face (iarăş ^nenatural) cu o minte pasivă şi inertă — şi cât de pasivă, faţă de starea vie ac­tivă în care se află mintea la învăţarea expresiunilor limbei m a ­terne !

Când copilul învaţă să zică expresiuni ca „pâine", „e frig", el se găseşte mereu în faţa chiar a realităţilor ce acele cuvinte-exprimă şi mintea lui, viu impresionată, e plină de ele — şi nu numai de ele singure, dar şi de multe altele, venite de a se grupă în jurul lor.jiQtjrivk-Je^iimichoJpgice de_asocjatiune.

Pâinea dinaintea lui îi deşteaptă poate şi poftă d'a o mâncat

sau poate îi reaminteşte un incident dureros ce i s'a întâmplat de curând, în legătură cu o atare bucată de pâine, frăţiorul mai mare i-o fi smuls-o din mână, el o fi plâns, celalt i-o fi dat şi un pumn, mama o fi intervenit, şi câte şi mai câte... Expresiunile limbii materne elevul le-a învăţat mereu având înaintea lui rea­lităţi, ce-i prezentau un viu interes, atât prin ele înşile, ca fiind în legătură cu feluritele trebuinti ale vieţii lui de copil, cât şi prin tot felul de incidente — toate de mare interes pentru el — la cari

«daseră prilej în cursul experienţelor sale de până atunci. Nimic nu i se întâmplă copilului, care să nu-i reamintească

atari incidente, căci vieata lui e plină de ele; şi tot ce apare nou în faţa lui îl interesează în înalt grad. Toate îl interesează, pe toa­te le vrea, nu rabdă posesiunea la semenii săi, fraţi, vecini; e un -egoist teribil, orişice vede e al lui, e o parte din el chiar; n'are încă personalitatea proprie bine lămurită şi pronunţată, care mai târziu îl va pune deasupra celor mai multe din ele, ca nimicuri de jucării, şi îl va face de a le judecă nedemne de a fi ale lui, do a formă părţi din el, aşa că ele nu-1 vor mai interesa câtuşi de puţin; şi n'are încă experienţa vietei destul de înaintată, ca să deosebească cele ce-i pot în t radevăr folosi de cele ce nu-i pot îi de nici un folos şi ca atari nu merită a le atribui vre-o impor­tantă. Până atunci însă, toate ce vede au mare importantă pen­tru eh_ îl interesează deosebit, şi oridecâteori învaţă noui expresii •din limba maternă, mintea lui, plină de realităţi psihice ca conţi­nut şi miez, e ţinută în-stare-de acţiune vie :— tocmai starea men­tală aptă de a incorpora, fără sforţări şi în mod organic, vorba, potri^yjHiniei, Când însă el învaţă mai târziu că „pain" de pildă Însemnează „pâine", sau că „il fait froid", însemnează „e frig", ce realităţi psihice are el în mintea lui în acel moment? Ce să .stimuleze acî mintea lui, s'o puie în mişcare şi acţiune, aşa ca să poată avea loc încorporarea acelor cuvinte, dela sine şi în ;mod organic? Desigur că nu umbrele de înţelesuri străvăzute prin cuvintele româneşti „pâine" şi „frig". Şi chiar când elevu! n'ar învăţă expresiile străine traducându-!e simplu în româneşte, ci ar cătâ să-şi închipuiască chiar lucrurile ce ele exprimă, ce îl poate interesă în acel moment închipuiri banale ca cea de pâine .şi de frig? Mintea lui tot pasivă şi inertă va rămânea şi el va în­văţă pur şi simplu, printr'o sforţare a memoriei, ch in t e l e străine -ca nişte simple ştiinţe de anumite semne.

Mulţi cred că lipsurile din învăţământul limbilor streine-consistă în aceea că se neglijează exerciţiile de conversaţie cu elevii în limba streină, şi apoi că nu se învaţă expresiile streine-în mod intuitiv, adică punând pe elev faţă chiar de lucrurile, şi pe cât posibil şi de faptele, ce acele expresiuni exprimă. Toate acestea n'ar aduce vre-o mare schimbare în bine. Văzând lucru! cu ochii, elevul va avea fireşte o imagine mai desluşită şi mai pu­ternică decât umbra ce trece prin conştiinţa lui, când i se dă ex­presia românească drept echivalent al celei streine, dar ce folos..., că lucrul însuşi, foarte familiar lui, nu-i zice nimic, izbitor, nu-l interesează câtuş de puţin, nu poate stimula mintea lui, n'o poate scoate din starea ei pasivă şi inertă din fire, şi s'o puie în ac­ţiune, învăţarea intuitivă a elevului nu e învăţarea intuitivă a co­pilului. Elevul având sub ochi lucrul ce are a fi exprimat în limba streină, şi copilul având în faţa lui lucrul de care el învaţă a legă expresia corespunzătoare — nu-i tot una. Arătaţi unui copil o cutie de pildă, spunându-i în acelaşi timp şi vorba .,cutie". El nu se va mulţumi să se uite simplu ia ea şi să repete pe cât poate vorba auzită; ci trebue să-i şi daţi cutia, cu care el se va plimba ;;poi ore întregi prin casă, supunând-o la tot felul de operaţiuni: o va deschide şi reînchide de nenumărate ori, examinând-o cu băgare de seamă pe toate feţele şi prin toate colţurile, ba închisă, ba deschisă; va vârî întrInsa tot avutul lui cât încape, va scoate apoi toate ce a băgat, iar le va băga, iar le va scoate; o va azvâr­li, o va prinde, iar o va azvârli şi prinde; o va ciocăni cu dege­tele, când pe capac, când pe fund; o va lega de o sfoară şi o va târî căruţa prin casă, în curte, pe s t radă; scurt, n'o va lăsă până n'a dat-o gata. Cât interes îi prezintă, ce însemntătate are pentru el acea nimica de jucărie! Ii fură ore şi zile întregi toată aten­ţiunea, îi umple mintea toată. învăţarea intuitivă, şi întrucât e cu putinţă de executat, nu poate dâ nici pe departe rezultatele obţinute de copil, obiectele şi chiar faptele concrete faţă de cari ar fi pus elevul nefiind apte de a deştepta vre-un interes deosebit într'însul aşa că imaginile şi senzaţiile puternice p r e ­zente în acele momente în conştiinţa lui vor continuă a avea în­dărătul lor, şi în legătură organică cu ele, tot expresiunile ro­mâneşti corespunzătoare.

Alt efect nu vor produce — ori şi cu câtă râvnă s'ar face—• nici exerciţiile de conversaţiune cu elevii în limba străină, con-

versaţiuni fatalmente banale şi plictisitoare pentru ei. Elevul în cazul cel mai bun va pricepe şi va vorbi numai cu mari sforţări, şi iarăşi îndărătul expresiilor româneşti contopite cu imaginile, noţiunile şi ideile ce vor defila înaintea lui în cursul conversa-tiunilor. Noile expresii străine ce i se vor prezenta aci, el şi le va fixă în minte ce-i dreptul mai bine decât când Ie învaţă din carte, căci le va învăţă eu urechea (auzindu-le) şi cu organele vocale (spunându-le după profesor), dar la urmă el le va păstra în minte tot ca simple ştiinţe şi tot în umbra şi la adăpostul ex­presiilor româneşti corespunzătoare; nici expresiile străine ce el le ştia până atunci nu-şi vor pierde, prin faptul acelor exerciţii, mult din caracterul lor de simple ştiinţe şi sprijinite pe corespun­zătoarele lor româneşti Acele conversaţii factice nu sunt vor­birea omului cu om în situaţiuni anumite de vieaţâ reală şi nu pot da pentru învăţarea limbei străine rezultatele ce le dă vor­birea de toate zilele în chiar acea ţară streină, sau în contactul continuu cu acei streini; şi nu atâta pentru că acele exerciţii nu sunt şi nu pot fi destul de numeroase şi continue, cât mai ales pentru că din capul locului le lipseşte adevărata bază, baza realităţii. In situaţiuni de vieaţă reală omul vorbeşte, fie din tre­buinţe de ale vieţii practice, fie pentru a-şi exprima yre-q părere,, ideie, fie că caută a se instrui într'un anumit punct, sau a-şi sa­tisface simplu curiozitatea — în toate cazurile, cele ce aude, dar mâi ales cele ce spune el, îl interesează, are mintea plină de ele şi într'o activitate. Nimic^din" toate acestea nu poate avea loc în conversaţiile meşteşugite ale profesorului cu elevul; tot ce spune şi întreabă acî profesorul şi tot ce aude şi răspunde elevul, nu-i ceva ce ar spune şi ar întrebă în acel moment cel dintâiu, în mod firesc, desbrăcat de calitatea sa de profesor, şi ce ar auzî şi ar răspunde cel de al doilea, desbrăcat de calitatea sa de elev, su­fletele amânduora rămân în afară de conversaţie, acî par 'că vorbesc laolaltă două fonografe. Nu-i acea mmujiicare mcntaln. între om şi om pe baza unor împrejurări reale comune amândo-rurâ7~căre poate umplea mintea de un conţinut apt de a t rage asupra-şi atenţiunea vie, de a scoate mintea din starea ei pa­siva şl inerta "din fire, şi a o pune în acţiune Mie~^f ;c&^dîţiune' necesară pentru încorporarea organică a ..Vorbei în mintea o-~

4. Atenţiunea ca energie nu poate cuprinde mai multe con-

ţinuturi mentale, fără a se împărţi între ele; şi totuşi, cu cât c mai viu solicitată de realităţile prezente în conştiinţă, cu atât prinde mai intensiv vorbele menite a le exprimă. — Atenţiunea e o energie, o putere, şi ca atare e supusă legilor câtimilor. In-tr'un moment dat, nu dispunem de ea decât într'o câtime strict determinată, pe care o putem cheltui toată, sau numai în parte, sau putem să n'o întrebuinţăm deloc în acel moment; dar în nici un caz nu putem exercită atenţiunea noastră în afară de orice măsură şi limită, după cum nu putem face aceasta cu puterea noastră musculară, sau cu orice alta din puterile cari alcătuesc vieaţa noastră. Natura cantitativă a Atenţiunii face că nu putem îmbrăţişa mai mult decât o singură realitate mentală, fără ca băgarea noastră de seamă să se împartă. Când suntem atenţi asupra mai multor lucruri deodată, nu le băgăm bine de seamă pe toate, şi cu cât concentrăm mai mult atenţiunea pe una din ele, cu atât scapă celelalte din băgarea noastră de seamă, până chiar a dispare cu totul dintr'însa. P rea absorbiţi cu gândul aiu­rea, uităm adesea şi de foame şi de sete şi de cerinţele cele mai imperioase ale trupului. Ba se poate chiar întâmpla, ca în mij­locul unei dureri fizice violente, omul, primind de pildă subit o ştire hotărîtoare pentru el sau ai săi, să uite la moment de acea durere, pentru a recădeâ totuşi în curând iarăşi sub chinurile ei — nu dispăruse dar chiar durerea, ci atenţiunea fu scurt timp absorbită toată de acea ştire.

Aşa fiind, cum se face atunci că încorporarea organică a vorbei în minte cere tocmai ca atenţiunea să fie cât de mult atrasă de acea realitate, acel conţinut menta!, pe care vorba dată are să-1. exprime? Cu cât atenţiunea cade mai mult asupra lucrului, nu rămâne oare vorba cu atâta lipsită ea de băgarea noastră de seamă? Putem noi dâ întreaga câtime de atenţiune, de care dispunem în acel moment, şi lucrului şi vorbei ce-1 ex­primă, fără a o împărţi între ele?_Dk, putem perfect de bine; căci cele două conţinuturi mentale (imagina, noţiunea, etc. d'o parte şi vorba ce le exprimă de altă parte) au tocmai a forma o uni-tate^au a se contopi într'unul şi acelaş lucru cu două feţe dife­rite. Atenţiunea fatalmente se împarte, când are a îmbrăţişa rea­lităţi ce sunt şi rămân tot timpul diferite şi ca atari se exclud una pe alta; când însă avem prezent în conştiinţă un conţinut format din mai multe părţi, legate întrolal tă , aşâ că formează

împreună un singur tot, atenţiunea poate îmbrăţişa toate acele părţi , fără a se mai împărţi între fiecare din ele. Nu se poate de pildă urmări bine două instrumente diferite, ce execută în acelaş timp două bucăţi de muzică diferite; dar se pot perfect de bine urmări, când execută două partituri diferite ale aceleiaşi bucăţi de muzică, deşi în fiecare moment urechia aude şi timbruri di-derite şi, în cea mai mare parte, note diferite.

Se poate coprinde cu atenţiunea neslăbită fiecare din acele note diferite, fiindcă ele formează împreună o unitate ar­monică. Tot aşa e şi cu imagina, noţiunea, etc. şi vorba cores­punzătoare; ele nu constitue conţinuturi mental&M&Ue»j£§-se--~

^ e x g j ^ , şi astfel atenţiunea întreagă le poate coprinde nesîăbită '"şi pe una şi pe cealaltă. Când dar realităţile faţă de cari e pus

cel ce învaţă limba sunt de natură a-1 interesă, şi în consecinţă a-i pune mintea în acţiune, a atrage asupra lor cât mai multă băgare de seamă din partea lui, tocmai faptul acesta asigură în acelaş timp şi vorbei corespunzătoare toată acea câtime de atenţiunea scoasă la iveală. Când dimpotrivă, conştiinţa elevului rămâne aproape goală de conţinuturi de vre-o importanţă pen­tru el, ne având în tot coprinsul ei decât expresia streină şi ală­turi de ea traducerea românească cu nişte umbre de înţelesuri îndărătul acesteia, nici cea mai mică câtime din băgarea lui de seamă nu se revarsă, în mod spontan, dela sine, asupra acelei expresiune streine; ci îi trebue o încordare anume a puterii de atenţiune de care dispune în acel moment, pentru a o coprinde şi a o învăţă.

5. Cum poate fi pus elevul, la învăţarea expresiilor streine, într'o „atmosferă de interes", aptă de a-i pune mintea în acţiune vie, aşâ ca el să înveţe acele expresiuni în mod spontan, fără în­cordare anume, şi să şi le fixeze în minte în mod organic, la fel €um le are fixate şi pe cele din limba maternă? — Cunoaştem acum bine adevărata natura a Limbii, că nu-i atâta un sistem de semne verbale menite d'a sluji ca mijloc de înţelegere între oa-

jmieni, cât e mai ales o întregire şi desăvârşire a sistemului de * il^-Şyy». noţiuni, idei şi cugetări ce constitucsc mintea omu­lui, şi că prin urinare vorbele au a fi însuşite, nu ca sim­ple ştiinţe de anumite semne pentru anumite înţelesuri, ci au a fi încorporate organic în minte, aşâ ca să formeze ca o a doua

faţă a imaginilor, noţiunilor, e t c , corespunzătoare. Ştim bine apoi cum se operează pe cale naturală acea încorporare organică, şi anume prin faptul că mintea, din firea ei pasivă şi inertă, e mereu scoasă din această stare, fiind stimulată şi pusă în acţiune de realităţile, importante pentru om, în faţa cărora se află, şi în atare stare de activitate ea se încheagă cu vorba, potrivit firii amânduora. Rămâne acum de văzut, ce folos practic putem trage din aceste cunoştinţe ce am dobândit despre natura limbii şi a mecanismului încorporării ei, în mintea omenească, aplicându-!e la învăţarea limbilor streine.

