TRUE AND FALSE GODS IN SHAFFERS PLAY THE ROYAL HUNT … 04 29.pdf · este capturat, coroana îi este smulsă de pe cap de către Pizarro, care se încoronează simbolic, la finalul

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

239

TRUE AND FALSE GODS IN SHAFFER’S PLAY THE ROYAL HUNT OF THE SUN

Antonia Pâncotan

Assist. Prof., PhD, Partium Christian University, Oradea

Abstract: The present paper aims at analyzing one of the best plays written by the British playwright,

Peter Shaffer, The Royal Hunt of the Sun. The main ideas to be analyzed here are: the idea of faith, of

transcendence or the lack of it, the concepts of honour, of chivalry, and the broader concepts of politics,

of history, of truth, and fiction. The context the author chooses for debating the above mentioned

concepts is the world of the old Peru, in the moment it was conquered by the Spanish.

Keywords: false transcendence, truth, faith, civilization.

Unul dintre cei mai influenți dramaturgi britanici contemporani, Peter Shaffer, a fost

asociat cu gruparea literară foarte însemnată, dar de asemenea foarte eterogenă a „tinerilor

furioși”, care a căpătat contur în Anglia anilor ’50. În ciuda acestei asocieri, putem afirma că

Peter Shaffer s-a plasat adesea în opoziție cu trendurile teatrale ale timpului său. Cu toate

acestea, la fel ca majoritatea dramaturgilor din generația sa, Shaffer își canalizează energiile

creatoare în direcția alimentării revoltei împotriva organizării și a nedreptăților sociale. În piese

precum Equus și Shrivings acest conflict, între individ și societate, este la apogeu. Încercările

personajelor de a se separa de societate se materializează în efortul de a-și construi lumi

imaginare compensatoare. În Equus ei reușesc, însă cu prețul alienării de „normal”, iar în

Shrivings , în ciuda încercărilor personajelor de a-și construi o lume utopică, în care să se

refugieze, aceasta se transformă, în cele din urmă, într-o lume distopică. În Exercițiu pentru

cinci degete, una dintre piesele de început ale lui Peter Shaffer, conflictul cu societatea britanică

tradițională, cât și conflictul dintre generații, prezent în piesă, nu își găsesc o rezolvare.

Accentul cade pe furia crescândă a personajului principal, iar energia sa pulverizantă amintește

de piesele lui John Osborne, Epitaf pentru George Dillon sau Privește înapoi cu mânie, unde

este schițat același conflict între personajul principal și mediocritatea care definește viața

socială, care în cele din urmă îi sufocă și îi învinge pe cei care se revoltă. Dar ceea ce îl separă

pe Shaffer de Osborne este gradul de preocupare față de tematica socială. Shaffer nu este atât

de motivat din punct de vedere literar de factorii sociali precum Osborne, de aceea conflictele

sociale nu sunt plasate în centrul pieselor sale. În schimb, Shaffer pare a fi motivat de

construcția și deconstrucția de lumi ficționale, iar furia personajelor sale provine în mare parte

din obsesia lor pentru adevăr și din lupta lor susținută împotriva ipocriziei, a aparențelor

înșelătoare și a conformismului social.


240

În piesele lui Shaffer întotdeauna accentul cade pe individ, pe personaj, pe trăirile și

reacțiile acestuia față de factorii exteriori. Dacă în piesele amintite contextul implică socialul

sau conflictul dintre generații, în piesa În căutarea soarelui accentul cade pe conflictul dintre

două lumi diferite, Spania anilor 1529-1533 și lumea incașă a aceleiași perioade, reprezentate

prin două personaje emblematice: Francisco Pizarro, comandantul spaniol al expediției în lumea

incașă „un bărbat între două vârste. Deși puțin cam trecut, încă viguros, cu o înfățișare

poruncitoare, aspru, muncit de gânduri și misterios. Întreaga lui personalitate este satanică;

gesturi hotărâte și adeseori violente, expresie concentrată și energică, capabilă de furie și

cruzime, dar totodată și de accese de melancolie sau umor”1 și Atahuallpa, regele incaș al

Perului „îi vedem chipul dăltuit într-o aroganță calmă. Întreaga lui statură respiră o deplină

demnitateși o grație firească. Ori de câte ori se mișcă sau vorbește, o face conștient de originea-

i divină, de funcția-i sacră și de puterea-i absolută.”2 Pizarro și Atahuallpa reprezintă amândoi

figuri ale autorității, însă autorități percepute fundamental diferit: Pizarro este conchistadorul,

care vine să ocupe cu forța teritoriul ocupat de pașnicii incași, să le fure aurul și bogățiile și să

le impună cu aroganță un nou Dumnezeu și o nouă civilizație. Autoritatea reprezentată de

Atahuallpa este mai degrabă una de natură spirituală. Supușii lui îl divinizează pentru natura sa

și pentru calitatea sa de fiu al soarelui. Cultul solar al acestei civilizații îi imprimă caracterul

fundamental pacifist. Pizarro reprezintă forța fizică, violența, pe când Atahuallpa este forța

spiritului, înțelepciunea.

