UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞCOALA DOCTORALĂ DE SOCIOLOGIE TEZĂ DE DOCTORAT EXPLOATAREA COPILULUI IN SOCIETATILE MODERNE. PROTECTIA COPILULUI IMPOTRIVA VIOLENTEI MASS MEDIA (rezumat) COORDONATOR: Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU DOCTORAND: Paula Virginia ABRAHAM-MARE Bucureşti-2011 TEZĂ DE DOCTORAT 1
29
Embed
TEZĂ DE DOCTORAT - turcescu.ro · universitatea bucureŞti facultatea de sociologie Şi asistenŢĂ socialĂ Şcoala doctoralĂ de sociologie tezĂ de doctorat exploatarea copilului
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
ŞCOALA DOCTORALĂ DE SOCIOLOGIE
TEZĂ DE DOCTORATEXPLOATAREA COPILULUI IN SOCIETATILE MODERNE. PROTECTIA
COPILULUI IMPOTRIVA VIOLENTEI MASS MEDIA
(rezumat)
COORDONATOR:Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU
DOCTORAND:
Paula Virginia ABRAHAM-MARE
Bucureşti-2011
TEZĂ DE DOCTORAT
1
Exploatarea copilului în societăţile moderne. Protecţia copilului
împotriva violenţei mass media
În contextul creşterii violenţei sub toate aspectele şi mai ales al violenţei asupra copiilor,
considerăm necesar elaborarea unui demers ştiinţific pentru înţelegerea fenomenului de violenţă
televizuală şi impactul acestuia asupra dezviltării armonioase a copiilor.
Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, prin respectarea
drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supravieţuire şi protectie, ci şi pentru a-şi dezvolta
personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi fizice. Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să
crească şi să se dezvolte.
În viziunea Uniunii Europene, punctul de vedere asupra principalelor drepturi civile ale
copilului pleacă de la ideea că aceste drepturi sunt o instituţie complexă, care îmbină elemente
legislative realizate în dreptul internaţional şi în dreptul intern. Copilul are dreptul să fie informat
asupra drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora.
Reperul fundamental al tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente precum
si al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept european îl reprezintă interesul major al
copilului. Toate normele care privesc condiţia copilului (juridic vorbind a minorului) trebuie
interpretate în interesul acestuia.
Aceasta presupune două premise. Prima este vulnerabilitatea copilului, generată de
imaturitatea fizică şi intelectuală, care reclamă sprijin special de care el are nevoie pentru a se
bucura de drepturile acordate prin lege. A doua constă în caracterul deplin al drepturilor copiilor
– orice ştirbire fiind exclusă – şi în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu
majorii1.
Cap. I. Delimitări conceptuale. Familia şi protecţia copilului
Familia face deja parte din categoria instituţiilor disputate, controversate, atât în plan etic,
moral, juridic, teologic, religios, cât şi în plan ştiinţific.
1 Irina M. Zlătescu, Drepturile copilului şi tânărului, Ed. Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003, pag. 3
2
Dacă înainte de descoperirea problemelor şi „disfuncţionalităţilor” apărute în cadrul
familiei în efortul ei de adaptare la societatea modernă, părerea generală era că familia este
principala sursă a socialităţii şi sociabilităţii umane, că modelul familial este cel care a fost- şi
trebuie, în continuare, să fie - preluat în organizarea societăţii ca ansamblu (vechile societăţi, ca
şi actualele organizări sociale care se conformează încă unui model tradiţional, păstrează modele
de structuri inspirate de comunitatea familială), astăzi este răspândită ideea anacronismului
modului de viaţă familial, chiar a familiei ca instituţie de sine stătătoare. Ideea autonomiei
familiei faţă de multe din programele de dezvoltare socială, capacitatea ei de a întârzia sau chiar
de a se opune unora din prevederile acestor programe tinde evident să nemultumească arhitectii
gestionării progresului social.
Concepută ca formă de comunitate umană, familia este, poate, cea mai trainică dintre ele.
Fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică şi având o mare stabilitate ca
structură socială, ea ocupă un loc aparte în raport cu celelalte forme de comunitate. „Familia este
o formă complexă de relaţii biologice, sociale, materiale şi spirituale între oameni legaţi prin
căsătorie, sânge sau adopţie. Fiind un fenomen social, ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea
societăţii şi se modifică în raport cu aceasta”2.
Familia modernă, tot mai „privată” şi, totodată, tot mai „publică”, este pusă sub urmărire de
legile care, din secolul al XX-lea, urmăresc limitarea manifestării formelor de autoritate familială
tradiţională şi substituirea lor cu forme de control public (tribunale ale copiilor, organizaţii ale
femeilor, serviciile guvernamentale sau neguvernamentale de asistare a persoanelor vârstnice,
instituţiile de socializare extrafamilială etc.).