Folosul e mai întâiu, că vom ştî să ne ferim d'a mai apuca căile greşite de azi, ce ştim că nu pot duce la ţel: ar fi numai vreme şi muncă prăpădită. Vom repudia dar învăţarea limbei streine cu ochiul după carte, căci trebue învăţată numai cu ure-chia şi cu organele vocale — aşa o cere firea vorbei; vom re­pudia sistemul traducerilor din limba streină în cea maternă, mai întâi pentrucă leagă vorbe de alte vorbe, pe când vorbele, potrivit firii lor, au a fi legate de-adreptul de chiar conţinuturile mentale, /imaginile, noţiunile, etc.) ce ele au a exprimă, şi apoi pentru că traducerile introduc limba maternă, de care limba streină trebue ţinută cu tot dinadinsul cu desăvârşire izolată, pentru a se evita conflictele între particularităţile celor două limbi, conflicte ce nu numai că îngreunează mersul învăţăturii, dar — ce-i mai rău — pot şi duce la alterări grave şi a limbii streine şi a limbii ma­terne în capul elevului1); vom repudia în fine învăţarea goală şi seacă de cuvinte şi propoziţiuni în limba streină, fie după sim­plul scris al cărţii, fie după acest scris însoţit de icoane, fie şi după viul graiu al profesorului, căci e în toate cazurile o învăţare a limbii cu o încordare anume a minţii rămasă pasivă şi inertă, o învăţătură ce nu poate duce la ţelul urmărit, la încorporarea ' organică a limbei streine.

Acest folos cât e de apreciabil, că suntem preveniţi din capul locului de o întreprindere foarte laborioasă, ce va costă mult timp şi multă trudă, şi fatal va aduce în schimb foarte pu­ţine roade, nu e încă un folos direct pozitiv. De altfel, se ştie prea bine din experienţă că învăţământul limbilor streine dă rezul-

' 1) Ceie două din urmă puncte sunt desvoitate mai pe larg în alte parţi­ale „Mimeopediei'"

tate foarte puţin satisfăcătoare; numai că nu se ştia bine pentru ce şi nu se ştia bine că căile întrebuinţate duc fatal la atari re ­zultate, ci se atribuia în mod greşit neizbânda la felurite alte cauze: ba nedestoiniciei profesorilor, învinuiţi cu totul pe ne­drept acî, căci cei mai mulţi aduc adevărate jertfe în împlinirea misiunii lor, fără satisfacerea sufletească d'a vedea vre-un rod al,trudei lor, ba se atribuia lipsei de seriozitate şi de silinţă a ele­vilor, învinuiţi pe nedrept şi mulţi din ei, căci se tâmpesc destul bieţii vârându-şi în cap sute şi sute de cuvinte moarte, propo-ziţiuni goale şi seci, reguli pline de excepţiuni, declinări şi con­jugări fără sfârşit — o muncă de hamal şi peste măsură de ingrată.

Un adevărat folos practic vom trage din faptul că am ajuns a cunoaşte firea limbii şi a prinde în esenţă şi mecanismul încor­porării ei în minte, când vom izbuti a imită în punctele esenţiale acest mecanism şi în condiţiunile speciale în cari e pus elevul când învaţă limba streină. Problema e înainte de toate, a face ca mintea elevului să se afle în tot timpul învăţării într'o atmosfera de interes viu, cele ce i se pun înainte să-1 intereseze îndestul, sa fie apte d'a atrage asupra lor cât de mult din băgarea lui de seamă şi să-i pue mintea în acţiune în mod spontan, fără încor­dare, fără sforţări — aşa cum se întâmplă în cazul copilului sau al omului care învaţă limba streină în ţară streină.

Izvorul de unde curge interesul în cele două din urmă ca­zuri sunt realităţile concrete ale înconjurimei şi de cari e legat omul prin numeroasele şi feluritele lui trebuinţe corporale şi su­fleteşti. Câtimea de interes de care e nevoe la învăţarea limbei streine, nu va putea fireşte fi luat din chiar acel izvor: nu putem crea situaţiuni de vieaţă reală concretă; elevul nu se poate face iarăş copil, tot atât de puţin poate transformă ţara sa în ţară s treină^ / ' r e & ^ ş ^ i z L ^ e ^ X c L , Arta are puterea magică d'a evoca şi a face să trăiască \njmaj^ir^m&jutoa^uni... de ,

jvieaţă reală, d'a ne interesa laTeT, ba une-ori chiar cu mai multă putere, ca însăş situaţiunile de vieaţă concretă. Urmărim în tot­deauna cu un viu interes, fie pe scenă, fie în carte, scenele şi ta­blourile descrise în opera de artă adevărată.

Iluziunea realităţii ce ne dă opera e atât de puternică, atâta ne aflăm sub farmecul ei, că în acele momente uităm caracterul, fictiv al persoanelor şi evenimentelor ce defilează în imagina

ţiunea noastră — am stă altfel sub stăpânirea unor „iluziu-ni"? —, le luăm par'că ar fi chiar realităţi concrete, şi ca atari stabilim cu ele raporturi personale, şi anume în acel cerc de tre­buinţe, cari pot găsi deplină satisfacere în închipuirea curată, fără intervenţiunea de ceva concret, material, tangibil. Aşa deş­teaptă în noi şi întreţine curiozitatea — una din acele tre­buinţe, — care cere mereu a fi satisfăcută; ideile, vederile şi sen­timentele noastre particulare, întru cât le găsim reprezentate în acea operă, sunt puse în mişcare şi acţiune, urmează drumul tras de operă şi tind tot timpul la satisfacere, intră în conflict şi luptă cu antagonistele lor, iarăş reprezentate în acea operă, su­ferim şi suntem deprimaţi la înfrângerile lor, ne bucurăm şi avem moralul ridicat când trec peste toate piedicile şi ajung la .biruinţă. Opera de artă pune în joc, pe calea imaginaţiunii, tre­buinţele sufleteşti ale noastre, cari la unii sunt chiar mai puter­nice decât trebuinţele fizice, materiale, cari rie leagă de încon-jurimea concretă. In tot cazul, opera de artă e aptă d'a deştepta în elev atâta interes cât trebueşte pentru a-i pune mintea spon­tan în acţiune. E clar că elevul pus în faţa unei înlănţuiri de scene $i tablouri în cari sunt descrise anumite situaţiuni de vieaţă reală, va avea tot timpul mintea viu interesată.

Dar acele descrieri nu pot fi făcute chiar în limba streină, pe care elevul încă n'o pricepe, abia o învaţă, ci trebuesc făcute în limba lui maternă; numai că se va intercala în fiecare din ele xâte un număr, crescând treptat, de expresii streine, pe cari ele-vuLvaaveâ să le înveţe de fiecare dată. Cu îmbogăţirea mereu crescândă a vocabularului strein posedat de elev, limba maternă va fi treptat eliminată din acele descrieri, până ce ele vor ajunge a fi numai în limba streină; dar atunci toate expresiile întrebuin­ţate îi vor fi cu totul familiare, afară de un număr dat de ex­presii noi, pe cari va avea tocmai să le înveţe în lecţiunile date. Acest sistem de învăţare trebue bine deosebit de învăţătura fă­cută tot timpul după texte scrise pe de-a întregul în limba streină, fie ele descrieri cât de interesante: povestiri, dialoguri, relaţiuni de fapte şi evenimente însemnate, etc. Nu-i defel tot una. A studia la buna întâmplare câte-o descriere scrisă pe de-a între­gul în limba streină, adică a învăţă toate expresiile necunoscute întâlnite acolo, ar fi a reveni în fond la sistemul condamnat al .traducerilor şi al învăţării limbii cu o minte pasivă şi inertă. A

învăţa o bucată interesantă, nu-i tot una cu a învăţă cu interes: o bucată dată; interesul de care e nevoe la învăţarea limbii, t r e -\^%^B^fSâ^^^^^^^' iar. nu să se degajeze abia dintr'lnsa^., nu să apară după ce ea s'a făcut; şi apoi, expresiile de învăţat de fiecare dată trebue, şi ca număr şi ca calitate, să fie date după un plan anume alcătuit şi socotit dinainte1), iar nu lăsate Ia buna întâmplare. Rolul descrierilor e exclusiv pregătitor,. scopul lor este d'a stimula, prin interesul ce prezintă, mintea ele­vului la acţiune, aşa ca el să poată învăţă în mod natural de fie­care dată câte un număr anumit de expresii, anume alese. Des­crierile faţă de cari va fi pus elevul, ca să poată avea efectul aşteptat, vor trebui dar să fie într'o limbă înţeleasă de-a dreptul de elev, adică fără să aibă a o învăţa tocmai atunci; se va în­trebuinţa dar, fie expresii din limba lui maternă, fie şi expresii streine, dar ce-i sunt deja cu totul familiare în acel moment.

Descrieri de o întindere mai mare, cum sunt operile de artă, nu pot însă sluji bine, pe la începutul învăţăturii, la numitul scop. Numărul de expresii streine posedate de elev e încă foarte restrâns atunci, aşâ că descrierea d'o întindere mai mare ar coprinde un număr prea covârşitor de expresii din limba ma­ternă. Mai trebue dar căutat şi alte mijloace, apte d'a crea o at­mosferă de interes pentru învăţarea limbii streine, cari însă să nu mai prezinte numitul neajuns. Sunt două atari mijloace. Unul are la bază setea, nici odată de îndestulat, a omului d'a şti tot feli'l l l l f T " r i , ^01 rp.mflivahilp.;. .celălalt.se întemeiază pe un simţ particular fiinţii omeneşti, si 1 nţuJJuiţno.oik

Tot omul află cu un deose"6Tt interes tot ce cade în afară de cadrul cunoştinţelor sale şi se deosebeşte în mod izbitor de lu­crurile ce-i sunt familiare lui, provocându-i oarecum „mirarea": vre-un obiceiu sau datină deosebită la vre-un alt popor, vre-o particularitate în organizaţiunea vieţii publice sau private la vre-un altul; o dată de statistică însemnată; un fapt izbitor de bravură militară sau de civism, sau de virtute în vieaţa privată,, sau, dimpotrivă, un atare fapt săvârşit în direcţiunile cu totul contrarii celor numite; o expresiune remarcabilă sau vre-un fel particular d'a fi al vre-unui personagiu celebru; un accident în--

1) Acest punct i-arăş e desvoltat mai pe larg într'o altă parte a „Mim-eopediei".

tâmplat în vre-o parte a lumii cu urmări deosebit de grele pentru cei loviţi; o descoperire geografică sau ştiinţifică, o invenţiune în vre-una din ramurile industriei; scurt, tot ce intră în cercul de ^curiozităţi" şi tot ce poate îmbogăţi numărul de cunoştinţe generale, de cari e avid tot omul. Avem aci un izvor bogat de material, de care ne putem folosi pentru a deşteptă interesul elevului — şi tot conţinuturi restrânse, ce nu cer o expunere largă în limba maternă, aşa că se va putea păstră o cuvenită proporţiune cantitativă între expresiile streine de învăţat şi nu­mărul cuvintelor din limba maternă întrebuinţate.

De un şi mai mare folos pentru scopul urmărit ne va fi mijlocul ce a mai rămas. Nu-i om, cât de simplu sau cât de com­plicat în structura inteligenţii sale, nu-i neam de oameni, cât de rămas înapoi sau cât de înaintat, la care humorul să nu fie pre­ţuit; o glumă bună, o vorbă de spirit, o situaţiune hazlie, vor fi în totdeauna şi de toţi gustate. Orice producţiune a inteligenţii omeneşti poate fi supusă negării şi criticii, poate găsi oameni cari să-i conteste ori şi ce valoare, să nu-i atribue nici o im­portanţă; poezia şi arta, ştiinţa şi filozofia, n'au întâlnit şi nu vor întâlni poate nici odată o aprobare unanimă — singură pro-ducţiuiiea mentala cu pecetea humorului pe ca. dezaTmeăza~orr — şi ce critică, găseşte favoarea tuturora. Humorul, care se în­tâlneşte numai la om — nici un animal nu râde — are rădăcini adânci în firea omului, e o necesitate în vieaţa omenească, greu apăsată de atâtea mizerii, cu totul necunoscute în vieaţa ani­malului; pe lângă aceasta, omul în genere aproape strivit în per­sonalitatea sa de vieaţa colectivă, în sânul căreia el se pierde aproape cu totul, o simplă nulă pe lângă atâtea alte nule, are mereu nevoia de a-şi accentua propria personalitate ridicân-du-se, în propria sa stimă, d'asupra vreunuia din semenii săi, şi râde cu plăcere, oridecâteori el are numai prilejul, căci nu se poate râde decât de cineva. Anecdotele hazlii, glumele şi în ge­nere tot ce e „de spirit", formează dar un material minunat de întrebuinţat pentru scopul urmărit, vor interesa în totdeauna şi pe toţi, căci răspund la o trebuinţă omenească tot atât de uni­versală ca şi trebuinţa de hrană şi celelalte trebuinţi ale tru­pului. Apoi sunt scurte şi concize, şi au în totdeauna câte un fel de centru în jurul căruia tot restul gravitează — şi în acest cen­tru vom căută să plasăm tocmai expresia sau expresiile streine

de învăţat, aşa că tot interesul deşteptat în mintea elevului de conţinutul anecdotei, glumei, e t c , se va revărsa asupra expre­siilor învăţate. Conţinutul interesant al „curiozităţii" sau fap­tului nou, cu care şi-a îmbogăţit cunoştinţele generale, şi mai ales conţinutul glumei, îl vor preocupă pe elev un timp oarecare şi după lecţia învăţată, el le va povesti şi altora şi mereu va avea în acelaş timp şi acele expresii streine înaintea lui, ele se vor întipări adânc în memoria lui, în legătură vie şi organică cu conţinuturile ce ele exprimă; şi aceasta se va face spontan, fără încordare, fără sforţări.

P e căile arătate, elevul va învăţă limba streină în condi-ţiuni cu totul similare celor în cari copilul învaţă limba maternă, şi fatalmente va ajunge la aceleaşi rezultate 1 ) . Caracterul con­cret ^aL-învăţăturii -copilului, adică faptul că acesta învăţa limbă în legătură- imediată cu...realjtăţile concrete_ale înconjurimei, e aci destul de bine înlocuit prin ceeace ne poate dă, pe cale ima­ginativă, arta imitând natura; iar echivalentul de interes pentru cel ce decurge din trebuinţele vieţii concrete, îl obţinem punând în joc, cu ajutorul numitelor trei mijloace, trebuinţe omeneşti de altă ordine, cari în tot cazul sunt destul de puternice şi însem­nate, pentru a putea atinge scopul urmărit.

I. Socoliu.

1) Trebue să a t rag băgarea de seamă a cititorului că aci s'a desvoltat numai principiul fundamental al „Mimejopediei,,, care însă mai are un număr de alte principii, de ordine secundare.

Î N S E M N Ă T A T E A F I L O S O F I E I P E N T R U

F O R M A R E A S P I R I T U L U I Ş T I I N Ţ I F I C 1 )

Intre cercetările filosofice şi cercetările ştiinţifice, propriu •zise, n'a fost totdeauna acordul pe care îl vedem astăzi. Cu vre-o cincizeci de ani în urmă eră chiar între ele, un fel de duşmănie. Cine, în congresele ştiinţifice de acum cincizeci de ani, ar fi sus­ţinut necesitatea filosofiei pentru formarea spiritului ştiinţific, ar fi trecut, sau drept un spirit neştiinţific, sau drept un spirit pa­radoxal. Pe vremea aceea filosofia eră socotită de către omul de ştiinţă specialist, ca un fel de l i teratură eşită din fantezia acelora, cari nu au destul talent ca să facă literatură cum trebue ori n'au destul astâmpăr, ca să înceapă o cercetare ştiinţifică serioasă.