Peter Shaffer și conceptul de memory play3

Piesa debutează cu relatarea bătrânului Martin, care este naratorul acțiunii, Shaffer

mergând pe linia teatrului epic, trasată de Bertolt Brecht. Opțiunea pentru diegesis și

alternanțele între mimesis și diegesis îl fac pe bătrânul Martin să pară mai degrabă un regizor,

care pune în scenă propriile amintiri, chemând personajele din negura memoriei să își joace

încă o dată trecutul, de această dată în fața unor martori-judecători, la fel cum procedează și

naratorul din Amadeus, Salieri. Diferența dintre cei doi o reprezintă motivația din spatele

confesiunii: în cazul lui Martin aceasta este o purificare de o vină colectivă, aceea a aducerii

Perului la ruină, vină pe care o împarte cu ceilalți 166 de oameni care au luat parte activă la

cucerirea teritoriului incaș; în cazul lui Salieri confesiunea este motivată de dorința de a a-și

legitima acțiunile profund omenești și de a se autolegitima pe sine ca artist, mai mult decât de

a obține iertare. Ambele confesiuni sunt printre cele mai cutremurătoare din literatura

universală, tocmai datorită faptului că în ele vocea naturii umane este asurzitoare.

1 Peter Shaffer, În căutarea soarelui, traducerea de Andrei Bantaș, în Teatru Englez Contemporan, vol .1, Prefață

de B. Elvin, București, Editura Pentru Literatură Universală, 1968, p. 206. 2 Ibidem, p. 251. 3Brian Richardson, Voice and Narration in Postmodern Drama în New Literary History Vol. 32, No3, 2001, pp.

683.


241

La fel ca în orice memory play, narațiunea este homodiegetică, piesa este parțial narată,

parțial pusă în scenă, iar naratorul este și participant la evenimentele pe care le narează.4 Astfel,

Martin este prezent în piesă în două ipostaze: Bătrânul Martin și Tânărul Martin, de aici și

complexitatea acestui personaj, a cărui evoluție este vizibilă în judecățile pe care le emite în

două momente temporale diferite din viața sa. Introducerea realizată de Bătrânul Martin este

revelatoare, în ceea ce privește calitatea sa de povestitor și natura narațiunii:

„Mă numesc Martin. Sunt soldat al Spaniei și atâta tot. Cea mai mare parte a vieții mi-

am petrecut-o luptând pentru pământ, pentru comori și pentru cruce. Sunt un om neprețuit.

Curând am să mor și au să mă îngroape aici, tocmai în Peru, țara la a cărei ruină mi-am adus

și eu obolul de când eram un băiețandru. În povestea asta tocmai de ruina țării e vorba. De

ruină și de aur. E vorba de mai mult aur decât o să apuce să vadă vreodată măcar unul din voi,

chiar dacă ar lucra într-o monetărie. Am să vă povestesc cum 167 de oameni au cucerit un

imperiu de zece milioane. Și pe urmă o să mai auziți tot felul de alte lucruri, pe care nu le-a

mai povestit nimeni până acum. Lucruri care să vă facă să gemeți și să țipați sus și tare că vă

mint. Și poate că într-un fel chiar vă mint.”5 Acest captatio benevolentiae de la începutul piesei

este o strategie narativă, menită a stimula interesul spectatorului/cititorului și un mod ingenios

de a investi în preliminariile narațiunii. De asemenea Bătrânul Martin avertizează, tot aici, în

legătură cu adevărurile controversate și incomode conținute de mărturia sa. Iar în ultima parte,

în ceea ce privește adevărul celor relatate, naratorul este ambiguu. Înțelegem că adevărul este

al individului, nu al grupului, la fel cum poate fi al ficțiunii, nu al realității. Adevărul nu este

pentru Martin o valoare obiectivă, la fel cum nu este nici pentru autor. La fel ca în Equus sau

Amadeus, și în această piesă avem un narator necreditabil, tipic postmodernist prin felul în care

prezintă istoria dominației spaniole asupra incașilor. Atât Brian McHale, cât și Linda Hutcheon

vorbesc despre această trăsătură comună a textelor postmoderniste și anume tentația de a oferi

alternative ficționale adevărurilor oficiale. În termenii Lindei Hutcheon, piesa lui Shaffer este

o metaficțiune istoriografică6, Shaffer pornește de la evenimente și personaje istorice reale, pe

care le reinvestește fictional, transformându-le în arhetipuri.