În general, interesul pentru copil, devenit slogan încă din timpul Revoluţiei Franceze, şi
noile mişcări de emancipare feministă sunt cele care servesc de justificare intervenţiilor statului
în familie. Indivizii iau act de capacitatea lor de autonomizare, de emancipare de structurile
tradiţionale şi reacţionează faţă de familia nucleară prin refuzul instituţiei căsătoriei şi prin critica
adusă diviziunii muncii între sexe. Dacă cea dintâi atitudine nu este în măsură să ameninţe
familia, o structură socială anterioară şi superioară căsătoriei, cea de a doua, care cunoaşte astăzi
manifestări aberante, poate desfiinţa nu numai bazele uniunii conjugale, dar şi logica asigurării
biologice a descendenţei legitime prin familie.
2 Maria Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978, p.53
Particularităti ale vietii de familie
Familia prezintă însă şi o serie de particularităţi diferenţiatoare, care îşi pun amprenta
asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii.
a) Astfel, faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele
mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul
în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem,
la aspectele despre care putem discuta confortabil.
b) Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că
membership-ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din
moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne
naştem. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial.
c) Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul
altor grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile
interpersonale autoasumate, de sancţiunile sociale şi aranjamentele legale care
definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil.
d) Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat,
prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei
publice. Juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a preciza gradul până
la care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre imunitatea acesteia
la intervenţia statului.3 Domeniul privat include universul secretelor familiale. Astfel,
familia îşi menţine homeostazia şi poate fi privită, în continuare, ca fiind normală.
e) O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o
mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lumii”. Paradigma
se referă îndeosebi la regulile familiale privind relaţiile interpersonale, modul în care
membri familiei trebuie să acţioneze aupra mediului sau să-l interpreteze
f) Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor
trăite şi exprimate în graniţele lor.4 Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul
de muncă sau în diverse asociaţii voluntare, intensitatea, varietatea şi continuitatea
stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din alte tipuri de relaţii. Faţeta
3 Idem 4 Bowen, Murray: Family Therapy in Clinical Practice. New York/London: Jason Aronson, 1978
4
întunecată a acestei caracteristici vizează sentimentele de respingere, de frustrare, de furie,
moderată sau puternică, care conduc la violenţă. Experienţele emoţionale pozitive, din cadrul
familial, constituie un suport psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi afirma
individualitatea şi de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi
mai complicate elemente ale conexiunilor care menţin unit grupul familial. Sentimentele
negative trăite în unele familii, pot cataliza procesele de separaţie şi destrămarea legăturilor
familiale.
g) În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale, pot juca un
anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei.
Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii,5 procesele emoţionale primare
care guvernează viaţa de familie,6 forţele biologice care conduc persoana atât la
legături intime, cât şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada
faptului că individualitatea persoanelor şi mediul familial au rădăcini biologice certe.
Altfel spus, sub aspectul său de construct social, familia este punctul din ordinea
simbolică a unei societăţi în care se rezolvă tensiunea dintre „ordinea naturii” şi „cea
a legii”, dintre natură şi cultură, tensiune ireconciliabilă la alte nivele sociale. Familia
reuşeşte să reunească cele două registre punând în evidenţă partea naturală a familiei,
a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o ca umană, diferită de natura-animalitate.
Naturalitatea, aşa se prezintă ea în contextul familial, este una îmblânzită,
raţionalizată, culturalizată.
În ceea ce priveşte violenţa asupra copiilor, de obicei, cei implicaţi în acte de violenţă nu
sunt persoane indiferente, aşa cum s-ar crede, ci dimpotrivă, persoane intens implicate emoţional.
Violenţa poate fi considerată o escaladare a proceselor emoţionale din nucleul familiei
dar şi din generaţiile anterioare succesive. Dacă nimeni nu învaţă cum să îşi distrugă propriile
şabloane emoţionale, procesul va continua de-a lungul mai multor generaţii.
. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl reînvie pe om”.7
Cadrul primar al socializării sau al manifestării culturale a indivizilor este familia. Sociologia
familiei enumeră patru aspecte prin care familia realizează funcţia de socializare:
5 Bowlby J. op.cit.6 Bowen, Murray, op.cit.7 Leo Frobenius, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 39
5
a) educaţia morală, ce are la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora modelele
şi regulile culturale se impun personalităţii individului;
b) învăţarea sau cunoaşterea, adică aflarea şi deprinderea reperelor necesare vieţii sociale;
c) dezvoltarea capacităţii creatoare, a gândirii participative, pe care se pune preţ mai ales
în perioada modernă ş i în cadrele culturii postmoderne;
d) comprehensiunea, comunicarea afectivă, dezvoltarea afectivităţii specific umane.
În cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, care constau in inlocuirea familiei
formata din trei generatii cu familia formata din doua generatii. De aici putem conclude ca
bunicii participa din ce in ce mai putin la educatia nepotilor. Alte influente sociale pot fi
considerate migratia de la sat la oras si urbanizarea satelor.
Astfel cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica,
preocuparile culturale si sportive, si rezulta o schimbare in mentalitatea familiei. Nivelul de trai
scazut obliga ambii parinti sa isi gaseasca cel putin un loc de munca pentru a putea asigura un
trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este
încredinţată altor persoane sau instituţii sociale (ex: creşa, gradiniţa etc).
Copilul victimă a violenţei familiale
Discuţia referitoare la efectele violenţei domestice asupra universului familiei comportă
un capitol distinct când vine vorba de efectele asupra copiilor, atât din punct de vedere al
implicaţiilor juridice ale acestui fenomen, cât şi din punct de vedere al implicaţiilor psihice
extrem de complexe pe care acest fenomen le poate avea asupra unor structuri în dezvoltare.
Studiile din ultima perioadă se concentrează pe evidenţierea diferenţelor ce apar la nivel
de efecte in funcţie de vârsta copilului, genul acestuia, stadiul de dezvoltare, frecvenţa actelor de
violenţă, măsura sprijinului oferit de adulţi copiilor lor în ciuda contextului violent, dar realitatea
majorităţii studiilor rămâne una şi aceeaşi: majoritatea copiilor sunt profund afectaţi de vieţuirea
în contextul violenţei domestice şi riscurile de scurtă sau lungă durată asupra dezvoltării lor
generale sunt un dat.
Drepturile copiilor pot fi grupate în trei categorii
• Drepturi de protecţie, care se referă la protecţia împotriva oricăror forme de abuz fizic
sau emoţional, precum şi împotriva oricăror forme de exploatare.
6
• Drepturi de dezvoltare, care se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de
servicii de bază, precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală.
• Drepturi de participare, care se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care
îl privesc.
Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejaţi
împotriva unor situaţii de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violenţă, abuz sau neglijare
din partea părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual ori de altă natură, implicarea în traficul
de substanţe ilicite şi traficul de copii.
Aşa cum rezultă din art.87 pct.1 din Legea nr.272/2004, în sensul dispoziţiilor Convenţiei
ONU „Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o
muncă ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să-i
dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.” De
asemenea, în art. 99 din acelaşi act normativ8 se arată:
1) Copilul are dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de exploatare;
2) Instituţiile şi autorităţile publice, potrivit atribuţiilor lor, adoptă reglementări specifice
şi aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele:
a) transferului ilicit şi a nereturnării copilului;
b) încheierii adopţiilor, naţionale ori internaţionale, în alte scopuri decât interesul
superior al copilului;
c) exploatării sexuale şi a violenţei sexuale;
d) răpirii şi traficarii de copii în orice scop şi sub orice formă;
e) implicării copiilor în conflicte armate;
f) dezvoltării forţate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase,
fizice şi mentale;
g) exploatării copilului de catre mass- media;
h) exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente ştiinţifice.
Aceleaşi dispoziţii rezultă din prevederile art.49 pct.3 din Constituţia României conform
căruia „Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii, sau
care le-ar pune în primejdie viaţă ori dezvoltarea normală, sunt interzise”.
8 Legea 272 din 2004 în secţiunea V- art.99, prevede Protecţia copilului împotriva altor forme de exploatare
7
Cap. II. Teorii sociale şi modele explicative
Sunt prezentate pe larg în acest capitol o serie de teorii explicative care vizează
dezvoltarea umană, familia, educaţia şi fenomenul violenţei: teoria psihanalistă, teoria învăţării,
teoria umanistă, teoria cognitivă, teoria dezvoltării (ciclurilor vieţii), teoria structurala (dinamica
rolurilor şi a puterii), teoria funcţională (procesuală), teoria sistemică (holistă), teoria istoristă
(intergeneraţională), funcţionalismul sistemic, constructivismul structuralist, teoria transmiterii
educaţionale, teoria sociolingvistică, teoria controlului social, teoria resurselor, perspectiva
feminista sau modelul ecologic.
Cap. III. Protectia drepturilor copilului
Cele mai vulnerabile categorii de copii care pot fi exploataţi prin muncă sunt:
• copiii străzii;
• copiii comunităţilor de romi;
• copiii din mediul rural;
• copiii victime ale traficului de persoane.
Cele mai grave forme de exploatare prin muncă sunt:
• munca pe stradă;
• cerşetoria;
• prostituţia;
• munca în construcţii;
• munca în medii toxice (turnătorii);
• servitudinea, îngrijirea fraţilor mai mici;
• munca forţată.