Astăzi, negreşit, vremurile sunt altele. Astăzi, acordul între filosofie şi ştiinţă este stabilit pe deplin. Cu prea puţine excep-ţiuni, nici un cap cugetător nu crede îndreptăţit antagonismul de altădată. Filosofii au reintrat în laboratoarele oamenilor de ştiinţă, iar specialiştii acesteia au prins iarăş gustul ca să scrie cărţi de filosofie şi chiar de metafizică. S'au reluat raporturile de altădată. S'au reluat, fiindcă de fapt, afară de o mică periodă de timp, care a fost înaintea noastră cu vre-o cincizeci de ani, niciodată nu găsim un antagonism între filosofie şi ştiinţă. Isto­ricul cel mai pretenţios n'ar putea să facă o demarcaţiune între oamenii de ştiinţă şi între filosofi, pe vremea culturii greceşti sau în evul mediu; pe vremea renaşterii, sau în secolele XVII şi XVIII. Numai dela începutul secolului al XlX-lea şi până pe la jumătatea acestui secol, se aud marşurile răsboinice ale ştiinţei contra filosofiei şi ale filosofiei contra ştiinţei. Numai cugetătorii

1 Conferinţă ţinută în ziua de 5 Octombrie la Galaţi, cu ocaziunea congresului Asociaţiunii pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor,

din acest interval de timp, după cum erau oameni de ştiinţă spe­cialişti sau filosofi, se duşmăneau între ei, iar astăzi numai acei ce stau sub influenţa aceloraşi cugetători se mai duşmănesc înainte. Asemenea influenţă însă scade pe zi ce mergem. Ici şi colo, la rari momente, mai întâlnim pe câte un om de ştiinţă, care să-şi facă un merit din faptul că nu înţelege de loc filosofia, şi care să-şi reducă rolul său la acela de a fi simplu tălmăcitor de fapte. Instituţiunile superioare de cultură, incaltelea, s'au eman­cipat cu desăvârşire de sub influenţa cugetătorilor din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Cele mai multe din acestea nici n'au căzut sub o asemenea influenţă, fiindcă ele existând dinainte de secolul al XlX-lea, au dus cu ele mai departe spiritul larg în care fuseseră fundate. Câteva instituţiuni tinere, numai, acelea chemate la vieaţă după 1850, sunt singurele care mai păs ­trează urmele vechii duşmănii dintre ştiinţă şi filosofie.

Care a fost cauza duşmăniei de odinioară, şi care este cauza acordului de acum? Răspunsul la aceste întrebări va fi în acelaş timp şi desvoltarea subiectului pe care mi l-am propus să-1 dis­cut înaintea D-v., sub titlul de „însemnătatea filosofiei pentru formarea spiritului ştiinţific".

Cauza care a provocat duşmănia dintre filosofie şi ştiinţă, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, este strâns legată de o mare descoperire câştigată în domeniul filosofiei, şi care a şi revoluţionat cercetările filosofice de până a r i ; a fost noua ex­plicare pe care o dete filosoful Iem. Kant funcţiunei de cunoaş­tere a minţii omeneşti. Descoperirea care avea să deâ o nouă vieaţă filosofiei, eră ea tocmai acea care avea să cauzeze pentru moment o înstrăinare a filosofiei de cercetările ştiinţifice.

Să vedem cum se explică această coencidenţă, care la prima vedere pare extraordinară.

înţelegerea funcţiunei pe care o are mintea omului de a cunoaşte, este deopotrivă de importantă atât pentru filosofie cât şi pentru ştiinţă. Se poate chiar zice că nu poate fi un început cât de rudimentar în filosofie, sau în ştiinţă, fără ca acest în­ceput să nu cuprindă o înţelegere, ori o teorie oarecare, despre procesul pe care îl operează mintea omenească când iâ cunoş­tinţă de lucrurile care o înconjoară. In prima reflectare critică, asupra datelor venite prin simţuri, este dela sine înţeles un răs -

Studil Filosofice, voi . IV, fasc. II[ ş; IV. 15

puns la întrebarea ce este real şi ce este numai ilusie, sau ce este adevărat şi ce este falş. Fără acest răspuns prealabil, nici filo-' sofia nici ştiinţa nu pot începe.

Acordul, ca şi desacordul dintre filosofie şi ştiinţă, poate fi, cum uşor este de înţeles, consecinţa unei divergenţe în conţinutul acestui răspuns; căci o divergenţă şi încă foarte mare poate să fie acî, negreşit.

Până la începutul secolului al XlX-lea divergenţa aceasta însă nu s'a produs. Este drept că nu eră o identitate de păreri între filosofi şi oamenii de ştiinţă, în aceea ce priveşte răspunsul la marea întrebare pusă mai sus : nu era o identitate de păreri nici între filosofi luaţi în par te ; dar o modalitate de împăcare există totuş. Atât filosofii cât şi oamenii de ştiinţă admiteau într'o largă măsură răspunsul dat de aşa zisul bunul simţ şi care consistă în credinţa, că există în afară de noi o materie cu proprietăţi bine definite pe cari mintea le poate oglindi şi din care ea poate închegă o cunoştinţă ştiinţifică. Realul şi adevărul se aflau, după credinţa bunului simţ, bine separate de condiţiu-nile subiective ale minţii, aşa cum sunt bine separate şi obiectele oglindite de oglinda care este pusă în faţa lor. Unii filosofi, şi înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea puseseră în discuţie rolul activ pe care îl are conştiinţa omenească în formarea cu­noştinţelor ştiinţifice, dar aceasta discuţie nu răsturnase nici odată credinţa bunului simţ. Filosofii în majoritate, dimpreună cu oamenii de ştiinţă, credeau în materie şi în proprietăţile ei. DAlembert, bunăoară, filosof şi om de ştiinţă în acelaş timp, membru al Academiei franceze şi unul din redactorii principali ai Enciclopediei franceze, ne enumără în discursul preliminar al acestei monumentale opere diferitele proprietăţi ale materiei ca întinderea, multiplicitatea, impenetrabilitatea, mişcarea, a t rac-tiunea, coloarea, e t c , cari rând pe rând sunt desprinse, zice el, din totalitatea corpurilor sensibile pentru a forma obiectul unei ştiinţi; aşa că după dânsul edificiul ştiinţei apare ca o copie în miniatură, după edificiul cel mare al naturii. In afară de pro­prietăţile materiei erau ţinute în seamă şi proprietăţile subiective ale cunoştinţei. D'Alembert le recunoaşte şi el, dar aceste din urmă proprietăţi nu au nici un rol pozitiv în formarea cunoştin­ţelor ştiinţifice, ele apar mai curând cu un rol negativ, sau ca un rău necesar legat de natura sufletului omenesc.

Contra acestei credinţe a bunului simţ, pe care cu puţine modificări o împărtăşeau şi filosofii şi oamenii de ştiinţă ai ace­lei vremi, se ridică noua teorie a filosofului Iem. Kant dela sfâr­şitul secolului al XVIII-lea. Acesta răstoarnă cu totul afirma-ţiunea fundamentală a materialismului. După el, nu mintea ome­nească oglindeşte materia şi proprietăţile materiei, ci materia, «dimpreună cu proprietăţile sale, sunt creaţiuni datorite func­ţiunilor şi formelor apriori ale minţii omeneşti. Nu mintea are rolul pasiv şi negativ, ci tocmai în ea stă izvorul realului şi ade­vărului.

Noua teorie, prin care Kant explică funcţiunea de cunoaş­t e re a minţii omeneşti, nu avea să înlăture din primul moment, vechea credinţă. Credinţele bazate pe buhul simţ nu cedează

.aşa de îndată. Dar aceste credinţe nu sunt nici fortăreţe invin­cibile; ele cedează cu timpul în faţa argumentelor. Apoi chiar atunci, când nu cedează, ele totuş n'au puterea să împiedice ca noile teorii să-şi urmeze drumul. Aşa s'a întâmplat şi în multe alte ocazii. Când Copernic a venit cu noua sa teorie heliocen­trică, după care pământul se învârteşte în jurul soarelui, şi nu

;soarele în jurul pământului, contrazicând astfel datele simţuri­lor, — bunul simţ n'a cedat dintr'odată, dar aceasta n'a oprit pe cugetători să continue pe urmele lui Copernic şi să ajungă la constituirea Mecanicei. Aşâ şi după lovitura pe care o primea

:bunul simţ din partea teoriei kantiene. Bunul simţ n'a cedat, dar filosofii urmaşi ai lui Kant, ca după un al doilea Copernic, şi-au continuat drumul şi au constituit o nouă filosofie.

Dar au mers singuri aceşti urmaşi timp de cincizeci ani aproape, căci oamenii de ştiinţă au rămas de partea bunului simţ. In acest interval se produse diverginţa dintre ştiinţă şi fi­losofic Filosofia, sub farmecul nouei descoperiri, deveni din ce în ce mai idealistă, pe când ştiinţa, înfricoşată de a nu pierde aceea ce câştigase până aci, se îndârji din ce în ce mai mult în banalitatea materialismului. Aceasta fu epoca duşmăniei, de care vorbeam. Filosofii, încrezuţi în puterea de creaţiune a conştiinţei omeneşti, clădesc sisteme peste sisteme fără a ţine seamă de observaţiunea externă, iar oamenii de ştiinţă privind cu milă la filosofii cari se avântau în sferele idealismului, pe care ei, îl şi confundă cu o nouă formă a misticismului, se pironesc la fapte, fapte şi iar fapte. Aceasta fu epoca exageraţiunilor de o parte

şi de al ta: a romantismului filosofic, şi a platitudinei ştiinţifice. După vre-o cincizeci de ani însă, revoluţiunea lui Kant ajunsese-să nu mai sperie pe oamenii de ştiinţă. Aceştia începură să se deprindă cu ideia că soliditatea ştiinţei nu pierde nimic, dacă bazele acestei ştiinţe sunt aşezate pe funcţiunile conştiinţei iar nu pe proprietăţile materiei, întocmai cum odinioară nici soli­ditatea caselor de locuit nu se slăbise de loc, fiindcă Copernic arătase că pământul se învârteşte în jurul soarelui! Fisiologii fură cei dintâi cari cutezară să se apropie şi să cerceteze aşa, zisele extravaganţe ale filosofilor. Johanes Millier, un ilustru om, de ştiinţă, nu stătu mult la îndoială şi trecù de partea noii teorii filosofice. După el veni rândul marelui Hermann von Helmohltz; apoi a Iui Du Bois-Raymond; apoi al lui W. Wundt ; şi după a-ceştia al multora alţii. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marele chimist W. Ostwald putù să anunţe, în sfârşit, că ma­terialismul a fost învins. Astăzi teoria revoluţionară a lui Kant a intrat în uzul comun şi ea nu mai sperie pe nimeni dintre cei cari sunt în curent cu mişcarea ştiinţifică a timpului. încă ceva mai mult. Când vrei astăzi să afli contribuţiuni noui la progresul filosofiei, eşti în îndoială în cotro să te îndrepţi : spre scrierile fi­losofilor de specialitate, sau spre scrierile oamenilor de ştiinţă, atât de înaintat este acordul între ştiinţă şi filosofie. Ultima fas­cicola din Revue de Métaphysique et de Morale, pe care o iau la în tâmplare 1 ) cuprinde între altele, următoarele studii: „Pen­tru ce spaţiul are trei dimensiuni", scris de H. Poincaré; „Ideile: cosmogonice moderne", scris de E. Belot; „Filosofia matemati­celor după Russell şi Whitehead", scris de Dufumier, studii cari câte şi trele pot intră în orişice revistă specială de ştiinţă exactă. Şi ceeace găsim în Revue de Métaphysique se repetă în mai toate revistele filosofice. Perioada duşmăniei este aşa dar, as ­tăzi, închisă.

Aş putea să mă opresc la această constatare, care stabi­leşte în deajuns însemnătatea pe care o are filosofia în judecata oamenilor de ştiinţă. Dar în subiectul nostru este anunţat ceva mai mult. Constatarea de până aci s'ar putea interpreta în sen­sul, că se recunoaşte existenţa filosofici ca o ştiinţă separată, la progresul căreia colaborează matematicienii, fizicienii, ch i -

1) Numărul pe Iulie 1912.

miştii, e t a , alături de filosofii de profesiune, dar nu în sensul că este de mare însemnătate studiul filosofiei pentru pregătirea spiritului ştiinţific însuşi. Şi tocmai aceasta o anunţaserăm noi prin titlul subiectului nostru. Cu constatarea făcută mai sus se împacă şi cei cari au mai rămas printre detractorii filosofiei. Ni­meni nu poate împiedica, zic aceştia, pe omul de ştiinţă specială ca să-şi întrebuinţeze orele sale libere în cercetări şi specula-ţiuni filosofice, cum nimeni nu-1 poate împiedica să scrie şi poe­zii, dar aceasta nu însemnează că el trage un profit pentru şti­inţa sa proprie din orele consacrate filosofiei. Un î i . Poincaré, un W. Ostwald, un W. Wundt, un Haeckel, un Ernest Mach, un de Cyon, un Rignano, e t c , oameni de aceştia geniali, eşiţi afară din rândurile celor ce socotesc cu minutul îndatoririle lor profe­sionale, şi chiar adaogă cu puţină ironie detractorii filosofiei, oameni de aceştia cari s'au cam apropiat de etatea pensionării, ei pot să se ocupe cu filosofia, şi este chiar frumos din partea lor că se ocupă, dar oamenii de ştiinţă, câţi nu sunt ca ei, aceia mai ales cari îşi încep acum cariera, ar face bine să nu se prea încurce în ale filosofiei, fiindcă nu vor trage nu mare profit dinţr'înşa. Pentru naţiunea noastră românească, în special, de­tractorii au un argument mai mult. Filosofia, zic ei, este un lux pentru o naţiune aşa de tânără şi săracă ca a noastră; filosofia este bine să o lăsăm pe seama străinilor, şi noi să ne mulţumim cu ce vom împrumuta din munca acestora !

Ei bine, convingerea noastră, care sper să fie în curând "împărtăşită şi la noi de toată lumea cultă, este tocmai contrară. Noi credem că filosofia trebue să intre în preocupaţiunile de ti­nereţe ale ori şi cărui om de ştiinţă, şi că ea trebue să fie culti­vată tocmai de omul de ştiinţă care aparţine unei naţiuni tinere şi sărace, fiindcă filosofia constitue cea mai bună pregătire pen­tru formarea spiritului ştiinţific în genere. .

Intr 'adevăr : să examinăm în ce consistă spiritul ştiinţific al unui om, şi vom vedea de îndată cum adevărul acestor afir-maţiuni reese dela sine.