Cultul Soarelui și contradicțiile creștinismului

Autorul pune în scenă două personaje istorice antagonice: Francisco Pizarro,

conchistadorul spaniol și Atahuallpa, regele inca. Ca personaje, aceștia sunt investiți de autor

cu o puternică forță simbolică pe parcursul piesei: unul reprezintă o civilizație în expansiune,

cea spaniolă a secolului al XVI-lea, celălalt una apusă, cea a incașilor, unul aduce creștinismul,

iar celălalt întruchipează cultul soarelui. Ei ilustrează două modalități diferite de a percepe

divinitatea.

4 Ibidem, p. 685. 5 Peter Shaffer, În căutarea soarelui, în Teatru englez contemporan, vol I, p. 205. 6 Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Traducere Dan Popescu, București, Editura Univers, 2002.


242

Conflictul istoric între cei doi pare simplu: unul este învingătorul, celălalt învinsul, iar

cum istoria ține întodeauna cu învingătorii, acest episod este prezentat ca o victorie a civilizației

asupra sălbaticilor, ca o victorie a creștinismului asupra păgânilor. Tocmai aceste aspecte sunt

răsturnate de piesa lui Shaffer, care arată că un război nu este câștigat niciodată de umanitatea

superioară, ci întotdeauna de cea inferioară. Lumea este un loc dominat de violență și cruzime,

în care cel mai crud învinge întodeauna. Adevăratul conflict este între o reală civilizație

superioară, care cade, doborâtă de o civilizație inferioară, iar totul se înscrie în limitele

firescului unei lumi, care nu este altceva decât un imens lanț trofic: „Asta e lumea. Vulturul îl

sfâșie pe condor. Condorul îl sfâșie pe corb (...) Cei îmbrăcați îi hăituiesc pe cei despuiați”7

Confruntarea finală între spanioli și incași nu are nimic glorios, spaniolii au atacat și au

ucis mii de oameni neînarmați, care încercau să își protejeze regele. În cele din urmă regele inca

este capturat, coroana îi este smulsă de pe cap de către Pizarro, care se încoronează simbolic, la

finalul primului act. De acum începe domnia „Dumnezeului alb”, se intră în era haosului și a

distrugerii.

Întreaga ideologie spaniolă, cultul cavalerului, ideea de virtute și dreptate, toate sunt

reconsiderate, pe bună dreptate, de Martin, la finalul vieții, când își dă seama de artificiozitatea

lor: „Ia uitați-vă la războinicul ăsta, ce fudul umblă! Sabia îi aduce numai glorie. Pintenii lui

sunt mântuirea omenirii. În sfârșit, unul dintre cavaleri. Adevăratul și desăvârșitul cavaler,

blând și plin de virtute, ocrotitorul lui Cristos. Doamne Isuse! Toți scăpăm, încetul cu încetul,

de visurile copilărești, dar care din noi ar putea să fie smuls brusc din ele și să trăiască totuși,

după aceea, păstrându-și dragostea neîntinată? Trei mii de indieni am ucis noi în piața aceea.

Singurul spaniol rănit a fost generalul, pe care l-a zgâriat un vârf de sabie (...) În noaptea

aceea, când eu stăteam în genunchi și vărsam într-un canal, imperiul incașilor s-a oprit din

mers.”8

Tânărul Martin, sedus de mitul cavalerului, a încercat să se conformeze lui pentru ca

apoi să descopere că totul este ideologie goală. Pizarro, pe de altă parte, este cu desăvârșire

lipsit de idealism în ceea ce privește patria sa: „Spania și cu mine – suntem străini unul față de

altul, încă de când eram copil.”9 „Civilizația” spaniolă nu a fost foarte generoasă cu Pizarro,

care a fost copilul din flori al unei femei sărace. Porcar până la vârsta de 22 de ani, apoi ostaș

în armata italiană și spaniolă, sărac și înfometat, el nu poate fi păcălit cu noblețea și cinstea ideii

de cavaler.