Condiţiile care favorizează exploatarea prin muncă sunt:
• existenţa unei pieţe a muncii la negru;
• prezenţa unui handicap/dizabilităţi;
• provenienţa din familii aflaate în dificultate (consum de alcool, droguri, abuz
asupra copilului, violenţă domestică, nivel de educaţie scăzut, şomaj);
8
• sărăcia;
• lipsa de informare, educaţie şi sensibilizare a opiniei publice, a familiilor,
comunităţii şi chiar a copiilor.
Consecinţele exploatării sunt grave pentru copii şi pentru societatea din care fac parte.
Un copil care munceşte din greu, este lipsit de multe bucurii, precum şi de posibilităţile de
învăţare, de instruire. Mai mult decât atât acestui copil îi este furată copilăria. Copilul supus la
munci care depăşesc puterile lui se confruntă cu următoarele aspecte:
• nu creşte cum trebuie, aşa cum este normal;
• este mai scund şi mai slab decât ceilalţi copii de vârsa lui, are probleme de
nutriţie; ca adult va rămâne cu acest deficit de creştere şi nutriţie, marcat fiind pe
toata viaţa;
• epuizarea şi malnutriţia afectează grav viaţa copilului supus unei munci care se
desfăşoară în condiţii greu de suportat;
• supunerea copilului la munci care implică forţa fizică: descărcarea, încărcarea,
purtarea de greutăţi şi alte munci afectează dezvoltarea scheletului în perioada de
creştere;
• copilul care munceşte în medii toxice contactează cu uşurinţă boli respiratorii;
• obligarea copilului de a munci mult ocupă timpul acestuia, astfel, el nemaiputând
acorda atenţia şi timpul cuvenit educaţiei sale;
• copilul obligat să muncească din greu este nemulţumit, simte puternic lipsa
sprijinului afectiv al familiei care ar trebui să-l ocrotească;
• are un bagaj de cunoştinţe mult mai redus decât copiii de vârsta sa, ceea ce
determină autoizolarea, autoexcluderea şi, în final, afectează capacitatea sa de
inserţie socio-profesională.
Pecora şi colaboratorii9 propun conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la
trei nivele: societal, instituţional şi familial.
9 Peter Pecora, James Whittaker, Anthony Maluccio Te Child Welfare Challenge-Policy, Practice and research, 1992, pp. 91-93
9
Abuzul societal se referă la “suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care
împiedică buna dezvoltare a copilului”10 După autorul citat, înţelegerea caracterului societal al
abuzului se refera la:
• existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele
categorii de familii şi copiii acestora;
• marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în
ce mai mare;
• gradul crescut de violenţă în societate, care favorizează climatul de abuz chiar şi
asupra copiilor;
• neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsă corporală oferă un context
societal în care violenţa asupra copiilor este posibilă;
• inegalităţile de şanse între copiii din mediul urban şi cei din mediul rural.
Abuzul instituţional “Orice acţiune comisă în cadrul ori de câtre o instituţie sau orice
lipsă de acţiune care provoacă o suferinţă fizică sau psihologică inutilă şi/sau care afectează
evoluţia ulterioara a copilului.”11
• în unele şcoli, autoritatea operează cu modalităţi discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general;
• cei care abandonează şcoala sunt în general copiii famiilor sărace şi cei care
aparţin minorităţilor defavorizate; aceasta denotă o neglijare a lor din partea
instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice;
• aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire unde se
pare că nici aici, nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care le
sporesc suferinţele, de aceasta dată prin abuzul comis chiar în numele instituţiei.12
Abuzul familial – este comis de membrii familiei copilului. Desemnarea unui anumit
comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali
şi culturali.
10 Apud, M. Roth, Asistenţă Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului, Cluj-Napoca, UBB, 200711 Stanislaw Tomkiewicz, L'adolescence volée, Calmann-Lévy, 199912 Roth, M., Gen şi violenţă, în Gen, Societate, Cultură, Ed.Magyari-Vincze, E., Mîndruţ, P., Editura Fundaţiei Desire, Cluj-Napoca
10
În România, bătaia peste fund sau palma dată unui copil sunt considerate pedepse
acceptabile. Chiar dacă aceste pedepse se repetă uneori zilnic, părinţii nu vor fi traşi la
răspundere. În Suedia sau Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale şi dacă se dovedeşte că un
părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz împotriva propriului copil.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii face următoarea clasificare şi propune următoarele
definiţii:
• Abuzul fizic asupra copilului reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau
repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziţie de răspundere,
putere sau încredere care are drept consecinţă o vătămare fizică actuală sau potenţială.