Să fie el oare, spiritul ştiinţific, un dar căzut din ceruri, pe care fericitul care îl are îl întrebuinţează ca pe o oglindă fer­mecată, spre a privi cum se resfrânge în el toate câte se petrec în cer şi pe pământ ? Mă îndoesc ca să mai fie astăzi cineva care să creadă în asemenea daruri cereşti. Poate că în basme să mai

fie câteodată vorba de omul vede-tot, ştie-tot, ce prin minte nicf gândeşte şi toate le socoteşte... In realitatea pe care o trăim noi,, lucrurile se petrec altfel. Spiritul ştiinţific consistă acî într 'o atitudine critică, pe care şPâlîaşTlgâŢ^Tn uneiTmúñcí încordate şi permanente. Spiritul ştiinţific nu se co­boară din cer, vai! cu toate rugăciunile noastre către a-Tot-Pu-ternicul, ci se dobândeşte prin muncă şi stăpânire de sine, este o cucerire a sufletului omenesc, poate cea mai înaltă cucerire,, iar nu o binecuvântată pomană. Din naştere nu-1 are nimeni. In sufletul celui nou născut este loc pentru multe stări şi acte de-conştiinţă, dar numai pentru aceeace se numeşte spirit ştiinţific nu este nici un loc. Locul acestuia trebueşte cucerit; şi încă cu' ce greutate! Trebueşte domolită înclinaţiunea naturală, pe care-mintea fiecăruia o are spre tot ce este extraordinar şi mistic; trebueşte înlăturată dispoziţiunea spre imitaţiune şi suggestiune, iar în locul ei întărite mişcările de înfrânare şi de atenţiune r trebueşte ţinut în loc cursul năvălitor al stărilor din conştiinţă,, pentru a face posibilă ref lectarea; şi câte altele nu t rebuesc f ă ­cute înainte de a dă sufletului omenesc atitudinea_critică, în urma căreia începe posibilitatea ştiinţei. Cu ochi şi urechi, precum şi cu dispoziţiuni de gândire vin mulţi pe lume; dar nu toţi aceştia au spiritul ştiinţific, ci numai aceia îl au cari au dobândit a t i tu ­dinea din care se deschide perspectiva vederei, a auzului, şi a gândirei celei bune. In zadar ochiul şi auzul sunt ajutate de cele mai bune- instrumente; în zadar stă la dispoziţia gândirei o bi­bliotecă sau chiar o memorie bogată; dacă atitudinea critică-nu este încă dobândită; dacă sufletul celui ce vede, aude şi cu­getă, este stăpânit de patimi şi dus de alte interese decât cele-ale adevărului, ştiinţa nu se produce, ci se produc în locul ei superstiţiile şi minciuna. înainte de o voî adevărul ştiinţific, t r e ­buesc pregătite funcţiunile sufleteşti pe care acesta va avea să se sprijine; căci adevăr urile ştiinţif ice, ce să sa producă, au ne­voie de un teren special, întocmai cum şi seminţele de grâu au nevoie, ca să răsară, de un teren vegetal special.

înţelegând astfel spiritul ştiinţific, — şi nu văd cum s'ar putea altfel, — înţelegem şi însemnătatea pe care o are filosofía în pregătirea lui. Perspectiva omului de ştiinţă de astăzi, nu mai" este vechea perspectivă a materialismului de odinioară, care în fapt eră identică cu perspectiva naivă a simţurilor, ci este o

perspectivă care nu se poate câştiga decât în urma reflexiunei critice. Impenetrabilitatea, greutatea, forma, întinderea, asperi­tatea corpurilor, e t c , toate aceste proprietăţi ale materiei pe care le putem pipăi cu mâna, erau înainte vreme luate ca date con­stante ale unei obiectivităţi în afară de noi, şi ca atare ele consti­tuiau bazele ştiinţei; astăzi ele sunt definite ca raporturi ale e-nergiei. Şi ce este energia? Un,raport cantitativ eşit din calculul matematic . Proprietăţ i le materiei ni s'au volatilizat dinaintea ochilor. In locul lor, ştiinţa cea nouă ne dă definiţiuni abstracte. P â n ă şi intuiţiunea spaţiului, pe care ne obişnuisem să o conside­răm ca o bază indispensabilă pentru axiomele geometriei, în per­spect iva cea nouă a ştiinţei unui Ii . Poincaré se înlocueşte cu ra­porturi abstracte , şi apare ca o intuiţiune între multe alte intui" ţiuni posibile ale spaţiului, iar geometria de până acum, ca una diri geometriile adaptabile simţurilor noastre. Vechia noţiune a materiei este gonită de peste tot locul, din cauză că este găsită prea grosolană pentru noile cunoştinţe ştiinţifice eşite din ana­liza fenomenelor naturei. Bunul simţ, care se revoltase odinioară contra teoriilor filosofice, nu se mai regăseşte acum acasă la el nici în teoriile ştiinţifice. Perspectiva ştiinţifică cea nouă s'a ridicat peste datele naive aie simţurilor, şi ea se îndreaptă spre orizontul cel larg al abstracţiunei. Aci însă se întâlneşte cu filo­sofia, şi în special cu Teoria cunoştinţei, şi cu Metafizica. Ge­neza şi legile abstracţiunei au constituit dela început una din principalele preocupaţiuni ale filosofici. Apoi tot filosofia s'a preocupat de înţelegerea funcţiunilor conştiinţei omeneşti, fără de care abstracţiunea nu s'ar putea produce. Cu deosebire, dela revoluţiunea operată de teoria lui Kant, filosofia a introdus în cercetările sale atitudinea critică, pe care o reclamă astăzi cele mai elementare noţiuni ale ştiinţei. De ce nu s'ar folosi atunci ştiinţa de rezultatele toate, câte le-a dobândit până acum fi­losofia ?

Este neapărat o mare satisfacţie pentru un cugetător, ca el să ajungă prin sine însuşi la toate adevărurile de care are nevoe. Pascal, bunăoară, care se zice că a descoperit el singur, fără ajutorul nimănui, toate adevărurile geometriei lui Euclid, adevăruri cari se puteau învăţa în timpul lui uşor dela alţii, pre­zintă netăgăduit un frumos exemplu, în această privinţă. Dar câţi sunt ca Pascal? Şi, în definitiv, chiar dacă ar fi mulţi ca

Pascal , de ce s'ar mai reface un drum făcut de alţii? Timpul este aşa de preţios, şi el stă aşâ de puţin la dispoziţia omului de ştiinţă.

Spirit ştiinţific are astăzi numai acela care posedă o în­ţelegere clară a funcţiunilor conştiinţei omeneşti. De înţelegerea acestor funcţiuni depinde înţelegerea axiomelor geometriei şi a matematicilor în genere. Timpul, spaţiul, numărul, multiplicitatea, infinitul şi toate noţiunile fundamentale cu cari operează mate­maticianul, nu pot fi studiate separat, ca obiecte în afară de noi, ci numai în legătură cu activitatea conştiinţei noastre. Primele noţiuni ale fizicei şi chimiei, de asemenea, nu se reazimă pe sub­stratul aparent al simţurilor, ci pe legea cauzalităţii, care este o determinare impusă de conştiinţa noastră. Tot o determinare a acestei conştiinţe găsim şi la baza criteriului de valoare, cu care operează economistul şi istoricul. Dela cele mai pipăibile pro­prietăţi ale aşâ zisei materii, până la cele mai înalte aspiraţiuni ale idealului, adevărul ştiinţific se sprijină pe înţelegerea con­ştiinţei omeneşti. Cine neglijează această din urmă înţelegere şi se încrede în pătrunderea sa proprie, sau în bunul simţ, acela este un om de curaj, negreşit, dar un om prevăzător nu este în nici un caz ; el poate fi un Pascal , dar poate fi şi un Don Qui-chott al ştiinţei. Spiritul ştiinţific trebue să fie prevăzător. Mai ales la popoarele tinere, — cari n'au drumuri bătute de veacuri în căutarea adevărurilor ştiinţifice, — mai ales la aceste po­poare, omul de ştiinţă trebue să fie prevăzător şi să nu plece la drum fără să se înarmeze cu toate cunoştinţele filosofice nece­sare. Negreşit, nu este vorba ca omul de ştiinţă să fie mai întâi filosof, şi pe urmă om de ştiinţă, ci este vorba numai ca omul de ştiinţă să ştie atâta filosofie, cât îi este necesară pentru a se ri­dică la spiritul ştiinţific de care are nevoe. Căci spiritul ştiinţific, încă odată, nu este un dar căzut din ceruri, ci este o cucerire; şi la această cucerire omul de ştiinţă a fost precedat de cătrc-filosof.

c. R A D U L E S C U - A \ O T R U

PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOSOFII. PRAGMATISTA) O constatare care se impune orcui cercetează chipul cum

se realizează progresul în filosofie este că în această ramură de cunoştinţe, mai mult ca în orcare alta, progresul consistă în a cugetă din nou o problemă vechie. Ştiinţele naturii îşi pot schimba problemele dela un veac la a l tu l : de pildă, problema care a trudit mintea omenească în veacul alchimiei nu se mai pune şi nu mai are înţeles pentru cercetătorul de astăzi al naturii . Pentru cugetarea filosofică lucrurile stau însă altfel. Pare că în acest domeniu, mintea omenească şi-a determinat 4<îla început obiectul cercetărilor ei, aşâ încât şi astăzi străduinţa filosofilor se îndreaptă tot asupra aceloraş probleme. Raporturile cugetării cu realitatea, natura eului-şi a existenţei independente de el, problema libertăţii şi a adevărului sunt preocupări străvechi ale omenirii care au rămas şi astăzi de cea mai mare actualitate. In filosofie progresul consistă în a cugetă în termeni noui o temă vechie.

In zilele noastre o asemenea transformare are loc cu privire la una din problemele fundamentale ale logicei şi teoriei cunoştin­ţei, cu privire la problema adevărului.

Teoria adevărului formulată de filosofia pragmatistă, aşâ cum o găsim în scrierile lui Peirce, Dewey, Schiller şi James, reprezentanţii cei mai de seamă ai mişcării pragmatiste, ni se înfă­ţişează ca o reacţiune împotriva tuturor teoriilor emise până acum în filosofie asupra adevărului. In ochii autorilor ei, teoria pragma­tistă este cu atât mai justificată cu cât toate teoriile până acum formulate asupra naturii adevărului nu au făcut decât să spună în forme variate la infinit unul şi acelaş lucru.

Ceeace caracterizează întreaga istorie a filosofiei este goana

1) CoDferenţă ţinută în ziua de 6 Octomvrie 1912, la Galaţi, la al VUI-lea congres al Asociaţiei Române pentru înaintarea şi Răspândirea Ştiinţelor.

neobosită după ceva permanent în lume. Nicăieri înfilosofie situa­ţia cu adevărat dramatică a cugetării omeneşti nu este mai puter­nic înfăţişată decât în scrierile platonice. In mijlocul acestei lumi în care totul trece, în care conceptul de pieire, tt6apîa, pare indi­solubil legat de conceptul existenţei,. în care învăţătura cea mai înaltă pe care simţurile şi experienţa ne o pot dâ este idea tre­cerii nesfârşite către limanurile nefiinţei, dincolo de care până şi puterea amintirii dispare ca scăldată de apele Lethei,—inte­ligenţa, ca facultatea în care se afirmă trebuinţele adânci ale;-, firii omeneşti, caută ceva permanent, ceva care să învingă carac­terul trecător şi relativ al experienţei pentru a dâ lumii cugetate perfecţiunea pe care lumea reală nu o are. Acest îmbold sufletesa face ca opera platonică să rămână pentru toate timpurile ca un fel de confesiune a atitudinei filosofice : partea vie a lumii ideilor cu afirmarea unei realităţi universale veşnice şi neschimbate ră­mâne construcţiunea filosofică în care mintea omenească şi-a pus timp de mii de ani nădejdile ei cele mai adânci.

Dacă examinăm istoria de până acum a filosofiei în lumina acestei constatări, vedem cum toate explicaţiunile până acum încercate au căutat în primul rând să satisfacă. trebuinţa aceasta a permanentului care alcătueşte una din cerinţele fundamentale ale sufletului omenesc y d e e _ | a u forrnă^ chamnezeu...

j şau^şud^anţa^ înş ine, voinţă sau inconştient^ incognoscibil sau energie, toate sunt construcţiuni filosofice chemate să afirme în primul rând existenţa permanenţei. în . lume.

întreaga teorie a adevărului poartă în filosofie pecetea acestei direcţiuni. Este adevărat tot ce este gândit, nu prin-simţuri care nu pot dâ permanentul, ci prin cugetarea p u r ă care ne dă singurul caracter real al lucrurilor, permanenţa lor. Adevărul şi eroarea nu există în lucruri ci j ieasupra JorT numai— ^n^cjig^taţeaj^e^rjtJjşuxjifi :..ou 7<fcp 'sori vb <j>e5So<; xai %b alrfiiţ kv-

T O Î C îcpdYSJ.aw-v âXX.' sv SsavoCsf, spune Aristoteles. Adevărul va trebui să aibă toate caracterele atribuite acestei lumi veşnice a cărei esenţă şi cunoştinţă el ni le dă. Va fi unul şi nepieritor, va fi veşnic şi neschimbător, va fi independent de voinţa individului precum este însăş realitatea veşnică, va constitui un acord, ._o punte de trecere delajnifiligeoţă la lucruri. Când mintea prinde adevărul în contemplarea ideei, ea devine stăpână pe lucruri le 7 "

concrete. In filosofía evului mediu, găsim aceeaş concepţie a adevărului, cu adausul unei nuanţe mai puternice de demnitate; şi autoritate datorită intervenţiei ideei creştine a divinităţii. Con­templarea desinteresată a adevărului lumii ideilor este înlocuită cu impunerea adevărului prin revelaţiune. Cât priveşte natura logică^-^devărului, el rămâne tot semnul existenţei reale, tot acorjduL lucrurilor şi al intelectului, adaequatio intellectus et r e t , , cum spune Thonias Aquinas. In marea epocă dogmatică a filosofiei, începând déla Descartes până la Kant, adevărul păstrează caracterul lui obiectiv, independent de s.indmd^.de.luCTjirile.reale, veşnic,, evident prin sine însuş^ superi or lucrurilor lumii reale şi stăpânitor al lor. Critica cunoştinţei inaugurată de Kant distruge pentru totdeauna vechia teorie a adevărului consistând în acordul dintre lucruri şi inteligenţă, dar păstrează adevărului toate caracterele-pe care i le-am văzut atribuite de această teorie déla Platón încoace. Kanţ^ojraBaHJiaiijr^^ şi veşnic al adevărului din naufragiul pe care l-au-iăcut toate

^ ^ o i j o ^ o m m a r a ^ a ^ fflosofiei în „oceanul aparenţelor", îl face să consiste, nu în acordul inteligenţei şi al lucrurilor obiective despre care nu putem aveá o cunoştinţă ştiinţifică legitimă, ci în acordüliriteligeritei cu legile ei formale. Caracterul de absolută universaíité şi necesitate a legilor^ |ornialfe-.Veí£Iín.telectuíuj^ conferă adevărului acelaş prestigiu pe care îl avea în vechile teorii, mai mult, îl măreşte, arătînd pe ce se întemeiază obiectivitatea lui. Critica Raţiunii pure cu litaniile universalităţii şi necesităţii-dă un şi mai solid fundament obiectivitătii adevărului şi impune cu mai multă autoritate teoria tradiţională.