Pizarro este singurul dintre spanioli care sesizează și contradicția fundamentală,

minciuna și ipocrizia reprezentanților bisericii: „Ducă-se dracului toate bisericile care există,

sau care ar putea vreodată să existe! Ah, cât de mult vă urăsc! «Ucide pe cel pe care-ți

poruncesc eu să-l ucizi, și-ți făgăduiesc iertarea!» Voi, care cu degetele voastre subțiri înfigeți

cuțitul în om. Cum îndrăzniți voi, preoții, să binecuvântați un bărbat care se duce să-i taie pe

7 Peter Shaffer, p. 223. 8Ibidem, p. 249. 9Ibidem, p. 212.


243

alții cu sabia la bătălie? (...) Spune-mi, te rog, blândule părinte, dacă Cristos s-ar afla acum

aici, crezi că l-ar ucide pe regele incaș?”10

Falsa superioritate a spaniolilor, care nu sunt altceva decât niște jefuitori, care aduc cu

ei moarte și distrugere sub pretextul încreștinării și civilizării este evidențiată de Pizarro.

Ipocrizia clericilor ale căror acțiuni nu se conformează predicilor lor îl îndepărtează pe Pizarro

de creștinism și îl apropie de Atahuallpa, Dumnezeul incaș. Pizarro crede în Atahuallpa, în

pacea și liniștea pe care o emană, atât de departe de contradicțiile creștinismului, de

mecanismele sociale și religioase ale „civilizaților” spanioli, pe care îi repudiază. În acest

context, alegerea lui Atahuallpa, este firească: „Dacă mă duc la piață după Dumnezei, pe cine

cumpăr? Pe Dumnezeul Europei cu toată moartea pe care o aduce și sângele pe care-l varsă,

sau pe Atahuallpa din Peru? Spiritul lui menține un imperiu blând și liniștit ca grânele de pe

câmp.”11

Mitul cristic reloaded

În urma bătăliei și a capturării lui Atahuallpa, Pizarro și regele incaș petrec mult timp

împreună, discutând. Treptat, regele incaș devine mult mai mult pentru Pizarro decât un simplu

captiv. El va trezi în comandantul spaniol credința pe care creștinismul nu a reușit să o trezească.

Prin Pizarro, Shaffer accentuează ideea aspirației umane fundamentale spre absolut, spre

nemurire. Acest personaj exprimă în cel mai autentic mod posibil nevoia umană de a crede în

Creator, într-o ființă superioară, care se situează dincolo de limitele umane ale vieții și morții.

Prin Atahuallpa autorul reia mitul cristic, care aici se concurează pe sine: Dumnezeu

luptă contra lui Dumnezeu, Atahuallpa luptă contra lui Isus în arena ficțională pregătită de

Shaffer. Pus față în față cu iminența condamnării la moarte de către oamenii lui Pizarro, care

sunt total scăpați de sub controlul conducătorului lor, Atahuallpa spune: „ Eu sunt Dumnezeul

celor patru zări, și dacă mă ucizi astă-seară, mă voi scula din nou în zori, când tatăl meu îmi

va atinge trupul cu primele raze de lumină.”12 Odată cu mitul cristic este de asemenea reluat și

întregul ciclu moarte-înviere. Credința lui Pizarro în eternitate, în ieșirea din timp, în veșnicia

vieții face face pandant cu spiritualitatea lui Atahuallpa. Pizarro vrea să creadă, să asiste la acest

miracol, la întoarcerea la izvorul vieții, găsindu-se pe sine prin Atahuallpa. Însă, scindat între

credință și scepticism, Pizarro nu este consecvent în atitudinea sa față de divin:

„ATAHUALLPA: (...) Pentru tine voi face un lucru mare, voi înghiți moartea și o voi scuipa

afară din mine.

PIZARRO (în șoaptă): Nu poți.

ATAHUALLPA: Ba da, dacă va voi tatăl meu.

PIZARRO: Și dacă nu va voi?

ATAHUALLPA:Va voi. Poporul lui încă mai are nevoie de mine. Trebuie să crezi.

10 Ibidem, p. 284. 11Ibidem, p. 285. 12Ibidem, p. 288.


244

PIZARRO: Imposibil.

ATAHUALLPA: Crede!