In potriva acestei concepţii a adevărului până acum-.stăpânitoare în filosofie se ridică pragmatismul. Este adevărul^ independent de fiinţa noastră Individuală ? Ni se Trñ]purie el cu un caracter de neînlăturabilă necesitate ? Ne poate el dâ realitatea

^lucrurilor ? Iată întrebările pragmatismului.'Pragmatismul car I doctrină filosofică sistematică are o existenţă de două sau trei de-I cenii. Reprezentanţii lui îi stabilesc însă filiaţiunea în tot cursul-is­toriei filosofiei până la începuturile cugetării elene. Paralel cu cu­rentul filosofiei dogmatice care a dat teoria tradiţională a adevăru-Iji, ei recunosc un altul care a insistat mai mult asupra raporturilor dintre lume şi alcătuirea concretă individului şi care a căutat să explice realitatea cu ajutorul datelor pe care le putea avea

asupra sufletului omenesc : este curentul de critică a cunoştinţei inaugura t de sofişti, continuat de filosofìa engleză şi de criticismul kantian şi care pune în discuţie tocmai noţiunea permanenţei pe care s'a intemeiat filosofia. Acest curent filosofic pune în evidenţă caracterul antropomorfizai cunoştinţei omeneşti şi arată cum conceptul de permanenţă care stă la baza ideei de substanţă şi de materie este o simr^ăj)joiec.t§re.a un i ţ^L-Şu luL Unitatea şi permanenţa eului sunt explicate la rândul lor câ~o simplă funcţiune psichica sau logică, la spatele căreia nu se ascunde nici un substrat şi a cărei permanenţă este datorită numai unor anumite conditami psichice sau organice care nu au nimic imu^ajjil. In filosofia secolului al XIX aceste două curente merg •uneori alăturea fără a veni într'un conflict făţiş. Aşa de o parte filo­sofia ştiinţifică a pozitivismului ni se prezintă ca domeniul în care idea permanenţei pare ajunsă la isbânda definitivă în formula legilor naturii : legea naturală veşnică şi independentă de psichicul nostru, pe care noi nu avem decât să o descoperim, căci există independent de subiectivitatea noastră, dă cea mai înaltă consacrare posibilă trebuinţei de a afirma ceva permanent în iume şi face astfel inutil conceptul de substanţă care căzuse =subt loviturile criticei kantiane. De altă parte, în forma utilitaris­mului filosofiei engleze de pela 1860 care supune cercetării principiile moralei, sau în forma explicaţiilor în termeni biologici a fenomenelor psichice care pun în evidenţă importanţa voin­ţe i ca factor sufletesc, celălalt curent îşi face drumul. Prag­matismul reprezintă momentul întâlnirii acestor două ten­dinţe : aplicarea criticei psicologice ideei tradiţionale a ştiinţei. El se înfăţişează ca o doctrină care întreprinde să studieze din punct de vedere psicologie problema logică a adevărului. In acest înţeles, pragmatismul cuprinde pe lângă lucrările întemeie­torilor doctrinei filosofice propriu zis pragmatiste, toate încercările •diferiţilor oameni de ştiinţă cum sunt Mach, Ostwald, Poincaré,, Duhem, care în vremea din urmă au cercetat problema adevăru­lui ştiinţific. Pe alianţa cu această direcţie a cugetării ştiinţifice contimporate, filosofii pragmatisti pun mare preţ : pentru a-şi legitima existenţa în filosofìe, pragmatismul recurge cu o egală stăruinţă atât la doctrinele înrudite pe care le întâlneşte în is­toria filosofiei ca şi la acelea pe care le găseşte în ştiinţa con­timporană. Numele lui Protagoras sau Hume sunt tot atât de

des citate de pragmatisti ca şi acelea ale lui Poincaré sau Mach. întocmai ca şi Critica lui Kant, pragmatismul se prezintă

nu ca o nouă doctrină filosofică pe deantregul alcătuită, ci numaL ca o nouă metodă de a filosofà care va puteà duce mai târziu la alcătuirea unei doctrine. De aceea, William James spune că nu există o teorie metafizică pragmatista, dar că pragmatismul poate încheia alianţe cu diferitele sisteme metafizice existente interpretându-le conform metodei sale proprii. In adevăr, p ragma­tismul consistă într 'o metodă de interpretare în filosofic Cu această metodă filosofii pragmatisti cercetează diferitele sisteme metafizice şi justifică sau condamnă pretenţiunile cu care ele vin.

Aşa în teoriile tradiţionale ale adevărului, subt toate formele-lor, pragmatismul găseşte ca parte comună caracterele de irnuta-bilitate, independenţă şi superioritate pe care le-am văzut. Critica pragmatista are să cerceteze caracterul acesta „absolutist" al teoriilor adevărului pentru a vedea dacă el este întemeiat. Un fapt exterior de mare importanţă în această critică va li continua prefacere a adevărului în ştiinţă. Iată că diferitele ştiinţe şi sisteme filosofice care promit sane dea adevărul imutabil revizuesc şi îşi schimbă dela un veac la altul, dela o decenie la alta, afirmaţiunile lor. Adevărul, întrucât este cunoscut de oameni, nu şi-a menţinut până acum în cursul istoriei gândirii nici una din însuşirile care îi erau atribuite ' prin definiţiune. Departe de a fi imutabil şi de a se impune cu necesitate, el este schimbător şi contingent. Rămâne să vedem dacă această stare de fapt trebuie-atr ibuît l 'nUmai imperfecţiunii mijloacelor noastre de cercetare sau dacă nu cumva însăş definiţiunea adevărului de care ne conducem în cercetarea ştiinţifică şi filosofică nu este greşită, aşa în cât întreaga noastră străduinţă să fie pierdută în zadar.

Pentru aceasta, pragmatismul părăseşte calea urmată de speculaţiunea abstractă şi se avântă cu nădejde în mijlocul faptelor şi realităţii concrete. Cugetarea abstractă ajunge în totdeauna în problemele ultime pe care şi le pune, la dileme şi antinomii.' Libertatea este dovedită cu argumente tot atât de valabile din punct de vedere logic ca şi acelea care stabilesc necesitatea universală. Infinitul şi continuitatea lumii se sprijină pe argumente deopotrivă de tari cu acelea care dovedesc caracterul mărginit şi discontinuu al universului. In faţa acestei stări de lucruri ce face mintea omenească ? îndoiala metodică a Iui Descartes-

poate fi o atitudine în domeniul teoret ic . In practică însă nimeni -nu poate rămâne în cumpăna îndoielii. Pragmatiştii reiau aici vechiul argument al lui Socrates care combătea teoria eleată a inexistenţei reale a mişcării, plimbându-se liniştit cu ceata discipulilor săi pe dinaintea filosofului eleat. In viaţă, acţiunea nu suferă amânare şi dilema sau antinomia teoretică nu ţine î n inacţiune decât pe filosoful lui Buridan care nu are nimic omenesc în el. Omul trăieşte pentrucă rezolvă problemele teoretice şi încurcăturile metafizice prin acţiune. In faţa cerinţelor prac­ticei pe care ramură a dilemei ne sprijinim ? In totdeauna, răs­punde pragmatistul, pe aceea care face posibilă acţiunea. Pe aceea care ne dă -mijlocul de a săvârşi fapta dătătoare de vieaţă. In acest chip ne propune deci pragmatistul să rezolvim dilemele metafizicei: să adoptăm soluţiunea practică, pe aceea care nu împiedică acţiunea, să facem din consecinţele teoriei măsura valorii ei. Tot înţelesul unei teorii, unei credinţe, unei idei stă în acţiunea pe care ea o poate produce şi în rolul pe care ea îl are în vieafă concretă. Când amândoi termenii unei dileme metafizice sunt deopotrivă de indiferenţi pentru acţiunea noas­tră, însăş problema care este pusă în dilemă nu are nici un sens şi nici o însemnătate, nu numai practică, dar nici teoretică.

Pragmatismul nu cercetează deci adevărul din punct de vedere static pentru a-i fixă câracterele^ţNatur-a^adev^rului se descoperă prin examinarea chipului în care el se naşte. Spre deosebire de filosofia anterioară, pragmatismul a d u C e o teorie genetică a adevărului. Cercetarea chipului cum adevărul se produce are în primul rând marele^rnerit că înlătură vechia teorie care explică adevărul prin acordul dintre ideile noastre şi realitate. Pentruca credinţa că adevărul unei judecăţi consistă în acordul dintre idee şi obiectul ei să fie temeinică, ar trebui să ştim mai întâiu în ce consistă obiectul real asupra căruia formulăm judecata şi să fim convinşi că putem avea o cunoştinţă despre el. Insă pe deoparte critica cunoştinţei a stabilit astăzi definitiv caracterul subiectiv al orcărei cunoştinţe, iar pe de altă parte vedem că cei ce construiesc astăzi adevărul în toate domeniile cunoştinţei omeneşti nu se preocupă câtuş de puţin de natura obiectivă a lucrurilor, de proprietăţile pe care ele le-ar avea independent de alcătuirea facultăţii noastre de cunoştinţă. Fără a rezolvi problema raporturilor dintre cugetare şi realitate

-ştiinţa stabileşte mereu adevăruri. Ceeace dă caracterul de adevăr -rBneîipoteze nu sunt consîderaţiunile metafizice asupra raporturilor

ei cu realitatea, ci faptul că în lumina ipotezei lucrurile devin mai coerente, au mai multă ordine, sunt mai bine stăpânite de noi. Nu căutăm adevărul pentruca odată ce-1 vom fi obţinut mintea noastră să se odihnească în contemplarea lui, ci îl căutăm pentruca cu ajutorul lui să descoperim alte adevăruri. Nu poate fi vorba de un adevăr, ci de adevăruri. Idea adevărată n u este copia pasivă a unei realităţi independente de noi, ci este o construcţiune a inteligenţei noastre făcută într 'un anumit scop. Pragmatismul introduce astfel din nou în filosofie idea finalităţii pe care raţionalismul o alungase. Scopul urmărit de alcătuirea noastră sufletească în descoperirea adevărului consistă în interesul vital pe care îl are adevărul pentru noi. In această privinţă cel mai deplin acord domneşte între pragmatism şi evoluţionismul biologic. Adevărul ne este de folos în vieaţă nu pentruca satisface interesul teoretic de a ne dă o copie a realităţii, ci pentruca satisface interesul vital pentru noi de a ne servi drept călăuză în mijlocul realităţii. Căutăm adevărul, nu pentru, cuno^ţinţiăj.ci pentru acţiune. Aceasta este teoria caracterului instrumental al adevărului susţinută de unul din fruntaşii prag­matismului, profesorul Schiller dela Oxford. Conform acestei teorii, ceeace trebuie»%ă ne întrebăm când cercetăm adevărul unei idei, unei credinţe, unei explicări ştintifice sau unui sistem filosofic este următorul lucru : admiţând că idea, credinţa sau teoria în cestiune sunt adevărate, ce diferenţă concretă va rezultă pentru vieaţa reală pe care o trăim, întrucât acţiunea noastră sau lumea va fi pentru noi alta decât în cazul când idea sau teoria ar fi false ? Răspunsul la aceasta îl dă William James : «Ideile adevărate sunt acelea pe care ni le putem asimila» pe care le putem validă, cărora le putem aduce o continuă confirmare pfin acţiunea noastră, pe care le putem verifică prin faptele noastre>, Adevărul unei idei nu este o proprietate.-care i-ar fi inerentă şi ar rămâne inactivă. Adevărul este un eveniment care are Ioc pentru o idee, el nu rezidă într'o idee, ci i se~ irntâmplă. Idea nu este adevărată, devine adevărată prin oarecare fapte care o fac să fie adevărată. Adevărul co^naşţă în operaţiunea de verificare a unei idei, iar această verificare sta"~fn constatarea urmărilor practice pe care idea le poate avea în înlesnirea acţiunii. """""*"" ' - —

înţelegem acum cum pentru pragmatisti toate însuşirile tradiţionale ale adevărului nu mai au nici un sens. Adevărul nu poate fi unic pentrucă asupra aceleiaş probleme diferite soluţiuni pot aveà rezultate practice deopotrivă de importante după punctul de vedere din care ele sunt privite ; nu mai este imutabi! pentru că variază după trebuinţele celui care îl caută ; nu mai este independent de mintea noastră pentrucă ea îl alcătuieşte ; nu mai este copia realităţii pentrucă e un produs al spiritului nostru ; nu mai are caracterul de superioritate al unui produs al intelectului desinteresat pentrucă este un instrument de acţiune ; nu poate fi-re velat omului pentrucă este creat de el.

Aplicând însăş acestei teorii a adevărului criteriul prag­matic pentru judecarea valorii adevărului, filosofii pragmatisti stabilesc superioritatea teoriei lor asupra teoriilor intelectualiste ale adevărului. De unde în teoria intelectualistă adevărul rămâne deasupra realităţii, TfèCTTÌeparte--d«--^a7 î n t é o n a pragmatista el se scoboară în mijlocul faptelor concrete pentru a le conduce şi a ne asigura stăpânirea asupra lor. In această privinţă p r a g -matiştii se servesc de rezultatele cercetărilor întreprinse de oameni de ştiinţă contimporani asupra naturii explicaţiunii ştiinţifice Teoriile hri Poincaré sau Mach asupra naturii legilor ştiinţifice aduc confirmarea teoriei pragmatiste. Principiile fundamentale ale geometriei sau fizicei, de pildă, nu sunt decât definitami care nu reproduc realitatea, ci care înlesnesc numai o înţelegere coerentă a ei şi mijlocesc stăpânirea noastră asupra naturii. Din punct de vedere strict intelectualist, atât geometria lui Euclid cât şi orcare alta din geometriile non-euclidiane sunt deopotrivă de adevărate ; doctrina pragmatista explică însă pentruce numai singură geometria celor trei dimensiuni este cea adevărată pentru vieaţa noastră concretă, arătând cum singură face cu putinţă acţiunea noastră asupra lumii înconjurătoare.

Teoria aceasta anti-intelectualistă a adevărului este în deplin acord cu rezultatele cercetărilor moderne asupra problemei cunoştinţei. Pasul cel mai mare făcut în teoria cunoştiinţei dela Kant încoace a fost introducerea explicaţiunilor psicologice în această problemă. Analiza funcţiunilor sufleteşti întreprinsă de psicologia din a doua jumătate a secolului XIX a avut drept rezultat de a pune în evidenţă importanţa factorului voliţional In vieaţa sufletească.

Individul-om a început să fie conceput ca o fiinţă organică, iar inteligenţa lui ca o funcţiune biologică. Străduinţa psicologiei a fost de a rândui diferitele funcţiuni sufleteşti după importanţa lor pentru vieaţa individului. In această clasificare, inteligenţa a fost primită ca o funcţiune subordonată voinţei, ca un instru­ment al voinţei în vederea activităţii, în vederea menţinerii şi extensiunii vieţei. Construcţiunile inteligenţei, fie ele simplele percepţiuni sau fie complicatele teorii ale ştiinţei sau filosofiei au fost şi ele privite ca instrumente intelectuale în vederea unui scop care avea să fie realizat prin voinţă. Cu acest fel de a înţelegenatura psichicului nostru, intelectualismul exclusiv al teoriei tradiţionale a adevărului nu se mai poate susţine : cercetarea adevărului nu este întreprinsă numai spre a putea ajunge Ia" coriferrrplâr'e'a desinteresată al Uai, ci pentruca odată în stăpânirea adevărului să avem un mijloc mai eficace de acţiune. Pragmatismul are marele merit de a fi emis o teorie a adevărului în conformitate cu teoria modernă a cunoştinţei aşa cum psicologia contimporană i-a fixat condiţiunile.

In ce priveşte însă valoarea logică a acestei teorii a adevă­rului, logicianii fac mai multe rezerve; E drept că teoria prag- < matistă nu a avut încă timpul să fie destul de adâncită şi elaborată. Aşa operaţiunea logică a verificării nu este îndestulă­tor explicată. Pragmatismul ne spune mai mult cum şe naşte şi se creează adevărul decât ne arată în ce consistă el. Sunt o mulţime de probleme de amănunt pe care însăş pragmatiştii nu au avut pretenţiunea să Ie rezolve. Metoda este însă dată: ea consistă în apricierea rezultatelor şi în înlăturarea specula-ţiunii ineficace asupra conceptelor şi, întemeiată pe ea, doctrina pragmatistă poate păşi înainte.

/ n i H A i L A N T O N I A D E

E R E D I T A T E A P S Y C H I C A (AUTOREFERAT CRITIC)

Tema eredităţii n'a fost discutată mai pe larg din punctul de vedere al psychologului până în prezent decât de Francis Qalton în a sa „The heredi-tary genius", de Th. Ribot în a sa „L'hérédité psychologique", de Robert Sommer în cercetările sale intitulate „Familienforschung u. Vererbungslehre" şi de autorul prezentului referat în a sa „Die psyehische Vererbung". Obser­vaţii relative la tema noastră se găsesc însă răspândite aproape în toată li­teratura biologică, in special în cercetările moderne asupra bastardărei şi hybridizării, în literatura psyehopathologieă şi psychiatrică, — în istoria familiilor domnitoare şi nobile cari au table şi imagine genealogice; de ase­menea în pedagogie şi criminalogie, ştiinţi sau mai bine zis discipline pentru care este de mare valoare a élucide raportul între acţiunea educaţiei, a me­diului ambiant şi a influenţelor ancestrale.