PIZARRO: Dar cum? Cum?... ”13

În cele din urmă, Pizarro e spovedit de Atahuallpa după ritualul incașilor pen tru că

regele incaş îi oferă speranță în transcendență, în învingerea morții și în ieșirea din timp, o

obsesie a conchistadorului spaniol.

Fără să vrea însă, Pizarro este un instrument al istoriei, iar prin el cade Atahuallpa, în

ciuda faptului că vrea să îl salveze de la moarte. Nemaiputându-li-se împotrivi oamenilor săi,

care cer moartea lui Atahuallpa, Pizarro reuşeşte totuşi să schimbe sentinţa arderii pe rud în cea

a spânzurării, pentru a rîmâne întreg, ca tatăl său, Soarele, să îl poată învia. Preţul pentru

schimbarea sentinţei este însă botezul creştin. La insistenţele lui Pizarro, Atahuallpa acceptă,

îşi reneagă originea divină, se închină Dumnezeului albilor, pierzând orice șansă de a reînvia.

Botezul lui Atahuallpa, reprezintă pierderea autorităţii divine a acestuia şi totodată

moartea simbolică a cultului soarelui. Pierzându-şi identitatea, regele incaş moare la vârsta

cristică, spânzurat de oamenii lui Pizarro. La modul simbolic oamenii lui Pizarro distrug

medalionul soarelui, simbol al regalității incașe și totodată simbolul lor spiritual, moment în

care soarele se întunecă. Titlul piesei şi semnificaţiile acestuia trebuie puse în legătură cu acest

moment cheie al piesei.

Finalul aduce în scenă transcendența goală și sufocanta lipsă de speranță. În fața

trupului mort al lui Atahuallpa, reacția profund umană a lui Pizarro este zguduitoare:

„PIZARRO: Mincinosule! M-ai tras pe sfoară! Mincinosule!... (o clipă trupul lui bătrân

e zguduit de suspine;(...) Nu mai mi-aduci pacea, Atahuallpa (...) Nu-mi mai aduci nici o

bucurie, Atahuallpa. Singura bucurie e moartea. Am trăit sfâșiat de ură și dintr-o parte și dintr-

alta: acum mor, între ochi orbi și un cer orb. (...) Dumnezeu e doar un nume, scris pe unghia

ta, și pentru acest nume încep strigătele și cruzimile. Dar a trăi fără speranța unei existențe

ulterioare, și a crea orice Dumnezeu care există, o, asta e fără îndoială o treabă

nemuritoare...”14

Acest final îl lasă pe Pizarro deznădăjduit, neputând să creadă în Dumnezeul crud al

spaniolilor, dar nici în natura divină a regelui incaș, care nu-și respectă promisiunea în privința

învierii. Piesa se încheie cu concluzia amară a lui Martin, martorul și naratorul evenimentelor:

„Așa a căzut Perul. Noi i-am adus lăcomia, foamea și Crucea; trei daruri pentru o viață

civilizată.”15

Shaffer creează prin figura lui Pizarro un arhetip uman, conchistadorul spaniol pare mai

puţin interesat de cucerirea unor spaţii fizice, însă investeşte în cucerirea unor spaţii spirituale.

Aspiraţia lui este de a cuceri nemurirea prin credință și de a învinge moartea prin învierea lui

Atahuallpa, care reprezintă o promisiune a propriei învieri. Speranța de a învinge moartea este

cea mai puternică speranță umană, însă aceasta i se neagă lui Pizarro în momentul în care vede

13Ibidem, p. 290-291. 14Ibidem, pp. 293-294. 15Ibidem, p. 294.


245

că Dumnezeul său nu învie. Astfel, singura certitudine pentru comandantul spaniol rămâne

moartea. Incapacitatea omului de a-şi depăşi condiţia şi de a învinge moartea este cea mai

sfâşietoare dramă umană.

BIBLIOGRAPHY:

Peter Shaffer, În căutarea soarelui, traducerea de Andrei Bantaș, în Teatru englez

contemporan, vol .1, Prefață de B. Elvin, București, Editura Pentru Literatură Universală, 1968.

Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Traducere Dan Popescu, București,

Editura Univers, 2002.

Brian Richardson, Voice and Narration in Postmodern Drama în New Literary History

Vol. 32, No3, 2001.

TRUE AND FALSE GODS IN SHAFFERS PLAY THE ROYAL HUNT … 04 29.pdf · este capturat, coroana îi este smulsă de pe cap de către Pizarro, care se încoronează simbolic, la finalul

Documents