Scopul prezentului referat este de a da, pe cât permit cadrele Studiilor Filosofice, un rezumat al ultimei din suscitatele lucrări.

Autorul începe prin a arăta în introducere cum a evoluat studiul ere­dităţii psychice, trecând delà oarecari observaţii presărate în studii biologice, la cercetările amănunţite ale psychiatrilor, psyehopathologilor şi neurolo­gilor; — ajungând în sfârşit la cercetările psychologice.

Tot în introducere se discută dificultăţile generale şi obiecţiunile cărora sunt expuse cercetările asupra eredităţii sufleteşti. Autorul arată în primul rând eonfuziunea la care este expus acest studiu din cauza unei terminologii neprecise, îngăduitoare de multe şi varii sensuri pentru una şi aceeaş denu­mire. Delà început se vede aceasta din greşita întrebuinţare a termenilor psychologie şi psychic.

Greşala porneşte delà Th. Ribot, pe cari l-au urmat foarte mulţi, fără a-şi da seama că psychologie nu poate fi decât ceeace se referă la psycholo­gie, de ex. la metoadele ei, iar psychic nu este şi nu poate fi altceva decât ceeace se referă ia obiectul psyehologiei, şi că prin urmare este un non sens a vorbi de o ereditate psychologică, (afară dacă nu admitem că psychologia cu metoadele ei se moşteneşte) ci, că nu poate fi vorba decât despre stări su­fleteşti (psychice) ale căror ereditate sau neereditate se cercetează.

In privinţa cercetărilor se indică raporturile de paralelitate ,între cer­cetările biologice şi cele psychice.

In sfârşit, tot în introducere, autorul discută obiecţiunile aduse în contra admisibilităţii eredităţii psychice. Aceste obiecţiuni ar rezulta :

a) din însăş natura stărilor sufleteşti cari sunt imediat subiective, si deci improprie de a fi cercetate în ereditatea lor, de oarece existenta şi trasmisibilitatea lor nu se poate nici dovedi nici urmări în toate fazele prin cari trec germenii până la desvoltarea embrionului in individ.

b) obiectiimi rezultând din multiplele neînţelegeri ce domnesc între psychologii moderni relative la stările psychologice şi la funcţiunile lor.

Obiectiunile acestea sunt înlăturate atât în introducere cât şi în partea a 3-a a lucrării unde Gestiunile relative la theoretizarea faptelor sunt discu­tate pe larg.

a) In contra primei obiecţiuni se precisează faptele doveditoare de ereditate psychică, cum sunt asemănările marcante în familii. Asemănările (analogiile) însă trebue admise ca doveditoare pentru ereditate, de oarece au o foarte mare verosimilitate pentru ele, cel puţin tot atât de mare ca şi în psychologie. O întâmpinare a obiecţiunei ¡prime s'ar putea face şi din punctul de vedere al materializmului psychologie. Acesta însă este inadmisibil din motive de ale „teoriei conştiinţei" (Erkenntinstheorie).

b) Neînţelegerile ce domnesc între psychologi nu sunt de multe ori decât aparente. Cauzele lor sunt neînţelegeri terminologice. In ce priveşte ne­înţelegerile relative la obiecte psychice, aceste nu sunt de natură a împdicâ studiul eredităţii psychice, cum nu pot împedicâ studiile pedagogico-psycho-logfce (vide Meumann).

Lucrarea este împărţită în 3 părţi, anume : 1. Fapte şi teorii biologice; 2. Idei şi teorii psychologice ; 3. Consideraţiuni şi documentări de principii. I) Plecând din consideraţia că o înţelegere a eredităţii psychice nu

este posibilă decât bazată pe cunoştinţa faptelor şi teoriilor explicative pentru ereditatea fisică, având în vedere paralelitatea vădită a ambelor feluri de eredităţi, autorul trece în revistă toate teoriile ştiinţifice relative la ere­ditate 1 ) .

Ele se pot clasifica în felul următor : a) Explicaţia felului cum se moştenesc organele şi caracterele actual­

mente existânde ; b) Ereditatea caracterelor dobândite. c) Experimentele de bastardare şi importanţa lor explicativă pentru

punctele a şi b. In decursul expunerii se au în vedere punctele importante pentru 0-

biectul lucrării. Teoriile cari explic moştenirea organelor actuale se împart în deobşte

în teorii dinamice şi în aşâ zise teorii materiale. Diferenţa între, ele este că primele admit o materie originară simplă care prin acţiunea unor forte in­terne şi externe transformă germenii în indivizii desvoltaţi, iar cele de al doilea admit că în germeni se găsesc oareşieum predeterminate, sau după expresia lui August Weismann, predestinate organele şi caracterele individului

1) Atragem atenţiunea cititorilor eă aci nu este vorbă nici de teoriile evo­luţiei, nici de teoriile descendenţei, ci numai de acele ale eredităţii.

matur. Această distincţiune în teorii dinamice şi în teorii materiale precum şi aceea în teorii evoluţioniste şi teorii preformiste (care este cam aceeaşi ca' şi prima distincţie) poate servi doar ca bază pentru o pricepere generală, — căci în fond nu există teorii materiale sau preformiste, cari nu sunt silite a recurge la acţiunea de forţe spre a explică desvoltarea germenilor cu uni­tăţile lor predest inate a formă organele şi caracterele individului matur , — precum nu există teorii dinamice, cari să nu admită o mater ie fie ea chiar unică (ne predeterminată) la început.

Se trec în revizie ambele teorii începând cu cele materiale. Se a ra tă cum datele admise originamente de Darwin 1 ) în a sa explicaţie a eredităţii denumită pangenesă — au fost reluate de diferiţii cercetători ulteriori, bine înţeles din alte puncte de vedere izvorîte din însăşi natura faptelor studiate. Cadrul acestui referat nu ne permite o expunere detaliată şi complectă p re ­cum se găseşte în lucrarea noastră. Ne mulţumim deci a relevă că afară de Darwin. şi cam în acelaş timp cu el Herbert Spencer 2 ) şi Francis Galton au formulat teorii, importante în felul lor, de oarece unele date admise de ei au servit explicaţiilor ulterioare. Francis Galton este acela care a indicat primul distincţia între plasma germinativă (cu toată importanţa ei pentru ereditate), şi soma (trupul). Ea este reluată de de Vr ies s ) şi în special de August Weis­mann in acest sens că unităţile mai mici decât celulele (pangenele lui de Vries sau bioforii, determinantele şi idele lui Weismann) cari prin acţiunea unor forţe interne foarte complexe se desvoltă formând organismul [matur — sunt singurele şi unicele ce iau parte la ontogenesă (evoluţia germenului spre a deveni individ) pe când soma (trupul) n 'are altă misiune decât aceea de a apără oplasma germinativă şi a contribui la această evoluţie. Schimbările su­ferite dc soma nu sunt suficiente (în special după Weismann) pentru a produce schimbări ereditare. Aceste schimbări nu sunt posibile decât printr 'o influenţă directă asupra plasmei germinative.

Relativ la teoriile dinamice se relevă faptul că şi teoriile materiale admit forţe, fără însă a le specifică, ele fiind foarte complexe şi că pe de altă parte cercetările microscopice inve-Jerează existenţa diverselor unităţi ale germenului. Din acei cari explică mai amănunţit felul cum cred că lucrează forţele asupra unei plasme germinative simple relevăm pe H. Spencer, pe W. His, pe R. S e m o n ' ) şi pe Eugenio R i g n a n o 5 ) .

Relativ la ereditatea caracterelor dobândite în decursul vieţei ne mul­ţumim a ară ta că în urma experimentelor din ultimii ani ea a devenit, întru

• câtva verosimilă şi că astfel teoria lui Lamarck luată într'un sens mai larg are partea ei de adevăr.

Aceas ta 'prez in tă pentru noi psyehologii un deosebit interes, căci do­vedirea faptului că ereditatea organelor şi a caracterelor fizice dobândite

1) A. Darwin . On Yariation, vol. II (1868). Capitalul „The provisional hypothesis of pangenesis.

2) H Spencer. Principles of biology, -vol. I, 220. 3) I>r. Vries. Interzelluläre Pangenesis şi Aiigust Wei smann: Das Keim-

plasma, Eine Theorie der Vererbung (18')2). Vorträge über Deszendenztheorie (1892), 4 | D i e Mneme. 5) Uber die Vererbung erwobener Eigenschaften,

în decursul vieţii individuale este un adevăr, ci nu o iluzie ar implică şi po­sibilitatea eredităţii caracterelor sufleteşti dobândite în decursul unei sau a mai multor generaţii. Nu discutăm explicaţiile relative la această ereditate, ele putând fi pur psyehologice, pur fisiologice (admiţând sau ereditatea sis­temului nervos sau aceea a funcţiunilor sale, după ingenioasa hipotesă a lui Orchansky- 1) care admite ereditatea funcţiunei independentă de a organului), — ea ar rnai putea fi paralelistă. — Regretăm doar că autorul n'a putut intră din cauza cadrului impus lucrării sale în detalii asupra eredităţii psychice dobândite în decursul vieţii în raport cu acele ale caracterelor psychice moştenite de mai multe generaţii încoace, şi a valorii lor pedagogice. Autorul se referă, ce-i drept la acest punct în a 2-a parte a lucrării sale în care discută importanţa bastardărilor pentru studiul eredităţii psychice.

O nouă şi mare lumină s'a proiectat asupra cunoştinţelor noastre relative la ereditate prin studiul bastarzilor. Fondatorul şi antemergătorul acestor studii a fost abatele Qregor Mendel, dat uitării timp de decenii, re­levat mai în urmă în acelaş timp de de Vrise, Correns şi Tschermak. Teo­riile sale împreună cu dovedirea aşa ziselor linii pure (Biotype) găsite de Johannsen prin experimente de selecţiune cât şi legea lui Nilsson-Ehle au contribuit a îndrumă mai toate cercetările biologilor în direcţia bastardărei şi a vedea ereditatea organismelor ce se înmulţesc prin amphigonie aproape exclusiv din acest punct de vedere al bastardărei. După cum zice Correns 2 ) : unirea a 2 celule germinative ce nu au aceleaşi caractere organice se poate consideră ca bastardare. Prin urmare şi înmulţirea oamenilor 3 ) .

Pentru a fi scurţi, enunţăm doar cele 3 „legi" ale lui Mendel : 1. Semnele distinctive ale caracterelor ereditare se moştenesc inde­

pendent fiind unele de altele; 2. Unele din aceste caractere apar la unii indivizi de abia în generaţia

a 2-a. Faptul acesta conduce la distincţiunea caracterelor dominante şi re-cesive ;

3. Exista un raport numeric în aparenţa acestor dominante şi recesive; ceeace conduce la aşâ zisa lege a scindării („Spaltungsgesetz"). Acest raport este cu oarecari fluctuaţiuni 3 : 1, (3 dominante la 1 recesivă).

Relativ la aceste „legi" ale lui Mendel, autorul intenţionează studiile făcute din astă privinţă asupra oamenilor. E! arată cum s'a dovedit eredi­tatea „mendelică" în studiile asupra brachydactiliei, făcute de Farabee, în studiile asupra eredităţii pigmentului colorant la mulaţi, făcut de E. şi C. Davenport. .

Această primă parte a studiului său referitoare la ereditatea biologică — necesară spre o mai bună pricepere a celorlalte 2 părţi conduce pe autor la eestiunea eredităţii psychice şi biologice considerate din punctul de ve­dere al psychologului.

1) Orchansky (Mémoires de l'Académie de St Petersburg). 1894. 2) Correns: „Uber Vererbungsgesetze", 1900. S) Cf. in aeeastä p r iT in t ä intere?antul studiu al lui V. Haecker: „Der Fa­

mil ientypus der Habsburger" in „Zeitseh. f. induktive Abstammung*- u. Verer­bungslehre". VI (1. 2).

II) Ereditatea psychică se manifestă la om, — c a şi la animale. Vom fi •deci nevoiţi să luăm în consideratiune atât psychologia individuală cât şi psychologia animalelor, spre a pricepe mai bine felul şi legile conform cărora se manifestă această cauză. Pe de altă parte nu trebue uitat că cercetări ştiinţifice şi experimente în astă privinţă sunt minime, şi că deci este încă de datoria noastră a discuta atât experimentele viitoare cât şi metoadele lor, bazaţi pe oareşicare rezultate obţinute până in prezent, cari ne vor servi drept directive.

Prin urmare vom trată cestiunea din următoarele puncte de vedere : 1. Ereditatea psychică privitoare la om ; 2. Ereditatea instinctului şi a voinţei — în special cu privire la animale; 3. Posibilitatea pentru viitoare experienţe ştiinţifice. După ce autorul arată necesitatea de a se evita confuziuniJe de în­

ţelesuri la cari au fost aduse observaţiile psychologice ale unor biologi ne­obişnuiţi cu sensul termenilor psychologici, autorul trece la punctul 1) , luând in seamă prima parte întitulată „Ies faits" din L'Hérédité psychologique a lui Th. Ribot. Luând în consideratiune faptul că este mai potrivit a cerceta pe rând şi în conformitate cu psychologia individuală curentă ereditatea feno­menelor psychice în ordin ascendent s'a luat ca punct de plecare ereditatea „facultăţilor perceptive", apoi aceea a emoţiilor, sentimentelor şi afectelor şi în sfârşit ereditatea „inteligenţii". Acest fel de procedare este cu mult mai logic şi ştiinţific de oarece în stările sufleteşti mai complexe intră stări psychice mai elementare. Astfel de multe ori o stare complexă neinteligibilă pentru noi, când o privim pe de a întregul, devine foarte explicabilă din punctul de vedere al eredităţii când cercetăm diferitele ei elemente şi le com­parăm cu acele ale ascendenţilor. De carece aceste aserţiuni sunt foarte im­portante, ne vom opri mai mult asupra lor, dând câteva exemple:

a) Anumite sensaţiuni pot fi moştenite din punct de vedere calitativ si cantitativ delà un părinte, — stările emotive pot fi datorite celuilalt părinte. In felul lor de a produce reacţiuni ele ne vor învedera ereditatea psychică a aşa ziselor elemente psychice, oricât de complexă şi mixtă ar fi reae-ţiunea. Acest fel de a proceda este avantagios şi pentru punctul de vedere biologic, mai cu seamă pentru a dovedi în plus sau poate pentru a înlătura acea supoziţie a lui Ochransky în virtutea căreia organele şi funcţiunile lor se moştenesc independent.

b) Trecem la un exemplu mai uşor de înţeles : Goethe a moştenit, precum spune el însuş, delà mama sa dispoziţiile

tnemperamentului său, — delà tatăl său, care a fost un colector pedant de o-biecte de artă (în special de stampe italieneşti) a moştenit dispoziţiile pro­nunţat optice ale intuiţiei sale. Ereditatea ambelor părţi se vede artât în operile sale literare, în activitatea sa politică cât şi în vieaţa sa particulară.

c) In sfârşit vom arăta schematic cum se poate urmări ereditatea psychică, procedând după expunerea de mai sus. Exemplu:

Tatăl: dispoziţie acustică pronunţată, auz absolut, mare sensibilitate pentru sunete muzicale; — temperament apatic. Predomină curbele de plă­cere, de detensiune şi de liniştire.

Mama: dispoziţie muzicală normală; tip pronunţat optic; temperament sanguin, fantasie vie.

Fiul: moşteneşte delà tatăl dispoziţiile muzicale, delà maimă tempe­ramentul. Are o deosebită uşurinţă de apercepţie şi asociaţie pentru sunete muzicale. Memoria desvoltată în aceeaş direcţie. Consecinţă posibilă şi pro­babilă: compozitor muzical de geniu.

Revenind la convorbirea detaliată a eredităţii sensaţiunilor, autorul începe cu sensaţiunile tactile şi de temperatură. Regretă că nu s'au făcut ob­servaţii psychologice mai exacte întru cât schimbările fizice invplică şi schim­bări psychice paralele şi ereditare. Trece în revistă exemplele date de Ribot după Lucas relative la temperatură, de H. Spencer relative la manile de lu­crători care însă nu indică diferenţele psychice ereditare şi analizează din punctul de vedere psychologie observaţia regretatului Lannelongue asupra „funcţiunei suplementare a piciorului în rassa galbenă" 1). Autorul regretă că in cursul lucrării sale n'a putut explica mai în detaliu ereditatea familiară a stângacilor, precum ar puteà-o face astăzi, bazat pe lucrarea lui H. Higler 2 ) . Se trece în revistă ereditatea acustică, cu referinţă la diferenţele de per­cepţie a intensităţii, a înălţimei şi a timbrului, — ereditatea optică cu refe­rinţa la percepţia nuanţelor de colori, la percepţia luminei şi umbrei (impor­tante pentru artiştii gravori *). Se vorbeşte de ereditatea defectelor vizuale ale diferitelor feluri de daltonisme şi ale miopiei. In special se relevă faptul că în genere fetele dichromaţilor nu sunt atinse de această anomalie, dar că o trec asupra copiilor lor de sex masculin. După W. A. Nagel există însă şi ex-cepţiuni la această regulă. De asemenea se vorbeşte de cazurile de moştenire ale aşa ziselor sinestezii (de ex. audiţiunea colorată) şi se citează puţin cu­noscutele cazuri ale lui Lomer şi Nussbaumer.

Cu privire la ereditatea ©moţiunilor şi a stărilor afective mai complexe autorul repetă că nu s'au făcut studii experimentale. Posibilitatea acestor studii nu este exclusă. Uşor s'ar putea vedea că bazaţi pe experimentele relative la emoţiunile ce însoţesc sensaţiile, ele s'ar putea extinde la cazuri de ere­ditate în special acolo unde se relevă sensaţiuni de calităţi şi intensităţi di­ferite şi unde în acelaş timp se poate avea în vedere temperamentele ante­cesorilor. In orice caz studiul eredităţii emoţiunilor este necesar şi de dorit, căci ele sunt importante atât pentru formaţiunea noţiunilor cât şi pentru priceperea eredităţii voinţei. A cita cazuri de ereditate, de afecte, nu avansează de loc cestiunea noastră. Aci se cere un studiu ştiinţific şi amă­nunţit a felului cum se manifestă- ereditatea, ci nu exemple cari încă în bună parte sunt fără valoare demonstrativă pentru ereditatea afectelor, cum din nenorocire se găsesc câteva şi pe la Ribot.

Ereditatea emoţiunilor şi a afectelor conduce la cestiunea eredităţii instinctului şi a voinţei, adică la punctul 2 al părţii II din lucrare. Pentru autor cestiunea instinctelor este strâns legată de aceea a voinţei. El arată câtă nevoie este de a stabili sensul denumirei pentru a putea lucra cu o no­

i i Lannelongue: G. E . de l 'Académie des Se. 150. 1910, p. 503 - 5 0 7 si Revue scientifique, I, 910, p. 661—663 .

2) Archiv, f. Psychiatrie , vol . 4?, (1. l) , 1911, p. 41 — 146.

ţiune precisă. Marea greutate rezidă în a deosebi acest cuvânt cu conţinutul lui de cealaltă denumire: reflexul, care a cauzat în special psychologilor physiologi cât şi multor biologi mari dificultăţi.

Th. Ribot urmează şi în astă privinţă pe H. Spencer, considerând instinctul ca un reflex complex; când este însă vorba de a stabili dacă el conţine sau nu elemente psychiee, expunerea lui Ribot devine atât de contra­zicătoare, încât este imposibil de a stabili dacă instinctul conţine sau nu ele­mente psychiee. Totuş exemplele date de el sunt foarte bune.

Pentru a putea dă o explicaţie mai plausibilă a felului cum ne putem explica ereditatea instinctului, autorul a fost nevoit să treacă în revistă critică ultimele teorii atât vitaliste, cât şi „automatiste" ale biologilor şi psy­chologilor moderni. Ne vom mulţumi doar a cita pe principalii luptători de o parte şi de alta. Automatişti sunt: A. Bethe, întrucâtva H. E. Ziegler, î i . Spen­cer şi în special zur Strassen, acesta din urmă susţinând că viaţa psyehică nu se poate admite la alţi indivizi afară de sine însuş. Vitalişti sunt: Was-mann, W. Wundt, Kathariner, W. M. Wheeler, N. Karawaijew, etc. O pozi-ţiune deosebită o putem asumă lui A. Forel, care îşi are vederile sale bazate pe teoriile lui R. Semon relative la Mnemă (asemănătoare întrucâtva cu ve­derile lui Bergson). Rezultatul revistei critice a tutulor acestor vederi este că: reflexe sunt fenomene curat fisiologice, că existenta unor fenomene psychiee în decursul lor poate fi posibilă însă nu-i probată; — de îndată însă ce aceste fenomene psychiee devin evidente, dăm întregului complex de re­flexe şi de fenomene psychiee denumirea de instinct.

Pentru a putea dâ o explicaţie mai plausibilă a diferitelor feluri de eredităţi de instinct, autorul distinge între senzaţiunile şi defectele ocazionate de impresiuni externe, cari dau naştere la acţiuni instinctive şi între emo-ţiunile şi senzaţiunile corespunzătoare stărei kinestetice ale organismului cari ocazionează şi ele la rândul lor acţiuni de instinct. Hereditatea acestora este mai stabilă, pe când cea dintâi este supusă influenţelor externe şi legată de emoţiile şi senzaţiile cari depind de starea kinestetică.

In privinţa eredităţii voinţei s'a lucrat foarte puţin. S'ar putea obţine însă şi aci rezultate favorabile, dacă s'ar stabili ereditatea diferitelor tipuri de reacţiune. Singurul care susţine că a obţinut rezultate în astă privinţă e profesorul R. Sommer din Giessen. Materialul nu s'a publicat însă până în prezent.

Autorul trece la explicaţia eredităţii personalităţii. Această ereditate este incontestabilă, când avem în vedere 'marea asemănare în anumite fa­milii, între personalitatea descendenţilor şi aceea a ascendenţilor. Conştiinţa „Eu"-hii este formată din conştiinţa relativ constantă a sensaţiunilor noastre organice, a anumitelor reprezentări, noţiuni şi a unor anumite feluri de a reacţiona, pe cari simţim că le posedăm în orice moment. Acest complex de stări sufleteşti ce-1 purtăm ca un ce relativ-constant cu noi este de natură emotivă, de natura sentimentului, Oeftihlskomplex. Cu privire la constan­tele individuale ale fiecărui Eu îl denumim „personalitate" 1). Ţinând deci

1) W. \V\m<U: Gniml'/.i'tgv der phyxiolog. Fsychol- , voi. 111, p. 374 şi Sys­tem iler PhiloRophie, vnl. I.

samă că această stare complexă de conştiinţă (de natură emotivă) este depen­dinţe de anume stări kinestetice (Oemeinempfindungen u. Gemeingefuhle), ce rrieVg paralel cu stăTi organice şi funcţiuni vitale — vom pricepe uşor că acea parte a personalităţii se va moşteni mai curând care este legată de eredi­tatea unor anume organe, a stării lor şi a corespunzătoarelor stări ^ineste­tice. Astfel devine lămurit de ce personalitatea „eul" nostru moştenit poată să depindă in parte de tată şi tn altă parte de mamă. P e cât-ştim aceasta este, singura explicaţie plausibilă a eredităţii „eului" sau a personalităţii, şi ne mirăm foarte mult că până azi n'a fost dată decât de autorul cărţii, despre care referăm,

:' Am văzut că rămân încă foarte multe puncte de elucidat ştiinţificeşte relative la ereditatea psychică. Este deci momentul de a vorbi despre Viitoa­rele experimente posibile.

Pentru aceasta avem nevoe de: 1) persoane potrivite şi convenabile cercetărilor "noastre; 2) de metode psycholog'ice bine stabilite şi 3) de aju­torul datelor psyehopathologiei.

>:- In privinţa punctului 2 trebue Să distingem ajutoarele instrumentate de cari avem nevee, drumul ce trebue urmat în decursul cercetărilor cât şi gruparea şi calcularea rezultatelor. Cadrul referatului nu permite a iatrâ în

KtefalJuri; — doar atâta dorim să menţionăm, că rezultatele trebue grupate şi c^feulate în sensul stabiîirei de tipuri psychici, cum Se face de ex. astăzi în pedagogia psychrjlogfco-ex'perimentală.

••' In special drumul de urmat după găsirea persoanei convenabile ar fi să'âe facă: 1) cercetări îstorico-empirice asupra familiei sate, în sensul Ini R. Sommer; 2) în acelaş timp cercetare psychologică antemergătoare pe baze caracterologice şi psychologice spre a stabiU „dotaţia" specială sau talearul special al persoanei. In această privinţă fieşieare fel de fenomen psychic trebue cercetat în parte, după metoadele speciale şi în sfârşit 3) pe câf 'e posibil stabiliri cantitative.

Cele spuse până acum se referă la om, cu care nu putem face orice în­cercare experimentală. Cum însă animalele manifestă după opinia noastră fenomene psychiee^ m se pare foarte natural ca ele să fie întrebuinţate îa ex­perimente relative la ereditatea psychică precum s'a făcut şi relativ la ere­ditatea fizică. S'ar putea purcede în această privinţă pe două cai diferite:

întâi s'ar putea urmări influenţa produsă de mediul ambiant asupra schimbărilor de instinct; s'ar putea observă dacă unele dispoziţii maî fine intelectuale obţinute prin dresaj în decurs ds mai multe generaţiuni devin ere­ditare sau nu. Pentru aceste experienţe trebue aleşi părinţi de o egala va­loare intelectuală spre a exclude bastardarea, de oarece este chestie .de a menţine pe cât e posibil in ambii antecesori aceeaş valoare psychică.

Exprimentele biologice asupra bastarzilor cari au desvelit atâtea ade­văruri relative la ereditatea fizică ne-au suggerat îdeea de a le aplica la ere­ditatea psyehică. Nu se ştie dacă dispoziţiile psychiee se moştenesc in con-fortfiitte eu cele 3 „legi" ale Iui Mendeî. S-'au observat însă chiar de către biologi anumite manifestaţiuni psychiee cari ne îndreptăţesc a crede aceasta. Ns-fcste permis a lua drept „unităţi de ereditate" (Erbeînheit) anumite fenţr-

mene psychice cari'par a se moşteni independent. Vom'indica câteva cazuri' de dominanţă bine constatate şi culese din literatura biologică. .-• . 1; încrucişările între tmldoge' şi un fel de ogari englezi, făcute de.

Lord Or f ord, cari au dat naştere la nişte ogari' cn caractere:mai persistente, şi agresive; a rămas deci forma unora, şi s'a moştenit o parte din. dispoziţiile. psychice ale celorlalţi*

2. încrucişarea intre' o căţea de pointer (german) şi un câine neu-fin-landez a dat naştere la 5 hibrizi eu tipul pointeruluii însă mai mari, păr scurt*, si mai' greoi •

3. Tot astfel încrucişări între o căţea baset -şi un câne bernhardin *). . Aceste observaţii sunt de natură a îndruma multe alte cercetări în­

treprinse anume cu scopul bine-stabilit de a constată felul în care* bastar-dările dirigează ereditatea dispoziţiilor psychice. Regretăm doar că autorul, care este primul a fi revelat importanţa studiului eredităţii in astă privinţă* n'a putut complecta observaţiile lui cu însemnări" din registrele crescătorilor,., Putem insă afirmă de acuma că în decursul anului 1912 se vor începe? studii experimentale în direcţia bastardărîlor, menite a da oareşicarî lămuriri* asupra eredităţii psychice..

Către sfârşitul părţii acestei a Il-a* a lucrări şale, autorul mai caută -a., explica ereditatea aşa ziselor caractere colective' şi caracterelor naţionale,;, cari se menţin cu toată nesfârşita varietate, a caracterelor individuale. Ele se* formează în decurs de veacuri pe cale de moştenire naturală, se -modifică, prin încrucişări, cu indivizi dotaţi cu alte dispoziţii, se menţin*in cea mai mare parte, prifnind în acelaş timp prin aceste încrucişări o' anumită varietate ne-*-vătămătoare tipului originar/

III. A treia parte a lucrării caută a explica ereditatea psychică aşa pre­cum reiese din partea a Il-a. Aci se arată de câtă nevoe pentru pricepere a . fost mica excursie în domeniul biologiei a părţii I-a.

1. înainte de toate, este nevoe a ne dâ seama de ceeace este eredi--. fatea;

2. Apoi trebiie să ne explicării cum se face că fenomenele sufleteşti se - , transmit dela părinţi ,1a copii, când după toate observaţiile noastre obiective nu se transmit decât plasmele.germinative; . ; •

3. Explicaţia fenomenului acestuia, fie prin materialismul psychologic,,.. fie prin paralelismul psycho fisiologic luat îrrtr'un sens mai larg şi

4. Admiterea unei continuităţi integrale a fenomenelor psychice, cu alte*.-cuvinte punerea în evidenţă a unui nou principiu psychologic şi anume acela? al conservărei fenomenului psychic ca atare sau mai bine zic al conservărei • energiei psychice. Prin erijarea acestui principiu, ne întâlnim cu anumite... vederi noui în psychologie, adcă cii acele ale energeticei psychice.

1. Pentru priceperea eredităţii, s'a căutat de unii a se considera e r e d i ­tatea ca o lege. Aşa de ex. de Th. Ribot. El defineşte erditatea: „legea bio- : . logică, în virtutea căreia toate fiinţele dotate cu vieaţă tind a se repeta în

1) Cf. A . L a n g : Zeitschr. fur Abstamxrangs- u, Verernbungslehre, voi. I U , ' . 1, 1910, p. 1—33.

descendenţii lor; ea este pentru speţă ceeace identitatea personală este pen­tru individ".

Relevăm această din urmă analogie găsită de Ribot, pentru a nu ne mirà !

ulterior, când vom vedea că pentru Th. Ribot această lege va deveni identică* cu faptele pe cari ea le condiţionează. Aceasta nu este admisibil din punct de vedere logic, căci o lege, oricare ar fi natura ei, nu este identică cu fap­tele ce le condiţionează, de oarece o lege m face alta decât a enunţa rapor­turi între fapte. Mai rău, este însă că această ereditate, „lege ce condiţio--'' nează fapte", are tendinţa de a se personifica, în'primul rând pentru că con--dîţionează şi' în al doilea fiindcă „stăpâneşte faptele cu cari este identică'-'. ' Mai adăugăm, că pentru Ribot (p. 170) ereditatea (o lege) are cauze interne şi externe, că (p. 269) devine o forţă esenţialmente conservativă. Ne-am mira foarte mult dacă după atâtea contraziceri logice, s'ar mai putea pricepe ceeacë esle ereditatea.

Pentru noi, ea este un complex de fapte, prin care se transmit plas­mele germinative cu dispoziţiile lor materiale şi dynamice, — un complex supus multor legi, pe cari noi nu le cunoaştem decât în parte, nici decum însă :

. o lege. 2. Astfel ne putem explica ereditatea biologică. Cum ne putem însă

explica pe cea psychică, când ea nu ne arată nici un fel de transmitere? Aci ' nu "iputem dovedi o plasmă germinativă. Ne vedem puşi însă faţa de fapte de moşteniri sufleteşti atât de izbitoare, încât ele ne sunt şi ne vor rămâne in­contestabile.

Există trei feluri de explicaţii: a) Sau recurgem la miracol şi admi­tem că fiecărei fiinţe i se insuflă câte un duh după naştere; b) Sau admitem în conformitate cu ' materialismul psychologie, că vieaţa sufletească este o funcţiune a materiei, sau c) In sfârşit, admitem un paralelism psychic physio­logie, luat într'un sens larg şi bazat pe o caracterizare cât se poate de com­plectă a fenomenului psychic.

-Punctul a îl eliminăm delà început, de oarece nu facem teologie. Punc­tul & ni se pare foarte •plausibil la prima vedere, neadmisibil însă dacă con­siderăm natura celor două fenomene diferite ce vroim a le pune în raport de argument şi de funcţiune. Fenomenele psychice sunt de natură imediat su­biectivă, cu toate că în studiul psychologiei avem criterii obiective şi ime­diate, .pentru a le recunoaşte, — pe când fenomele fizice sunt recunoscute într'un chip mediat obiectiv. Nu putem intra aci în detalii, însă pe cât se vede având a face cu fenomene cu totul disparate între ele, faţă de recunoştinţa noastră ne este imposibil a stabili raporturi funcţionale între ele.

Ne-ar mai rămâne o explicaţiune, anume aceea că dispoziţiile psychice se moştenesc în chip latent, că ele rămân latente. Această explicaţie conţine însă o contradicţie în adjecto, deoarece a fi psychic şi latent este contrazică­tor în sine insăş, — ci nu e admisibil decât faţă de felul obiectiv şi de posibi­litatea de a recunoaşte pe cale mediată manifestaţiuni psychice. In acest de al doilea sens însă, revenim la admisibilitatea de fenomene elementare, chiar şi acolo unde privite ca să zicem astfel din afară, ele par a fi latente. Astfel suntem conduşi la paralelismul psycho-physiologic.

Acest principiu poate explica ereditatea, implică însă o lărgire a sen-

238 D R , U . JOSEFOVIGI

sului cuvântului psychic în sensul elementului psychic. Discuţiunea amănun­ţită şi stabirirea acestui sens nu-1 putem urmări aci ; — cadrele Studiilor Filosofice s'ar opune la aceasta. Autorul a fixat, ca un fel de rezumat al artalizărei sale în două tabele, explicarea eredităţii psychice prin parale­lismul psycho-physiologic.

Ga un fel de complement explicativ al paralelismului, autorul se mai vede nevoit a schiţă pe scurt consideraţiile sale relative la continuitatea fe­nomenelor psychice. El arată că nicăieri în decursul vieţii, n'avem o întreru­pere a fenomenelor psychice considerate ca atare; că acolo unde ni se pare că am găsit această întrerupere, ea nu este decât aparentă. Singurul caz în care această întrerupere părea vădită, este acela al eredităţii psychice. In fond însă, şi aci ea este numai aparentă, şi ar stă în caz contrariu in contra­dicţie flagrantă cu cazurile prea evidente de ereditte psychică.

Acest principiu al continuităţii fenomenelor psychice, ea atari, sau mai bine zis principiu al conservării energiei psychice, împreună cu .principiul .pa­ralelismului psycho-fisiologic, ar explică deci în mod satisfăcător ereditatea psychică.

Ne mai rămâne dar să menţionăm că lucrarea noastră fiind forţamente constrânsă la un cadru mic, a trebuit să omită multe detaliuri şi fapte, că la d nouă publicare nu numai materialul experimental şi doveditor va fi cu .mult mai mare, dar că vom reluă kgăturilp naturale, c e l e prezintă studiul ere­dităţii psychice- cu pedagogia, antropologia şi etimologia. Sperăm că • până atunci vom fi putut pune în alte lucrări baze mai solide încă principiului conservărei- energiei psychice ; — aceasta fiind o necesitate absolută faţă de toate problemele asupra cărora 'psyehologii au căutat să treacă în totdeauna cât mai repede şi din păcate, cât .mai superficial posibil. Una din aceste pro­bleme este şi ereditatea.

Odată cu aceste observaţii finale, cred a fi caracterizat totdeodată acele puncte pe cari le consider încă slabe în lucrarea mea. Mi-am dat pe de altă parte silinţa celei mai mari minuţiozităţi, faţă de faptele doveditoare terminologice ale altora, — scăpări cari au implicat încurcături şi contraziceri multe.

(Leipzîg).

Dr. U. JoseîovicL

T A B L A D E M A T E R I I A V O L . V I

P a g i n a

V. Ghidionescu : Pedagogia ştiinţifica şi noile reforme şcolare . 3— 4 0 MariiL N. Ştefane,"-"- • Cr iza log ic t i 4 1 — 68_J A''. / . : Revista revistelor 69— 70

—^—~Z• IiJSţsip&gQU-i Irriagirnîţia._&târilor interioare şi memoria afectivă . ~7"î— 96 Maxiu-^^ălţeşcu \ Filosofia ştiinţifica '."*: rjfi—w9\ E. C. Decusară : Responsabilitatea actelor psihismului inferior . 120—128"! A. Ştefănescu-Galaţi : Ed. Toulouse et H. Pieron (Technique de"~

Psychologie experimentale de Toulouse, Vaschide et Pieron) 129—130 C. Antoniade: RaţiQnalism-^a^rajrjn^isja„ "131—152

J _._ G. G. Antonescuj Educaţia estetica 1 5 3 -D. Drăghicescu: Geneza sociala a idealului 175—191

_^=^L_Socoliu : Psihologia aplicata la învăţarea limbilor streir.e . . 192—209 C. Rădulescu-Motru: însemnătatea rilosofiei pentru formarea spi­

ritului ştiinţific '. 210—218 ihail Antoniade: Problema adevărului în filosofia pragmatistă j^JjHgpjsgr

\Dr. U. Ţosefovici: Ereditatea psychicâ (Âuforeîefat crit ic) . . . 228—238

-IQl

S T A T U T U L S O C I E T Ă Ţ I I D E S T U D I I F I L O S O F I C E

I. Se înfiinţează în Bucureşti o Societate de Studii Filosofice, cav» are de scop cult ivarea şi răspândirea acestor studii.

II. Mijloacele de realizare ale scopului .sunt : 1. Comunicaiile de lucrări ce-şi fac membrii activi la adunări le lor lunare; 2. Conferinţele şi discuţiile contradictorii ; 3. Publicarea revistei Studii Filosofice, în cel puţin 30 coaie pe an,

în care se tipăresc lucrările membrilor, comunicările, rezumatul discuţiilor din şedinţele ordinare, şi dări de seamă asupra 1 "orarilor filosofice însemnate din ţ a ră şi s t r ă i n ă t i t e ;

4. Aducerea personalităţilor filosofice însemnate din s t ră ină ta te pentru a face conferinţe în Bucureşti, precum şi răspândirea cunoştinţelor filosofice în ţ a ră pr in organizarea de conferinţa în diferite oraşe.

III. Pot face parte din această societate ca membrii activi toate per­soanele care se interesează de studiile filosofic^. Studenţii universitari sunt primiţi ca membrii aderenţi . Adunările generale pot proclamă membrii ono­rifici personali tăţ i le marcante în filosofie sau persoanele caro au a ră ta t un deosebit interes pentru sosiotate.

IV. O t i zu ţ i unea anuală este do 20 lei, în schimbul căreia membrii pri­mesc, fără al tă plată, publieaţiunoa Studii Filosofice. Studenţii membrii ade­renţi plătesc abonamentul revistei şi au dreptul să asiste la şedinţele Societăţii.

V. Societatea se adună, cel puţin odată pe lună pentru conferinţe, co­municări şi discuţii. Ordinea do zi se fixează de Comitet şi se anunţă înainte domnilor membrii.

VI. Societatea va fi condusă de un comitet de ş ip te membrii activi, care va îngriji în acelaş timp de publicarea Studiilor Filosofice. Comitetul se alege pe timp de trei ani. Primul Comitet este ales în ziua de 2 Februarie 1910, ziua de constituire a Societăţii. Corn totul ale^e din sânul său pe Secretar şi Casier. Şedinţele Comitetului sunt prezidate de membrul col mai în vârs tă .

Şedinţele Societăţii do. Studii Filosofice pot fi prezidate şi de persoane lua te în afară de Comitet, dar atunci având delpgaţiunea exprimată a ace­stuia. In cazul când această delegaţiune nu se dă, prezidează uuul dintre membrii Comitetului şi cu preferinţă cel mai în vârsta,.

VII. Membrii activi.-sunt aleşi de către adunări le membrilor activi cu majoritate de voturi . Membrii onorari sunt proclamaţi în şedinţele solemno ale Soc'etăţi i . Membrii aderenţi sunt admişi de către Comitet.

VIII. In fiecare an, la 2 Februarie, Comitetul va face o dare de seamă despre gestiunea financiară şi act ivi tatea ştiinţifică a Societăţii, care se va pu­B L I C A în revista Societăţii, după aprobarea da tă de adunarea membrilor activi .

IX. Comitetul se reînoeşte la fiecare trei ani eu majoritatea voturilor membrilor activi . Membrii vechiului Comitet pot fi realeşi.

X. Adunările Societăţii se ţin cu orce număr de membrii, când la or-, d n e a zilei sunt comunicări Ş I discuţiuni ştiinţifice, şi cu jumătate plus unul când la ordinea zilei sunt cestiuni de administraţi" , sa.! sunt de votat, membrii activi, membrii onorari şi membrii în Comitet.

Comitelui Societăţii pe periodul anilor 191 o—1813 se compune din D-nii: Anlonescu, docent universitar ; C. Antoniade, doc/or în filosofie; I. F. Buricescu, profesor secundar; D. Dranhicescu, conferenţiar la Universitate ; Dr. Duşcian, pu­blicist; E. t>jrti, publicist yi C. Rădulescu-A'olru, profesor universitar.

SOCIETATEA D E STUDII FILOSOFICE DIN BUCUREŞTI

M E M B R I I A C T I V I

Arbure Zamfir C , publicist, Bucureşti. ' Antonescu G. G., docent universitar, Bucureşti.

Antoniade Constantin, magistrat, Bucureşti. Antoniade M., avocat, Bucureşti. Antim St., publicist, Bucureşti. Aslan G., profesor, Bucureşti. Bernfeld P., dr. în medicina, Bucureşti. Buricescu I. F., profesor. Călăraşi Cihoschi St., avocat, profesor, Bucureşti. Drâghicescu D., conferenţiar la facultatea de litere, Bucureşti. Dragu G. C , profesor, Bucureşt-'. Djuvara M. T., inginer, Bucureşti. Djuvara Mircea, Paris. Dicescu Torfia. profesor, Bucureşti. Dobrescu D., avocat, Bucureşti. Duscian I., dr., Minsk (Rusia) Evoescu Emil., licenţiat în filosofie, Bucureşti. Ghibânescu 11 ie, profesor, Dorohoi. Guşti Dimitrie, profesor universitar, Iaşi. Horvat Dimitrie, profesor, Ti rnu Severin. Ipaniţescu D., profesor, Bucureşti. Mârculescu Eftimie, licenţiat în filosofie, Berlin. Nămoloiu G. loan, profesor, Focşani. Pocola Emil, Olâhbaksa (Ungaria). Porn Eugen, publicist, Bucureşti. Papadima Preotul N., comuna Cataloi, jud. Tulcea. Prodan C , magistrat, Bucureşti. Parthenki Cesar, magistrat, Bucureşti. Petrovici I., profesor la facultatea de litere, Iaşi. Râdulescu-Motru C , profesor universitar, Bucureşti. Rfducanu I., doctor în ştiinţe'e economice, Bucureşti. Ştefânescu. Marin N., Bucureştii-Noui. Ştefănescu-Galaţi A., publicist, Bucureşti. Sudeţeanu C , profesor. T.-Severin Strajan M., profesor, Craiova. Tabacariu Gr. A., institutor, Bucureşti. Vâlsan George, profesor, Bucureşti. .„ •

M E M B R I I A D E R E N Ţ I

Andronescu N. N., Athanasiad I. Anna, Bânescu M., Beştelti-Oncescu M., Costescu M., Cârlova PI., Ceauşescu D. T., Gerota C , Georgescu Mă­gura P. D , Hasnaş C. Sp.. Ivanovich I. Aurel, lonescu C. N., Ispir Vasile G , lonescu Nicolae C , Mirea Victoria, Mihâilescu Ionia S., Oprea Con­stanţa, Petrescu Const., Popescu-Necşeşti Al., Popescu Const. S , Pretorian N., Stănescu O. Ştefan, Stenescu Lucy, Teodorescu G. Dem. D-tru, Theo-dorescu Dem. I., Trancu Gh. T., Teodorescu Eugenia, Teofanescu Eugen, Vrabie C. Cuza, Weissberg M.

La Administraţia „Studiilor Filosofice" Bucureşti, str. Academiei 19 (Pasagiu! imobiliara, 3), cum şi la Tipografia Profesională, Dim.

C. lonescu, str. Câmpineanu, 9, Bucureşti, se află de vânzare:

Din colecţiunea «Studii filosofica apărută până acum : Volumul I, scris In întregime de D-I C. Râdulescu-Motru, cuprinde : Va­

loarea silogismului. Problemele Psihologiei. Gestiuni de estetică, Va­loarea ştiinţei. Organizarea raţională a Universităţilor. Psihologia martorului. Psihologia industriaşului. Ştiinţă şi energie.

Volumul II, cu colaboraţiunea D-lor C Radulescu-Mntru, D, Drăghicescu, C. Antoniade, G. O. Antonescu, 1. Petrovici. Eugen Porn, 1. F. Bu-ricescu, I. Ghibânescu, e t c , cuprinde: Psihologia revoluţionarului. Determinismul social, Filosofi a lui H. Bergson. Critica estetică. Atomismul filosofic. Importanţa pedagogică a individualităţii, etc. Comunicări. Bibliografie.

Volunr.il III, scris în întregime de D. C. Râdulescu-Motru, cuprinde: Afir­marea personalităţii în principalele momente ala culturii. Legea con-servaţiunei unităţii sufleteşti. Persoană şi mediu. (Putererea sufle­teasca, Partea I — III).

Volumul IV, scris în întrtgime, de D. C. Radulescu-Motru, cuprinde: Me­canismul actului voluntar. Caracterul. Puterile sociale. Cultura. (Puterea sufleteasca, Partea IV—V)

Volumul V, scris cu colaboraţiunea D-lor: I. Petrovici, Marin N. Ştefâ-nescu. St. Antim, Marcel T. Djuvara, G. Antonescu, 1. Bucoviceanu, cuprinde: O nouă metodă inductivă, Logica şi problemele metafizice, Substratul economic al familiei. Teoria noţiunilor, etc.

Volumul VI, cu colaboraţiunea D-lor: Vladimir Ghidionescu, Marin N. Ştefânescu, G. C. Antonescu, Nisipeanu, cuprinde : Pedagogia ştiin­ţifică şi noile reforme şcolare. Criza Logicei. Revista Revistelor, etc.

Volumul VII, este scris în întregime de D. C. Radulescu-Motru, cuprinde: Elemente de metafizică.

Pentru abonaţii «Stndiilor Filosofice» sau «Nonei Rev i s t e Române» se acordă un înseninat rabat.

P r e ţ u l f i e c ă r u i v o l u m , L e i 6.

E L E M E N T E D E

Principalele probleme ale filosofici contimporane PE Î N Ţ E L E S U L TUTUROR

D E

C. R A D U L E S C U - M O T R U Profesor la Universitatea din Bucureşti

Ediţie populară 4 Lei

14453.—Tip. Profesională, Dim. C. loneseu, str. Câaipineanu, 9.—Bucureşti.